Influența pe care o au emoțiile asupra funcției respiratorii este bine cunoscută în viața cotidiana. Senzația bruscă de sufocare întâlnită în stările anxioase este descrisă prin expresii de genulș ,,iți ia suflatul,, sau ,,mi-a tăiat respirația,,. Oftatul reprezintă o formă comună de expresie pentru deznădejde. Plânsul este un alt fenomen complex în care este implicată faza expiratorie a respirației. Iar mai presus de toate, respirația este o componentă importantă in actul vorbirii.

Datorită acestei corelații strănse dintre tensiunile emoționale și funcțiile respiratorii, este probabil ca în majoritatea ce implică organele aparatului respirator factorii psihologici să joace un rol important.

În astmul bronșic, ca și în alte tulburări ale funcțiilor vegetative, acțiunea factorulului emoțional se bazează pe reacțiile fiziologice la stimulii emoționali. Simptomele reprezintă reacții exagerate și cronice la anumite emoții; natura exagerată și cronică a acestora se datorează în principal faptului că stimulul emoțional este de natură inconștientă, întrucât el nu poate fi acceptat de latura conștientă a personalității. Istoria științei medicale cu privire la componentele emoționale din astm este îndelungată. Până la descoperirea fenomenelor alergice, astmul era considerat în primul rând o boală nervoasă și este menționat în manualele medicale mai vechi ca asthma nervosa. Odată cu apariția imunologiei moderne, în cadrul căreia fenomenul anafilactic a reprezentat o piatră de temelie, atenția s-a concentrat pe componenta alergică, iar vechea viziune asupra astmului ca boală nervoasă a ajuns să fie considerată depășită. Observațiile clinice cu caracter izolat referitoare la o mare varietate de factori precipitanți sunt numeroase. O mare varietate de factori emoționali au fost menționați de diferiți observatori; printre aceștia figurează aproape orice stimul de natură emoțională a cărui acțiune este bruscă și intensă-excitația sexuală, anxietatea, gelozia și criza de furie.

Factorul psihodinamic central îl reprezintă un conflict axat pe o dependență excesivă și nerezolvată față de mamă. Ca o apărare împotriva acestei fixații infantile se pot dezvolta toate tipurile de trăsături de personalitate. Prin urmare, printre persoanele suferind de astm găsim numeroase tipuri de personalitate: persoane agresive, ambițioase, argumentative, temerare și, de asemenea, tipurile hipersensibile, cu înclinații estetice. Unii astmatici sunt caractere de tip compulsiv, pe când alții au mai degrabă natură isterică. Ar fi inutil să definim un profil caracteristic bolnavului de astm, nu există un astfel de profil. Cu toate acestea, dependența refulată față de mamă este o trăsătură constantă în jurul căreia se pot dezvolta diferite tipuri de apărări caracteriale. Acest tip de dependență pare să aibă o conotație diferită față de cea regăsită în nevrozele manifestate prin simptome gastrice sau ulcer. Conținutul acesteia nu este atât de mult legat de dorința orală de a fi hrănit, este mai mult o dorință de a fi protejat- de a fi continut psihic de către mamă sau imagoul matern. Spre deosebire de cazurile de ulcer, nu predomină fantasme legate de hrănire și alimente. În schimb, apar frecvent fantasme despre viața intrauterină, sub forma simbolismului apei sau a cavităților în care se poate intra, spații închise etc. Tot ceea ce riscă sau îl separe pe pacient de mama protectoare sau substitutul acesteia este în măsură să precipite o criză de astm. La copii, evenimentul nașterii unui frate care amenință să capteze atenția mamei se regăsește cu o uimitoare frecvență la debutul bolii astmatice. La adulți,

tentația sexuală sau un iminent mariaj poate constitui un factor precipitat. Pentru tânăra fată, acceptarea funcției biologice a feminitățiieste punctul de cotitură în dezvoltarea individuală, ce o separă pe aceasta de mama sa. Ea devine astfel concurenta mamei, în loc de a mai fi copilul dependent de ea. În cazul fiului, dorințele incestuoase sunt cele care amenință relația de dependență față de mamă. S-a constatat că cele mai multe mame de astmatici sunt foarte sensibile la manifestările atracției fizice a fiului față de ele și reacționează la acestea prin retragere sau chiar respingere. O combinație între seducție maternă inconștientă și respingere fățișă este una din situațiile cel mai frecvent regăsite în istoricul cazurilor de astm. Căsătoria iminentă a fiului devenit adult aduce în prim-plan acest conflict dintre atașamentul dependent față de mamă și mai matura iubire sexuală pentru logodnică, conflict care adesea marchează debutul bolii de astm.

Pulsiunile ostile îndreptate împotriva obiectului iubirii pot, de asemenea, să amenințe relația de dependență și astfel să provoace un atac. Totodată, se pare că orice efort brusc care solicită o funcționare autonomă a individului poate să reactiveze conflictul adânc înrădăcinat dintre tendințele către independență și cele spre dependență și să precipite astfel criza de astm.

În concordanță cu aceste concluzii, în viața pacienților astmatici se regăsește ca motiv recurent un istoric de respingere maternă. Copilul care înca depinde de îngrijirea maternă răspunde în mod firesc la respingerea din partea acesteia prin sentimentul unei insecurități crescute și printr-o cramponare mai mare de aceasata. În alte cazuri s-a constatat că mamele de copii astmatici insistau sa-i facă pe aceștia independenți prea de timpuriu. Prin forțarea copilului către o independență care este încă inacceptabilă față de acesta, ele obțin tocmai opusul, rezultatul fiind o insecuritate crescută a copilului și o cramponare dependentă.

Identificarea factorilor emoționali care acțonează în astm nu ar trebui să ne distragă atenția de la influența egală ca importanță pe care o au factorii alergeni. Aceasta este mult mai clar pusă în evdență în crizele astmatice sezoniere care apar simultan cu polenul la care pacientul este sensibil. În cazurile în care sensibilitatea se manifestă la părul de animale, vopsea, fibre de capoc etc., crizele for fi adesea produse cu un surprinzător dramatism în momentul în care pacientul este expus la alergenul specific implicat. În astfel de cazuri, desensibilizarea este adesea benefică.

Problema centrală în astm o reprezintă relația dintre cele două tipuri de factori etiologici, cei emoționali și cei alergeni.

În primul rând, trebuie reținut că criza de astm reprezintă un simptom a cărei cauză imediată este spasmul bronhiolelor. În baza evidenței clinice nu există nicio îndoială că un astfel de spasm local poate fi precipitat atât de expunerea la un alergen specific, cât și de factorii emoționali. Este cel mai important să reținem că oricare dintre cei doi factori considerați independenți poate produce un atac, dar adesea coexistă ambii factori. Considerat independent, efectul oricărui tip de stimuli se va menține sub pragul de sensibilitate al țesutului respectiv- în

acest caz, peretele bronhiolelor. Aceasta explică observația destul de frecventă că, după o psihanaliză reușită, pacienții ale căror crize de astm se limitau la perioadele de polen devin ulterior, fara nicio desensibilizare, imuni la alergenul specific în cazul lor. Această teorie explică și ceea ce susțin psihiatrii și alergologii deopotrivă cu privire la eficiența terapeutică a propriilor tehnici. În majoritatea cazurilor este suficientă înlăturarea unuia sau a ambilor factori determinanți coexistenți, fie cel alergen, fie cel emoțional, pentru a elibera pacientul de crize. Doar factorul netratat nu pare să fie suficient ca să producă un atac- dacă factorii alergeni si emoționali ar trebui sau nu considerați independenți unul după altul în originea lor rămâne încă o întrebare deschisă. Există anumite dovezi care arată că predispoziția alergică și vulnerabilitatea cu privire la situațiile conflictuale descrise mai sus sunt corelate într-o manieră încă necunoscută. Cu alte cuvinte, este posibil ca sensibilitatea la trauma de ,,separare,, și aceea la alegeni să apară

în mod frecvent împreună la aceeași persoană, ele reprezentând manifestări paralele ale aceluiași factor constituțional de bază.