Aspecte psihosociale ale mediului de penitenciarSocul încarcerarii, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenta

deosebita asupra vietii si comportamentului detinutului, afectând grav

sentimentul de siguranta al acestuia.

Se considera ca normele specifice subculturii de penitenciar au o

functionalitate negative fata de actiunile reeducative exercitate asupra

detinutilor. Ele au ca efect solidarizarea detinutilor, crearea unei coeziuni a

grupului de detentie si constituie o bariera puternica în calea influentelor de

natura educativa. Desigur, nu toti detinutii adera la acest sistem de norme,

dar acestia sunt dispretuiti, dezaprobati si tinuti la periferia grupului. Unii

detinuti se subordoneaza acestor reguli fara a avea un real sentiment de

solidaritate, pastrând secretul acestei insubordonari, stiind ca altfel nu au o

viata “linistita” în locul de detentie.

Subcultura de penitenciar, în scurta vreme îl face pe detinut sa-si

formeze, nu neaparat înmod explicit, o noua viziune asupra propriei

persoane si sa elaboreze o “strategie desupravietuire”. El ajunge sa adopte

si sa împartaseasca conceptia încarceratilor despre viata din penitenciar si

despre societate în general.

Prizonizarea incumba adoptarea unei atitudini ostile (fatisa sau ascunsa)

fata de personalul închisorii, fata de lumea “din afara” si, concomitent,

dezvoltarea unei loialitati fata de ceilalti detinuti. În aceasta situatie detinutul

va încerca sa se integreze în grupul informal de detinuti si se va supune

neconditionat liderului informal, chiar daca risca sa nu fie vazut bine de

cadrele penitenciarului.

Sub aspect psihosocial, în colectivitatea detinutilor dintr-un penitenciar

apar, ca si încadrul oricarui grup uman, relatii interpersonale cu o puternica

încarcatura socio-afectiva.

Desi penitenciarul are o structura relativ închisa, nu înlatura posibilitatea

de relationare socio-umana care la detinuti se amplifica si ca urmare a unui

proces de compensare fata de relatiile specific vietii din afara

penitenciarului.

În grupul detinutilor întâlnim relatii de simpatie, antipatie si indiferenta,

precum si diverse statusuri informale: lideri populari, izolati, solidari, respinsi.

O caracteristica specifica structurii informale din grupurile de detinuti o

reprezinta numarul mare de respingeri. O pondere însemnata în cadrul

respingerilor o au detinutii condamnati pentru omor si tâlharie.

Un alt element care poate facilita individualizarea actiunilor reeducative

este legat de modul cum detinutii îsi percep propriul status sociometric. De

pilda, marea majoritate a izolatilor

se considera mult mai preferati decât sunt în realitate, iar popularii,

dimpotriva, se considera mult mai putin agreati.

Violenta colectivaPenitenciarul, ca institutie specializata în executarea sanctiunilor privative

de libertate se deosebeste, prin profilul sau psihosocial, de oricare alta

institutie sau grupare organizata de persoane. Postura de detinut nu este

urmarea unui act propriu de vointa sau a unei obligatii cetatenesti, ci

reprezinta o forma de sanctionare aplicata de societate individului care a

încalcat normele ei juridice.

O data cu intrarea în penitenciar persoana resimte, într-o masura mai

mare sau mai mica, în functie de vârsta, sex, de structura sa psihologica, de

maturizarea sociala si de nivelul sau de cultura, efectul privarii de libertate si

reactioneaza într-un mod personal la aceasta noua situatie.

Violenta colectiva, ca fenomen psihosocial din penitenciar este

determinata de acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de detinuti.

Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: socul încarcerarii, fenomenul de

prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea etc. Într-un mediu

considerat ostil, detinutul se simte vulnerabil, amenintat, incapabil de a face

fata unor dificultati, ceea ce aceentueaza iesirile agresive.

Mediul penitenciar reprezintă un cadru patogen,caracterizat prin limitarea

drepturilor, modificarea drastică a stilului de viaţă, dificultăţi majore în

conservarearelaţiilor, toate acestea solicitând la maxim abilităţile de

adaptare ale deţinuţilor.

Prin funcţiile sale, mediul penitenciar reprezintă un cadru strict,

caracterizat prin limitarea drepturilor şi modificarea drastică a stilului de

viaţă. Astfel, pot apărea dificultăţi majore în conservarea relaţiilor şi în

ajustarea conduitei la normele şi solicitările specifice vieţii din închisoare.

Mediul închis mai poate fi denumit ca fiind orice ambianţă unde există o

barieră greu de trecut între exterior şi interior . Aplicarea pedepsei private de

libertate obligăindividual să trăiască într-un mediu de constrângere .

Goffman consideră închisoarea ca fiind o instituţie totală la care un număr de

indivizi cu o situaţie identică sunt depăşiţi de societatea exterioară pentru o

perioadă de timp apreciabilă , ducând împreună o viaţă îngrădită prin

interdicţii formale de a desfăţura anumite activităţi , de a avea contact

cufamilia , de a personalize spaţiul locuit , de a avea iniţiative .

În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa

fiinţă,mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţionalşi

cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este

precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză,de lupta motivelor,

deliberarea şi actele executorii antrenând profund, în toată  complexitatea

sa,personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii de a comite

infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea

informaţiilor declanşatoare de motivatii ale căror polaritate se

structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind

deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de

pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se

situează trebuinţele a căror orientare antisocial  este de o

importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia

externă.