Atelierele de creație - Guvernul Romaniei · 2015-03-19 · în 2014, să extindem provocarea...
Transcript of Atelierele de creație - Guvernul Romaniei · 2015-03-19 · în 2014, să extindem provocarea...
Atelierele
POLICE WRITER
ANTOLOGIE DE SCHIȚE POLIȚISTE
Editura Ministerului Afacerilor Interne
– 2015 –
2
CUPRINS
ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza“
REPETABILĂ RĂSCRUCE – Lavinia Drăgoescu ..................................................................... 5
CRIMA DIN CARAIMAN – Georgiana Sandu......................................................................... 16
LA VÂNĂTOARE DE MISTREȚI – Bogdan Martiniuc ....................................................... 23
CU FORȚA, ÎN MINTEA CRIMINALULUI – Anca-Mirela Cusma .................................. 34
LEGĂTURI PRIMEJDIOASE ÎN POLIȚIA DE FRONTIERĂ – Georgian-Ionuț Stan ..... 39
MISIUNI PERICULOASE – Lucian-Cristian Mircea ............................................................ 48
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII „Mihai Viteazul“
ȘI DACĂ LIFTUL N-AR FI FOST STRICAT – Alexandra Benchea ................................ 61
ZI DE MIERCURI – Cornelia Bîgiu.............................................................................................. 72
ABEL – Marian-Cosmin Burcea ................................................................................................... 83
INTRUSUL – Marius Dina .............................................................................................................. 98
SACRIFICIUL – Dănuț-Cristian Pop ....................................................................................... 103
AM NEVOIE DE LINIȘTE – Carmen Radu ........................................................................... 114
TRAFICANTUL – Constantin-Marian Stănică ............................................................... 125
BÂRLOGUL – Cătălina Pisargiac ............................................................................................. 130
3
„Atelierele Police Writer”, un nou proiect al Editurii M.A.I.
pentru revigorarea policier-ului românesc
Editura Ministerului Afacerilor Interne a început, în urmă cu doi
ani, o acțiune de reconectare a personalului instituției la un gen literar
care a fost decenii de-a rândul o adevărată emblemă a Internelor:
romanul polițist. Multe zeci de ani revista „Pentru Patrie” a publicat
foileton polițist și nu au fost puțini scriitorii care și-au încercat, cu mult
succes, talentul literar și detectivistic. Acești autori au publicat volume
valoroase, care se află și astăzi în bibliotecile celor care iubesc genul.
Editura M.A.I. a inaugurat, după 1990, o colecție care s-a numit
Police Club. Din nefericire, seria a fost abandonată în urmă cu mulți ani.
În 2013 am reînnodat tradiția, propunând conducerii ministerului
concursul de romane polițiste pentru lucrătorii instituției noastre. De
atunci, Editura M.A.I. a organizat două ediții ale concursului, publicând
tot atâtea titluri ale noii serii „Police Club”.
Încurajați de succesul demersului nostru editorial, ne-am propus,
în 2014, să extindem provocarea scrisului de literatură polițistă, astfel
încât aceasta să îi aibă în vedere și pe studenții care se pregătesc să
devină lucrători M.A.I. Așa a apărut ideea „Atelierelor Police Writer”. Nu
ne-am oprit numai la studenții Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza”, ci i-am invitat să își dovedească măiestria și pe cei ai Academiei
Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”. Au fost inițiate două ateliere,
susținute de scriitorii Petre Crăciun și Nicolae Rotaru (membri ai Uniunii
Scriitorilor din România), iar studenții au ascultat cu atenție sfaturile
primite de la profesori și s-au apucat de scris. Au rezultat 14 proze
polițiste cât se poate de captivante și de originale. Fiecare tânăr autor
ne oferă propria perspectivă asupra meseriei de investigator. Imaginația
a lucrat febril, a dat roade, au apărut personaje care și-au intrat atât de
bine în rol, încât parcă ar dori să fie puse în continuare la treabă. Cine
știe ce le rezervă viitorul?
Iar noi, Editura M.A.I., ne-am gândit să vă oferim și să le oferim
acestor minunați scriitori un volum care să amintească tuturor de
începutul unei idei care are toate șansele de a deveni tradiție. Sperăm
că această ediție electronică să capete și o formă tipărită, astfel încât
tinerii scriitori să se poată mândri că au contribuit și ei la revigorarea
policier-ului românesc.
Editura M.A.I.
5
REPETABILĂ RĂSCRUCE
Lavinia Drăgoescu
Pedalezi. Te pierzi adânc în fisuri de
gânduri.
Zâmbești mereu, aliniind oftatului de
armonie vehemență și continuitate.
Inconștient, te lași purtat de valul
fericirii.
Azi, nu mai cauți rațiune.
Știi doar ceva: că-i minunat, din
profunzime, să iubești.
Ai vrea să fugi, să înalți din șoapte,
grăite sunete de surd udate.
Când evadezi, din mari simțiri de
frenezie,
Auzi plângând, în versuri dulci, acele
momente de lumină vie.
Trăiești letargic în brațele iubirii,
Respiri cu patos oxigenul acelei
nestăpâniri
de sine.
Azi, te hrănești cu nemurire.
Nici nu concepi, nici nu ai putea
să vezi tristețe în acea oglindă a
veseliei.
Tot pătrunzând în suflu-ți cald, simți că-i
etern ce ieri a fost străin de trupu-ți
Și-ți juri grăbit că-n pași mărunți, în
dragoste vei dăinui,
De-a pururi.
6
Să fie oare așa facil a viețui în astă lume? Să fie ea, iubirea
pură, un ideal vindecător de ură, puternic sedativ al frământărilor,
secretul purtător de veșnicie? Sau doar o himeră ce caută a
masca delirul patologic al neîmplinirii?
E o luptă-n vis cu aceste spuse, o sarcină căutătoare de
răspunsuri, paradoxal desprinsă din neant, însă detectivul Asti,
Augustin Asti, se înarmează cu încăpățânare să elucideze
misterul, căci dezinvoltura acusticului simț polițienesc excede
arealul minții umane.
*
Frankfurt, Germania. 1 octombrie 2003, ora 11.00. Apel în
regim de urgență! Dispariție de persoane!
Detectivul Asti primește confuz vestea. La cei 36 de ani ai
săi, experiența soluționării multiplelor dispariții era grăitoare în
materie, plasându-l, indubitabil, în sfera algoritmică a
neînfricaților investigatori. Considerat maestrul decodificării
sinapselor infracționalității acerbe, Asti este un mare iubitor al
jocului cu mintea umană. Acuratețea de a pătrunde în creierul
infractorului derivă din dorința de a sparge țeasta în bucăți
metalice doar pentru a-și satisface pasiunea de a întregi puzzle-ul.
Tip zvelt, 1,86 înălțime, ochi negri, pătrunzători, privire fixă și
atotcuprinzătoare, analitic și mereu suspicios, este definit prin
fermitate și ingeniozitate. Nimic nu îl surprinde! Siguranța și
stăpânirea de sine punctate prin pregătirea profesională specifică
îl fac intangibil, fiind privit drept un adversar de temut în rândul
infractorilor. Cu toate acestea, este un tată și un soț protector. Își
iubește soția – pe Emilenne și pe cei doi băieți ai săi – Andy și
John. Nu crede însă în fidelitatea dragostei. Pentru el, respectul și
arta compromisului sunt lianele ce consolidează eternitatea unei
relații.
Stând comod în biroul său, satisfăcut în sinea sa de
promovarea unui nou succes, era în așteptarea savorii verdictului.
Era, totuși, puțin agitat. Clipele treceau tăcut.
7
Deodată, tresare! Rămâne încurcat!
– Karin Dawson! Același Karin Dawson! Doar rolurile sunt
inversate.
Nu i s-a mai întâmplat până acum. Se ridică nedumerit.
– La dracu! Jocul se complică!
Se plimbă tulburat.
– Ce lanț stupid! Simțeam că avea să mai fie ceva!
*
Karin Dawson era pe punctul de a fi condamnat pentru
uciderea soției sale, Marisa Jorg.
În urmă cu cinci ani, cei doi se căsătoriseră și se mutaseră
în Frankfurt.
Ea, celebră scriitoare, provenind dintr-o familie înfloritoare
de origine aristocratică, era renumită pentru frumusețea-i
cotropitoare. Își păstrase numele de Jorg, în ciuda insistențelor lui
Karin. Era o cutumă căreia îi era fidelă, căci tradiția o instruise să
nu-și negocieze dăinuirea sub o altă identitate. A deveni doamna
Dawson ar fi echivalat cu a-și renega originea-i strămoșească. Or,
în acest context, era de neconceput.
A fost suficientă o privire și, prematur, s-a împământenit
iubirea. Deschizând din jar portițe de lumină, lăsa să se strecoare
printre amintiri de vorbe, acute unduiri vocale pentru ca mai apoi
să închidă printr-o umbrire, speranțe de căutări. Era de o
naturalețe incurabilă.
Cum apărea, suav pășind, la vreo întâlnire a scriitorilor, cu
toții amuțeau. Și cum îi flutura jucăuș auritu-i păr, zâmbea docil,
legănându-se blajin. Privirea-i elegantă și acele buze doritoare
creau ispite, cu greu apuse. În lumina pală, silueta blondinei era
pretutindeni vegheată din umbră. Și atunci când ea grăia, din
murmurul salonului, se așternea tăcerea. Era fermecătoare. Toți
așteptau momentul. Lega așa cald cuvinte! Din haos parcă
răsăreau idei plasate-n note, dar cu cât le întipărea în aplicații, cu
atât acea simțire a mulțimii era pierdută-n neființă. Era dorită și
râvnită. A ști, ea nu vroia. Pe atunci, nici nu credea-n iubire.
8
Răstălmăcind prin golu-i trup,
În siguranța însuflețirii,
Ei i-a fost dat să scrie-n gând,
Ce vocea inimii îi spune.
Când nu căta să vadă-n sine
Abuz de fericire,
Pe atunci, plăpând avea să vină
Avalul contopirii-n sine.
Iubire! Asta simțea!
Străin până atunci, acest sentiment se cuibărise cu
gravitate în răsuflul inimii erodate. Un el îi acaparase
condiționarea existenței.
Karin Dawson nu fusese niciodată inginer. Era un simplu
mecanic. Dintre cei mai buni. Prima lui dragoste a fost mașina și
era singura căreia îi era fidel. Îi plăcea să jongleze printre
pistoane și volane, să simtă acel flux rotitor al uleiului ce se
strecoară subtil prin labirintul de piese. Motorul era apogeul
muncii sale. Îl considera copia fidelă a femeii: castă și simplistă la
exterior, complexă și imprevizibilă în interior. Asta era pentru el
femeia: insurmontabilitate de gânduri și trăiri. Nu se obosea să o
înțeleagă. Naviga vremelnic de la una la alta, alimentându-și
ferocitatea instinctului. Îi plăceau modelele noi!
Văzându-l cum se perindă printre fiare și uleiuri, cum
privește încruntat prin orificiul vreunei piese sau cum se luptă,
zbătându-se să îmbine extractoare și canale, n-ai bănui că un
astfel de individ ar putea fi de o galanterie domnească.
*
Jaguar X-Type. Roșu. La volan, un domn șarmant.
Stofă fină. Pare a fi franțuzească. Îi modelează perfect
corpul. Gravitatea pașilor arată stabilitate. Privire fermă,
cercetătoare. La un moment dat, în colțul stâng al gurii: un surâs.
– Ăsta, da model!
9
Pentru prima dată privirile li se intersectau. Rămân
nemișcați. Pentru câteva clipe, vorbeau tăcând! Ea face un pas. El
face doi. Sfârșesc îmbrățișați.
Nici nu se cunoșteau și deja știau multe unul despre
celălalt. Cuprinși de un entuziasm atipic ființei lor, nu căutau să își
hrănească întrebătoarea uimire cu răspunsuri. Departe de
cunoașterea rațiunii, pulsul sângera de mulțumire. Aveau să
înceapă un drum de oțel, pierdut în sinuozități de ceasuri. Se
completau într-atât încât nu puteai simți decât un singur suflet.
Rătăceau unul prin altul și-n scotociri luau ce-i al lor.
O lume întreagă doar a lor! Erau pierduți în visul lor. Era
hilar că se iubeau, dat fiind că niciunul nu acceptase până atunci
ca un altul să atingă străfunduri îngropate și fără afecțiune. Când
alergau, într-o opusă direcționare, vedeau abis. Un gol empiric.
Și au decis! Din divizibil să creeze unitate...
Purtați de pașii fanteziei, grăbit purced, ghidați de a
destinului mănușă! Dezarmat, Frankfurt îi întâmpina! Cadru nou.
Aceiași doi oameni.
În timp ce ea, Marisa a lui Karin, era uluitoare în
ascensiunea sa de scriitoare, el, Karin al Marisei, își consolida
deprinderile de mecanic fără a fi criticat. Ea îi scria povești de
amor, el o uimea cu atâta dor. Puseseră în scenă atâta pasiune,
dăruire încât stârniseră în jur o arogantă invidie. Nu pentru că
firea lor o genera, ci pentru că umanul refuza a crede în
statornicia dragostei adevărate.
Ce a urmat? Un dus-întors! Dar doar în timp. În rest...
Același loc!
*
În după-amiaza zilei de 15 martie 2003, detectivul Asti
începea operațiunea. Avea în spate o echipă de specialiști:
criminaliști, experți, medici legiști. Cu toții erau antrenați în
elucidarea abominabilului mister. Le plăcea să lucreze cu Asti –
mereu operativ și cu un acut simț al probelor. Detectivul avea
10
încredere în echipă, dar nu concepea absența sa de la fața locului.
Nici n-ar fi îndrăznit vreunul să înceapă activitatea în lipsa-i.
Era așteptat.
Old Street nr. 6. Îmbulzeală! La capătul străzii, două porți
negre, proaspăt vopsite. În spate, cupola aurită, în stilul gotic
modern, se înălța trufașă. Îi știau stilul. Primul și singurul!
Întotdeauna! Ceilalți așteptau semnalul!
Avea o manie în a scana locul. Examina milimetric fiecare
părticică a încăperii, pătrundea în consistența substanțelor, vedea
dincolo de aparenta înfățișare, iar simțul dezvoltat îl îndrepta
mereu spre probele ce aveau să vină în reconstituire.
Pătrunde în locuință. Nu e surprins. Se aștepta să găsească
totul ordonat. Mustăcește!
Trec câteva ore. Dă semnalul.
– Deci?
– Crimă!
După o muncă asiduă, apar primele indicii. Pete de sânge
pe podea. Fuseseră șterse, dar întrucât tehnologia evoluase,
grație abilității criminaliștilor care știau să îmbine prafurile și să
insiste, pudrând fiecare urmă, nu mai era o dificultate
descoperirea lor. Surpriză! Acestea îi conduceau spre veranda
care dădea direct în grădină. Aici se opreau.
În dosul mesei, un sertar. Închis. Înăuntru: un jurnal.
Semnat: M.J. Expertiza dovedește autenticitatea. Ultima istorisire:
dimineața zilei curente.
În gunoiul depozitat în spatele casei: un tub de histamină.
24 miligrame. Îndeajuns pentru o moarte!
În aer plutește un miros proaspăt de jăratic stins. Din
șemineu se ridică cenușa pentru expertiză. Rezultat: pânză arsă.
Recent. O zi, două cel mult.
Se adaugă declarațiile vecinilor. Auziseră zgomote cu o
seară înainte. Se certau.
– Poate a și lovit-o! își spuneau.
După câteva luni bune, imaginea crimei prinde contur în
mintea detectivului, cu atât mai mult cu cât jurnalul îi confirma
bănuielile.
11
Karin mințise. Făcuse primul pas, anunțând poliția despre
dispariția soției, dar, de fapt, nici nu îi păsa. Pregătise totul. Așa
gândea, probabil. Omisese însă câteva detalii.
Se simțea eliberat. Gata să se avânte în brațele noii iubite,
căci revenise la vechiul obicei de a explora modele noi. Claudine
era cu 10 ani mai tânără ca Marisa. Era o focoasă adolescentă
brunetă. Dornică de senzualitate, se îndrăgostise ușor. Prins în
mrejele noului tărâm, nici Karin nu rămăsese indiferent. Era
evident... Acum căuta să scape de Marisa.
Cum aceasta nu ingerase comod ideea divorțului și cum,
căzută în disperarea salvării căsniciei, stârnea scene incontrolabile
de gelozie, Karin se înfuria din ce în ce mai tare. Așa ajunsese să-i
fie teamă de propriul soț! Mărturisea cu amar, chiar în ziua
dispariției: „– Mi-e teamă să nu mă omoare! Citesc în furia
pumnalului cât și-ar dori azi să dispar.”
Profitând de aparențele unei căsnicii perfecte, cu greu
credea că va fi suspectat de homicid. Îi administrase, probabil, o
doză suficientă de histamină. Experții spun că o cantitate mare
ucide o persoană în 12 ore. Leșinase pe verandă, lovindu-se în
cădere și se târâse până în dormitor sau poate el însuși o târâse
pentru a nu fi întâmplător observată de vecini. Se debarasase de
cadavru în cine știe ce manieră și avusese grijă să curețe petele
de pe podea, incinerând, într-un final, pânza, în șemineul din
sufragerie. Așa avea să arate puzzle-ul crimei!
Karin nu recunoștea însă nimic. Susținea că, întorcându-se
de la atelier, unde își petrecea o mare parte a timpului, nu își
găsise soția acasă. Alertat fiind, anunțase poliția. Recunoștea
totuși că avusese loc un schimb de replici în seara precedentă,
când el îi ceruse Marisei să divorțeze. Atât doar! Justifica prezența
histaminei prin faptul că soția sa era nimfomană și uneori folosea
medicamentul pe post de sedativ. Afirmase, de altfel, că Marisa ar
fi ars schițe pe care nu le mai folosea și așa se explică și mirosul,
cald încă, al cenușii. În ceea ce privește jurnalul, nu-i cunoștea
existența, iar pentru petele de sânge nu reușise să dea o
explicație plauzibilă.
12
*
Trecuseră aproape șapte luni. Nici urmă de Marisa...
Cazul stârnise vâlvă printre cetățeni. Modul în care luase
amploare știrea devenise unicat pe platourile publice scenarizate.
Se aștepta momentul condamnării!
Asti și echipa sa asudaseră în descifrarea mesajelor, căci
nu era ușor să decriptezi fiecare sens al cuvintelor, să golești, de
formă, declarațiile pentru a le înțelege fondul. Și nu fuseseră
puțini cei audiați. Adăugând ipotezele nenumărate ce apăreau cu
orice informație în plus și continuând cu schimbarea, uneori
radicală, a versiunilor, pe măsură ce investigațiile avansau, se
consumaseră mulți nervi. Numai Asti știe de câte ori și-a plimbat
piesele puzzle-ului fără succes. De câte ori explodase și dezbinase
întregul aproape clădit, simțindu-se forțat să o ia de la capăt.
Și tocmai când responsabilitatea morală îi grăia despre
desăvârșire, convins fiind că exigențele personale i se îmbinaseră
perfect cu profesionalismul tipic, nu își înțelegea agitația
impulsurilor.
Avea în față forma finală a puzzle-ului. Lipsea o piesă doar.
Ultima! O ținea puternic în mâna stângă. O privea îndelung și
aștepta confirmarea, pentru a o putea plasa în locu-i bine stabilit.
Sentința judecătorului. Întârzia să apară!
*
De unde avea să înceapă acum? Ce piste avea să
folosească?
Să-și fi conștientizat oare Karin iminenta pedeapsă și
realizând că nimic nu îl mai poate salva să-și fi ucis instinctul
animalic înnebunit după libertate? Sau, simțindu-se într-atât de
vinovat, nu a putut înfrânge conștiința-i mustrătoare și a ales să
fie el cel care își distruge trupul pentru incontrolabilele fapte ale
irațiunii? Să nu fi suportat ideea de a fi condamnat fiindcă luptase
pentru a atinge idealul iubirii, chiar dacă pentru aceasta fusese
nevoit să-și vadă mâinile însângerate și astfel și-a transpus
13
lașitatea într-o faptă de dispariție? Trăind sub o altă identitate, ar
fi dispus cel puțin de libertate fizică, chiar dacă pata criminală i-ar
fi otrăvit mintea-i delirantă.
Claudine Fry. Ea ar fi rămas singura motivație veridică,
suficient de puternică pentru a-l ține în viață. De altfel, pentru a
îmbrățișa dragostea ei, în deplinătate faptică, se transformase
într-un criminal. În căutare de răspunsuri, Asti află însă că
aceasta nu vrusese să mai audă de el din chiar ziua în care se
pusese în discuție posibilul asasinat.
Demersurile continuară și în zilele următoare. Fusese dat în
urmărire generală și orice persoană deținătoare de informații
fusese rugată să anunțe poliția. Se percheziționaseră mai multe
locuri pe care le frecventa, precum și spații unde s-ar fi putut
ascunde. Toate forțele de ordine erau puse în temă și antrenate în
găsirea dispărutului.
La sediul poliției se perindau toate persoanele din anturajul
său, precum și cele cu care se presupunea că ar fi avut un ultim
contact. Orașul era împânzit de afișe. Se instalase o stare de
alertă generală.
Zilele treceau. Fără rezultat!
*
De două zile, detectivul Asti nu ieșea din birou. Nu vroia să
primească pe nimeni.
Era pentru prima dată când se simțea indecis. Totul
devenise echivoc. Haotic și imprevizibil. Nu-i stătea în fire să fie
luat prin surprindere. Avea impresia că e prins într-un joc
veninos. Se temea, ascuns, de otrava care l-ar putea ucide. Un
minim de neatenție i-ar fi fatal.
Stând în fotoliul său din piele neagră, observă tabloul din
fața sa. Nu-și amintea să-l mai fi văzut.
– Eiserner Steg! A trecut ceva vreme, își zice.
Hotărî să facă o plimbare.
Era un cer mohorât. În deplină afinitate cu spiritul său
pierdut. Vântul adia ușor. Pășea agale, contemplând orizontul. Pe
alocuri, se oprea și sfârșea în oftat. Simțea că este un refugiu
14
prielnic pentru a-și liniști gândurile. Avea nevoie de o astfel de
monotonie. Brusc, observă cât de mult îi place contrastul dintre
duritatea metalului ce pare a-și continua arcuirea cu cenușiul
norilor și cu plăcuta pasarelă pitorească ce unește cele două
maluri plăpânde ale râului Main. De-o parte și de alta, mici
simboluri ale iubirii. Se opri în dreptul unui lacăt. Era gravat.
K&M. Tresări! În prelungirea sa, un lanț puțin ruginit purta în
bătaia vântului, puțin mai jos de nivelul structurii pasarelei, o
cutie metalică. Se aplecă. Nu era închisă. Înăuntru: o scrisoare.
Pe verso scria țipător: „Detectivule, să nu-ți înșeli niciodată
soția!”
O deschide, temător. Amuțește!
„Știți, domnule Asti, când vrei să te reinventezi e greu, dar
să nu fie oare și mai grea conștientizarea poziționării într-o astfel
de lume, lipsită de culoare? Vehiculezi, prin vorbe, gânduri pale și
fluturi printre rânduri – sorginte de sudoare. Te pierzi năvalnic în
scrisori și vorbe, dar tot ce faci e să umbrești, prin dogme, un soi
de anecdote. Azi viețuiești în profunzimea retrăirilor de ieri,
mustrând, în neștiință, purtarea orgoliilor de timp vegheate.
Transferi vegetale erori către centrale neuronale, vinzi lacrimi,
cumperi zâmbete, plătești în unități de timp, garantându-ți valul
de candoare. Pătrunzi în tine și îți răzbuni răgazul. Te ascunzi în
puritate și cauți nemurirea. Lauzi grăunți de frenezie, contopind
năluca nebuniei, veșnic atotcăutătoare de împlinire și rupi, în
ultimate, condiții de viitor catalogate.
Dar ce faci atunci când simți cum veninul geloziei se
unduiește în tine, distrugându-ți frumusețea sufletului? Când îl
simți așa puternic, inundându-ți văzul, otrăvindu-ți rațiunea,
hrănindu-ți răutatea? Ai putea oare să te mai reinventezi văzând
cum alta, complet dezbrăcată, este posedată-n forță de cel care
veșnic ți-a jurat iubire? Tu stai și te frămânți, așteptând un gram
de afecțiune, în timp ce el hoinărește, făcându-și curaj pentru a
se despărți de tine.
Nu-i imposibil să premeditezi ce caută a-ți spune căci de ar
fi așa, și suferințele ar fi puține. Nici n-ai putea să-l eliberezi, căci
din putred, doar mucegai înveșmântezi și te transformi în ce nu
15
crezi. Când vezi cât suferi pentru o dragoste, devenită inexistentă
pentru el, îți vin idei.
Începi prin a-ți istorisi viața. Expui frumosul, idealul
început. Strecori și temeri, și fantezii, și vise. Doar te pricepi să
încondeiezi jurnale. Apoi, găsești un loc ce-i doar al lui.
Aștepți momentul unei dispute cât mai crunte, asigurându-te
că și vecinii vor auzi.
Ziua următoare, când el va pleca, arunci tubul de
histamină, având certitudinea că locul va fi în întregime cercetat.
Te rănești, lăsând să curgă sânge pe podea, târându-te de pe
verandă în dormitor pentru ca mai apoi să ștergi petele cu
pijamalele tale din bumbac, pe care le vei arde în șemineu. Apoi,
DISPARI!
Cum aș fi putut să îmi cenzurez înecul suferințelor, dacă nu
târându-l pe el în umilința fatidicului criminal? Când tu iubești cu
atâta foc, iar el un obicei reînvie, n-ai cum să ierți. E prea
mârșav! Nu e onest să viețuiești într-o minciună!
Văzându-l cum se cufundă în amărăciune, știam că a venit
momentul. Îl contactez. Nu eram eu, ci era ea. Claudine Fry.
Știam cât de arzător vroia să îi vorbească. Acceptă!
Cum intră, îl lovesc. De multe ori. Cum nu puteam să îi
port trupul, am vrut o zi să fiu ca el: mecanic. Așa, am demontat
motorul greu în piese mici. Apoi, am obținut cenușa.
Acum o țin la pieptul meu și de deasupra Podului de Fier,
direct, ne scufundăm în Main.
Și vom pieri. Dar amândoi!
Vezi detectivule, nimic nu poate distruge o dragoste
adevărată!
Semnat M.J.”
Încremenit, dar mulțumit în sinea sa, detectivul Asti se
întoarce la birou.
Acum totul era clar...
16
CRIMA DIN CARAIMAN
Georgiana Sandu
Era 24 iunie, joia, o nouă zi de muncă. M-am trezit încă de
la 5.30 să îmi beau cafeaua şi să îmi fumez ţigara, un obicei pe
care l-am însuşit de când am fost repartizată la Biroul de
Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului Buzău. Îmi
termin tabietul, comand un taxi şi îi cer amabil să mă conducă la
serviciu. Era ora 6.35, pe drum cetăţenii se înghesuiau în staţiile
de autobuz să intre, să prindă un loc pe scaun, în ideea că se vor
mai odihni câteva clipe până ajung la destinaţie. Ajung la poarta
poliţiei, prezint legitimaţia şi mă deplasez către birou. Colegul de
birou, Cristea Iulian, încă nu sosise. Decid să îmi mai aprind o
ţigară, dar fără cafea nu mergea, aşa că am coborât în parterul
clădirii să îmi cumpăr una. Alţi doi colegi de la ordine publică
discutau vehement despre o speţă întâlnită în timpul serviciului
lor, un concubin îşi bate concubina de faţă cu cei doi minori ai lor,
respectiv o fată de 8 ani și un băiat de 16 ani. Bărbatul violent şi-a
agresat soţia care a ajuns, mai apoi, în stare gravă, la spital. În
timp ce se prepara cafeaua mă gândeam ce animal era în stare să
recurgă la o asemenea violenţă. În cele din urmă apare şi Iulian.
Îmi zâmbeşte în colţul gurii şi mă întrebă dacă urc. Îi răspund că
da şi ne deplasăm către birou, vorbind despre problemele
obișnuite. În birou se încălzise, aerul condiţionat nu funcţiona,
deşi făcusem o sesizare, cu câteva zile în urmă, către cei abilitaţi
în domeniu, să vină să rezolve problema. Pierdută printre
documente, constat că este ora prânzului, aşa că decid să dau o
fugă în Piaţa Centrală, care nu era departe de Poliţia Municipală,
să cumpăr niște fructe. Soarele ardea năucitor și aveam părul pe
spate; uitasem pe birou agrafa de prins părul. Cu toate acestea,
17
decid să îmi continui drumul. Eram gânditoare, îmi era mintea la
ce povesteau cei doi agenți de la ordine publică în timpul în care
am aşteptat, dimineaţă, să se prepare cafeaua. Ajung în piaţa de
fructe şi încerc să caut ceva să placă și ochiului. Într-un colţ, pe la
jumătatea pieţei, lângă o patiserie și o cafenea – „Rosa”, văd o
tarabă cu fructe care arătau foarte bine, însă nu vedeam
vânzătoarea. Mă apropii şi aştept. Din spatele tarabei se vede o
tânără femeie, blondă, cu ochii pierduţi în lacrimi, cu faţa vânătă,
slabă și firavă. În urma ei se aude, ţipând, o voce groasă de
bărbat. Acesta s-a apropiat de ea şi a lovit-o cu pumnul în spate.
Am strigat la el să îi dea pace femeii, m-a privit dubios şi a fugit
ca un mieluşel. Femeia plângea. Tremura din toate încheieturile.
M-am apropiat de ea să o întreb ce se întâmplă, însă m-a întrebat
printre lacrimi ce doresc să cumpăr. I-am spus că poate veni la
Secția de Poliţie să depună o plângere împotriva persoanei care a
agresat-o. Mi-a spus că este concubinul ei şi că a lucrat ca
electrician, că a fost concediat din cauza alcoolului şi de fiecare
dată când se îmbată vine şi o agresează în public. Se vedea că
este mâhnită, însă nu dorea să îi facă rău. A afirmat că s-a
obişnuit cu această situaţie şi că are copii de crescut, aşa că să nu
o ţin din treabă că poate apare şeful ei, o vede şi păţește alt
necaz. I-am cerut două kilograme de portocale, unul de mere și
unul de pere. Am plecat către birou gândindu-mă la biata femeie,
cum se complace într-o situaţie care îi aduce atâta suferinţă.
Soarele bătea şi mai tare, deja simţeam cum creierul începe să-mi
ardă. Ajung la birou. Arunc fructele pe masă şi se aşterne liniştea.
Iulian şi-a dat seama că ceva se întâmplă cu mine. A încercat să
mă abordeze, însă i-am răspuns scurt că nu am chef de discuţii.
Îmi trecuse pofta de fructe. M-am apucat să rezolv ultimul dosar
care se afla pe birou. În acest timp îmi aprind o țigară. Urmăream
cum fumul urcă spre tavan şi mă întrebam când se apropie ora să
termin programul de lucru. Mă gândeam la acea femeie, aşa că
mi-am prins părul, mi-am pus ochelarii, mi-am luat geanta şi am
plecat în piaţă. Căutam cu privirea femeia care încă plângea, dar
care îşi făcea treaba cum ştia mai bine. M-am decis să o aştept
18
până îşi termină şi ea programul. Se făcuse ora 18.05. Femeia
strânsese marfa şi se îndrepta către ieşirea din piaţă. Purta o
pereche de pantaloni maro, un tricou alb, nişte sandale negre, iar
pe umărul stâng avea o geantă tot neagră. La ieşirea din piaţă se
întâlneşte cu un bărbat înalt, brunet, masiv, îmbrăcat cu o
cămaşă gri, pantalon negru, pantofi negri, care o curpinde
puternic în braţe și o sărută pe frunte. Aceştia se urcă într-o
maşină Dacia Logan de un albastru marin, numărul VN-06-MRK.
Urc într-un taxi şi îi cer amabil şoferului să îi urmeze pe cei doi
care se îndreptau către ieşirea din oraş. Aceştia coboară pe o
stradă aproape pustie, la o adresă suspectă, Strada Transilvaniei
nr. 666, casa părea părăsită, gardul nu avea poartă, locul era
neîngrijit şi nelocuit. Îl rog pe taximetrist să oprească motorul şi
să aşteptam câteva clipe. La 19.03, femeia iese însoţită de acest
bărbat, având în mâna stângă un obiect înfăşurat într-un material
grena, de culoarea vişinei, pe care îl introduce în geantă. Cei doi
urcă în maşină, însă femeia se poziţionează pe bancheta din
spate, în partea dreaptă. Bărbatul o conduce către o altă
destinaţie, aceasta coboară la un bloc gri, vechi, sobru, pe Strada
Caraiman nr. 13. Femeia coboară din maşină, fără să îşi ia rămas-
bun de la acesta, şi la câțiva paşi îi sare în braţe o copiliţă firavă,
blonduţă, cu părul lung și cu ochii albaştri. Copila purta o rochie
murdară şi cârpită, nişte papuci tociţi, dar se bucura că îşi vede
mama. Pentru moment am rămas puţin impresionată, dar îi cer
de îndată taximetristului să mă ducă la sediul poliţiei. Îi plătesc
suma cerută, cobor şi mă îndrept grăbită către birou. Deschid
calculatorul şi caut numărul de înmatriculare VN-06-MRK. Aflu că
maşina îi aparține unui anume Dumitru Popa, în vârstă de 45 de
ani, lucrător la S.C. COMPANIPRODUCT S.R.L, cu domiciliul legal
în Vrancea, Bulevardul Carol I, bloc 33A, etajul 1, apartamentul
6, fără antecedente, necăsătorit. Mă uit atentă la poza lui. Ochii
erau negri, privirea pătrunzătoare, părul şaten, cărarea pe
dreapta, sprâncenele uşor încordate, buzele subţiri.
Era ora 21.05, aşa că m-am decis să plec spre casă pentru
a mă pregăti pentru ziua următoare. Am dat un print cu datele
19
acelui individ, am închis calculatorul şi am plecat pe jos,
gândindu-mă tot drumul la relaţia dintre cei doi, şi mai ales, la
obiectul pe care l-a introdus femeia în geantă. Ajung acasă, îmi
fac un duş, mănânc ceva repede şi decid să mă pregătesc de
somn. Nu trece mult timp şi văd că mă apelează Iulian. Eram
uimită, deoarece el nu mă sună niciodată târziu în noapte. În
telefon se aude: „Miss Gigi, iertare că te sun aşa târziu, însă a
avut loc o crimă pe strada Caraiman nr. 13”. Era ora 23.45. M-am
îmbrăcat în fugă şi am plecat către locul cu crima. Ştiam că
incidentul are legătură cu acea femeie, simţul îmi spunea. Am
ajuns la faţa locului. Ceilalţi colegi marcaseră zona, sosise
ambulanţa, poliţia, mascaţii, în jur se afla o mulţime de oameni
curioşi ce se întâmplă. O voce din mulţime striga:
„CRIMINALAAA!!!”. Iau legătură cu Iulian. Acesta îmi aduce la
cunoştinţă că a avut loc o crimă, concubina şi-a ucis concubinul. Îi
cer lui Iulian să mă conducă la locul crimei. Crima a avut loc în
blocul gri, vechi şi sobru, unde coborâse femeia agresată în piaţă,
la etajul 2, apartamentul 19. În tocul uşii, încătuşată şi plină de
sânge pe tricoul cel alb, plângea acea femeie de la care
cumpărasem fructe. În spatele ei, speriată şi plângând, copila
îmbrăcată cu rochia cârpită, ţipa să nu îi plece mama. Am luat
copila în braţe și m-am dus la un vecin din bloc, să ţină copila
câteva ore, până facem demersurile necesare pentru ca aceasta
să beneficieze de adăpost. Mă întorc la faţa crimei, rog poliţiştii să
conducă femeia în dubă şi să o transporte la sediul poliţiei, pentru
declaraţii şi amprentare, să o identificăm și pentru celelalte
operaţiuni necesare. Între timp, Iulian îmi oferă o pereche de
mănuşi şi îmi povesteşte că bărbatul ucis, înjunghiat în inimă,
concubinul acesteia, se numea Strâmbă Cornel, fost angajat la
S.C. ELECTRICA S.R.L, concediat din cauza alcoolului, avea 39 de ani
și era tot timpul violent şi în stare de ebrietate, iar vecinii spun că
se temeau de el, deoarece făcea scandal, îşi bătea concubina şi
cei doi copii, un băiat şi o fetiţă. Am aflat că acesta, aflându-se la
geam, a strigat cu ultimele puteri după ajutor. Intrăm în imobil să
investigăm urmele. Era o garsonieră cu o cameră, parchetul de pe
20
jos era vechi, geamurile erau sparte, în mijlocul camerei era un
pat de două persoane plin de sânge, pereţii nu erau văruiţi, într-un
colţ era o sobă din fontă, iar lângă pat era un dulap în două uși.
Pe jos era întinsă o mochetă crem, pătată cu sânge. Deschid uşile
dulapului şi, învelit cu o pătură, stătea un băiat, în stare de şoc;
tremura, era vânăt la faţă şi nu putea vorbi. Îi cer lui Iulian să
cheme pe cineva de la ambulanţă. Au venit o asistentă și un
medic, însă când aceştia s-au apropiat de copil, acesta a început
să ţipe cât îl ţineau plămânii. În cele din urmă i-au administrat un
calmant şi l-au condus la ambulanţă. Locul părea sinistru, nu
exista curent electric, pe o măsuţă ruginită erau resturi de
lumânare şi o cutie cu câteva beţe de chibrit. Sub masă era
aruncată o bucată de pânză grena, de culoarea vişinei, era acel
material în care femeia ţinea acoperit obiectul cu care ieşise din
casa de pe strada Transilvaniei nr. 666. La câţiva paşi, era o
cârpă albă, plină de pete de sânge, care învelea un cuţit, cu
mânerul din metal și cu lama lungă, de aproximativ 30 de
centimetri, ascuţită, cu vârful acoperit de sânge. I-am cerut lui
Iulian să ia cuţitul şi să-l pună într-o pungă. Soba din fontă, de un
gri închis, plină de praf şi pânză de păianjen mi se părea
suspectă, aşa că am deschis uşa acesteia. În interior am găsit o
cămaşă albă, plină de sânge la buzunarul drept, din zona inimii.
Era o cămaşă bărbătească, nu avea nasturi, era ruptă și veche.
L-am rugat pe Iulian să o pună şi pe aceasta într-o pungă pentru
probe. Lângă geam, stătea aruncată pe jos o perdea albă, ruptă,
ce conţinea urmele unei palme. Se observa că nu e palmă de
femeie sau copil, era o palmă de bărbat. Era încă o probă a
crimei. Am marcat zonele care conţineau urme de sânge şi am
încercat să reconstituim paşii crimei. Urmele începeau de la geam
și se sfârşeau la uşa camerei. Bărbatul stătea la geam când a fost
înjunghiat, s-a prins cu mâna de perdea şi a strigat „AJUTOR!“. A
căzut la podea, și-a scos cuţitul, şi-a dat jos cămaşa, după care s-a
îndreptat către uşă. Acolo i-a fost sfârșitul, acolo şi-a dat ultima
suflare. După cele constatate, am mers la vecinul unde lăsasem
fata. Se numea Popa Ştefan. Era un bătrânel în vârstă de 67 de ani,
21
singur, soţia îi murise de cancer cu trei ani în urmă. Acesta ne-a
povestit cât de violent era decedatul, că îşi gonea copiii de acasă
şi că, de multe ori acesta le oferea sprijin și un loc de dormit
peste noapte. Am luat copilul, i-am anunţat pe cei de la Protecţia
Copilului, să vină să decidă ce se va întâmpla cu soarta acestei
copile. Am coborât la ambulanţă, să vedem ce face tânărul aflat
în stare de şoc. Îşi revenise puţin, plângea și murmura că îi este
frică. A spus că se numeşte Liviu, că are 16 ani, că a renunţat la
școală, deoarece nu avea bani de cărţi şi că oricum nu îl mai lăsa
tatăl său, deoarece mergea cu ziua, la muncă, să îi procure bani
de băutură. Între timp, sosesc cei de la Protecţia Copilului, le
prezentăm situaţia și decid ca acei doi minori să fie îngrijiţi câteva
zile la un Centru de Urgenţă pentru Minori, până aflăm dacă
există alte rude care ar dori să se ocupe de creșterea și educaţia
lor, o vreme. Ne îndreptăm către duba unde era izolată femeia.
Urc în maşină şi cer agentului să ne conducă direct la secţia de
poliţie. Femeia mă privea atent, parcă mă ştia de undeva. Şi-a
dat seama că eram blonda care cumpărase de la ea portocale,
mere şi pere. Ajungem la secţie, intrăm în camera de izolare şi
interoghez femeia. Din spusele acesteia, aflu că se numeşte
Soartă Cătălina, că are 35 de ani, lucra ca vânzătoare în Piaţa
Centrală, mamă a doi copii, singură pe lume, nu avea fraţi sau
surori, părinţii ei muriseră într-un accident de maşină cu câţiva
ani în urmă şi că se chinuia să supravieţuiască alături de un om
care o agresa tot timpul. A declarat că de câţiva ani trăieşte
această traumă, că a suportat bătăi şi chinuri de dragul copiilor,
ca să crească alături de ambii părinţi. Am întrebat-o de ce l-a
înjunghiat, de unde avea arma crimei, de ce nu a fugit de acasă.
Mi-a răspuns că a ales să facă acest lucru pentru că altfel ar fi
murit ea. Concubinul ei o ameninţase că o omoară cu prima
ocazie ivită, că o va spânzura de un copac, iar pe copii o să îi
alunge de acasă. Nu avea nicio speranţă, nu avea încredere în
nimeni, nu putea să culeagă un sfat de la nimeni. Am întrebat-o
cine este Dumitru Popa, iar în acel moment a izbucnit în plâns şi
m-a implorat să nu îi fac rău, că era singurul om care a ajutat-o,
22
că era prietenul ei la care se împrumuta de bani şi căruia îi ceruse
cuţitul cu care şi-a înjunghiat concubinul. A declarat că nu îşi
doreşte decât siguranţa copiilor, chiar dacă va sta o viaţă într-o
temniţă. Credea că sacrificiul de a nu vedea lumina soarelui nu
era în zadar, că a scăpat lumea de un nemernic care nu iubea
decât alcoolul. Povestea de câte ori a dormit în scara blocului şi în
gară, de câte ori îi făcuse şeful observaţie şi că nu a concediat-o
din milă. Era victima unui destin tragic, însă era fericită că are
acești doi copii, că erau singura ei comoară şi că îi pare rău că nu
le-a putut oferi mai mult. Spera ca Dumnezeu să îşi îndrepte
pentru o clipă privirea către ei şi să le ofere acea linişte şi pace pe
care ea nu a putut să le ofere. Era 7.10 dimineaţa. Îl rog pe Iulian
să cumpere trei cafele, una pentru mine, una pentru Cătălina şi
una pentru el. Am ieşit să îmi aprind o ţigară. O compătimeam pe
biata femeie, că va sta niște ani la închisoare pentru o crimă care,
însă, era o eliberare, atât pentru copii, cât şi pentru ea. Afară
începuse să plouă, vântul bătea cu putere, cerul se întunecase.
Apare şi Iulian cu cele trei cafele. L-am rugat să stea câteva clipe
cu biata femeie. Priveam fumul de ţigară, cum se ridica spre
tavan şi mă gândeam câţi ani această femeie va suporta gândul
că, dincolo de acele ziduri, o aşteaptă două suflete, două fiinţe
care nu au avut ocazia să se bucure cu adevărat de prezenţa
mamei lor. Termin ţigara, intru în birou, îi aduc la cunoștinţă
femeii despre avocatul din oficiu și despre totalitatea procedurilor
care urmează a fi aplicate. Era supusă, dădea din cap în semn de
aprobare. La puţin timp apare şi avocatul, Şerban Valeria, o
doamnă de 45 de ani, renumită pentru experienţa sa. A stat
câteva ore de vorbă cu inculpata, după care iese şi îmi spune că
nu întotdeauna soarta este de partea celor drepţi, însă va face tot
posibilul ca acestă femeie să nu simtă prea mult atmosfera
închisorii. Trec săptămâni şi judecătorul stabileşte pedeapsa, 7 ani
pentru omor în legitimă apărare și fapte atenuante.
23
LA VÂNĂTOARE DE MISTREȚI
Bogdan Martiniuc
„Mări, se vorbiră
Și se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare.”
Viaţa într-un oraş de provincie nu seamănă deloc cu cea
din capitală. Vladimir Lupescu ştia asta încă de când a auzit unde
urmează să plătească pentru greşeala care îl costase şapte de ani
de muncă grea pentru a ajunge şeful Biroului Investigaţii
Criminale. Toţi îi spuneau că se va adapta, dar ştia prea bine că
urările lor de bine nu reflectau decât compătimire, ceea ce îl
dezgusta profund şi îi adâncea depresia. Era totuşi mai bine decât
de obicei, pentru că atunci când era scârbit de ipocrizia celor din
jur, vina cumplită care îl apăsa înceta să mai muşte din conştiinţa
sa tulburată. Cu toate acestea, nimic nu aducea cu reprezentările
pe care şi le făcuse el. Tânjea după pacea pe care un astfel de loc
se presupune că o aduce, dar a fost întâmpinat de linişte. O
linişte care îl sufoca, lăsându-l pradă gândurilor de care încerca să
fugă. Au fost de ajuns câteva zile ca să-şi dea seama că nu
agitaţia capitalei îi accentua tulburarea. Dimpotrivă, pulsul său
ajunsese unul cu cel al oraşului, îi lipsea freamătul furnicarului
mereu în mişcare din care îşi trăgea energia.
Criminalitatea nu semăna deloc cu ce descriu romanele
poliţiste. Sau cel puţin, cu siguranţă nu cu cele străine.
Infractorului român îi lipseşte imaginaţia, eleganţa, fineţea unei
crime construite cu măiestrie de autorul unui roman. Iar
Bucureştiul nu era nici pe departe centrul celor mai interesante
crime. Îşi amintea începutul pregătirii sale, când a fost avertizat
24
că „răul este nespectaculos şi întotdeauna uman şi doarme cu noi
şi mănâncă la masa noastră”. Dar Orăşenii de Munte era prea de
tot, ofiţerii de aici trebuie să fi inventat conceptul de „găinării”.
Sau, în lumina evenimentelor care au animat ultimele zile,
„mistreţării”.
Dacă Departamentul de Investigaţii Criminale era pe linie
moartă în cea mai mare perioadă a anului, forţele de ordine din
acest micuţ orăşel de provincie se confruntau, află el, aproape
anual cu invazii ale mistreţilor care coborau din pădure şi
devastau culturile de pe raza a trei sate din apropiere. Anul
acesta, se pare, situaţia devenise şi mai gravă. Mistreţii intrau
acum în sate şi distrugeau gospodăriile. Oamenii erau panicaţi şi
deveneau din ce în ce mai agitaţi.
Şi totuşi Lupescu găsea totul nespus de fastidios. Munca de
birou devenise perioadă de reflecţii. Ultimul caz era încă în ceaţă.
Unde greşise? Respectase procedura. Ştia sigur că făcuse totul ca
la carte. Sau nu?! Indecizia aceasta în a lua o decizie îl costase
scump. Şi totuşi, de unde au început lucrurile să meargă prost?
Nu ar trebui să încerce să afle, ca să nu se mai repete? Probabil
oricum nu va mai avea o astfel de ocazie pe care să o strice. Nu
din locul acesta uitat de lume, în orice caz. Şi nu ar trebui să se
simtă vinovat, nu curios? Se simţea vinovat întocmai pentru că
era ros de o curiozitate mai mare, decât de remuşcări. În tipul
acesta de meditaţie era prins Lupescu, atunci când a sunat
telefonul.
Spre surprinderea lui, de data aceasta nu era vorba de
niciun dosar prost etichetat. Vocea de la celălalt capăt al firului
răsuna ca un ecou din trecut, ezitant, rece, metalic. Îi se făcea un
ultim serviciu, primea o ultimă şansă să-şi răscumpere greşeala.
Sau ceva asemănător. Fostul său superior credea că merită
această ultimă ocazie, o urmă de consideraţie pentru serviciul de
până acum.
Mircea Rache şi Sandu Mihon, doi membri cunoscuţi pentru
legăturile lor cu un cunoscut clan (pe care cititorul îl va
recunoaşte, fără îndoială, din datele povestirii, dar al cărui nume
25
va fi trecut sub tăcere din motive de siguranţă – a naratorului, în
speţă) şi care erau sub urmărire se aflau de mai bine de două
săptămâni în apropierea sa, fără un motiv sau scop cunoscut al
prezenţei lor în zonă. Informaţia nu însemna însă foarte mult.
Dar, dacă învăţase ceva, era faptul că important este cum ştii să
valorifici, astfel încât se poate înţelege de ce Lupescu vedea în
aceasta o nouă şansă la viaţă, viaţa aşa cum o ştia el.
Entuziasmul îi pieri însă la fel de repede precum îl cuprinse, pe
măsură ce vedea dificultatea sarcinii şi cât de puţin avea ca să
înceapă. Probabil nici măcar nu înseamnă ceva anume. Nu e ca şi
cum Orăşenii de Munte ar fi tocmai locul în care să instalezi un
centru al crimei. Numai dacă nu vrei să-ţi întemeiezi afacerile
ilegale pe contrabanda cu ţigarete şi vânzări de zarzavat, fără
autorizaţie, în pieţe. La naiba, puteau să fie şi în vacanţă, din ce
ştia el, încă se mai gândea Lupescu în drum spre casă.
Poate dacă ar avea oamenii potriviţi? Era, cu siguranţă, un
mare dacă. Cei trei colegi din cadrul Biroului de Investigaţii
Criminale nu avuseră de mult timp un caz serios, poate chiar
niciodată. Nu puteau să-i fie de vreun folos. Şi până la urmă, nu
fusese niciodată potrivit pentru lucrul în echipă. Ştia să se
folosească de informaţiile valoroase pe care anumiţi experţi din
diferite domenii le puteau aduce spre soluţionarea cazului, dar cu
greu putea identifica nişte legături interumane reale pe care să le
fi creat pe parcursul carierei sale. Dovada era chiar în faţa lui. Nu
muntele întunecat de păduri ale căror culmi străluceau ca
vârfurile de lance în lumina lunii şi pe care îl privea în tăcere de
câteva minute bune, cuprins de gânduri, ci greutatea apăsătoare
a masivului de stâncă dură, crestată de valurile timpului. Din vârf,
căzuse sub acest munte, era strivit de el. Şi era singur. Poate ar fi
realizat chiar dezolarea din acest peisaj în care era asimilat dacă
nu ar fi fost atât de prins de întrebările sale. Mereu era în
căutarea unor răspunsuri. Poate chiar această urmărire să-l fi
adus aici.
37 de ani şi încă niciun răspuns. Niciunul cu adevărat
satisfăcător, cel puţin. Cazul rezolvat aducea un strop de euforie,
26
câteva clipe de mulţumire de sine, de o treabă bine făcută şi cam
atât. Apoi era următorul şi următorul şi următorul caz care să-l
distragă de la întrebările la al căror răspuns tânjea şi de care se
temea cel mai tare. Întrebările despre sine. Lupescu era un om cu
un pronunţat caracter reflexiv, dar nu autoreflexiv. Ceea ce îl
făcea un investigator bun, dar nu un tovăraş prea grozav, iar un
departament presupune muncă în echipă.
Liniştea de cristal a nopţii se sparse brutal când telefonul
sună. Apropo de colegi, Nicolae Felix îl căuta să-i comunice
apariţia unui caz care îi solicită prezenţa. Se pare că, în sfârşit, se
întâmpla ceva. Şi nu orice, un cadavru fusese găsit de un cioban
în pădure. Cât de pitoresc sună aşa o întâmplare? Dar ochii lui
Lupescu sclipeau din alt motiv. Putea cineva crede că telefoanele
primite astăzi nu au nicio legătură şi că prezenţa lui Rache şi
Mihon aici, în acelaşi timp, este doar o coincidenţă? De mult timp
nu mai credea în coincidenţe. Experienţa îl învăţase mai bine.
Era la două minute de apartamentul închiriat, în care stătea
de mai bine de două luni, dar nici nu se gândi să mai treacă pe
acasă, deşi răcoarea nopţii de munte începuse de mult să muşte
din căldura corpurilor care se aventurau în adâncul ei. Chiar şi
lumina slabă, de un galben bolnav, a corpurilor de iluminat
răsfirate de-a lungul străduţelor înguste, pâlpâia îngheţat,
absorbind parcă energie. În zece minute de mers alert era la
sediu – unul dintre avantajele de a trăi într-un orăşel de
dimensiunile acestea.
Ştefan Bratu şi Sebastian Hogea erau şi ei acolo, impasibili
ca de obicei, uşor posaci şi tăcuţi. Cu toţii păreau aleşi pe un
anumit tipar pentru profesia aceasta. Cu privire fermă, alertă, cu
nasul ascuţit şi cu nările uşor dilatate, în constrast cu buzele
căzute neglijent, sastisite, ca nişte „copoi de vânătoare”, ar spune
un roman prost, de mâna a treia. S-au salutat discret, cu un
zâmbet stângaci, neîndrăznind parcă niciunul să rupă tăcerea. În
aceeaşi înţelegere tacită s-au ridicat, iar Lupescu i-a urmat.
Drumul cu maşina a trecut rapid, fiecare părea preocupat
de propriile lui gânduri, fiecare dorindu-şi să fie probabil în altă
27
parte, cu altcineva. Felix nu era cel mai priceput şofer, iar
porţiunea de cărare nepavată, de munte, i-a adus pe toţi în
prezent. Aerul rece care le-a înţepat simţurile, făcând pielea să se
strângă ca străpunsă de ace, a avut şi el contribuţia lui. Niciunul
nu mai putea fi uşor impresionat de priveliştea unei asemenea
împrejurări întrucât ei erau aceia care se confruntau de fiecare
dată cu realitatea ce-i este asociată, nu cu vreo dimensiune
romanţată a ei, conturată artificial, de natură a şoca, trezind, cel
mult, repulsia sau, ocazional, urme de groază, dar care nu se
apropie de adevăr, lipsindu-i esenţa, naturaleţea.
E ceva firesc în moarte, ceva care nu poate fi reprodus de
condei, iar reacţia omului în faţa ei e atât de variată, încât nu
există suficientă cerneală pentru a o reda. Însă frica în faţa morţii
nu este o reacţie specific umană. Dimpotrivă. Este o expresie a
instinctului animalic de conservare. De aceea se manifestă cel mai
adesea, în mod autentic, în faţa propriei morţi, pe când anularea
existenţei celui de lângă noi înseamnă, pe fondul primitiv, o şansă
în plus la supravieţuirea noastră. „Într-adevăr, întotdeauna am
fost inspirat de vecinătatea unui cadavru, chiar poate da naştere
unei meditaţii pe tema condiţiei umane, a evoluţiei ei, e contextul
ideal”, încheie Lupescu, având gura contorsionată într-un zâmbet
bizar, nefiresc.
Cititorul nu se va grăbi în a-l judeca pe protagonistul
nostru, sperăm. Nu fără a şti că, spre apărarea lui, luna sticlea
macabru deasupra pădurii. Deşi nu reuşea să străpungă
întunericul rece, acolo unde coroana stropită cu pete de culoarea
unui noiembrie crud se frângea pe alocuri, astrul nocturn proiecta
umbre sumbre care se luptau, aţâţate de vântul nebun care
şuiera agitat, nerăbdător, în zigzaguri, să se desprindă de pe
pânza albă de lumină glacială infiltrată în peticele de pământ
despuiate, crispate la atingerea brumei care se lăsa. Nu era
tocmai locul unde să-ţi doreşti să fii, nu? Cu atât mai mult la un
timp aşa scurt după ce trecuse Ea, cea a cărei atingere rece
aduce tăcerea eternă, cea a cărei venire agitase vântul şi albise
luna de spaimă.
28
Priveliştea nu era nici pe departe, însă, într-atât de poetică.
Locala izolase locul (de parcă prin părţile acelea uitate de lume ar
mai fi fost nevoie), iar criminaliştii terminau de recoltat probele.
Mişcarea acestor siluete care se profilau pe fundalul negru încet,
atent, metodic pe de o parte, uşor plictisit pe de alta, era, în fapt,
singura care anunţa circumstanţa aparte în care ne aflăm. Ceea
ce fusese presupus a fi cadavrul de către cei patru nou-sosiţi era
o masă amorfă care zăcea nefiresc, contorsionat parcă, arătând
mai degrabă ca un animal împuşcat care s-a zvârcolit până ce şi-a
dat ultima suflare, rigiditatea instalându-se în muşchii încordaţi la
maximum şi creând această sculptură hidoasă cu care îi place
naturii să ne şocheze uneori, dovedind un simţ morbid al
umorului.
Lupescu se simţea tras în trecut de o mână nevăzută şi se
regăsea în acea noapte fatidică, în care o scenă similară îl
paralizase, neputincios, simţurile nemaiputând să reacţioneze,
nervii nemaiascultându-i comenzile. (dar, oare, le-a dat el vreo
comandă pe care să o asculte? Nu-şi amintea exact, mereu ceaţa
aia nenorocită, care i s-a aşezat ca o perdea de plumb peste
întâmplările din noaptea aceea, permitea unor fragmente de
amintire să treacă până la el, asemenea unor fascicule slabe de
lumină care alunecau din greşeală de partea cealaltă).
Apropiindu-se, bărbaţii constatară că de aproape corpul
arăta cu adevărat grotesc. Nu sângele coagulat, de un roşu
îngheţat, care acoperea cea mai mare parte a masei de carne
amestecată cu bucăţi sfâşiate de material din faţa lor i-a făcut să
se crispeze, sângele nu le mai întorcea stomacul pe dos din
primul an în domeniu, dimpotrivă, învăţaseră că prezenţa lui
înseamnă viaţă, absenţa – moarte. Dar sângele acesta se
prelinsese din răni adânci, carnea era trasă afară în fâşii
neregulate şi părea arsă de ger. Acest om nu fusese ucis, fusese
devorat.
– A fost găsit aşa de Dumitru Ciolac, ciobanul de acolo,
acum aproximativ o oră şi jumătate. A fost identificat drept
pădurarul Gheorghe Constantin, casa lui e la 30 de minute de aici,
29
încercă un tânăr agent să raporteze, ţinându-şi instinctiv mâna
încordată pe stomac, ca pentru a-l ţine sub control.
– Şi ce naiba căuta ăsta aici, la ora asta? vorbi mai mult ca
pentru sine Felix.
– Poate o gustare târzie, se auzi neaşteptat din direcţia lui
Bratu. Lupescu încerca să-şi aducă aminte dacă îl auzise vorbind,
vocea lui suna ciudat, de un calm de cristal. Gluma a fost atât de
macabră, încât ceilalţi au zâmbit întocmai de ineditul ei, din
inerţie aproape. Cu siguranţă, Lupescu nu se aştepta să vină din
partea lui, încă mai verifica dacă nu intervenise altcineva. Pe
Bratu îl percepuse ca sobru, grav, inaccesibil, cel mai adesea
taciturn (chiar se întrebase la un moment dat dacă nu e mut), dar
îl impresionase şi cum executa toate sarcinile care i se atribuiau,
cu deosebită precizie şi meticulozitate.
– Să vină Ciolac să spună ce s-a întâmplat, strigă Hogea
plictisit, ieşind din amorţeală.
Niciunul nu mai era sub impresia şocului provocat de
descoperire (dacă fuseseră vreo secundă). Declaraţia ciobanului
era cu greu inteligibilă, presărată cu gesticulări agitate şi
repetarea nervoasă, automată aproape, a semnului crucii într-o
împletire caraghioasă a mâinilor. Nu trebuia să fie acolo, aşa i-a
fost dat probabil. El coborâse deja cu oile de vreo două-trei
săptămâni, astfel încât nu mai avea ce căuta spre vechiul drum
dinspre stână, dar mistreţii ăştia nenorociţi îi făceau o groază de
probleme şi se întorsese după puşca uitată în urmă de ucenicul
lui, „un zălud cu capu-n nori, dar muncitor şi cu suflet mare şi
dragoste de animale”, ţinu să menţioneze oierul. Cum drumul era
cam lung, l-a prins noaptea întorcându-se. Aşteptându-se la asta,
omul îşi luase şi câinele, ca să-i ţină de urât şi să alunge jivinele
pădurii. „De fapt, asta am şi crezut, că Ursu a dat de vreun hoit,
dar a început să urle ca nebunu’ şi atunci l-am găsit pe Ghiţă aşa,
Dumnezeu să-l ierte!”, mai adăugă ciobanul şi vocea tremurată i
se frânse pe când îşi făcea din nou semnul crucii.
– Păi, şi unde îi e puşca? se auzi dinspre cei trei ofiţeri.
Ştiind că este doar tolerat în acel grup, Lupescu se ţinea la o
30
distanţă decentă de ei, dar ascultase la fel de atent răspunsurile
de până atunci ale ciobanului, la întrebările puse.
– I-a luat-o vreunul dintre voi, strigă Felix, de data aceasta
către agenţii care ajunseseră primii la faţa locului.
Acelaşi agent tânăr, care între timp se adunase, răspunse:
– Nu, domnule, nu este la noi. Am întrebat ce a făcut cu ea şi
zice că nu a mai găsit-o sus, pe munte, l-a afurisit în gând pe
„zăludul ăla” şi s-a întors amărât, gândindu-se cum să facă să scape
de situaţia asta cu mistreţii, care se tot înrăutăţeşte şi ne dă şi nouă
bătăi de cap. Noi nu l-am găsit aici, ne-a căutat la secţie şi s-a întors
să ne conducă. Nu avem decât declaraţia lui şi... evident, cadavrul.
Care, la prima vedere, pare lucrarea bestiilor ălora spurcate cu colţi.
La întoarcere, atmosfera a fost mai animată. Felix era
convins că ar trebui să investigheze foarte atent implicarea
ciobanului, a cărui poveste o găsea prea mult cusută cu aţă albă.
„Cine să-i ia puşca? Urşii încă vânează cu arc şi săgeţi”. Hogea,
pe de altă parte, la fel de plictisit, îi atrăgea atenţia la drum,
făcându-şi avertizarea mai convingătoare, prin imprecaţii pe care
cititorul le poate presupune. Revenit la starea naturală de posac,
Bratu îşi lăsase ochii să rătăcească în noapte, alunecând printre
trunchiurile copacilor până în străfundurile pădurii. Lupescu ştia
că povestea asta trebuie să fie cumva legată de vestea primită în
cursul zilei de astăzi, dar nu vedea cum să o dovedească. Ce să
dovedească? O să aştepte raportul autopsiei şi pe cel criminalistic,
are nevoie de dovezi palpabile înainte ca toate supoziţiile acestea
să-l devoreze şi să-i întunece judecata.
Aşteptarea îl ţinea ca pe cărbuni încinşi, devenea din ce în
ce mai nerăbdător şi agitat. Aceeaşi soartă care îl abandonase şi-i
jucase cea mai neagră farsă încerca acum să-şi răscumpere
greşeala şi îi oferea o nouă şansă. De ce se puneau toţi împotriva
lui şi-l împiedicau să demonstreze că a fost victima unui accident,
a unei erori întâmplătoare care apare din neglijenţa universului şi
pe care nu a putut să o prevină sau să o rezolve?
Când rapoartele au venit totuşi, rezultatele s-au dovedit
interesante. S-a constatat că victima era în viaţă când a fost
31
atacată de animale şi că aceasta i-a grăbit moartea care ar fi
survenit, însă, oricum, ca urmare a plăgii împuşcate din spatele
craniului. Din fericire (doar pentru rezolvarea cazului, desigur),
plaga era oarbă, iar glonţul a rămas în craniu, unde a fost cel mai
bine protejat de animale, putând fi extras şi analizat.
Expertiza balistică nu era încă gata, ca să poată confirma
că glonţul provine din acelaşi tip de armă ca aceea înregistrată pe
numele ciobanului, dar, la o primă vedere, ipoteza lui Felix părea
cea verosimilă. Poate o dispută mai veche, un conflict provocat la
beţie (mai puţin probabil; s-a dovedit că atât victima, cât şi
suspectul consumaseră alcool, dar în cantităţi surprizător de...
rezonabile), poate o greşeală făcută sub influenţa fricii, a
imaginaţiei surescitate de mediul acela sălbatic şi pustiu, la o oră
târzie.
Oricare ar fi fost motivul, Lupescu se simţi descurajat. Ce
prost fusese! Merita ce i se întâmplase, ce mai investigator se
considerase el... O caricatură, o glumă, asta era, de fapt. Fabrica
scenarii poliţiste, când toată viaţa şi-a spus că doar faptele
contează şi dispreţuia ceea ce alţii numeau noroc. Instinct, da, pe
acesta îl asculta ocazional şi până acum îl dezamăgise o singură
dată ceea ce l-a şi adus în situaţia de faţă. Acum îşi bătuse iar joc
de el. Oamenii aceştia erau conectaţi la realitate, ei erau cu
adevărat utili, lucrau eficient, nu se lăsau prinşi de sine şi de
poveşti cu detectivi geniali. Poate că de data aceasta o să scape
definitiv de aroganţă, avea nevoie de loviturile acestea succesive
pentru a reveni cu picioarele pe pământ şi a înţelege că nu se mai
poate considera suficient pentru rezolvarea optimă a unei astfel
de situaţii. Ar putea să încerce măcar să-i ajute de acum.
Cu un ton resemnat, umil chiar, apelă la fostul său
superior. Mai puţin surprins decât se aştepta Lupescu, acesta îi
răspunse prompt şi îl întrebă ce aflase în legătură cu cei doi.
Lupescu nici nu apucă să-i vorbească de raportul balistic că
acesta continuă. Voia să ştie care este explicaţia pentru care se
pregătesc să se dea la fund, ce s-a petrecut, dacă şi-au rezolvat
sarcinile acolo şi, mai ales, care erau acelea. Copleşită de
32
întrebări la care nu avea răspuns, pe de o parte, mintea lui
Lupescu se activa înfierbântată iarăşi de noi ipoteze.
„Nu poate fi o coincidenţă!”, îşi spunea Lupescu în timp ce
închidea, după ce-şi asigură interlocutorul că îi va oferi cât de
curând nişte răspunsuri. Dar cum va putea să ofere acele
răspunsuri dacă nu are nici toate întrebările clare? De ce şi-a luat
acest angajament dacă acum mai puţin de câteva minute era
sigur că nu există nicio legătură între evenimente? Crede oare
subconştientul său că va putea să găsească explicaţiile? Cum? De
unde să înceapă? Cum să le spună colegilor că el are în vedere
nişte suspecţi care sunt în oraş de două săptămâni? Să le spună?
Poate nu e necesar. Nu... Şi-a promis că nu face aceleaşi greşeli.
O să-şi încerce norocul. Surâse la acest ultim gând, „nici
expresiile nu se pot desprinde de el, fir-ar el să fie de noroc”. Dar
se simţea norocos, spera din nou.
– Data viitoare, când vii cu artificii din astea de capitală, ar
fi drăguţ să ne anunţi şi pe noi din timp, nu? spuse Felix după ce
Lupescu îşi termină relatarea, uşor acid, dar mai binevoitor decât
se aştepta Lupescu.
– Şi tu chiar crezi că e ceva de capul chestiei ăsteia? interveni
Hogea. (Îl credeau? Chiar îl ascultau? E, cu siguranţă, mai mult
decât ar fi făcut el însuşi în aceeaşi situaţie. El ar fi acceptat cu greu
alt răspuns decât cel pe care îl găsise de la început.)
– Trebuie investigat, sublinie laconic şi Bratu.
Nu exista însă niciun motiv şi nicio împrejurare care să-i
lege pe suspecţii lui Lupescu de victimă. Pe cadavru au fost găsite
mostre ADN aparţinând unor specii de animale (fire de păr de
mistreţ şi de câine – al ciobanului, cel mai probabil). Arma crimei
ar fi de un real ajutor, trebuia găsită cu orice preţ.
Cum era însă de aşteptat, responsabilul nu a avut bunul
simţ să predea măcar arma poliţiei, iar căutările nu s-au dovedit
mai fructuoase. Sau, cel puţin, nu din acest punct de vedere, căci
ele au condus fără îndoială la rezolvarea cazului. În casa
pădurarului s-au găsit sume importante de bani care nu puteau fi
justificate (opinia, potrivit căreia banii ar creşte în copaci, fiind de
33
mult combătută), precum şi semne ale prezenţei altor locatari.
Deşi s-a încercat ştergerea acestora, echipa de criminalişti a
reuşit să recupereze suficiente probe care să fundamenteze
eliberarea unui mandat pe numele celor al căror ADN a fost
prelevat, găsind în posesia acestora şi mult-căutata armă a
crimei.
Va fi oare cititorul suficient de perspicace încât să intuiască
cine erau aceştia? Dincolo de orice urmă de îndoială, căci
naratorul nu a făcut o treabă prea bună în a-l păcăli. De aceea
nici nu este necesar ca motivul crimei să-i fie dezvăluit, căci el
ştie deja. Dar vom îndrăzni totuşi să schiţăm în câteva cuvinte
deznodământul pentru Lupescu.
Orăşelul intră iarăşi într-o stare de dulce amorţire înaintea
lui decembrie, odată cu soluţionarea „crizei mistreţilor”. Veţi fi
ghicit desigur că, odată reperată problema, s-au luat măsuri
eficiente pentru gestionarea situaţiei, acum, că pădurile nu mai
erau defrişate ilegal ca să asigure fonduri pentru activităţile
ilegale ale unei anumite grupări şi că noul pădurar acţiona ca
apărătorul ecosistemului forestier şi nu ca vânzătorul lui.
Rezolvarea cazului i-a adus lui Lupescu mai puţină
satisfacţie decât se aştepta. Era mulţumit. Primise felicitări. Dar el
nu făcuse nimic concret în rezolvarea cazului şi ştia asta. Ce nu
ştia însă şi ar fi vrut foarte mult să afle este dacă flexibilitatea pe
care a putut să o dovedească acum i-ar fi fost de vreun folos. Ar fi
schimbat cumva situaţia dacă accepta ajutorul oferit atunci? Sau
poate că, dimpotrivă, nu a fost suficient de determinat, de ferm şi
s-a lăsat distras de circumstanţe exterioare lui. Nu, era vina lui.
Vina? Poate responsabilitatea, da, asta îi fusese clar atribuită lui,
şi-o asumase şi plătise în virtutea ei. Dar pentru ce?
Ce se întâmplase, de fapt, în noaptea aceea?
34
CU FORȚA, ÎN MINTEA CRIMINALULUI
Anca-Mirela Cusma
Crima perfectă nu există! Urmele de la fața locului sunt
martorii muți. Dacă tu ai impresia că nimeni, vreodată, nu-ți
poate dovedi vinovăția, te înșeli amarnic, mitocanule! De două
zile te joci cu nervii mei. Nu va veni Crăciunul cu tine în libertate
– sunt spusele care răsună pe holurile unei secții de poliție din
sectorul 2, din biroul comisarului Dinea.
29 octombrie 2002, strada Nicolae Runceanu răsuna
pierdut într-o stație de la Secția 4, cum că în spatele unui bloc,
sub o bancă, stă neclintit un om, iar după semnalmente nu pare a
fi băut, drogat sau adormit, ci mai degrabă mort – erau spusele
unei bătrâne care coborâse cu noaptea în cap la chioșcul din colț,
să cumpere pâine.
Echipajul de poliție, împreună cu criminaliștii s-au deplasat
la fața locului în speranța că bătrâna care a făcut apelul nu și-a
dat seama foarte bine de semnalmente și putea fi vorba doar de
unul de-al străzii care a adormit pe acolo, mai ales că toți erau
după o noapte grea de serviciu și abia așteptaseră să ajungă
acasă, nicidecum la un nou caz care, la prima vedere, nu părea
deloc ușor.
Au sperat însă în zadar. La fața locului, într-adevăr, era un
om sub acea bancă despre care anunțase bătrâna, ale cărei vorbe
s-au adeverit de la început până la sfârșit. E mort de curând, încă
e cald – spune criminalistul îngrozit. Trei lovituri de cuțit în spate
ieșiseră la numărătoare și erau consemnate în procesul-verbal.
Locul crimei nu este ăsta, zice un judiciarist de vreo 38 de ani,
văzând urmele de târâre de pe hainele cadavrului.
Pe lângă gardul viu începuseră să răsară, în lumina lămpii
cu ultraviolete, urme de sânge din ce în ce mai mari, care duceau
35
spre ghena din colțul blocului în fața căruia băltea sângele
necoagulat încă.
Clar – a fost omorât acolo și apoi târât să fie ascuns
undeva, dar probabil s-au speriat de vreun trecător și l-au vârât
sub banca asta nevinovată – zice un locuitor binevoitor al blocului
în spatele căruia avusese loc crima.
Curios! Polițiștii au devenit suspicioși cu privire la spusele
locatarului și l-au întrebat pe acesta dacă cunoaște victima și
dacă acesta e de la el din bloc, la care omul, cu o mare doză de
nonșalanță, a răspuns că nu l-a văzut în viața lui.
Totuși era dubios de ce afirmase posibila situație de
ascundere a cadavrului.
Într-un final a venit și răspunsul la întrebarea de unde atâta
imaginație la respectivul locatar: chiar din faptul că lucrase 20 de
ani la Brigada Rutieră, ca specialist în reconstrucția accidentului.
Cadavrul a fost transportat la Institutul de Medicină Legală,
pentru efectuarea expertizelor și aflarea cât mai multor detalii
care să scoată la suprafață făptuitorii, iar ancheta a fost demarată
de urgență.
S-a stabilit ulterior că victima, Constantin Mitran, era un
avocat de 40 de ani, căsătorit, cu trei copii, din Constanța, care
plecase cu trenul înspre București și ajunsese foarte devreme în
oraș, în scopul de a se prezenta la instanță să-și apere un client
care locuia în apropiere de strada Nicolae Runceanu. La aflarea
veștii, familia avocatului a fost oripilată, presiunile care se
făceau asupra polițiștior, să afle cât mai repede făptuitorii, erau
majore.
Locatarii blocului, în spatele căruia fusese găsit cadavrul
avocatului, au declarat că nu au auzit zgomote și nici nu au
observat persoane străine prin preajmă în ultima vreme.
După câteva zile de anchetă, unul dintre criminaliștii care
aveau cauza în lucru declara că a fost descoperit făptuitorul.
Crestele papilare găsite pe corpul cadavrului coincideau
perfect cu ale unui toxicoman recunoscut pe raza Secției 4, ca
având un comportament relativ pașnic.
36
Vasile Iloiu: vârsta – 25 ani, necăsătorit, domiciliul –
necunoscut – erau câteva din datele prevăzute în AFIS, după
identificarea amprentei.
Primind aceste informații valoroase, polițiștii judiciariști au
plecat în căutarea lui, în locul cunoscut că ar fi frecventat de
acesta și a fost găsit chiar în fața unei covrigării la Piața Sudului,
în genunchi, cerșind.
Luat la întrebări de polițiști, a negat totul: nu a văzut, nu a
auzit, nu are nimic de spus în legătură cu toate astea.
Văzând cum stau lucrurile, comisarul Dinea, șeful Biroului
de Investigații Criminale, un bărbat la vreo 47 de ani, cu părul
negru precum abanosul și cu o mustață hitleristă îl invită pe
cunoscutul toxicoman în biroul lui și îl supune din nou
interogatoriului.
Însă după o oră și ceva de anchetă, nu a reușit să afle
nimic folositor.
Deși există siguranța de 99,9% că el era făptuitorul, că
AFIS-ul nu dă greș niciodată, toxicomanul nu putea spune nici
măcar o vorbă despre crimă.
Întrebat când a consumat ultima oară, acesta a declarat o
dată similară cu cea a săvârșirii crimei. Suspiciunile creșteau și
aproape toate drumurile duceau într-un singur punct – el era
făptuitorul.
I s-au recoltat probe biologice, care confirmau că ultima
oară consumase droguri în seara de dinaintea găsirii cadavrului.
Din acel moment acesta a fost reținut în arestul Secției 4 în
urma mandatului de reținere pe 29 de zile, emis de prim-procurorul
Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2.
După două zile de reținere, acesta își amintește un detaliu
destul de valoros și îl strigă pe gardianul din serviciul de pază, că
are ceva să-i spună comisarului.
Comisarul Dinea, anunțat de gardian, ajunge la subsol într-un
suflet, uitând de cafeaua neterminată pe care o primise de la un
cipcirac de-al lui, care lucra în barul de lângă secție.
Iloiu i-a povestit comisarului că în noaptea respectivă, în
timp ce se deplasa înspre ghenă, să-și caute ceva de mâncare, a
37
observat doi tineri care trăgeau după ei un bărbat, i-a strigat, iar
aceștia l-au lăsat jos, lângă bancă și l-au împins cu piciorul sub
aceasta.
Curios să vadă despre ce este vorba și în speranța că va
găsi ceva valoros, s-a apropiat și a început să caute în buzunarele
cadavrului.
Inițial, după auzirea afirmațiilor, comisarul s-a gândit că
Iloiu încearcă să-l ducă cu vorba, însă după vreo două ore, când
de la Institutul de Medicină Legală sosește o nouă adresă în care
se afirmă că au fost doi făptuitori, iar cel pe care l-au determinat
mai întâi ca făptuitor nu era decât un factor secundar, a înțeles
care era valoarea spuselor lui Iloiu.
Spre uimirea polițiștilor, da, fuseseră doi făptuitori dar
niciunul dintre ei nu era Iloiu. Altă muncă, altă cale greșită și uite
așa stau lucrurile la judiciar...
Frecventând destul de des barurile de la Piața Sudului,
comisarul Dinea cunoștea tot felul de oameni, însă cei mai puțini
știau că el e polițist. Majoritatea erau induși în eroare cu sintagma
„Dinea Mihail, funcționar la Primăria sectorului 2”.
Stând într-o zi la povești cu un barman, acesta îi
povestește printre altele că fratele lui, care lucrează la o firmă de
salubrizare, fusese îngrozit într-o dimineață când, golind coșurile
de gunoi din Piața Sudului, printre mere stricate și cartofi, găsise
într-o pungă, atent învelită, un cuțit, un portofel gol și un bilet de
tren Constanța-București, pline de sânge.
Auzind toate acestea, Dinea a simțit cum un fulger i-a
străpuns stomacul și a început deja să-și facă scenarii. L-a luat
frumos de o parte pe barman, povestind cine este el de fapt,
unde lucrează și cât de valoroase erau pentru el aceste informații
în elucidarea cazului Mitran.
Comisarul a luat datele lucrătorului la salubritate, după
care s-a întors la secție, și-a anunțat subalternii și au plecat
împreună spre locul unde lucra persoana cu pricina.
L-au găsit într-o sală imensă, la firma de salubritate,
curățând o mașină care transporta gunoaiele.
38
I-au explicat omului despre ce este vorba și i-au solicitat să
coopereze, cerându-i în repetate rânduri detalii în legătură cu
obiectele suspecte pe care el le găsise în coșul de gunoi.
Lucrătorul la salubritate, Ciprian Pop, oprise punga cu
obiectele suspecte și le depozitase în curtea înteprinderii la care
lucra, în marginea unui gard, având o imaginație bogată și
crezând că vor fi de ajutor pentru cineva într-o situație similară
celei ivite.
Criminaliștii le-au ridicat și au început de urgență expertiza
lor, găsind urme biologice de mare valoare, fire de păr ale
făptuitorilor, amprente, dar și scrum de țigară, care atesta faptul
că sunt fumători.
Și de data aceasta AFIS-ul a dat rezultate destul de
concrete după analiza detaliată a urmelor lăsate pe obiectele
respective – Alexandru Vlasca, 25 de ani, căsătorit, un copil,
lucrător la metrou și Ioan Doman, 23 de ani, necăsătorit, lucrător
tot la metrou.
Judiciariștii au mers la adresele semnalate, după care i-au
luat la secție pe suspecți, interogându-i și reușind să obțină
informațiile mult-așteptate, și anume că aceștia și-au recunoscut
fapta și au colaborat la desfășurarea reconstituirii.
Verdictul a fost clar – omor deosebit de grav, 20 de ani de
închisoare, o viață curmată, o familie îndoliată, Iloiu cerșind și azi la
Piața Sudului și nu în ultimul rând un polițist avansat: comisar-șef
Dinea.
39
LEGĂTURI PRIMEJDIOASE ÎN POLIȚIA DE FRONTIERĂ
Georgian-Ionuț Stan
Vara anului 2003, o vară călduroasă și lungă, plină de
evenimente la Severin. Totul s-a petrecut în locul unde Dunărea,
dealurile și munții se îmbină armonios într-un tot unitar. Drobeta-
Turnu Severin este un oraș străvechi, încă din timpul dacilor și al
romanilor. Istoria sa continuă și în perioada medievală într-un
mod zbuciumat. În timpul nostru, orașul și-a păstrat farmecul
reușind, deopotrivă să fie și un oraș vechi, și unul nou.
În orașul Severin își are sediul Sectorul Poliției de Frontieră
Drobeta-Turnu Severin, cu o competență de 40 de km, pornind
dinspre Ada-Kaleh și dincolo de Valea Largă.
De-a lungul timpului am avut frontieră, în această zonă, fie
cu otomanii, fie cu austro-ungarii și în final cu sârbii. Prietenia
noastră cu poporul sârb nu ne-a ferit de probleme, legate de
contrabandă și de alte ilegalități la frontieră.
Diferențele de prețuri la țigări și alcool îngreunează munca
Poliției de Frontieră, făcând ca activitățiile ilegale să fie foarte
profitabile pentru contrabandiști.
Turele de serviciu sunt paznicii frontierei, acești oameni
patrulând mereu de-a lungul fâșiei ori îndeplinind alte misiuni
specifice. 125 de oameni, în total, sunt constituiți în patru ture de
serviciu. Anul acesta un tânăr absolvent al Academiei de Poliție
„Alexandru Ion Cuza” a fost repartizat la tura II serviciu, ca șef,
având 32 de persoane în subordine. Mihai Filimon, încă din
studenție, și-a promis că va destructura bandele de contrabandiști
din Drobeta. Om tânăr, cu ambiție, nu și-a dat seama de
structura acestor bande, cu ani de activitate și experiență.
Tânărul nostru s-a lovit din prima de problemele oamenilor
din subordine, aceștia având ani de activitate în zonă, unii dintre
40
ei riscându-și și viața în lupta cu contrabandiștii, acest lucru
tăindu-le din elanul de aventurieri, absolut necesar în această
muncă. Alții se apropie de final de carieră, interesul lor în lupta cu
infractorii fiind mult redus, față de tinerețe. Mihai trebuie să
încerce să îi înțeleagă pe toți, adaptându-se la stilul fiecăruia.
Misiune grea, dar nu imposibilă, dacă dorește să își realizeze
visul. El încă nu știe și de legăturile primjedioase dintre oamenii
lui și contrabandiști, ceea ce îi va îngreuna munca și visul.
Într-o noapte de iunie, Mihai era de serviciu. Acesta își
distribuie oamenii de-a lungul zonei de compentență, mai ales în
zonele „calde”, pe care infractorii le preferă, și îi roagă să fie
vigilenți fiindcă are o informație că este pregătit un transport de
țigări în zona insulei Șimian. Ion Popescu și Cristian Falcă au
misiunea de a supraveghea zona, de pe dealul învecinat, cu
mijloace specifice, iar Cristi Ionovici și Alexandru Mălin vor patrula
acolo. Cristian și Ion trebuie să îi îndrume pe Cristi și Alexandru în
zona unde își vor face apariția infractorii, pentru a-i surprinde și
reține. Înainte de plecarea în misiune, tot personalul se dotează
cu armament și muniție, însă cei patru nu își iau armament
obișnuit, ci pistol-mitralieră cu 60 de cartușe de fiecare. Primejdia
e mare, în joc sunt sume mari de bani și libertatea infractorilor.
Tânărul nostru subinspector, Mihai, îi roagă încă o dată pe cei
patru să manifeste vigilență maximă, aceștia promițându-i acest
lucru:
– Vă rog să fiți atenți în zona Șimian, știți că vegetația de
pe insulă îi ajută foarte mult pe contrabandiști să treacă
neobservați!
– Da, șefu’, știm zona, avem experiență și vom fi atenți,
răspund cei patru.
Tot personalul de serviciu ajunge în frontieră, pe locurile
dispuse de către Mihai, și se pregătesc de o tură de 12 ore.
Mihai rămâne la sediu, împreună cu șoferul său, Alin,
pentru a coordona cât mai bine întreaga tură, mai ales că se
anunță o seară fructuoasă pentru polițiștii de frontieră.
În Severin își desfășoară activitatea opt bande
infracționale, foarte bine organizate, cu experiență îndelungată,
41
fiecare având zonele din frontieră împărțite. Banda condusă de
Mihalache Adrian, zis și Chioru’, își desfășoară activitatea în zona
insulei Șimian. Acest teritoriu prezintă atât avantaje, cât și
dezavantaje pentru infractori. Abundența vegetației de pe insulă îi
ajută pe infractori să nu fie văzuți când trec marfa de pe malul
sârbesc până pe insulă, însă de aici spre malul românesc sunt
foarte expuși, calea de comunicație, drumul E72, trecând pe
malul Dunării. De asemenea, polițiștii de frontieră au câteva
posibilități de a se poziționa foarte bine, în apropierea vilei lui
Nicolae Ceaușescu, aceasta fiind situată pe înălțimi, totul pentru a
observa eventualele nereguli în perimetrul frontierei fluviale cu
Republica Serbia. Chioru’ este un om cu experiență, fiind în
activitate de la Revoluție. Acesta a încercat nu de puține ori să își
creeze legături în Poliția de Frontieră, deoarece i-au fost date
planurile peste cap de prea multe ori de către polițisti, totul
terminându-se pentru el cu mari pierderi de bani. Aceste bande
nu văd cu ochi buni venirea unor oameni noi, chiar dacă nu au
experiență, ei fiind dornici de luptă împotriva infractorilor. Spiritul
tânăr îi ajută să compenseze lipsa de experiență, și nu de puține
ori s-a întâmplat ca tinerii să aibă rezultate mai bune față de cei
mai în vârstă.
Chioru’ planificase totul, în cel mai mic detaliu, pentru
trecerea cu barca a nouă baxuri de țigări pe malul românesc;
implicase trei oameni, gândindu-se că fiind mai puțini oameni
implicați, șansele ca polițiștii de frontieră să afle de planul său ar
fi putut să fie mici.
Acesta le spune:
– În seara asta trebuie să trecem cele nouă baxuri,
săptămâna viitoare tot așa. Vă aduc aminte că dacă stăm, nu
producem nimic. Asta e! Trecem – trecem... nu trecem –
ghinion...
– Chiorule, noi trebuie neapărat să nu fim văzuți de la vilă,
știi că polițiștii de obicei stau pe acolo.
– Bă, voi mă credeți prost? Voi vedeți-vă de treabă, că am
eu grijă!
42
– Șefu’, astăzi e tura lu’ Mihai, ăla mai nou. Știi că ăla nu
prea dă semne de cooperare. Hai să mai așteptăm până mâine!
– Nu, bă! Azi e pontul! Totul sau nimic!
– Am înțeles, șefu’...
Până să ajungă polițiștii de frontieră în locurile repartizate,
banda lui Chioru’ se deplasase către insula Șimian. Trebuiau să
manifeste o mare grijă, deoarece puteau fi observați și de diferite
ambarcațiuni care trec prin zona de ecluzare de la Porțile de Fier
I, dar și de marinarii de la Poliția de Frontieră. Aceștia ajung în
centrul insulei și zic:
– Bă, Chioru’ ăsta nu gândește deloc... cum, mă, să ne
trimită pe tura lui Filimon?!
– Taci, mă, șefu’ poate are ceva vorbă. Sau poate e
gândită bine...
– Bă, fir-ar... e plin de șerpi pe aici.
– Deh, mă, de ce nu te-ai făcut inginer sau avocat, poate
nu mai aveai treabă cu șerpii?
– Ai grijă la picior, e unul mare! Ha, ha, ha !
– Eu cred că las încolo țigările, mă angajez la Uzina de Apă
Grea.
– Bă, tu, după ce că ești prost, mai și semnalizezi!
– Gata! Liniște! Uite mașina Poliției de Frontieră, cred că au
ajuns „curcanii”!
Cristian și Ion ajunseseră, aduși fiind cu mașina, la ora
20.00. Nu trebuia ca ei să fie observați, însă infractorii îi
văzuseră. Toată partea bună este că infractorii credeau că ei sunt
de patrulă. Mașina nu îi lăsase în dreptul drumului ce urcă spre
vilă, ci mult mai în față, fiindcă șoferul uitase de ei, în timp ce
ducea tura în Vama Porțile de Fier I.
Cei doi se gândesc să nu se întoarcă pe drum, fiindcă pot fi
văzuți și șeful ar putea crede că nu își respectă misiunea, astfel
că aleg să se întoarcă pe malul Dunării, și trec drumul E72 în
dreptul vilei. Cristian și Ion se așează, cu mijloacele tehnice de
supraveghere, pentru a observa tot ce se întâmplă, și când va
trece vreun transport urmând să îi anunțe pe cei doi care sunt la
patrulă, ca să intervină.
43
Aceștia au o vedere bună până în insula Șimian, însă
partea din spatele insulei nu o pot vedea, și la fel, tot ce trece
înspre ea. Vigilența trebuie să fie mare, să vadă dacă pleacă ceva
dinspre insulă spre malul românesc, distanța fiind mică și reacția
trebuie să fie rapidă pentru a prinde făptuitorii.
La ora 23.55, cei doi polițiști aflați în patrulă în dreptul
insulei Șimian, Alexandru și Cristi, ațipesc amândoi, crezând că
dacă până atunci nu a fost mișcare, în seara aceasta nu se va mai
întâmpla nimic. Astfel, se întinseseră pe o foaie de cort, așezați
unul în spatele celuilalt, încălzindu-se reciproc. Chiar dacă era o zi
de vară, lângă Dunăre este foarte frig, somnul nefiind prea
confortabil. Își lăsaseră stațiile deschise, în cazul în care Cristian
și Ion le vor transmite că transportul se va efectua și în ce
direcție. La ora 00.15, Cristian îl contactează pe Alexandru și îi
spune să se deplaseze în aval 500 de metri, deoarece crede că
infractorii și-au mutat locația de trecere, argumentând că nu a
observat nicio mișcare. Patrula își strânge foaia de cort și se
deplasează în aval, ieșind din zona prin care făptuitorii plănuiau
să treacă. Peste 10 minute, un motor de barcă se aude pornind
dinspre insulă, iar Alexandru și Cristi hotărâsc să nu se mai ducă
în aval, rămânând pe loc.
Între timp, infractorii fuseseră contactați de Chioru’, acesta
spunându-le să meargă liniștiti direct dinspre insulă spre mal, că
treaba e aranjată.
Polițiștii din patrulă îl apelează pe Mihai și îi spun că o
barcă se deplasează spre mal, iar ei vor proceda la legitimare și
reținere, dacă e cazul. Imediat după aceea, dar totuși târziu, la
insistențele lui Ion, Cristian îi contactează pe polițiștii din patrulă,
spunându-le de barcă. Ion încercase să îi spună că e sunet de
motor și se vede ceva, dar Cristian îi zicea că i se pare și nu e
nimic.
Barca înainta spre mal, iar infractorii văd polițiștii din
patrulă. Aceștia zic:
– Bă, uite-i, ce dracu’ facem?
– Ia arma și dă-le un glonț în cap!
44
– Tu ești prost, cum să îi împușcăm?
– Dă-mi arma, boule!
Cristi și Alexandru aleargă spre locul unde urma să ajungă
barca la mal și strigă:
– Stai! Poliția de Frontieră!
– Trage la mal!
Când cei doi polițiști observă că unul dintre infractori
încarcă arma, nici nu mai apucă să someze și să scoată arma, că
trei gloanțe de pistol Carpați îl răpun pe Cristi. În acel moment,
văzând cele întâmplate, un alt infractor care se afla în barcă îi ia
arma criminalului și îi spune celui de la cârmă să se îndrepte spre
malul sârbesc, fiindcă s-au încurcat treburile rău.
La scurt timp, Mihai ajunge la fața locului și, cu un echipaj
de la Ambulanță îl ia pe Cristi, acesta fiind grav rănit. Mihai
încearcă să afle de la Alexandru ce s-a întâmplat, dar în zadar, el
se afla în stare de șoc.
După acest eveniment, starea lui Cristi se agravează și
moare. Tânărul nostru ofițer se gândește cum de s-a întâmplat
una ca asta, de ce cei doi au plecat de pe locul ordonat, și fără să
anunțe.
Ancheta cu privire la moartea lui Cristi se desfășura și pe
plan intern, și la Parchet. Pe latură internă, cei de la control se
întrebau de ce au părăsit locul misiunii cei doi. În final, Ion
mărturisește că agentul celălalt, Cristian, le-a spus să se mute în
aval, dacă până la ora 00.00 nu fusese mișcare, crezând că
infractorii i-au observat, și stau degeaba în locul acela. Cei din
patrulă, în acest caz, ar fi trebuit să ceară aprobarea șefului de
tură, însă nu au făcut-o, iar cum șeful patrulei era Cristi, el a fost
găsit vinovat de cele întâmplate. Organele de cercetare penală nu
aflaseră mare lucru, cercul de suspecți fiind foarte larg.
Pe Mihai conștința îl mustra foarte tare, întrebându-se dacă
nu cumva din cauza poziționării sale s-au întâmplat aceste lucruri.
El nu avea de unde să știe că un om de-al său trădase...
În următoarele două luni treburile se liniștiseră, nu se mai
încercase să se facă niciun transport. Bandele de infractori erau
45
conștiente că acum e vorba de viață și de moarte, iar polițiștii nu
vor ezita să facă uz de armă, în cazul în care primii nu se supun
somațiilor.
Mihai încerca să afle ce s-a întâmplat, dar faptul că nu locuia
în Severin și nu avea cunoștințe multe îi îngreuna munca. Din
octombrie, el decide să se mute din Șvinița în Severin, acest lucru
ajutându-l și financiar, doarece nu mai cheltuia bani pentru navetă.
La scurt timp după aceasta, se întâlnește cu un fost coleg de liceu,
care se mutase și el în Severin în urmă cu doi ani. Mihai îi
povestește întâmplarea din vară și că se simte vinovat de moartea
colegului său, Cristi. Fostul coleg al lui Mihai îi spune acestuia că el
cunoaște o persoană care se ocupă cu traficul de țigări și că încearcă
să afle ceva. Ceea ce nu îi spusese fostul coleg e că persoana pe
care o cunoștea era partener de afaceri, cel din urmă aducându-i
țigări pentru a le vinde la barul unde lucra.
Între timp, Mihai își desfășura activitatea de serviciu în
ture, fără evenimente deosebite, tot cu sentimentul de vinovăție
care îi apăsa pe umeri. Încerca să își facă fel de fel de scenarii,
cum de s-a putut întâmpla una ca asta. Totodată, el se gândea să
se tranfere la C.I.I.T., crezând că munca de birou sau de
informații i-ar fi mai potrivită. Își promisese că nu se va muta
până nu va afla cum de s-a întâmplat totul așa. Sentimentul că
trădarea pornise din interior i se cuibărea tot mai mult în minte.
Fostul coleg de liceu îl caută pe Mihai și îi spune:
– Am aflat de la omul meu că unul dintre cei doi care se
aflau sus, la vila lui Ceaușescu, este implicat în povestea asta.
– Cine este omul tău?
– Nu îți pot spune, îmi face mie probleme.
– Bine! Oricum, mi-ai zis ce mă interesează.
Mihai se gândește la Ion, că ar fi trădat, și din cauza lui ar
fi murit Cristi. Într-o zi, își ia inima în dinți și îl cheamă acasă, să
îl întrebe:
– Domnule Ion, spuneți-mi și mie, ce s-a întâmplat în acea
seară de vară?
– Care, domnule subinspector?
46
– Cea în care a murit Cristi. Nici Parchetul și nici cei de la
control nu mi-au oferit suficiente răspunsuri. Eu cred că problema
a fost la noi!
– Ce problemă, domnule subinspector?
– Trădare! Îți spune ceva?
– Nu, domnule subinspector! Și dacă vreți să insinuați ceva
despre mine, vă asigur cu mâna pe inimă că nu am nicio legătură
cu criminalii.
– Nu neapărat cu criminalii, ci cu contrabandiștii!
– Domnule subinspector, am copii acasă! Pentru
Dumnezeu!
– Spune ce s-a întâmplat!
Ion îi povestește lui Mihai tot șirul de evenimente, de la
pățania cu microbuzul care uitase să îi lase la locul unde trebuia,
până când s-au auzit focurile de armă. Acesta îi spune ofițerului
nostru că celălalt agent, Cristian, se purta cam ciudat și părea
destul de agitat când le-a spus celor doi să se mute de acolo. În
plus, Mihai mai află că cei de la supraveghere nu au informat într-un
mod prompt despre sunetul bărcii, din cauza lui Cristian, care
încerca să îl convingă pe Ion că nu se aude nimic.
Pentru Mihai, totul era clar. Trebuia să afle de omul fostului
coleg al său și astfel cazul era elucidat total.
Într-o zi, Mihai stătea în fața Muzeului din Drobeta, spre a
observa cine intră în barul în care lucra fostul său coleg de liceu.
Pentru a nu stârni suspiciuni, stătea într-o mașină pe care o
împrumutase de la un prieten. La un moment dat, în bar intră o
persoană care avea în mână două pachete de mărime medie,
acoperite cu nailon negru. După ceva timp, acesta iese împreună
cu fostul coleg al lui Mihai, se despart, iar contrabandistul pleacă
cu o mașină Dacia Logan. Mihai se decide să îl urmărească pentru
a afla unde locuiește, iar după o scurtă plimbare ajunge la o casă
pe strada Rozelor, nr. 3. Pentru a nu ridica semne de întrebare,
ofițerul nostru își notează din mers adresa și își continuă drumul.
După toate acestea, tânărul nostru își dă seama de toate
cele întâmplate și se duce la organele de cercetare penală, spre a
47
relata tot ce aflase. În plus, îl cheamă și pe Ion, pentru a întări
cele susținute de el.
Mihai își făcuse datoria, ba, mai mult, prin faptul că aflase
de omul colegului său din liceu, s-a dat în vileag și tot planul lui
Chioru’, cine îl împușcase pe Cristi și ceea ce conta mai mult,
legătura primejdioasă dintre Cristian și Chioru’, care îi semnase
condamnarea la moarte a colegului său, Cristi.
48
MISIUNI PERICULOASE
Lucian-Cristian Mircea
Motto:
„Viaţa este un joc etern, o ruletă fără de sfârşit, în
jurul căreia îşi fac pe rând apariţia generaţiile şi
unde unii îşi joacă onoarea, alţii aurul, iar alţii
propria existenţă“.
Alexandre DUMAS
Un individ coboară relaxat din avion. Avea un aer de om
despovărat de griji. Mergând alene, se îndreaptă spre ieşirea din
aeroport. Se urcă în maşină şi porneşte către oraş, pe o şosea care
era foarte puţin circulată. Este urmărit de patru inşi periculoşi,
înarmaţi, cu ochelari negri, mustaţă, tatuaje proeminente şi
îmbrăcăminte tipică mafioţilor. La un moment dat, aceştia execută
manevra de depăşire, scot armele şi îl împuşcă. Apoi cei patru tipi
dubioşi îl buzunăresc. Sunt extrem de dezamăgiţi pentru că nu au
găsit nimic deosebit, în afara lucrurilor uzuale: portofel, ceas, bani,
chitanţe, pachet cu ţigări, brichetă…
Ulterior, cadavrul este trimis la Criminalistică, de către
poliţiştii ajunşi la faţa locului pentru identificare şi cercetare. Fiind
o moarte suspectă, prin împuşcare, cadavrul este analizat cu
minuţiozitate de către medicul legist. Surpriza devine colosală
când, după investigaţii specifice, pe radiografii sesizează, în
stomacul victimei, un cip. Medicul legist era fericit de
descoperirea sa. Un căutător de noduri în papură ar putea gândi
maliţios: „Poftim, cum te poate face fericit o crimă! Riscurile
meseriei, desigur...“ – îi şopti vocea interioară.
Echipa criminalistică trece imediat la decriptarea datelor şi
descoperă informaţii secrete despre documente, oameni, locuri şi
49
probe incontestabile ce atestă legătura dintre mafie şi un
important personaj care deţine o funcţie de conducere într-un
serviciu secret al S.U.A., generalul Watson.
Astfel, sunt convocaţi patru poliţişti de elită în biroul
directorului Agenţiei – Billy. Agentul Leo este desemnat şeful
echipei de intervenţie. Din echipa lui vor face parte: Julie, Michael
şi John.
Directorul Agenţiei le comunică următoarele:
– Misiunea va purta numele de cod The Shine (Strălucirea);
scopul misiunii este distrugerea unui vas care transportă
armament. Trebuie ca totul să pară un accident, vasul să fie
mistuit de flăcări. Nava este sub pavilion turcesc şi este implicată
în afacerile cu arme ale celebrului traficant rus Igor – furnizor de
armament, fost membru marcant al K.G.B., care este căsătorit cu
Sophie, o frumoasă franţuzoaică, şi au împreună doi copii. Miza
este uriaşă, întrucât războiul din Libia este întreţinut din comerţul
cu armament. Contextul este acesta: din afaceri cu armament, o
parte din bani ajung la generalul Watson, care are o înţelegere
tacită cu Igor. Trebuie să dejucăm această complexă afacere. De
aceea, am infiltrat oameni în reţeaua lui Igor şi vom afla exact
data, ora şi locul următorului transport. Însă trebuie să
descoperim şi toţi colaboratorii lui Igor. Tocmai de aceea, în
perioada imediat următoare, Julie va fi infiltrată în casa lui Igor,
ca guvernantă, pentru a procura informaţii exacte şi probe
indubitabile.
Pentru reuşita misiunii, consider necesar ca voi doi, Leo
şi Julie, să fiţi cazaţi la hotelul „Paradise“, sub numele de
familie „Fabian”. Michael şi John se vor caza în acelaşi hotel, ca
turişti aflaţi în vacanţă. Ei se vor ocupa de partea tehnică – mai
exact de detaliile specifice ale navei, de tipul de explozibil pe
care îl veţi folosi, de cantitatea necesară şi de amplasarea
explozibilului în interiorul navei. Pentru a ne asigura că
misiunea nu va fi compromisă sub nicio formă, Leo şi Julie se
vor ocupa de ataşarea explozibilului pe suprafaţa exterioară a
navei, în mediul acvatic.
50
Informaţiile precise ce vizează data, ora şi locul
transportului de pe vas le veţi primi prin Patrick. El este îngerul
vostru păzitor. Clar?
Nu vă veţi contacta, sub nicio formă, între voi! Semnalul de
plecare pentru Leo și Julie, după îndeplinirea misiunii, este o
telegramă prin care sunteţi anunţaţi că v-a murit o persoană din
familie (tatăl JULIEI). Michael şi John vor pleca de la hotel după
patru ore de când Leo va plăti cazarea.
– Am înţeles. Totul este limpede…, zise Leo.
– Mult succes! Contez pe reuşita misiunii voastre,
concluzionează Billy.
*
O noapte blândă, calmă, în care luna – un cerc perfect
rotund şi transparent, este regina fermecătoare pe firmamentul
boreal, acompaniată de minunatele steluţe sclipitoare, te invită
parcă la o stare de meditaţie, într-o feerie romantică desprinsă
din mrejele fascinante ale visării...
Într-o vilă somptuoasă, distinsa doamnă Sophie, superba
soţie a lui Igor, oferă indicaţii preţioase, privind acordarea
maximei atenţii în îngrijirea copiilor ei, unei simpatice tinere
guvernante, nimeni alta decât Julie. Ea este informată de către
soţia lui Igor că ei vor ieşi în oraş şi se vor întoarce târziu în
noapte, timp în care se impune prezenţa ei alături de cei doi copii.
După plecarea lor, tânăra guvernantă pune un strop de
licoare în laptele copiilor, iar aceştia, după ce îl consumă, adorm
profund. Julie se asigură că totul este în regulă şi se duce în biroul
lui Igor, umblă prin documentele aflate în sertare, chiar şi în seif,
fotocopiind cu telefonul mobil tot ceea ce consideră important:
poze sugestive, agenda de lucru a acestuia, contracte încheiate
recent etc. Apoi aşează totul înapoi, într-o ordine desăvârşită, aşa
cum le găsise şi iese urgent din locuinţă pentru a preda telefonul
şi informaţiile respective. Era pe deplin mulţumită de reuşita ei,
întrucât îşi îndeplinise o parte din misiune.
51
*
Leo este un tip înalt, zvelt, cu trăsături bine conturate,
priviri pătrunzătoare, gesturi risipite în tăcere, care avea aerul că
se uită la cei din jur autoritar, dominator, chiar dur. Mai presus,
avea părul grizonat prea de timpuriu, ceea ce îi conferea o aură
bizară, misterioasă.
Julie este o tânără de o frumuseţe răpitoare: brunetă cu
ochi verzi, minionă, cu profilul ca o efigie bizantină, suavă, cu un
zâmbet angelic şi trup de zeiţă, foarte perspicace şi de o
inteligenţă sclipitoare.
Cei doi simulează perfect povestea mariajului, în drumul
spre Maroc. Leo o priveşte romantic, îşi pune verigheta la urcarea
în avion, apoi în timpul zborului îi face cadou o brăţară din aur şi
comandă câte o cupă cu şampanie.
– Un mic toast?
– Desigur….
Surprinsă în mod vădit de atenţia acordată, fata, puţin
încurcată, schimbă sensul discuţiei:
– La naiba, am uitat să-mi pun pe deget verigheta… şoptise
Julie.
– Nu-i nimic, draga mea, nu te panica, o calmează Leo cu
un gest mângâietor, cuprinzând-o, protector, cu braţul pe după
gât, intrând excelent în rolul soţului.
Ajunşi la destinaţie, cei doi se separă: Leo se duce să
închirieze o limuzină, iar Julie se duce să se întâlnească cu
Patrick, conform instrucţiunilor.
Un anonim, care ieşise din Ambasada S.U.A., o fixează pe
Julie din spate în timp ce se îndrepta spre trecerea de pietoni,
unde o aştepta, galant, la volanul unei maşini de lux, Leo. Acesta
se apropie discret de ei şi, şoptind, îi spune lui Leo:
– Ce soţie frumoasă aveţi! Sunteţi un om extrem de
norocos, dar trebuie să ştiţi cum să păstraţi o asemenea
comoară! Nu vă atingeţi de vas sub nicio formă! Să nu spuneţi că
nu sunteţi avertizaţi! Este sub supravegherea atentă a N.A.T.O.!
52
– Vă mulţumesc pentru grija părintească, spuse Leo ironic,
sfidând mesajul.
Julia îi spune lui Leo că a primit codificat următorul mesaj:
„Yavuz, care pleacă din Maroc în 48 de ore. Succes!”
*
Ajunşi la hotelul „Paradise”, cei doi „boboci” ai echipei, John
şi Michael sunt abordaţi, la restaurantul hotelului, de două
domniţe blonde, cu corpuri atletice, puse pe distracţie. Aparent
plictisiţi, aceştia nu dau curs flirtului pe care cele două fete şi-l
doreau de la ei. Prioritar pentru ei era să rămână concentraţi
asupra misiunii primite (calcularea exactă a cantităţii de explozibil
ce trebuia folosit, ambalarea acestuia şi amplasarea lui în
punctele-cheie ale navei). Cei doi au decis să folosească, pe post
de explozibil, tetranitratul de pentaerythritol, cunoscut mai ales
sub denumirile de PETN, dat fiind faptul că este foarte greu de
detectat şi este, în esenţă, un explozibil din clasa
trinitroglicerinelor. Acesta trebuie amestecat cu substanţe
plasticizate pentru a ajunge stabil, devenind astfel cel mai
puternic explozibil convenţional.
*
Julie, copleşită de emoţii, simte nişte impulsuri stranii în
preajma lui Leo. Devine puţin confuză, îi apar în minte secvenţe
trunchiate de amintiri, care o tulbură profund. Cade pe gânduri...
Acestea nu-i dau pace: amintiri din Academie, aspiraţiile ei de
adolescentă visătoare, momente de la pregătirea militară, apoi
din viaţa dură de pe teren. „Se poate spune că cinci ani în stradă,
pe teren, sunt o viaţă... ”, cugetă ea. Pentru a-şi alunga gândurile
ce o împresurau din ce în ce mai mult, hotărăşte să servească o
cupă de şampanie alături de Leo şi încep să depene împreună
câteva amintiri, atât cât pot fi ele divulgate, din lumea lor
secretă... Apoi, discuţia alunecă despre pasiunile lor. Ea îi spune
53
că îi plac florile şi şi-ar dori să cultive o grădină cu multe flori, pe
care să le admire: trandafiri, lăcrămioare, viorele, liliac și altele.
Leo îi spune că este înnebunit după clătitele cu dulceaţă de
zmeură, peisajele montane etc.
Dar, acolo, pe terasa hotelului, în mijlocul nopţii, unde
luminiţele clădirilor par desprinse dintr-o lume de basm, totul
capătă o altă dimensiune şi rezonanţă. În acel cadru romantic, se
pare că cei doi se îndrăgostesc şi intuiesc, reciproc, sentimentele
înfiripate. Niciunul dintre ei nu mărturiseşte cu voce tare acest
lucru, deşi era destul de evident după gesturile, vocile şi privirile
languroase şi intense. Julie îi spune lui Leo, cu sinceritate în glas,
faptul că vrea să se retragă din această viaţă tumultuoasă şi
periculoasă, considerând că a venit timpul să îşi îndeplinească
visul: acela de a deveni soţie şi mamă. Îşi doreşte o viaţă liniştită,
alături de un bărbat pe care să-l iubească din tot sufletul, să aibă
prieteni adevăraţi, stabili, o grădină imensă şi neapărat o casă cu
vedere spre mare, cu verandă impresionantă…
Leo, învăluind-o într-o privire gingaşă şi tandră, cu totală
sinceritate şi profunzime, cu un timbru modificat al vocii, îi
răspunde cu maximă emoţie în glas:
– Mai aşteaptă, te rog… În acel moment de linişte, răsună,
dintr-o cameră învecinată, o melodie romantică, splendidă, care
le pătrunde direct în inimă nu numai prin tonalitate, ci şi prin
versurile sale: „Până când ne vom revedea...“
După câteva ore, apare momentul de tensiune maximă
pentru echipa lui Leo. Se aude o explozie puternică în port. O
minge în flăcări se ivește pe cerul nopţii. Pompierii şi marinarii
încearcă cu disperare să intervină în acel pericol iminent. Dansul
flăcărilor în noapte este de nestăvilit, de parcă soarele ar fi
coborât pe pământ din înaltul cerului, luminând puternic ca ziua în
amiaza mare, iar arşiţa cuprinde şi mistuiește totul de jur-împrejur.
Ai fi crezut că însuşi titanul Prometeu, care a furat de la zei focul,
l-a dezlănţuit, cu furie împotriva omenirii, totul fiind cuprins de
flăcările perfide. Confuzia, groaza şi agitaţia sunt de nedescris,
sirene şuierătoare se aud în noapte…
54
... Leo, cu mândrie şi satisfacţie, transmite sec următorul
mesaj şefului Agenţiei: „Operaţiune reuşită! Pagube limitate!”.
Conform protocolului stabilit, după şase ore de la
producerea evenimentului, primeşte mult-aşteptata telegramă: „Vă
informăm, cu adânc regret, că tatăl dvs. (al Juliei) domnul Peter
Cheyney s-a stins fulgerător din viaţă….”
În incinta aeroportului, Julie şi Leo se hotărăsc să se despartă
momentan până se face checkin-ul.
– Să te aştept? îl întreabă Julie cu un amestec de zâmbet şi
fericire pe chip.
– Te voi găsi eu la cafeneaua aeroportului, după finalizarea
controlului.
Ea se îndreaptă senină şi plină de veselie spre punctul de
control când, dintr-o dată, vede o insignă fluturată în faţa ei, apoi
o mână şi aude un glas ferm de bărbat, care îi comandă, pe un
ton metalic, inflexibil:
– Vino cu noi!
Paralizată de frică şi incapabilă de vreo reacţie verbală,
disperată, priveşte în urmă, măturând cu privirea aeroportul,
până când îşi fixă ochii pe faţa lui Leo. Şocul şi groaza se puteau
citi în privirile amândurora, înţelegând fulgerător deznodământul
trist al situaţiei.
– Sunt inspector Askari. În bagajul dumneavoastră s-au
găsit 50 de grame de heroină, în cutia cu cremă de mâini. Acesta
este motivul reţinerii dumneavoastră. Sper să fiţi cooperantă şi
conştientă că aţi încălcat legea. Drept urmare, cunoaşteţi
procedurile care se vor aplica imediat: control corporal, analiza
sângelui, declaraţii, interogatorii… Riscaţi ani buni de puşcărie…
Fulgerător, a înţeles că fusese folosită drept momeală…
Ţipătul din sufletul ei, raţiunea sa nu înţelegea de ce… fusese un
foarte bun executant, Școala militară o absolvise cu brio,
misiunile încredinţate le îndeplinise ireproşabil. Îşi alesese să
rămână în anonimat, având conştiinţa datoriei împlinite faţă de
patrie şi concetăţeni… Dumnezeule, ce se întâmplă?!… Realiza
gustul amar al trădării şefilor ierarhici. Într-o clipă, faţa-i angelică
devenise lividă, crispată, simţindu-se ca un… mort viu.
55
O durere cumplită simţea şi Leo în inima sa. O parte din
sufletul lui rămăsese acolo, în Maroc, iar inima îi bătea puternic,
cu gândul la zbuciumul sufletesc îndurat pe nedrept de către
partenera sa, Julie.
Revolta, indignarea şi neputinţa unei acţiuni imediate erau
tortura care-l măcina încet-încet, dar sigur. Era inacceptabil ca
lucrurile să rămână aşa. Amestecul sentimentelor general-umane,
dar şi al celor profesionale, dobândite, formate încă din școală, de
a nu-ţi părăsi partenerul, de a fi uniţi la bine, dar mai ales la
greu, spiritul şi încrederea în echipă, ajutorul necondiţionat erau
principiile sfinte ale celor care au ales să slujească sub drapel în
anonimat, cu toată forţa, abnegaţia, curajul, cinstea şi
devotamentul, pentru cauze drepte, pentru ţară şi semeni…
Pentru a putea trăi și a merge mai departe, se decide să-i
salveze viaţa partenerei sale, Julie, chiar dacă trebuie să încalce
protocolul stabilit.
Totodată, trebuia să vadă ce se întâmplase şi cu ceilalţi
membri ai echipei. Astfel, disperat, presimţind că ceva nu e în
ordine, îl sună pe John. Este îngrijorat fiindcă nu mai poate lua
legătura nici cu Agenţia. Faptul că John este de negăsit îl tulbură
profund şi se gândește instantaneu că are legătură cu avertizarea
primită din partea N.A.T.O. Apoi, îl sună pe Michael.
Michael, relaxat, simţindu-se în siguranţă şi confortabil, în
timp ce se afla în cadă, considerând apa ca o binefacere şi un
remediu excelent de echilibrare a psihicului său încărcat,
răspunde calm, pe un ton plăcut, la apelul telefonic.
– Nu dau de John! se auzi în telefon vocea gravă a lui Leo.
– Vino la hotel! răspunse scurt Michael.
La vreo două secunde după ce aşeză telefonul în furcă, se
auzi o discretă bătaie în uşă: apăru simpatica fată blondă, care
încercase stângaci să îl acosteze la piscină. Zâmbetul său
misterios îl uimi pe Michael, care cade secerat la pământ,
împuşcat în cap de blondă, fără a mai putea schiţa vreun gest.
Blonda se precipită pe hol, spre lift. În acest timp se
intersectează pe hol cu Leo, care venise la Michael. Îl găsește
56
mort şi urgent porneşte în urmărirea blondei, pe care o ucide.
Înainte de a-şi da obştescul sfârşit, aceasta îi spune lui Leo că nu-i
pasă că moare, că şi-a îndeplinit misiunea prin suprimarea şi a
celuilalt membru al echipei lui Leo. Astfel, recunoştea, cu un
rânjet pe faţă, că îl omorâse şi pe John.
*
Şocată fiind de turnura evenimentelor, tocmai ea, care era
un om al legii, Julie – poliţistă cu experienţă în acest domeniu
complex şi periculos, ca o ironie a sorţii, este acuzată de
încălcarea legii, de posesie de droguri şi este încarcerată într-o
închisoare de maximă securitate. Un lucru era limpede în mintea
ei: totul era o înscenare. Altceva o frământa acum mai mult: care
era motivul?! De-abia a avut puterea de a cere un avocat din
oficiu.
După numeroase interogatorii, în sfârşit, i se aduce un
avocat din oficiu. Acesta o fixează adânc în ochi şi îi spune cu glas
scăzut: „Misiunea ta, ca să ieşi vie de aici este următoarea:
Trebuie să omori neapărat o deţinută, cu numele de Bahae Areej,
personaj-cheie în spionajul american. Aceasta mai are opt zile
până la ispăşirea pedepsei. Trebuie suprimată neapărat. Ai aici o
pastilă pe care i-o vei administra. Efectul acesteia este stopul
cardiac. Este plauzibil în cazul ei, iar tu vei fi ajutată să ieşi din
toată această poveste. Vei avea o nouă identitate şi vei putea
pleca... Nu uita! Mesajul şefului Agenţiei este acesta: Cunoşti
foarte bine legea secretului. Trebuie să te supui, nu să cooperezi.
Atenţie: nesupunerea înseamnă trădare! Viaţa ta este în mâinile
noastre şi sperăm că nu vei face o imensă prostie folosind pastila
pentru tine! Avem încredere în tine!”
*
Greu de descris cumplitele stări sufleteşti ale lui Leo! Era
răvăşit de durere pentru pierderea colegilor, iar rana din sufletul
57
său sângera adânc... Totuşi, încercă să se odihnească puţin.
Adormise foarte greu. A doua zi se urcă în tren, cufundat în
propriile-i gânduri şi, acaparat de vocea sa interioară, cugeta
astfel: „De câte ori călătoream cu trenul mi se întâmpla să nu
dorm bine, iar în noaptea aceea somnul mi-a fost bântuit de o
sumedenie de vise ciudate, coşmaruri. Totuşi, dimineaţa, când m-am
trezit şi m-am uitat pe fereastra trenului, am văzut că se
prefigura o zi splendidă şi am simţit cum indispoziţia îmi dispare,
lăsând loc interesului şi curiozităţii faţă de ceea ce va urma”.
Eram motivat de dorinţa de a o salva pe Julie...
Brusc simte ceva, se aud asurzitor scrâşnete de vagoane,
care sar de pe linie. Trenul în care călătorea a deraiat. O mână a
destinului l-a salvat, semnificând probabilitatea imensă că acesta
încă nu şi-a încheiat conturile cu viaţa. Parcă Dumnezeu hotărâse
că încă nu e momentul fatal. Rănit la umăr, plin de fum şi
impresionat de gemetele din jur şi de imaginile terifiante cu
rămăşite omeneşti şi mulţi răniţi, reuşeşte cu greu să se strecoare
din acea mulţime şi morman de fiare.
Multe cadavre erau de nerecunoscut din cauza arsurilor şi
astfel a fost şi el declarat mort, printre victimele accidentului.
Este difuzată această ştire la televizor, apoi se fac verificări
oficiale, care confirmă public moartea sa. La aflarea veştii, Billy
răsuflă uşurat și anulează lichidarea lui Leo.
La scurt timp, Leo foloseşte acest avantaj şi ajunge
relativ uşor la şeful Agenţiei, întrucât îi cunoştea foarte bine
programul. Îl surprinde în parcare. Şocat, ca şi când ar vedea o
stafie, Billy înţelege că momentul adevărului a sosit şi nu-i de
glumă cu Leo.
– Ştiu că eşti imun la orice ameninţare, constrângere sau
pericol privind persoana ta. Îţi cunosc foarte bine personalitatea
complexă şi dură... preferinţele, obiceiurile. Apoi, Billy îi spune pe
un ton dezarmant de sincer: „Banii sunt esenţa războiului”.
Aceasta este deviza mea și a generalului Watson. Sper să înţelegi
că, pentru mine, restul sunt victime colaterale. Sentimentele nu
sunt punctele noastre forte. Fără scrupule, fără ranchiună…
58
Leo înregistrează, în secret, această mărturisire a celui
care, culmea, deţinea funcţia de şef al Agenţiei… Îi cere informaţii
despre ultimele evenimente, dar şi despre Julie. Aflând totul, îşi
urmează instinctul, lăsându-l pe Billy să se urce în maşină şi să
plece. De îndată ce Billy demarează în trombă, Leo ia legătura cu
Patrick şi îi trimite înregistrarea. Astfel, atât Watson cât şi Billy
sunt demascaţi, iar afacerea lor este închisă.
*
Julie, parcă îmbătrânită cu zece ani după toate
evenimentele trăite, extrem de tristă şi resemnată că viaţa poate
avea uneori un gust extrem de amar, suferă enorm la aflarea
veştii că Leo a murit. Sufletul îi este pustiit de jalea din inima sa,
sfâşiată de crunta durere.
După îndeplinirea misiunii, ea este, într-adevăr, eliberată.
Pentru a retrăi totul şi a putea reanaliza situația, se întoarce la
hotelul „Paradise“, unde intră în camera de hotel în care fusese
cazată cu Leo. Se uită pe geam. Privirile ei scrutau întinderea de
apă, de parcă acolo este speranţa de a-şi găsi puterea de a merge
singură, mai departe, spunându-şi că viaţa este, uneori,
nedreaptă. Începe să plângă. Îşi îngroapă capu-n mâini şi plânge
cu hohote, de parcă i s-ar rupe inima.
Leo, apărut deodată în pragul uşii larg deschise, o privea
îndelung. „Aşa, cu ochii plini de lacrimi, arată ca o păpuşă
adevărată. Are-n ochi un nu ştiu ce când se uită la mine, care m-ar
putea face să mă topesc. Am impresia că dac-aş fi un tip înclinat
să devin sentimental în legătură cu ceva, atunci felu-n care se
gândeşte la mine ar trebui să-mi facă plăcere. Totuşi, resorturile
mele interioare sunt extrem de încordate“ – constată el.
Plin de emoţie, îi spune:
– Ascultă, prinţeso! Ştii că sunt un om dur, nu sunt unul
căruia i se poate acorda totală încredere, la o gustare de
dimineaţă, c-o damă grozavă ca tine. Nu rezist, mai ales dacă te
pricepi să faci clătite cu dulceaţă de zmeură. Cred că încep să nu
59
mă mai simt în siguranţă în preajma ta… Deşi suna ciudat, el, la
nivel subtil, formula o posibilă cerere în căsătorie...
Ea, ca să nu cadă, stupefiată de-a dreptul, dar parcă
telepatic conectată la gândul lui, se sprijină instant de birou,
șocată de colosala surpriză.
Leo, livid, cu respiraţia întretăiată, îi privea cu maximă
atenţie chipul: Julie trecea de la deznădejde la uimire, la extaz
apoi, copleşită de imensa bucurie care putea fi citită pe chipul ei
angelic.
Julie îi răspunde, şoptind-i suav:
– Da, vreau să fiu soţia ta! Eşti vis sau realitate?!…
Era, de fapt, confirmarea unei întrebări nerostite şi totuşi
intuite de Julie, în asentimentul total şi neexprimat al lui Leo,
care, surprins, îi răspunde printr-un gest nesăbuit, pecetluind
acceptul ei printr-un sărut pătimaş.
61
ȘI DACĂ LIFTUL N-AR FI FOST STRICAT
Alexandra Benchea
– Fuga –
Vântul aspru de iarnă șuiera pe lângă urechea lui,
fluturându-i ușor pălăria neagră și tocită în sus și în jos, fiind
mereu la un pas de a o pierde. Pantofii lui scârțâiau frenetic pe
zăpada proaspăt ninsă în ritm alert, dar controlat. Inspira pe doi
pași și expira pe următorii doi. Deși alerga pentru viața lui, nu
trebuia să-și epuizeze toate resursele în prima etapă a urmăririi,
nu trebuia să obosească deoarece acest joc de-a șoarecele și
pisica putea oricând să se termine cu o luptă. Nu știa cât de
rapidă era pisica, nu știa dacă avea ghearele ascuțite și nu știa ce
voia să facă ea cu șoarecele: să-l mănânce sau doar să se joace
cu el?
Străzile erau pustii și doar din loc în loc câte un felinar
singuratic veghea asupra unui coș de gunoi aflat în reflux.
Blocurile înalte, cufundate în întuneric, păreau că se unesc la
capete, formând un soi de tunel infinit care îi dădea alergătorului
o senzație vagă de neputință, transformându-l într-un claustrofob
cuprins de dorința de renunțare. Cu fiecare clipă, simțea că
greutatea pantofilor lui se mărește, iar mirosul de zăpadă îi rănea
nările și ajungea până în plămâni. Părea că totul e împotriva lui.
Noaptea cețoasă îl deruta. Simțea în zona frunții o durere tăioasă
care se accentua până la delir... Ce făcea el înainte de urmărire?
Încercă să-și aducă aminte detalii, dar ceața de afară intrase
cumva și în capul lui. De ce fugea? Cine îl urmărea? Milioane de
întrebări răsăreau acum în capul lui, dar nu avea răspunsuri pe
care să le asocieze cu aceste întrebări. Ceața îl împiedica să vadă
cine îl urmărește, dar urechile îi transmiteau că, la o distanță
62
relativ mică, era un ritm de pași diferit de al lui. Era cuprins de
panică, iar durerea de cap nu îl ajuta deloc.
În fața lui era o biserică imensă, cu vitralii și rozetă... era
romano-catolică. Știa sigur că nu credea în Dumnezeu, dar fiind
în această situație, biserica era probabil singura lui șansă de a-și
pierde „coada”. Mări viteza și văzu o ușă laterală pe care cineva
o uitase întredeschisă. Intră rapid și încuie ușa în urma lui, cu
un zăvor mare metalic ce parea că stă acolo de cel puțin două
sute de ani. Respiră adânc și speră că măcar pentru moment
are un avantaj. Privirea lui începu să contemple sala în care se
afla. Pereții erau atât de înalți, încât nu ar fi văzut tavanul dacă
nu erau miile de lumânări aprinse, plasate în „buzunare” special
construite în piatra gri ce îmbrăca pereții. În fiecare colț al sălii
erau statui tăcute, fără suflet, dar care măcar îi dădeau
impresia că nu e singur. Auzi o candelă dărâmată și un țipăt
surd și se răsuci rapid pe câlcâie. Era doar o măicuță mică de
înalțime, îmbrăcată într-o „uniformă” gri, ștearsă. Avea în jur
de trezeci de ani. Pe fața ei se putea citi o spaimă justificată,
mai ales că, în loc să o liniștească, alergătorul se holba la ea cu
nesimțire. Clanța ușii pe care a intrat se mișcă brusc, iar
contactul vizual dintre el și măicuță fu intrerupt. Alergătorul
știa că nu mai are mult timp la dispoziție până ce zăvorul
ruginit va fi rupt. Trebuia, deci, să găsească o altă ieșire. Fugi
înspre ușa principală și o împinse cu forță, dar era încuiată.
– Unde e cheia? răsună cu ecou vocea lui sugrumată, în
sala pustie.
Măicuța îl privi nedumerită și tăcută. Știa că a fost auzit,
dar nu înțelegea de ce nu i se răspunde. O privea fix și era mai
conștient ca niciodată de propria-i respirație. Plămânii i se
umpleau încet cu aer, iar la expirație avea impresia că scoate
aburi fiebinți pe nări. Avea, injectat în gânduri, un amestec de
frică și furie... da, furie pentru că afurisita de măicuță nu voia să-l
ajute, că se uita la el ca și cum ar fi mai proastă decât pare...
„Ahhh!!!” – aproape că țipă în gând, de furie... Avea acum
maxilarul încleștat și își jură că dacă nu îi va răspunde curând,
63
atunci nu va mai fi responsabil de faptele lui... Se simțea puternic
și dominator în fața măicuței care nu știa unde să se ascundă de
spaimă.
– Te întreb pentru ultima dată... UNDE E CHEIA??? mârâi
disprețuitor, ca o fiară dezlănțuită. Apucă cel mai apropiat
suport metalic de lumânări și îl făcu bucățele sub ochii
slujitoarei Domnului. UNDE E??? Ești surdă?? Acum gâfâia
puternic, ochii îi erau aproape ieșiți din orbite, avea pumnii
încleștați și parcă aștepta o mișcare greșită pentru a se putea
năpusti asupra prăzii neajutorate. Măicuța căzu în genunchi,
țipă scurt și își acoperi ochii înlăcrimați cu cele două mâini
nevinovate, plângând cu sughițuri. Asta îl enervă mai tare... Nu
putea suporta smiorcăiala asta, care ar trebui să-l facă să
devină brusc milos, solidar sau... poate nenorocita voia ceva de
pomană? Își dădu seama că are în buzunarul hainei un revolver
de calibrul 38, de care se putea folosi ușor pentru a scoate
informații de la măicuța asta încăpâțânată. Scoase deci arma
din buzunarul drept, apoi o îndreptă în direcția nefericitei,
ținând-o cu ambele mâini pentru un plus de precizie. Victima
tremura în fața lui din toate încheieturile. Nu voia să o omoare,
ci doar să o sperie un pic mai mult decât ar fi trebuit, dar se
grăbea și considera că toate faptele lui sunt justificate. Din trei
pași, micșoră distanța dintre ei. Se aștepta ca măicuța să
scoată repede cheile și să i le fluture în față, apoi să cerșească
îndurare ca un câine netrebnic, dar nu se întâmplă asta. Nu
auzi nici măcar un sunet din direcția ei, nici măcar o rugăciune
scurtă, așa... ca înainte de moarte. Deci așa, vasăzică?! Și cu
sufletul în Rai și… În ziua de azi, nici măcar măicuțele nu se
mai dedică total lui Dumnezeu. O privi în ochi. Erau mari,
albaștri, lucioși (de la lacrimile de crocodil, probabil) și păreau
inocenți ca ai unui copil de un an... păreau, dar nu erau. Știa el
că nu erau. Poate că nu avea dreptul să o judece, deoarece nu
era el un model de urmat, dar măcar nu pretindea a fi ceva ce
nu este. Abia asta era de neiertat. Și atunci... merita prefăcuta
asta să trăiască?... NU!
64
Descărcă rapid, fără să clipească, un cartuș exact între cei
doi ochi albaștri și o dâră roșie-sângerie se prelinge pe chipul ei
alb, până pe uniforma gri, ștearsă. Slujitoarea Domnului căzu la
pământ... Cu ochii deschiși, aștepta lumina mântuirii.
Focul de armă agită pisicuța de afară, aceasta încercând
acum să doboare ușa. Șoarecele găsi o fereastră deschisă și, în
cele din urmă, evadă, sărind în zăpada mult prea pură pentru
sufletul lui înnegrit. Nu avea de unde să știe că nefericita era sora
Angelica, surdo-mută, dar cu o credință neclintită, încă din
tinerețe. Timp de doisprezece ani s-a rugat câte cinci ore în
fiecare zi.
O siluetă neagră se ivi din ceață și fără să-și dea seama, se
trezi că, împotriva convingerilor sale religioase, îngenunchează,
sărutând sfânta zăpadă. Auzea clopote și își dorea parcă să
creadă în ceva divin. O va întâlni oare pe nefericită atât de
curând?
– Interogatoriul –
Era 8 dimineața. În sediul central al Agenției, angajații erau
mai agitați decât de obicei și, în loc să-și vadă de treburile lor,
roiau ca albinele în jurul mierii. Voiau să vadă, să audă și să știe
tot ce mișcă, legat de cazul agentului corupt, după părerea unora
– trădător, după a altora – chiar malefic, dacă ar fi să o întrebe
cineva pe coana Anișoara, care lucrează la Secretariat încă de
după Revoluție. Deși toți erau curioși, un singur agent era
desemnat să îl interogheze pe vinovatul în cauză, iar în spatele
ferestrei cu o singură direcție avea acces doar directorul Agenției
și adjunctul acestuia, domnul Ionescu. Directorul era o persoană
mai mult politică, imaginea instituției în sine, fără implicații în
schema organizatorică sau în procesul decizional, deși semnătura
lui nu era absentă de pe documentele emise de Agenție. Era un
domn prezentabil (mai mult un bătrânel), cu părul alb ca laptele
și o frizură îngrijită, cu un zâmbet cald, de bunic, cu o privire
goală care părea că ascunde multe și cu un cap la fel de gol.
Trecuse demult de 65 de ani și uitase să-i mai numere. Avea o
65
față atât de comună, încât se putea spune cu ușurință că era un
om fără față, un om aproape invizibil și de aceea cunoașterea
numelui lui este de prisos.
Pe de altă parte, domnul Ionescu (nu îl chema Ionescu,
dar toți cei din Agenție îi spuneau așa) era inima Agenției, știa
tot ce mișcă, unde mișcă, cum mișcă și de ce mișcă. El era
adevăratul lider și era al naibii de bun la asta. Cariera lui
reușită era datorată, în mare parte, relației apropiate pe care o
avea cu fiecare din agenții săi. Le cunoștea visele, speranțele și
problemele și era mereu dispus să-i ajute, considerând Agenția
o mare familie. Poate de aceea era acum foarte dezamăgit.
Unul dintre cei mai buni agenți ai săi nu numai că eșuase în
misiunea sa, dar și omorâse un civil. Era un caz fără precedent
și încă nu știa ce măsuri va lua în această privință, întrucât
agentul părea să nu-și amintească nimic din ceea ce a făcut.
Simțea că inima i se sparge în milioane de bucăți... Știa că nu-l
poate ajuta, dacă e găsit vinovat. Își îndreptă privirile către
camera interogatoriului.
– Numele?
– Vasile Ștefan.
– Vârsta?
– 39.
– Domnule Vasile... vă rog să ne povestiți încă o dată, în
detaliu, evenimentele petrecute în seara anterioară, așa cum vi le
amintiți dumneavoastră.
– Îmi desfășuram misiunea ordonată. Eram pe strada X nr. 7,
din orașul Y. Totul a decurs conform planului. Pachetul livrat
corespundea descrierilor și nu am trezit niciun fel de suspiciuni. Cred
că acest lucru vă poate fi confirmat de agentul Simion, care se
ocupa cu paza pachetului. Mă scuzați, dar nu înțeleg scopul acestui
interogatoriu! Mi-am făcut treaba și am respectat regulamentul!
Stau aici de mai mult de două ore doar pentru a raporta asta?!
– Domnule Vasile... declarația dumneavoastră este falsă!
Vă dau ocazia să o schimbați, pentru a nu complica lucrurile mai
mult. Vă rog...
66
– Falsă? Cum adică „falsă”?! Chemați-l pe Simion, să vă
povestească și el același lucru!
– Domnul Simion a dat deja o declarație, aseară. Nu
coincide cu a dumneavoastră.
Ochii lui Vasile Ștefan se măriră de uimire. Cum adică nu
coincide? Au fost împreună tot timpul, inclusiv cât a discutat el
detalii despre următoarea livrare, cu Liderul. Au plecat împreună
spre casă și totul era în regulă. Cumva dimineață se trezise la
Agenție fără să știe de ce, iar acum declarația lui era falsă?! Ce
cred ei că s-a întâmplat? Cu ce a greșit? Își duse palma la frunte
și încercă, pentru o secundă, să gândească situația la rece.
– Ce anume conține declarația agentului Simion? Încercă
să pară sigur pe sine, dar cuvintele ieșiră parcă gâtuite și
răgușite. Își drese glasul și așteptă cu sufletul la gură răspunsul.
– Să intre Simion!
Ștefan își îndreptă privirea spre ușă, gândindu-se că va
vedea fața mulțumită a unui trădător. Asta trebuia să fie Simion
dacă încerca să-l înfunde. Dar pentru cine lucra? Și cum va dovedi
el că e nevinovat? Clanța se mișcă încet și apăru un chip speriat,
îngrozit, care îl fixa pe Ștefan ca pe un animal sălbatic ce poate
ataca în orice secundă. Comportamentul lui era clar unul defensiv,
dar nu era simulat. Îi tremura buza de jos și se vedea pe fața lui
că nu îi plăcea ceea ce urma să facă. Transpira. Refuză să se
așeze pe locul liber de lângă Ștefan și, în schimb, preferă să mute
scaunul de cealaltă parte a mesei, cât mai departe de „pericol”.
Rotițele din capul domnului Vasile începură să se învârtă
mai repede decât de obicei și ajunse la concluzia că ceva nu era
bine. Cu siguranță se întâmplase ceva, dar trebuia să fie o
neînțelegere. Ce îl făcea pe Simion să îl privească atât de temător
și... disprețuitor?
– După livrarea pachetului, ați intrat în biroul Liderului, l-ați
decapitat, folosind o katana atârnată în încăpere, ați sărit pe
fereastră, apoi ați rănit grav, prin împușcare în umăr și picior,
paznicii de la poarta din spate, paznici care erau, de asemenea,
angajații noștrii. Agentul Simion și-a riscat acoperirea urmărindu-vă
67
până la o biserică, în care ați împușcat mortal o măicuță
romano-catolică, din motive necunoscute încă, reușind însă să vă
captureze la ieșirea din biserică. Așa este, domnule Simion?
Ștefan nu credea o boabă din tot ce a auzit. Părea atât de
ireal încât voia să râdă în hohote, dar ambii săi interlocutori
aveau fețele sumbre și păreau convinși că tot ceea ce a fost spus
este adevărat.
– Da... răspunse Simion cu o voce tremurată, apoi începu,
agitat, să-și inspecteze luciul pantofilor, nefiind în stare să îl
privească în ochi pe „criminal”.
Acuzatul își încreți fruntea nedumerit. Agentul care
conducea acest interogatoriu aștepta declarația lui și deja nu mai
avea răbdare. Îl privea sfidător, cu un aer de superioritate și
probabil deja gândea că e la o mutare distanță de mat. Dar nu
putea recunoaște ceva ce nu a făcut... în această postură, de
rege, prefera să iasă de pe tabla de șah decât să accepte
înfrângerea.
– Declarația mea rămâne neschimbată. Nu am comis
aceste crime de care sunt acuzat și aud de ele acum pentru prima
dată. Nu știu cine te-a cumpărat, Simioane, dar știi și tu că
greșești... Spune-i omului adevărul, ca să terminăm cu șarada
asta!
Simion ridică brusc capul din pământ și își mușcă buza
nervos, privindu-l cu greață pe incriminat.
– Care șaradă, mă? urlă el și se desprinse atât de repede
din scaunul lui, că acesta zbură, izbindu-se de perete. Tu crezi că
mă joc? Că n-am ce face?! Îl apucă de gulerul cămășii albe, cu
dungi bleumarin și îl aduse la doi centimetri de fața lui. Cum ai
putut, mă, să faci asta? Cum?
Îi simțea respirația caldă prin toți porii. Se simțea
nedreptățit și nu voia nici măcar să îl bage în seamă dacă avea să
continue cu povestea asta. Brusc, conștientiză că era îmbrăcat
exact ca în timpul misiunii, deci... nu a fost aseară acasă?
Se auzi în difuzor vocea domnului Ionescu:
– Bagă-i la poligraf!
68
Agentul îi despărți pe cei doi, îl pofti pe Simion să iasă și îi
puse cătușele lui Ștefan. Acesta era terifiat. Își amintea clar că a
fost acasă, și-a aruncat hainele într-un colț al dormitorului, a
făcut un duș, apoi a adormit lângă soția sa, care, săraca, l-a
așteptat ca în fiecare seară când lucra târziu, dar a adormit după
miezul nopții, iar el ajungea mereu pe la ora 3. Și știa că
dimineața a condus, așa cum face în fiecare zi, până la Agenție,
dar nu avea sens să poarte hainele murdare de ziua trecută...
Putea fi adevărată povestea lui Simion?
– Mihai, stăpânul și sluga lui, Ștefan.
Domnul Ionescu era stresat. Se plimba înainte și înapoi în
biroul său, jucându-se cu o brichetă S.T. Dupont, pe care o
întorcea pe toate fețele, o aprindea, îi studia flacăra, de parcă în
spatele ei se afla soluția cazului agentului Vasile. Trecuse testul
poligraf. Dar și Simion îl trecuse. Așadar... care din ei mințea?
Cadavrele erau la locul lor, dar arma lipsea, iar pe katana nu au
găsit amprente. Existau trei variante viabile. Prima: Simion spune
adevărul și Ștefan e criminalul; a doua: Simion e criminalul și
vrea să scape, dând vina pe Ștefan; a treia: Simion lucrează
pentru altcineva. Între timp, a dat ordin să fie reținut și Simion,
iar acum cei doi împărțeau o celulă bine supravegheată și
„ascultată”, dar i se raportase că niciunul dintre ei nu a scos un
sunet și deja au stat împreună o oră. Cât vor mai putea să nu-și
vorbească? Doar au fost parteneri trei ani de zile...
Un plutonier mic, burtos și chel dădu buzna în biroul
domnului Ionescu.
– A deschis Vasile gura, șefu`!
Domnul Ionescu se grăbi să ajungă la sala de interceptări.
Primi un set de căști și i se indică un loc, în fața unui ecran mare.
Simion stătea lângă gratii, cu spatele la partenerul său și încerca
să-l ignore.
– Simioane... hai să vorbim! Zi-mi... zi-mi ce am făcut,
exact așa cum știi tu. Știu că s-a întâmplat ceva, dar serios că nu
știu ce... Ajută-mă, Simioane! mormăi cuvintele, pe un ton de
cerșetor, încercând să-l înduplece.
69
– Te-ai transformat. Mai că ziceam că te-a posedat ceva.
Nu știu de ce ai început să te comporți brusc așa. A fost prima
dată când am văzut privirea aia în ochii tăi. Un soi de ură pentru
tot, dar, în același timp, pentru nimic anume. Credeam că o să
mă măcelărești și pe mine cu katana aia!
Simion vorbea, dar nu cuteza să se întoarcă. Privea în gol
pe pereții de pe care se desprindea varul galben-lămâie. Deși
fusese antrenat să treacă ușor peste astfel de evenimente, nu
putea să-și revină din șocul de a-și vedea partenerul, prietenul,
omorând cu sânge rece, fără motiv sau ordin, doar așa... din
plăcere.
– Parcă erai setat. Vorbeai cu omul și ți-a sunat telefonul...
îmi amintesc perfect soneria aia enervantă. Dintr-o dată, te-ai
oprit în mijlocul propoziției, de zici că erai căzut din Lună și...
săracul om nici nu s-a așteptat. Dar, cine se aștepta?!
Ștefan se căută prin buzunare și găsi telefonul, tocmai
adânc, în căptușeala hainei. Avea noroc. Dacă l-ar fi găsit agenții,
i l-ar fi luat. Ținea minte că a sunat aseară, dar nu mai știa cine îl
căutase. Din ce spunea Simion, poveștile lor sunt identice până ce
sună telefonul, iar apoi „dă cu virgulă”. Apăsă vreo două butoane
și verifică apelurile nepreluate. Era un număr pe care nu îl
cunoștea, așa că îl apelă. Nu avea mult timp la dispoziție, căci știa
că Agenția le supraveghează fiecare mișcare. Sună o dată, de
două ori, de trei ori, de patru ori... „Abonatul apelat nu este
disponibil, momentan. Vă rugăm, încercați mai târziu!”
În sala de interceptări, plutonierul burtos și chel era
nervos, căci el l-a percheziționat pe Ștefan. Toată lumea mai
făcea greșeli din astea, dar numai el avea norocul să pățească
așa, când era „șefu`” prin preajmă. Se uită lung la domnul
Ionescu, încercând să-și dea seama dacă a intrat în bucluc.
– Lasă-i... răspunse acesta, îndoindu-și trunchiul astfel
încât să vadă mai bine ecranul.
Ștefan încercă să sune din nou. „Ați accesat căsuța vocală
a abonatului 07...”. Ahh! De ce nu răspundea?! Nervos, trânti
telefonul pe podeaua celulei, acesta alunecând până ce întâlni
70
peretele, dar viteza lui era atât de mare, încât își schimbă brusc
direcția și ieși printre gratiile metalice. „Perfect!” gândi acuzatul,
deznădăjduit.
– Știi ceva... Vreau o explicație! spuse Simion, după ce își
făcu puțin curaj și îl privi în ochi pe colegul lui de celulă. Vreau și
eu să știu de ce ai făcut ce-ai făcut și... de ce nu recunoști? Ce o
să faci? O să spui că ți-ai pierdut memoria, că erai beat, drogat
sau mai știu eu cum? O să spui că te-a durut în...
Simion nu apucă să termine propoziția, căci telefonul, care
acum era mai liber decât cei doi încarcerați, începu să sune. Avea
o sonerie cu un ritm fără nicio noimă, violent și spasmodic.
Aceeași de aseară. Era un zgomot, căci nu putea fi numit sunet,
deranjant, iritant, repulsiv, care avea asupra lui Simion același
efect pe care un fluier cu ultrasunete îl are asupra câinilor, dar cu
o intensitate mai mică. Acesta începu să se țină de cap, revizuind
în gând litania sfinților, neștiind pe care să-l laude primul. Aria
simfonică se propaga perfect până în sala de interceptări, cei
prezenți acolo simțindu-se vădit tulburați de gusturile muzicale
ale colegului lor. Dar, pentru Ștefan, „zgomotul” era un cântec de
leagăn, o șoaptă a iubitei, un gângurit de bebeluș sau un ciripit de
privighetoare, căci stătea nemișcat, cu fața spre tavan și cu ochii
închiși, zâmbind.
– Ștefane, dă-o încolo de treabă! Pune-i sonerie de telefon
fix, ca să ne scapi de chin!
Zgomotul se opri în sfârșit, iar Simion dori să își continue
ideea. Voia neapărat un răspuns, o lămurire. Voia să știe dacă,
timp de trei ani, a avut lângă el un prefăcut, un trădător care l-a
„frecat la melodie” zi de zi, cu patriotismul lui înfocat și spiritul lui
justițiar, doar așa... din lipsă de ocupație.
– O să spui că te-a durut în cot, Ștefane?
Criminalul îl privi zâmbind. Colțurile gurii lui ajungeau
aproape până la urechi, dar se vedea că era un zâmbet fals și
ironic, însoțit de o privire fixă, cu pupilele mult prea dilatate și
convulsii ușoare ale obrazului stâng. Simion recunoscu, în omul
din fața lui, făptașul crimelor și ochii i se măriră de spaimă. Nu
avea unde fugi...
71
– Tu m-ai prins în zăpadă... șopti acuzatul, jucăuș.
– Avem o mărturisire! în sala de interceptări începu agitația
și doi agenți, împreună cu domnul Ionescu, porniră spre celulă.
Știau că agentul Vasile va dori să facă ceva necugetat, dar liftul
nu funcționa, așa că alergau, aproape zburau pe scări, de la etajul
trei până la subsol. Dar tot le-ar fi luat cinci minute să ajungă...
În celulă, ca într-un vals, vinovatul făcea un pas în față, iar
Simion – unul înapoi, într-o coregrafie a terorii cu final de ruletă
rusească, cel din urmă fiind „condus” până la îmbrățișarea
mortală a doi pereți. Speriatul se trezi cu un antebraț sub bărbie
și cu gleznele atârnând. Simțea cum iese viața din el strop cu
strop, cu fiecare expirație, cu fiecare secundă, privirea i se
încețoșă, gleznele se mișcau singure, iar mâinile amorțite
încercau în zadar să opună rezistență. La o suflare distanță de
moarte, omucidul îi șopti:
– Eu sunt Mihai.
...
72
ZI DE MIERCURI
Cornelia Bîgiu
Se luptau de ceva vreme cu un grup de criminalitate
organizată – o reţea care avea în componență o multitudine de
membri, ierarhic organizată; reuşise să se extindă în întreaga zonă
şi chiar să capteze pe unii dintre cei ce ar fi trebuit să o combată…
Încercau de mult timp să îi aducă în faţa legii pe cei vinovaţi, însă
deseori procedeele standardizate îi forţau să întârzie demantelarea
acesteia, astfel că traficul de persoane, substanţe interzise, arme,
continua nestingherit. Încercau să îşi creeze surse, să ajungă la capii
ce coordonau activităţile ilegale, însă aceştia îşi cereau tributurile şi
ei, astfel că măsurile funcţionau deseori doar în aparenţă.
– Stai pe loc! Opreşte-te acum sau am să trag!
O bubuitură scurtă se auzi în aer, urmată de ecouri surde şi
o sumedenie de ţipete, în timp ce oamenii de pe stradă se
aruncau la pământ, cuprinşi de spaimă. În mijlocul străzii, printre
maşinile oprite acum, stătea pironit un tânăr, cel care lansase
avertismentele cu câteva clipe înainte. În mâinile sale se afla un
pistol a cărui ţeavă metalică fumega. Antebrațele şi umerii îi erau
încordate în încercarea de a ţinti cât mai bine şi de a opri ulterior
reculul armei, în timp ce picioarele încă îi erau bine fixate în
pământ. Tânărul pironea cu privirea individul care căzuse la o
distanţă apreciabilă, secerat de glonţul ce-l lovise cu o precizie
uimitoare. Înaintă cu prudenţă, spre a cerceta condiţia victimei şi
constată că schija metalică îl lovise în partea superioară a
piciorului stâng și că sângerarea nu îi punea în pericol viaţa.
– Ridică-te! Eşti arestat pentru posesie ilegală de substanţe
interzise prin lege, precum şi pentru vânzarea şi distribuirea
acestora! Vei fi transportat sub arest la un spital, unde ţi se vor
acorda îngrijirile medicale necesare…
73
– Stai… ssst… stai puţin… lasă-mă! Dă-mi drumul! Dacă mă
laşi să scap… Dă-mi drumul şi te pun în legătură cu mai-marii
lor… E o reţea întreagă…
– Ulterior îngrijirilor medicale, vei fi transportat la secţie,
unde va trebui să dai o declaraţie…
– Am informaţii… Lasă-mă să plec şi te pun în legătură cu
omul meu… Nu vreau să merg la puşcărie... Am copii, nu am avut
bani şi de-aia… Lasă-mă să plec! Îţi dau informaţii! Ascultă-mă!
– Îți vor fi prezentate drepturile, în caz că nu îți sunt
cunoscute. Toate informaţiile, pe care pretinzi că le ai, vor putea
fi înregistrate la secţie.
Între timp, automobilul cu care urma să fie transportat
inculpatul sosi, iar colegii tânărului îl preluară pe vinovat, ale
cărui buze continuau să se mişte mărunt, scoţând zgomote de
neînţeles. Se urcă într-o maşină şi îşi şterse fruntea acoperită
de sudoare, în timp ce şoferul porni motorul şi se încadră pe
strada ce ducea către secţia de poliţie. Se resimţea puţin după
seara petrecută în oraş cu colegii – adevărul e că nu-i plăcea să
bea şi că mersese cu ei doar pentru a-l sărbători pe Sebastian,
şeful şi totodată amicul său. S-ar fi aşteptat să fie mai puţini,
însă brusc localul se umpluse şi se pare că petrecerea începuse,
iar el fusese prins în vâltoarea sa, nereuşind să mai scape cu
varii pretexte. Nimic deosebit, însă nu se potrivea stilului său
de viaţă, iar asta spunea totul.
– Ai avut o zi ocupată, nu glumă! Ce mai face amicul tău,
comisarul? Rezistă, având atâtea activităţi?
Mai că uitase de Mihai. Fusese şi el cu o seară înainte.
Bineînţeles că umpluse încăperea cu bună dispoziţie şi râsete
de neoprit, din cauza glumelor sale. Pe faţă i se aşternea brusc
un iz de seriozitate, în timp ce doar ochii strălucitori şi un colţ
de gură indicau că toată vorbăria pe care o brodea avea să ia
brusc o altă turnură, iar când se întâmpla asta, Mihai rânjea,
pur şi simplu, cu gura până la urechi. Iar acum, acelaşi Mihai îi
aştepta răspunsul.
– Ai putea spune şi-aşa! Sunt sigur că face faţă.
74
Râse nervos şi de-abia acum sesiza tremurul uşor care
pusese stăpânire pe mâinile sale, în timp ce îşi simţea muşchii
dureros de încordaţi. Era primul om pe care îl împuşcase. De ceva
vreme, patrula în această zonă, ştiind că la nivel local existau,
poate, mai mulţi distribuitori de droguri. Îşi făcea conştiincios
datoria, gândindu-se la multitudinea tinerilor ale căror vieţi
puteau fi distruse poate din cauza extravaganţei de a încerca, o
dată măcar, praful alb şi promiţător de senzaţii tari. Dar atâta
timp cât sursa provenienţei acestuia nu exista, nici curiozitatea lor
nu putea fi satisfăcută. Sau, cel puţin, cu acest gând se consola…
– Am ajuns! Nu-ţi face probleme, nervozitatea o să treacă
în curând! Bei un ceai, cel mult o băutură tare, tragi un somn bun
şi mâine vei fi ca nou.
Tânărul zâmbi în timp ce coborî din maşină, îşi luă
rămas-bun şi urcă apoi agale scările întunecate ale blocului, de
un crem murdar, până la etajul 3, unde îşi avea apartamentul
său, destul de vechi, nu prea bine mobilat, cât să-i ajungă pentru
a bea o cafea şi a dormi nopţile – cel puţin atunci când nu suferea
de insomnie…
În timp ce apa fierbinte din duș începu să-i cadă pe umeri,
revăzu figura omului prost îmbrăcat, murdar, cu un fes şi o haină
veche de fâș şi cu o barbă încâlcită, că de-abia i se distingeau
trăsăturile. Şi apoi îl frapă din nou imaginea ochilor verzi, limpezi
şi îngroziţi, în timp ce glasul gutural promitea orice pentru
redarea libertăţii.
– Ah! La naiba! Azi e miercuri…
Ieşi repede din cabină după ce apa rece, care începuse
brusc să curgă, îl trezise la realitate. În bucătărie, puse un ibric
pe aragaz în ideea de a-şi face rapid o cafea şi dădu apoi drumul
radioului, pe un post oarecare. Se îndreptă apoi spre masa din
mijlocul încăperii, unde un teanc de cărţi ordonate aşteptau să fie
deschise din nou. La fel ca în fiecare seară, tânărul se apucă să
studieze cu mare atenţie conţinutul cărţilor şi să-şi ia notiţe.
Provenea dintr-o familie mai degrabă săracă, decât de
clasă mijlocie… De avut, nu avea pe nimeni, un singur coleg cu
75
care devenise mai apropiat de-a lungul anilor, căruia ar fi putut
spune că îi acordă măcar o parte din încrederea sa şi căruia îi mai
împărtăşea uneori gândurile sale. Plecase de undeva de jos, cu
nimic mai mult la îndemână decât o tolbă plină cu visuri, dar
treptat se pare că şi acestea se pierduseră pe drum, iar în schimb
el nu rămăsese decât cu monotonia şi cu o încăpăţânare rece…
Păstra ca amintire dorinţa lăsată de tatăl său, cu limbă de
moarte, ca în viitor să se asigure că va face dreptate, iar acum
stătea plecat asupra cărţilor pe ale căror coperţi scria citeţ:
„Drept”, în timp ce lumina pâlpâia din ce în ce mai slabă…
– Bună dimineaţa!
– Bună dimineaţa!
– Voiam să vă întreb: ce s-a mai întâmplat cu individul pe
care l-am arestat acum câteva zile pentru posesie de droguri?
– Momentan se află în arest, însă e în cadrul spitalului. Încă
nu s-a vindecat destul pentru a fi externat.
– A fost interogat?
– Nu cred. Cazul a intrat în jurisdicţia amicului tău,
comisarul. Poate ar fi mai bine să discuți cu el, sunt sigură că el
cunoaşte detaliile mai bine decât mine.
– Bine, mulţumesc!
Se îndreptă înspre capătul holului, unde amicul său,
comisarul, beneficia de luxosul său birou unde îşi putea desfăşura
activităţile în tihnă. La o adică, umbla vorba că ar fi avut, pe
lângă inteligenţa-i recunoscută, şi puţin noroc pentru a dobândi
funcţia şi a fi avansat în grad în urma unei operaţiuni care privea,
de asemenea, o grupare de criminalitate organizată, având, ca
principală ocupaţie, pe lângă vânzarea de substanţe interzise, şi
distribuirea de arme. Atunci reuşise să captureze un întreg eşalon
care făcea parte din acea grupare, deşi nimeni nu îşi dăduse încă
seama cum de obţinuse atâtea informaţii într-un timp aşa de
scurt şi cu un astfel de conţinut important. Aşadar, capacităţile
sale puteau fi umbrite cu greu şi doar de către vanitatea sa, care
mai ieşea la lumină ocazional. Bineînţeles că fusese rapid
recompensat pentru meritele sale deosebite şi fusese citat drept
76
exemplu, însă prietenia cu tânărul ofiţer, pierdut de altfel în
infernul birocratic şi fără pic de renume, nu fusese periclitată.
Dovadă – pistolul pe care acesta din urmă i-l făcuse cadou şi care
avea o gravură elegantă pe mâner, astfel încât să se potrivească
cu noua sa poziţie; în plus, gloanţele sale erau, de asemenea,
personalizate.
– Intră! Ooo, dar este chiar celebritatea săptămânii! Ce mai
faci, prietene? Ai devenit cunoscut în unitatea noastră după
acţiunea de la începutul săptămânii! Cum te mai simţi?
– Nu e tocmai ce mi-aş fi dorit, celebritatea. Voiam să te
întreb ceva legat de individul pe care l-am arestat. Am înţeles că
a fost plasat sub jurisdicţia ta. Mă întrebam dacă ai reuşit să îl
interoghezi.
– Nu cred că este cazul. Verdictul este clar, chiar în urma
dovezilor pe care tu le-ai adus: se face vinovat de această
infracţiune.
– Dar spunea că ar avea informaţii pe care le-ar putea
împărtăşi…
– Sunt sigur că acum, că a fost prins, pretinde că are
informaţii preţioase… Și chiar şi dacă nu le-ar avea, ar putea
oricând să le inventeze, până la urmă… Îţi dai seama că omul e
disperat să scape, nu-i aşa… Sper că nu iei în seamă prostiile
spuse de către orice cerşetor! Mai bine, pregăteşte-te…
Organizăm un flagrant în zona debarcaderului, mâine… Dacă vrei
să iei parte ca observator, ai face bine să te pregăteşti din toate
punctele de vedere pe care le consideri necesare. Cred că ţi-ar
folosi ca experienţă, nu crezi?
– Sigur…
Răspunsul, cam cu jumătate de gură, al tânărului, provocă
o privire maliţioasă aproape imperceptibilă în ochii comisarului.
Poate din cauză că îşi amintea despre acele momente în care
colegul şi subordonatul său eşuase lamentabil în a-şi dovedi
abilităţile, în mare parte din cauza… ei, bine, nimeni nu ştia exact
de ce. Se vedea că avea potenţial, doar că uneori ceva îl oprea
brusc în loc, exact când aveai cele mai mari aşteptări de la el.
77
Erau prieteni din copilărie; de fapt, dacă îşi amintea bine, cu
crestătura din frunte chiar amicul său îl împodobise, într-o zi de
vară când vârâse un băț exact între spiţele roţii de la bicicleta sa.
De atunci îşi promiseseră reciproc „să nu îşi bage beţe în roate”
nici la propriu, nici la figurat şi se pare că, pe baza acestui
principiu de viaţă, prietenia lor rezistase, cel puţin până acum. Îl
privi în timp ce se îndrepta agale spre ieşire, închizând uşa fără
zgomot, iar apoi rămase pe gânduri.
– Iată că a venit şi ziua cea mare! spuse şoferul maşinii, cu
cel mai mare zâmbet pe faţă, de parcă nu urma să ia parte la o
operaţiune, ci mai degrabă la o plimbare prin parc, urmând ca
apoi să participe la meciul de fotbal al echipei sale preferate. Ai
emoţii? îl întrebă, ca și cum era gata să înceapă prima sa zi de
şcoală.
– Nu tocmai. Adevărul e că simt puţină nervozitate, dar dat
fiind faptul că astăzi deţin doar poziţia de observator, şi că totul
este bine pus la punct, nu văd niciun motiv de îngrijorare.
– Da... Astăzi, individul tău o să aibă un motiv mai puţin de
bucurie. Ne apropiem de centrul reţelei sale de distribuţie, spuse
el din nou, de parcă ar fi aflat că a câştigat un premiu
nesemnificativ la o tombolă. Ar părea că omul asta este veşnic
stăpânit de o bună dispoziţie, care, din păcate, nu era prea
molipsitoare. S-ar putea chiar să dăm peste nişte cârtițe, cine
ştie?! spuse el, îndreptându-şi privirea înainte.
– Ar fi cazul să mergi în maşina de supraveghere. Eu deţin
astăzi rolul principal şi nu aş vrea să fac vreo greşeală…
– Sigur, baftă!
Se îndreptă rapid spre dubiţa în care se afla restul echipei,
care urma să desfăşoare flagrantul. Se presupunea că astăzi,
după mult timp şi multă vigilenţă în desfăşurarea operaţiunii, în
sfârşit avea să fie pus la colţ unul dintre cei mai importanţi
membri ai grupării. Urma să fie destul de interesant, dar nu
îndeajuns încât să îi stârnească entuziasmul pe care îl manifesta
protagonistul operaţiunii. Îşi luă în primire locul în spate, la
monitoare, îşi puse o pereche de căşti şi privi ecranele.
78
În faţa sa se derula deja scenariul: maşina ajunge la
punctul de întâlnire unde urmează să se facă schimbul marfă-
bani; el şi Sebastian, coborând din ea şi aşteptându-i pe ceilalţi să
vină. Însă asta nu mai avea să se întâmple. Deodată, rafale de
gloanţe începuseră să curgă din toate părţile. Reuşiseră să sară
rapid în maşină, la sugestia sa, iar în timp ce colegul său scoase
pistolul şi împuşcă pe unul dintre cei care le blocau calea, el
demarase rapid şi ajunsese într-o zonă de siguranţă. În cele din
urmă, ei au fost singurii supravieţuitori ai întregii echipe, ei şi
binevoitorul şofer al maşinii-momeală din cadrul acţiunii curente.
De atunci comisarul se retrăsese de pe teren, mulţumindu-se
doar să plănuiască, cu destulă abilitate, operaţiunile.
Îşi reveni brusc din reverie atunci când observă maşina
ajungând la locul de întâlnire. Așteptară ceva vreme, dar într-un
final ajunseră şi cei ce erau urmăriţi. Cu totul neaşteptat, aceştia
trimiseră noi instrucţiuni, astfel încât maşina ofiţerilor demară în
trombă și ajunseră într-o clădire părăsită de la periferia din partea
opusă a oraşului…
Mihai nu avea să mai zâmbească vreodată în stilu-i
caracteristic. După ce legătura a fost pierdută, colegii săi s-au
deplasat înspre locaţia sa, iar când au intrat, tot ce au mai putut
să facă a fost să îl trimită la un spital, unde medicii atât au avut
de spus: „Ora decesului: 16.56”. Perimetrul a fost închis, iar
ancheta… nu a putut concluziona prea multe.
Intră în birou, îşi puse cana de cafea pe masă şi căzu pe
gânduri, sprijinindu-şi capul cu mâinile, privind în gol. Totul se
întâmpla iar şi iar, la indigo. Era clar că data trecută cineva ştiuse
şi cineva spusese totul despre operaţiune astfel încât fuseseră
descoperiţi. Dar de această dată ? Care era obiectivul? De ce ar fi
vrut cineva să îl elimine pe Mihai? Brusc, pretenţiile celui aflat în
arest, de a deţine informaţii preţioase, îi păreau din nou valide.
Merse în biroul singurului om în care avea încredere şi cu care îşi
împărtăşise gândurile încă de când au scăpat ambii de o moarte
sigură, sperând că va elucida misterul, că poate îi va infirma ceea
ce nu voia încă să accepte: existenţa unui trădător în cadrul
79
echipei speciale care se ocupa de demantelarea grupului
infracţional organizat.
– Trebuie să vorbim imediat!
Comisarul se uită la individul cu faţă descompusă ce intrase
în grabă la el în birou, fără că măcar să îi bată la uşă şi îi
răspunse cu calm:
– Sunt puţin cam ocupat acum, având în vedere ultimele
evenimente. Despre ce este vorba?
– Este vorba despre Mihai, despre moartea sa. Cred că
cineva ştia despre asta… cineva… Îşi pierdu brusc suflul.
– Într-adevăr, dispariţia sa este tragică şi nimic nu ar putea
să-i compenseze lipsa.
– Da, dar cred că cineva din interior a oferit informaţii
despre întreaga operaţiune, altfel de unde ar fi ştiut despre ce
este vorba?
– Nici nu poate încăpea discuție! Unitatea noastră era
perfect conspirată! Nu poate fi vorba decât despre un eşec al lui
Mihai. A fost vina sa şi doar vina sa şi adevărul este că
întotdeauna a avut tendinţa să vorbească prea mult…
– Dar…
– Niciun dar… Eşti liber!
Nu-i venea să creadă şi nici nu putea să înţeleagă cine era
omul transfigurat din faţa sa, plin de furie şi care pur şi simplu nu
voia să înţeleagă adevărul. Trebuia cumva să confirme, să afle…
De el se apropie Sebastian. Se vedea de la distanţă că era
nervos, că ceva îl apasă. Îl cunoştea de ceva vreme, îi ştia
privirea neliniştită ce scruta amănunţit peisajul, înregistrând totul
cu o rigurozitate nemaîntâlnită, obiceiul de a-şi freca mâinile între
ele deşi afară nu se resimţea gerul, crestătura dintre sprâncene
ce se accentua doar atunci când gândurile veneau de-a valma.
Veni şi se aşeză pe bancă, lângă el, şi rămase acolo mult timp,
fără să spună nimic, privind pavajul într-un punct fix. Pe aleile
parcului se perindau fel de fel de oameni, bătrânei în paltoane
negre, fantomatici, femei grăbite spre minuscula lor lume, atât de
importantă pentru ele, copii.
80
– Spune-mi, Rareș, eşti fericit cu viaţa ta? Adică, dacă într-o
zi, printr-o singură mişcare, ai putea să schimbi totul, ai face-o?
– Să schimb ce? Cum? Ai câştigat la loto? Nu prea înţeleg.
Înţelegea, dar adevărul e că nu se pricepea prea bine la
discuţiile profunde, de fapt, nu se pricepea deloc. De-asta putea
spune despre el că mai degrabă ar fi alungat pe oricine cu o
glumă proastă şi puţin cinism decât să pretindă că îl înţelege. Să
laşi pe cineva să vadă că îl înţelegi prea bine nu e prea comod şi
deloc simplu. Pur şi simplu voia să fie el însuşi, frecvenţa undelor
sale să nu corespundă cu a nimănui altcuiva – sau cel puţin aşa
se amuza. Dar iată că azi Sebastian îi cerea implicit în discuţie
asta. Îl privi cu coada ochiului – care ar fi trebuit să fie reacţia sa?
– Adică să iei totul de la capăt? Ai mai face totul la fel, sau
ai prefera să fii cu totul altcineva, să te comporţi cu totul altfel?
Să laşi tot şi pe toţi în urmă, sau mai bine zis, undeva unde nu i-ai fi
cunoscut, să-i renegi, ca şi cum nu i-ai fi întâlnit vreodată?
– Să înţeleg că ai suferit o decepţie cu privire la lume?
– Nu, nu tocmai.
Apoi tăcu şi căzu pe gânduri. Făcea asta de multe ori, îi
plăceau şi discuţiile filosofice, aşa că stăteau, pur şi simplu, în loc
şi urmăreau cu privirea trecătorii. De sus începură să cadă, rând
pe rând, câte un fulg, apoi doi… Venise iarna… În parc începuse
brusc să ningă…
Afară începuse brusc ninsoarea, mai întâi timid, pic cu
pic, dar apoi dansul stropilor începu, copleşitor. La început nu
sesizase nimic. Stătuse atât de mult pe scaunul acela, încât nu
ar fi putut spune cât timp a trecut… Se simţea bătrân, mai
bătrân ca portarul de la hotelul din faţa blocului, care tocmai
acum mulţumea cu un zâmbet pentru bacşişul generos, mai
bătrân decât femeia care îşi terminase, grăbită, de acoperit
ziarele din vânzarea cărora îşi câştiga traiul, mai bătrân decât
oricine din clădire, de pe stradă, din cartier şi de oriunde,
bătrân şi obosit mai ceva decât vremea însăşi. Să-ţi schimbi
viaţa printr-o mişcare a mâinii, care să şteargă tot ce ai trăit,
să uiţi tot şi pe oricine – ce nu ar fi dat să facă asta, să
81
şteargă, dacă nu tot, atunci măcar ultima zi trăită. Dar era prea
târziu. Sau, măcar, ar fi vrut că alţii să nu poată face asta
niciodată, să nu schimbe nimic din ce ar fi vrut şi atunci
prezentul ar fi fost cu siguranţă altul.
– Să fi rămas la fel… Cum a putut face aşa ceva?
Ochii verzi priveau în gol. Cuvintele răsunau iar şi iar în
minte: „Cine credeai că a fost? Cum crezi că nu ne-au descoperit
atâta timp? Îţi spun clar că tipul care fusese la el era tocmai şeful.
Ţi-am zis că am informaţii! Acum, spune, îmi dai drumul? Putem
să aranjăm cumva?”. Avusese o tresărire atunci când auzise totul
din gura individului arestat, dar negase totul cu vehemenţă,
aproape de parcă nu ar fi crezut nici el. Până la urmă inutil,
oricum bietul nefericit nu avea să mai spună vreodată ceva –
cineva îl făcuse să tacă pe vecie. Fusese nevoie doar de o injecţie
în perfuzie. La fel cum fusese cu Mihai. Doar că aici fusese găsit
un glonţ mai bizar, nu se ştia momentan cărei arme îi aparţinea,
aceasta neexistând în inventar. Cel puţin ei nu ştiau…
Adevărul e că nu și-ar fi imaginat că o să fie așa.
Caldarâmul era rece și umed și, în plus, din gură i se prelingea un
firicel subțire de sânge care îl gâdila neplăcut pe pielea proaspăt
rasă de dimineață – asta și gaura pe care o avea în piept și care
s-ar fi așteptat să îi stârnească dureri mult mai mari. Se pare că
era și nu era atât de rău să mori. Adică, exceptând pavajul rece și
umed, îl cuprinsese o toropeală plăcută și începuse, în mod bizar,
să își facă planuri peste planuri, pe care însă nu avea cum să le
mai îndeplinească. De exemplu, și-ar fi dorit să se ridice, să iasă
afară din acea hală unde zăcea, la lumină, și, cu o mișcare a
mâinii, să șteargă totul. Simplu. Dar când vru să își miște mâna,
constată că nu mai avea putere…
Lunga anchetă care începuse după aceea avea două direcții
principale: trimiterea în închisoare a tuturor capilor rețelei de
trafic ce obișnuia să își desfășoare, la un moment dat, activitatea
în acel oraș, precum și anchetarea morții lui Sebastian, care se
dovedise că lucra de ceva vreme pentru grupul criminal. Noul
comisar, responsabil pentru buna desfășurare a acesteia, apăruse
82
de nicăieri, dar se bucura acum de un bun renume, datorită
sârguinței sale. Poate aceasta se datora în special prieteniei pe
care o avusese cu Sebastian sau poate că, pur și simplu, era
într-atât de capabil, doar că nu o dovedise încă. Întregul colectiv
îl respecta acum.
Ieși în ploaie fără a-și mai pune pălăria pe cap. Poate o
uitase în birou, poate era un moft sau, poate, pur și simplu, nu îi
mai păsa de la o vreme. Avea succes acum, după ce un întreg
dosar, bine documentat, despre organizație, apăruse pe biroul
său la momentul oportun, pentru a-l ajuta în carieră. Nu putuseră
să identifice sursa, au pus o ștampilă cu „Anonim“ pe el și l-au
îndesat, pur și simplu, într-un fișet, după ce nu a mai fost util. Iar
apoi aflase de Sebastian. Eticheta de trădător, pur și simplu, nu i
se părea adecvată nici măcar acum, după ce aflase toate astea.
Dar ce a fost în capul lui nu avea să mai afle niciodată – pentru
prima oară Sebastian îi pusese bețe în roate și îl lăsase în voia
tuturor.
Se îndreptă înspre intrarea într-un bloc de un crem murdar
și începu să urce scările întunecate.
Pe stradă se auzeau claxoane, traficul era același ca de obicei
– infernal. Tarabele de ziare anunțau noile titluri, lumea fugea prin
ploaie. În tăcere, undeva, niște oameni luptau cu organizații
criminale, cu restul lumii, între ei și, la finalul zilei, cu ei înșiși...
83
ABEL
Marian-Cosmin Burcea
O dată cu telefonul primit de dimineață, viața sa s-a
schimbat pentru totdeauna. Chiar dacă a urmat cursuri speciale,
niciodată nu s-a gândit că ar putea să fie vreodată într-o astfel de
situație. Oricât de mult și-ar dori să fie doar un vis, un coșmar din
care ar putea să se trezească, asta nu va schimba nimic.
– Abel! Abel, răspunde! spune vocea din stația amplasată
pe scaunul din dreapta al mașinii.
– Da? Te ascult. Ce s-a mai întamplat?
– Am aflat numărul copiilor luați ostatici. Este îngrijorător.
În școală se află trei sute patruzeci și doi de elevi.
– Cum ați aflat atât de repede?
– Ei ne-au spus. Cei care îi țin închiși.
– I-ați putut identifica pe răpitori? Câți sunt? Câți profesori
se află acolo?
– Nu știm nimic din toate astea, Abel. Din cauza asta avem
nevoie de tine aici și cât mai repede.
– Sunt pe drum. O să ajung cât de repede pot...
După ce a încheiat conversația, nu se putea gândi decât la o
modalitate prin care ar putea salva acei copii. Mașina o conducea
mecanic, fără să-și dea seama dacă face stânga sau dreapta. Dintre
toate metodele niciuna nu i se părea potrivită. A învățat cum se
procedează atunci când răpitorii nu vor să coopereze. Se aduc
trupele speciale de intervenție ale poliției și se presupune că totul va
ieși conform planului. Planul niciodată nu va decurge exact așa cum
ți-ai imaginat. Teoria e bună doar când trebuie să dai examen,
practica este ceva cu totul alceva. Neoficial, se presupune că, atunci
când răpitorii își dau seama că nu mai au nicio șansă, încep să
împartă „suveniruri” de plumb în toate părțile.
84
„Nu se va recurge la trupele de intervenție”, își spune el.
„Sunt în stare să rezolv problema mai bine decât gorilele alea,
care știu numai să distrugă și să ucidă.”
Ceva din el îi spune că nu e persoana potrivită pentru cazul
ăsta. Meseria îi dictează să fie hotărât și să facă ce a învățat, dar
o parte mai puternică îl îndrumă să se ducă direct acolo și să
dărâme ușile ca să-i sugrume pe toți cei care i-au răpit frumoasa
lui fetiță. Stresul de a nu face o greșeală îl omoară. „Nu o voi
pierde și pe ea ”.
În urmă cu trei ani, când încă se afla la Direcția de ofițeri
acoperiți, soția sa a murit într-un accident de mașină – mașină pe
care promisese să o conducă el. Dar, ca de obicei, el nu se afla
lângă familie. Mereu a fost de părere că trăiește pentru a-și face
meseria și datoria față de țară. Ar fi fost în stare să facă multe
alte sacrificii, în afară de unul singur: familia sa.
Anastasia
S-a trezit din beția șocului în momentul în care și-a dat
seama că urmau să fie mutați în altă încăpere. Niște indivizi cu
arme îi tot amenințau pe colegii ei și pe ea. Doamna profesoară a
fost prima scoasă din clasă. Acum venise rândul lor. Îi era frică.
Voia să se afle în brațele tatălui său. Tatăl pe care nu l-a iubit
niciodată prea mult, acum și-l dorește s-o țină de mână, s-o
protejeze de oamenii care o țin ostatică.
– Mișcați-vă mai repede! spune un individ mascat.
– Unde ne duceți? întreabă un copil.
– Taci și mergi! Vei vedea în curând unde...
Dintre toți elevii, jumătate plângeau încet, pentru a nu-i
auzi nimeni, iar cealaltă jumătate se pregăteau pentru o nouă
repriză de lăcrimat. Toți se întreabau de ce se află într-o astfel de
situație. N-au făcut nimic rău. Sunt doar niște ființe nevinovate.
Ce au ei de-a face cu niște oameni cu măști și cu arme?
– Repede, Doi! Pierdem timpul. Fă-i să meargă mai rapid!
Am primit un apel de la șefu’, în care mi-a zis că știi tu cine e pe
drum.
85
– Nu-i nicio grabă. El e la mâna noastră, acum noi
controlăm situația. O să vezi c-o să fie bine. Nu-i așa, păpușico?
Anastasia se uită la ochii albaștri din spatele măștii
individului și se mira că i se adresează tocmai ei. Nu știa ce să
răspundă. Brusc a apucat-o plânsul, iar în momentul respectiv cei
doi răpitori au început să râdă puternic și necontrolat.
– „Ce se întâmplă aici?” – se aude o voce ce pare a veni în
direcția lor.
– Nimic, Unu. Râdeam și noi puțin.
– Ești un imbecil. Știi cât de important e cazul ăsta pentru
noi. Dacă ai chef să te prostești, poate mai întâi ai vrea să
vorbești cu Tata și să vezi ce părere are el despre asta.
– Relaxează-te! Totul o să decurgă conform planului.
– Lăsați vorbăria și treceți la treabă! Într-un minut, ăștia
trebuie să se afle în sala de sport. Totul trebuie să fie pregătit.
– Am înțeles! spun cei doi, parcă în același timp.
Odată ajunși în sala de sport, Anastasia s-a așezat pe o
bancă. Nu toți au fost la fel de norocoși, mulți dintrei ei fiind puși
să se așeze pe podeaua rece a terenului de baschet.
– A ajuns, spune unul dintre mascați. E chiar în fața școlii.
Du-te și fă-ți treaba, Unu!
– Aveți grijă să nu se întâmple nimic rău cu ei! Mai ales
cu... știi tu cine.
– Fii fără grijă!
Abel
– Slavă Cerului că ai ajuns, Abel!
– Ce s-a întamplat nou?
– Nimic special. Am văzut umbre mișcându-se pe lângă
ferestre și, cu ajutorul lunetiștilor, am putut presupune că unii
dintre copii sunt împățiți în grupuri și trimiși în diferite părți ale
clădirii.
– Ați văzut-o? întreabă cu sufletul la gură Abel.
– Îmi pare rău. Deocamdată, nimic despre ea. Dar, nu-ți
face griji. Totul o să se rezolve cu bine.
86
– Bine, spune el cu o voce joasă. Avem la dispoziție o hartă
a școlii?
– Nu. Aici nimeni nu folosește așa ceva. Va trebui să ne
descurcăm cum putem.
„Nu contează”– își spuse el. Oricum, a fost de zeci de ori în
școala aia. O cunoaște îndeajuns de bine.
– Am stabilit un mijloc de comunicare cu ei?
– Da. Au aruncat pe geam un telefon mobil pe care am fost
să-l ridicăm de acolo. După ce a ajuns în posesia noastră, am
primit un apel de la ei. Apelul a fost cu număr ascuns, dar acum
lucrăm și la decodarea acestuia. În scurt timp îl vom avea.
– Am o idee.
Atunci își scoate telefonul mobil din buzunar și formează
numărul din biroul directorului, cu care este prieten de mult timp.
Telefonul sună. Cu fiecare moment, emoțiile parcă devin din ce în
ce mai puternice și mai covârșitoare. Deja sună a șaptea oară,
când simte cum de partea cealaltă cineva ridică receptorul.
Telefonul nu mai sună, dar nu pentru că s-a întrerupt, ci pentru
că cineva a răspuns. O tăcere morbidă se așează pentru câteva
secunde, ce par a fi ore.
– Cine e la telefon? întreabă, într-un final, Abel.
În biroul directorului, cineva scoate un sunet înăbușit de
râs, după care pune receptorul înapoi, la locul său.
După ce își pune înapoi, în buzunar, celularul, se uită în gol
spre școala unde se află Anastasia – fata sa, cu nume de prințesă.
Când se gândește că în orice moment ar putea pierde și ultima
legătură cu această lume, parcă inima începe să i se topească.
Simte cum trece în imaterialitate.
– Abel, revino-ți! Abel, te simți bine? se aude o voce care,
parcă, își are originea în capul său.
Surprins că a fost scos din acea stare de melancolie, își dă
seama că toată lumea se uită spre el. Dar, de fapt, nu se uită la
el, ci la ce ține în mână. În palmă are telefonul pe care răpitorii l-au
aruncat pe geam, în urmă cu ceva timp. După ce-l privește câteva
momente, realizează că acesta sună.
87
Unu
– Alo? spune Abel. Cine ești?
– Deocamdată nu are foarte mare importanță cine sunt eu.
Mai întâi, prezintă-te tu!
– Numele meu este Hitlean Abel, eu sunt responsabil cu
negocierea condițiilor pentru eliberarea ostaticilor. Puteți repeta
numărul vostru și pe cel al tuturor celor pe care-i țineți captivi?
– Ha! Nu fi hoț, domnule Hitlean Abel. Numărul nostru nu
vi l-am comunicat nici prima dată. Și numărul elevilor cred că l-ați
reținut foarte bine sau aveți anumite deficiențe de memorie?
– Numărul elevilor știm care este, ca să reformulez, pentru
a mă face mai înțeles. Câți alți ostatici mai sunt în afară de copii?
– Puțini. Acum să lăsam astfel de detalii pentru mai încolo,
spune acesta, jucându-se cu un obiect de pe birou. Am vrea să
știm cam în cât timp ne puteți aduce un autobuz cu geamurile
negre, cu plinul făcut și care să dispună de cel puțin treizeci de
locuri.
– Nu o să primiți niciodată nimic de la noi!
– Domnule Hitlean, v-ați lăsat cumva diplomația acasă în
dimineața aceasta? Îmi cer scuze. Știu cât de stresat sunteți,
aveți atâta responsabilitate pe cap. Uite cum o să facem: o să vă
ajut puțin. Aveți șaizeci de minute, începând cu momentul în care
o să încheiem conversația. Pentru fiecare zece minute întârziate o
să omorâm câte un copil.
– Nu o să le faceți nimic! Ei sunt motivul pentru care
sunteți acolo și tot ei sunt și calea voastră de scăpare. Nu cred că
vă permiteți să faceți o asemenea greșeală.
– Dar, avem destui „iepurași” de tăiat. O oră! Nu uita!
După ce a închis telefonul, s-a lăsat ușor pe spate în
scaunul confortabil din birou. Din buzunar scoate un alt celular și
formează numărul Tatălui.
– Totul se derulează așa cum ați presupus, domnule, spune
Unu.
– Bine! Continuați, răspunde acesta, scurt.
– Am înțeles!
88
După clinchetul de final închide ochii și se bucură de muzica
plăcută a liniștii.
Abel
Știe că vocea aceea a mai auzit-o undeva. Dar unde? Nu,
nu contează. Este, probabil, doar imaginația sa. Acum are altă
treabă mult mai importantă decât să se gândească la trecut.
– Am auzit conversația, Abel. Avem conectate dispozitive
de interceptare. Ce vrei să facem în continuare?
– Aduceți un microbuz cu geamuri negre și cu cel puțin
treizeci de locuri. O să intrăm în jocul lor. Dar, țineți-l la o stradă
depărtare, lăsați foarte puțin combustibil în rezervor și
reformatați calculatorul de bord, astfel încât să arate că acesta e
plin. Și păstrați mereu un șofer în apropiere, care să fie gata să
aducă mașina aici, în orice moment.
– Am înțeles! Am o întrebare. Ar trebui să chem...
– Nu. N-avem nevoie de trupele de intervenție, spune Abel,
întrerupându-l.
– Bine! Sper că știi ce faci.
– Și eu sper la fel, spune el, șoptind.
Anastasia
– De ce ne țin aici? întreabă, în șoaptă, un băiat.
– Nu știu, răspunde Anastasia.
– Îmi e frică. Vreau acasă! N-am făcut nimic rău. Nu mai
fur nimic niciodată, promit! Vreau să ajung lângă mama, spune
copilul, printre lacrimi.
– Și mie îmi e frică. Liniște, sau ne vor auzi!
– Nu vreau!
– Liniște, țâncule! Nu mai vorbi! spune unul dintre indivizii
mascați.
– Vezi, dacă nu te controlezi! îi spuse Anastasia.
Conversația le-a fost întreruptă de un sunet înfiorător, ca
de niște unghii care zgârie tabla. Unul dintre răpitori s-a reîntors
în sala de sport, cu un obiect ascuțit în mână. Ea știe despre ce
89
obiect este vorba, tocmai pentru că ea i l-a făcut cadou
directorului, pentru a uita un mic incident, petrecut acum două
saptămâni.
– Doi, Trei! Totul este în ordine? întreabă cel care abia a
intrat.
– Da, Unu! Nimic neobișnuit. Tu ai aranjat lucrurile?
– Exact așa cum am presupus, dar mi-a venit o idee nouă.
Vreau să facem lucrurile puțin mai interesante.
Asistând la conversația dintre cei trei, Ana observă că ușa
nu a fost închisă. Brusc, îi vine ideea să o ia la fugă în direcția aia.
Impulsul de a se ridica de pe bancă și de a fugi este prea puternic
pentru a i se opune. După două secunde de la desprindere, deja
parcursese jumătate de distanță. Cei trei au fost mult prea
surprinși ca să acționeze și, ca niște spectatori, au stat, pur și
simplu, și s-au uitat la fată, cum iese pe ușa sălii de sport.
– Fugi! Fugi!
Ana nu-și mai simțea brațele, nici picioarele, decât o durere
mare în locul lor. Se simte de parcă ar zbura. Acum trebuie să
gândească. Trebuie să se ascundă sau o vor găsi și-i vor face
lucruri rele.
– Doi, hai repede! PRINDE-O! se aude din spatele ei, însă
nici măcar nu îndrăznește să întoarcă privirea.
Știe unde trebuie să ajungă.
– Uite-o!
– Grăbește-te, idioato! În timp ce fugea pe coridor, pe
lângă dulapuri și pe lângă ușile claselor, în dreapta sa se aflau
ferestrele. După ce a aruncat o privire afară, a văzut o mulțime
de mașini de poliție și una dintre siluete i s-a părut atât de
cunoscută, încât a fost sigură că vede pe cine credea ea.
Plângând puternic și cu voce ștearsă, nu și-a putut reține un
strigăt de disperare către tatăl său. Probabil nici nu a scos nimic
pe gură, dar ea știe că a auzit-o. Știe că e acolo pentru ea.
– Mai repede, Doi! O pierdem!
– Lăsați-mă în pace! strigă Anastasia.
Ajunsă în cantină, se duce direct spre camera unde se
prepară mâncarea. După ce va trece de culoarul bucătarilor, mai
90
are puțin până la birou. În spatele ei, se aud scaune trântindu-se,
mese date la o parte și două voci care scuipă numai înjurături,
care-i sunt adresate.
Dacă va continua așa, o vor prinde. Trebuie să se ascundă.
Pentru un moment, se oprește și se uită la o ușă, pe care n-o mai
văzuse niciodată până atunci. Nu are de ales, trebuie să intre
acolo.
Unu
– Ce dracu facem acum? Dobitocule, am pierdut singurul
lucru de care aveam nevoie.
– Tot eu sunt de vină? Tu ai lăsat ușa deschisă.
– Caută mai departe. Du-te spre biroul directorului, eu
merg pe ușa asta!
– Bine!
– Ascultă-mă! Dacă nu o găsim repede, noi vom ajunge să
fim cei dispăruți.
După ce s-au despărțit, a mai așteptat încă treizeci de
secunde, cu speranța că va observa vreo mișcare. Și-a scos
telefonul din buzunar și a format un număr. Urma să inițieze un
apel cu număr necunoscut.
– Alo? se aude o voce, după cea de-a patra sonerie.
– Domnule Abel?
– Da, chiar el! Ai de gând ca acum să te prezinți, să știu cui
mă adresez?
– Poți să-mi spui Unu. Noi aici nu avem nume, doar cifre.
– Bine, Unu! Ți s-a făcut dor de vocea mea sau vrei să-ți
ofer vreun sfat în legătură cu viitoarea perioadă pe care ți-o vei
petrece în închisoare?
– Nici una, nici alta. Voiam să-ți reamintesc de minimele
mele cerințe. Nu prea-mi place când nu sunt băgat în seamă.
Presupun că știi cât timp mai ai, nu?
– Da. Mai am la dispozitie douăzeci și șapte de minute. De
ajuns cât să ne înțelegem.
– Nu trebuie să ne înțelegem. Deja ne-am înțeles, dacă-mi
amintesc eu corect.
91
După ce a închis telefonul, l-a reintrodus în buzunarul de la
pantaloni și a pornit pe ușă, cu speranța că o va găsi. În timp ce
încerca să găsească un întrerupător pentru a aprinde lumina,
simți cum ceva îl lovește puternic între picioare. Pe măsură ce se
apleca din cauza durerii, a văzut cum o flamă vine spre el și
începe să-i mistuie carnea de pe față.
– Copil prost! M-ai distrus! strigă Unu spre Anastasia.
Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Nici nu știe
dacă fata mai e pe lângă el sau nu, dar nu contează. Trebuie să
oprească durerea.
Abel
Știe că ceva nu e în regulă. Acum își aduce aminte de
vocea din telefon. Carol! Acest animal ce se consideră om este de
vină pentru lipsa din ziua morții soției sale. În timp ce Rebeca își
conducea pentru ultima dată mașina, Abel îl însoțea pe Carol spre
bârlogul șefului său. Aceea a fost cea mai lungă, periculoasă și,
de altfel, ultima sa misiune ca ofițer acoperit. După ce a încheiat-o,
Viorel Danciu, cunoscut și sub numele de „Racu”, a fost prins și
condamnat la ani grei de închisoare. În timpul arestului, patru din
cei cinci fii ai acestuia au fost uciși, sigurul care a reușit să fugă
fiind chiar Carol. Împreună cu acesta, au mai reușit să scape încă
șapte persoane, care, probabil se află în momentul ăsta în
clădirea din față.
E vorba doar de răzbunare.
– Aduceți trupele speciale! Ștefan, rămâi șef în locul meu!
Eu mă duc înăuntru să-mi salvez copilul. Nu mai pot suporta.
Principalul suspect este Carol Danciu, asigurați-vă că Racu e încă
în închisoare. Pe lângă el, în interiorul școlii e posibil să mai fie
alți șapte.
– Cu mașina ce facem?
– Lăsați mașina! Nu mai avem nevoie de ea.
– Ai grijă, Abel!
În timp ce se strecura pe lângă zidurile clădirii, își blestema
lipsa de încredere în structura de intervenție a polițiștilor. Dacă ar fi
92
fost de acord să apeleze la ei mai devreme, poate că totul s-ar fi
rezumat acum doar la o poveste cu un final fericit. Nu mai contează
acum! Tot ce aparține trecutului trebuie dat la o parte, momentan.
Anastasia este singurul gând care mai are semnificație.
Ajunge în dreptul unei uși care dă direct spre cancelarie. O
deschide încet și intră în hol. Nimic. Nicio persoană. Nici măcar un
sunet. Își continuă drumul spre scări, când aude un zgomot
puternic, ca și când ceva foarte greu ar fi fost scăpat pe jos. Cu
arma în mâna stângă, parcurge distanța spre sursa sunetului, lipit
de perete. Brusc, vede cum o siluetă traversează, dintr-o parte în
alta, coridorul, în timp ce vorbește ceva imperceptibil.
Acum, că este în dreptul ușii prin care l-a văzut pe celălalt
trecând, își dă seama că stă în fața unei toalete. Intră, cu pistolul
îndreptat spre înainte, pregătit să facă unul dintre acele sacrificii
pe care le-a tot repetat, de-a lungul timpului.
Se aude apa de la WC. Își pune arma în toc și așteaptă să
sară asupra victimei sale. Mereu a preferat lupta corp la corp. Cu
coada ochiului, vede cum, pe ușă, iese țeava unei puști-mitraliere.
Primul obiectiv: dezarmarea inamicului. Apucă arma de încărcător
și-l izbește cu forță pe posesor, în gât. Acesta cade ca secerat,
renunțând la armă, parcă de bunăvoie. Elementul-surpriză este
întotdeauna important. Fiind încă în stare de șoc, nu reușește să
reacționeze și, în următorul moment, Abel îi înfige un picior în
tâmplă. În cazul în care are hemoragie internă, sigur va muri în
următoarele minute, iar dacă nu are, nu se va trezi mai devreme de
două ore. Destul timp cât să rezolve problema!
În timp ce se schimbă cu hainele lui Constantin, se mai uită
o dată la figura lui. Își amintește de femeile torturate și forțate de
acesta. Se gândește că ar trebui să-i rupă gâtul pentru toate
ororile provocate, dar știe că n-o va face. El nu e un monstru.
Cu costumul negru pe el și cu masca pusă, n-o să-l
recunoască nimeni. Pe sub bluză ține pistolul său, iar în mâini are
mitraliera. Intră în cealaltă cameră și vede alți doi indivizi
mascați, care păzesc o mulțime de copii. Din experiență, știe că
nu trebuie să vorbești decât atunci când ești întrebat. Cei doi se
93
uită spre el, dar nu schițează niciun gest. Probabil nici măcar nu-i
interesează. Se uită printre copii, cu speranța că o va vedea pe
Ana. Nu e aici... Se duce spre un scaun dintr-un colț apropiat de
unul dintre cei doi. Trebuie să-i imobilizeze rapid. Riscul ca unii
dintre copii să fie răniți e foarte mare, așa că nu-și permite nicio
greșeală.
Observă că siguranțele armelor sunt puse pe modul SAFE.
Zâmbește în minte, pentru norocul care i s-a ivit. Fără să mai
ezite, îl izbește pe unul dintre cei doi cu patul în față. Acesta cade
pe spate, cu sângele șiroindu-i pe sub cagulă.
– Ce dracu crezi că faci? întreabă celălalt.
– Lasă arma jos și promit să nu trag! spune Abel.
Văzându-l pe celălalt cum se supune, îl lovește cu patul
direct în bărbie. Primul lovit dă semne că vrea să-și ridice arma,
dar e mult prea încet și primește o nouă izbitură în cap.
După ce i-a legat strâns, le dă măștile jos și le privește
fețele: Dumitru și încă o persoană, pe care n-o cunoaște. Probabil
că au adus întăriri. Din cauza adrenalinei, abia după câteva zeci
de secunde și-a reamintit că toată acțiunea s-a petrecut în fața
unui public.
– Câți sunteți? întreabă el.
– O sută cincisprezece, domnule, se aude o voce din
spatele clasei.
– Dumneavoastră sunteți profesor?
– Da. Unul din cei zece prezenți astăzi în școală și singurul
din grupa aceasta.
– Câte grupe sunt?
– Ne-au împărțit în trei grupe, fiecare având, ca paznici,
trei mascați.
– Bun! Am o rugăminte la dumneavoastră. Nu ieșiți de aici
pentru nimic în lume, așteptați poliția, iar după ce plec eu,
baricadați ușa cu ce apucați! Copiii aceștia au nevoie de
dumneavoastră.
– Am înțeles! Voi face tot ce-mi stă în putință.
Dumneavoastră cine sunteți?
94
– Eu sunt un tată.
Ieșit pe coridor, aude cum, în clasă, mobilierul este mutat
pentru a bloca ușa. La cîteva secunde, telefonul din buzunar îi
vibrează. A primit un mesaj care îi dă de veste că trupele speciale
se pregătesc să intre în clădire.
Carol
Se uită la fața sa, în oglindă, și se cutremură. Nu mai
seamănă cu nimic din ce știa el înainte. E hidos. O s-o omoare. O
să-i taie fiecare bucățică de piele de pe corp. O să se bucure la
fiecare sunet de durere pe care-l va scoate. Pe taică-su îl va forța
să privească și o să-i culeagă lacrimile de tristețe, ca mai încolo
să bea un cocktail al durerii. Gândurile astea îi mai alină durerea
provocată de usturime și de sentimentul că ar fi pierdut tot.
În timp ce se îndreaptă, clătinându-se, spre sala de sport, îl
vede pe Doi.
– Doi! Vino să mă ajuți!
– Doamne, Dumnezeule! Ce ai pățit?
– Unde e puștoaica?
– N-am găsit-o. Am căutat-o peste tot. Cum naiba ai reușit
să te arzi în halul ăsta?
De sub haină, Carol a scos un cuțit pe care l-a înfipt direct
în cavitatea toracică a colegului său. După ce și-a privit mâna, a
văzut că aceasta căpătase o nouă culoare. Mereu i-a plăcut roșul,
mai ales că situația de față l-a făcut să zâmbească.
– Mereu ai fost inutil, spune cu voce joasă spre Doi, în timp
ce-l privește cum se stinge.
Anastasia
Ascunsă în birou, știe că va fi găsită, într-un final. Nu poate
rămâne aici. Dar, mai întâi, se îndreaptă spre telefon și formează
numărul din memorie. Este numărul de telefon al mamei sale,
telefon pe care acum îl folosește tatăl său.
– Alo?
– Ana? Tu ești?
95
– Tati, vino să mă iei de aici, spune ea, plângând.
– Unde ești, draga mea? spune Abel, printre suspine.
– În birou. Îmi e frică.
– Știu, dar acum trebuie să mă asculți. Ascunde-te acolo!
Vine tati și te salvează.
Se aud zgomote.
– Închide telefonul și bagă-te în dulap! Vin cât de repede
pot.
După ce a pus telefonul în furcă, s-a grăbit să se ascundă
în dulapul pentru hainele de schimb ale directorului. E prea
întuneric înăuntru... Simte cum inima mai are puțin și-i iese din
piept. Se aud pași pe podea, acompaniați de niște gâfâieli foarte
pronunțate. Par a fi ale unui om pe moarte. Se aud lucruri căzând
de pe birou.
– Aaa! Ce bine e să stai puțin jos! Alo? Totul merge
conform planului, tată. În curând, toți fiii tăi vor fi morți. Ce zici
de asta? Nu fi jalnic. Totul s-a petrecut din cauza ta. Tu i-ai
permis să ne tragă pe sfoară. Halal șef mai ești! Eu, singurul tău
fiu în viață, te blestem pentru toate nefericirile pe care ni le-ai
provocat, mie și fraților mei! Sper să mori înaintea mea! Oare
cum demisionează un lider de clan mafiot? Intră la pârnaie?
Greșești, tată! Tu ar trebui să-ți dai demisia din omenire!
Anastasia începe să amorțească. O dor picioarele atât de
rău, încât trebuie să-și miște unul dintre ele. Podeaua dulapului
scârțâie ușor, acțiune care se resfrânge și asupra discuției pe care
Carol o purta cu tatăl său. Aude scaunul mișcându-se și, peste
două secunde, o față roșie, plină de bube, se uită la ea cu o
privire maniacală.
Abel
Urcând scările, se gândește numai cum să ajungă mai
repede la Ana. Brusc, se oprește. Cineva e întins pe jos. Se
apropie încet de el și constată că nu mai are puls. Îi dă masca
jos: Necula – unul dintre cei mai mari criminali pe care i-a întâlnit
vreodată! Ar fi vrut ca el să fi fost cel care să-l fi omorât. Nu
96
contează! Sare peste cadavru și-și continuă drumul spre biroul
directorului.
O dată ajuns, dă buzna și deschide dulapul, dar nu găsește
nimic acolo. Din spate, simte cum cineva ridică un obiect
deasupra, să-l lovească. Apucă să se ferească parțial, lemnul
reușind să-l atingă pe umăr și nu pe cap. Acum, întors spre
inamic, îl recunoaște pe Carol. Se uită la o față diformă, arsă, mai
urâtă decât ultima dată.
– Faci tratamente de înfrumusețare, Carol?
– Taci, nenorocitule! Copilul tău, ăla prost, mi-a făcut asta.
O să te forțez să te uiți, în timp ce o torturez.
Abel nu așteaptă nicio invitație și-și reia „dansul” de atac.
Aruncă două lovituri de pumn spre fața roșie a inamicului, însă
niciuna nu-și atinge ținta. Face o eschivă, pentru a se feri de
lovitura pe care Carol o dă cu obiectul din lemn. Abel este atins
pe față. Nasul îi este lovit, motiv pentru care, peste câteva
momente, acesta îi devine un vulcan de sânge.
Pe fața lui Carol se naște un zâmbet bolnav. Însă, nu peste
mult timp, Abel îi ia arma din mână și se abate asupra lui,
luându-l pe sus și izbindu-l de podea. Acum nimic nu-l mai poate
salva de ploaia de pumni a acestuia. Pe chipul ars apar firicele
mici de sânge. Ochii îi devin din ce în ce mai umflați. Singura
șansă a lui este să ajungă la cuțitul cu care i-a curmat viața
colegului său. Într-un moment de neatenție din partea lui Abel,
Carol scoate cuțitul de sub haină și i-l înfige direct între coaste.
Simte cum devine mai ușor. Sângele îi părăsește corpul.
– Ana, fugi!
Printre strigătele disperate ale sale, observă cum inamicul
său începe să râdă zgomotos. Alunecă pe propriul covor de sânge.
Vede cum Anastasia plânge, lângă perete. Nu poate suporta s-o
vadă așa! Carol se apropie de el, pentru a-i da ultima lovitură. Se
uită la mâna sa dreaptă, care ține cuțitul.
– Până aici ți-a fost, nenorocitule!
În momentul când a ridicat mâna deasupra capului, pentru
a-și face avât, Abel îl lovește în genunchi, reușind să-l
97
dezechilibreze. Carol, în timp ce-și recapătă echilibrul, simte cum
este din nou luat pe sus și izbit de podea. De data asta, s-a lovit
cu capul de colțul scaunului, amețind foarte puternic. Cuțitul i-a
căzut din mână. Abel îi înfășoară brațul în jurul gâtului. Speră să
nu leșine înainte ca să fi apucat să-l ucidă pe Carol. Ochii încep să
i se închidă. Nici nu mai știe dacă pune presiune asupra
adversarului sau nu. Se mai uită o dată în locul unde a văzut-o
ultima dată pe Ana. Aceasta nu mai e acolo.
Anastasia
– Bună, tati! Ce faci?
– Bună, frumoaso! De cât timp dorm?
– Au trecut patru luni și treisprezece zile de când s-a
petrecut incidentul de la școală.
– Tu ești bine, Ana?
– Da, sunt bine, tati. Mă duc să chem doctorul. Așa mi-au
spus: că, dacă te văd treaz, să-i anunț imediat.
– Ana!
– Da?
– Tu ești totul pentru mine! Mereu am vrut s-o fac, dar n-am
știut cum. Îmi cer scuze pentru zilele nefericite pe care ți le-am
dăruit până acum. Îți promit că o să-ți fiu alături mereu, de acum
încolo. Te iubesc!
Ana a răspuns tatălui său cu un zâmbet plin de fericire,
după care a plecat în căutarea unui doctor.
98
INTRUSUL
Marius Dina
UN CAMARAD ÎN PLUS
În camera rece, cu podea de mozaic, era întuneric. La
marginea unuia din cele aproape treizeci de paturi, un tânăr
soldat îşi ţinea capul rezemat de arma sa. Judeca necalculat,
sfătuindu-se cu lumina unui astru, pătrunsă pe fereastră, la visul
ce-l deşteptase, făcându-l să tresară speriat.
Căuta, cu mâna amorţită, ceasul mecanic pe care îl auzea
ticăind. Era aproape două, cu o oră înainte de a intra în serviciul
de gardă. Îşi băgă mâna în buzunarul de la piept, de unde scoate
o scrisoare roasă pe margini, pe care o citise deja de prea multe
ori. Rămâne fixat câteva clipe asupra datei, 18 septembrie 1991.
Apoi, tăcut, se strecoară afară, ocolind trupurile soldaţilor răpuşi
de somn.
În faţa pavilionului ardea o lumină gazoasă. Fruntaşul,
numit Marcu, şi-a verificat atent buzunarele, scoţând un pachet
de ţigări, mototolit bine. Isprăvi apoi două beţe de chibrit, în
grabă. Pe ultimul nu-l stinsese, cum făcea de obicei, în fum de
tutun, lăsându-l să cadă în voie. Tot ce îi venea în minte erau
cuvintele iubitei: „Dragul meu, ţin enorm la tine, dar între noi nu
cred că mai e vorba de iubire. Nu eu mă îndepărtez, tu te tot
duci!”. De la cea pe care o iubea, se aştepta la multe, însă o ştia
destul de încăpăţânată, niciodată nehotărâtă. Era sigur că, dacă
ar fi fost vorba să-l uite, urma să-i spună asta verde în faţă,
măcar pentru a sorbi din privire reacţia vinovatului.
Vântul, care mişca pletele salciei de lângă mal, parcă
plimba cu el gândurile tânărului care, deodată, şi-a venit în fire,
ars de jarul ajuns la degete. Deşi ar mai fi putut pierde câteva
99
minute, s-a îndreptat spre foişorul de observare, unde trebuia să
asigure paza, până la răsărit. Schimbă în grabă câteva cuvinte, cu
colegul care încerca să mai salveze ce se putea din noaptea
rămasă. Află de la acesta că Grigorașu, ofiţerul de serviciu, care
locuia într-un sat din apropiere, tocmai ce sărise gardul, la fix
pentru ora cinei. Se ştia bine despre ofiţer că prefera adesea să
petreacă noaptea de muncă acasă, liniştit, în pat cu nevastă-sa.
Rămas singur, fruntaşul urcă treptele de fier ale foişorului
de deasupra gardului înalt. Trage o privire ageră în jur, după care
se propteşte în dreptul intrării, rezemând alături arma greoaie pe
care nu o scăpa niciodată din ochi. Chiar dacă Grigoraşu nu mai
era în preajmă pentru a-i face vreo vizită-surpriză, soldatul parcă
presimţea că va urma o noapte plină de încercări. Felinarul
aprins, ce răspândea un puternic miros de petrol ars, abia îi
lumina câţiva paşi. Aruncat în jocul iubitei, băiatul simţea cu
adevărat singurătatea şi depărtarea, captiv într-o pădure, la acel
depozit de armament. În reverie, frumoasa brunetă, cu ochi
negri, greu de citit, îi vorbea dulce, cum îl obişnuise. Mâinile fine îl
prindeau cu patos, cerându-i să nu mai plece din braţele ei.
Trecuse cam o oră de când era pe gânduri. Îi venea să
strige, îndreptându-şi privirea dincolo de gard, simţind că nu-l va
auzi cineva. A scos baioneta legată la brâu şi a început să
scrijelească balustrada roasă de ploi. Afară era tot mai frig, iar
vântul începuse să-şi facă potecă printre copaci, legănându-i uşor.
Brusc, un zgomot s-a auzit din clădirea unde erau aşezate, în lăzi
mari din lemn, ca nişte sicrie, muniţia şi armamentul. Uşa
metalică, fără ferestre, pe care putea jura că o auzise trântindu-se,
era întredeschisă. Clădirea era una tipic militară, fără etaje. Avea
o singură intrare, două uşi imense, din care dădeai în holul lung şi
gol ce despărţea camerele înalte, de o parte şi de alta. Păşind
înăuntru, tânărul Marcu se simţea cuprins de nelinişte. Lumina,
lăsată de veghe la intrare, nu ajungea până în celălalt capăt al
holului. A făcut câţiva paşi până la întrerupător, pe care l-a
apăsat cu putere. Becurile încăperii s-au aprins pe rând, pâlpâind
până la ultimul. Îşi aruncă atent privirea în jur, dar nu zăreşte
100
nimic nelalocul lui. Se hotărî, totuşi, să treacă prin dreptul fiecărei
uşi. Chiar şi pentru un necunoscător era uşor să-şi dea seama
unde se află zestrea armatei, lăsându-se ghidat de grilajele
masive ce străjuiau două dintre intrările camerelor. Când Marcu
îşi încheiase inspecţia şi încerca să închidă uşile de la intrare,
gândind că vântul le va trânti din nou, a simţit cum mâna îi
aluneca uşor pe clanţa încuietorii. Tot ce i-a venit în minte era
legat de primele zile de instrucţie, de uleiul cu care curăţa arma
înainte de a o aşeza cu grijă la locul ei. S-a repezit din nou la
grilajul camerei plină cu arme şi muniţie. Parcă cineva îl atinsese
cu o mână murdară de ulei. Cercetase minuţios grilajul, uşa,
sigiliul. Toate erau intacte. Dacă cineva intrase, o făcuse într-un
singur fel, cu cheia.
Soldatul a vârât încărcătorul plin în lăcaş, asigurând apoi
arma. Se temea ca nu cumva vreun binevoitor să-şi caute cale
înăuntru. Avea un singur gând: locul unde sunt cheile, deci
camera O.S. Ajuns în faţa încăperii, ciocăni reţinut. Nu primise
niciun răspuns, aşa că a încercat mânerul uşii, aceasta
deschizându-se. A simţit cum îl lasă picioarele şi cum i se usca
gura. A aprins lumina şi a păşit înăuntru. Patul ofiţerului se afla în
dreapta, cum intrai din capătul holului îngust. Grigoraşu stătea
nemişcat, întins pe pat, cu ploapele lipite. Privindu-l, Marcu s-a
speriat, temându-se că zace fără suflare. Apropiindu-se, i-a prins
mâna pentru a-i verifica pulsul. Mişcarea însă îl trezeşte. Părea
clar deranjat de vizita nocturnă, dar într-un târziu a decis să se
ridice din pat, murmurând. Tânărul a ezitat să-i spună depre
ştirea eronată a colegului. Hotărâse ca mai întâi să schimbe două
vorbe de lămurire cu acesta. I-a raportat însă despre zgomot şi
despre mânerul plin de ulei. Ofiţerul a căutat cheile, care erau la
locul lor. Urmat de fruntaş, s-a îndreptat spre locul cu pricina.
Cheia se potrivea, însă sigiliul era neatins, semn că nimeni nu
intrase acolo. Marcu a fost trimis să-şi vadă în continuare de
serviciu, urmând ca, dimineaţă, Grigoraşu să lămurească
povestea uleiului cu armurierul, singurul în măsură să rupă sfoara
prinsă cu plastilina albastră. Întorcându-se, Marcu coteşte pe
101
drumul ce ducea la foişor pe o alee lăturalnică, mergând către
patul camaradului, care abia apucase să se bucure de o oră de
somn. L-a trezit să dea socoteală. Buimacul i-a povestit cum, pe
amurgit, zărise o siluetă, ce părea a fi inconfundabilul Grigoraşu,
sărind gardul unităţii. Cei doi au rămas privind unul la celălalt.
„Dacă nu era Grigoraşu, atunci cine era?!” Trec, privind atent prin
dreptul fiecărui pat, pentru a verifica dacă lipseşte cineva. Toţi
dormeau buştean. Mai trebuiau verificaţi cei trei aflaţi de gardă,
pentru ca efectivul să fie declarat complet. Se temeau ca nu
cumva unul dintre ei să fi dezertat. Porniţi în căutarea celui
dispărut, au fost somaţi de la depărtare de prima santinelă care i-a
zărit venind din negura nopţii. După ce se lămuresc că nu aceasta
era persoana pe care o căutau, cei doi s-au îndreptat spre locul
unde un alt camarad se lupta cu frigul şi oboseala. Cu glasul
acesta, abia mai scapă două cuvinte. Bifând în memorie încă unul
prezent, mai rămăsese o singură variantă, santinela de la primul
etaj, ce păzea drapelul de luptă. Soldaţii au urcat grăbiţi scările,
constatând că şi acesta se încăpăţânase să fie în post. După
câteva secunde de linişte, santinela îşi spune părerea: „De
proaspătul detaşat aţi întrebat pe cineva?”. Pentru a-i lămuri
despre cine vorbea, santinela le împărtăşeşte cum, la începutul
serii, acoperise un nou-venit, care îşi făcea sectorul pe lângă locul
pe care-l păzea. Lustruind holul, militarul a rugat santinela să lase
câteva minute straja drapelului şi să păzească scările cât timp îşi
aprinde o țigară, să nu fie prins de vreun superior.
Abia când afară se revărsau zorii, cei doi au început să se
lămurească. Sfârşiţi, s-au hotărât să meargă să raporteze
dezertarea soldatului proaspăt detaşat, aşa cum se
recomandase a fi acesta. Grigoraşu, care nu mai pusese geană
pe geană de când îi fusese răpit somnul, se bărbierea în faţa
oglinzii. Pentru el, bărbieritul dimineaţa era obligatoriu, pentru
ieşirea la raport. Aproape că şi-a crestat obrazul cu lama
ascuţită când a auzit despre dezertare. Era roşu la faţă, de
parcă ar fi fost gata să explodeze. Ştia că va fi primul tras la
răspundere, aşa că avea nevoie să ştie tot ce se întâmplase. Nu
102
i-au trebuit multe explicaţii ca să realizeze încurcătura şi haosul
din mintea celor doi. Ştia exact câţi oameni avea în subordine
în acea noapte. A întins câte o foaie fiecăruia, îndemnându-i
autoritar să scrie cele petrecute, lăsându-i să creadă, în
continuare, că lipseşte un soldat. Nici nu apucaseră să scrie
formula de început, când, inculpaţilor puşi să raporteze le-a
fost amânată sentinţa de către ceasul de pe perete. Venise
timpul raportului de dimineaţă.
Ofiţerul se îndrepta către platoul unităţii, urmat de cei doi
fruntaşi care încercau să nu trădeze teama instalată până în
măduva oaselor. Marcu şi colegul său abia şi-au găsit locul în
formaţie, gândindu-se la anunţarea veştii despre absentul
nemotivat. În scurt timp, s-a auzit vocea groasă a comandantului
de pluton: „Toţi prezenţi!”. Lui Marcu îi venea să răspundă din
formaţie: „Nu se poate, mai numără odată!”. S-a abţinut, până la
urmă. Când Grigoraşu se pregătea să dea comanda de final, un
tânăr, îmbrăcat militar, a intrat pe poarta unităţii, oprindu-se în
faţa lui. Toate privirile erau îndreptate către intrus, nimeni nu
înţelegea ce se petrece. Necunoscutul s-a legitimat şi i-a raportat
că şi-a încheiat misiunea. A înaintat acestuia ordinul de serviciu.
Ofiţerul, luat prin surprindere, ezită să scoată un sunet. Cât timp
Grigoraşu studia atent ordinul, necunoscutul i-a adresat câteva
cuvinte, auzite şi de soldaţii prezenţi.
Era un tânăr student în an terminal, la o şcoală militară.
Misiunea lui fusese să pătrundă în unitate şi să mineze drapelul
de luptă, simbolic, evident. La verificarea steagului, ordinul de
serviciu al studentului a fost semnat, îşi dusese la îndeplinire
sarcina. Evenimentul se încheie cu câteva mustrări şi sancţiuni.
Marcu şi colegul său de tură au fost nevoiţi să refacă rapoartele
pe care abia le începuseră, dar au aflat cine sărise cu adevărat
gardul în acea seară. Santinela care trebuia să păzească drapelul
şi-a dat seama că a fost păcalit de simpaticul tănăr în uniformă,
ajutat de o banală găleată cu mop.
De asemenea, în unitate au avut loc câteva schimbări
binevenite, începând cu repararea găurilor din gard.
103
SACRIFICIUL
Dănuț-Cristian Pop
Totul pare să fie la fel în bătrâna Anglie. La fel ca
întotdeauna. Străzile mereu aglomerate, oamenii mereu pe fugă,
iar clădirile şi arhitectura, de aceeaşi frumuseţe care pare să nu
se piardă nicicând, chiar dacă moda se schimbă constant.
Este o dimineaţă liniştită de martie, în Leicester Square, şi
nimic nu pare să poată perturba liniştea care se aşezase peste oraş.
Perdeaua de ceaţă, aşternută peste agitaţia cotidiană a oraşului,
părea că vrea să se ridice, iar o ploaie, parcă binecuvântată, cu
stropi mărunţi şi rari, începuse să cadă din cer, aducând Londrei o
pace parcă imperturbabilă. Cu toate acestea, străzile erau mereu
pline de oameni, care se plimbau de colo-colo, parcă neobosiţi.
Ceasul din bătrânul Big Ben, cu acelaşi aer nostalgic, indică ora nouă
şi jumătate, iar ploaia care se aşternuse peste oraş părea să se
rărească.
Din mulţimea de oameni, unii mai veseli, alţii mai gânditori,
unii tineri, alţii împovăraţi de greutatea anilor, se remarcă un om
cu un aer aparte, încărcat de mister, siguratic, ce părea să care o
povară de nedescris pe umerii proprii. Purta o manta brună, care
îl proteja de ploaie, și o pălărie din bumbac cu chipiu scurt, care-i
proteja chipul tânăr şi părul bălai. Descrierea îi corespunde
comisarului Craig Thomson, un ofiţer de poliţie fără vreo funcţie
deosebită sau vreo responsabilitate aparte, dar care depunea,
zilnic, o muncă asiduă pentru a-şi duce la îndeplinire fiecare
misiune. Bineînţeles că atunci când eforturile nu-ţi sunt
recunoscute pe deplin, determinarea dispare treptat, însă nu şi în
cazul lui Craig, care, deşi cu o privire destul de tristă și de
dezamăgită, continuă să muncească la fel de hotărât,
conştientizând că vorbele rămân tot vorbe, iar faptele vor vorbi
104
pentru el într-o zi. Şeful său, David Johnson, nu părea tocmai cea
mai prietenoasă persoană pe care ai putea s-o întâlneşti, iar Craig
evita contactul cu el cât mai mult posibil, încercând să se limiteze
doar la îndatoririle de serviciu. Abia mutat într-un nou sediu şi
înconjurat de oameni noi, Craig nu apucase să-şi facă prieteni,
păstrând aerul misterios care-l caracterizează. Cu stropii de ploaie
curgându-i liniştit pe obraji şi cu privirea în pământ, Thomson se
îndreaptă liniştit spre locul de muncă, fiind convins parcă de
faptul că va fi o zi ca oricare alta. La intrarea în sediu, dispecerul
de tură, Robert Kelly, un om vesel și extrem de bine dispus, îi
strânge prietenos mâna, spunându-i:
– Bună dimineaţa, comisare Thomson!
– Bună dimineaţa, Robert!
– Poate nu vei fi prea încântat să auzi asta, dar e de
datoria mea să vă transmit. Johnson a solicitat să te înfăţişezi în
biroul lui, îndată ce ajungi.
– Ai idee dacă s-a întâmplat ceva? Sau ce anume ar putea
să dorească?
– Nu, dar nu părea supărat sau nervos.
– În regulă, atunci. Mulţumesc mult, Robert!
– Pentru puţin, comisare Thomson! Să aveţi o zi cât mai bună!
– Mulţumesc, Rob!
După ce intră în clădire, Thomson merse prima dată în
biroul lui, pentru a-şi lăsa haina şi pălăria, iar apoi o luă înspre
biroul lui Johnson. Ajuns în faţa uşii, inspiră adânc de trei ori,
neştiind care va fi reacția şefului la vederea sa, ciocăni hotărât în
uşă, de trei ori, dar nu primi niciun răspuns. Merse în biroul de
alături, unde era un alt ofiţer. William Chamberlain era un om mic
de statură, cu părul roşcovan şi faţa acoperită de pistrui, trăsături
ce evidenţiau clar originile lui irlandeze. Will stătea la birou,
ascultând radioul şi completând nişte hârtii, iar chipul lui Thomson
îl făcu să tresară surprins:
– Salut, Will! M-a informat dispecerul Kelly că domnul
Johnson doreşte să mă vadă, dar la uşă nu răspunde nimeni. L-ai
văzut, cumva?
105
– Salutare, Craig! Da, m-a chemat şi pe mine acum o
jumătate de oră, să-mi spună despre un caz pe care ar fi trebuit
să îl preluăm. Cred că asta dorea să-ți spună şi ție. Probabil o fi
ieşit afară, cu treabă.
– Pe o vreme ca asta nu prea-ţi vine să îţi cauţi de lucru
pe-afară, şi în plus, Robert mi-ar fi spus dacă ar fi ieşit între timp.
Sună la poartă şi întreabă-l pe Robert dacă a ieşit!
Will apucă telefonul şi sună la dispecerat.
– Bună dimineaţa, comisar Chamberlain sunt, aş dori să
ştiu dacă a ieşit din sediu domnul Johnson.
– Bună dimineaţa, domnule comisar! Domnul Johnson a
ieşit acum cinci minute, dar nu a spus unde se duce. A ieşit ca un
uragan şi avea asupra sa arma de foc.
– Mulţumesc mult, Rob! Voi încerca să-l contactez pe
mobil.
– Pentru puţin, domnule!
Will, cu puţină îngrijorare, îi spuse lui Craig:
– Johnson nu-şi ia niciodată arma asupra sa. Ceva s-a
întâmplat!
– Eu spun să nu ne precipităm degeaba. Ia telefonul şi
sună-l pe mobil!
Will ia telefonul, formează numărul lui Johnson, dar
telefonul sună îndelung, fără niciun răspuns.
– Mai încearcă o dată, probabil nu l-a auzit, zise Craig cu
hotărâre.
Will, parcă din ce în ce mai îngrijorat, sună din nou, dar, de
această dată, telefonul lui Johnson era închis.
– Trebuie să mai încercăm, nu putem să ne precipităm şi să
începem să creăm ipoteze desprinse din SF-uri sau din filmele cu
Sherlock Holmes, spuse Craig, cu stăpânire de sine.
– Viaţa în Londra are ceva desprins din SF-uri, răspunse
Will, cu o urmă de zâmbet pe faţă.
– În fine, replică Craig, fiecare are modul propriu de a
vedea lucrurile. Haide să mai încercăm!
Încercările lor fuseseră însă zadarnice, având acelaşi
rezultat. Telefonul lui David Johnson era închis. Cei doi au hotărât
106
să iasă în căutarea şefului, temându-se de o posibilă tragedie. Şi-au
luat asupra lor pistoalele, noile Glock-uri, şi au pornit în oraş în
căutarea lui Johnson. În timp ce erau în maşină, în căutare de
indicii, Will primeşte un apel. Când vede apelantul, rămâne
blocat, deoarece apărea numele lui Johnson. Decide să preia
apelul, crezând cu tărie că şeful a fost într-o misiune şi nu putea
vorbi:
– Alo? Să trăiţi domnule Johnson! Ce uşurare că aţi sunat,
începusem să ne facem griji, toți cei de la secţ...
– Taci şi ascultă şi bagă la cap, răspunse o voce
necunoscută la telefonul lui David Johnson, aţi vrut război, veţi
avea război! Nu v-aţi căutat treabă unde trebuie, iar acum veţi
plăti până la ultimul!
Vocea lui Johnson se auzea în fundal, gemând:
– Chamberlain! Chamberlain! Vor veni şi după voi, aveţi
grijă!
Apoi, acea voce stranie reveni:
– Şeful tău s-a dus, la fel cum vă veţi duce şi voi unul câte
unul!
Imediat după acest mesaj se auziră trei focuri de armă, iar
apoi agresorul închise telefonul. Chamberlain luase telefonul de la
ureche şi rămăsese încremenit. Thomson nu auzise conversaţia,
decât cele trei focuri de armă. Dar refuză să creadă că Johnson ar
fi fost asasinat, până când Chamberlain i-a confirmat oficial.
Părea un caz serios, genul de caz la care nu trimiţi agenți să
intervină. Era nevoie de specialişti.
Reîntorşi la sediu, cei doi şi-au informat colegii de la
Protecţia Internă despre cele întâmplate, şi au solicitat aflarea
locului din care a fost efectuat apelul, precum şi o eventuală listă
de suspecţi. Will şi Craig stăteau în biroul lui Will şi discutau pe
marginea celor întâmplate:
– Avem nevoie, în mod evident, de specialişti, avem nevoie
de o echipă, e ceva cu care nu ne-am mai confruntat până acum,
spuse Will, îngrijorat.
– Ai dreptate, nu putem risca să mai pierdem oameni, a
răspuns Craig, uitându-se gânditor într-un punct fix.
107
– Voi suna la serviciile secrete. Avem nevoie de cei mai
buni oameni pe care ni-i poate da Londra, a spus Will, în aceeaşi
notă de îngrijorare, ce părea să persiste.
– Ce-ar fi dacă nu ne-am limita doar la Londra? a spus
Craig, descreţindu-şi puţin fruntea.
– Ce vrei să spui? întrebă Will, nedumerit.
– Dacă mi-ai cunoaşte trecutul, ai şti, răspunse Craig cu un
zâmbet ştrengăresc pe faţă.
– Povesteşte-mi! Ce mai aştepţi? Oraşul ăsta este în
pericol, noi toţi suntem în pericol, nu mai e timp de pierdut,
replică Will, curios.
– Eu sunt american, părinţii mei sunt ambii britanici, dar eu
m-am născut în Minneapolis, Minnesota, şi tot acolo am şi
crescut. La vârsta de douăzeci de ani m-am înrolat în Marină şi
am fost puşcaş marin timp de şapte ani. Am fost în misiuni în
Afganistan în repetate rânduri, însă a trebuit să renunţ, deoarece
am fost rănit grav într-o misiune, iar Corpul Puşcaşilor Marini nu
mai putea aştepta un an şi opt luni până la refacerea mea
completă, aşa că a trebuit să abandonez Marina. Cu trei ani în
urmă am revenit în Marea Britanie şi am primit un post de ofiţer
de poliţie în Liverpool, iar luna trecută am fost mutat aici,
deoarece era nevoie de personal, iar trecutul de militar şi alte
câteva cazuri reuşite în Liverpool mă recomandau.
– Şi care este explicaţia faptului că eşti mereu tăcut, izolat,
introvertit, trist? Are legătură cu locul de muncă sau cu oamenii?
întrebă Will, curios.
– Nu sunt trist, sunt doar rezervat, a răspuns Craig,
zâmbind. Starea mea constantă nu are legătură nici cu locul de
muncă actual, nici cu cel precedent, din Liverpool, şi nici cu
colegii.
– Atunci? întrebă Will, de-a dreptul intrigat.
– Să spunem doar că am avut un trecut foarte agitat în
plan personal, a răspuns Craig cu o voce liniştită. Problemele de
genul acesta le vom discuta în alte circumstanţe, a mai completat
Craig. Dar povestea ta care este?
108
– Povestea mea, răspunse Will, este, poate, nu la fel de
captivantă şi de interesantă precum a ta, dar are şi ea câteva
nuanţe interesante. Eu sunt britanic, născut în Leeds, din părinţi
irlandezi. Tatăl meu a fost ofiţer de poliţie în Dublin. Echipa lui a
fost implicată intr-o altercaţie armată cu IRA, iar el a fost
împuşcat mortal. Eu nici nu venisem pe lume încă. Mama mea,
purtându-mă în pântece, a fugit din Dublin în Leeds, deoarece
tatăl meu era vânat de multă vreme de IRA, iar ea se temea
pentru viaţa ei, dar mai ales pentru a mea. Acesta este motivul
principal pentru care eu nu am naţionalitatea părinţilor mei. Am
fost ascuns pentru a fi protejat, iar când am crescut, am vrut să
ajung ofiţer de poliţie, pentru a-mi face tatăl mândru, sau chiar
să-l răzbun, dacă aş fi avut ocazia.
Nici nu-şi terminase Will de spus povestea, că-l observă pe
Craig că se repede la computer. Primise informarea cu privire la
lista de suspecţi în cazul morţii lui David Johnson.
– Spuneai că ai vrea să-ți răzbuni tatăl, dacă ai avea
ocazia? a întrebat Craig, zâmbind uşor. Uite că s-ar putea să ai
ocazia. Toți cei din lista de suspecţi fac parte dintr-o organizaţie
pentru eliberarea Irlandei şi formarea Irlandei Mari, cu alte
cuvinte, o filială a IRA, condusă de Sean Zayne.
– Lucrurile devin din ce în ce mai interesante, a răspuns
Will, cu un oarecare entuziasm în glas. Care era planul tău?
– Planul meu e deja în desfăşurare, răspunse Craig,
concentrat, testând cu coada ochiului reacţia colegului său.
– Cum aşa? întrebă Will, curios.
– Am contactat deja câţiva oameni de elită. Mâine seară vei
avea ocazia să îi cunoşti pe toţi şi să susţii prima şedinţă, pentru
a stabili planul de acţiune, a precizat Craig.
– Îmi pare rău să te dezamăgesc, Craig, dar eu toată viaţa
am lucrat pe cont propriu, nu mă simt în stare să conduc o echipă
cu o aşa responsabilitate, dar aş vrea ca tu să fii liderul acestei
echipe, deoarece tu ai mai făcut parte din echipe cu misiuni „pe
muchie de cuţit” şi ştii să gestionezi un grup. Eu îţi voi urma
directivele întocmai.
109
– În regulă, atunci. Dar vreau să ştii că în echipa asta toţi
suntem egali. Nimeni nu e mai presus de grup şi nimeni nu e mai
important sau mai puţin important.
– Am înţeles! răspunse Will, conştiincios.
Craig şi Will au rămas în birou, stabilind planuri de acţiune
şi discutând, pentru a se cunoaşte mai bine. Chamberlain, un
ofiţer încă tânăr, la doar 24 de ani, dar extrem de iscusit în lupta
corp la corp şi un excelent mânuitor al pistolului, locuieşte alături
de logodnica sa, Kate, care urma să îi dăruiască un copil peste
puţin timp. Pe Craig, însă, cariera în Marină l-a salvat. Era logodit
cu Taylor Lennyar, o frumoasă blondă, fiica unui fermier modest
din apropiere de Saint Paul, Minnesota, prima sa iubire, de la care
urma să aibă un copil. Însă, în timp ce el era în teatrul de
operaţiuni, în Afganistan, ea a suferit un teribil accident de
maşină, în care şi-a pierdut viaţa alături de copilul lor, încă
nenăscut. Întâmplarea tragică l-a pus la pământ pe Craig. După
acest eveniment extrem de dureros, Craig s-a dedicat total
carierei în Marină, şi părea să fi trecut, în cele din urmă, peste
dezastrul care s-a abătut asupra vieţii lui, dar când s-a rănit
aproape mortal şi a trebuit să renunţe la cariera militară,
fantomele trecutului au reînceput să-l bântuie. A mai cunoscut şi
alte femei, a mai avut întâlniri, dar această fantomă părea să nu-i
dea pace. Simţea că nu mai poate iubi din nou, că nu se poate
ataşa sufleteşte de nimeni şi că dragostea, pur şi simplu, nu mai
are rost. Craig avusese şi o copilărie destul de agitată. Tatăl său a
plecat de acasă când el avea doar nouă ani, părăsind-o pe mama
lui pentru o americancă focoasă, cu un trecut destul de dubios pe
la Hollywood. Zece ani mai târziu, când el avea vârsta de
nouăsprezece ani, mama sa murise, după o bătălie de mai bine
de un an, cu o boală incurabilă. Craig e acel tip de om pe care
pare să-l ocolească norocul şi fericirea cu orice preţ. Părea că era
predestinat să fie singur, neînţeles şi lipsit de orice urmă de
afecțiune, pe vecie. După pierderea mamei, începuse să consume
droguri, să consume alcool în exces, nu suporta ideea de a fi
singur pe lume. După ce a cunoscut-o pe Taylor, a renunţat la
110
toate viciile, fiindcă singurătatea îl părăsise, doar temporar însă.
După pierderea logodnicei sale şi renunţarea forţată la cariera
militară, reîncepuse din nou să consume alcool şi droguri, până
când, într-o bună zi, a înţeles că nu asta e soluţia şi că, poate, un
loc nou l-ar ajuta să se detaşeze de trecutul ce părea să-l chinuie
constant. După mutarea în Anglia, privirea uşor posomorâtă se
păstrase, dar trecutul îşi mai pierduse din amărăciune.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, echipa era completă în biroul
lui Thomson. Noii membri ai echipei erau: James Storm, fost
coleg şi bun prieten din perioada carierei în Marina Militară.
Alexey (Sascha) Denisov, fost membru al forţelor speciale din
armata rusă, Spetsnaz, Andreas Konig, fost membru al forţelor
speciale antiteroriste germane, GSG-9, Chris Wood, un prieten
din copilărie din Minneapolis, un excelent şofer şi un spion foarte
bun, Johnny Keller, un fost membru SAS pe care Thomson l-a
cunoscut cât timp lucra în Liverpool şi Ariella Faige, o fostă
membră a Mossadului, pe care Thomson a cunoscut-o în timpul
ultimei sale misiuni în teatrul de operaţiuni afgan. După ce s-au
cunoscut, Chamberlain le-a făcut cunoştinţă cu obiectivul misiunii,
IRA. Prima misiune era găsirea lui David Johnson, cel care se
presupune că ar fi fost asasinat deoarece s-ar fi implicat în
afacerile organizaţiei. Conform localizării apelului primit de pe
telefonul lui Johnson, ţinta ar fi un bloc nelocuit din zona Trafalgar
Square.
Echipa s-a organizat şi au pornit spre blocul unde se
presupunea că se ascunde Sean Zayne împrenă cu acoliţii lui.
Chris Wood era la volan, Will Chamberlain folosea ce ştia cel mai
bine – Glock-ul său, Thomson şi Storm erau în prima linie,
înarmaţi cu mitraliere M16, Konig folosea un shotgun, Keller şi
Denisov erau pe flancuri, înarmaţi tot cu mitraliere M16, iar
Ariella Faige folosea o puşcă cu lunetă. Ajunşi în apropiere, Chris
şi-a intrat în rol, încercând să studieze terenul, în timp ce restul
echipei îşi ocupa poziţia. Chris se îndreaptă foarte relaxat spre
intrarea în clădire. Exact înainte să intre în clădire, un om înarmat
îi iese în întâmpinare. Chris reuşeşte, cât de cât, să tragă de timp,
111
aflând că acolo sunt ascunşi membrii IRA, însă omul îşi pierde
răbdarea şi ridică arma, ameninţându-l pe Wood. La câteva
secunde, individul cade ca secerat. Ariella îşi atinsese ţinta.
Imediat, la faţa locului apar şi alţi indivizi înarmaţi. Chris apucă
arma omului căzut şi începe să tragă din poziția culcat. În clipa
următoare, Thomson şi restul echipei apar, iar cu preţul rănirii lui
Keller, reuşesc să elibereze zona, umplând caldarâmul de trupuri
sângerânde. Urma partea a doua, intrarea în clădire şi ajungerea
până la ascunzătoarea lui Zayne. Konig şi Storm se aşează lângă
uşă, iar Thomson o doboară dintr-o singură lovitură de picior.
Prima încăpere părea să fie goală. Thomson o ia pe scări, acoperit
de Konig şi Storm. În colţul scărilor, un individ mascat
reacţionează mai rapid şi îl împuşcă pe Craig în umăr, dar nu mai
apucă nici măcar să mai mişte degetul pe trăgaci, fiindcă este
doborât de Konig. Ajunşi la etajul 3, rana lui Craig continua să
sângereze destul de urât.
– Nu mai rezişti mult aşa, trebuie să ajungi cât mai repede
la un spital, spuse Will, îngrijorat.
– Will are dreptate, completă Storm.
– Voi fi bine, spuse Thomson cu deteminare în glas, nu pot
să renunţ când suntem atât de aproape.
În cele din urmă, echipa ajunsese la ultimul etaj. Ariella, de
pe acoperişul clădirii alăturate, mai doborâse alţi doi inamici care
se refugiaseră pe acoperiş. Mai rămăsese o singură uşă prin care
ar fi trebuit să treacă.
– Lasă-mă pe mine să o sparg, fiindcă energia ta e pe
sfârşite, a spus Will, sigur pe el.
– În regulă, dar fii foarte atent după ce cade uşa, fiindcă
vor deschide focul, îl preveni părinteşte Craig.
– Mă descurc, replică Will, în aceeaşi notă de determinare.
Will lovi uşa, însă aceasta nu căzu, cum era de aşteptat, iar
Craig, de lângă uşă, sări agil şi-l împinse pe Will din faţa uşii,
deoarece, din interior începuseră să se tragă asupra ei în rafale.
Uşa se făcuse ţăndări de la focurile de armă, şi dintr-o parte şi din
cealaltă. Singurul care mai rămăsese cu gloanţe în încărcător era
112
Thomson; atât Konig, cât şi Storm, Denisov şi Keller trebuiau să
reîncarce, dar încărcătoare pline mai aveau doar Storm şi
Denisov, iar Thomson era la pământ, deasupra lui Chamberlain,
protejându-l. Din lateralul uşii doborâte apare un alt individ
mascat, doborât aproape instant de către Storm, care stătea în
genunchi, aproape de Thomson şi Chamberlain, iar Denisov, în
picioare, pe partea opusă. Tot din lateralul uşii mai apare un
individ mascat, înarmat cu o mitralieră AK-47. Este şi el doborât
de Storm, însă gloanţele lor erau pe terminate. Storm mai avea
trei, iar Sascha Denisov – şase. Problema era că nu ştiau câţi
inamici mai sunt dincolo de uşa doborâtă. Konig şi Keller se
aşezaseră în partea stângă, respectiv dreaptă a uşii, deoarece,
rămaşi fără gloanțe, ar fi putut să dea o mână de ajutor, cumva.
În secunda umătoare mai apare un individ înarmat, care este pus
la pământ de către Denisov, iar după căderea acestuia, mai apar
alţi doi, doborâţi, de asemenea, înainte să poată pune mâna pe
trăgaci. Gloanţele lui Storm se epuizaseră. Denisov mai avea doar
unul. În clipa imediat următoare, din lateralul uşii mai apare unul,
iar Denisov îşi foloseşte ultimul glonţ. Individul mascat cade la
pământ, iar în spatele lui, un altul sare pe geam.
– Acela trebuie să fi fost Zayne, spuse Storm, în timp ce îl
ajuta pe Thomson să se ridice.
Ultimul membru IRA împuşcat nu murise însă şi, cu ultima
picătură de energie, ridică arma şi o îndreaptă spre Chamberlain,
care se ridica de la pământ. Cu un ultim efort, Craig sări în faţa
lui Will şi recepţionă el cele două gloanţe pe care individul mascat
apucase să le tragă, înainte să fie imobilizat de către Konig.
Keller şi Konig l-au întins pe Thomson pe uşa ciuruită de
gloanțe şi l-au coborât la maşină, pentru a-l duce la cel mai
apropiat spital. Sângele îi şiroia prin găurile făcute de gloanţe în
uşă, însă el stătea de vorbă cu ei, încăpăţânându-se, parcă, să
trăiască. Ajunşi la cel mai apropiat spital, ceilalţi au mers să caute
trupul lui David Johnson, în cazul în care acesta murise, aşa cum
se credea, dar Will şi Chris au stat alături de Craig, la spital. Will
era devastat de gândul că prietenul şi colegul său va muri în locul
113
lui, dar mai ales de faptul că va pierde un alt coleg şi prieten.
Începu să plângă asemenea unui copil.
– De ce eşti trist? îl întrebă Craig pe prietenul său.
– Pentru că nu e cinstit, a exclamat Will printre lacrimi, eu
trebuia să mor, nu tu, de asta sunt trist.
– Nu vorbi prostii, replică Craig, care vorbea din ce în ce
mai greu, fii fericit, asta a fost dorinţa mea. Tu ai o logodnică ce
te aşteaptă acasă şi un copil care urmează să vină pe lume. Eu
am pierdut totul, cu mult timp în urmă.
După ce termină de spus acestea, îşi dădu ultima suflare,
făcând şi mai profundă amărăciunea lui Will.
La înmormântarea lui Craig, alături de restul echipei, Will,
cu capul în pământ şi cu lacrimi în ochi, şi-a adus aminte de
cuvintele bunului său prieten: „Fii fericit, asta a fost dorinţa mea”,
iar tristeţea lui se risipi brusc, abia atunci înţelegând cu adevărat
tâlcul vorbelor camaradului său. Restul echipei a decis ca
activitatea lor să continue, numindu-l pe Chamberlain liderul
echipei. În lunile ce au urmat, au reuşit să rezolve câteva cazuri
spectaculoase de trafic de droguri şi de persoane şi inclusiv să
prevină un atentat la Palatul Buckingham. Câteva luni mai târziu,
Kate, logodnica lui Will, a adus pe lume un băieţel, pe care Will şi
Kate l-au numit Craig Chamberlain, în onoarea celui care s-a
sacrificat pentru ca fiul prietenului său să poată să se bucure
alături de ambii părinţi.
114
AM NEVOIE DE LINIȘTE Carmen Radu
M-am trezit cu gâtul uscat. Beția de aseară își făcuse, se
pare, efectul. N-aveam niciun chef să mă ridic din pat. Era un
efort prea mare pentru corpul meu, care încă nu avea chef să-și
revină. Cât m-am mai răsucit prin pat, durerea de cap începuse,
încet-încet, să se risipească. M-am ridicat din pat cu dorința
arzătoare care mă caracteriza în zorii fiecărei zile. Diminețile nu
erau pentru mine, cum ar zice englezul – „I’m not a morning
person”, deși după atâția ani de armată ai fi putut susține altceva.
Dacă ar fi după mine, ziua ar începe undeva la orele amiezii, dar
niciodată nu este după mine, așa că mă supun. Parcă-mi târam
picioarele pe parchet, încercând să ajung până la sticla de apă
minerală din frigider. Am sorbit cu lăcomie din sticlă, deși nu prea
beam, de obicei, prea multă apă.
Era o zi toridă de august. Aveam spatele inundat de
transpirație până am ajuns la metrou, deși era puțin trecut de ora
șapte. Nu conduceam până la serviciu. O nebunie! Ăsta era
Bucureștiul după ora șapte dimineața. Un amalgam de mașini, ce
se întreceau de la un semafor la altul. Puteai să faci, de la Baba
Novac până în Ștefan cel Mare, și 45 de minute. Era clar, traficul
din București nu era făcut pentru mine și basta. Nu am căutat
niciodată să mă opun curentului – consum de energie inutil! La un
moment dat, am luat chiar autobuzul. O catastrofă mai mare nici
că se putea... Drumul, un chin pentru simțul meu olfactiv. A fost
prima și ultima dată când am luat autobuzul de acasă până la
serviciu.
Era trecut de orele amiezii când, îngropat în dosare fiind,
am răspuns la telefonul de pe birou. La capătul celălalt al firului, o
fostă colegă de școală generală, pe numele său, Stănculescu
115
Antoni; nici măcar nu m-am sinchisit să-mi amintesc cum arăta,
dacă mi-a fost colegă – nici asta nu mai știu, dar dacă s-a
deranjat să-mi caute numărul de telefon, posibil să fi fost. Nu mi-a
plăcut niciodată școala generală, ba chiar am urât-o, așa cum m-a
urât pe mine învățătoarea în clasele primare. O babă, al cărui
singur scop era să adune cât mai multe cadouri. Cu mine nu știu
ce a avut, căci nu deranjam pe nimeni și ai mei părinți contribuiau
din plin la cadourile pe care le primea. Când făceam ceva bine nu
se întâmpla nimic, dar dacă se întâmpla să greșesc cu ceva, era
sigur că seara avea să-i sune pe ai mei și le spunea câte și mai
câte despre cine știe ce făcusem. Îmi aduc aminte că odată, cel
mai bun prieten al meu răcise, iar eu m-am dus până la el acasă
să-i duc temele; toate bune și frumoase, până când, pe drumul
de întoarcere, m-am întâlnit cu scorpia. Un bâlci de toată
frumusețea, i-a sunat pe ai mei, ba, mai mult, i-a spus și lu’
mătușă-mea, care era învățătoare în aceeași școală.
În fine, din tot ce a mormăit ea la telefon nu am rămas
decât cu „16 septembrie, ora 17, în curtea școlii” și să îi spun și
lui Adi. Se pare că era întâlnirea de 15 ani la terminarea școlii
generale, iar mie îmi revenea sarcina de a-l găsi pe Adi, adică pe
cel mai bun prieten al meu, care se mutase în Constanța, la
sfârșitul clasei a IV-a. De unde și până unde credea ea că mai
păstrez legătura cu el, habar n-am. Eu nici nu știam că se va
muta. Când nu a apărut, în prima zi de școală, din a V-a, am
crezut că e bolnav. Am aflat mai târziu, de la un alt coleg, ai cărui
părinți lucrau la secția de poliție de lângă școală, că s-a mutat în
Constanța.
Nu era un efort prea mare să-l caut, aveam baza de date la
trei mișcări distanță. Nu am avut niciodată interesul să-mi caut
foștii colegi de clasă. Făceau parte din trecutul pe care voiam să-l
uit și nu era treaba mea ce fac ei în prezent. Plus că uitasem
mare parte din numele lor, singurul pe care mi-l aminteam în
întregime era al lui Adi, Stancu Adrian-Claudiu.
Am deschis laptopul și am inserat numele în baza de date.
De la zgomotul tastelor se trezise și agenta din cealaltă parte a
116
biroului, care se holba de zor într-un dosar (de parcă am fi
comunicat prea des). Eram în același birou de mai bine de doi ani,
însă nu vorbeam despre lucruri legate de serviciu, numai dacă era
neapărată nevoie, alături de saluturile de zi cu zi. Fără protocol
nu se poate, nu?
După aproximativ 30 de secunde de învârtire continuă,
clepsidra albă se opri și apărură rezultatele mult așteptate. O
poză care nu mai semăna, decât foarte puțin, cu ceea ce numeam
cel mai bun prieten al meu. Locuia, se pare, tot în Constanța, pe
strada Ostrov nr. 4, bloc C, scara 2, apartamentul 27, parter și
n-avea niciun număr de telefon. Conducea un Fiat Punto din 2009
și avea permis de conducere de când făcuse 18 ani.
Cum nu aveam prea multe de făcut la serviciu, cazurile la
care lucram deveneau din ce în ce mai stupide. Iubeam ceea ce
făceam, dar cazurile astea erau cu adevărat niște monotonii. Am
decis că scurta vacanță la mare nu ar fi făcut rău nimănui; și așa,
încă nu îmi luasem concediul de odihnă.
Am ajuns în Constanța în jur de 11 seara. Nu aveam cu
mine decât o geantă de mână. Nu sunasem la niciun hotel să fac
vreo rezervare. Plecasem în lume în același fel în care am plecat
de acasă după ce am terminat Academia. Poate că nu m-am
schimbat deloc de când am plecat de acasă. Eram același nebun
care ar fi plecat în lume, dacă acum „i se punea pata”. După ce a
murit tata, treceam pe acasă numai atunci când era nevoie.
Odată cu el murise și cel mai bun prieten al meu, nu mă mai lega
nimic de casă, devenise o simplă locuință, goală și plină de praf.
Mă săturasem să o aud pe mama plângând, jelind și țipând.
Devenise agasant. Acum, de fiecare dată când mergeam acasă,
nu făcea decât să mă aducă în pragul disperării cu întrebarea „Da'
tu n-ai de gând să te mai însori?”. Era ca o casetă care nu avea
înregistrată pe ea decât o singură frază, pe care o repeta la
nesfârșit. Ca să nu mai zic de încercările continue de a-mi
prezenta diferite fete, care de care mai bătute-n cap și mai
prefăcute. De sărbători, când mă chema acasă, îi răspundeam:
„Lucrez”.
117
– Dar ai lucrat și de Paști. Numai tu lucrezi în inspectoratul
ăla?!
– Asta e, mamă, crezi că eu nu vreau să vin acasă, dar
dacă le zic că nu rămân, cine știe prin ce înfundătură de lume mă
trimit! Mințeam cu nerușinare, dar ce nu știe nu-i face rău. Decât
să-mi bocească la telefon, orice alterare a adevărului era bine
venită.
Am luat un taxi până la singurul hotel care-mi plăcuse și se
potrivea criteriilor mele. Cât mai departe de plajă, cât mai mic și
cu niște condiții de cazare relativ bune. Nu că aveam să stau prea
mult prin camera de hotel, dar cât stăteam acolo preferam să fie
curat și liniște. Uram zgomotul și mai ales urletele copiilor scăpați
de la grădina zoologică direct pe holurile hotelului. Era o imagine
apocaliptică de care nu voiam să am parte. De la hotel până la
strada pe care stătea Adi nu erau decât cinci minute de mers „în
dorul lenei”.
M-am trezit, a doua zi, în jur de ora 12. Mi-am aruncat
niște haine pe mine și am plecat prin oraș, ultima dată când am
fost în Constanța eram în Academie. Plecasem să văd cum arată
Constanța iarna. Se construiseră blocuri noi, arăta altfel și era,
parcă, mai multă lume. Ce-i drept, era sfârșit de august și
sezonul estival era pe sfârșite, cel puțin pentru mine.
Pe la ora trei sunam la ușa apartamentului 27, însă nu se
găsea nimeni care să răspundă. Blocul era unul vechi, dar
probabil renovat de curând. După vreo trei minute de uitat în jur,
am plecat. Încă nu mâncasem nimic, iar stomacul meu nu aprecia
în niciun fel acest lucru, din moment ce orăcăia de zor. Am
revenit în strada Ostrov pe la orele 19 și de data asta norocul
părea să fie de partea mea, din moment ce un tânăr care semăna
cu cel din poză răspunse la ușă.
– Stancu Adrian? am întrebat.
– Nu. (Ciudat, eram sigur că el e.) Cine îl caută?
– Sunt un fost coleg de școală. Teodorescu Octavian. Nici
nu păream dubios. Cine s-ar duce la cineva la ușă, după vreo 20
de ani de când s-au văzut ultima dată, în afară de mine? De unde
118
aveam adresa? O găsisem în stele, angajasem un detectiv privat,
în momentul acela nu cred că difeream prea mult de un obsedat
care urmărește pe cineva și nici măcar nu încearcă să ascundă că
știe lucruri pe care nu ar trebui să le știe.
– S-ar putea să-l găsiți la barul de la colțul bulevardului
mare. Îi zice „Alexander”. Acolo merge după serviciu.
– Mulțumesc! O seară bună!
Curtoazia – defect de serviciu. Îmi părea inutilă uneori și
mai mult încurca. Dar dacă trebuie, trebuie!
Am urmat drumul indicat, fără să văd niciun fel de bar. Era
îndesat la parterul unui bloc, iar dacă nu te uitai atent nu aveai
cum să vezi numele. Era destul de mic. Cel puțin avea muzică
bună! Se auzea The Doors cu This is the End. I-am studiat pe toți
cei trei clienți ai barului, însă nici urmă de cel pe care îl căutam.
Adi venise abia după două ore. Purta un costum negru, cu
o cămașă albă și pantofi de lac. Destul de gros pentru căldura
toridă de afară. S-a așezat la bar, pe la mijlocul tejghelei și a
cerut un whisky. Imediat ce l-a primit, a azvârlit paharul la gură,
punându-l înapoi fără niciun strop de alcool. Încă încercam să fac
legătura dintre cel care îmi era prieten în clasele primare și
străinul din fața mea. Mi-am luat paharul în mână și m-am mutat
mai aproape. Semănam cu o femeie disperată, care încerca să
agațe bărbați în baruri, dar înainte de a-i aborda verifica atent
fiecare aspect al CV-ului.
– Adi Stancu? am întrebat.
– Da?
– Sunt Octavian Teodorescu. Am fost colegi în clasele
primare, îți aduci aminte?
– Ești cumva ăla care i-a pus lipici pe scaun colegei de
bancă pentru că-l enerva?
– Chiar el.
Nu eram cel care se ascundea după deget. Aveam tendința
de a arăta ceea ce simțeam, asta în cazul în care nu o spuneam,
ci o arătam. Cazul cu lipiciul era dovada clară. Iar fătuca aia era
al naibii de enervantă.
119
– Și cum o mai duci? M-aș fi așteptat la o întrebare de
genul: „Ce dracu cauți aici?” Dar poate nu i se părea suspicios. Ar
fi fost primul lucru pe care l-aș fi întrebat, dacă un fost coleg de
clasă m-ar fi abordat.
– Bine. Tu cu ce te ocupi?
– Sunt broker. Tu?
– Polițist. A ridicat sprânceana stângă, cerând parcă o
confirmare. Nu știu de ce ar fi avut nevoie de ea. Nu eram
îndeajuns de credibil?
– Înseamnă ce ne-am schimbat mult între anii ăștia.
– De ce, nu trebuia să se întâmple asta?
– Ba da, dar chiar polițist... nu păreai genul.
– Atunci, ce ar fi trebuit să fiu?
– Nu știu. Orice, dar nu polițist.
– De ce nu polițist?
– Pentru că nu fac decât să-și irosească viața umblând
după oameni ca mine.
– De ce ar umbla după oameni ca tine?
– Pentru că ăsta e scopul lor. Îi arestează pe cei care
încalcă legea.
– Ei, nu te arestează în orice împrejurări. Depinde cu ce
încalci legea.
– Vrei să spui că dacă omor pe cineva nu mă arestează?
– Pentru asta da. Dar ce, vrei să omori pe cineva?
– Am făcut-o deja.
– Și de ce-mi spui mie? Nu crezi că sunt polițist? Știi că
te-aș denunța, nu?
– Pur și simplu. Așa am chef.
– Și cum l-ai omorât?
– L-am strâns de gât.
– Și nu te-a suspectat nimeni până acum?
– Nu.
– De ce l-ai omorât?
– Era enervant.
– Și de ce ar trebui să te cred?
120
– Pentru că am dovezi.
– Ce dovezi?
– Corpul.
– Unde?
– În portbagaj. Vrei să-l vezi? Am înclinat din cap. L-am
urmat afară din local, până la Fiatul alb. A deschis portbagajul și
acolo era o femeie de vreo 40 de ani, cu părul blond, îmbrăcată
într-un costum gri. Eram realmente șocat de descoperire.
– Și ce-ai de gând să faci cu el?
– Să-l tai. Dacă vrei să vezi, urcă-te-n mașină.
Exact în acest moment a sunat ceasul. Anevoie mi-am dat
seama ce greu am dormit şi, mai ales, ce coşmar am avut. Încerc
să continui transcrierea pe hârtie a acelui vis oribil.
Eram acum la capătul comunei Lumina, unde ar fi trebuit
să fie casa pe care o căutam. Și era acolo, ce-i drept, mai mică
decât mi-o imaginam. Era o casă bătrânească ce părea a fi destul
de îngrijită. De cum intrai pe poartă puteai zări livada care se
întindea în spate.
După ce a parcat mașina pe aleea de acces, l-am ajutat să
scoată cadavrul din portbagaj. (Halal poliţist! Veţi zice cum zic şi
eu… post factum.) La căldura pe care o emana era asemenea unei
pietre, însă o piatră mai fragilă, avusese viață. Semăna cu prima
oară când făcusem identificarea unui cadavru. Eram într-o morgă
pentru prima dată. Un frigider ticsit cu cadavre, în care niciunul
nu avea etichete cu numele legate de degetul mare de la picior,
ca în filmele americane, ci un leucoplast transparent pe care era
scris cu pix albastru numele defunctului. Nu eram un mare fan al
criminalisticii acum, însă când am dat la Academie nu voiam decât
să mă fac criminalist. Eram un copil, ce-i drept. (Astea nu-s
poveşti, nici vise…)
Am dus corpul fără viață în casă. Spre marea mea uimire,
nu simțeam niciun fel de remușcare față de fapta la care
devenisem complice și nici nu-mi părea o încălcare a legii. Era,
pur și simplu, o activitate de zi cu zi, pe care o făceai când te
întâlneai cu un vechi prieten. Nimic ieșit din comun...
121
A întins cadavrul pe o masă lungă, în ceea ce părea să fie o
bucătărie și a plimbat cuțitul de la gât până în partea lombară a
coloanei, având grijă să străpungă pielea. Apoi a început să
jupoaie pielea, dezgolind mușchii. Nu semăna cu nicio
reprezentare a corpului uman pe care o văzusem până atunci.
Toată activitatea din fața ochilor mei era, mai degrabă, o disecție
de dragul științei decât uciderea unei persoane. Pentru asta se
luau între 15 și 25 de ani de pușcărie, în cel mai bun caz, iar
pentru ceea ce făceam eu – vreo 10. (Vis, vis, dar logica continua
să mă ţină în limitele raționalului! Mi-am dat seama că sunt
victima unui film horror. Da, ceea ce am văzut acum câteva zile
s-a inculcat în memorie şi uite la ce conexiuni am ajuns!).
După ce a adunat fiecare bucată de carne de pe oase, a
tranșat-o în bucățele mici și a trecut-o prin mașina de tocat care
se afla pe dulapul din fața mesei. În tot acest timp, Adi nu a scos
un sunet, era ca un copil agitat căruia îi dădusei un joc pe care
nu-l lăsa din mână până când nu îl termina. Era, parcă, într-o altă
lume. Era lumea aia mai bună? Era mai fericit acolo?
După ce a terminat tranşarea cărnii, a pus-o în doi saci de
plastic negri. Nu știu ce urma să facă cu ea. Tot ceea ce
reprezenta un om putea atât de ușor să încapă în doi saci de
gunoi! Asta explica ușurința cu care oamenii mureau. Erau prea
fragili pentru a putea trăi.
Am părăsit casa împreună, cu sacul în care aruncase oasele
zdrobite și am mers în livada din spatele casei. Mă uitam
înmărmurit cum în fața mea se desfășura un scenariu de film, din
care ratasem începutul. Filmul din fața mea era o alternativă la
viața pe care o avusesem până atunci, la ce s-ar fi întâmplat dacă
nu aș fi avut viața asta. Era ireal.
Chiar dacă neonul lumina puternic livada, nu aș fi putut
spune ce fel de pomi erau în ea. În fine, nici nu mă prea pricepeam.
A vărsat sacul într-o găleată cu pământ, pe care a aruncat-o pe
fundul gropii pe care o săpase. Asemenea unui membru al familiei
defunctului, avea grijă să înnobileze rămășițele, îngropându-le. Bine
că nu păstra el cadavrul intact, era un detaliu nesemnificativ, iar
122
înlocuirea crucii cu un pom îmi părea o idee foarte bună. Marca locul
și folosea defunctul ca hrană pentru un nou organism. Îi oferea viață
veșnică, asta dacă nu-l tăia nimeni.
Când a terminat, m-a întrebat cum mi s-a părut, iar
singurul răspuns pe care l-am putut da a fost să ridic din umeri.
Nu era un eveniment care să aibă un precedent în viața mea, nu
aveam cu ce să îl compar. Totul era nesemnificativ față de ce
văzusem. Era altceva, ceva nou, nemaivăzut pentru mine. Nu era
clar lucrul pentru care îmi luasem concediu de la serviciu. Așa
cum colegii mei se duc în vacanțe în străinătate, să înoate cu
delfinii, eu venisem în Constanța să învăț să disec oameni.
(Ce ţi-e şi cu lumea asta paralelă, onirică, ireală, posibilă!
Ce ţi-e şi cu inconştientul acesta! Cu subconştientul! Cu coşmarul!
Abia acum realizez că numai în afara mea, a voinţei mele puteam
fi complice la o asemenea întâmplare!).
Era aproape ora patru dimineața când m-am întors la hotel. Pe
tot drumul de întoarcere niciunul din noi nu a inițiat vreo conversație.
Radioul era singurul lucru care tulbura liniștea din mașină.
M-am azvârlit în pat și am lăsat somnul să mă cuprindă. Nu
fusesem obosit până atunci, poate de la adrenalina din sânge, dar
nimic nu mai conta. Nimic nu mai avea sens, dar ce avea sens pe
lumea asta?
A doua zi m-am trezit pe la orele amiezii. Am zăbovit cel
puțin o oră și jumătate în pat, până m-am urnit. Mi-am aruncat
hainele înapoi, în geanta de mână, și am plecat spre gară. Nu mai
avea niciun rost să rămân. Nu aveam ce explicații să găsesc aici
pentru ceea ce văzusem. Dar existau?! Nici de-ar fi existat nu aş
fi putut crede c-au fost!
Am ajuns în Gara de Nord târziu, nu găsisem niciun tren
care să plece din gară la puțin timp după ce ajunsesem eu. Ce-i
drept, nici eu nu verificasem. Nici pe Adi nu îl anunțasem că am
plecat. A doua zi am plecat la muncă la fel de buimac cum mă
întorsesem din Constanța.
Telefonul suna de zor; era mama, dar n-aveam de gând
să-i răspund. Cine știe ce mai vrea și chiar nu aveam chef de
plânsetele ei. Am sunat-o abia când am plecat de la muncă.
123
– Ce e? De ce m-ai sunat?
– Te-am sunat de atâtea ori și tu, nici chip să-mi răspunzi!
Vrei să mă bagi în pământ?! Mai aveam puțin și veneam după
tine, la serviciu. Ca de obicei, începuse să-mi bocească la telefon.
– Am avut treabă și nu-mi permit să folosesc telefonul în
timpul serviciului, dacă nu este neapărată nevoie. Ți-am zis
de-atâtea ori să nu mă suni când sunt la muncă. Dacă nu vrei să
înțelegi, eu ce vrei să-ți fac?!
– Puteam să mor și pe tine nu te interesa...
– De ce ai sunat?
– Nenorocitul de Sterea a legat cățeaua, aia care mănâncă
găini, chiar lângă solarul nostru. (Ia, uite, nenorocire, de parcă ar fi
neamurile mele!) Ăsta caută ceartă, de când a murit tac-tu,
Dumnezeu să-l ierte, numai în dușmănie face. Și se văieta, și bocea
și tot așa a ținut-o jumătate de oră, de mi se încinsese telefonul la
ureche. Evident, nu putea să uite să mă întrebe când vin acasă.
Răspunsul meu era același: „Nu știu”. Oare când o să înțeleagă că
nu vreau să mă duc acasă? Telefoanele de la mama se înmulțiseră
peste noapte, aceeași problemă, ea și neamurile ei, alături de: „vino
acasă!”, „nu mai pot”, „o să mor și eu și-o să rămâi singur”. Era mai
penibilă pe zi ce trecea, dar nimic nu părea să-mi cumpere liniștea,
trebuia să mă duc acasă, cu – sau fără voia mea. Liniștea nu era
pentru mine, mă ocolea ca și cum ar fi ocolit râia.
A doua zi, cum era o minunată zi de sâmbătă, am plecat
spre casă. Cred că nu mai trecusem pe acolo de o lună și ceva.
Oricum nu se schimba nimic. M-am dus să vorbesc cu vecinul
care-mi furase pacea și liniștea. Nici chip de compromis, nu și nu!
Iar nebuna parcă zbiera mai rău ca la telefon.
(Prilej tocmai bun ca memoria mea să reseteze coşmarul
din Constanţa şi să se încarce cu subiectul unui nou coşmar! Pe
care l-a şi trăit. Un afluent, de fapt al episodului furnizat de fostul
coleg de şcoală).
Dacă individul ar dispărea, m-am gândit în somnul raţiunii,
durerea mea de cap s-ar duce și ea, nebuna s-ar potoli și nu ar
mai încinge telefonul zi de zi, deci ar fi fost liniște și pace. Nu era
124
o opțiune rea, iar riscul la care mă expuneam era o variantă mai
bună a realității pe care o trăiam. Dacă aș fi intrat la pușcărie
pentru omor deosebit de grav, aș fi luat probabil pedeapsa pe
viață, într-un penitenciar de maximă siguranță. Mama nu mai
putea să mă sune când avea ea chef. Trebuia numai să găsesc
momentul potrivit...
Dar s-a ivit mai repede decât mă așteptam. Individul plecase
singur la câmp. Era prilejul perfect: nimeni nu ar fi văzut nimic, ce
să vezi printre fire de porumb înalte de un metru și jumătate? Nu
s-ar fi văzut nici cuțitul, iar dacă era cineva în jur, ar fi putut să
creadă că s-a aplecat, în momentul în care nu-l mai vedea.
(Şi coşmarul continuă, în siajul celui dintâi!).
În câteva ore eram în drum spre Lumina, cu un cadavru
în portbagaj. Îl sunasem pe Adi să îi spun că mă duc acolo și să
vină să descuie. Era liniște. Era utopic. Era ceea ce căutasem
de 30 de ani, fără vreun rezultat. Pentru prima dată eram
fericit. Făcusem ceva, făcusem ceva pentru mine și era bine.
Mă simțeam bine, eram mândru de mine. Poate că, dacă aș fi
judecat cu mintea cu care lucram la serviciu, nu m-aș fi aflat
aici. L-aș fi denunțat pe Adi. Dar până și el știa că nu aș fi făcut
asta. Poate că am văzut în el poarta pentru a deveni ceea ce
eram, de fapt. Mă apropiam de nucleu.
Adi m-a ajutat să târăsc corpul până în bucătărie. L-am
așezat pe masă cu pieptul în sus. Apoi…
…ştiţi urmarea din visul trecut. De fapt nici nu mai pot să
continui. A sunat ceasul şi trebuie să dau fuga la muncă. O cafea
tare. O hotărâre fermă: să evit filmele şi literatura horror înainte
de culcare.
Şeful mă aşteaptă:
„Teo, tu ai avut un coleg de şcoală, pe nume Adi?”
„Da. I s-a întâmplat ceva?”
„Nu. A aflat că lucrezi aici şi s-a interesat de tine. Te
aşteaptă la restaurantul Stejarul. E un prosper om de afaceri şi
zicea că vrea să… corupă un poliţist să accepte o bere şi să
depene amintiri din copilărie!”
125
TRAFICANTUL
Constantin-Marian Stănică
Într-o garsonieră de la marginea orașului, în care abia
pătrunde o rază palidă de lumină prin draperiile groase, începe o
nouă zi pentru Andrei. Tocmai ce s-a trezit și, încă învăluit de
ceața groasă a somnului, stă pe marginea patului sprijinindu-și
capul în palme. Nici el nu știe cum a ajuns în această situație:
singur, fără prieteni, fără o țintă înspre care să se îndrepte.
Dar ceasul îl întoarce la realitate. Deși mai are aproape
două ore până trebuie să fie la birou, în 20 de minute trebuie să
plece. De vină este aglomerația capitalei, lucru pe care îl detestă
cel mai mult la acest oraș care i-a înghițit toată tinerețea,
nelăsând nicio urmă din ea. Ar vrea să mănânce ceva, dar nu are
ce. Bine măcar că mai are o țigară în pachet! Este destul pentru
a-și aduna puterile pentru o nouă zi. După ce se îmbracă, iese în
grabă pe ușa garsoneriei. Nici nu se mai chinuie să o încuie.
Oricum, hoțul care ar vrea să-l fure nu ar avea ce.
Cere un foc primului trecător și, trăgând cu sete din ultima
țigară, se avântă în jungla de asfalt care l-a sfâșiat atâția ani la
rând. După ce a schimbat patru tramvaie și două autobuze,
ajunge, într-un final, în fața clădirii în care muncește: sediul
poliției.
Încă de când a terminat Academia, lucrează la
Departamentul de Narcotice, dar nici până acum nu s-a obișnuit
cu această muncă. Șeful nu-l place, colegii îl consideră invizibil,
nimeni nu știe mai nimic despre el.
Andrei abia s-a așezat la birou și și-a deschis calculatorul,
prietenul cu care își petrece cel mai mult timp, când în birou a
răsunat amenințător: „Ședință în zece minute!”. „Ce dracu' s-a
126
mai întâmplat și acum?” se gândește Andrei. Răspunsul la această
întrebare nu avea să-i placă: „Din cauza micșorării fondurilor
instituției, conducerea a considerat necesară disponibilizarea unui
număr de angajați. Lista cu cei vizați se poate găsi la avizier”.
Numele S. Andrei se afla primul pe listă.
Deși nu se aștepta la asta, Andrei a primit resemnat
vestea. Oricum, nu avea ce să facă. Nimeni nu l-ar fi băgat în
seamă dacă ar fi avut ceva de obiectat. Așa că, cel mai bun lucru
pe care putea să-l facă era să-și strângă lucrurile și să plece – dar
nu înainte de terminarea programului obișnuit. Așa scria în nota
de subsol de la avizier.
Urcându-se în tramvaiul care îl ducea acasă, Andrei a găsit
un scaun liber. Era fermecat de priveliștea orașului, scăldată în
razele roșiatice ale soarelui aflat la asfințit. Văzută prin geamul
tramvaiului, o ceață nebuloasă, ca de cimitir, a învăluit gândurile
proaspătului șomer.
Acum nu mai vedea clădirile orașului. Prin fața ochilor îi
treceau anii tinereții. Își amintea cu plăcere timpul petrecut în
Academie, singura perioadă frumoasă petrecută în acest oraș
devorator de suflete. Acolo el a fost un student bun și toată lumea
îi prevedea un viitor strălucit în carieră. Își amintea de avântul cu
care a început prima zi de muncă, de dorința arzătoare care i se
vedea jucând în ochi, de a înfăptui binele.
Dar dacă totul a început așa de bine, unde a greșit?! Ce nu
a mers? Încă i-a rămas întipărit în minte primul caz la care a
lucrat: nopțile pierdute în cercetarea probelor, orele petrecute în
oraș pentru a găsi dovezi noi, energia investită în găsirea
legăturilor dintre probe, fericirea pe care orice descoperire, cât de
mică, i-o aducea. Și totul a culminat cu descoperirea infractorului.
Acestă descoperire l-a făcut să se creadă invincibil, cel mai bun
dintre cei mai buni. Numai că șeful i-a spart lumea de cristal pe
care și-o construise. Nu a crezut în conexiunile făcute de el și a
hotărât că persoana vinovată este alta. După arestarea persoanei
nepotrivite, vina a căzut tot în spatele lui Andrei, acesta fiind
nevinovat.
127
Din acel moment nu a mai avut încredere în nimeni și nu a
îndrăznit să-și mai susțină propria părere. A început să intre ușor,
ușor într-un con de umbră, până când nu a mai rămas nimic din
entuziasmul proaspătului absolvent care ieșise pe porțile
Academiei cu doar câteva luni în urmă.
Glasul vatmanului l-a trezit brusc pe Andrei din reverie.
Trecuse demult de stația la care trebuia să coboare și acum
ajunsese la capăt de linie. Trebuia să coboare cu picioarele pe
pământ, să se întoarcă în lumea abjectă care nu îl înțelegea.
Drumul până la garsoniera mizeră l-a parcurs pe jos, oricum nu
avea de ce să se grăbească. Cum a ajuns acasă, s-a trântit
îmbrăcat în patul de metal acoperit de salteaua tare ca o
scândură, care îi aducea aminte de o cazarmă militară și a
adormit până a doua zi, târziu.
Următoarele zile și le-a petrecut mai mult ca un muribund,
stând mai tot timpul degeaba și nefiind în stare să ia o hotărâre în
privința drumului pe care trebuia să îl urmeze în continuare.
Aproape după o săptămână, s-a apucat să își scoată din
cutia de carton lucrurile pe care le aruncase în grabă atunci când
și-a eliberat biroul. Printre hârtiile mototolite, a găsit o punguță
mică, de plastic. Era ultima probă pe care o culesese, dar pe care
nu apucase să o predea la camera dovezilor: un gram de cocaină.
Ironia sorții făcuse ca drogurile să ajungă să îi distrugă
viața, chiar dacă nu consumase niciodată. Și, acum, se afla
singur, față în față cu această pulbere care îl fascina: ce avea așa
puternic în ea, de îi dăduse peste cap ultimii zece ani din viață?
Atracția creștea cu fiecare secundă care trecea, făcându-l pe
Andrei să-și dorească din ce în ce mai tare lucrul împotriva căruia
luptase mereu.
Presiunea asupra psihicului lui Andrei l-a făcut pe acesta să
cedeze și să verse punguța pe masa de sticlă. Pe urmă și-a scos
cardul din portofel și, cu o mână sigură, de parcă făcuse asta toată
viața, a strâns grămada albă într-o liniuță perfectă. Într-o clipită, a
rulat o bancnotă între degetele lungi și a prizat cu putere, cu ură
parcă, dorind să facă să dispară acest dușman feroce.
128
Doar că acest dușman l-a învins și, după câteva zile, Andrei
a simțit din nou nevoia să tragă pe nas. Așa că a ieșit pe stradă,
în căutarea unui dealer și nu a durat mult până să găsească
„marfă” în acest cartier rău famat în care locuia. Dependența îl
prindea în gheare din ce în ce mai mult și nu a fost lung drumul
până la a vinde droguri pentru a-și procura „moarte albă”.
Din băiat bun devenise un proscris. Schimbase taberele
fără să-și dea seama, dar se simțea bine. Își recăpătase
încrederea în sine, deoarece se pricepea la ceea ce făcea, iar cei
zece ani petrecuți ca detectiv îl ajutau foarte mult. În doar câteva
luni își crease un nume în cartier.
Ceea ce îl diferenția de ceilalți dealeri era faptul că el nu
vindea pentru a face bani, o făcea pentru a-și arăta că este bun în
ceea ce face. Acum nici nu mai consuma, deoarece nu mai avea
nevoie. Adrenalina devenise drogul lui și își dorea cât mai multă.
Într-o zi, Andrei a primit o vizită neașteptată. Era
traficantul care controla întreg orașul și care dorea să-l cunoască
pe cel care își făcuse un așa renume, într-un timp așa scurt. La
toată întâlnirea, Andrei a putut să scoată doar câteva cuvinte. Nu
pentru că a fost intimidat de prezența traficantului-șef, ci pentru
că îl cunoștea pe acesta. Deși trecuseră mai bine de zece ani de
când l-a văzut ultima dată, l-a recunoscut din primul moment. Era
traficantul din primul său caz.
Rămas singur, în capul lui Andrei a început lupta.
Combatanții: pe de o parte – dorința de a le arăta foștilor colegi
că nu el greșise și pe de altă parte – șansa de a înota pe lângă
lorzii drogurilor. Zile la rând, fiecare tabără aducea argumente în
favoarea ei, dar niciuna nu reușea să aplice lovitura decisivă.
Obosit și sfâșiat pe interior, Andrei se hotărăște. Dorește să
își urmeze visul din adolescență: de a înfăptui binele. Va merge la
foștii colegi, pentru a le oferi toate informațiile pe care le deține,
chiar dacă asta ar fi însemnat să se îngroape și pe el. După ce și-a
terminat confesiunea, foștii colegi au izbucnit în râs: „Tu niciun
amărât de dealer nu ai putea să recunoști, chiar dacă ți-ar sări în
față. De unde să-l cunoști tu pe traficantul care controlează
129
orașul? Fugi de aici cu povestioarele de adormit copii, că noi
avem de muncă, nu ne permitem să pierdem timpul degeaba!”
Era a doua oară când încrederea îi fusese trădată, de
aceleași persoane. Acum era plin de furie. Această furie a ars
orice urmă de conștiință din Andrei, i-a distrus toate visele.
De la sediul poliției, Andrei s-a dus direct la traficantul atât
de bine cunoscut, acceptând oferta acestuia, de a deveni
locotenentul său.
Acum Andrei a ajuns cel mai bun din branșă, dar nu mai
era nimic uman în el. Devenise o parte a junglei de beton pe care
o detesta atât de mult și de care se ferise atâția ani. Devenise
regele ei și acum el stabilea regulile după care se supraviețuia.
Într-o zi, iată că Andrei s-a reîntâlnit cu trecutul său.
Aștepta în afara orașului, să preia un transport de droguri. Era
unul dintre cele mai mari transporturi de până atunci. Dar
detectivii de la Narcotice își făcuseră și ei treaba. Aflaseră de
acest transport, de unde venea și unde trebuia să fie predat, dar
nu știau cine este cel din spatele lui.
Așa că, acum, iată-i față în față pe foștii colegi! Uluiți la
vederea lui Andrei, detectivii au rămas blocați: își dăduseră
seama de greșeala pe care o făcuseră. Numai că acum era prea
târziu ca să mai repare ceva! Robotul în care se transformase
Andrei nu a ezitat deloc. Și-a descărcat încărcătorul de la uzzi fără
să clipească. Nimic nu mai conta pentru el acum.
Gloanțele au început să zboare din ambele părți, iar Andrei
a căzut ciuruit la pământ. Cu o secundă înainte să atingă
pământul, în ochii lui a apărut aceeași sclipire pe care o avea
atunci când a terminat Academia.
130
BÂRLOGUL
Cătălina Pisargiac
– Ce căutați aici?! zbieră gorila în negru și cu ochi de
șarlatan. Cezar nu recunoștea trupul mare și îndesat, însă vedea
în întunericul din depozit tatuajul mare de la baza gâtului, în
forma unui X. Știa bine ce înseamnă, ascultase poveștile
profesorilor săi și acum își dorea să fi fost mai atent la
conversațiile aprinse din timpul cursurilor, în loc să urmărească
înceata, prea înceata cursă a limbilor de pe ceas. Nu-și imaginase
totuși că va avea vreodată de-a face cu oamenii aceia. Nici nu-i
trecuse prin cap asta când, împreună cu noua sa parteneră,
intrase în depozitul ăsta părăginit, la invitația unei colege mai
vechi, din timpul în care se pregăteau împreună, tineri plini de
speranțe și idei obraznice, pentru a deveni detectivi. I se păruse
destul de bizară invitația, dar cum încrederea era oarbă între
prieteni așa buni, nu ezitase și acum se pomenise în această
situație-limită, așa, ca multele dezbătute, dar niciodată
experimentate. „Na, că ți-ai satisfăcut curiozitatea!” – își spuse
sieși, mândru că încă se mai găsea în el un strop de simț al
umorului.
Atmosfera era mai mult decât încărcată. Aerul însuși
transpira și să nu mai spun de cele trei trupuri înghețate de
spaimă, din bârlogul mare și slab luminat! Cu o privire năucă, de
parcă nu ar fi dormit de când se născuse, cu buzele crăpate, de
parcă ar fi testat jarul dintr-un grătar cu ele, Cezar, detectiv la
Secția de Omucideri din Washington, încremenise. Trupul îi era
stană de piatră, încât ai fi spus că e doar o carcasă goală dacă nu
l-ar fi trădat suflul greu și rece și bătăile rapizi ale unei inimi
captive în pieptul lui. Fața era mai mult decât întunecată,
131
încruntată și abătută, ai fi putut spune chiar că, în ultimele cinci
minute de când se tot chinuia să se trezească din coșmarul ăsta,
a îmbătrânit cu zece ani. Ochii, de un albastru magic și
pătrunzător, ochi pe care nu ai fi rezistat să-i privești fără să
trăiești puternica senzație de gol, erau acum parcă spălăciți, în
contrast cu roșul ce îi invadase. Nu era nici de la praf, nici nu
plânsese; pur și simplu, tensiunea izbucnise în ochii proaspătului
detectiv, astfel încât căpătase privirea unui taur nebun. Nicio
metodă de investigare nu mai avea acum vreun sens, nicio teorie
de psihologie nu ar fi putut să dea o mână de ajutor.
Dintre toate situațiile în care se imaginase, niciodată nu îi
trecuse așa ceva prin cap, era ceva mai presus de toate poveștile
pe care imaginația lui le crease, în nopțile în care timpul trecea
fără ca ochii să-i obosească, privind bolta cerului. Privirea îi
străbătea toată încăperea fără ca măcar să miște capul, în
încercarea de a găsi o soluție. Gândul îi fugea departe, încercând
zadarnic să facă unele conexiuni, să aducă argumente pro- și
contra în timp record, să analizeze ce e de făcut, așa cum îl
învățaseră profesorii din Academie.
Imagini, sunete, voci și oameni îi treceau prin fața ochilor
ca niște fotografii antice, derulându-se cu o viteză incredibilă, ce
o făcea pe fiecare dintre ele imperceptibilă. Un vis urât. Se
gândea la propria soartă, dar mai presus de toate la cum reușise
Ivona, vechea lui prietenă, să ajungă în situația asta. De ce era
ea aici? Gorila o găsise și o prinsese înainte ca Ivona să îl sune pe
el, sau el a ajuns prea târziu? Cum de fusese atât de imprudent
să o scape și pe Marina în mâinile animalului cu tatuaj? Oare îi
fusese întinsă o capcană? Este adevărat, ultimul cadavru
descoperit la periferia orașului îl aducea pe o pistă nu foarte
fericită pentru membrii acestei bande. Dar totul rămăsese la nivel
de bănuială și, totuși, cum și-ar fi dat seama acești fanatici că
sunt suspecți în cazul detectivului Cezar? „Nu avea cum să fie
asta”, își spuse el.
– Am întrebat ce căutați aici?! Și să nu aud un sunet în
plus, altfel vopsesc pe aici cu creierii voștri! – se auzi din nou
132
vocea spartă a matahalei ce purta pe buze un rânjet bolnav,
mândru fiind de amenințarea abia emisă și dintr-odată toate
semnele de întrebare dispărură din atenția băiatului proaspăt ras
și cu ochi sângerii. „Nu mai contează, nu mai contează nimic din
toate astea.”
Cezar scutură din cap în încercarea de a se smulge din
negura gândurilor sale, ca și cum tocmai ar fi fost trezit. Nu știa
ce însemna, în viziunea „stimabilului” care pusese stăpânire pe
prietenele sale, acest „să nu aud un sunet în plus”; nu prea avea
sens, dar nu era deloc cazul acum să încingă o dezbatere
semantică. Simțurile moarte, pentru câteva fracțiuni de secundă,
se trezeau acum la fel de greu ca un televizor antic. Printr-o
sforțare, își îndreptă postura și întoarse capul spre stânga.
„Revino-ți, ce dracu!” – încercă el să se îmbărbăteze. Ar fi vrut să
pună întrebări, poate chiar să negocieze, dar riscurile ar fi fost
prea mari. Se temea, de data asta chiar se temea.
Asta este! Parcă de undeva, din sacul cu amintiri, reușise
să apuce lozul cel mare. Și toate întrebările își găsiră răspuns cât
ai fi zis: „Asta e!”. Ivona avusese mereu o pasiune, în facultate,
pentru șleahta asta de smintiți. Își aduse aminte cum îi povestea
mereu despre cât de cunoscuți erau și totuși de negăsit și despre
activitățile cu care se ocupă clica asta. Nu și-a adus aminte
pentru că ar fi fost prea interesat; dimpotrivă, prefera să
privească lung și în adâncul ochilor fetei, mai degrabă amintindu-și
revolta și curiozitatea ce zburdau în negrul ochilor ei. „Ce ai mai
făcut de data asta, încăpățânato!?”, întrebă în sinea lui cu
disperare, însă fără să primească vreun răspuns.
Și, în esență, Cezar, care o cunoștea cel mai bine pe colega
lui neastâmpărată, avea dreptate. Ivona reușise, după nopți
întregi de muncă, analize și investigații purtate pe cont propriu,
să găsească unul din depozitele în care traficanții de carne vie
(căci cu asta se ocupau namilele ce-și purtau cu mândrie tatuajul
de la baza gâtului) obișnuiau să ascundă mașinile cu care
transportau victimele și, ocazional, judecând după elementele
găsite acolo, droguri – pentru că așa e omul, nu se mulțumește
133
niciodată cu puțin. După calculele ei, depozitul ar fi trebuit să fie
gol, având în vedere că respectabilii membri ai societății ce-și
avea reședința acolo erau plecați în interes de „serviciu”,
transportând cine știe ce suflete demult moarte, prin cine știe ce
locuri pline de și mai multe suflete pierdute. Mare îi fusese
surpriza când s-a văzut obligată să-l privească pe înălțimea sa,
matahala John, direct în ochii flămânzi, însă nici pentru bietul
omuleț nu fusese prea ușor. Își dăduse seama că femela ce i se
înfățișa înainte era mult prea prezentabilă pentru a fi doar un alt
trup scăpat din dubele de transport și asta îi îngreuna vizibil
procesul cognitiv. Nu întrebă prea multe și o înșfăcă pe domniță
de mijloc, romantic atât cât poate o buturugă să fie și, pentru că
își făcuse deja de cap cu cine știe ce alte suflete purtătoare de
trupuri, nu avea deloc chef de vizite-surpriză.
Ivona nu se gândea decât la faptul că Cezar trebuia să
apară din clipă în clipă și nu putea sub nicio formă să-l avertizeze.
Jocul se terminase și dezamăgirea fu și mai mare când văzu, de
pe scaunul de care era strâns legată cu o cârpă ce-i pătrundea în
intimitatea cavității sale bucale, alte două umbre care tocmai
intrau în scenă. Ar fi preferat să fie amici de-ai noului ei prieten,
însă postura feminină a Marinei, noua colegă a lui Cezar, nu părea
să fi mers la aceeași sală de fitness cu matahala întâlnită mai
devreme. Umbrele mișcătoare înaintau discret, analizând cu
privirea în jur, atât cât se putea, prin pânza de întuneric.
Ivona vru să urle, dar nu reuși decât să scoată un zgomot
incert și înfundat în peticul sleios din gură, iar gorila avu tot
timpul din lume să înșface trupul mic și slab al Marinei și să-i
aplice o lovitură direct în față lui Cezar, care, neavând idee că
urma să primească un așa cadou, căzu în genunchi; am putea
chiar să credem că mulțumea Cerului pentru acest cadou minunat
dacă nu am vedea șiroaiele de sânge care îi curgeau de la tâmplă.
Surpriza vechii lui colege nu părea una prea frumoasă, și nu
părea deloc a fi doar o glumă, nu de alta, dar dacă sângele ar fi
putut fi imitat, durerea pe care o simțea părea destul de reală ca
să nu lase impresia de farsă.
134
Și toate astea se derulaseră într-o secundă interminabilă:
„Iată-ne acum, aici, la fața locului”, își spuse Cezar, după ce totul
căpătase un nou sens. Bineînțeles, nu știa exact ce și cum se
întâmplase, însă știa că Ivona nu cântărise prea bine lucrurile
când se decisese să vină aici, de una singură, și apoi când îl
chemase pe el fără să îi spună măcar de petrecerea care era în
plină desfășurare. Era evident că și amicul John, care nu era, de
altfel, decât un paznic trezit din somnul lui de frumusețe, cu prea
puține boabe de porumb în cap ca măcar să creadă, chiar și
pentru o secundă, că domnița ce-i picase în brațe, și mai apoi noii
vizitatori ar putea fi cumva polițiști, așa cum îi vedea el, îmbrăcați
în civil (pentru că, desigur, după mintea lui înceată, polițiștii se
îmbracă în uniformă – nu au uniformă, deci nu sunt polițiști), se
găsea acum într-un impas. Nu-i dăduse nimeni un regulament în
care să scrie: „Uite ce ai de făcut în cazul în care trei bezmetici
rătăciți ajung aici!”; odată pentru că nu știe să citească și a doua
oară pentru că pentru superorii săi părea de la sine înțeles ce
trebuia făcut, însă micul, docilul și săracul John nu știa. Nu avea
el stofă de conducător și prin urmare nici nu avea idee cum ar
trebui să rezolve situația. Așa că decisese, ca un membru demn
de statutul său în clubul furăcioșilor de corpuri umane că trăgând
de timp, punând la nesfârșit aceeași întrebare și inundând cu
spaimă ființele ce îndrăzniseră să-l disturbe, va rezolva lucrurile
de la sine. Fie cineva va apărea să salveze situația, fie cumva va
primi vreun semn divin ulterior, privind situația buclucașă în care
se găsea.
De acolo, de unde era, Cezar adulmecă parcă în aer
nesiguranța partenerului său de conversație. „Trebuie!
Concentrează-te!”, își spuse el, adresându-se cu fast și gravitate
fiecărei celule din corpul lui, încă țintuit la pământ. Amețit,
încercă să se ridice de la podea, analiză posibilitatea de a ajunge
la vreuna din cele două suflete aflate sub custodia „zmeului” mare
și rău și știa că doar printr-o minune ar fi putut să le salveze pe
amândouă, că doar dacă matahala asta ar fi fost lovită brusc și
irecuperabil de o durere groaznică în partea responsabilă de
135
conștiință și i-ar fi invitat mai apoi la un ceai pentru a-și cere
scuze. Dar asta era prea puțin probabil, aproape la nivelul
imposibilului, însă cum el credea mereu că nimic nu este
imposibil, îmi rezerv dreptul de a spune, mai degrabă, puțin
probabil. Cezar, deși neînzestrat cu o memorie prea bună, de
obicei, era convins că de data asta avea să-și amintească fiecare
particulă de praf din mizerul cuib infracțional, știa că își va aminti
fiecare celulă a omului ce strângea acum în brațe un trup
nevinovat de femeie, parcă din ce în ce mai tare. Mai privi o dată
către ea și închise ochii, ca și cum o parte din sufletul lui mare ar
fi fost smulsă în momentul ăla, ca și cum ceva din el se terminase
și nu mai avea să fie niciodată la fel.
Își încleștă dinții și nu-i trebui mai mult de o secundă să se
reculeagă, să-și revină, să-și redobândească siguranța de sine ca,
în momentul în care ai făcut alegerea, oricare ar fi urmările, pur și
simplu să mergi mai departe cu alegerea făcută. Întoarse capul în
direcția opusă și întâlni ochii pe care simțea că nu-i mai văzuse de
așa de mult timp. Și de fapt chiar așa era, trecuseră ani de când
ochii lor nu se mai întâlniseră și soarta asta vicleană lăsase ca
întrevederea să se facă tocmai acum, tocmai aici. Era ceva la care
ar fi trebuit să se gândească, luând în considerare temperamentul
minunatei lui prietene, Ivona, era exact un gen de scenariu. Se
cumulase în privirea lor toată suferința, toată distanța, tot timpul
și toate privirile ratate, ca și cum ar fi vrut să recupereze doi ani
de zile într-o singură secundă, ca și cum ar fi vrut să spună toate
cuvintele lipsă în unul singur.
Cezar se clinti din loc și începu să alerge așa cum nu o mai
făcuse niciodată, și totuși pentru el totul se derula cu încetinitorul,
nu degeaba se întâmplă asta în filme. Pe fundal se auzi un „poc”
ce parcă nu mai lua sfârșit, și nu era vorba deloc de vreo
șampanie desfăcută cu fast pentru celebrarea acestei „minunate”
întâlniri. Cezar blocă tot; privirea, energia, viața sa toată era
acum canalizată pe trupul purtător de ochi fermecători, ce zăcea
în fața lui, copleșit de emoția tensiunii și probabil de șampania
sângerie care curgea pe podea nu departe de ea, exact în locul în
136
care, cu o clipă înainte, se afla un trup, altfel viu dar mort de
spaimă, iar acum mort de moarte.
Cu o atitudine ce lăsa impresia unui cavaler în armură, cu
scutul psihologic protejând fiecare celulă a corpului, tăie dintr-o
încercare funia ce strânsese mâinile Ivonei așa de tare, încât
acestea căpătaseră o culoare vineție. Desfăcu în același timp
călușul de la gură și, fără ca măcar să privească în jur, o ridică pe
fată în vâlva altor „poc-uri” nesfârșite. Nu ai fi spus că zace în
acel corp atâta forță, nici măcar proprietarul nu era conștient și
totuși o cuprinse pe fată așa de tare încât nu ar fi scăpat nici dacă
pământul ar fi fost zguduit de cel mai crunt cutremur. Într-o
clipită, Cezar alergă prin perdeaua de bilete către lumea de
dincolo, care încercau să-l prindă spre ieșirea din acest local, sătul
fiind de atâta petrecere, și nu se opri decât când depozitul deja se
afla la câteva sute de metri în urmă. Respirația era mai mult
decât grea, mai rapidă ca a unui om care e pe cale să facă atac
de cord, încât se întreba dacă nu cumva prinsese vreun loz
câștigător care să-l ducă în locul oamenilor în alb, care zboară.
Ochii erau atât de roșii încât albastrul părea a fi alb acum, iar
sângele din tâmplă încă șiroia cald pe tenul arid al salvatorului.
Corpul tremura și hainele erau ude. Îi trebuiră câteva minute
bune să se poată trezi din beția de adrenalină.
Deschise ochii. Și urlă! Și urlă așa de tare, încât cerul se
împânzi de ciori și alte păsări supărate, deranjate din somnul lor
de frumusețe. Răgetul continuă până când vocea aproape că pieri
și, pe gura larg deschisă, nu mai ieșea decât o ușoară briză de
aer, ca dintr-o peșteră bătrână și pustie. Și ca și cum toată
energia se concentrase în acel urlet, „cântărețul” nostru pică în
genunchi, capul i se aplecă și lacrimile începură să danseze un
dans al tristei sorți.
Ivona luase parte la acest show îngrozită, mai îngrozită decât
fusese vreodată. Parcă tot ce se întâmplase cu câteva minute în
urmă nici nu existase. Figura disperată nu-și putea lua privirea de la
sinistra manifestație a salvatorului ei și nu știa dacă să întrerupă
această conversație cu ciorile sau să se certe și ea cu ele.
137
Se lăsă jos și cuprinse trupul fremătând în brațe, cam la fel
de gingaș ca fetele care se visează prințese îmbrățișează
animăluțele de pluș. Îl cuprinse în întregime și senzația unui corp
ce tremură aproape de ea declanșă o ploaie torențială de lacrimi
care spăla acum lichidul roșu de pe fața vechiului ei prieten. Se
gândeau amândoi la trupul care încă zăcea în praf și sânge, la
sufletul care probabil plecase demult, fără bagaje, undeva,
departe, unde aveau să-i crească aripi. Cezar nu știa dacă va mai
putea vreodată să doarmă, să închidă ochii fără să vadă, pe
interiorul ploapelor, în negrul întunericului, tabloul ăsta sinistru.
Se alesese cu amintiri care nu aveau să piară niciodată și nu se
simți deloc recunoscător.
Drumul părea să danseze sub ploaia din ochii lui Cezar și i
se păru, pentru o secundă, că nu mai vede nimic, decât un negru
intens și dureros. Privi în perechea de ochi din dreapta lui și acolo
găsi lumina.