Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi...

Universitatea de Stat din Moldova

Cu titlu de manuscris C.Z.U: 343 (043.3)

Bolocan-Holban Augustina

Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi degradant

Specialitatea 12.00.08 - Drept penal (Drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific Brînză Sergiu, dr. hab., prof. univ. /Consultant ştiinţific :

Autorul: Bolocan-Holban Augustina

Chişinău, 2011

2

© Bolocan-Holban Augustina, 2011

3

Cuprins Adnotare……………………………………………………….....…………………………….…….4

Lista abrevierilor…………………………………………………......……………………………...7

Introducere……………………………………………………………......………………………….8

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL TORTURII, TRATAMENTELOR INUMANE ŞI

TRATAMENTELOR DEGRADANTE..........................................................................................15

1.1. Analiza materialelor ştiinţifice internaţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman şi

degradant.......................................................................................................................................15

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice naţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman şi

degradant.......................................................................................................................................30

Concluzii la capitolul 1......................................................................................................................35

2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A TORTURII, TRATAMENTULUI INUMAN ŞI

TRATAMENTULUI DEGRADANT..............................................................................................38

2.1. Analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura” şi „organizarea sau

instigarea acţiunilor de tortură”.....................................................................................................38

2.2. Tortura, tratamentul inuman şi tratamentul degradant în calitate de circumstanţe agravante

ale altor infracţiuni din cadrul CP RM..........................................................................................68

Concluzii la capitolul 2......................................................................................................................97

3. ASPECTE JURIDICE INTERNAŢIONALE ÎN MATERIA TORTURII,

TRATAMENTULUI INUMAN ŞI TRATAMENTULUI DEGRADANT.................................100

3.1. Analiza torturii, tratamentului inuman şi degradant prin prisma actelor internaţionale......100

3.2. Metodele de investigare legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant prin

prisma standardelor internaţionale..............................................................................................114

Concluzii la capitolul 3....................................................................................................................131

Concluzii generale şi recomandări.................................................................................................133

Bibliografie.......................................................................................................................................137

Anexa 1.............................................................................................................................................148

Anexa 2.............................................................................................................................................150

Anexa 3.............................................................................................................................................152

Declaraţia privind asumarea răspunderii.....................................................................................155

Curriculum Vitae ...........................................................................................................................156

4

ADNOTARE

la teza de doctor în drept, specialitatea (Drept penal) 12.00.08,

la tema “Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura

şi tratamentul inuman şi degradant”, autor Bolocan-Holban Augustina

Chişinău 2011

Structura lucrării: teza conţine introducere, trei capitole, concluzii, recomandări, bibliografia din 140 surse, 3 anexe, 128 pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt reflectate în 7 publicaţii ştiinţifice la tema tezei.

Cuvinte-cheie: tortură, tratament inuman, tratament degradant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „prag minim de severitate”, Comitetul european pentru prevenirea torturii (CPT), organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură, cercetarea legală a cazurilor de tortură, acte internaţionale.

Domeniu de studiu: vizează în principal dreptul penal, partea specială şi în facultativ, dreptul internaţional.

Scopul lucrării: cercetarea multiaspectuală şi complexă a fenomenelor torturii, tratamentului inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional.

Obiectivele lucrării: analiza situaţiei în domeniul torturii şi relelor tratamente sub aspect doctrinar, normativ şi internaţional; determinarea şi analiza actelor internaţionale care incriminează tortura şi relele tratamente; stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură, tratament inuman şi tratament degradant; cercetarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi tratament degradant; caracterizarea articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului; analiza juridico-penală a componenţei de infracţiune „tortura”, prevăzută la art. 3091 CP RM.

Metodologia cercetării ştiinţifice: în scopul elaborării lucrării a fost utilizată o paletă largă de metode de investigare, în special: metoda analizei, metoda comparativă, metoda logică.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: caracterul novator rezidă în faptul că pentru prima dată s-a încercat să se trateze problema torturii şi a relelor tratamente multiaspectual, reieşind din lacunele existente în norma penală, oferindu-se îmbunătăţiri şi propuneri de lege ferenda în acest sens, precum şi o analiză amplă a jurisprudenţei CEDO în materia respectivă. Problema ştiinţifică soluţionată constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente, în acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma jurisprudenţei CEDO.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării: valoarea teoretică a tezei se manifestă prin multitudinea de opinii şi sugestii, constatări ce vizează probleme de calificare, analiza amplă a actelor internaţionale care reglementează tortura şi relele tratamente, precum şi cercetarea legală a cauzelor de tortură potrivit Protocolului de la Istanbul. Valoarea aplicativă constă în utilizarea rezultatelor obţinute în cadrul activităţii ştiinţifice, procesului de instruire, activităţii practice a organelor de urmărire penală, procesului de legiferare.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice: constatările formulate în teză au fost expuse într-o serie de publicaţii ştiinţifice, inclusiv la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 ani ai Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului” (Chişinău, 12 decembrie 2008).

5

РЕЗЮМЕ

к докторской диссертации в области права, специальность (Уголовное право) 12.00.08, на тему

«Национальные и международные правовые аспекты, касающиеся пыток и бесчеловечного и

унижающего достоинство человека обращения», автор Болокан-Холбан Аугустина,

Кишинeв 2011

Структура работы: работа состоит из введения, трех глав, выводов, рекомендаций, библиографии из 140 источников, 3 приложений, 128 страниц основного текста. Достигнутые результаты были изложены в 7 научных работ касающиеся темы диссертации.

Ключевые слова: пытка, бесчеловечное обращение, унижающее достоинство человека обращение, судебная практика ЕСПЧ, „минимальный порог тяжести”, Европейский Комитет по предупреждению пыток (ЕКПП), организация или подстрекательство к актам пыток, законное расследование по делам о пытках, международные акты.

Сфера исследования: уголовное право (особенная часть), а также международное право. Цель работы: заключается в многоаспектном и комплексном исследовании явлений пытки,

бесчеловечного или унижающего достоинство человека обращения как на национальном, так и на международном уровне.

Задачи: анализ ситуации в области пыток и жестокого обращения с научной, нормативной и международной точек зрения; определение и анализ международных актов, которые криминализируют пытки и бесчеловечное обращение; установление различия, в свете судебной практики ЕСПЧ, между пыткой, бесчеловечным обращением и унижающим достоинство человека обращением; законное расследование по делам о пытках, бесчеловечном или унижающем достоинство человека обращении; характеристика статьи 3 Европейской конвенции по правам человека; уголовно – правовой анализ состава преступления „пытка”, предусмотренного статьей 3091 УК РМ.

Методология научного исследования: в целях реализации работы, была использована обширная гамма научных методов исследования, в частности аналитический, сравнительный и логический методы.

Научная новизна достигнутых результатов: заключается в том, что впервые многоаспектно рассматривается вопрос о применении пыток и бесчеловечного обращения, исходя из существующих пробелов в уголовном законе вносятся предложения по его совершенствованию в этой области, а также предлагается всесторонний анализ судебной практики ЕСПЧ в данной сфере. В диссертации решена научная проблема отграничения пытки от других смежных преступлений, также разграничения пытки и бесчеловечного обращения на основе практики Европейского Суда по правам человека.

Научно-практическая значимость исследования: теоретическое значение работы заключается во множестве предложений и выводов, нацеленных на проблемы квалификации, комплексном анализе международных документов, касающихся пыток и жестокого обращения, а также правовом исследовании дел о применении пыток в рамках Стамбульского протокола. Практическая ценность заключается в использовании результатов исследования в процессе обучения, практической деятельности следственных органов, в законотворческом процессе.

Реализация научных результатов: Результаты диссертационного исследования и вытекающие из него теоретические выводы были изложены в ряде научных публикаций, в том числе и на Международной научно-практической конференции «Подтверждение основных прав и свобод, к 60-летию Всеобщей декларации прав человека» (Кишинев, 12 декабря 2008).

6

SUMMARY

on the thesis in Law, specialty (Criminal Law) 12.00.08,

„National and international legal aspects of torture and of inhuman and

degrading treatment”, author Bolocan-Holban Augustina

Chisinau 2011

The structure of the study: the thesis contains an introduction, three chapters, conclusions, recommendations, bibliography of 137 sources, 3 appendices, 128 pages of basic text. The achieved results have been reflected in 7 scientific publications on the theme of the thesis.

Keywords: torture, inhuman treatment, degrading treatment, the European Court of Human Rights jurisprudence, „the minimum threshold of severity”, the European Committee for the Prevention of Torture (CPT), organizing or instigating acts of torture, legal research of cases of torture, international documents.

The field of the study: criminal law (special part) and international law in addition. Purpose of the study: multidimensional and complex research of the phenomenon of torture,

inhuman and degrading treatment, both at the national and international level. The objectives of the study: analysis of the situation in the field of torture and ill-treatment

from doctrinal, regulatory and international aspects; determination and analysis of international documents that incriminate torture and ill-treatment; making in the light of ECHR jurisprudence the distinguish of torture from inhuman and degrading treatment; legal investigation of cases of torture, inhuman and degrading treatment; characterization of Article 3 of the European Convention on Human Rights; criminal analysis of the ‚torture’ corpus delicti, provided in art. 3091 C.C.R.M.

The methodology of the scientific research: for drafting the study has been used a wide range of investigative methods, including: method of analysis, comparative method, logical method.

Scientific novelty of the results: the novelty lies in the fact that for the first time it has been tried to study the issue of torture and ill treatment from various aspects, given the existent gaps in criminal law, offering improvements and suggestions of lege ferenda in this regard, as well a comprehensive analysis of ECHR jurisprudence in said matter. The scientific problem which has been solved consists of delimitation between torture and other similar crimes, at the same time the distinction between torture and inhuman treatment based on ECHR jurisprudence.

Theoretical importance and practical value of the study: the theoretical value of the study is expressed by the multitude of opinions and suggestions, ascertainments regarding problems of qualification, the comprehensive analysis of international documents governing torture and ill-treatment, as well the legal research of cases of torture under the Istanbul Protocol. The practical value is to use the results of the study within the scientific activity, the process of didactics, the daily activity of the prosecution bodies, the process of law-making. Implementation of scientific results: the ascertainments of the study were displayed in a number of scientific publications, including at the International scientific-practical Conference „Reaffirming the fundamental rights and freedoms at 60 years of the Universal Declaration of Human Rights” (Chisinau, 12 December 2008).

7

LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat

art. – articol

pct. - punct

CP RM – Cod Penal al Republicii Moldova

CPP RM – Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova

Convenţia ONU – Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente

cu cruzime, inumane sau degradante

Convenţia europeană – Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CGP – Comisariatul General de Poliţie

CPT – Comitetul european pentru prevenirea torturii

CPR – Comisariatul de Poliţie al Raionului...

CSJ – Curtea Supremă de Justiţie

DGCCO – Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate

DIP – Departamentul Instituţiilor Penitenciare

MAI – Ministerul Afacerilor Interne

Protocol Opţional – Protocol Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor

pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

8

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Fenomenul torturii este o preocupare

profundă a comunităţii internaţionale. Tortura urmăreşte scopul de a distruge deliberat nu doar

bunăstarea fizică sau emoţională a persoanelor, ci şi, în unele cazuri, demnitatea şi voinţa întregilor

comunităţi. Fenomenul în cauză vizează toţi membrii speciei umane, deoarece el atacă însăşi esenţa

existenţei noastre. Deşi dreptul internaţional, inclusiv cel umanitar interzic univoc tortura în orice

împrejurare, tortura şi relele tratamente sunt practicate, în continuare, în mai mult de jumătate din

ţările lumii.

Deosebirile frapante între interzicerea absolută a torturii şi preponderenţa aplicării ei în

lumea contemporană impun statele de a identifica şi de a implementa măsuri efective pentru

protejarea persoanelor contra torturii şi relelor tratamente. Actualitatea problemei rezultă şi din

multitudinea de hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind constatarea încălcării

articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, precum şi din distincţiile, în sensul Convenţiei şi potrivit jurisprudenţei Curţii, dintre

termenii de tortură, tratament inuman, tratament degradant. Delimitarea acestor noţiuni are o

importanţă majoră ce decurge din întreaga jurisprudenţă a Curţii şi care influenţează aprecierea dată

de instanţa europeană în hotărîrile pronunţate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat de mai multe ori că articolul 3 din

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consfinţeşte

una din valorile fundamentale ale societăţii democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe,

cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi

tortura, pedepsele şi tratamentele inumane ori degradante. Spre deosebire de cele mai multe clauze

substanţiale din Convenţie, articolul 3 nu conţine nicio dispoziţie pentru excepţii şi nicio derogare de

la el nu este permisă în temeiul articolului 15 § 2, chiar şi într-o situaţie excepţională care ameninţă

viaţa naţiunii (Selmouni c. Franţei [MC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi Assenov şi alţii c.

Bulgariei, hotărîrea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărîri şi decizii 1998-VIII, p. 3288, § 93).

Dacă unei persoane i se aplică leziuni corporale în perioada aflării acesteia în detenţie sau în

custodia poliţiei, orice astfel de leziune va genera o prezumţie puternică că acea persoană a fost

supusă relelor tratamente ( Bursuc c. României, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este de

datoria statului să prezinte explicaţii plauzibile despre modul cauzării leziunilor corporale,

9

omisiunea căreia dă naştere la apariţia unei probleme în temeiul articolului 3 din Convenţie

(Selmouni c. Franţei, § 87).

Curtea reiterează că, atunci cînd un individ face o afirmaţie credibilă că a suferit tratamente

contrare prevederilor articolului 3 din Convenţie în timp ce se afla în custodia poliţiei sau a altor

agenţi ai statului, acea declaraţie, interpretată împreună cu îndatorirea generală a statului în temeiul

articolului 1 din Convenţie de a „apăra oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi

libertăţile definite de Convenţie”, necesită prin implicare efectuarea unei anchete oficiale efective,

care trebuie să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea

legală generală a torturii, a tratamentelor inumane şi degradante şi a unor asemenea pedepse, în

pofida importanţei sale fundamentale, ar fi neefectivă în practică, fiind posibil ca în anumite cazuri

agenţii statului să abuzeze de drepturile celor care se află sub controlul lor ( Labita c. Italiei (MC),

nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000-IV).

Republica Moldova este parte la un şir de tratate internaţionale ce au ca obiect prevenirea

torturii, a tratamentelor inumane sau degradante. Menţionăm aderarea la Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, a

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a Convenţiei ONU

împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10

decembrie 1984, a Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante din 26 noiembrie 1987. Problema aplicării torturii şi a altor rele tratamente

în Republica Moldova, inclusiv statistica condamnărilor statului nostru de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, scot în vileag carenţe în activitatea organelor procuraturii, poliţiei şi instanţelor

de judecată, indicînd necesitatea instituirii unui mecanism intern independent (Mecanismului

Naţional de Prevenire a Torturii în Republica Moldova), abilitat să monitorizeze situaţia existentă,

precum şi să iniţieze, elaboreze şi să propună strategii, politici publice şi norme de reglementare în

acest domeniu.

Recunoscînd importanţa angajamentelor asumate de implementare a standardelor

internaţionale de suprimare a torturii şi reieşind din tendinţele de utilizare a oricăror practici pozitive

europene la acest capitol, la 16 septembrie 2005 Republica Moldova a semnat, iar prin Legea nr.66

din 30 martie 2006, a ratificat Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor

tratamente crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie

2002. Potrivit prevederilor Protocolului, una din atribuţiile mecanismului naţional de prevenire este

10

menţinerea legăturii cu Subcomitetul ONU de Prevenire a Torturii şi trimiterea acestuia a

informaţiilor. Protocolul Opţional stabileşte că statele-părţi vor asigura un grad corespunzător de

independenţă instituţională în organizarea şi funcţionarea mecanismului naţional pentru prevenirea

torturii. Protocolul cuprinde standarde pe care statele-părţi trebuie să le asigure pentru independenţa

instituţională şi buna organizare şi funcţionare a mecanismelor naţionale de prevenire. Astfel, art. 20

prevede că, pentru a permite mecanismelor naţionale de prevenire să îşi îndeplinească atribuţiile,

statele-părţi urmează să le acorde acestora: acces la toate informaţiile ce privesc tratamentul aplicat

„persoanelor private de libertate”; acces la toate locurile de detenţie; libertatea de a alege locurile pe

care doresc să le viziteze şi persoanele cu care doresc să aibă întrevederi; posibilitatea de a avea

întrevederi, fără martori, cu aceste persoane. Prin ratificarea Protocolului Opţional, în Republica

Moldova s-a conştientizat faptul că tortura, tratamentele inumane sau degradante constituie încălcări

grave ale drepturilor omului, care nu pot fi justificate în niciun fel de circumstanţe, consolidînd

astfel protecţia persoanelor, în special a celor private de libertate, împotriva unor astfel de

tratamente.

Scopul şi obiectivele tezei. Dată fiind complexitatea subiectului, studiul implică o abordare

multiaspectuală. Lucrarea are scopul de a cerceta sub mai multe aspecte şi dimensiuni fenomenele

torturii, a tratamentelor inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional. În

vederea tratării adecvate a temei în cauză, ne-am propus să abordăm o serie de obiective:

· analizarea situaţiei existente în domeniu la momentul actual, reieşind din sursele

teoretice şi reglementările normative în vigoare;

· caracterizarea actelor internaţionale care incriminează tortura şi relele tratamente;

· stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură, tratament inuman şi

tratament degradant, precum şi sistematizarea, examinarea jurisprudenţei relevante a

CEDO în materia dată;

· investigarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, ţinînd

cont de recomandările Protocolului de la Istambul;

· analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura”, prevăzută la alin.1 art.

3091 CP RM şi „organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”, prevăzută la alin.2 art.

3091 CP RM, precum şi studiul circumstanţelor agravante, prevăzute la alin. 3, art.3091

CP RM;

11

· examinarea circumstanţelor agravante din Codul penal al R.M. ce vizează tortura,

tratamentul inuman şi tratamentul degradant, precum şi oportunitatea existenţei acestora

în cadrul anumitor articole din CP RM;

· evidenţierea carenţelor normative în materia torturii şi a tratamentului inuman în scopul

perfecţionării legii penale;

· formularea propunerilor de lege ferenda în vederea eliminării anumitor confuzii la

calificarea faptelor de tortură şi tratament inuman.

În cadrul studierii problemelor propuse, au fost aplicate unele metode de investigare, cum ar

fi:

- metoda analizei, constînd în studierea tezelor doctrinare, a modalităţilor de tratare a temei în

monografiile de specialitate şi în cadrul diverselor articole ştiinţifice;

- studierea normelor de blanchetă şi a celor de trimitere, care, pe lîngă faptul tratării normei

penale propriu-zise ce incriminează tortura, presupune şi analiza altor articole din Codul penal al

Republicii Moldova care conţin o asemenea circumstanţă agravantă, fiind, de asemenea, tratate şi

evidenţiate prevederile actelor normative naţionale care au tangenţă cu norma juridică penală

„tortura”;

- metoda comparativă, conţinînd analiza comparativă a reglementărilor existente în Codul penal al

Republicii Moldova referitor la tortură şi tratament inuman, în vederea constatării deficienţelor

existente şi înlăturării lacunelor;

- metoda logică, incluzînd cercetarea normelor sub toate aspectele, cu utilizarea categoriilor şi

legilor logicii.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Afirmăm că rezultatele ce

derivă din lucrare prezintă valoare ştiinţifică şi practică, concluzia reieşind din problemele

evidenţiate, strict determinate şi aspectele care au fost abordate în studiul respectiv.

Fenomenul torturii şi relelor tratamente incită la discuţii aprige în societatea noastră, urmare

a constatărilor frecvente de încălcare a articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către CEDO. În consecinţă, a apărut necesitatea

imperioasă de a studia jurisprudenţa în materie şi importanţa delimitării termenilor de tortură,

tratament inuman şi tratament degradant în sensul Convenţiei.

Caracterul novator rezidă în faptul că pentru prima dată s-a purces la tratarea multiaspectuală

a fenomenului torturii şi a relelor tratamente, reieşind din lacunele existente în norma penală,

12

oferindu-se îmbunătăţiri şi propuneri de lege ferenda în acest sens, prin prisma analizei ample a

jurisprudenţei CEDO în materia respectivă. O altă latură pozitivă a lucrării constă în cercetarea

comparativă a problemei în context naţional şi internaţional, drept urmare reuşindu-se îmbinarea

efectivă şi utilă a acestor două aspecte, imprimîndu-i lucrării o valoare ştiinţifică incontestabilă.

Problema ştiinţifică soluţionată constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente, în

acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma jurisprudenţei

CEDO.

Deşi subiectul în cauză a fost analizat anterior de teoreticieni, cercetările s-au limitat fie doar

din perspectiva dreptului naţional, fie prin prisma dreptului internaţional, fără a se face distincţia şi

corelarea între termenii tortură, tratament inuman, tratament degradant în sensul Convenţiei, în lipsa

unor propuneri concludente de ajustare a legislaţiei naţionale la standardele general recunoscute.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Accentuăm că lucrarea respectivă

conţine, în primul rînd, valoare teoretică rezultată din multitudinea de opinii şi sugestii, constatări şi

elucidări ce vizează probleme de calificare, din analiză amplă a actelor internaţionale care

reglementează tortura şi relele tratamente, precum şi din metodele de investigare legală a cauzelor

de tortură potrivit Protocolului de la Istanbul.

Valoarea aplicativă rezidă în :

· perspectiva activităţii ştiinţifice – constatările, elucidările şi cercetările reflectate în teză au

valoare ştiinţifică şi pot fi utilizate ulterior la studierea şi investigarea fenomenului de tortură

şi rele tratamente sub alte aspecte; de asemenea, pot fi folosite la elaborarea anumitor studii

ştiinţifice în domeniul dreptului penal, privind răspunderea penală pentru faptele de tortură şi

tratament inuman;

· consolidarea şi eficientizarea procesului de instruire – rezultatele obţinute pot fi utilizate

la predarea cursurilor de drept penal (partea specială), drept penal european, protecţia

juridică a drepturilor omului, la întocmirea materialelor didactico-ştiinţifice, la instruirea

studenţilor facultăţilor de profil, cît şi la formarea iniţială şi continuă a audienţilor în cadrul

Institutului Naţional al Justiţiei, inclusiv prin elaborarea de curricule;

· activitatea practică a organelor de urmărire penală – studiul realizat poate facilita şi

fortifica activitatea practică a organului de urmărire penală, precum şi a procurorilor, avînd

în vedere faptul că în cadrul Procuraturii Generale a fost creată o secţie specializată în

13

domeniu întru sporirea calităţii şi corectitudinii actelor de calificare şi încadrare juridică

corectă a faptelor de tortură şi tratament inuman;

· facilitarea şi sporirea calităţii procesului de legiferare – elaborarea unor proiecte de

modificare şi completare a legii penale, ajustate efectiv la rigorile dreptului european.

În plus, evidenţiem că rezultatele ştiinţifice obţinute au fost implementate cu succes în

activitatea practică, în special, în domeniul ce ţine de examinarea cererilor depuse la CEDO

împotriva Republicii Moldova, în care se invocă încălcarea art. 3 din Convenţia europeană

(interzicerea torturi). De asemenea, rezultatele studiului au fost utile în procesul didactico-ştiinţific,

în cadrul orelor de drept penal (partea generală şi partea specială).

Aprobarea rezultatelor lucrării. Constatările şi deducţiile formulate în teză au fost expuse

într-o serie de publicaţii ştiinţifice, inclusiv la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică

„Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 ani ai Declaraţiei Universale a Drepturilor

Omului” (Chişinău, 12 decembrie 2008).

Sumarul conţinutului tezei.

Primul capitol este dedicat analizei situaţiei în domeniul torturii, tratamentului inuman şi

degradant, prin prisma materialelor ştiinţifice naţionale şi internaţionale în domeniu. Capitolul în

cauză evidenţiază sursele care tratează tortura sub diferite aspecte: juridico-penal, jurisprudenţial,

criminologic. În cadrul acestui studiu am reliefat multitudinea de surse care analizează fenomenele

în cauză prin prisma jurisprudenţei CEDO. Am evidenţiat anumite articole ştiinţifice care reprezintă

o îmbinare reuşită a aspectelor juridico-penal, pe de o parte şi practica judiciară naţională şi cea

internaţională, pe de altă parte.

Al doilea capitol conţine analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura” şi

„organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”. Astfel, au fost examinate minuţios elementele

obiective şi subiective ale componenţei prevăzute la art. 3091 CP RM, au fost analizate tortura,

tratamentul inuman şi tratamentul degradant în calitate de circumstanţe agravante ale altor

infracţiuni din cadrul CP RM. Capitolul respectiv este unul de bază, care înglobează problemele-

cheie ale întregii lucrări, în special, delimitarea torturii de fapta prevăzută de lit.c), al.(2), art. 328

CP RM, distincţia de art. 309 CP RM, analiza practicii judiciare naţionale, propuneri de lege ferenda

în scopul stabilirii răspunderii penale pentru tratamentul inuman în calitate de infracţiune contra

justiţiei.

14

Capitolul trei este concentrat asupra aspectelor juridice internaţionale în materia torturii,

tratamentului inuman şi tratamentului degradant, analizîndu-se actele internaţionale la care

Republica Moldova este parte în materia respectivă, precum şi metodele de investigare legală a

cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant prin prisma standardelor internaţionale. Capitolul

dat conţine o abordare multiaspectuală a problemei, conţinînd pe lîngă aspectele juridico-penale,

aspecte de procedură penală, criminalistică şi medicină legală. Protocolul de la Istambul este

documentul care reprezintă un ghid veritabil, în acest sens, cuprinzînd reguli şi standarde

internaţionale de cercetare a cazurilor de tortură şi tratament inuman.

15

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL TORTURII, TRATAMENTELOR

INUMANE ŞI TRATAMENTELOR DEGRADANTE

1.1 Analiza materialelor ştiinţifice internaţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman

şi degradant

Fenomenul torturii, tratamentului inuman şi degradant este analizat la scară internaţională,

atît sub aspect doctrinar, cît şi prin prisma jurisprudenţei CEDO, fiind elaborate diverse studii

relevante, concluzionîndu-se univoc că asemenea tratamente nu pot fi justificate de niciun fel de

circumstanţe.

O sursă importantă în acest sens este manualul de investigare efectivă şi documentare asupra

torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, ce datează din 1999, care

poate fi considerată o lucrare internaţională de referinţă pentru evaluarea persoanelor presupuse de a

fi fost torturate sau maltratate, pentru investigarea presupuselor cazuri de tortură şi pentru relatarea

constatărilor către organele judecătoreşti sau către alte organe de investigare [72, p.3]. Manualul

conţine îndrumări pentru o investigare efectivă şi documentare temeinică asupra torturii şi a altor

tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, prin prisma standardelor minime stabilite.

Aceste îndrumări, evident, nu pot fi şi nu pretind a fi definitive. Mai degrabă, ele constituie nişte

repere consolidate şi structurate pe principii efective, urmînd a fi aplicate în coroborare cu resursele

disponibile. Respectivul manual este rezultatul a trei ani de analize, cercetări şi proiecte, realizate

de peste 75 de experţi în domeniul juridic, al sănătăţii şi al drepturilor omului, reprezentînd 40 de

organizaţii sau instituţii din 15 ţări: Chile, Costa Rica, Danemarca, Franţa, Germania, India, Israel,

Olanda, Africa de Sud şi teritoriile palestiniene ocupate. Astfel, putem conchide cu certitudine că

fenomenul torturii este o preocupare profundă a comunităţii internaţionale. Tortura urmăreşte scopul

de a distruge deliberat nu doar bunăstarea fizică sau emoţională a persoanelor, ci şi, în unele cazuri,

demnitatea şi voinţa întregilor comunităţilor. Acest fenomen priveşte pe toţi membrii familiei

umane, deoarece ea atacă însăşi esenţa existenţei noastre şi speranţele pentru un viitor mai bun.

Deşi dreptul internaţional, inclusiv şi cel umanitar interzic univoc tortura în orice

împrejurare, tortura şi relele tratamente sunt practicate în mai mult de jumătate din ţările lumii.

Deosebirile frapante între interzicerea absolută a torturii şi preponderenţa aplicării ei în lumea

contemporană impun statele de a identifica şi de a implementa măsuri efective pentru protejarea

16

persoanelor contra torturii şi relelor tratamente. Manual nominalizat a fost elaborat pentru a

mobiliza statele să se concentreze asupra uneia din preocupările fundamentale privind protejarea

persoanelor contra torturii, documentare eficientă, care oferă dovezi ale torturii şi relelor tratamente,

astfel încît vinovaţii să fie responsabili pentru acţiunile lor, iar interesele justiţiei să fie realizate.

Metodele de documentare expuse în manual sunt aplicabile şi altor contexte, inclusiv

investigaţiilor şi monitorizărilor drepturilor omului, evaluărilor pentru azil politic, pentru protejarea

victimelor care „mărturisesc” delicte în timpul torturii şi pentru evaluări ale nevoilor de îngrijire ale

victimelor torturii. În cazul profesioniştilor din domeniul sănătăţii, care sunt constrînşi să ignore, să

relateze greşit sau să falsifice dovezi ale torturii, manualul oferă, de asemenea, un punct de referinţă

atît pentru aceştia, cît şi pentru cei care sunt în măsură să ia decizii [72, p.12].

În ultimele două decenii s-au aflat multe despre tortură şi consecinţele acesteia, dar nici o

referinţă internaţională în ceea ce priveşte documentarea nu a fost disponibilă pînă la apariţia

respectivului manual. Prin urmare, considerăm studiul în cauză ca fiind unul complex, care scoate în

evidenţă nu doar aspectele teoretico-juridice, cît şi cele procedurale, în special, punîndu-se accentul

pe aspectele medicale în vederea aprecierii gravităţii faptei comise.

O altă sursă importantă ce contribuie la tratarea adecvată a prevederilor Convenţiei Europene

a Drepturilor Omului este lucrarea lui Henri Forteau, editată în 1996, care tratează aplicarea

articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale în dreptul intern al statelor membre [58].

Este una din puţinele monografii care analizează comparativ şi multidimensional prevederi

ale articolului 3 din Convenţie. Odată cu adoptarea Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi

a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante în 1987, statele europene şi-au consolidat

eforturile pentru a lupta contra unei asemenea practici care nu poate fi justificată în niciun caz şi

care nu este caracteristică unui stat democratic, unde drepturile omului reprezintă valoarea supremă.

În acest context, este extrem de important să evidenţiem sursele lui J.L. Charrier şi

A.Chiriac, care au ieşit de sub tipar în 2000, respectiv 2008, reprezentînd veritabile ghiduri în

materia reglementărilor Convenţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO, conţinînd o analiză detaliată

a articolului 3 din Convenţie în ceea ce priveşte tortura, tratamentul inuman şi tratamentul degradant

prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene [23]; [24]. Astfel, potrivit studiului efectuat în baza

jurisprudenţei, tortura se deosebeşte de tratamentele inumane şi degradante prin intensitatea durerii

pe care ea o provoacă, prin suferinţele produse victimei. Or, tortura presupune intenţia

17

reprezentantului autorităţii publice să producă o suferinţă deosebită victimei, acţionînd direct sau

prin intermediul altei persoane, cu ştirea sau la instigarea acestuia.

Gravitatea sau intensitatea durerii cauzate poate fi determinată, referindu-ne la următorii factori:

- durata;

- consecinţele fizice şi psihice;

- sexul, vîrsta, starea sănătăţii victimei;

- modul şi metoda de executare.

Evidenţiem că elementele subiective ale celui de-al treilea factor (sexul, vîrsta, starea sănătăţii

victimei) sunt relevante pentru evaluarea intensităţii unui anumit tratament. Totuşi, ponderea

atenuantă a factorilor enumeraţi trebuie să fie minimă la calificarea unor acţiuni ca fiind tortură,

deoarece acţiunile care cauzează în mod obiectiv o intensitate suficientă de durere vor fi considerate

ca tortură indiferent de faptul dacă victima este bărbat sau femeie [23, p.31].

Definiţia torturii denotă că scopul este unul din semnele importante ale acesteia şi care

rezidă în obţinerea unor informaţii sau mărturisiri prin aplicarea unei pedepse sau intimidarea

victimei. Drept ipoteze ale torturii Curtea a reţinut: supunerea la spînzurătoarea palestiniană (Aksoy

contra Turciei, hotărîre din 18 decembrie 1997) [1]; supunerea la şocuri electrice (Cakici contra

Turciei, hotărîre din 8 iulie 1999) [22], lovituri puternice (Salman contra Turciei, hotărîre din 26

iunie 2000) [99], lovituri puternice în cap cu patul uşii care au antrenat pierderea memoriei de 60 %

a părţii stîngi (Ilhan contra Turciei, hotărîre din 27 iunie 2000) [63], viol (Aydin contra Turciei,

hotărîre din 25 septembrie 1997).

În ultima hotărîre, Înalta Curte stabileşte că „violarea unui deţinut de către un oficial al

Statului trebuie considerată ca o formă deosebit de gravă şi odioasă de maltratare, dată fiind uşurinţa

infractorului de a se folosi de vulnerabilitatea şi opunerea redusă a victimei sale. Adiţional, violul

lasă victimei urme psihologice adînci, care nu se vindecă cu trecerea timpului, la fel de uşor ca alte

forme de violenţă fizică sau psihică ” [4].

Autorii menţionează expres: Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge clar tortura de

tratamentul inuman şi tratamentul degradant, avînd la bază criteriile evidenţiate mai sus. Astfel, spre

deosebire de tortură, tratamentul inuman nu se caracterizează printr-o intensitate deosebită a

actelor aplicate victimei. Multe situaţii de tratament inuman apar în perioada detenţiei persoanei,

însă intensitatea maltratării victimei nu atinge „nivelul minim de severitate” necesar pentru a fi

calificat ca tortură. De asemenea, trebuie să se ţină cont de complexitatea cauzei, inclusiv de

18

criteriile subiective evidenţiate mai sus (vîrsta, sexul, starea sănătăţii victimei), pentru a aprecia

nivelul minim de gravitate în vederea distingerii torturii de tratamentul inuman.

În privinţa tratamentelor inumane, Curtea a reţinut încălcarea articolului 3 din Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în situaţiile: interogatorii

prelungite, efectuate de forţele de poliţie (Irlanda contra Regatului Unit, hotărîre din 18 ianuarie

1998) [64]; agresiuni fizice şi psihice suferite în sediul poliţiei (Ribitsch contra Austriei, hotărîre din

4 decembrie 1995 [95], Tomasi contra Franţei, hotărîre din 27 august 1992 [112], Labita contra

Italiei, hotărîre din 6 aprilie 2000) [67].

În ce priveşte tratamentul degradant, menţionăm că acesta generează victimelor un

sentiment de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească sau să determine victima să

acţioneze împotriva voinţei sale. Pentru a califica un tratament ca fiind degradant, trebuie să se ţină

cont de faptul dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana, sau personalitatea victimei a fost

afectată într-un mod incompatibil cu articolul 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale. Factorii relativi ca vîrsta şi sexul persoanei pot avea un impact

mai mare la constatarea unui tratament ca fiind degradant decît la stabilirea unui tratament inuman

sau tortură. În marea majoritatea a cazurilor, Curtea Europeană a reţinut existenţa concomitentă a

tratamentului inuman şi a celui degradant. Totuşi, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din

Convenţie, pe motivul existenţei doar a tratamentului degradant, spre exemplu, o pedeapsă corporală

sub formă de lovituri de nuia, aplicată reclamantului pe corpul dezgolit de către agenţii de poliţie

(Tyrer contra Regatului Unit, hotărîre din 24 aprilie 1978) [116]. În opinia Curţii, situaţia

respectivă atentează la demnitatea şi integritatea fizică a persoanei, pedeapsă ce poate stimula şi

consecinţe psihologice nefaste.

Deşi interzicerea pedepselor corporale a rămas ca o constantă a jurisprudenţei Curţii

Europene, hotărîrea Costello-Roberts contra Regatului Unit din 25 martie 2000, respinge o cerere de

considerare ca tratament degradant a trei lovituri de pantof de gimnastică cu talpă de cauciuc la

posterior, pedeapsă disciplinară aplicată unui elev internat într-un colegiu britanic, în conformitate

cu regulamentul acestei instituţii, deoarece n-au fost întrunite cerinţe de gravitate şi publicitate [44].

De asemenea, este important să evidenţiem că pînă în 1995, Curtea Europeană nu a

caracterizat nicio faptă a autorităţilor statale drept „tortură”, aceasta din urmă atribuindu-se la

categoria tratamentului inuman care a provocat suferinţe crude şi puternice. După 1995 Curtea

manifestă o mare exigenţă şi fermitate la aprecierea faptelor, făcînd o distincţie între tortură şi

19

tratament inuman. Majoritatea comportamentelor şi actelor care cad sub incidenţa articolului 3 din

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi

calificate ca „tratamente”. Oricum, în anumite circumstanţe, acestea iau clar forma unei pedepse

aplicate victimei, astfel fiind necesar să se determine dacă această pedeapsă este inumană sau

degradantă. La fel, articolul 3 din Convenţie, interzicînd expres pedepsele „inumane” şi

„degradante”, presupune o distincţie dintre asemenea pedepse şi pedepse în general. Or, interzicerea

tratamentelor degradante nu se referă neapărat la sentinţele judecătoreşti obişnuite, chiar dacă

sentinţa pronunţată este severă. Curtea Europeană a indicat că numai în circumstanţe excepţionale o

sentinţă severă poate avea implicaţii în sensul articolului 3 din Convenţie. Într-un asemenea caz, s-ar

putea spune că Statele se bucură de o discreţie sau de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte

„pedepsele” care sunt aplicate condamnaţilor.

În scopul elucidării contextului în care au loc majoritatea încălcărilor articolului 3 din

Convenţie, specificăm detenţia persoanei. Astfel, persoanele private de libertate sunt cele mai

vulnerabile şi mai des expuse riscului de abuz din partea puterii de stat, aflîndu-se complet sub

controlul autorităţilor. Respectarea drepturilor omului în locurile de detenţie este supravegheată de

Comitetul european pentru prevenirea torturii. În ceea priveşte stabilirea faptului dacă au fost

încălcate drepturile persoanei aflate în detenţie în sensul articolului 3 din Convenţie, trebuie să se

constate aplicarea forţei fizice asupra persoanei deţinute. Cei mai relevanţi indici ai recurgerii la

forţă sunt semnele vizibile de vătămare a integrităţii corporale, precum şi traumele psihologice.

Dacă un deţinut prezintă leziuni ale integrităţii corporale pe parcursul detenţiei sale, sau la eliberarea

din locurile de recluziune, autoritatea care l-a deţinut trebuie să demonstreze faptul că acestea nu se

datorează perioadei sau faptului detenţiei. Dacă leziunile corporale ţin de perioada detenţiei şi

constituie un rezultat al aplicării forţei fizice din partea autorităţilor, atunci administraţia instituţiei

penitenciare trebuie să demonstreze că aplicarea forţei fizice a fost necesară, reieşind din conduita

deţinutului [24, p. 71].

Curtea a statuat că în cazul în care o persoană aflată în detenţie decedează fie chiar din cauza

unor leziuni corporale minime, Guvernului îi revine o sarcină majoră de probaţiune pentru a oferi o

explicaţie plauzibilă. În acest context, autorităţile sunt responsabile de asigurarea unei evidenţe

detaliate şi precise privind detenţia persoanei şi sunt obligate să justifice în mod convingător orice

leziune [99].

20

Condiţiile de detenţie pot uneori fi calificate drept tratamente inumane şi degradante.

Acestea se referă atît la mediul general în care sunt deţinute persoanele private de libertate, cît şi la

regimul închisorii şi condiţiile specifice în care sunt deţinute persoanele. Pentru a evalua dacă

mediul în care este deţinută persoana este în concordanţă cu cerinţele Convenţiei, trebuie luate în

considerare particularităţile deţinutului: vîrsta, sexul, starea sănătăţii, pericolul social pe care îl

prezintă, precum şi dacă persoana se află în arest preventiv. Persoana care se află în arest preventiv

şi vinovăţia căreia nu s-a constatat printr-o hotărîre judecătorească definitivă, se bucură de

prezumţia nevinovăţiei, aplicabilă nu doar procesului penal, ci şi regimului juridic care guvernează

drepturile persoanei în locurile de detenţie.

Deseori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 3 din

Convenţie pe motivul condiţiilor neadecvate de detenţie. Astfel, în cauza Peers contra Greciei,

hotărîre din 19 aprilie 2001, reclamantul a fost deţinut aproape două luni, petrecîndu-şi cea mai mare

parte a timpului la pat într-o celulă fără aerisire şi fără fereastră, fiind obligat, de asemenea, să-şi

satisfacă necesităţile fiziologice în prezenţa altui deţinut. Prin urmare, Curtea a considerat condiţiile

de detenţie în instituţia penitenciară ca fiind neadecvate, calificîndu-le ca un tratament inuman şi

degradant [85].

Astfel, sursele lui J.L. Charrier şi A.Chiriac sunt adevărate ghiduri în materia Convenţiei

europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care conţin o gamă

bogată şi diversă de cazuri relevante din jurisprudenţa CEDO, făcînd o delimitare netă între termenii

specificaţi la art. 3 din Convenţia europeană.

Ghidul privind punerea în aplicare a articolului 3 din Convenţia europeană, elaborat de către

Directoratul General pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei în 2002, este o altă sursă care

tratează multidimensional prevederile Convenţiei [71]. Lucrarea accentuează că în majoritatea

Statelor care au ratificat Convenţia, aceasta, pe lîngă faptul că generează obligaţii juridice de drept

internaţional, este şi o parte componentă a dreptului intern. Astfel, Convenţia se încadrează în

sistemul de drept, aplicarea prevederilor ei fiind obligatorie pentru instanţele judecătoreşti şi toate

autorităţile publice naţionale. In cadrul intern, particularii pot invoca direct textul Convenţiei şi

jurisprudenţa CEDO, care trebuie aplicate de instanţele judecătoreşti naţionale.

În plus, autorităţile naţionale, inclusiv instanţele de judecată, urmează să acorde Convenţiei

prioritate asupra oricărei legi naţionale ce contravine ei. Acest fapt corespunde spiritului general al

21

Convenţiei, conform căruia responsabilitatea iniţială şi primară de protecţie a drepturilor consacrate

în Convenţie revine Înaltelor Părţi Contractante.

Articolul 1 al Convenţiei obligă fiecare stat – parte să asigure oricărei persoane aflate sub

jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite de Convenţie. Curtea Europeană pentru Drepturile

Omului a fost instituită pentru a monitoriza acţiunea statelor, exercitînd o competenţă de revizuire.

Existenţa aşa-numitei „marje de apreciere” a fost determinată de relaţia dintre sistemele de drept ale

statelor contractante şi Curte, relaţie marcată de principiul subsidiarităţii, conform căruia respectarea

Convenţiei de către autorităţile naţionale este completată de supravegherea europeană. Doctrina

marjei de apreciere recunoaşte că în multe cazuri autorităţile naţionale sunt intr-o poziţie mai

adecvată pentru a decide asupra unui caz sau asupra unei probleme particulare. Acest lucru este în

special valabil atunci cînd, pentru soluţionarea unui caz, există un spectru larg de opţiuni. Oricum,

marja de apreciere se aplică în mod diferit, în funcţie de valoarea vizată şi de existenţa unor

standarde comune valabile în mai multe state membre şi, respectiv, variază nivelul discreţionar

permis statelor. În contextul articolului 3, interzicerea torturii (articol reflectat în acest manual) este

discutabilă existenţa marjei de apreciere în general.

Pentru respectarea de către sistemele de drept şi politicile naţionale a obligaţiilor impuse de

Convenţie, este adecvat ca protecţia şi garanţiile consacrate de ea să fi incorporate în toate nivelurile

acestor sisteme. Sistemele, în special cele responsabile de elaborarea, implementarea şi executarea

legilor şi dispoziţiilor legale, trebuie să fie capabile să integreze prevederile Convenţiei în

activităţile sale. Acest lucru poate fi realizat numai printr-o cunoaştere minuţioasă a prevederilor

Convenţiei.

De asemenea, în materia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este important

să evidenţiem lucrarea lui C.Bîrsan, editată în 2005, ce vizează comentariul pe articole al Convenţiei

europene, studiu valoros care reprezintă o sinteză şi o analiză detaliată a jurisprudenţei Curţii

Europene, reieşind din articolele Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale [10, p.365].

O analiză a evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost efectuată şi

de autorul român Nanu F. în 2003, în articolul cu privire la dreptul persoanei de a nu fi supusă la

tortură sau la pedepse ori tratamente inumane sau degradante, studiu care reflectă drepturile fiecărei

persoane garantate de articolul 3 din Convenţia europeană [74, p.46].

22

Articolele lui Дворянсков И.., care datează din 2003 şi 2005, conţin o analiză juridico-

penală, în pofida faptului că legislaţia penală a Federaţiei Ruse nu prevede componenţa de

infracţiune „tortura”. Autorul insistă asupra necesităţii incriminării acestei fapte, reieşind din gradul

sporit al prejudiciilor cauzate care-l implică tortura [130];[131].

Cu referire la aspectul ce ţine de combaterea torturii, evidenţiem lucrările elaborate de

Directoratul General pentru Drepturile Omului şi Afaceri Juridice, Consiliul Europei, în 2009 şi

2010. Lucrările în cauză dau răspunsuri la întrebările: ce reprezintă rele tratamente? Care sunt

drepturile deţinuţilor? Care este procedura în cazul unei plîngeri de rele tratamente? Adiţional,

culegerile respective analizează standardele internaţionale care reglementează tortura şi relele

tratamente, precum şi modalitatea de investigare a acestora [109]; [110].

Preocupările contemporane referitor la impunitate sunt bazate pe mai multe reclamaţii

primite de către mecanismele internaţionale în domeniul drepturilor omului, care scot în vileag

eşecurile statelor la investigarea corespunzătoare a relelor tratamente. În acest context, Comisia

Europeană şi Consiliul Europei au lansat un program comun intitulat „Combaterea relelor

tratamente şi a impunităţii”. Programul în cauză ţinteşte asupra activităţii poliţiei şi altor organe de

drept în cinci state membre ale Consiliului Europei: Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan,

Georgia, Ucraina. Lucrările menţionate abordează drepturile deţinuţilor, subliniind obligaţiile

funcţionarilor organelor de drept şi ale autorităţilor în general. Astfel, putem evidenţia importanţa

practică a surselor în cauză, în special, pentru organele abilitate de a investiga cazurile de tortură şi

rele tratamente.

Un alt studiu realizat în domeniul torturii este articolul lui Ширманов И., editat în 2009, ce

vizează consolidarea garanţiilor constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor persoanei prin

interdicţia juridico-penală a torturii, tratamentului inuman şi degradant [140]. În prezenţa interdicţiei

constituţionale a torturii, asemenea tratamente sunt încă folosite în Rusia. Într-o oarecare măsură,

acest lucru se datorează insuficienţei interdicţiilor şi sancţiunilor penale. În articol se analizează

normele internaţionale general acceptate, prevederile art. 21 din Constituţia Federaţiei Ruse,

precedentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, propunîndu-se completarea capitolului 17 al

Codului penal al Federaţiei Ruse, „Infracţiuni împotriva libertăţii, onoarei şi demnităţii” cu reguli

care interzic tortura, tratamentul inuman şi degradant.

Autorul evidenţiază că, în pofida interdicţiilor constituţionale şi penale, în Federaţia Rusă

continuă încălcările drepturilor individuale. Situaţia nu s-a schimbat semnificativ pe parcursul celor

23

10 ani de la ratificarea de către Federaţia Rusă, la 05 mai 1998, a Convenţiei europene pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, este necesar să se ţină seama

de practica internaţională care vizează interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane, inclusiv de

hotărîrile CEDO. În mai mult de 50 de ani – perioadă de activitate a instanţei, s-au creat şi dezvoltat

ideile de bază potrivit dispoziţiilor Convenţiei europene, principiile şi normele de drept internaţional

îmbogăţind în mod semnificativ sistemul de garanţii ale drepturilor şi libertăţilor. Garanţiile,

nedeclarate în mod expres în textul Convenţiei şi al protocoalelor sale, au fost consolidate în

hotărârile Curţii, care, ulterior au devenit precedente. În opinia Curţii, deciziile sale garantează nu

doar examinarea cazurilor concrete, dar, de asemenea, soluţionează probleme de ordin general:

interpretarea, protecţia şi dezvoltarea dreptului consacrat în Convenţie, astfel contribuindu-se la

respectarea angajamentelor asumate de state în calitate de părţi contractante. La soluţionarea unei

probleme concrete, Curtea nu reiese doar din interpretarea normelor Convenţiei, ci şi din normele şi

regulile elaborate în cazuri precedente ale CEDO [140, p.38].

Concomitent, autorul analizează reglementările naţionale, menţionînd că un exemplu de

extindere a protecţiei juridice a drepturilor omului, care se bazează pe reglementările art. 3 din

Convenţia europeană, serveşte art. 21 din Constituţia Federaţiei Ruse: „Nimeni nu poate fi supus

torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.

Autorul, după cum menţionăm mai sus, consideră necesar de a include tortura în capitolul

„Infracţiuni contra libertăţii, onoarei şi demnităţii”.

Articolul 127.3.

Tortură

1. Tortura, tratament inuman deliberat care cauzează dureri sau suferinţe puternice, fizice sau

psihice, se pedepseşte cu …

2. Aceeaşi acţiune săvîrşită:

a) în privinţa a două sau mai multe persoane;

b) asupra unui minor;

c) asupra unei femei gravide;

d) de o persoană cu folosirea situaţiei de serviciu, se pedepseşte cu …

3. Acţiunile prevăzute la alin. 1 şi 2, săvîrşite:

a) cu cauzarea din imprudenţă a decesului, vătămarea corporală gravă a victimei sau alte urmări

grave;

24

b) săvîrşite într-o manieră periculoasă pentru viaţa şi sănătatea mai multor persoane;

c) săvîrşite de un grup criminal organizat

Articolul 127.4. Tratament inuman

Partea 1. Tratamentul inuman constă în provocarea suferinţelor puternice fizice sau psihice grave

care pot duce la tulburări psihice acute ...

Articolul 127.5 Tratament degradant

Tratamentul degradant este cel care implică provocarea suferinţelor, insuflarea unui sentiment de

teamă şi de inferioritate, în scopul umilirii şi discreditării persoanei pentru a sfida rezistenţa fizică şi

morală a acesteia ...

Propunerea de a introduce un articol separat în Codul penal al Federaţiei Ruse, care ar

incrimina tortura, este pe larg discutată în doctrina de specialitate rusă. Susţinem şi încurajăm acest

punct de vedere, deoarece ar clarifica multe probleme cu care se confruntă practica judiciară. Or,

odată cu ratificarea instrumentelor internaţionale în domeniu de către Federaţia Rusă, ar fi oportună

şi implementarea reglementărilor internaţionale la nivel naţional. Problema discutabilă este cea care

se referă la obiectul generic al acestei componenţe de infracţiune. Nu susţinem ideea că tortura

atentează, în primul rînd, la libertatea persoanei, onoarea şi demnitatea ei, acestea fiind valori

sociale care se lezează adiţional, urmare a aplicării actelor de tortură.

Articolul lui Векленко В. şi Галюкова M., care a ieşit de sub tipar în 2007, scoate în

evidenţă lacunele şi imperfecţiunile legii penale a Federaţiei Ruse în domeniile maltratării şi torturii,

totodată analizînd reglementările în vigoare la acest capitol [129].

Potrivit art. 117 din Codul penal al Federaţiei Ruse, maltratare înseamnă provocarea

suferinţelor fizice sau psihice prin intermediul bătăilor sistematice sau alte acte violente, în cazul în

care astfel de acţiuni nu cauzează vătămări corporale grave sau medii integrităţii corporale. Codul

penal nu defineşte termenul de „bătaie”, „alte acţiuni violente”, care constituie latura obiectivă a

acestei componenţe de infracţiune. A.Н. Kрасиков considera că bătăile ar trebui să fie considerate

maltratare numai dacă intensitatea efectelor lor este adecvată maltratării, adică atunci când acestea

sunt aplicate la intervale scurte de timp şi, astfel, provoacă grave suferinţe fizice şi psihice.

Maltratarea se referă la categoria infracţiunilor continue, şi, prin urmare, la recunoaşterea bătăilor

sistematice ca atare, trebuie să se demonstreze că toate episoadele de aplicare reprezintă un tot

întreg, care formează o anumită linie de conduită a făptuitorului ce acţionează cu intenţie. Astfel,

25

autorul menţionează necesitatea aprigă de a incrimina distinct fapta de tortură, în vederea delimitării

acesteia de alte rele tratamente [133, p.41].

Merită a fi evidenţiat autoreferatul tezei de doctor al lui Чобанян Р., editat în 2007, studiu

juridico-penal şi criminologic al torturii [139]. Relevanţa temei de cercetare constă în abordarea

problemei torturii, care nu reprezintă un fenomen nou în societatea contemporană. Timp de secole,

aceasta a fost principalul mijloc de obţinere a probelor, utilizată pe scară largă în cadrul anchetei.

Legislaţia actuală din Rusia conţine norme juridice internaţionale în materia drepturilor omului. De

exemplu, articolul 21 din Constituţie consacră o prevedere importantă: „...demnitatea persoanei este

protejată de stat. Nimic nu poate constitui pentru încălcarea acesteia. Nimeni nu va fi supus la

tortură sau la tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. Nimeni nu poate fi supus fără

consimţământul liber la experimente medicale, ştiinţifice sau de altă natură”. Astfel, interzicerea

torturii şi alte tratamente crude, inumane sau degradante reprezintă în momentul de faţă un principiu

constituţional. Din păcate, cu toate acestea, acte individuale de tortură sunt caracteristicile realităţii

ruse moderne. Problema gravă este prezenţa lor în sistemul juridic. Pericolul fenomenului rezidă,

categoric, în faptul că acesta creează o atitudine negativă a societăţii faţă de organele de drept,

lăsîndu-se să se creadă că violenţa şi cruzimea sunt lucruri banale şi naturale, iar aplicarea lor este

justificată de realizarea eficientă a unor sau altor obiective. Scopul studiului, bazat pe legislaţia în

vigoare, pe materiale din practica judiciară, rezultate concrete ale unor cercetari juridice şi

sociologice, este de a determina cauzele criminalităţii în general, iar în particular, a aplicării torturii

şi, în acest sens, de a se recurge la elaborarea de propuneri concrete în vederea îmbunătăţirii

legislaţiei, practicii judiciare şi a activităţii de prevenire a criminalităţii.

Un rol important privind garanţiile persoanelor în detenţie îl joacă Comitetul european

pentru prevenirea torturii, care are drept sarcină monitorizarea condiţiilor de detenţie, formularea

obiecţiilor şi recomandărilor. Astfel, în studiul realizat în anul 2002, privind normele CPT, este

descrisă modalitatea de constituire şi activitate a CPT-ului, precum şi rolul acestuia în domeniul

prevenirii torturii şi relelor tratamente [78]. Mecanismul internaţional de protecţie împotriva torturii

este redat şi în articolul lui Moряков Д. [136].

Comitetul internaţional al Crucii Roşii a fost prima organizaţie care a protejat deţinuţii,

instituind un sistem de vizitare a locurilor de detenţie de către un organism imparţial, alcătuit din

experţi. Inspirîndu-se din această idee, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus

elaborarea unui tratat european, bazat pe proiectul unei convenţii europene elaborat de Comisia

26

internaţională a juriştilor şi de Comitetul elveţian împotriva torturii. Deschisă semnării în 1987,

această Convenţie, prompt ratificată de statele membre, a intrat în vigoare în 1989. CPT-ul a ţinut

prima sa reuniune în acelaşi an şi a efectuat primele vizite în statele membre în 1990. Foarte rapid el

s-a impus ca un organism cu autoritate. Naţiunile Unite au început să introducă un model similar la

nivel mondial.

Convenţia prevede că CPT-ul se compune din persoane “de înaltă moralitate, cunoscute

pentru competenţa în materia drepturilor omului sau care au experienţă profesională” în domeniile

pe care Convenţia le tratează [40].

Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege un membru din fiecare stat care a ratificat

tratatul; membrii activează individual şi nu în calitate de reprezentanţi ai statului. Pentru

consolidarea imparţialităţii lor, membrii “naţionali” nu participă la vizitele efectuate în ţările lor.

Odată aleşi, membrii activează într-un prim mandat de patru ani, putînd fi aleşi pentru încă două

mandate. În principiu, aceştia îşi exercită funcţiile în perioade reduse, dar în practică mulţi membri

consacră timp considerabil activităţii. Unul din punctele forte ale CPT-ului este compoziţia sa

caracterizată prin marea diversitate de cunoştinţe şi competenţe ale membrilor săi.

Comitetul ţine în mod deosebit la echilibrarea compoziţiei sale pentru a garanta activităţii un

caracter multidisciplinar veritabil. Cei mai numeroşi sunt juriştii, dar mulţi din membri contribuie la

acţiunile CPT-ului prin competenţele lor medicale. Alţii au fost în ţările lor specialişti în problemele

penitenciarelor sau ale poliţiei. În timpul vizitării locurilor de detenţie, Comitetul poate fi asistat de

experţi şi de interpreţi. Secretariatul permanent al CPT-ului se află în sediul Consiliului Europei la

Strasbourg. Competenţa acestuia vizează consolidarea protecţiei persoanelor private de libertate

împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. El se străduieşte să

atingă scopul propus prin vizitarea locurilor de detenţie şi instaurarea ulterioară apoi, a unui “dialog

permanent” cu statele, bazat pe rapoartele CPT-ului şi pe răspunsurile statelor respective. CPT-ul nu

este un organism judiciar; el a dezvoltat o serie de norme pe care le utilizează în timpul vizitelor sale

pentru evaluarea practicilor constatate, încurajînd statele să le însuşească. Multe din aceste norme

sunt mai precise şi mai exigente decît cele care figurează în alte texte internaţionale. Activitatea de

elaborare a normelor evoluează în continuare. Pe măsura dezvoltării acţiunilor sale, CPT-ul are noi

preocupări care-l orientează la formularea unor noi recomandări, incitînd statele la noi reforme

legislative, administrative şi structurale.

27

Mandatul CPT-ului vizează prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau

degradante şi nu condamnarea formală a unui tratament la care a fost supus un deţinut. În timpul

vizitării locurilor de detenţie, CPT-ul evaluează condiţiile de detenţie şi obţine informaţii asupra

procedurilor şi practicilor în vigoare.

CPT-ul este abilitat să viziteze, în statele părţi la Convenţie, toate locurile în care persoanele

sunt, sau pot fi private de liberate de către o autoritate publică. Este vorba, de exemplu, de închisori

şi centre de detenţie pentru minori, de posturi de poliţie, de centre pentru reţinerea străinilor, de

spitale psihiatrice şi de cămine pentru persoanele în vîrstă sau cu handicap.

Vizitele CPT-ului sunt fie periodice, fie ad- hoc.

Vizitele periodice permit Comitetului să viziteze statele în mod regulat după un program

stabilit în fiecare an. La origine, majoritatea vizitelor CPT-ului erau periodice. Noile state-părţi la

Convenţie se pot aştepta la o vizită a CPT-ului la puţină vreme după ratificare.

Vizitele ad- hoc pot avea loc în cazul în care “circumstanţele o cer”. Acestea permit CPT-lui

să reacţioneze repede la primirea informaţiilor ce sugerează necesitatea examinării de urgenţă a unei

probleme sau a unui loc de detenţie în particular. Printre altele, aceste vizite ad hoc permit

Comitetului să examineze în ce măsură recomandările lui precedente au fost urmate de rezultate. De

cîţiva ani, a crescut frecvenţa vizitelor ad hoc scurte şi cu scop precis. Uneori, vizitele ad hoc sunt

efectuate la solicitarea statului însuşi [40].

Convenţia obligă statele să autorizeze delegaţiile CPT-ului să intre şi să se deplaseze fără

restricţie în “orice loc din jurisdicţia sa în care persoanele sunt private de libertate de către o

autoritate publică“. Mai mult, aceasta acordă Comitetului dreptul de a discuta fără martori cu orice

persoană privată de libertate, cît şi cu orice persoană susceptibilă de a-i furniza informaţii utile.

Statele au, de asemenea, obligaţia generală de a comunica CPT-ului orice altă informaţie care

îi este necesară acestuia pentru îndeplinirea misiunii. Dreptul de acces la informaţie al CPT-lui este

subordonat obligaţiei de a ţine cont “de regulile de drept şi de deontologia aplicabilă la nivel

naţional” [136].

La sfîrşitul anului precedent CPT-ul publică lista ţărilor care vor fi vizitate pe parcursul

anului următor. Cu aproximativ două săptămîni înaintea vizitei, Statul primeşte precizări privind

durata aproximativă a vizitei şi componenţa delegaţiei.

Cîteva zile înaintea vizitei, Statul este informat asupra unor instituţii pe care delegaţia CPT

intenţionează să le viziteze.

28

La începutul vizitei se organizează discuţii între delegaţie, pe de o parte şi miniştri,

funcţionari publici şi organizaţii neguvernamentale, pe de altă parte.

În timpul vizitei (aproximativ 1-2 săptămîni), delegaţia (membrii CPT, membrii

Secretariatului şi, dacă este necesar, experţi şi interpreţi) se divizează pentru a vizita locurile private

de libertate, inclusiv instituţiile care nu au făcut obiectul unei notificări prealabile. Membrii

delegaţiei se informează reciproc periodic.

La sfîrşitul vizitei, delegaţia se întîlneşte cu miniştri şi funcţionari pentru a le împărtăşi

primele impresii şi constatări şi, dacă e necesar, le comunică “observaţiile de la faţa locului” privind

anumite situaţii ce solicită o atenţie deosebită.

După fiecare vizită, CPT-ul elaborează un raport confidenţial, cu expunerea constatărilor şi

recomandărilor pe care le consideră necesar ameliorării situaţiei persoanelor private de libertate,

fiind adresat statului în cauză. Raportul conţine solicitarea unui răspuns scris din partea statului,

acesta urmînd să indice măsurile luate pentru punerea în aplicare a recomandărilor făcute, să

reacţioneze la comentariile formulate şi să ofere informaţiile solicitate.

Sunt două excepţii de la confidenţialitatea raportului: prima – dacă un stat solicită el însuşi

publicarea raportului şi a comentariilor sale de răspuns; a doua – dacă un stat refuză să coopereze

sau să amelioreze situaţia persoanelor private de libertate în lumina recomandărilor CPT-ului. În al

doilea caz, Comitetul poate decide (cu majoritatea a două treimi şi după ce a dat statului posibilitatea

să se explice) elaborarea unei declaraţii publice asupra chestiunii. La origine s-a crezut că această

confidenţialitate va fi importantă pentru obţinerea cooperării statelor şi garantarea eficienţei CPT-

ului, dar statele au arătat că sunt pregătite, chiar doresc ca o mare parte a dialogului lor cu Comitetul

să fie dată publicităţii. Într-adevăr, majoritatea statelor vizitate au autorizat publicarea rapoartelor

CPT-ului şi a răspunsurilor lor. Acestea pot fi obţinute la Secretariatul CPT-ului şi sunt accesibile pe

website-ul lui [40].

Evidenţiem actualitatea şi relevanţa recomandărilor CPT, care vor fi descrise ulterior, urmare

a vizitelor Comitetului întreprinse în Republica Moldova, precum şi reacţia autorităţilor naţionale la

obiecţiile Comitetului în privinţa condiţiilor de detenţie, aplicării relelor tratamente faţă de deţinuţi,

precum şi a garanţiilor generale ale persoanelor aflate în detenţie.

Referindu-ne, în continuare, la standardele internaţionale în domeniul torturii şi relelor

tratamente, evidenţiem articolul lui Aгамов Г. şi Ковалева E., elaborat în 2007 [127].

29

Autorii readuc în discuţie ideea că orice stat ar trebui să respecte obligaţiile internaţionale

care decurg din instrumentele universale privind drepturile omului, precum şi din cele de specialitate

referitor la executarea pedepsei şi la tratamentul faţă de persoanele condamnate la diverse tipuri de

pedepse. Categoria acestora incorporează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor

tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, Regulile minime standard privind

tratamentul deţinuţilor, Regulile penitenciare europene, Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii.

În articol se reiterează dezideratul că instrumentele menţionate conţin dispoziţii cu caracter

general (regulamente, linii directorii), care nu permit nicio deviere de la reglementările lor, atît sub

aspect legal, cît şi practic, proclamînd prioritatea în acest sens. Concluzia rezultă în mod direct din

art. 30 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi art. 5 din Pactul internaţional privind

drepturile civile şi politice. Chiar circumstanţe excepţionale (cum ar fi starea de război sau

ameninţare de război, instabilitatea politică internă sau orice situaţie excepţională) nu pot servi

temeiuri justificative de aplicare a tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante.

Principiile acoperă toate drepturile fundamentale ale omului, au un caracter interstatal, fiind

ratificate de majoritatea statelor membre ale ONU, sunt stabile, nu pot fi influenţate de condiţiile

sociale şi politice, nu depind de factorii ideologici şi, prin urmare, reprezintă o orientare clară în

domeniul aplicării legii.

Din 1985, în Europa există Reguli minime standard privind tratamentul deţinuţilor, fiind

revizuite ulterior în conformitate cu tendinţele moderne şi în scopul extinderii sferei de aplicare a

acestora.

Principiile de bază ale Regulilor penitenciare europene sunt:

1. Privarea de libertate trebuie realizată în astfel de condiţii de detenţie, încît să implice respectarea

demnităţii umane.

2. Regulile sunt aplicate cu imparţialitate. Nu se admite discriminarea bazată pe rasă, culoare, sex,

limbă, religie, opinie politică, origine naţională sau socială, naştere, statut economic sau de altă

natură.

3. Corecţia prin pedeapsă trebuie să urmărească scopul menţinerii stării sănătăţii şi demnităţii

persoanei pe parcursul aflării în detenţie; detenţia să contribuie la formarea responsabilităţii

persoanei deţinute ca să-i permită reintegrarea în societate la finele ispăşirii pedepsei.

30

4. Inspectorii calificaţi, numiţi de către autorităţile competente, inspectează regulat închisori, în

special, pentru a monitoriza în ce măsură acestea corespund legilor şi reglementărilor în domeniu.

5. Protecţia drepturilor individuale ale deţinuţilor, în special legalitatea sancţiunilor disciplinare

aplicate, precum şi controlul exercitat în conformitate cu legislaţia naţională a localurilor de

detenţie, trebuie să fie realizate de către o autoritate independentă.

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice naţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman şi

degradant

Comparativ, la nivel naţional nu există, în opinia noastră, o gamă suficient de largă de surse

teoretice care să abordeze şi aspecte juridico-penale ale torturii, precum şi să analizeze multilateral

jurisprudenţa CEDO în domeniu. Totuşi, unele lucrări elaborate la noi merită a fi evidenţiate din mai

multe considerente: în primul rînd, pentru a releva importanţa şi impactul produs în perspectiva

impulsionării cercetărilor şi lărgirii ariei subiectelor sau aprofundării lor, în al doilea rînd, pentru a

demonstra oportunitatea şi temeinicia temei cercetate în prezenta teză.

Monografia elaborată de Ulianovschi Gh. în 1999, rămîne a fi deocamdată unicul studiu

aprofundat în domeniul infracţiunilor care atentează la relaţiile sociale privind activitatea de

înfăptuire a justiţiei şi activitatea de contribuire la înfăptuirea justiţiei. Un capitol distinct este

consacrat infracţiunilor contra justiţiei care împiedică realizarea principiilor constituţionale privind

activitatea organelor ce înfăptuiesc justiţia. În contextul dat, un loc aparte a fost rezervat torturii,

fiind o faptă cu un grad înalt de prejudiciabilitate, autorul reuşind s-o analizeze detaliat din punct de

vedere juridico-penal. Vizavi de această problemă şi-au exprimat opinia atît teoreticieni, cît şi

practicieni din Republica Moldova, Federaţia Rusă, România [118, p.63].

O altă lucrare de valoare ştiinţifică şi didactică incontestabilă este manualul de drept penal

(partea specială), elaborat în 2005 de Sergiu Brînză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Vladimir

Grosu şi Ion Ţurcanu. Studiul didactico-ştiinţific fundamental conţine mai multe rezultate novatorii

ce permit a formula concluzii, generalizări şi legităţi concludente. De asemenea, manualul este o

realizare concretă de promovare a standardelor profesionale pe tărîmul politicii educaţionale şi de

instruire juridică a multor generaţii de jurişti [16].

Interpretări şi analizări detaliate a prevederilor Codului penal al Republicii Moldova se

conţin în comentariul la Codul penal al Republicii Moldova, adnotat şi cu exemple din jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor judecătoreşti naţionale. Lucrarea respectivă

31

facilitează înţelegerea normelor legii penale, clarifică situaţiile în cazul existenţei contradicţiilor

între normele penale, precum şi oferă o paletă largă de speţe din jurisprudenţa CEDO, astfel,

accentuînd necesitatea ajustării legii penale naţionale la standardele europene [5].

La categoria articolelor ştiinţifice cu tematica torturii, tratamentului inuman şi degradant se

înscrie şi lucrarea lui V.Stati, editată în 2008, care analizează sub aspect juridico-penal infracţiunea

de tortură şi infracţiunea de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură. Este o contribuţie

importantă la explicarea normei penale a art. 3091 CP RM şi analizarea acestuia în sens juridico-

penal a componenţei de infracţiune, precum şi aspecte ce vizează jurisprudenţa CEDO în domeniu

cu utilitate teoretică şi practică. În plus, articolul tratează detaliat infracţiunea de organizare şi

instigare a acţiunilor de tortură [104, p.20].

Articolele lui D.Băluţă şi D-I. Străisteanu, elaborate în 2005, cu privire la tortură, fiind scrise

pînă la incriminarea faptei de „tortură” în CP RM, conţin o argumentare detaliată a necesităţii

includerii unei astfel de fapte în legislaţia penală prezentînd, în acelaşi timp, spre analiză patru

proiecte de lege, propuse de Comitetul Helsinki din Moldova [8]. Argumentele plauzibile invocate

de autori aduc în discuţie faptul iniţierii şi dezvoltării de către organismele internaţionale, formate

pentru protejarea şi promovarea drepturilor omului, a unui şir de măsuri politice, mecanisme de

protecţie şi instrumente legislative efective. Unele dintre acestea sunt Convenţia ONU împotriva

torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, prin care a fost constituit Comitetul European pentru Prevenirea Torturii

(CPT), la care Republica Moldova este parte, asumîndu-şi anumite angajamente. Autorii se axează,

de asemenea, pe monitorizarea efectuată de către CPT în Republica Moldova (1998 şi 2001), fiind

depistate multiple cazuri de aplicare a torturii faţă de persoanele aflate sub urmărire penală, atestate

în rapoartele sale către Guvernul Republicii Moldova, cu recomandări menite să excludă pe viitor

tortura şi tratamentele degradante. Situaţia a fost monitorizată şi de către Comitetul Helsinki, care şi-

a propus să analizeze fenomenul torturii în Moldova pentru identificarea oportunităţilor de

încorporare a recomandărilor CPT [7, p.54]; [8, p.7].

Articolul lui Gribincea V., care datează din 2006, merită evidenţiat ca fiind o analiză amplă

şi minuţioasă a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant contra Republicii Moldova,

făcîndu-se referire la constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazurile Becciev contra

Moldovei, Stepuleac contra Moldovei, Boicenco contra Moldovei, Şarban contra Moldovei şi

32

Corsacov contra Moldovei. Valoarea studiului constă în distincţia între tortură, tratament inuman şi

tratament degradant făcută prin prisma jurisprudenţei CEDO [55, p.15].

Seria „Precedentul judiciar”, a apărut în 2006, graţie sprijinului Reprezentanţei Înaltului

Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi în Moldova, rolul substanţial al ediţiilor fiind

înglobarea cazurilor contra Republicii Moldova la Curtea Europeană şi includ o analiză detaliată a

hotărîrilor de condamnare, a deciziilor de inadmisibilitate şi a deciziilor de radiere de pe rolul Curţii

Europene [86]; [87].

În doctrina penală a mai multor ţări se observă tendinţa de apropiere a instituţiilor de drept

penal din familia romano-germanică de cele din familia englezo-americană. Astfel, impactul

dreptului internaţional asupra dreptului penal intern al statelor devine şi mai decisiv. Bunăoară,

Codul penal al RM indică expres că prevederile acestuia se aplică în conformitate cu dispoziţiile

Constituţiei RM şi a altor acte internaţionale la care statul nostru este parte. Mai mult, dacă există

neconcordanţe între reglementările interne şi cele internaţionale în materia drepturilor omului,

prioritate au reglementările internaţionale. Totuşi, doctrina penală nu este univocă în ceea ce

priveşte recunoaşterea precedentului judiciar în calitate de izvor de drept. Recunoaşterea acestuia ca

atare este, în opinia noastră, oportună, deoarece conţinutul normelor şi principiilor dreptului

internaţional se completează şi se îmbogăţesc esenţial prin hotărîrile concrete ale CEDO, ale curţilor

penale internaţionale. Este incontestabil faptul că Convenţia europeană constituie parte integrantă a

sistemului legal intern, această concluzie fiind formulată în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55

din 14 octombrie 1999 „Privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din constituţia RM”. Hotărîrea

respectivă prevede că Convenţia europeană reprezintă o parte integrantă a sistemului legal intern şi

urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebire că Convenţia în cauză are

prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Prevederile Convenţiei europene sunt

interpretate de CEDO, hotărîrile căreia sunt obligatorii pentru instanţele de judecată naţionale. Cea

mai impunătoare şi incorporare a principiilor dreptului internaţional se efectuează în Republica

Moldova prin intermediul hotărîrilor CEDO. Aplicarea normelor internaţionale penale sau

procesual-penale, încorporate în unele cazuri şi în legislaţia internă se realizează prin intermediul

analizei precedentelor CEDO [86, p.5].

C. Ciugureanu-Mihailuţă, autorul recentului studiu din anul 2009, cu privire la

reglementarea internaţională a dreptului copilului la protecţie împotriva torturii, pedepselor sau

tratamentelor crude, inumane sau degradante, menţionează că scopul normelor internaţionale ce

33

incriminează tortura, pedepsele şi tratamentele inumane şi degradante este de a proteja atît

demnitatea, cît şi integritatea fizică şi mentală a individului. Textele internaţionale în materia

drepturilor copilului nu permit nicio excepţie. Totodată, autorul evidenţiază că pentru aplicarea

normelor internaţionale nu este suficientă interzicerea unor astfel de tratamente sau pedepse, sau

tratarea acestora ca infracţiuni, ci trebuie întreprinse măsuri legislative, administrative, juridice sau

de altă natură, la nivel intern, pentru a preveni şi pedepsi actele de tortură, tratament inuman sau

degradant [28, p.9].

Institutul de Reforme Penale a elaborat în 2006 studiul ce vizează combaterea torturii în

Republica Moldova, reieşind din rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii,

hotărârile Curţii Europene pentru Drepturile Omului privind Republica Moldova, din rapoartele

experţilor internaţionali şi naţionali, în care se constată anumite discordanţe între practica de

combatere a torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante şi prevederile actelor

internaţionale şi ale legislaţiei Republicii Moldova [126].

Volumul include Recomandările Conferinţei internaţionale „Combaterea torturii în

Republica Moldova”, Chişinău, 24-25 mai 2006, Raportul adresat Guvernului Republicii Moldova

cu privire la vizita efectuată în Moldova de către delegaţia Comitetului European pentru Prevenirea

Torturii (CPT) în perioada 20-30 septembrie 2004 şi răspunsul Guvernului Republicii Moldova la

raportul (CPT) în urma vizitei acestuia efectuată în Moldova. Interdicţia de utilizare a torturii ca

mijloc de obţinere a probelor sau de estorcare a mitei, interdicţia de utilizare a torturii ca „pedeapsă”

suplimentară în cazul detenţiei, progresul real în combaterea torturii, rolul avocaţilor şi al medicilor

independenţi în combaterea torturii, remediile juridice şi accesul la justiţie, redresarea efectelor

torturii şi dreptul la reparare, reforma legislativă şi instituţională au constituit subiectele de bază ale

dezbaterilor. Participanţii au formulat anumite concluzii şi recomandări privind prevenirea şi

combaterea torturii în Republica Moldova.

În anul 2009, un grup de autori notorii Rotaru V., Dolea I., Creţu I. a elaborat un studiu

privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituţionale de condamnare a Republicii Moldova

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) [97]. Savanţii şi-au propus drept scop analizarea cauzelor condamnării Republicii Moldova de

către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), constatarea progresului făcut în înlăturarea

acestor cauze şi identificarea paşilor care urmează a fi întreprinşi în continuare pentru evitarea

34

condamnărilor similare. Cercetarea s-a efectuat prin prisma articolelor Convenţiei europene pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru a atinge scopurile propuse, autorii au folosit mai multe metode de cercetare. În primul

rînd, au fost analizate hotărîrile de condamnare a Moldovei. Pentru a oferi un cadru fix de cercetare,

s-a decis includerea în studiu a tuturor hotărîrilor de condamnare pronunţate pînă la 1 ianuarie 2008.

35

Concluzii la capitolul 1

1. Prin prezentul studiu demonstrăm că în ultimul timp dreptului de a nu fi supus torturii şi

tratamentului inuman, şi degradant, ca normă imperativă în dreptul internaţional, i se acordă o

atenţie tot mai sporită. Problema este abordată din mai multe puncte de vedere, inclusiv ştiinţific,

doctrinar, practic, etc. În prim plan se situează principiul neadmiterii a nici unei derogări de la acest

drept fundamental, statuîndu-se obligativitatea statelor de a se abţine de la aplicarea relelor

tratamente, de a preveni actele de tortură, tratamente inumane sau degradante, de a investiga efectiv

şi prompt asemenea cazuri, de a lua toate măsurile legale care se impun pentru a-i aduce pe cei

responsabili în faţa instanţei de judecată. Constatăm că în acest sens relevantă şi educativă este

jurisprudenţa CEDO, practică clădită de-a lungul anilor prin pronunţarea unui număr tot mai mare

de hotărîri asupra cazurilor de încălcare a dreptului protejat de art. 3 al Convenţiei europene.

Republica Moldova nu face excepţie, pe rolul Curţii Europene aflîndu-se un şir de cauze privind

presupuse fapte de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, existînd deja mai multe hotărîri

de condamnare a statului nostru.

2. Lucrările lui C.Bîrsan şi J.L. Charrier reprezintă ghiduri veritabile în materia

reglementărilor Convenţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO. Sursele elaborate în acest domeniu

examinează minuţios, sub mai multe aspecte, cazurile-cheie din jurisprudenţa CEDO ce vizează

drepturile garantate de articolul 3 din Convenţia europeană.

3. Interdicţia absolută a actelor de tortură, a tratamentelor inumane sau degradante, fiind o

preocupare conştientizată a contemporaneităţii, tot mai acut scoate în relief necesitatea stabilirii unor

criterii clare de delimitare a torturii de tratamentele inumane sau degradante, cît şi de asemănare a

acestor fenomene şi nu doar la nivel de cercetări şi concluzii teoretice, ci şi de recomandări concrete

şi implementări efective întru armonizarea cadrului legislativ intern cu rigorile universale general

recunoscute în domeniu. Astfel, lucrările de analiză a jurisprudenţei CEDO, constituie în acest

context un suport substanţial, definitoriu, de o valoare ştiinţifică şi practică incontestabilă.

4. Privitor la cercetarea cazurilor de tortură, în special, la metodele şi regulile de cercetară

legală, evidenţiem multitudinea de izvoare doctrinare, elaborate de organizaţii internaţionale în

domeniul promovării şi protejării drepturilor omului. Standardele în cauză conţin o serie de

recomandări şi instrucţiuni în materia cercetării torturii şi relelor tratamente, principii care se

bazează pe imparţialitate, competenţă şi promptitudine.

36

5. În Federaţia Rusă au fost elaborate o serie de publicaţii ştiinţifice în domeniu, deşi, la

moment, nu există o normă separată care ar incrimina distinct tortura în Codul penal. Totuşi, nu

putem neglija sau contesta valoarea teoretică a acestora şi apreciem pozitiv interpretările

substanţiale privind aspectele ce vizează calificarea, precum şi soluţiile doctrinare oferite în acest

sens.

6. Apreciem existenţa multiplelor de surse realizate în domeniul jurisprudenţei CEDO.

Totuşi, ar fi dezirabil să existe mai multe materiale publicate sub aspect juridico-penal care ar

evidenţia lacunele existente în legislaţia naţională, propunîndu-se sugestii în scopul perfecţionării

reglementărilor actuale.

7. Evidenţiem lipsa unor studii analitice în doctrina juridico-penală autohtonă care ar face o

distincţie netă între tortură şi alte infracţiuni adiacente din CP RM, prevăzute, în special, de art. 309

CP RM şi lit.c), al.(2) art. 328 CP RM.

Prin urmare, putem scoate în relief problema de cercetare a lucrării, care rezidă în

delimitarea torturii de alte infracţiuni similare din CP RM, precum şi explicarea termenilor de

„tortură”, „tratament inuman”, „tratament degradant”, reieşind din interpretarea oferită de CEDO în

cadrul jurisprudenţei în domeniul dat. În vederea abordării problemei invocate, evidenţiem direcţiile

de soluţionare a acesteia:

· caracterizarea cazurilor relevante din cadrul jurisprudenţei CEDO în domeniu şi

explicarea termenilor de tortură şi tratament inuman prin prisma acesteia;

· evidenţierea practicii judiciare naţionale referitor la aplicarea prevederilor art. 3091 CP

RM şi lit. c), al. (2), art. 328 CP RM;

· indicarea datelor statistice, sintetizate la nivel naţional de autorităţile competente, cu

referire la infracţiunea de tortură.

Dată fiind complexitatea subiectului, studiul implică o abordare multiaspectuală. Lucrarea

are scopul de a cerceta sub mai multe aspecte şi dimensiuni fenomenele torturii, a tratamentelor

inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional. În vederea tratării adecvate a

temei în cauză, ne-am propus să abordăm o serie de obiective:

· analizarea situaţiei existente în domeniu la momentul actual, reieşind din sursele

teoretice şi reglementările normative în vigoare;

· caracterizarea actelor internaţionale care incriminează tortura şi relele tratamente;

37

· stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură, tratament inuman şi

tratament degradant, precum şi sistematizarea, examinarea jurisprudenţei relevante a

CEDO în materia dată;

· investigarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, ţinînd

cont de recomandările Protocolului de la Istambul;

· analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura”, prevăzută la alin.1 art.

3091 CP RM şi „organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”, prevăzută la alin.2 art.

3091 CP RM, precum şi studiul circumstanţelor agravante, prevăzute la alin. 3, art.3091

CP RM;

· examinarea circumstanţelor agravante din Codul penal al R.M. ce vizează tortura,

tratamentul inuman şi tratamentul degradant, precum şi oportunitatea existenţei acestora

în cadrul anumitor articole din CP RM;

· evidenţierea carenţelor normative în materia torturii şi a tratamentului inuman în scopul

perfecţionării legii penale;

· formularea propunerilor de lege ferenda în vederea eliminării anumitor confuzii la

calificarea faptelor de tortură şi tratament inuman.

38

2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A TORTURII, TRATAMENTULUI

INUMAN ŞI TRATAMENTULUI DEGRADANT

2.1. Analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura” şi „organizarea

sau instigarea acţiunilor de tortură”

Art. 2 CP RM conţine valorile sociale la care poate atenta fapta infracţională. Respectiv,

putem afirma cu certitudine că obiectul juridic general îl constituie totalitatea valorilor şi relaţiilor

sociale protejate de legea penală.

Referindu-ne la tortură, ca infracţiune distinctă, prevăzută la alin.1 art. 3091 CP RM.,

evidenţiem că obiectul juridic generic, în opinia autorului român Costică Bulai, îl reprezintă un

fascicul de relaţii sociale formate în jurul şi datorită uneia dintre valorile fundamentale ale societăţii.

Potrivit altei opinii, acesta constituie un grup de relaţii sociale sau valori omogene la care atentează

un şir de infracţiuni [17, p.146].

Prin urmare, obiectul generic al componenţei respective de infracţiune îl formează relaţiile

sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei. În acelaşi timp, evidenţiem că în literatura de specialitate se

vehiculează ideea că infracţiunile contra justiţiei sunt infracţiunile care împiedică activitatea

normală a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii, a organelor de urmărire penală sau a altor organe

care contribuie la înfăptuirea justiţiei [16, p. 581].

În scopul dezvoltării mai profunde a obiectul generic al infracţiunii, ar fi oportun să

exemplificăm noţiunea de justiţie prin prisma doctrinei dreptului penal al României şi Republicii

Moldova privind noţiunea de justiţie. Susţinătorii primei opinii interpretează noţiunea de justiţie,

atribuind-o la activitatea de soluţionare a cauzelor de către instanţa de judecată. În calitate de

argument se invocă faptul că justiţia se realizează numai de către instanţele judecătoreşti. În acest

sens, s-a dat şi o interpretare infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei, considerînd-o ca o

totalitate de relaţii sociale referitor la funcţionarea normală a organelor ce înfăptuiesc lupta cu

criminalitatea şi alte infracţiuni.

Potrivit altei opinii, activitatea de justiţie include, pe lîngă activitatea propriu-zisă a

instanţelor judecătoreşti, şi alte activităţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei (urmărirea penală şi

executarea hotărîrilor judecătoreşti) [118, p.61]. De asemenea, evidenţiem că justiţia ca obiect

juridic generic al infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei este, în acelaşi timp, obiect juridic

special în raport cu obiectul juridic al tuturor infracţiunilor din Capitolul XIV al Codului penal.

39

Astfel, deducem că justiţia în calitate de obiect generic al infracţiunilor contra justiţiei este protejată

numai în cazurile în care este afectat procesul înfăptuirii justiţiei. În activitatea instanţelor judiciare

pot fi comise şi infracţiuni de altă natură ce aduc atingere altor valori sociale. Or, cînd nu se

atentează nemijlocit la procesul de înfăptuire a justiţiei, nu putem vorbi despre infracţiuni care

împiedică înfăptuirea justiţiei.

Analizînd reglementările Capitolului XIV din CP RM al părţii speciale, constatăm că

infracţiunile respective pot împiedica nu doar activitatea instanţelor judecătoreşti, ci şi activitatea ce

precede judecata şi activitatea ulterioară a judecării cauzei. Reieşind din articolul 114 al Constituţiei

Republicii Moldova, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti. În

consecinţă, justiţia poate fi înfăptuită doar de instanţele judecătoreşti, nu şi de alte organe. Ţinînd

cont de cele evidenţiate, menţionăm că denumirea Capitolului XIV al părţii speciale a Codului penal

nu corespunde cu conţinutul acestui capitol, deoarece înglobează o sferă de relaţii sociale mai

restrînse. De aceea, unii autori propun redenumirea Capitolului XIV în „Infracţiuni privind

înfăptuirea justiţiei sau legate de înfăptuirea justiţiei”, opinie pe deplin justificată la care ne raliem,

deoarece doar în acest fel, activitatea procuraturii, a organelor de urmărire penală va fi una care

contribuie într-o măsură sau alta la înfăptuirea justiţiei. [104, p. 19].

În concluzie, considerăm că obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolul

XIV al părţii speciale a Codului penal trebuie considerate relaţiile sociale cu privire la activitatea de

înfăptuire a justiţiei şi activitatea de contribuire la înfăptuirea justiţiei, fapt ce reiese din întregul

capitol care înglobează componenţe de infracţiune ce exced cadrul strict ce rezidă în faptul că

justiţia este înfăptuită în numele legii de către instanţele de judecată.

Referindu-ne la obiectul juridic special al oricărei infracţiuni, menţionăm că acesta îl

constituie relaţiile sociale contra cărora se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de norma

penală şi care serveşte la individualizarea unei infracţiuni din cadrul aceluiaşi grup. Obiectul juridic

special al infracţiunilor contra justiţiei are la bază o anumită valoare socială şi relaţie socială care

vizează această valoare, proprie numai uneia din infracţiunile de grup şi care se referă numai la un

anumit aspect al activităţii de înfăptuire a justiţiei. Totodată, majoritatea infracţiunilor care

împiedică înfăptuirea justiţiei au şi un obiect juridic special secundar, deoarece, pe lîngă valorile

sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei, se lezează şi altele: integritatea corporală, sănătatea,

demnitatea, libertatea, etc. Caracterizînd infracţiunea de tortură, putem deduce faptul că obiectul

juridic special al acesteia este complex sau are un caracter multiplu. În doctrina penală există o

40

mulţime de opinii vizavi de obiectul juridic special al infracţiunii de tortură: relaţiile sociale cu

privire la exercitarea autorităţii publice în conformitate cu legea (în special, a autorităţii judiciare)

[75, p.321]; relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei încălcate prin provocarea unei dureri

sau a suferinţelor puternice fizice sau psihice persoanei în unul din scopurile arătate în text; relaţiile

sociale referitor la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale sau altor persoane

care acţionează cu titlu oficial de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de

activitatea judiciară un tratament uman, cu respectarea drepturilor omului [115, p.390].

Prin analiză comparativă, conchidem că ultima opinie cu referire la obiectul juridic special

principal este cea mai adecvată. Afirmaţia o deducem din faptul că definiţia în cauză înglobează

particularităţi importante ale infracţiunii de tortură: relaţii sociale privind înfăptuirea justiţiei,

evidenţiindu-se, în special, calitatea subiectului infracţiunii, în acelaşi timp, reliefînd importanţa

respectării drepturilor omului de către persoanele implicate în procesul de realizare a justiţiei.

În ceea ce priveşte atribuirea infracţiunii de tortură la capitolul infracţiuni contra justiţiei,

pot exista anumite controverse, reieşind din faptul că în legislaţiile altor state acestea sunt incluse în

capitole separate.

Potrivit unor opinii, tortura este o infracţiune de rezultat, deoarece aceasta se consumă în

momentul în care victimei i se cauzează dureri sau suferinţe fizice sau psihice puternice. Prin

urmare, tortura lezează relaţiile sociale referitor la buna activitate a autorităţilor publice şi a altor

persoane juridice în cazul în care agenţii lor prin aceste acte au provocat părţii vătămate dureri sau

suferinţe puternice. Or, în concepţia unor autori, scopul principal al acesteia este de a apăra în mod

prioritar dreptul persoanei la viaţă, la integritatea corporală şi sănătate împotriva actelor de tortură

ale agenţilor şi persoanelor oficiale din organele autorităţilor publice şi celor din afara lor [118,

p.61]. În concluzie, susţinătorii acestei opinii consideră că obiectul juridic al infracţiunii de tortură,

după natura şi caracterul valorilor sociale pe care le apără, îl constituie dreptul omului la viaţă, la

integritate corporală şi sănătate, iar valorile sociale referitor la activitatea autorităţilor publice şi

altor organizaţii care acţionează potrivit legii, fiind obligaţi să nu admită tortura în exerciţiul

funcţiei, reprezintă obiectul juridic special secundar al torturii. Acest punct de vedere a fost reflectat

şi în CP RM din 1961, tortura fiind inclusă în capitolul „Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii

şi demnităţii”. Nu susţinem opinia în cauză, avînd în vedere că atentarea la integritatea fizică a

persoanei în cazul torturii reprezintă un mijloc de realizare a scopului constînd în: obţinerea de

mărturisiri; pedepsirea şi intimidarea persoanei. În plus, intenţia făptuitorului este una directă, fapt

41

care este demonstrat de scopul concret expus în dispoziţia art. 3091 CP RM. Deci, relaţiile sociale cu

privire al integritatea fizică şi sănătatea persoanei constituie obiectul juridic special secundar al

torturii.

În Codul penal francez tortura este plasată la capitolul „crime contra umanităţii” (art.212-1)

[34]. Vorbind la general, crimele contra umanităţii incorporează acele fapte violente grave, comise

pe scară largă de către indivizi, fiind ei sau nu agenţi ai statului, contra altor indivizi într-un scop

esenţialmente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios, ceea ce poate lua forma

exterminării, persecutării populaţiei civile pe motivele menţionate mai sus. Astfel, Codul penal

francez incriminează tortura şi alte acte inumane comise din motive politice, rasiale, religioase,

filozofice. Nu negăm faptul că tortura, inclusă în art. 7 din Statutul de la Roma, este o crimă contra

umanităţii, deoarece o asemenea acţiune poate fi comisă şi pe scară largă contra unui număr mare de

indivizi. Să nu confundăm însă scopul torturii definit în Convenţia ONU împotriva torturii, preluat

de legislaţia penală a Republicii Moldova cu scopul indicat în legislaţia penală franceză: scop

esenţialmente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios, etc [105]. Or, dacă abordăm

conceptul de tortură în sens larg, includerea faptei respective în cadrul crimelor contra umanităţii

poate fi justificată. Totuşi, considerăm că abordarea cea mai adecvată în acest caz constă în

interpretarea conceptului de tortură prin prisma Convenţiei ONU împotriva torturii şi Convenţiei

europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care atentează la relaţiile

sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei încălcate prin provocarea unei dureri sau a suferinţelor

puternice fizice sau psihice persoanei în unul din scopurile arătate în text; relaţiile sociale referitor la

înfăptuirea justiţiei, în contextul obligaţiei organelor statale sau altor persoane care acţionează cu

titlu oficial, de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de activitatea

judiciară un tratament uman, cu respectarea drepturilor omului.

Vizavi de obiectul juridic special secundar al infracţiunii de tortură, există, de asemenea,

numeroase opinii: relaţiile sociale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului [76,

p.329]; relaţiile sociale cu privire la drepturile omului; relaţiile sociale care ocrotesc drepturi şi

libertăţi ale omului universal recunoscute [115, p.408]; relaţiile sociale care privesc unele atribute

fundamentale ale persoanei, precum sănătatea, integritatea corporală, libertatea sau demnitatea, alte

drepturi ale omului [77, p.406]. Analizînd opiniile existente, deducem că drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului conţin formulări destul de ample, incorporînd un spectru larg de drepturi

cărora li se poate aduce atingere prin comiterea torturii.

42

În opinia noastră, obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la

integritatea fizică sau psihică a persoanei, deoarece, prin producerea durerilor sau suferinţelor

puternice fizice sau psihice unei persoane se lezează valorile în cauză. Acest fapt reiese din obligaţia

negativă a celorlalţi de a nu aduce atingere persoanei în plan fizic sau psihic în baza principiului

„noli mi tangere”. Adiţional, evidenţiem că în calitate de obiect juridic special secundar, poate fi

invocată şi onoarea şi demnitatea persoanei. Or, suntem de părerea că între integritatea psihică a

persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, onoarea şi demnitatea persoanei, există o legătură

indispensabilă.

Obiectul material al infracţiunii este lucrul sau fiinţa care încorporează unele valori ocrotite

prin legea penală şi asupra căruia se îndreaptă direct acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege.

În situaţia în care există influenţarea nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei,

suntem în prezenţa obiectului material al infracţiunii de tortură, iar obiectul material există în

situaţia în care valoarea socială ocrotită, asupra căreia atentează făptuitorul, se proiectează într-o

entitate materială, astfel încît relaţiile sociale sunt vătămate sau ameninţate prin intermediul acestei

entităţi. Potrivit unor opinii, în calitate de obiect material trebuie incluse doar acele entităţi, care,

fiind influenţate, pot vătăma sau ameninţa obiectul juridic al infracţiunii [14, p.151]. Astfel, în cazul

infracţiunii de tortură, apare în calitate de obiect material corpul persoanei, în acest caz, aducîndu-se

atingere obiectului juridic secundar al infracţiunii. Prin acesta înţelegem expresia corporală a vieţii

sau sănătăţii, ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură individului prezenţa biologică şi

care, odată distruse, suprimă calitatea de fiinţă vie şi sănătoasă a persoanei. Nu contează dacă acesta

este corpul unei persoane tinere sau în etate, sau dacă persoana este sau nu în plenitudinea

facultăţilor fizice sau psihice. Este necesar ca influenţa să fie asupra corpului altei persoane şi nu

asupra propriului corp [16, p.151].

Obiectul material în cazul torturii nu se schimbă în funcţie de obiectul juridic al acesteia.

Altfel zis, atît în cazul în care tortura este plasată în capitolul „Infracţiuni contra justiţiei”, cît şi în

cazul în care admitem faptul că tortura atentează la relaţiile sociale ce ţin de sănătatea, integritatea

fizică şi psihică a persoanei, obiectul material va fi corpul uman. O altă situaţie este în cazul în care

latura obiectivă a torturii se manifestă prin cauzarea suferinţelor puternice psihice. În acest caz, nu

putem afirma că există o influenţă nemijlocită asupra corpului persoanei, psihicul nefiind o entitate

materială.

43

Prin urmare, susţinem poziţia că infracţiunea de tortură are obiect material în situaţia cînd

victimei i se cauzează o durere sau suferinţă de natură fizică, lezîndu-se în acest caz obiectul juridic

adiacent sau secundar al torturii.

În ceea ce priveşte victima infracţiunii de tortură, putem evidenţia calităţile acesteia, reieşind

din opiniile existente în doctrina penală, căci în dispoziţia articolului 3091 CP RM, acestea nu sunt

concretizate:

1. persoana aflată în dependenţă faţă de făptuitor;

2. persoana aflată în arest sau condamnată la pedeapsa privativă de libertate;

3. persoana efectiv torturată sau o terţă persoană supusă unei constrîngeri psihice prin tortura

primei persoane.

Referitor la prima calitate a victimei, este o condiţie care, în opinia noastră, nu are un

caracter obligatoriu, fapt demonstrat de cauza Saviţchi contra Moldovei, unde n-a existat niciun fel

de dependenţă între făptuitor şi victimă, reclamantul fiind supus maltratării din partea

colaboratorilor de poliţie, fiind suspectat de laure de mită [100].

Opinînd asupra celei de a doua calitate a persoanei, unii autori susţin că suntem în prezenţa

unei interpretări restrictive, deoarece poate fi supusă torturii şi persoana perchiziţionată, reţinută,

supusă măsurilor de constrîngere şi nu doar cea care se află în arest sau este condamnată la pedeapsa

privativă de libertate. Cădem de acord cu opinia în cauză, odată ce legea penală nu indică expres

calităţile acesteia, or, faptul că de cele mai dese ori victima este persoana aflată în arest, nu ne

permite de a interpreta restrictiv sfera persoanelor care pot fi incluse în categoria victimelor

infracţiunii. A treia calitate a victimei se referă nu doar la persoana efectiv torturată, ci şi la o terţă

persoană care este supusă constrîngerii psihice, urmare a torturării primei persoane. Astfel, din

dispoziţia articolului 3091 CP RM desprindem şi despre o terţă persoană:

1. de la care făptuitorul urmăreşte scopul să obţină informaţii sau mărturisiri;

2. care a comis sau se bănuieşte că a comis un act pentru care urmează a fi pedepsită persoana

efectiv torturată;

3. care urmează a fi supusă intimidării din partea făptuitorului [104, p.19].

Dacă în una din situaţiile evidenţiate persoanei i se cauzează puternice suferinţe psihice,

aceasta poate fi considerată victimă a infracţiunii de tortură. În concluzie, victimă a infracţiunii de

tortură poate fi persoana care se află în dependenţă faţă de făptuitor, fie este supusă unor măsuri de

44

constrîngere, avînd la bază exerciţiul autorităţii publice şi este efectiv torturată, fie este supusă unei

constrîngeri psihice ca urmare a torturării unei alte persoane.

Referindu-ne la latura obiectivă a infracţiunii de tortură, constatăm că structura acesteia

constă din:

a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe

puternice fizice sau psihice, unei persoane;

b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele fizice sau psihice provocate

unei persoane;

c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Pentru a înţelege esenţa juridică a urmărilor prejudiciabile în cazul torturii, este necesar să

reiterăm poziţia expusă de S.Brînză, potrivit căreia la calificare contează nu are importanţă dacă în

momentul cauzării vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii victima a simţit sau nu

durere; la moment, aceasta poate să nu simtă durerea, fiind inconştientă sau anesteziată. De fapt,

producerea durerii excede cadrul laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art. 151 CP RM (cu

excepţia faptei prevăzute la lit. e) alin. 2, art.151 CP RM). În opoziţie, în cazul infracţiunii de

tortură, tocmai producerea durerii sau suferinţelor reprezintă urmările prejudiciabile [104, p.23].

În cazul infracţiunii de tortură fapta prejudiciabilă se exprimă în aplicarea violenţei. Astfel,

unii autori menţionează că tortura reprezintă o varietate specifică a violenţei. În acelaşi context,

autorul rus, R.S. Ciobanean, afirmă că „tortura” se raportează la categoria de violenţă instrumentală,

fiind aplicată în vederea atingerii unor scopuri sau realizării unor motive antisociale” [104, p.21].

Prin urmare, tortura este o infracţiune care implică aplicarea violenţei, aducînd atingere obiectului

apărării penale pe calea influenţării fizice sau psihice asupra victimei, pentru a fi impusă să adopte

un comportament pe care-l doreşte făptuitorul. De asemenea, autorul remarcă că în cazul torturii,

cruzimea deosebită este o metodă caracteristică.

Potrivit opiniei altor autori, cruzimea deosebită reprezintă o acţiune sau inacţiune

intenţionată care însoţeşte sau succede infracţiunea violentă, nefiind obligatorie pentru producerea

acestei infracţiuni sau pentru producerea urmărilor prejudiciabile ale acestei infracţiuni şi care se

exprimă în cauzarea victimei sau apropiaţilor acesteia a unei suferinţe suplimentare de natură fizică

sau psihică. În pofida unor astfel de păreri, subliniem că în cazul infracţiunii de tortură, cruzimea

deosebită este cuprinsă de această infracţiune, formînd un întreg împreună cu aceasta [104, p.21].

45

În ceea ce priveşte fapta prejudiciabilă a torturii, ar fi oportun ca în această situaţie să

invocăm jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în vederea evidenţierii modalităţilor

faptice ale torturii.

În opinia CEDO, diferenţa între tortură şi alte tipuri de maltratare trebuie realizată conform

„diferenţei de intensitate a durerii cauzate”. Gravitatea sau intensitatea durerii cauzate poate fi

determinată exact, referindu-ne la factorii enunţaţi mai sus: durata; consecinţele fizice şi psihice;

sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei; modul şi metoda de executare. Elementele subiective ale

acestui criteriu – sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei, sunt relevante pentru evaluarea intensităţii

unui tratament anume. Oricum, ponderea atenuantă a acestor factori relativi trebuie să fie minimă la

stabilirea faptului dacă anumite acţiuni reprezintă o tortură. Acţiunile care in mod obiectiv cauzează

o intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură, indiferent dacă victima este femeie sau

bărbat, ori dacă are o constituţie fizică robustă sau nu. Curtea a recunoscut acest fapt în speţa

Selmouni contra Franţei, unde a remarcat că tratamentul cauzat in acest caz nu a fost doar violent, ci

şi odios, şi umilitor pentru oricine, indiferent de condiţia sa [102].

Primul caz de examinare de către organele Convenţiei a unei plîngeri de tortură a fost

cererea interstatală împotriva Greciei, fiind denunţate practicile folosite de junta militară, ce

conducea Grecia la acel moment. Totuşi, fosta Comisie a constatat existenţa practicii de cauzare a

falanga (lovituri la talpa piciorului cu un instrument contondent), bătăi aspre, tratamente cu şocuri

electrice, simularea unei executări şi ameninţări cu împuşcarea şi omorîrea victimelor. Comisia a

conchis că au fost cauzate acte de tortură [71, p.13].

În a doua speţă interstatală, Irlanda c.Regatului Unit, hotărîre din 18 ianuarie 1978, CEDO a

constatat în mod unanim că faptul combinării celor aşa-numite „cinci tehnici” pretinse în cerere,

tehnicile de „dezorientare” sau „privare senzorială”, au constituit acte de tratament inuman, deşi

fosta Comisie a calificat aceste tehnici ca fiind acte de tortură. Aşa-numitele „cinci tehnici” constau

în a sta la perete: forţarea deţinuţilor să rămînă pentru mai multe ore intr-o „poziţie de stres”,

descrisă de victime ca „stînd la perete cu membrele desfăcute, cu degetele de la mînă de asupra

capului, picioarele depărtate lateral şi în spate, impunîndu-i să stea în degetele de la picioare cu toată

greutatea corpului concentrată în degetele de la mînă”; cagulă: punerea pe capul deţinuţilor a unui

sac negru sau albastru închis şi, cel puţin iniţial, menţinerea lui tot timpul cu excepţia

interogatoriilor; expunerea la zgomot: înainte de interogatoriu, ţinerea deţinuţilor într-o cameră unde

era un zgomot şuierător, continuu şi puternic; privarea de somn: înainte de interogatorii, deţinuţii

46

erau privaţi de somn; privarea de mîncare şi băutură: supunerea deţinuţilor la o dietă redusă pe

durata şederii lor în centru şi pe durata interogatoriilor. Curtea a considerat că aceste cinci tehnici au

fost aplicate în mod combinat, premeditat şi timp de mai multe ore, cauzînd persoanelor supuse lor

suferinţe fizice şi psihice, cel puţin intense şi, de asemenea, determinînd tulburări psihice acute pe

durata interogatoriilor. Totuşi, aceste tratamente nu au provocat suferinţe de o intensitate şi cruzime

deosebită, în înţelesul termenului de tortură, calificîndu-se drept tratamente inumane. De asemenea,

Curtea şi-a consolidat poziţia, apreciind că persoana care se află în custodia poliţiei nu deţine control

asupra sa. Prin urmare, dacă la eliberare prezintă semne care atestă folosirea forţei fizice, este

valabilă prezumţia potrivit căreia autorităţile publice se fac vinovate de cauzarea unor astfel de

leziuni, iar răsturnarea prezumţiei ţine de competenţa statului [64].

În cauza Tomasi contra Franţei din 27 august 1992, Curtea a constatat vinovăţia în baza

rapoartelor şi certificatelor medicale redactate în mod independent de medici, care atestă numărul

mare de lovituri aplicate reclamantului şi intensitatea acestora, ceea ce a fost suficient să se

elucideze practicarea unui tratament inuman şi degradant asupra acestuia [114].

Intensitatea şi frecvenţa cu care unele state au încălcat prevederile articolului 3 din Convenţie

au determinat schimbarea jurisprudenţei Curţii Europene în sensul pronunţării condamnării pentru

tortură şi nu doar tratament inuman. Astfel, în hotărîrea Aksoy contra Turciei din 18 decembrie

1997, Curtea a constatat supunerea victimei la „spînzurarea palestiniană” care putea fi aplicată doar

în mod deliberat, fiind atît de gravă şi crudă încît o altă calificare decît drept tortură nici nu se

impunea [1]. Aşadar, acţiunile ce decurg din hotărîrile Curţii Europene şi care au fost calificate ca

fiind tortură, sub aspectul laturii obiective, pot fi:

1. spînzurătoarea palestiniană (legarea mîinilor la spate şi suspendarea victimei de braţe fără

posibilitatea de a se sprijini de sol) [1];

2. forme grave de bătaie [71, p.14] ;

3. şocuri electrice [71, p.14];

4. falaka (falanga): lovirea tălpilor [99];

5. violul [4].

În cauza Corsacov contra Moldovei, Curtea a constatat că nu se discută faptul că între 9 iulie

şi seara zilei de 10 iulie 1998 reclamantul se afla sub controlul poliţiei şi în perioada respectivă a

suferit leziuni corporale. Au fost depistate leziuni în regiunea capului, vînătăi pe talpa piciorului

stîng. Reclamantul a pretins că a fost suspendat de o bară metalică pentru o perioadă îndelungată. El

47

a susţinut, de asemenea, că la 10 iulie 1998 a fost ameninţat cu împuşcarea în cap (fapt neconstatat

de Curte). Leziunile cauzate reclamantului au rezultat în invaliditate de gradul II, care corespunde

pierderii capacităţii de muncă în volum de 50-70%. Curtea a constatat că elementul decisiv în

determinarea formei maltratării îl reprezintă practica numită falaka (lovirea tălpilor) la care a fost

supus reclamantul – o formă de maltratare deosebit de gravă. Aceasta este o formă de tratament rău

deosebit de gravă care presupune intenţia de a obţine informaţii, intimida sau aplica o pedeapsă.

Curtea reaminteşte faptul că în cauza Salman v. Turcia ea a constatat faptul că folosirea practicii

falaka, însoţită de lovituri în zona pieptului, a constituit tortură [43].

În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că violenţa aplicată faţă de reclamant a fost

de o natură deosebit de gravă, capabilă să provoace dureri severe şi suferinţe crude, care pot fi

considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 din Convenţie. În lumina celor expuse,

Curtea constată o încălcare a articolului 3 din Convenţie. Curtea notează că investigaţia a durat mai

mult de trei ani, perioadă în care ea a fost încetată şi redeschisă de cel puţin douăsprezece ori.

În cauza Buzilov contra Moldovei, reclamantul Petru Buzilov a fost arestat în mai 2002, fiind

bănuit de comiterea infracţiunii de banditism. Potrivit reclamantului, el a fost maltratat la secţia de

poliţie din Hînceşti de către poliţişti. O mască de gaz i-a fost pusă pe cap; mîinile şi picioarele lui au

fost legate la spate şi el era suspendat de o bară metalică; sîrme de metal au fost puse pe urechi şi el

era electrocutat în timp ce apă rece era turnată pe el. Din cauza durerii, el şi-a muşcat limba. În

acelaşi timp, un poliţist îi oprea accesul aerului şi mişca sîrmele de metal de la urechi la degetele de

la picioare. Potrivit reclamantului, dînsul a fost supus acestor maltratări în fiecare noapte între 30

mai şi 3 iunie 2002. Procuratura Hînceşti şi Procuratura Generală au respins plîngerile reclamantului

de maltratare pe motivul lipsei „elementelor constitutive” ale infracţiunii. În faţa Curţii, reclamantul

a invocat violarea art. 3 din Convenţia europeană (interzicerea torturii) în urma maltratării sale de

către ofiţerii de poliţie. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 din Convenţie, urmare a

maltratării reclamantului de către ofiţerii de poliţie, menţionînd că acesta a fost supus torturii [20].

În cauza Gurgurov contra Moldovei, reclamantul a fost adus la Comisariatul General de

Poliţie, unde 5 poliţişti l-au torturat timp de cîteva ore. În special, mîinile şi picioarele sale erau

legate la spate, el fiind suspendat de o bară metalică. O mască de gaz i-a fost pusă pe cap cu

întreruperea periodică a accesului la aer. În interiorul măştii de gaz erau plasate sîrme de metal, prin

care se producea electrocutarea lui. Ulterior, el a fost bătut în cap, electrocutat în şolduri, pe spatele

48

său a fost plasată o greutate de 32 kg în timp ce era culcat la pămînt. Şi în acest caz, CEDO a

constatat încălcarea art. 3 din Convenţie, invocînd aplicarea torturii [57].

În jurisprudenţa naţională la acest capitol, de asemenea, se atestă practici de tortură

menţionate supra. Vom evidenţia aici cîteva exemple.

Decizia Colegiului penal al CSJ din 28 ianuarie 2009, mun. Chişinău

1. Prin sentinţa Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, din 1 noiembrie 2007, C.V. şi Ş.V. au fost

condamnaţi în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) şi e) Cod penal la cîte 6 ani închisoare în penitenciar de

tip semiînchis, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în organele de drept pe un termen de 5 ani

fiecare.

2. În fapt, instanţa de fond a stabilit că, inculpaţii H.V., Ş.V. şi C.V., deţinînd funcţia de inspectori

ai poliţiei criminale a sectorului de poliţie nr. 7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău, avînd statut

de ofiţeri de urmărire penală şi fiind astfel persoane cu funcţie de răspundere, au comis infracţiune

de tortură în următoarele circumstanţe. La 21 mai 2007, inspectorul poliţiei criminale a sectorului de

poliţie nr. 7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău, H.V., examinînd conform prevederilor art. 274

Cod procedură penală materialul înregistrat la 19.05.2007 sub nr. 2201 în CPS Botanica pe faptul

sustragerii de către persoane necunoscute la 19.05.2007 din apartamentul nr. 20, amplasat în mun.

Chişinău, a sumei de 3.800 Euro şi 2.000 dolari SUA ce aparţineau lui T.M., şi, suspectînd-o pe P.V.

de comiterea infracţiunii indicate, acţionînd împreună şi de comun acord cu inspectorii poliţiei

criminale a sectorului de poliţie nr.7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău, Ş.V. şi C.V.,

aproximativ la orele 19:00, s-au deplasat la domiciliul ultimei în or. Orhei, de unde au luat-o pe P.V.

şi au dus-o în biroul nr. 2 al sectorului de poliţie nr.7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău.

Acolo, între orele 20:00 – 23:30 aceeaşi zi, urmărind scopul de a obţine de la P.V. mărturisiri

privitor la comiterea sustragerii în cauză şi recunoaşterea vinovăţiei de săvîrşire a infracţiunii,

inculpaţii, acţionînd de comun acord, i-au provocat în mod intenţionat lui P.V. dureri şi suferinţe

fizice şi psihice prin aplicarea multiplelor lovituri cu mînile peste cap şi cu bastonul de cauciuc peste

tălpi prin legarea mîinilor şi picioarelor cu nişte brîuri, prin îmbrăcarea pe cap a măştii antigaz,

atîrnarea ei între 2 mese cu ajutorul unei bare de la un cuier metalic, însoţite de înjurături la adresa

părţii vătămate. În rezultatul acţiunilor violente cu caracter de tortură ale lui H.V., Ş.V. şi C.V.,

părţii vătămate P.V., potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 1425/D din 15 iunie 2007, i-

au fost cauzate vătămări corporale uşoare sub formă de traumatism cranio-cerebral închis manifestat

49

prin comoţie cerebrală, edem al ţesuturilor moi în regiunea zigomatică pe stînga, echimoze pe

membrele superioare şi inferioare.

3. Împotriva sentinţei a declarat apel apărătorul C.S., solicitînd casarea acesteia, pronunţarea unei

noi hotărîri, prin care inculpaţii Ş.V. şi C.V. să fie achitaţi din motivul lipsei în acţiunile lor a

componenţei de infracţiune incriminate, cu respingerea acţiunii civile înaintate de partea vătămată

P.V., motivînd că dînşii vina nu şi-au recunoscut-o, concluziile instanţei de fond sunt neobiective,

ilegale, neîntemeiate, că instanţa a apreciat greşit probele examinate.

3.1. În apelul părţii vătămate P.V. s-a solicitat casarea sentinţei în latura civilă şi pronunţarea unei

noi hotărîri, prin care să se încaseze de la inculpaţii Ş.V. şi C.V. cîte 600 000 lei, motivînd prin

faptul că această sumă corespunde suferinţelor psihice şi fizice pe care le-a avut în timpul torturii şi

ulterior.

4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 30 aprilie 2008, au fost respinse ca

fiind nefondate apelurile declarate şi menţinută sentinţa atacată.

5. Împotriva hotărîrilor pronunţate, la 30 iunie 2008, a declarat recurs ordinar apărătorul V.B. în

numele condamnaţilor C.V. şi Ş.V., solicitînd casarea sentinţei şi deciziei instanţei de apel şi

adoptarea unei noi hotărîri, de achitare, pe motiv că fapta nu întruneşte elementele infracţiunii

incriminate. Concomitent, s-a solicitat respingerea acţiunii civile.

6. Prin decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 03 septembrie 2008, recursul a fost

respins ca fiind vădit neîntemeiat.

6.1. Soluţia respectivă a fost motivată prin faptul că instanţele de fond şi de apel just au stabilit

starea de fapt şi de drept, expunîndu-se clar asupra tuturor motivelor invocate, apreciind fiecare

probă din punct de vedere al pertinenţei, concludenţii, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în

ansamblu – din punctul de vedere al coroborării lor, adoptînd în aşa mod hotărîri legale şi

întemeiate, ţinînd cont de prevederile art. 101 Cod de procedură penală.

7. În recursurile ordinare declarate la 05 noiembrie 2008 de către condamnaţii C.V. şi Ş.V.,

invocîndu-se temeiurile prevăzute de art.427 alin.(1) pct. 5), 6) şi 8) Cod de procedură penală, se

solicită casarea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate şi remiterea cauzei la rejudecare în instanţa de

apel pe motiv că dosarul a fost examinat fără citarea legală a unei părţi, că instanţa de apel nu s-a

pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apel, precum şi nu au fost întrunite elementele

infracţiunii incriminate.

50

8. În conformitate cu art. 432 alin.(2) Cod de procedură penală, Colegiul penal al Curţii Supreme de

Justiţie a decis asupra inadmisibilităţii recursurilor declarate de condamnaţi împotriva sentinţei

Judecătoriei Botanica, mun.Chişinău, din 01 noiembrie 2007 şi deciziei Colegiului penal al Curţii de

Apel Chişinău din 30 aprilie 2008, pe motiv că sînt declarate repetat [122].

Considerăm că instanţa a apreciat corect acţiunile făptuitorilor, avînd în vedere

circumstanţele cauzei. Încadrarea juridică corectă reiese din toate elementele prevăzute în dispoziţia

art. 3091 CP RM., precum şi din criteriile stabilite în jurisprudenţa CEDO. În plus, evidenţiem că în

situaţia respectivă, raportul de expertiză medico-legală a constatat că persoanei i-au fost cauzate

vătămări corporale uşoare integrităţii corporale care se absorb de componenţa prevăzută la art. 3091

CP RM. De fapt, pentru calificarea faptei drept tortură nu este necesar de a constata existenţa

vătămărilor corporale de natură medie sau gravă, deoarece simplul fapt de cauzare a durerilor

puternice fizice şi psihice poate fi apreciat ca un act de tortură. În calitate de dovadă, putem invoca

cauza Buzilov contra Moldovei, unde CEDO a constatat aplicarea torturii faţă de reclamant, deşi, la

nivel naţional, raportul de expertiză medico-legală a demonstrat că reclamantului i-au fost cauzate

vătămări uşoare ale integrităţii corporale.

Cu referire la aplicarea violenţei psihice ca modalitate faptică a torturii, putem evidenţia:

1. simularea unei execuţii;

2. ameninţarea privind maltratarea copiilor victimei;

3. ameninţarea cu o lampă de lipit şi cu seringă… [71, p.16]

Important este să evidenţiem faptul că în cadrul infracţiunii de tortură este dificil de a face o

delimitare netă între cele două tipuri de violenţă, deoarece violenţa fizică este însoţită de

modificarea funcţiilor psihice, la fel precum violenţa psihică implică modificări de ordin fiziologic.

Din aceste considerente, în cazul aplicării torturii este imposibil de a separa suferinţa fizică de cea

psihică, ele fiind interdependente.

Anterior, am afirmat că tortura este o componenţă materială de infracţiune, iar urmările

prejudiciabile se exprimă în durerea sau suferinţa puternică fizică sau psihică.

Prin „durere” înţelegem reacţia psihofiziologică a organismului, produsă ca urmare a unei

puternice excitări a terminaţiilor nervoase din organele şi ţesuturile umane, exprimîndu-se în senzaţii

fizice negative cu grad variat de pronunţare [123].

Noţiunea „suferinţe” reprezintă trăirile negative profunde, condiţionate de excitanţi fizici sau

psihici [123]. Aceste două noţiuni sunt strînse legate între ele, deoarece suferinţa fizică se poate

51

exprima nu doar în durerea propriu-zisă, ci şi în starea fizică nefavorabilă, determinată de foame,

sete, răcirea corpului. De asemenea, unii autori susţin că la suferinţa fizică poate fi raportată şi

extenuarea nervoasă, condiţionată de introducerea în organism a unor substanţe psihoactive. În ceea

ce priveşte suferinţa psihică, aceasta poate fi generată de aplicarea unor factori psihogeni (batjocura,

luarea în derîdere, insulta, ameninţarea) care influenţează asupra psihicului. Reieşind din dispoziţia

articolului 3091 CP RM, constatăm că durerea sau suferinţa trebuie să fie puternică. Prin urmare, de

fiecare dată cînd se produce o anumită durere, trebuie să se stabilească dacă aceasta a fot sau nu

puternică, astfel încît să fie atribuită la categoria torturii.

În plus, evidenţiem că în literatura de specialitate adesea întîlnim termeni legaţi de noţiunea

de tortură, care, din punctul de vedere al interpretării semantice, sunt foarte asemănători, însă sub

aspect juridico-penal necesită a fi interpretaţi în mod diferit:

1. suferinţă – durere fizică sau morală, chin;

2. maltratare – chinuire, producerea durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice;

3. chinuire – producerea suferinţelor fizice sau psihice unei terţe persoane;

4. torturare – acţiunea de a tortura, supunerea la chinuri sau suferinţe fizice sau psihice

[133].

Observăm, că, din punct de vedere lingvistic, aceste acţiuni pot fi sinonime, unele din ele

înglobîndu-le pe celelalte. Sub aspect juridico-penal, termenul de „tortură”, conţinut în legislaţia

penală a Republicii Moldova, este unul preluat din convenţiile internaţionale, odată cu ratificarea

acestora de către R.M., fiind unul adecvat, cuprinzînd, în esenţă, maltratarea, chinuirea şi suferinţele,

care, de altfel, constituie o parte din latura obiectivă a torturii în sensul art. 3091 CP RM.

Am menţionat anterior că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ceea ce

distinge tortura de relele tratamente este „pragul” sau nivelul minim de severitate, fapt ce oferă

posibilitatea de a califica fapta drept tortură. Pentru a constata o astfel de situaţie, urmează a se

stabili un cumul de factori: durata cauzării durerii sau suferinţelor, consecinţele fizice şi psihice,

sexul, vîrsta, starea sănătăţii victimei, modul şi metoda de executare [114, p.12].

Urmează a fi soluţionată şi problema privind esenţa juridică a urmărilor prejudiciabile, căci

în cazul infracţiunii de tortură pot fi cauzate vătămări medii sau grave a integrităţii corporale.

Autorul rus, R.S. Ciobanean, afirmă că în situaţia în care s-au cauzat anumite vătămări corporale în

cazul infracţiunii de tortură, calificarea se va face potrivit regulilor concursului de infracţiuni,

deoarece tortura este o infracţiune formală şi nu cuprinde urmările prejudiciabile [139]. Analizînd

52

dispoziţia articolului 3091 CP RM, constatăm că prejudiciul cauzat sănătăţii nu poate constitui

urmarea prejudiciabilă a infracţiunii de tortură. Anterior, vorbind despre obiectul juridic special

secundar al infracţiunii de tortură, am utilizat sintagma „integritatea fizică sau psihică a persoanei”

şi nu formula „sănătatea persoanei”.

Făcînd o legătură între obiectul juridic special secundar şi urmările prejudiciabile, urmează

să stabilim următoarele variante: relaţiile sociale cu privire la integritatea fizică sau psihică a

persoanei – durerea sau suferinţa puternică fizică sau psihică; relaţiile sociale cu privire la sănătatea

persoanei – prejudiciul (vătămarea) sănătăţii persoanei [104, p.23]. Prin urmare, în cazul

infracţiunilor care produc o durere sau suferinţă puternică fizică sau psihică, relaţiile sociale cu

privire la integritatea fizică sau psihică a persoanei trebuie considerate ca obiect juridic special

secundar al acestor infracţiuni (spre exemplu, lit. j) alin.2 art. 145 C.P., lit. e) alin.2 art.151 CP RM,

lit.g) alin.2 art.165 CP RM, lit f) alin. 2 art. 171 CP RM etc.). Acest fapt distinge infracţiunile

respective de tortură. Or, în cazul torturii, durerea sau suferinţa fizică sau psihică este unica urmare

prejudiciabilă. Aşadar, infracţiunea de tortură este una materială şi se consumă în momentul

survenirii urmărilor prejudiciabile, adică a durerii sau suferinţei puternice fizice sau psihice.

În concluzie, menţionăm că în ceea ce priveşte semnele facultative ale laturii obiective, din

dispoziţia articolului 3091 CP RM nu reiese anumite semne obligatorii. Autorul rus, Dvoreanskov,

afirmă că, în calitate de semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii de tortură evoluează:

locul infracţiunii – locul detenţiei persoanei sau de efectuare a actelor procesuale; ambianţa de

comitere a infracţiunii – condiţii nefavorabile de detenţie, limitarea unor drepturi, izolarea de

societate; metoda de comitere – implică cruzime ca element al violenţei de fiecare dată; caracterul

ilegal al acţiunilor din partea persoanelor cu funcţie de răspundere – ceea ce semnifică că făptuitorul

acţionează contrar obligaţiilor sale legale [131, p.20]. Avînd în vedere faptul că legea penală nu

prevede astfel de semne obligatorii, n-ar fi oportun să interpretăm restrictiv dispoziţia articolului

3091 CP RM.

În opinia altor savanţi ruşi, în cazul torturii, pot fi evidenţiate următoarele semne facultative

ale laturii obiective:

a) timpul sau durata cauzării actelor de tortură – este un semn important, evidenţiat şi în

jurisprudenţa CEDO, care delimitează tortura de tratamentul inuman, deoarece perioada în care sunt

aplicate acte de tortură este determinantă şi urmează a fi apreciată în fiecare caz concret de

maltratare pentru a se constata dacă aceste acţiuni ilegale au atins pragul minim de severitate necesar

53

pentru a califica fapta drept tortură. Timpul include atît perioada de cauzare a durerilor sau

suferinţelor fizice sau psihice, cît şi perioada anterioară aplicării acestora (încătuşarea persoanei,

transportarea la locul unde urmează a fi supus maltratării, etc.);

b) locul – în sensul dat, autorii menţionează că acesta poate fi oricare loc ales de făptuitor,

fie că a fost adaptat anterior în acest scop, fie că a fost selectat întîmplător. În plus, reieşind din

jurisprudenţa CEDO ce vizează cazurile contra Republicii Moldova cu privire la tortură şi rele

tratamente, evidenţiem că locul infracţiunii îl constituie izolatoarele de detenţie preventivă sau

instituţia penitenciară. Însă, odată ce locul nu este un semn obligatoriu, indicat în dispoziţia art. 3091

CP RM, menţionăm că acesta poate fi orice teritoriu, orice spaţiu unde persoana este supusă actelor

de tortură.

c) ambianţa – este determinată de condiţii, circumstanţe; aceasta poate fi creată şi de victimă,

urmare a refuzului de a face declaraţii sau oferire a informaţiilor false;

d) metoda – se caracterizează prin cruzime deosebită, manifestată în procesul torturării

victimei cu instrumente speciale sau adaptate în acest scop. Ceea ce deosebeşte tortura de alte rele

tratamente este caracterul sistematic al aplicării loviturilor [129].

În cadrul laturii obiective a infracţiunii de tortură urmează a fi analizată şi situaţia care

înlătură caracterul penal al faptei, indicată la finalul dispoziţiei articolului 3091 CP RM, care

prevede că fapta prevăzută de această dispoziţie nu constituie infracţiunea de tortură dacă durerea

sau suferinţa rezultă exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.

Aşadar, fapta poate fi calificată drept tortură urmare a cumulării criteriului formal şi material al

infracţiunii. Criteriul material îl exprimă durerea sau suferinţa provocată în contextul torturii, iar

criteriul formal constă în caracterul ilegal al măsurilor aplicate de către făptuitor. Criteriul formal

este cel care permite delimitarea infracţiunii de tortură de influenţarea coercitivă legală asupra

persoanei, adică de acţiunile persoanelor abilitate, acţiuni reglementate de lege (spre exemplu,

reţinerea persoanei, aplicarea măsurilor de constrîngere prevăzute de CPP, aplicarea măsurilor de

influenţare disciplinară asupra condamnatului etc.) [104, p.21].

În opinia unor savanţi, tortura urmează a fi delimitată de alte încălcări ale drepturilor omului

avînd un caracter neinfracţional determinate de anumite circumstanţe (aglomeraţia în locurile de

detenţie, aerisirea insuficientă a celulelor, condiţiile sanitaro-igienice) [104, p.21]. În acest sens,

evidenţiem că situaţiile exemplificate adesea sunt calificate de CEDO ca tratament inuman şi

degradant, fapt ce demonstrează în mod evident distincţia între tortură şi asemenea tratamente,

54

reieşind din nivelul minim de gravitate care trebuie să existe pentru a putea fi invocată infracţiunea

de tortura. Este important să remarcăm că vom fi în prezenţa cauzei care înlătură caracterul penal al

faptei, prevăzută în dispoziţia articolului 3091 CP RM, doar în situaţia în care sancţiunile legale sunt

aplicate în conformitate cu legea. Or, în cazul în care durerea sau suferinţa ce rezultă dintr-o

sancţiune legală se datorează nerespectării condiţiilor normative privind executarea sancţiunii legale,

nu va exista cauza care înlătură caracterul penal al faptei indicată în partea finală a articolului 3091

CP RM. Prin urmare, durerea sau suferinţa nu va putea fi considerată inerentă acelei sancţiuni sau

ocazionată de ea.

Din cele menţionate mai sus putem extrage următoarele elemente esenţiale care constituie

tortura:

- cauzarea unor suferinţe sau dureri fizice sau psihice grave;

- cauzarea intenţionată a durerii;

- urmărirea unui scop anume, precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau intimidarea;

- existenţa unui subiect special, precum şi calitatea specială a victimei.

În contextul elementelor enumerate, invocăm un exempu din practica judicară naţională la

acest capitol.

Decizia Colegiului penal al CSJ din 16 februarie 2010, mun. Chişinău.

1. Prin sentinţa Judecătoriei Comrat din 30 decembrie 2008, U.D. a fost achitat de învinuirea de

comitere a infracţiunii prevăzute de art. 3091 alin. (1) Cod penal, din motiv că fapta nu a fost

săvîrşită de inculpat.

2. Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriu, U.D. a fost învinuit de

faptul că, activînd în funcţia de inspector în secţia minori şi moravuri a CPR Comrat, fiind persoană

cu funcţie de răspundere, avînd în atribuţiile sale drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor

autorităţii publice, a săvîrşit infracţiunea de tortură, adică provocarea, în mod intenţionat, a unei

dureri sau suferinţe puternice, fizice ori psihice unei persoane, în special cu scopul de a obţine de la

aceasta informaţii sau mărturisiri, provocată de o persoană cu funcţie de răspundere, în următoarele

circumstanţe. La 03 ianuarie 2008, aproximativ la ora 8.00, G. L. Şi feciorul său, G. I., la invitaţia

inspectorului de sector în secţia minori şi moravuri a CPR Comrat, C. I., în vederea efectuării

acţiunilor de urmărire penală în cauza pornită pe faptul sustragerii computerului de la domiciliul

acestora, s-au prezentat în biroul lui de serviciu din incinta Postului de poliţie municipală a CPR

Comrat, unde în acelaşi timp se aflau inspectorul superior M.D. şi inspectorul U.D. În timpul

55

discuţiilor pe marginea examinării cererii depuse, U.D., cu scopul impunerii lui G.I. să recunoască

faptul dispunerii de computerul său după propria dorinţă, şi nu sustras, avînd intenţia de a-i provoca

dureri şi suferinţe puternice, l-a condus pe acesta într-un alt birou, situat în aceeaşi clădire, unde

timp de aproximativ o oră i-a aplicat lui G.I.. multiple lovituri cu pumnii şi picioarele pe corp şi cap,

în timp ce stătea în poziţia semi-aşezat, cu mîinile întinse în faţă, cu o scîndură de la scaun pe cap,

provocîndu-i dureri şi suferinţe puternice, ameninţîndu-l cu aplicarea forţei fizice dacă scîndura va

cădea de pe capul lui. După aceasta, U.D., conducîndu-l pe G.I. în biroul unde se aflaseră iniţial, în

prezenţa mamei acestuia, G.L., şi inspectorilor, C.I. şi D.M., a înfierbîntat o clamă la flacăra unei

brichete şi a încercat să-l frigă pe acesta. Apoi, aproximativ la ora 12.00, G.I. şi mama sa au fost

lăsaţi să plece acasă.

3. Nefiind de acord cu sentinţa pronunţată, procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia a declarat apel,

solicitînd casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, potrivit modului

stabilit pentru prima instanţă, prin care U.D. să fie recunoscut vinovat şi condamnat în baza art. 3091

alin. (1) Cod penal la 3 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în organele

afacerilor interne pe un termen de 3 ani. În conformitate cu prevederile art. 90 Cod penal, s-a

solicitat dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei pe un termen de probă de 2 ani. În

argumentarea apelului declarat, procurorul a invocat că instanţa de fond a apreciat greşit probele

administrate în cauză, ele dovedind cu certitudine vinovăţia inculpatului de comiterea faptei

incriminate.

4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009, a fost admis apelul

procurorului, casată sentinţa Judecătoriei Comrat din 30 decembrie 2008, rejudecată cauza şi

pronunţată o nouă hotărîre, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care U.D. a fost

condamnat în baza art. 3091 alin. (1) Cod penal la 2 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa

funcţii în organele afacerilor interne pe un termen de 2 ani. Conform art. 90 Cod penal, a fost

dispusă suspendarea condiţionată a executării pedepsei stabilite pe un termen de probă de 2 ani.

5. Hotărîrea nominalizată este atacată cu recurs ordinar de către condamnatul U.D., care solicită

casarea acesteia, cu menţinerea hotărîrii primei instanţe. În argumentarea recursului declarat, U.D a

invocat că instanţa de apel a pus la baza hotărîrii de condamnare doar probele aduse de partea

învinuirii, fără a aprecia corespunzător declaraţiile martorilor.

6. Judecînd recursul în baza materialelor dosarului şi motivelor invocate de recurent, Colegiul

consideră că acesta este întemeiat şi necesită a fi admis din următoarele considerente. Potrivit

56

dispoziţiilor art. 414 alin. (1) Cod de procedură penală, instanţa de apel, judecînd apelul, verifică

legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza probelor examinate de prima instanţă conform

materialelor din dosar şi oricăror probe noi prezentate instanţei de apel, sau cercetează suplimentar

probele administrate în instanţa de fond, ori poate da o nouă apreciere probelor din dosar.

Prin hotărîrile sale în cauzele Popovici împotriva Republicii Moldova din 27 noiembrie 2007 şi

Spînu împotriva României din 29 aprilie 2008, CEDO a constatat ca încălcare a prevederilor art. 6 §

1 din Convenţia europeană rejudecarea cauzelor fără a examina probele învinuirii, fără a audia

personal inculpatul şi fără să fi fost audiat măcar martorul acuzării într-o şedinţă publică cu scopul

de a asigura procedura contradictorialităţii. Inculpatul se audiază în mod obligatoriu în cazul cînd se

constată că prima instanţă şi cea de apel au pronunţat soluţii contrare: de achitare şi de condamnare.

Astfel, este inadmisibilă soluţia privind admiterea apelului, casarea sentinţei atacate, rejudecarea

cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, fără a fi

evaluate şi, respectiv, apreciate probele puse la baza deciziei pronunţate, precum şi fără a stabili şi a

descrie circumstanţele care justifică concluzia respectivă. Avînd în vedere aceste prevederi, Colegiul

conchide că instanţa de apel nu s-a conformat acestora la judecarea apelului. Astfel, conform

sentinţei primei instanţe, U.D. a fost achitat de învinuirea de comitere a infracţiunii prevăzute de art.

3091 alin. (1) Cod penal din motiv că fapta nu a fost săvîrşită de inculpat. Instanţa de apel, casînd

sentinţa de achitare şi pronunţînd o nouă hotărîre, de condamnare a lui U.D. în baza art. 3091 alin.

(1) Cod penal, a făcut trimitere la un şir de probe administrate de instanţa de fond, fără a le verifica

în şedinţa de judecată a instanţei de apel, şi care nu au fost reflectate în procesul-verbal al şedinţei de

judecată, întrucît în procesele-verbale lipsesc menţiunile cu privire la audierea inculpatului, părţii

vătămate, a martorilor, la cercetarea documentelor şi a proceselor verbale ale acţiunilor procesuale,

deşi instanţa de apel în realitate a examinat cauza potrivit regulilor generale pentru examinarea

cauzelor în prima instanţă.

Elucidînd şi constatînd motivele expuse, în temeiul art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură

penală, Colegiul penal lărgit a decis admiterea recursului ordinar declarat de condamnatul U.D., a

dispus casarea deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009, cu rejudecarea

cauzei în Curtea de Apel Cahul [122].

Observăm în speţa prezentată că decizia Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009 a fost

casată, deoarece nu s-au respectat condiţiile de procedură, la baza aprecierii vinovăţiei luîndu-se în

consideraţie doar probele aduse de partea învinuirii. Prin prisma dreptului material, considerăm că a

57

fost făcută o calificare corectă, deoarece sunt întrunite toate elementele obiective şi subiective,

precum şi respectate criteriile invocate de CEDO în aprecierea faptei drept tortură. Astfel, descrierea

din speţă că “timp de aproximativ o oră i-a aplicat lui G.I. multiple lovituri cu pumnii şi picioarele

pe corp şi cap, în timp ce acesta stătea în poziţia semi-aşezat, cu mîinele întinse în faţă, cu o

scîndură de la scaun pe cap, provocîndu-i dureri şi suferinţe puternice, ameninţîndu-l cu aplicarea

forţei fizice dacă scîndura va cădea de pe capul lui”, demonstrează caracterul continuu, iar metoda

utilizată este una care denotă cruzime. Este cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenţei CEDO se face

distincţie între tortură şi tratament inuman, reieşind din „pragul minim de severitate”. Deoarece nu

avem în cadrul capitolului “Infracţiuni contra justiţiei” o componenţă separată de infracţiune

„tratamentul inuman”, o asemenea distincţie nu poate fi făcută la nivel naţional. Prin urmare, situaţia

descrisă în speţa respectivă se încadrează în componenţa prevăzută de art. 3091 CP RM.

Totodată, nu susţinem decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009,

care, potrivit art. 90 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei stabilite pe

un termen de probă de 2 ani în privinţa lui U.D. În opinia noastră, în cazul stabilirii pedepsei pentru

tortură nu trebuie să se aplice art. 90 CP RM, avînd în vedere natura şi gravitatea faptei

infracţionale. Or, reieşind din interpretarea Convenţiei europene, tortura, după natura gravităţii sale

este plasată după infracţiunea de omor.

Toate actele internaţionale care incriminează tortura nu justifică astfel de tratamente în

niciun fel de circumstanţe. Astfel, Codul penal român din 2009 conţine următorul alineat: „ nicio

împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu

războiul, de instabilitate politică internă sau de oricare altă stare de excepţie, nu poate fi invocată

pentru a justifica tortura [36]. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei

autorităţi publice”. Prevederea respectivă, fiind preluată din Convenţia ONU împotriva torturii şi

altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, este una de importanţă

esenţială, deoarece accentuează încă o dată gradul avansat de prejudiciabilitate al faptei şi

incompatibilitatea acesteia cu normele unui stat unde legea reprezintă valoarea supremă. Prin

urmare, considerăm oportun de a introduce o astfel de clauză şi în legea penală a R.M., invocînd şi

faptul că Republica Moldova a ratificat majoritatea Convenţiilor internaţionale care condamnă

tortura, tratamentele inumane şi degradante.

După cum am evidenţiat anterior, alin. 2 al art. 3091 CP RM, prevede răspunderea penală

pentru fapta de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură. Menţionăm că infracţiunea

58

respectivă nu este subsidiară infracţiunii de la alin. 1 art. 3091 CP RM., ci este de sine stătătoare şi

nu necesită a se face referire la prevederile părţii generale a Codului penal (alin.3,4 art.42 CP RM).

Organizarea torturii ca modalitate normativă a infracţiunii prevăzute la alin. 2 art. 309/1 CP

RM rezidă în organizarea săvîrşirii infracţiunii de tortură sau în dirijarea realizării acesteia şi anume:

iniţierea şi planificarea torturii; atragerea la săvîrşirea torturii a altor participanţi; coordonarea

acţiunilor participanţilor; elaborarea şi modificarea planului de activitate infracţională.

Instigarea torturii ca modalitate normativă a infracţiunii prevăzute la alin. 2 al art. 309/1 CP

RM constă în determinarea altei persoane la comiterea infracţiunii de tortură. Determinarea poate fi

făcută verbal sau scris, direct, indirect, evident sau insidios. Metodele de instigare pot fi din cele mai

diverse: rugăminţi, daruri, promisiuni, etc. Exprimarea dorinţei fără efect determinant în comiterea

torturii nu poate fi considerată instigare a torturii [104, p.21].

Infracţiunea respectivă este una formală şi se consideră consumată în momentul realizării

activităţilor specificate în dispoziţia articolului 3091 CP RM. Altfel zis, pentru existenţa infracţiunii

nu este necesar ca persoana în raport cu care s-a recurs la organizare sau instigare să fi trecut la

executarea torturii [104, p.21]. De asemenea, evidenţiem că în cazul infracţiunii de organizare sau

instigare a acţiunilor de tortură nu suntem în prezenţa unui obiect material al infracţiunii şi a

victimei, deoarece nu este exercitată o influenţă asupra unei entităţi materiale, infracţiunea

consumîndu-se la etapa organizării sau instigării acţiunilor de tortură.

Referindu-ne la circumstanţele agravante ale infracţiunii de tortură, prevăzute la alin. 3 art.

3091 CP RM, menţionăm că acestea sunt comune atît pentru infracţiunea de tortură, cît şi pentru

infracţiunea de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură:

a) cu bună ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide, ori profitînd de starea de

neputinţă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, handicapului fizic sau psihic

ori altui factor;

c) de două sau mai multe persoane;

e) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în acest

scop;

f) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere.

Cu referire la prima agravantă, subliniem că subiectul trebuie să cunoască cu certitudine

despre existenţa calităţii speciale a victimei: femeie gravidă sau minor. Această cunoaştere trebuie

să se bazeze pe fapte reale şi să nu fie una prezumtivă. Comiterea torturii sau a infracţiunii de

59

organizare sau instigare a acţiunilor de tortură asupra unei femei gravide prezintă un pericol social

sporit, potrivit unor opinii, avînd în vedere faptul că se cauzează un prejudiciu produsului de

concepţie, care, deşi nu este persoană, constituie o viaţă în curs de dezvoltare. La calificare nu

contează sursa despre graviditatea femeii, nici vîrsta sarcinii, nici viabilitatea fătului. Agravanta

respectivă nu poate fi imputată făptuitorului în cazul în care nu ştia despre existenţa ei. Pe de altă

parte, dacă făptuitorul credea eronat despre existenţa sarcinii, cele comise urmează a fi calificate ca

tentativă la lit a) alin.3, art. 3091 CP RM. În ceea ce priveşte comiterea infracţiunii asupra unui

minor, evidenţiem că sunt valabile aceleaşi reguli specificate anterior, cu deosebirile de rigoare.

Legiuitorul a folosit sintagma „minor” fără a face o anumită deosebire în raport cu vîrsta sau

discernămîntul acestuia.

Potrivit Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie

1989 la New York ( Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.408-XII din

12.12.90, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993), prin copil se înţelege orice

fiinţă umană sub vîrsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor cînd în baza legii aplicabile copilului,

majoratul este stabilit sub această vîrstă [41]. De asemenea, în conformitate cu prevederile Legii

nr.338 din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului, o persoană este considerată copil din

momentul naşterii şi pînă la vîrsta de 18 ani. Prin urmare, în cazul acestei circumstanţe agravante

minorul va fi persoana sub vîrsta de 18 ani [70].

În cadrul acestei circumstanţe agravante se include şi tortura comisă profitînd de starea de

neputinţă a victimei cunoscută sau evidentă, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului

fizic sau psihic ori altui factor. Prin „starea de neputinţă a victimei” se înţelege incapacitatea

victimei de a se apăra din cauza nefuncţionării totale sau parţiale a conştiinţei sau a stării sale fizice

sau psihice precare. În acelaşi timp, datorită faptului că victima căreia i se provoacă durerea sau

suferinţa fizică sau psihică simte această durere, respectiv, este imposibilă nefuncţionarea totală a

conştiinţei victimei. Conform unei alte opinii, prin „starea de neputinţă” se înţelege incapacitatea

victimei de a se apăra din cauza stării sale fizice sau psihice precare [16, p. 61]. Asemenea situaţii

sunt expuse la lit. a) art. 3091 CP RM: vîrsta, boala, handicapul fizic sau psihic sau alt factor. Deci,

legiuitorul n-a prevăzut în mod exhaustiv toate situaţiile care pot confirma starea de neputinţă a

victimei. Pentru calificare nu este suficient ca victima să se afle în stare de neputinţă, este necesar ca

făptuitorul să profite de această stare, cu condiţia că cunoaşte această stare precară şi a decis să

profite, sau o astfel de stare este evidentă. De asemenea, pentru aplicarea agravantei respective nu

60

contează dacă făptuitorul însuşi a adus victima într-o astfel de stare, sau aceasta se afla în stare de

neputinţă independent de voinţa făptuitorului.

Cea de a doua agravantă, săvîrşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane, menţionăm

că aceasta presupune:

- coautoratul;

- săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii în

comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne;

- săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii prin

intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne.

În acelaşi timp, este important să facem distincţia între comiterea infracţiunii de două sau

mai multe persoane şi participaţia la infracţiune. Reieşind din faptul că în cazul participaţiei toţi

participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii, în situaţia agravantei respective

aceasta va exista şi în cazul în care doar unul din făptuitori va întruni aceste semne.

Vizavi de agravanta de la lit. e) alin.3 art. 3091 CP RM, evidenţiem că făptuitorului i se va

aplica o sancţiune mai drastică, ţinînd cont de faptul că acesta utilizează instrumente speciale de

tortură sau alte obiecte adaptate în acest scop. Prin acestea, se au în vedere uneltele, dispozitivele

sau aparatele special adaptate sau confecţionate pentru a provoca victimei durere sau suferinţă fizică

sau psihică (butelii de plastic umplute cu apă, diverse obiecte contondente, cablu cu mîner la

extremitate, cabluri electrice, etc.) [104, p.22]. După cum am menţionat anterior, tortura implică o

cruzime deosebită, fapt ce o separă de tratamentul inuman. Prin urmare, de cele mai dese ori,

cruzimea deosebită este manifestată cu folosirea obiectelor speciale sau adaptate în acest scop, fapt

ce reiese din jurisprudenţa CEDO în acest domeniu.

Răspunderea penală se agravează dacă infracţiunile de tortură şi organizarea sau instigarea

acţiunilor de tortură sunt comise de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere. Potrivit alin.2 art.

123 CP RM, prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cu funcţie de

răspundere al cărui mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia Republicii Moldova

şi de legile organice, precum şi persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de răspundere le-a

delegat împuternicirile sale. De asemenea, conform alin.1 al art. 123 C.P. R.M., persoana cu funcţie

de răspundere este persoana căreia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a

administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă permanent sau provizoriu, prin

stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi sau obligaţii în

61

vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie sau

organizatorico-economice [35].

Referindu-ne la latura subiectivă a infracţiunii de tortură, menţionăm că expresia indicată în

dispoziţia de la alin. 1 art. 3091 CP RM „în mod intenţionat”, demonstrează clar forma intenţiei

acestei fapte prejudiciabile. Potrivit prevederilor CP RM, „se consideră că infracţiunea a fost comisă

cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau

inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient,

survenirea acestor urmări” [35].

Legea penală a R.M. distinge două forme ale intenţiei: directă şi indirectă. În cazul

infracţiunii de tortură, opiniile savanţilor în a determina forma intenţiei nu sînt univoce. Majoritatea

autorilor, totuşi, susţin că intenţia poate fi doar directă, deoarece este prezent un scop special [51,

p.218]; [133, p.42] Analizînd intenţia directă prin prisma doctrinei penale, constatăm că aceasta se

constituie din două elemente: intelectiv şi volitiv [129]; [133].

Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei reprezintă elementul

intelectiv al intenţiei. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei comise ţine de prezent şi

semnifică faptul că în timpul săvîrşirii infracţiunii persoana conştientizează caracterul şi gradul

prejudiciabil al infracţiunii. Prin previziunea urmărilor prejudiciabile, se înţelege că făptuitorul îşi

dădea seama de posibilitatea survenirii lor, deoarece aceasta e adresată în timp viitorului.

Factorul intelectiv al intenţiei directe presupune survenirea inevitabilă a urmărilor

prejudiciabile. Astfel, făptuitorul, intenţionînd să provoace anumite urmări, este sigur că acestea se

vor realiza de fapt, fie imediat, fie în viitor.

Factorul volitiv al intenţiei directe include direcţionarea voinţei subiectului şi se exprimă în

dorinţa survenirii anumitor urmări prejudiciabile ale acţiunii sau inacţiunii sale infracţionale. Prin

urmare, dorinţa constituie factorul volitiv, mobilizat la atingerea scopului infracţional. Afirmînd că

tortura este o componenţă de infracţiune materială, urmează să elucidăm faptul că dorinţa are

legătură cu urmările prejudiciabile ce provoacă daună obiectului protejat de legea penală [14,

p.205].

Anterior am expus opinia, susţinută de majoritatea doctrinarilor, potrivit căreia doar intenţia

directă este justificată în cadrul infracţiunii de tortură, deoarece subiectul infracţiunii urmăreşte un

scop determinat, idee la care ne raliem şi considerăm că nu este fundamentată juridic existenţa unei

intenţii indirecte, odată ce subiectul urmăreşte un scop concret. Astfel, CEDO a observat în mai

62

multe rînduri că elementul scopului este regăsit în definiţia torturii din Convenţia ONU împotriva

torturii şi că ea se referă la tortură în sensul cauzării intenţionate, cu un anumit scop, a unei dureri

sau suferinţe grave, inter alia, pentru a obţine informaţii, a aplica o pedeapsă sau pentru a intimida

[71, p.15].

In speţa Dikme, Curtea a elucidat că maltratarea a fost executată în scopul obţinerii unei

mărturii sau informaţii privind infracţiunile, de comiterea cărora era bănuit Dl Dikme. În alte cazuri,

în care deţinuţii au fost supuşi torturii, Curtea a constatat în mod similar că, în contextul

interogatoriilor, tratamentul a urmărit scopul obţinerii de informaţii sau mărturii. Prin urmare, din

dispoziţia articolului 3091 CP RM, reiese că scopul special în cazul componenţei respective

evoluează sub următoarele forme:

- obţinerea de la persoana torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri;

- pedepsirea persoanei efectiv torturate pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a

comis ori este bănuită că l-a comis;

- intimidarea sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra unei

terţe persoane [35].

Invocînd importanţa scopului ca un semn obligatoriu la calificare, elucidăm următorul

exemplu elocvent din practica judiciară naţională, precum şi constatările instanţei de judecată.

Decizia Colegiului penal al CSJ din 28 ianuarie 2009, mun. Chişinău .

1. Prin sentinţa Judecătoriei Rîşcani din 02 iunie 2008, P.E. a fost condamnat în baza alin.(1)

art.3091 CP RM la 2 ani închisoare, cu privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii în organele

MAI pe un termen de 2 ani, iar în baza art.90 CP RM, executarea pedepsei închisorii i-a fost

suspendată condiţionat pe un termen de probă de 2 ani.

2. P.E. a fost condamnat pentru faptul că, la 10 noiembrie 2007, în jurul orei 09.30, în piaţa centrală

din or. Rîşcani, fiind persoana cu funcţii de răspundere şi aflîndu-se în exerciţiul datoriei de serviciu,

fiind martor-ocular al unui conflict verbal între vînzătoarea R.E. şi G.N., considerînd că acţiunile

ultimei sunt ilegale, în scopul de a o pedepsi pentru acţiunile ei, intenţionat i-a răsucit mîna stîngă,

apoi i-a aplicat o lovitură puternică cu pumnul în cutia toracică, căuzîndu-i vătămare medie a

integrităţii corporale, care i-au provocat durere puternică fizică cu dereglarea sănătăţii de lungă

durată.

63

3. Inculpatul P.E. a atacat cu apel sentinţa instanţei de fond pe motivul că este ilegală şi emisă cu

încălcarea normelor procedurale, solicitînd pronunţarea unei hotărîri de achitare. A invocat că

instanţa a apreciat eronat declaraţiile martorilor, iar condamnarea sa este bazată pe presupuneri.

4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 10.09.2008 apelul a fost respins cu

menţinerea sentinţei. Instanţa a menţionat că probele au fost verificate sub toate aspectele, acţiunile

inculpatului corect calificate, temeiuri de abţinere a procurorului nu existau, iar pe parcursul

judecării cauzei apelantul a fost asigurat cu interpret şi apărător.

5. În recursul declarat de condamnat se solicită casarea deciziei instanţei de apel cu dispunerea

achitării sale de învinuirea incriminată, argumentînd că probele administrate nu confirmă vinovăţia

sa, că la judecarea cauzei n-a fost asistat de un apărător şi interpret, încălcîndu-i-se drepturile

procedurale.

6. Verificînd argumentele invocate în raport cu materialele cauzei, Colegiul penal al CSJ consideră

că recursul necesită a fi declarat inadmisibil, fiind vădit neîntemeiat, din următoarele considerente.

Instanţele de fond şi apel au verificat amplu toate împrejurările cauzei, dînd apreciere sub aspectele

pertinenţei, concludenţii şi utilităţii ansamblului probelor administrate la dosar, trăgînd întemeiat

concluzia privind vinovăţia lui P.E. de săvîrşirea infracţiunii de provocare în mod intenţionat a unei

dureri fizice puternice persoanei în scopul de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta l-a comis, el

fiind persoană cu funcţii de răspundere. Soluţia adoptată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa

de apel referitor la vinovăţia condamnatului de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.3091 alin.(1)

CP RM a fost motivată şi susţinută prin probele administrate la dosar, printre care, declaraţiile părţii

vătămate, ale martorilor, concluziile raportului de examinare medico-legală din 14.12.2007, etc. Prin

urmare, Colegiul penal constată că, argumentele recurentului referitor la faptul că probele au fost

apreciate eronat şi acestea nu confirmă vinovăţia sa de săvîrşirea infracţiunii imputate, sunt vădit

neîntemeiate.

7. Conducîndu-se de art.432 alin.(2) pct.4) CPP, Colegiul penal a decis asupra inadmisibilităţii

recursului ordinar declarat de condamnatul P.E. împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de

Apel Bălţi din 10 septembrie 2008, în cauza penală în privinţa acestuia, fiind vădit neîntemeiat

[122].

În opinia noastră calificarea în cauza respectivă este una eronată. Deşi aparent acţiunile

făptuitorului se încadrează în componenţa de infracţiune de la art. 3091 CP RM, nu suntem de acord

cu o asemenea încadrare juridică. Instanţa de judecată a motivat decizia sa bazîndu-se pe faptul că

64

făptuitorul este persoană cu funcţie de răspundere, invocînd scopul care reiese din articolul ce

prevede tortura: de a pedepsi persoana pentru un act care l-a comis, sau este bănuită că l-a comis.

Din fabula speţei rezultă că persoana cu funcţii de răspundere, fiind martoră-oculară a unui

conflict verbal între vînzătoarea R.E. şi G.N., considerînd că acţiunile ultimei sunt ilegale, a decis să

o pedepsească. Or, scopul indicat de către instanţa de judecată nu este cel prevăzut la art. 3091 CP

RM, care constă în pedepsirea persoanei pentru un act care l-a comis. Din conţinutul speţei nu

deducem că persoana supusă maltratării a comis o faptă prejudiciabilă care poate fi încadrată penal.

În situaţia respectivă, una din persoane a fost supusă torturii urmare a aprecierii circumstanţelor de

către poliţist care a considerat acţiunile acesteia ca fiind ilegale.

Evidenţiem că, pe lîngă indicii plasaţi în dispoziţia articolului 3091 CP RM, este necesar şi

important de a se reieşi şi din interpretarea oferită de CEDO şi anume: este important de stabili de

fiecare dată trei indici potrivit cărora fapta poate fi apreciată drept tortură:

- durata provocării durerilor, suferinţelor fizice sau psihice;

- natura consecinţelor fizice şi psihice;

- modul şi metoda de executare.

Aceste criterii de natură obiectivă sunt luate în considerare de CEDO la distincţia torturii de

tratamentul inuman. În speţa dată nu negăm existenţa suferinţelor fizice cauzate victimei, or, de

fiecare dată cînd se cauzează o vătămare a integrităţii corporale, există şi o durere sau suferinţă

fizică. Din circumstanţele cauzei nu putem aprecia fapta ca fiind tortură, potrivit criteriilor enunţate

mai sus. În situaţia respectivă considerăm că fapta inculpatului poate fi încadrată în prevederile lit.

a), alin.2, art.328 CP RM.

Conform Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8 din 30 octombrie 2009, victimele

sunt supuse relelor tratamente cu un anumit scop, precum ar fi obţinerea informaţiei sau mărturiilor

şi de a umili şi înjosi persoana [62] . Totuşi, absenţa unui astfel de scop nu poate elimina în mod

concludent o constatare a unei încălcări a art. 3 din Convenţia europeană. În opinia noastră,

prevederea enunţată nu este suficient de explicită. Nu negăm faptul că încălcarea articolului 3 din

Convenţie poate fi constatată şi în baza altor temeiuri. Mai mult, urmează a se înţelege că încălcarea

poate fi în situaţiile : condiţii de detenţie; acordarea neadecvată sau neacordarea asistenţei medicale;

investigarea insuficientă a cazurilor de tortură şi rele tratamente. Susţinem însă că pentru a califica

fapta drept tortură este necesară existenţa scopului şi a „pragului minim de severitate” .

65

Referitor la motivul infracţiunii de tortură, accentuăm că acesta este calificat „motiv bazat pe

o formă de discriminare, oricare ar fi ea”. Motivele infracţiunii de tortură pot fi diverse: răzbunarea,

gelozia, invidia, ostilitatea personală. Nu încape îndoială că, atît motivul, cît şi scopul infracţiunii,

contează la individualizarea pedepsei, ţinînd cont de faptul că, potrivit lit. d) alin.(1) art. 77 CP RM,

la stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante săvîrşirea infracţiunii din motive de ură

socială, naţională, rasială sau religioasă. De asemenea, în literatura de specialitate există opinia că

scopul torturii de a pedepsi, de a intimida, de a exercita presiuni constituie nişte ipostaze normative

ale elementului material al torturii [118, p.58]. Totuşi, considerăm că acestea reprezintă ipostaze

normative ale laturii subiective şi nu ale laturii obiective, deoarece aceasta reiese din dispoziţia

articolului 3091 CP RM, prezenţa scopului fiind un semn obligatoriu, iar urmările prejudiciabile

survenind ulterior realizării scopului existent.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de organizare şi instigare a acţiunilor de

tortură, susţinem că aceasta nu diferă de infracţiunea de tortură. Astfel, vinovăţia se exprimă, de

asemenea, prin intenţie directă, iar scopurile şi motivele pot fi similare celor din cadrul infracţiunii

de tortură. Dar, pot fi şi diferite: cel care instigă sau organizează acţiunile de tortură, poate avea

motiv de răzbunare, cel care execută, poate fi ghidat de interesul material [104, p.22].

Referitor la organizarea acţiunilor de tortură, reiterăm că intenţia este directă, persoana

iniţiind acţiuni de planificare, de recrutare, de elaborare a planului, fiind conştientă de acţiunle sale

şi dorindu-le. La fel, în cazul instigării acţiunilor de tortură, intenţia este una directă, deoarece

persoana care instigă are o percepţie concretă privind raţionalitatea şi necesitatea comiterii

infracţiunii, insuflînd acest fapt altei persoane.

Subiectul activ al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii

faptei prejudiciabile a atins vîrsta de 16 ani. Responsabilitatea reprezintă condiţia indispensabilă a

persoanei de a fi subiect al infracţiunii. Potrivit art. 22 din CP RM, „responsabilitatea este starea

psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi

capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile” [35]. În opinia unor doctrinari,

responsabilitatea este starea psihică a persoanei, care, ţinînd cont de nivelul de dezvoltare,

socializare, vîrstă şi stare a sănătăţii psihice în momentul comiterii infracţiunii, constă în capacitatea

acesteia de a-şi da seama de acţiunile sale şi de ale conduce, iar în legătură cu aceasta, de a fi supusă

răspunderii penale şi pedepsei. Astfel, putem evidenţia două criterii ale responsabilităţii care reies

din noţiunea expusă anterior: criteriul medical, rezidînd în faptul că persoana nu suferă de o maladie

66

psihică care ar împiedica conştientizarea gradului prejudiciabil al faptei sale şi survenirea urmărilor

prejudiciabile; criteriul juridic, constînd în capacitatea persoanei de a înţelege periculozitatea

comportamentului său şi a urmărilor prejudiciabile [14, p.180].

Potrivit dispoziţiei articolului 3091 CP RM, subiectul trebuie să întrunească şi alte condiţii

suplimentare. Altfel zis, subiect poate fi:

1. persoana cu funcţii de răspundere;

2. oricare altă persoană:

a) care acţionează cu titlu oficial;

b) acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care

acţionează cu titlu oficial. Menţionăm că, dacă consimţămîntul respectiv lipseşte, nu va putea

fi aplicată răspunderea potrivit articolului 3091 CP RM.

Art. 123 CP RM stabileşte că prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana

căreia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale, ori într-o

subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere

sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor

autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice [35].

Reieşind din practica judiciară, putem evidenţia că la această categorie de cele mai dese ori se

atribuie poliţistul, ofiţerul de urmărire penală, procurorul, etc.

„Altă persoană care acţionează cu titlu oficial” este persoana neatribuită categoriei

persoanelor cu funcţie de răspundere, dar care exercită o funcţie de orice natură, permanent sau

temporar, indiferent de modul de învestire în funcţie. La categoria respectivă am putea atribui

detectivii particulari, directorii şi profesorii unei instituţii de învăţămînt, persoanele oficiale ale

firmelor, întreprinderilor particulare, etc [118, p.66]. Nu susţinem această categorie de subiecţi,

avînd în vedere faptul că nu există coraportul între subiect şi obiectul juridic generic. Or, fapta de

tortură este atribuită la categoria infracţiunilor contra justiţiei. Astfel, orice persona care acţionează

cu titlu oficial, urmărind scopul indicat în dispoziţia art. 3091 CP RM, poate comite infracţiunea de

tortură, neatentînd la relaţiile sociale legate de realizarea justiţiei.

Vizavi de persoanele care acţionează la instigare sau cu consimţămîntul expres sau tacit al

unor persoane care acţionează cu titlu oficial, evidenţiem că în articolul 199 din Codul civil al RM,

adoptat la 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003, consimţămînt înseamnă manifestarea,

exteriorizată, de voinţa persoanei de a încheia un act juridic. Consimţămîntul este valabil dacă

67

provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu

este viciat.

Referindu-ne la subiectul infracţiunii de organizare şi instigare a acţiunilor de tortură,

menţionăm că nu este necesar de o calitate specială. Sunt valabile condiţiile generale: persoana

fizică responsabilă care la momentul comiterii infracţiunii a atins vîrsta de 16 ani. Prin urmare, nu se

exclude posibilitatea ca subiectul să fie o persoană cu funcţie de răspundere sau o persoană care

acţionează cu titlu oficial.

În acest context, găsim necesar să accentuăm că existenţa individuală a infracţiunii de

instigare sau organizare a acţiunilor de tortură în raport cu componenţa de la alin.(1), art. 3091 CP

RM, tortura, este justificată sub aspectul incriminării faptelor comise de alţi participanţi la

infracţiunea de tortură în cazul în care autorul infracţiunii trebuie să aibă o calitate specială. Codul

penal al Republicii Moldova prevede în alin.(6), art. 42 că participanţii trebuie să întrunească

semnele subiectului infracţiunii [35]. Problema care apare în această situaţie ţine de tragerea la

răspundere penală a participanţilor care nu întrunesc asemenea condiţie. Altfel zis, nu au calitatea

specială impusă subiectului infracţiunii. Alin. (2) art. 3091 CP RM simplifică problema respectivă,

deoarece comiterea acţiunilor de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură deja reprezintă o

componenţă consumată, iar subiect al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care instigă o altă

persoană la comiterea torturii sau organizează asemenea acţiuni. Dificultatea rezidă în încadrarea

acţiunilor complicelui la tortură. Teoria dreptului penal nu este uniformă în acest sens, lăsînd teren

de interpretare. Considerăm că, în lipsa unei norme generale existente la acest capitol, persoanele

care participă la comiterea infracţiunii de tortură în calitate de complice, neavînd semnele

subiectului special, urmează a fi supuse răspunderii penale în conformitate cu alin. (5) art.42 CP RM

şi alin. (1) art. 3091 CP RM.

Este important să accentuăm faptul că în situaţia de la alin. (2) art. 3091 CP RM, persoana

care organizează sau instigă acţiunile de tortură va fi considerată autor al infracţiunii respective şi nu

organizator sau instigator. Astfel, condiţiile subiectului infracţiunii în cazul alin. 2 art. 3091 CP RM,

sunt responsabilitatea şi vîrsta de tragere la răspundere penală – 16 ani.

68

2.2 Tortura, tratamentul inuman şi tratamentul degradant în calitate de circumstanţe

agravante ale altor infracţiuni din cadrul CP RM

În vederea unei calificări corecte a torturii, ca faptă prevăzută de legea penală, este important

să analizăm unele componenţe de infracţiune care conţin o circumstanţă agravantă, de genul: fapta

comisă „prin schingiuire sau tortură” sau „prin torturarea victimei”. Or, fapta săvîrşită „prin tortură

sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate”, sunt agravante care deseori creează confuzii la

calificarea faptei. În consecinţă, urmează să stabilim înţelesul fiecărei noţiuni care evoluează în

calitate de circumstanţă agravantă şi oportunitatea unor astfel de agravante în cadrul anumitor

componenţe de infracţiune din partea specială a Codului penal.

Astfel, lit. e), alin. (2) art. 151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale

sau a sănătăţii), precum şi lit. f), alin. (2) art. 152 CP RM (vătămarea intenţionată medie a integrităţii

corporale sau a sănătăţii) conţin agravanta: prin schingiuire sau tortură. În contextul Hotărîrii

Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 30.10.1978, cu privire la practica judiciară în cauzele

despre pricinuirea vătămării intenţionate a integrităţii corporale, modificată prin Hotărîrea Plenului

Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 29 din 16.09.2002, evidenţiem că aceasta

conţine definiţia termenilor respectivi şi anume: la schingiuiri se referă acţiunile menite să cauzeze

dureri multiple şi de lungă durată: bătaie cu nuiaua, pişcări, cauzarea multiplelor vătămări, fie şi nu

prea mari, cu obiecte contondente sau perforante, prin acţiuni termice şi prin alte acţiuni; la torturări

se referă acţiunile care cauzează altei persoane suferinţe prin lipsire îndelungată de mîncare, căldură,

cît şi de încăperi sau lăsarea omului în alte condiţii periculoase pentru sănătatea lui [61]. Definiţia

torturii prevăzută de Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la 26 iunie 1987, ca

fiind actul prin care se provoacă unei persoane cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de

natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o

persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă

persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei

terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci

cînd o asemenea durere este provocată de către un agent al autorităţii publice sau orice altă

persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al

unor asemenea persoane se regăseşte şi în articolul 3091 C.P. R.M [42].

69

Prin urmare, ţinînd cont de noţiunea fixată în Convenţia ONU, deducem că noţiunile care se

regăsesc în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu sunt adecvate, deoarece termenul de

schingiuire nu se regăseşte în nici un act internaţional. Or, interpretarea care i se atribuie în

Hotărîrea Plenului nu este tocmai una corectă. Pentru a racorda legea penală la rigorile legislaţiei

internaţionale, propunem eliminarea termenului „schingiuire” din articolele 151, 152, 188, 189 CP

RM, pe motiv că acţiunile care sunt atribuite noţiunii de „schingiuire” (bătăile, cauzarea multiplelor

vătămări, fie şi nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante prin acţiuni termice şi prin alte

acţiuni) se încadrează perfect în categoria „torturii”.

Reiterăm că infracţiunea de tortură este una materială şi se consumă în momentul survenirii

urmărilor prejudiciabile, adică a durerii sau suferinţei puternice fizice sau psihice. Aşadar, dacă în

legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală gravă sau medie, calificarea

urmează a fi făcută potrivit regulilor concursului de infracţiuni şi nu va exista o încălcare a

principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea prejudiciului sănătăţii excede cadrul infracţiunii

de tortură. Prin urmare, în acest caz, din calificare se vor exclude circumstanţele agravante la lit.e),

alin.(2) art. 151 şi lit.f), alin.(2) art.152 CP RM.

În acest context, aducem următoarele exemple din practica judiciară naţională, care

elucidează poziţia instanţei de judecată, nefiind una consecventă, fapt demonstrat prin încadrarea

juridică diferită a cauzelor similare.

Decizia Colegiului penal al CSJ din 31 martie 2010.

1. Prin sentinţa Judecătoriei Făleşti din 30 septembrie 2008, inculpatul A.V. a fost condamnat în

baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal la 5 ani închisoare, cu privarea dreptului de a exercita

activitate în organele MAI a RM pe termen de 2 ani, iar în temeiul art. 90 Cod penal, executarea

pedepsei închisorii a fost suspendată condiţionat pe un termen de probă de un an. Prin aceeaşi

sentinţă, a fost condamnat şi P. A., în privinţa căruia hotărîrile nu se contestă.

2. Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a constatat că inculpatul A.V., activînd în calitate de

inspector superior al SPC a CPR Făleşti, fiind persoană cu funcţie de răspundere, la 30.01.2007, în

perioada de timp 08.25-16.00, în localul CPR Făleşti, împreună cu P.A., intenţionat i-au provocat

dureri şi suferinţe puternice fizice şi psihice lui V. C., în scopul de a obţine de la el mărturisiri de

recunoaştere a săvîrşirii furtului bunurilor din apartamentul lui T. V. din or. Făleşti. Întru atingerea

scopului, ambii inculpaţi au făcut uz de forţă în privinţa lui V. C., i-au aplicat multiple lovituri cu

palmele, pumnii şi picioarele în diverse părţi ale corpului, în special, peste cap şi torace, l-au

70

ameninţat cu reţinerea în izolatorul CPR Făleşti. Ca urmare a acţiunilor ilegale ale lui A. V. şi P. A.,

lui V. C. I-au fost cauzate vătămări corporale medii.

3. Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul A.V., care a solicitat casarea acesteia şi pronunţarea

unei noi hotărîri, de achitare, pe motiv că fapta nu a fost comisă de el.

4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 18 februarie 2009, apelul inculpatului a

fost respins, ca fiind nefondat şi menţinută sentinţa.

5. În recursul condamnatului A. V., invocîndu-se temeiul prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 8) CPP,

se solicită casarea hotărîrilor judecătoreşti şi pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare, pe motiv că

în acţiunile sale nu există faptul infracţiunii incriminate.

Recurentul a arătat că s-a aflat în calitate de bănuit mai mult de 3 luni, iar careva probe suplimentare

suficiente pentru a-i înainta învinuirea nu au fost acumulate. Pe parcursul urmăririi penale şi

cercetării judecătoreşti,vina de comiterea infracţiunii imputate nu a recunoscut-o, din motivul că nu

a săvîrşit-o. Din materialele dosarului penal nu reiese că el i-a cauzat lui V. C. Leziuni corporale sau

a întreprins în privinţa lui careva acţiuni nelegitime, deoarece, la data indicată, în biroul de serviciu

al Comisarului adjunct T. I. S-a aflat nu mai mult de 15 minute, după ce a plecat. Majoritatea

argumentelor invocate în apel au fost lăsate fără răspuns. Consideră că urmărirea penală a fost

efectuată superficial şi cu înclinare spre învinuire, iar instanţele de fond şi de apel nu au apreciat just

probele prezentate de acuzare, nu au ţinut cont de toate argumentele apărării în privinţa sa şi au

adoptat hotărîri ilegale şi neîntemeiate.

6. Prin decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2009, a fost admis

recursul inculpatului A. V., casată decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 18 februarie

2009, fiind dispusă rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă de apel, în alt complet de judecători.

7. Rejudecînd apelul, Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi, prin decizia din 11 noiembrie 2009, a

respins, ca fiind nefondat, apelul inculpatului A. V. şi menţinînd sentinţa instanţei de fond. La

adoptarea soluţiei sale, instanţa de apel a statuat că probele administrate de către organul de urmărire

penală au fost cercetate şi verificate în şedinţa de judecată cu respectarea prevederilor art. 101 Cod

de procedură penală, din punct de vedere al pertinenţei, utilităţii, concludenţii, veridicităţii şi

coroborării reciproce, astfel confirmîndu-se vinovăţia inculpatului A. V. de comiterea infracţiunii

imputate, iar pedeapsa fiind aplicată în conformitate cu prevederile art. 61 şi 75 Cod penal.

8. Condamnatul A. V. a atacat cu recurs ordinar sentinţa Judecătoriei Făleşti din 30 septembrie

2008 şi decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 11 noiembrie 2009, solicitînd casarea

71

acestora, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare, motivînd că fapta sa nu

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, că probele administrate şi verificate în şedinţa de

judecată nu dovedesc vinovăţia sa, conţinutul şi motivele recursului referindu-se la aprecierea

probelor puse la baza hotărîrilor contestate.

9. Examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar, în baza materialelor dosarului şi

motivelor invocate, Colegiul penal al CSJ consideră recursul inadmisibil din următoarele

considerente.

Potrivit sentinţei şi deciziei de apel, ambele instanţe au constatat şi au descris circumstanţele de fapt,

astfel corect au conchis că A. V. a comis infracţiunea prevăzută de art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod

penal. Instanţele de fond şi de apel au cercetat toate probele prezentate şi le-au apreciat din punctul

de vedere al pertinenţei, concludenţii şi utilităţii acestora şi care, în ansamblu lor, au confirmat

vinovăţia lui A. V.

10. În conformitate cu prevederile art. 431 şi 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, Colegiul

penal a decis asupra inadmisibilităţii recursului ordinar declarat de condamnatul A. V. împotriva

sentinţei Judecătoriei Făleşti din 30 septembrie 2008 şi deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel

Bălţi din 11 noiembrie 2009 în propria cauză penală, fiind vădit neîntemeiat. Decizia este

irevocabilă [122].

Considerăm că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 31 martie 2010 este întemeiată din

punctul de vedere al menţinerii deciziei Curţii de Apel din 11. 11.2009, reieşind din circumstanţele

cauzei respective.

Referitor la calificarea faptei de către instanţa de judecată, susţinem că nu este completă,

deoarece din circumstanţele cauzei reiese că făptuitorului i-au fost cauzate vătămări corporale medii.

Am menţionat anterior că, potrivit teoriei dreptului penal, tortura este o componenţă de

infracţiune care se consumă odată cu survenirea durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice. În cazul

infracţiunii de tortură, tocmai producerea durerii sau suferinţelor reprezintă urmările prejudiciabile.

Dacă în legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală gravă sau medie a

integrităţii corporale, calificarea urmează a fi făcută potrivit regulilor concursului de infracţiuni şi nu

va exista o încălcare a principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea prejudiciului sănătăţii

excede cadrul infracţiunii de tortură. Prin urmare, instanţa de judecată, adiţional lit. c), alin.3, art.

3091 CP RM , trebuia să invoce şi alin.(1) art. 152 CP RM., în vederea unei încadrări juridice

complete a faptei comise de făptuitor.

72

În următorul caz, instanţa de judecată a calificat fapta în baza altei norme, deşi

circumstanţele cauzei sunt similare cu cele din speţa analizată supra. Astfel, cazul repectiv îl vom

analiza în aspect comparativ cu cel precedent, pentru a stabili poziţia instanţei de judecată.

Decizia Colegiului penal al CSJ din 12 mai 2009, mun. Chişinău, în cauza penală privindu-l

pe C.V.

1. Prin sentinţa Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, din 29 mai 2008, C.V. a fost achitat de

învinuirea săvîrşirii infracţiunii prevăzute de art. 328 alin. 1 lit. „a, c” Cod penal, pe motiv că fapta

lui nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. În fapt, instanţa de fond a constatat că, C.

V. este învinuit că, exercitînd funcţia de şef de post, inspector superior de sector al postului de

poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu alte persoane nestabilite, în privinţa cărora

urmărirea penală a fost disjungată, aflîndu-se în incinta sectorului de poliţie al or. Durleşti din mun.

Chişinău, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la Z. T. Referitor la o persoană pe nume C. A. Cu

porecla „Zveroboi”, care era bănuit de săvîrşirea unui jaf, numindu-l cu cuvinte necenzurate şi

ameninţîndu-l cu răfuială fizică, i-au aplicat multiple lovituri cu mîinile şi picioarele pe diverse

regiuni ale corpului, cauzîndu-i vătămări corporale medii. Instanţa de fond a concluzionat că, în

acţiunile inculpatului C.V. lipsesc semnele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 328 alin. (2)

lit. a), c) Cod penal.

2. Procurorul a declarat apel, solicitînd casarea sentinţei şi pronunţarea unei noi hotărîri, prin care

C. V. să fie condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal. El a menţionat că vinovăţia

inculpatului este dovedită prin depoziţiile părţii vătămate, martorilor, prin raportul de expertiză

medico-legală din 21 noiembrie 2007. Aceste probe nu au fost apreciate la justa valoare de către

instanţa de fond.

3. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 01 octombrie 2008, apelul a fost admis, casată sentinţa,

iar cauza rejudecată, cu pronunţarea unei noi hotărîri, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă.

C.V. a fost condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal la 4 ani închisoare, cu privarea

de dreptul de a ocupa funcţii şi a exercita activitate în organele MAI pe un termen de 3 ani. În baza

art. 90 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de 2 ani.

Instanţa de apel, rejudecînd cauza, a constatat în fapt că „C.V., exercitînd funcţia de şef de post,

inspector superior de sector al postului de poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu alte

persoane nestabilite, în privinţa cărora urmărirea penală a fost disjungată, aflîndu-se în incinta

sectorului de poliţie a or. Durleşti din mun. Chişinău, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la

73

Z. T. Referitor la o persoană pe nume C.A. cu porecla „Zveroboi”, care era bănuit de săvîrşirea

unui jaf, numindu-l cu cuvinte necenzurate şi ameninţîndu-l cu răfuială fizică, i-au aplicat multiple

lovituri cu mîinile şi picioarele pe diferite regiuni ale corpului, cauzîndu-i, potrivit raportului de

expertiză medico-legală nr. 3155/D din 21.11.2007, fractura coastei IX pe stînga, care duce la o

dereglare a sănătăţii de lungă durată (mai mult de 21 de zile) şi în baza acestui criteriu se califică

ca vătămări corporale medii”.

Instanţa de apel a concluzionat că vinovăţia inculpatului este dovedită pe deplin de probele anexate

la dosar, iar acţiunile inculpatului corect sunt calificate în baza art. 328 alin.1 lit. a), c) CP.

4. Avocatul a declarat recurs ordinar, în care a invocat temeiul prevăzut de art. 427 alin. (1) pct.6),

8) Cod de procedură penală şi a solicitat casarea deciziei, cu menţinerea sentinţei. Recurentul a

remarcat că instanţa de apel a apreciat superficial probele administrate în cauza penală, fără a le

verifica sub toate aspectele, complet şi obiectiv, că acţiunile inculpatului nu întrunesc elementele

infracţiunii.

5. Judecînd recursul ordinar, pe baza materialului din dosarul cauzei şi motivelor invocate, Colegiul

penal lărgit concluzionează că acesta urmează a fi admis din următoarele considerente. Potrivit art.

427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, hotărîrile instanţei de apel pot fi supuse recursului

pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond şi de apel, inclusiv şi în temeiul cînd

hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, ori motivarea soluţiei

contrazice dispozitivului hotărîrii. În pct. 7 al Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 26.12.2000 nr. 27 Cu

privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, este specificat că instanţa de

recurs controlează dacă s-a aplicat corect dreptul faţă de faptele constatate de către prima instanţă şi

instanţa de apel, dacă faptele au fost constatate, respectîndu-se normele de drept material sau

procedural. În plus, instanţa de apel, în partea descriptivă a deciziei sale, a apreciat şi încadrat juridic

acţiunile şi fapta inculpatului în coraport cu o normă inexistentă în Codul penal, adică cu art. 328

alin.(1) lit. a), c) CP. În contrazicerea acestei concluzii, prin dispozitivul deciziei, inculpatul a fost

condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal. În pct. 7 al Hotărîrii Plenului CSJ a RM din

26.12.2000, nr. 27- Cu privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, este

specificat că contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărîrii serveşte temei pentru a casa hotărîrea

atacată. Rezultă că, instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei în corespundere cu actul de

învinuire şi fapta incriminată recurentului, adoptînd o hotărîre contradictorie. Articolul 328 alin. (2)

lit. a), c) Cod penal prevede răspundere penală pentru săvîrşirea de către o persoană cu funcţie de

74

răspundere a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin

lege, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi

intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, însoţite de aplicarea violenţei, de

tortură sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate.

Conform art. 385 alin. (1) pct. 1) – 3), 394 alin. (1) pct. 1), 417 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură

penală, la adoptarea sentinţei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile dacă a avut loc fapta de

săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul, dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat, dacă fapta

întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea. Partea descriptivă a

sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă descrierea faptei criminale, considerată ca fiind

dovedită, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi

consecinţele infracţiunii. În pct. 19 al Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 19.06.2006 nr. 5 Privind

sentinţa judecătorească, este atenţionat că, recunoscîndu-l vinovat pe inculpat de comiterea

infracţiunii după semnele ce urmează a fi apreciate, instanţa este obligată ca, în partea descriptivă a

sentinţei să precizeze circumstanţele ce au servit ca motiv de a concluziona prezenţa unuia sau mai

multor astfel de indici de calificare. Aceste stipulări sunt la fel sfidate, deoarece, potrivit deciziei

contestate, instanţa de apel a constatat că „C. V., exercitînd funcţia de şef de post, inspector superior

de sector al postului de poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu alte persoane nestabilite,

în privinţa cărora urmărirea penală a fost disjungată, aflîndu-se în incinta sectorului de poliţie a or.

Durleşti din mun. Chişinău, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la Z. T. Referitor la o persoană

pe nume C. A., cu porecla „Zveroboi”, care era bănuit de săvîrşirea unui jaf, numindu-l cu cuvinte

necenzurate şi ameninţîndu-l cu răfuială fizică, i-au aplicat multiple lovituri cu mîinele şi picioarele

pe diverse regiuni ale corpului, cauzîndu-i vătămări corporale medii”, însă a concluzionat că „el a

săvîrşit acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege,

cauzînd daune în proporţii considerabile intereselor publice, precum şi drepturilor şi intereselor

ocrotite de lege ale persoanelor fizice, însoţite de aplicarea violenţei, torturii, precum şi acţiuni

care înjosesc demnitatea părţii vătămate”. Este evidentă contrazicerea între faptele constatate şi

încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului. Instanţa nu a constatat care drepturi şi atribuţii la

concret, acordate prin care lege, ar fi depăşit inculpatul, care este esenţa daunelor în proporţii

considerabile a intereselor publice, care este expresia acţiunilor ce înjosesc demnitatea părţii

vătămate şi a torturii, prin ce diferă acestea de aplicarea violenţei faţă de partea vătămată, la fel

incriminată ultimului. Potrivit Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 26.12.2000 nr. 27 Cu privire la

75

practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, pct. 7, nemotivarea hotărîrii

judecătoreşti, în cumul cu alte erori de drept prevăzute în lege, prezintă un temei pentru instanţa de

recurs de a o casa, deoarece este imposibil de a realiza controlul ei. Dacă instanţa de fond nu s-a

pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, rezultă că lipseşte

judecata ce duce la casarea hotărîrii atacate. Prin urmare, neconstatarea şi nemotivarea

circumstanţelor nominalizate, imputate inculpatului prin actul de învinuire, atestă lipsa judecăţii

cauzei. Potrivit art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, instanţa de recurs casează

hotărîrea atacată şi dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu

poate fi corectată de către instanţa de recurs.

Împrejurările menţionate denotă că încălcările normelor procedurale nominalizate comise de

instanţa de apel, constituie erori de drept care nu pot fi corectate de către instanţa de recurs şi impun

soluţia admiterii recursului ordinar, casarea deciziei contestate şi dispunerea rejudecarii cauzei de

către instanţa de apel. La rejudecarea cauzei, instanţa de apel urmează să înlăture erorile de drept

menţionate, să ţină cont de circumstanţele expuse, să judece cauza în strictă conformitate cu legea,

să adopte o hotărîre legală şi întemeiată.

În concluzie, instanţa supremă a admis recursul ordinar declarat de avocat, a casat decizia

Curţii de Apel Chişinău din 01 octombrie 2008 în privinţa condamnatului C. V., dispunînd

rejudecarea cauzei în aceeaşi instanţă de apel, de către un alt complet de judecători. Decizia nu este

susceptibilă de a fi atacată [122].

Din conţinutul speţei reiese că instanţa de apel, în partea descriptivă a deciziei sale, a

apreciat şi încadrat juridic acţiunile şi fapta inculpatului în coraport cu o normă inexistentă în Codul

penal, adică cu art. 328 alin. (1) lit. a), c) CP. În contrazicerea acestei concluzii, prin dispozitivul

deciziei, inculpatul a fost condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal. În pct. 7 al

Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 26.12.2000 nr. 27 Cu privire la practica de examinare a cauzelor

penale în ordine de recurs, este specificat faptul contrazicerii motivării cu dispozitivul hotărîrii

serveşte temei pentru a casa hotărîrea atacată. Rezultă că instanţa de apel nu a soluţionat fondul

cauzei în corespundere cu actul de învinuire şi fapta incriminată recurentului, adoptînd o hotărîre

contradictorie.

Amintim că articolul 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal prevede răspundere penală pentru

săvîrşirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit

limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii

76

considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice

sau juridice, însoţite de aplicarea violenţei, de tortură sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii

vătămate. Detaşîndu-ne de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 12 mai 2009, vom încerca să

analizăm speţa în cauză (nr.1) prin comparaţie cu speţa precedentă (nr.2).

În speţa nr.2, instanţa de judecată a calificat fapta potrivit art. 3091 CP RM. Am accentuat că

pentru o calificare deplină ar fi fost necesar să se indice şi art. 152 CP RM.

Potrivit speţei nr.1, instanţa de apel a calificat fapta potrivit lit. a), c), alin. (2) art. 328 CPRM. În

asemenea caz, problema constă în deosebirea circumstanţelor din speţa nr. 1 şi circumstanţelor din

speţa nr.2.

În cadrul speţei nr. 2, instanţa de judecată a constatat că: A. V., activînd în calitate de

inspector superior al SPC a CPR Făleşti, fiind persoană cu funcţie de răspundere, la 30.01.2007, în

perioada de timp 08.25-16.00, în localul CPR Făleşti, împreună cu P.A., intenţionat i-au provocat

dureri şi suferinţe puternice fizice şi psihice lui V. C. În scopul de a obţine de la el mărturisiri de

recunoaştere a săvîrşirii furtului bunurilor din apartamentul lui T. V. din or. Făleşti. Întru atingerea

scopului pus, ambii inculpaţi au făcut uz de forţă, au aplicat violenţă faţă de V. C., i-au aplicat

multiple lovituri cu palmele, pumnii şi picioarele pe diverse părţi ale corpului, în special, pe cap şi

torace, l-au ameninţat cu reţinerea în izolatorul CPR Făleşti. Ca urmare a acţiunilor ilegale ale lui

A. V. şi P. A., lui V. C. I-au fost cauzate vătămări corporale medii. Acţiunile făptuitorilor au fost

calificate în conformitate cu art. 3091 CP RM.

În cadrul speţei nr. 1, circumstanţele cauzei sunt următoarele: C. V., exercitînd funcţia de şef

de post, inspector superior de sector al postului de poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu

alte persoane nestabilite, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la Z. T. Referitor la o persoană

pe nume C. A., bănuit de săvîrşirea unui jaf, numindu-l cu cuvinte necenzurate şi ameninţîndu-l cu

răfuială fizică, i-au aplicat multiple lovituri cu mîinile şi picioarele pe diverse regiuni ale corpului,

cauzîndu-i vătămări corporale medii. Acţiunile făptuitorului în acest caz au fost calificate în

conformitate cu art. 328, alin.(2) lit. a), c).

Comparînd situaţiile invocate, observăm că în ambele subiectul are calitatea specială de

persoană cu funcţie de răspundere. De asemenea, scopul este similar şi constă în obţinerea de

mărturisiri de la o persoană terţă întru recunoaşterea comiterii unei infracţiuni de către acesta.

Scopul prezentat în ambele speţe este un semn obligatoriu al laturii subiective în cadrul componenţei

de infracţiune, prevăzute la art. 3091 CP RM., fiind cel de a obţine mărturisire de recunoaştere a

77

vinovăţiei, ceea ce demonstrează că acţiunile făptuitorului în cazul speţei nr. 2 se încadrează perfect

în cadrul componenţei prevăzute la art. 3091 CP RM. Dar, de fiecare dată, urmează să se stabilească

intensitatea, durata şi modalitatea de cauzare a suferinţelor fizice sau psihice, pentru a putea aprecia

corect, din punct de vedere juridico-penal, fapta în calitate de tortură.

Constatăm că, delimitarea vagă existentă între art. 3091 CP RM şi lit. c), alin.(2) art.328 CP

RM, creează dificultăţi importante la calificare a faptelor în practică. Prin urmare, exluderea

circumstanţei agravante de la lit. c) din cadrul art. 328 CP RM este pe deplin justificată, în scopul

evitării erorilor de calificare şi de încadrare juridică a faptei.

În articolul 165 CP RM (traficul de fiinţe umane), la categoria circumstanţelor agravante,

lit.g) alin.(2), a fost inclusă comiterea faptei prin folosirea torturii, a tratamentelor inumane sau

degradante pentru a asigura subordonarea persoanei ori folosirea violului, dependenţei fizice , a

armei.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, tratamentul inuman se

caracterizează printr-o intensitate deosebită a actelor aplicate victimei şi cu un scop anumit. Multe

situaţii de tratament inuman apar în contextul detenţiei persoanei, unde victima este supusă

maltratării, însă intensitatea unui astfel de tratament nu atinge nivelul minim de severitate necesar

pentru a fi calificat ca tortură. Evaluarea tratamentului inuman este relativă, la fel ca şi toate

evaluările conform art. 3 din Convenţia europeană. Curtea a enunţat că, noţiunea de tratament

inuman acoperă cel puţin un asemenea tratament, care în mod intenţionat cauzează suferinţe fizice

sau psihice intense, care nu sunt justificate in situaţia respectivă. Un tratament a fost estimat de

Curte ca fiind „inuman” deoarece, inter alia, a fost premeditat aplicat ore în şir şi a cauzat fie

vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde. Multe situaţii de tratament inuman apar

în contextul detenţiei, unde victima este supusă maltratării, care este intensă, însă nu în măsura

necesară pentru a fi calificat ca tortură. De asemenea, acest termen este aplicabil unui spectru de

comportamente în afara detenţiei, unde victimele sunt intenţionat expuse unor acte crude, care le

provoacă o stare de extremă tulburare. În cazurile Asker, Selcuk, Dulas şi Bilgin, casele dînşilor au

fost distruse de membrii forţelor de securitate ce efectuau operaţiuni în localităţile în care trăiau

reclamanţii. Curtea a constatat că distrugerea caselor a constituit un act de violenţă şi de distrugere

intenţionată, fără vreo consideraţiune pentru siguranţa şi bunăstarea reclamanţilor, care au rămas

fără adăpost şi în circumstanţe care au cauzat anxietate şi suferinţă. Acesta a constituit un tratament

inuman în sensul art. 3 din Convenţie [71, p.17].

78

În conformitate cu Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 din 22.11.2004 Cu

privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii,

modificată prin hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din

22.12.2008, tratamentul inuman constituie un ansamblu de operaţii aplicate persoanei în scopul

obţinerii subordonării ei. Prin tratament inuman se înţelege orice tratament, altul decît tortura, de

natură să provoace intenţionat groaznice suferinţe fizice ori psihice, care nu pot fi justificate [60].

Tratamentul degradant generează victimelor un sentiment de frică, anxietate şi inferioritate,

capabile să le umilească sau să le determine să acţioneze împotriva voinţei lor. Pentru a califica un

tratament ca fiind unul degradant, trebuie să se ţină cont de faptul dacă obiectivul este de a umili sau

înjosi persoana, sau personalitatea victimei a fost afectată într-un mod incompatibil cu articolul 3 din

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [71, p.17].

Prin urmare, deducem că tratamentul inuman în sensul acestui articol se aplică doar în scopul

asigurării subordonării victimei, scop ce a fost extins în cadrul articolului şi în privinţa torturii şi a

tratamentului degradant. Or, atribuirea torturii unui alt scop decît cel prevăzut la art. 3091 CP RM

este inadmisibil, deoarece scopul de bază al torturii reiese din reglementările internaţionale, acest

semn-cheie fiind unul obligatoriu, distingînd tortura de alte tratamente ilegale.

Circumstanţe agravante de genul „prin torturarea victimei” sau „prin schingiuire, tortură,

tratament inuman sau degradant” se conţin şi la lit. f) alin. (2) art. 171 C.P. R.M., lit. g) alin.(2) art.

172 CP RM, lit. d) alin. (3) art. 188 CP RM, lit. d) alin.(3) art. 189 CP RM.

În scopul utilizării unei terminologii constante şi evitării interpretărilor eronate, propunem

menţinerea termenului de „tortură” doar în cadrul art. 3091 CP RM . În celelalte cazuri, termenul de

„tortură” urmează a fi înlocuit cu noţiunea de „cruzime deosebită”. Prin urmare, tortura comisă

împreună cu alte fapte infracţionale va apare în calitate de componentă a concursului de infracţiuni.

Analizînd art. 309 CP RM, atestăm în calitate de circumstanţă agravantă sintagma

„tratamente crude, inumane sau degradante”. O asemenea sintagmă demonstrează din nou

inconsecvenţa legiuitorului. Or, noţiunea de „tratamente crude” n-a fost utilizată în alte articole. Din

sintagma existentă, putem conchide că termenii de „tratament crud” şi „tratament inuman” sunt

diferiţi, ceea ce nu corespunde realităţii, căci, după cum am afirmat anterior, reieşind din

Jurisprudenţa CEDO şi potrivit Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8 din 30 octombrie

2009 Cu privire la unele chestiuni ce ţin de aplicarea de către instanţele judecatoreşti a prevederilor

articolului 3 din Convenţia europeană, tratamentele se consideră ca fiind „inumane” în cazul în care

79

au fost premeditate, aplicate continuu, cauzînd fie vătămări corporale, fie afecţiuni fizice si psihice

[29].

Reieşind din faptul că Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu

cruzime, inumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, nu prevede termenul de

„tratament crud” ca fiind ceva distinct de tortură şi tratament inuman, şi potrivit definiţiei oferite de

dicţionarul explicativ al limbii române, prin termenul „ inuman” înţelegem ceea ce nu este uman;

neomenos, crud, feroce, neuman [42]. Prin urmare, existenţa termenului „tratament crud”, ca unul

distinct în contextul circumstanţei agravante de la lit. b) alin.(2) art. 309 CP RM nu este necesar.

Este însă necesar de a face distincţia între art. 309 CP RM şi art. 3091 CP RM.

Constrîngerea de a face declaraţii, prevăzută de art. 309 CP RM, deşi are tangenţe cu infracţiunea de

tortură, reprezintă o normă distinctă, astfel încît latura obiectivă a infracţiunii de la art. 309 CP RM

rezidă în constrîngerea persoanei, prin ameninţare sau prin alte acte ilegale, de a face declaraţii la

interogatoriu, subiectul infracţiunii fiind persoana care efectuează urmărirea penală. De asemenea,

susţinem că în acest caz victima are calitatea specială: expert, traducător, interpret. Referindu-ne la

aplicarea violenţei în cadrul „constrîngerii de a face declaraţii”, considerăm că aceasta apare ca o

circumstanţă agravantă şi nu ca o parte necesară a laturii obiective a componenţei de bază, precum

este în cazul torturii.

Evidenţiem că Codul penal al Federaţiei Ruse nu conţine un articol distinct care ar incrimina

tortura. Totuşi, în contextul infracţiunii de „maltratare”, prevăzută la art. 117 CP al Federaţiei Ruse,

există circumstanţa agravantă „cu aplicarea torturii”, specificîndu-se că prin „tortură” urmează să se

înţeleagă producerea suferinţelor fizice sau psihice în scopul constrîngerii de a face declaraţii sau în

alte scopuri...” [33]. De aici reiese, în mod clar, că „constrîngerea de a face declaraţii” se include în

cadrul torturii în calitate de scop al acesteia. Potrivit dispoziţiei art. 3091 CP RM, unul din scopurile

torturii este de a obţine informaţii sau mărturisiri, prin urmare, considerăm că latura obiectivă a

componenţei de infracţiune de la art. 309 CP RM „constrîngerea de a face declaraţii prin ameninţare

sau alte acte ilegale” poate fi incorporată cu succes în cadrul componenţei de tortură, avînd în

vedere, de asemenea, că subiectul infracţiunii de la art. 309 CP RM, persoana ce efectuează

urmărirea penală, este cuprins de subiectul infracţiunii de tortură. La moment, distincţia între art.

309 şi 3091 CP RM rezidă în calitatea subiectului, care reprezintă o categorie mai largă în cadrul

torturii şi în calitatea specială a victimei – expert, traducător, interpret în cazul art. 309 CP RM. Însă

80

distincţia principală rămîne a fi latura obiectivă, care este mult mai îngustă în cadrul art. 309 CP

RM.

Una din situaţiile care generează discuţii aprige este componenţa de infracţiune de la art. 328

CP RM (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, comisă cu aplicarea torturii şi a

acţiunilor care înjosesc demnitatea părţii vătămate, prevăzută la lit. c) alin.(2).

Am evidenţiat că, deseori, practica judiciară se confruntă cu probleme de calificare în ceea ce

priveşte încadrarea acţiunilor de tortură, fie în baza articolului 3091 CP RM, fie potrivit lit. c), alin. 2

art. 328 C.P. Astfel, analizînd în aspect comparativ lit. c), alin. 2 art. 328 CP RM şi art. 3091 CP RM

constatăm o multitudine de asemănări: obiect juridic secundar, care îl reprezintă în ambele situaţii

sănătatea şi integritatea corporală a persoanei; latura obiectivă, care rezidă în cauzarea intenţionată a

durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice victimei, cu excepţia faptului că în cazul torturii durerea şi

suferinţa trebuie să fie de o intensitate pronunţată; latura subiectivă, în special, vinovăţia care se

manifestă în ambele cazuri prin intenţie directă; subiectul – în cazul art. 3091 CP RM, acesta

reprezintă o categorie mai numeroasă (persoana cu funcţii de răspundere; oricare altă persoană care

acţionează cu titlu oficial sau acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor

persoane care acţionează cu titlu oficial), în cazul art. 328 CP RM subiectul fiind doar persoana cu

funcţii de răspundere.

Distincţia rezidă în obiectul generic şi obiectul juridic principal, care, în cazul art. 328 CP

RM, îl constituie relaţiile sociale cu privire la activitatea legală a organelor puterii de stat, organelor

administraţiei locale sau a unei subdiviziuni a lor, precum şi în categoria subiecţilor infracţiunii, care

a fost evidenţiată supra. De asemenea, motivul în ambele situaţii poate fi divers şi contează la

individualizarea faptei; scopul este unul special în cazul torturii.

Din păcate, nici practica judiciară naţională nu poate distinge în mod cert, care este

delimitarea dintre aceste două componenţe, fapt demonstrat de următoarele exemple:

Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 11 iunie 2008 mun. Chişinău.

1. Prin sentinţa Judecătoriei Militare din 24 aprilie 2007, R.A., D.I. şi L.V. au fost recunoscuţi

vinovaţi de comiterea infracţiunii prevăzute de art.3091 alin.(3) lit.c), e) CP RM. Şi condamnaţi la

cîte 5 ani închisoare fiecare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în sistemul instituţiilor

penitenciare pe un termen de cîte 2 ani fiecăruia. În temeiul art.90 CP, executarea pedepsei

închisorii în privinţa la toţi trei inculpaţi a fost suspendată pe un termen de probă de un an pentru

fiecare.

81

2. În fapt, instanţa de fond a reţinut că, R. A., D.I. şi L.V., fiind colaboratori ai Instituţiei

Penitenciare nr.1 sect. Basarabeasca, la 15 decembrie 2006, în jurul orei 22. 30, aflîndu-se în stare

de ebrietate alcoolică, pentru nesupunerea condamnatului V. A. De a-i urma la sectorul

Basarabeasca din motiv că acesta ar fi consumat băuturi alcoolice, au intrat în domiciliul ultimului,

unde, în prezenţa a 4 copii minori, toţi trei i-au aplicat acestuia lovituri cu pumnii şi picioarele pe

diverse părţi ale corpului, apoi cu aplicarea forţei fizice, l-au scos din casă, i-au pus nelegitim

cătuşele şi l-au urcat în automobilul de serviciu, unde D.I. i-a mai aplicat 5-6 lovituri cu pumnii

pe diverse părţi ale corpului. Ca rezultat, lui V. A. I-au fost cauzate vătămări corporale, fără

prejudicierea sănătăţii, sub formă de luxaţie a dintelui 1 de sus din dreapta, echimoze şi excoriaţii. În

afară de aceasta, inculpatul D.I.., aflîndu-se în domiciliul condamnatului V.A., a strîns-o cu mîinile

de antebraţele ambelor mîini pe concubina acestuia, cauzîndu-i vătămări corporale fără prejudicierea

sănătăţii, sub formă de echimoze, totodată, i-a aplicat o lovitură cu palma peste cap minorului,

cauzîndu-i dureri fizice, iar inculpatul L.V. la poarta domiciliului condamnatului V. A. I-a aplicat o

lovitură cu palma peste faţă concubinei acestuia, cauzîndu-i dureri fizice.

2.1. Acţiunile inculpaţilor au fost încadrate de către instanţa de fond în baza art.3091 alin.(2) lit.c),

e) CP ca provocare în mod intenţionat a unei dureri fizice persoanei cu scopul de a face presiune

asupra ei, dacă o asemenea durere a fost provocată de persoane care acţionează cu titlu oficial,

săvîrşit de două şi mai multe persoane, cu folosirea unor instrumente speciale de tortură.

3. Sentinţa nominalizată a fost atacată cu apel de către avocatul S.C., care solicita casarea acesteia,

rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare a inculpaţilor, din motivul lipsei în

acţiunile lor a elementelor constitutive ale infracţiunii incriminate şi anume latura obiectivă şi

subiectul.

4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 7 iunie 2007 apelul avocatului

declarat în numele inculpaţilor a fost respins ca fiind nefondat, cu menţinerea sentinţei atacate.

5. Nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, avocatul S. C. A declarat recurs în interesele

inculpaţilor, solicitînd casarea hotărîrii nominalizate, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi

hotărîri, de achitare a inculpaţilor, din motivul lipsei în acţiunile lor a elementelor constitutive ale

infracţiunii incriminate, invocînd totodată şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra

tuturor motivelor invocate în apel.

82

6. Prin decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 4 decembrie 2007 apelul

avocatului a fost admis, casată decizia instanţei de apel şi dispusă rejudecarea cauzei de către

aceeaşi instanţă de apel, în alt complet de judecată.

7. Rejudecînd apelul avocatului în interesele inculpaţilor, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău

prin decizia sa din 10 martie 2008, l-a respins ca fiind nefondat, menţinînd fără modificări sentinţa

atacată.

8. În recurs, avocatul solicită casarea hotărîrilor instanţelor de fond şi de apel, rejudecarea cauzei şi

pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare a inculpaţilor, din motiv că în acţiunile lor lipsesc

elementele constitutive ale infracţiunii incriminate.

9. Verificînd argumentele invocate în recurs în raport cu actele cauzei, în conformitate cu

prevederile art.432 CPP, Colegiul penal trage concluzia că acesta urmează a fi respins, ca fiind

inadmisibil, din următoarele considerente. Ambele instanţe, în conformitate cu art.101 CPP, au

examinat complet şi obiectiv probele administrate la dosar, verificîndu-le, sub aspectul pertinenţii şi

concludenţii, atît pe cele obţinute în procesul urmăririi, cît şi în cadrul şedinţelor de judecată, fapt ce

impune concluzia despre vinovăţia lui R.A., D.I. şi L.V. de comiterea infracţiunii imputate, iar

încadrarea juridică a acţiunilor acestora în baza art.3091 alin.(3) lit.c), e) CP corectă.

Argumentele condamnatului precum că nu a comis infracţiunile incriminate sunt neîntemeiate şi

contravin materialelor din dosar, iar nerecunoaşterea vinovăţiei de către acesta nu echivalează cu

achitarea, de vreme ce există probe pertinente şi concludente, care, în ansamblu – din punct de

vedere al coroborării lor, dovedesc cu certitudine vinovăţia lui de săvîrşirea infracţiunilor imputate.

Călăuzindu-se de prevederile art.432 alin.(2) pct.4) Cod de procedură penală, Colegiul penal al

Curţii Supreme de Justiţie a decis asupra inadmisibilităţii recursului ordinar declarat de avocat

împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 10 martie 2008 şi sentinţei

Judecătoriei Militare din 24 aprilie 2007 în cauza penală în privinţa lui R.A., D.I. şi L.V., din

motivul că este vădit neîntemeiat [122].

Analizînd circumstanţele cauzei, considerăm că încadrarea juridică a acţiunilor făptuitorilor

nu este tocmai una corectă. Argumentele invocate de avocat în apel, precum că acţiunile inculpaţilor

nu se încadrează în componenţa de infracţiune de la art. 3091 CP RM pe motivul absenţei laturii

obiective şi a subiectului infracţiunii de tortură, au fost considerate ca fiind neîntemeiate de către

instanţa de judecată, menţionîndu-se că probele administrate sunt pertinente şi, din punctul de

vedere al coroborării lor, demonstrează vinovăţia inculpaţilor. Instanţa a calificat acţiunile

83

făptuitorilor potrivit art. 3091 alin. (3) lit.c), e) CP RM, adică tortura comisă de două sau mai multe

persoane, precum şi cu instrumente speciale de tortură sau a altor instrumente adaptate în acest scop.

Or, după cum am argumentat anterior, pentru a califica fapta drept tortură, trebuie să fie

întrunite o serie de condiţii de natură obiectivă (durata provocării durerilor suferinţelor fizice sau

psihice, natura consecinţelor fizice şi psihice, modul şi metoda de executare). Astfel, pentru tortură

nu este suficient doar aplicarea anumitor lovituri care ar putea prejudicia sănătatea victimei, ci

trebuie să existe un caracter continuu sau sistematic în acţiunile făptuitorilor, pe parcursul unei

anumite perioade de timp. Aplicarea loviturilor cu mîinile şi picioarele nu întotdeauna poate fi

apreciată drept tortură, deşi durerea fizică şi psihică în cadrul infracţiunii de tortură este un criteriu

estimativ, care urmează a fi apreciat de la caz la caz de organele de drept. În plus, din circumstanţele

cauzei nu reiese un scop special potrivit art. 3091 CP RM urmărit de făptuitori, care este unul extrem

de important la calificarea faptei drept tortură. Deci, instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra

scopului concret existent în cazul respectiv. Considerăm că acţiunile făptuitorilor pot fi calificate în

baza lit.a), alin.(2), art.328 CPRM.

Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 21 aprilie 2010, mun. Chişinău

1. Prin sentinţa Judecătoriei Bălţi din 13 februarie 2009, C.D. şi D.Ş. au fost achitaţi de învinuirea

în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal pe motiv că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii.

2. Organul de urmărire penală i-a învinuit pe C.D. şi M.A. de faptul, că deţinînd funcţia de

inspectori ai plutonului de asigurare a securităţii circulaţiei rutiere al Secţiei Poliţiei Rutiere a CP

mun. Bălţi, fiind persoane cu funcţii de răspundere, avînd în dotare automobilul de serviciu, la 15

ianuarie 2008, în jurul orei 00.30, pe bd. Victoriei, mun. Bălţi, din motivul deteriorării acestuia, au

stopat microbuzul de modelul „Mercedes 408”, condus de O. C., în care se mai aflau şi alte

persoane. Peste aproximativ 10-15 minute după stopare, lîngă microbuz a oprit automobilul de

serviciu a SPR, din care a ieşit M.A, cerînd conducătorului microbuzului prezentarea actelor la

control. Suspectînd că O.C. se află în stare de ebrietate, C.D. şi M.A. l-au somat să-i urmeze la

controlul medical al stării de ebrietate. Cînd ultimul a refuzat, C.D. şi M.A. l-au apucat de mîini şi

l-au izbit cu capul de automobil, apoi M.A. i-a aplicat o lovitură cu picioarele în regiunea cutiei

toracice şi abdomen. Toate aceste acţiuni s-au produs în prezenţa soţiei sale şi a copiilor minori. În

scopul curmării acţiunilor lui C.D. şi M.A., din microbuz au ieşit N.B. şi E.B., prezentîndu-se ca

fiind procuror şi ofiţer de urmărire penală ai CP Teleneşti, la ce M.A. i-a aplicat lui E.B. o lovitură

cu piciorul în organele genitale, apoi i-a răsucit mîna stîngă. După ce O. C. S-a urcat în automobilul

84

de serviciu al SPR, pe drum spre instituţia medicală, M.A. l-a apucat de păr şi l-a lovit cu pumnul în

cap. Ca rezultat a acţiunilor lui C.D. şi M.A., lui O.C.şi E.B. le-au fost provocate leziuni corporale

uşoare.

3. Împotriva sentinţei a declarat apel procurorul, solicitînd casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi

pronunţarea unei noi hotărîri potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care C.D. şi M.A.

să fie recunoscuţi vinovaţi şi condamnaţi în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal la cîte 3 ani

închisoare, fiecare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip închis şi cu privarea de dreptul de a

ocupa anumite funcţii şi de a exercita anumite activităţi pe un termen de 3 ani fiecare. În motivarea

apelului, procurorul a invocat că instanţa de fond a apreciat greşit circumstanţele de fapt şi probele

administrate în cauză, care confirmă vinovăţia inculpaţilor de comiterea infracţiunii imputate.

Sentinţa a fost contestată cu apeluri şi de către părţile vătămate, care au solicitat casarea sentinţei,

rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, de condamnare a lui C.D. şi M.A. în baza art.

328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal, cu stabilirea pedepsei închisorii şi admiterea integrală a acţiunilor

civile înaintate de ei.

4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009, au fost admise

apelurile procurorului şi a părţilor vătămate. A fost casată sentinţa Judecătoriei Bălţi din 13 februarie

2009, rejudecată cauza şi pronunţată o nouă hotărîre, prin care C.D. şi M.A. au fost recunoscuţi

vinovaţi şi condamnaţi în baza art. 328 alin. 2) lit. a), c) Cod penal la cîte 3 ani închisoare, cu

privarea de dreptul de a ocupa funcţii în organele MAI pe un termen de doi ani fiecare. Conform art.

90 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor stabilite lui C.D. şi M.A.

pe un termen de probă de doi ani. Instanţa de apel, rejudecînd cauza şi casînd total sentinţa instanţei

de fond, a dat o nouă apreciere probelor administrate în cauză şi a constatat că, deşi C.D. şi M.A. nu

au recunoscut vina, vinovăţia lor de comiterea infracţiunii incriminate se dovedeşte pe deplin,

menţionînd în susţinerea acestei concluzii: declaraţiile părţilor vătămate, martorilor şi experţilor;

plîngerile părţilor vătămate; rapoartele de expertiză medico-legale; decizia Curţii de Apel Bălţi din

29 februarie 2008; dispoziţia de amplasare al efectivului şi mijloacelor tehnice a poliţiei rutiere a CP

mun. Bălţi din 14 ianuarie 2008 etc.

5. Împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009, invocînd

temeiurile prevăzute la pct. 10) alin. (1) din art. 427 Cod de procedură penală, a declarat recurs

ordinar procurorul, solicitînd casarea acesteia, cu remiterea cauzei la rejudecare în aceeaşi instanţă

de apel, în alt complet de judecată.

85

Recurentul invocă faptul, că instanţa de apel, contrar prevederilor art. 75 Cod penal, greşit a conchis

de a aplica în privinţa lui C.D. şi M.A. prevederile art. 90 Cod penal, pedeapsa stabilită ultimilor

fiind prea blîndă în raport cu gravitatea infracţiunii pe care ei au comis-o. Totodată, se menţionează,

că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că condamnaţii au săvîrşit o infracţiune, care, conform

art. 16 alin. (4) Cod penal, se consideră gravă, şi nu s-au căit de cele comise.

În recursul ordinar declarat, condamnaţii C.D. şi M.A. solicită casarea deciziei Colegiului penal al

Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009, cu menţinerea sentinţei Judecătoriei Bălţi din 13

februarie 2009, prin care ei au fost achitaţi de învinuire în baza art. 328 alin.( 2) lit. a), c) Cod penal,

pe motiv că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii. Recurenţii menţionează că instanţa de apel,

ignorînd prevederile art. 101 Cod de procedură penală, a dat o apreciere greşită circumstanţelor de

fapt şi probelor administrate în cauză şi anume: declaraţiilor părţilor vătămate, martorilor etc.

6. Verificînd argumentele invocate în recursurile ordinare în raport cu materialele cauzei, Colegiul

penal decide inadmisibilitatea acestora, ca fiind vădit neîntemeiate, din următoarele considerente.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanţa de recurs, examinînd

admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărîrii instanţei de apel, este în drept să

decidă asupra inadmisibilităţii acestuia în cazul în care constată că este vădit neîntemeiat,

considerînd că instanţa de apel, în conformitate cu prevederile art. 101 Cod de procedură penală, a

examinat complet şi obiectiv probele administrate la dosar, verificîndu-le sub aspectul pertinenţei,

concludenţei, utilităţii şi veridicităţii atît pe cele obţinute în procesul urmăririi penale cît şi în cadrul

şedinţelor de judecată, fapt ce denotă că concluzia despre vinovăţia lui C.D. şi M.A. în comiterea

infracţiunii prevăzute de art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal (2008), este justă şi întemeiată. Prin

urmare, argumentele recurenţilor precum că ei nu au comis infracţiunea incriminată sunt

neîntemeiate şi contravin materialelor din dosar, iar nerecunoaşterea vinovăţiei de către aceştia nu

echivalează cu achitarea, de vreme ce există probe pertinente şi concludente care, în ansamblu, din

punctul de vedere al coroborării lor, dovedesc cu certitudine vinovăţia lor de săvârşirea infracţiunii

imputate. Nerecunoaşterea vinovăţiei urmează a fi apreciată ca o tactică de apărare, condamnaţii

urmărind scopul de a se eschiva de răspunderea penală. În asemenea condiţii, recursurile ordinare

ale condamnaţilor C.D. şi M.A. urmează a fi declarate inadmisibile, fiindcă argumentele invocate

sunt vădit neîntemeiate şi temeiurile invocate de recurenţi nu se încadrează în cele prevăzute la art.

427 CPP. Totodată, instanţa de recurs ţine să menţioneze că în instanţa de apel a fost respectată

86

procedura de judecare a cauzei penale în cazul pronunţării unei hotărîri de condamnare, după o

hotărîre de achitare pronunţată de instanţa de fond.

7. Din aceste motive, în conformitate cu prevederile pct. 4) alin. (2) art. 432 Cod de procedură

penală, Colegiul Penal a decis asupra inadmisibilităţii recursurilor ordinare declarate de către

procuror şi condamnaţii C.D. şi M.A. împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din

09 decembrie 2009, ca fiind vădit neîntemeiate. Decizia este irevocabilă [122].

Cădem de acord doar parţial cu decizia Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009. Instanţa

a calificat fapta potrivit lit. a) şi c) alin.(2) art. 328 CP RM. Reieşind din circumstanţele speţei, nu

considerăm că este oportun de a califica fapta potrivit lit.c), alin.(2), art. 328 CP RM – „acţiuni

însoţite de tortură, sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate”, deoarece acţiunile

făptuitorilor nu denotă o intensitate deosebită care ar putea încadra acţiunile lor în baza acestui

alineat. În plus, accentuăm, în mod repetat, despre inoportunitatea existenţei unei asemenea

circumstanţe agravante în contextul infracţiunii de la art. 328 CP RM. Astfel, de fiecare dată cînd

vor exista semne ale torturii, fapta se va califica potrivit art. 3091 CP RM, în concurs cu alte

infracţiuni, după caz.

În plus, nu este justificat raţionamentul unei astfel de circumstanţe agravante, deoarece în

cadrul sintagmei „acţiuni care depăşesc vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege” se

încadrează o serie de acţiuni, printre care şi cele care nu pot fi comise de nimeni în niciun fel de

circumstanţe, spre exemplu, tortura şi tratamentul inuman şi degradant. Or, putem afirma că

existenţa unei astfel de agravante reprezintă, în esenţă, o tautologie sau un pleonasm.

La fel, susţinem că sintagma „acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate” ar putea fi

înlocuită cu „tratamentul degradant”, odată ce noţiunea respectivă a fost deja utilizată în cadrul

anumitor articole: lit.g) alin.(2) art. 165 C.P., lit. d) alin.(3) art. 188 C.P., lit. d) alin.(3), art.189 C.P.

Potrivit Hotărîrii Plenului C.S.J. nr. 8 din 30 octombrie 2009, prin „tratament degradant” înţelegem

tratamentul care generează victimelor sentimente de frica, anxietate si inferioritate, capabile să

umilească şi să înjosească victima; înfrînge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină pe

aceasta să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale.

Făcînd o comparaţie între tortură şi tratamentul inuman, menţionăm că din punctul de

vedere al analizei juridico-penale, aceşti doi termeni se aseamănă foarte mult, cu excepţia faptului

că, spre deosebire de tortură, latura obiectivă în cazul tratamentului inuman se poate exprima şi prin

detenţia persoanei în condiţii ce nu corespund normelor şi standardelor de detenţie (condiţii de

87

detenţie care cauzează prejudiciu atît sănătăţii persoanei, precum exercită şi o influenţă asupra

psihicului acesteia), sau prin acordarea neadecvată sau insuficientă a asistenţei medicale persoanelor

aflate în detenţie (Anexa 1). Distincţia între termenii respectivi o sesizăm graţie jurisprudenţei Curţii

Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că ceea ce distinge tortura de relele tratamente

(tratamente inumane) este „pragul” sau nivelul minim de severitate, fapt ce oferă posibilitatea de a

califica acţiunea drept tortură [71, p.6].

Prin urmare, considerăm oportun de a introduce în capitolul respectiv, infracţiuni contra

justiţiei, un articol care ar incrimina distinct tratamentul inuman ca o infracţiune separată.

Oportunitatea introducerii unui astfel de articol rezidă în necesitatea sancţionării tratamentului

inuman separat de tortură, reieşind din faptul că, cauzarea unei dureri sau suferinţe de natură fizică

sau psihică de un grad inferior de severitate decît cel al torturii unei persoane cu scopul de a

obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi

pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o

intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau asupra unei terţe persoane, dacă o asemenea durere

sau suferinţă este comisă de o persoană cu funcţii de răspundere sau de o altă persoană care

acţionează cu titlu oficial, cu excepţia durerii sau suferinţei ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale,

nu poate fi încadrată în prezent în limitele unei norme penale din Codul penal al RM În plus,

considerăm oportun de a introduce un nou articol (art. 13413) în partea generală a Codului penal

care ar defini noţiunea de „tratament inuman” în vederea delimitării clare a acesteia de „tortură”.

Odată ce a fost accentuată diferenţa între tortură şi tratament inuman sub aspectul gradului

minim de severitate, evidenţiem că şi pedeapsa în cazul torturii trebuie să fie suficient de severă

pentru a asigura efectul preventiv al pedepsei.

Astfel, în cauza Valeriu şi Nicolae Rosca v. Moldova § 71, şi Pădureţ v. Moldova § 70 ,

urmărind anume ideea respectării regulii că o „investigaţie trebuie să fie capabilă să conducă la

identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi”, CEDO face referinţă la unul din cele mai relevante

cazuri din practica sa şi anume Okkalı v. Turkey § 65: “... cerinţa procedurală a Articolului 3

depăşeşte faza preliminară de investigare atunci cînd … investigaţia devine o acţiune judiciară

adusă în faţa instanţelor naţionale: procedurile în întregime, incluzînd şi faza examinării judiciare,

urmează să corespundă standardelor cu privire la interzicerea torturii stipulate de Articolul 3.

Acest fapt înseamnă că instanţele naţionale judecătoreşti nici într-un caz nu trebuie să accepte că

orice suferinţă fizică şi psihică cauzată să rămînă nesancţionată. Respectiva condiţie este

88

esenţială întru susţinerea şi întru menţinerea încrederii publice în ordinea de drept, precum şi

întru prevenirea oricăror presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite [98].

În final, Curtea accentuează că efectul preventiv al investigaţiei, deopotrivă şi eficacitatea

acesteia în general, urmează a fi apreciată şi prin prisma unor măsuri pur procedurale, menite să

preîntîmpine oricare impedimente eventuale care pot apărea în cadrul investigaţiei. Într-un fel sau

altul, se au în vedere anumite măsuri de asigurare şi fixare a probelor, dar şi evitarea unor influenţe

asupra mersului normal de investigare. Cu alte cuvinte, cel mai elocvent exemplu în acest caz

constituie apelarea Curţii la prevederile relevante ale Protocolului de la Istanbul (Valeriu and

Nicolae Rosca § 42) în care se specifică, inter alia, necesitatea adoptării măsurilor asiguratorii

împotriva persoanelor suspectate de aplicarea relelor tratamente. În cazul poliţiştilor, aceste măsuri

urmăresc obligatoriu suspendarea lor din funcţie şi evitarea oricăror contacte cu reclamantul torturat

şi familia sa. În Abdülsamet Yaman v. Turkey, § 55 (reiterată în Pădureţ § 73), Curtea a statuat: “…

cînd un reprezentant al statului a fost acuzat de infracţiuni prin aplicarea torturii şi relelor

tratamente, este extrem de important pentru asigurarea unui „remediu eficient” că procedurile

penale şi condamnarea acestuia să nu fie prescrisă sau să fie pasibilă amnistierii, precum şi

graţierea să nu fie admisibilă. Or, în cauza Valeriu şi Nicolae Roşca contra Moldovei, CEDO a

accentuat că, deşi minimul de pedeapsă a fost aplicat faţă de cei vinovaţi, aceasta a fost suspendată

condiţionat şi nici un colaborator nu a stat la închisoare. În plus, nimeni din aceştia nu a fost

suspendat din funcţie pe parcursul urmăririi penale, contrat recomandărilor Protocolului de la

Istanbul [98].

Prin urmare, considerăm necesar de a modifica sancţiunea la alin.(1) art. 3091 CP RM, astfel

încît tortura să nu cadă sub incidenţa infracţiunilor mai puţin grave, ci a infracţiunilor grave,

asigurîndu-se în acest fel efectul preventiv al pedepsei.

De asemenea, susţinem necesitatea de a delimita „tratamentele inumane” ca infracţiune

prevăzută la articolul 137 CP RM, de „tratamentul inuman” ca fiind o faptă ce atentează la relaţiile

sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei. Infracţiunea prevăzută la art. 137 CP RM atentează la

regulile internaţionale de ducere a războiului. Evidenţiem în cadrul art. 137 CP RM calitatea

specială a victimei infracţiunii şi a subiectului. În calitate de victimă pot fi: bolnavii, răniţii,

prizonierii, persoanele civile, membrii personalului sanitar civil sau al Crucii Roşii şi ai

organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţii, precum şi oricare altă persoană cazută sub puterea

adversarului. Calitatea specială a subiectului rezidă în faptul că acesta trebuie să facă parte din

89

forţele armate ale unei părţi beligerante, participante la conflictul militar. Existenţa unui astfel de

articol se datorează faptului că, potrivit Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, în

categoria crimelor contra umanităţii se includ şi tratamentele inumane care cauzează puternice

suferinţe fizice sau psihice [105].

În acest context, am afirmat anterior că tortura, de asemenea, se include în categoria crimelor

contra umanităţii în cadrul Statutului de la Roma, acesta fiind raţionamentul includerii torturii în

cadrul capitolului „crime contra umanităţii” în Codul penal francez [34]. În calitate de crimă contra

umanităţii, tortura cade sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, astfel fiind imprescriptibilă.

Ultima tendinţă modernă a CEDO constă în atribuirea torturii a caracterului imprescriptibil,

reieşind din gravitatea acestei fapte şi pericolul care-l prezintă pentru orice societate democratică.

Totuşi, este necesar de a face o delimitare netă între tortură şi tratament inuman ca

infracţiuni contra justiţiei şi astfel de tratamente, ca parte a crimelor contra umanităţii. În calitate de

infracţiuni contra justiţiei, tortura şi tratamentul inuman, au calitate specială a subiectului, a victimei

şi se comit cu scop special (îndeosebi tortura).

În concluzie, propunem ca, întru evitarea unor calificări eronate a faptelor de tortură, de

tratament inuman, precum şi a faptelor adiacente, urmează a exclude din cadrul legii penale

carenţele existente şi de a racorda termenii utilizaţi la standardele internaţionale în acest domeniu, în

scopul uniformizării legii penale.

Analizînd supra distincţia între tortură şi tratament inuman, am evidenţiat că aceasta se

axează, în special, pe latura obiectivă, care este mai complexă în cazul tratamentului inuman.

Afirmaţia dată se bazează pe jurisprudenţa CEDO în domeniul încălcării art. 3 din Convenţia

europeană, potrivit căreia, în cazurile contra Republicii Moldova tratamentul inuman s-a constatat în

situaţii de maltratare, condiţii inadecvate de detenţie, lipsa asistenţei medicale în următoarele cauze:

Maltratare:

În cauza Boicenco contra Moldovei, Curtea a menţionat că înainte de arest, reclamantul nu a

prezentat nicio anomalie a stării sale de sănătate. Traumatismul cranio-cerebral a fost stabilit de

medicii de la spitalul DIP. Guvernul nu a prezentat nici o opinie medicală contrară. Traumatismul

cerebral nu este unica vătămare corporală de care a suferit reclamantul. Faptul că reclamantul nu

avea alte vătămări pe corp sau semne vizibile de maltratare nu este convingător.

În speţa Pădureţ contra Moldovei, reclamantul susţine că a fost dus în biroul nr. 508 şi că a

fost maltratat de către A.P. şi A.R. şi încă de o terţă persoană, în scopul obţinerii confesiunii precum

90

că el a comis furtul. În special, mîinile şi picioarele sale au fost legate la spate, fiind suspendat de o

bară metalică (rîndunica). Apoi el a primit lovituri pe tălpile picioarelor şi a fost bătut pe tot corpul.

O mască de gaz i-a fost pusă pe cap şi o ţigară aprinsă era introdusă în tubul de aer cu scopul de a-l

sufoca. De asemenea, o sticlă i-a fost introdusă în anus de trei ori, o dată reclamantul pierzîndu-şi

cunoştinţa. Mai tîrziu, în aceeaşi zi, reclamantul a fost dus în faţa procurorului, care, văzînd semne

clare de maltratare, a dispus efectuarea unei expertize medicale. La 3 aprilie 2000, reclamantul a fost

examinat de către un grup de medici care au stabilit că avea un ochi vînăt, o vînătaie pe piept 10 x 7

cm, o traumă cerebrală şi că anusul său era traumat.

Condiţiile de detenţie

În cauza Ostrovar contra Moldovei, s-a constatat că în Penitenciarul nr. 3 erau paturi din

metal, fără saltele sau cuverturi [81]. De asemenea, s-a constatat că în celule nu era interzis fumatul

şi persoanele care sufereau de anumite boli (în cazul reclamantului – astmă) erau puşi în pericol. În

închisoare lipsea un sistem de ventilare.

În închisoare lipsea un sistem de încălzire. Aprovizionarea cu apă era limitată. Nu existau

spaţii pentru spălarea şi uscarea hainelor. Celulele erau infectate cu ploşniţe, păduchi şi furnici.

În cauza Becciev contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al

Ministerului Afacerilor Interne lumina electrică era în permanenţă aprinsă. În loc de WC servea o

găleată, care nu era separată de restul celulei. În loc de paturi erau poliţe din lemn fără saltele, perne,

cuverturi şi cearşafuri [9]. S-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI celula era

închisă cu plăci de metal. Deţinuţilor le erau interzise plimbările zilnice. Nu existau mijloace de a

menţine igiena în celulă şi nici duş.

În cauza Ţurcan contra Moldovei, reclamantul a invocat proasta încălzire a celulelor pe timp

de iarna şi căldura exagerată pe timp de vara [117]. La fel, a fost invocat accesul limitat la lumina

zilei din cauza a trei bucăţi din metal gros instalate la geam.

În cauza Stepuleac contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul Direcţiei Generale de

Combatere a Crimei Organizate (DGCCO) a Ministerului Afacerilor Interne celulele nu erau

încălzite şi că era nevoit să doarmă îmbrăcat şi să folosească albituri proprii [107]. Curtea a notat că

în Izolatorul DGCCO s-a constatat expres că celulele nu aveau ferestre şi a conchis că reclamantul a

fost deţinut într-o celulă fără acces la lumina zilei. Guvernul nu a confirmat susţinerea

reclamantului, precum că acestuia i se permitea să meargă la WC şi să folosească apa curgătoare o

dată în zi.

91

În cauza Ciorap contra Moldovei, Curtea a notat că însuşi Departamentul Instituţiilor

Penitenciare (DIP) a confirmat prezenţa insectelor parazitare în Penitenciarul nr. 3. Guvernul nu s-a

pronunţat asupra plîngerii reclamantului cu privire la prezenţa mizeriei, lipsa păturilor, prezenţa

rozătoarelor şi lipsa accesului la lumina zilei sau la electricitate pe parcursul a mai mult de 18 ore/zi

în timpul detenţiei solitare [26].

Conform articolului 245 al Codului de executare, condamnatului i se asigură posibilitatea de

a-şi satisface nevoile fiziologice în condiţii curate şi decente şi după necesitate, posibilitatea de a

face baie sau duş, la temperaturi admisibile, atît de des cît necesită igiena generală, însă nu mai rar

de o dată pe săptămînă. Fiecare condamnat este asigurat cu un pat şi lenjerie de pat, care se schimbă

cel puţin o dată pe săptămînă [30]. Potrivit secţiunii a 38-a punctul 466 din Statutul executării

pedepsei de către condamnaţi, pe perioada toamnă-iarnă în încăperile penitenciarului se menţine o

temperatură nu mai mică de +18°C, iar în blocurile şi încăperile pentru tratament medical, pentru

îngrijirea femeilor gravide şi creşele pentru copii – nu mai mică de +20°C. Conform anexei nr. 23 la

Statut, iluminarea de zi este asigurată prin instalarea geamurilor, mărimea cărora nu trebuie să fie

mai mică de 1,2x0,9m. Pentru ventilare, geamurile sunt utilate cu oberliht. La geamuri, suplimentar,

se instalează gratii metalice cu ochi de grilaj nu mai mare de 100x200mm. Celulele de locuit sunt

amenajate cu vase pentru closet de pardoseală şi lavoare, care sunt instalate în cabine bine ventilate

cu uşi. Conform anexei nr. 22 al Statutului, în dotarea celulelor se includ: paturi metalice, noptiere,

scaune, dulapuri etc [106].

Asistenţa medicală:

În cauza Ostrovar contra Moldovei, s-a constatat asistenţa medicală necorespunzătoare, cît şi

capacitatea asistenţei medicale limitate din cauza lipsei medicamentelor. Medicul a dat permisiunea

ca deţinutul să fie plasat împreună cu deţinuţii care fumau.

În cauza Becciev contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie a MAI

exista riscul ca reclamantul să se infecteze de tuberculoză, infecţii dermatologice şi alte boli

infecţioase.

În cauza Şarban contra Moldovei, Curtea a notat că, în conformitate cu Registrul medical

prezentat, în perioada detenţiei în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI (12-19 noiembrie 2004,

20 decembrie 2004 – 19 ianuarie 2005), reclamantul a fost examinat doar o singură dată (cu toate că

suferă de trei maladii medicale grave). A fost respinsă, fără explicaţii, cererea de a fi consultat de

alţi medici chiar dacă reclamantul s-a plîns de durere în regiunea cervicală a coloanei vertebrale şi

92

de amorţire a degetelor şi a mîinilor. El a fost examinat de neurolog doar o singură dată, iar

recomandarea neurologului de a fi examinat de un neurochirurg nu a fost urmată. Pentru chemarea

unei ambulanţe era nevoie de decizia Centrului de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei

(CCCEC), o decizie dificil de luat în absenţa unui medic profesionist. În timpul şedinţelor de

judecată el era ţinut într-o cuşcă, în cătuşe. Medicul a trebuit să-i măsoare tensiunea printre gratii

[111].

În cauza Boicenco contra Moldovei, Curtea a reamintit că, deşi articolul 3 al Convenţiei

Europene nu poate fi interpretat ca impunînd o obligaţie de asigurare a sănătăţii, el totuşi impune

statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate prin acordarea

asistenţei medicale. În afară de faptul că a suferit o comoţie cerebrală, reclamantul a intrat în stare de

stupoare, pe cît se pare, imediat după ce a fost reţinut. Guvernul a invocat ca motiv de întîrziere la

efectuarea expertizei psihiatrice procedurile administrative legate, inter alia, de transferul

reclamantului de la spitalul DIP la cel de psihiatrie, argument care a fost respins de Curte. Cu toate

că era într-o asemenea stare, o perioadă reclamantul s-a aflat într-o închisoare obişnuită, unde nu se

ştie dacă i s-a oferit o îngrijire medicală [11].

În cauza Holomiov contra Moldovei, Curtea a reconfirmat că, deşi articolul 3 al Convenţiei

Europene nu poate fi interpretat ca implicînd o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motiv de

sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor lipsite de

libertate, de exemplu, prin acordarea asistenţei medicale necesare. Chestiunea esenţială constă în

lipsa unei asistenţe medicale adecvate pentru boala specifică a reclamantului (hepatită cronică,

hidronefroză de gradul 2, diateză urică etc.). Curtea a menţionat că Guvernul nu a prezentat o

informaţie completă privind tratamentul medical, dar s-a axat, în special, pe dovedirea relei-credinţe

a reclamantului. Faptul că reclamantul a fost examinat de medici, fără ca recomandările acestora să

fie urmate ulterior, nu a fost suficient. Instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut că în

Izolatorul nr. 3 nu a existat o asistenţă medicală corespunzătoare. Curtea a menţionat că nu se poate

conchide că refuzul reclamantului de a accepta tratamentul medical în asemenea condiţii ar putea fi

interpretat ca rea-credinţă. Trebuie luată în considerare şi perioada îndelungată în care el s-a aflat

fără tratament [59].

În cauza Stepuleac contra Moldovei, cu referire la acordarea asistenţei medicale de către

medicii de la ambulanţă, Curtea a notat că, în pofida diagnosticului care a necesitat o confirmare,

reclamantul nu a fost supus nici unei examinări şi nici nu a fost examinat de un medic specialist, cel

93

puţin pînă la sfîrşitul detenţiei în Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate (DGCCO).

Reclamantului nu i-a fost acordată asistenţa medicală zilnică, deoarece în izolator nu exista personal

medical, iar ambulanţa era chemată doar în cazuri mult mai grave. Reclamantului i s-a promis

asistenţa medicală în cazul în care va avea nevoie, însă acesta nu putea demonstra această necesitate

în absenţa unei opinii medicale calificate [107].

În cauza Paladi contra Moldovei, reclamantul s-a plîns de omisiunea de a i se acorda

asistenţă medicală corespunzătoare în timpul detenţiei sale la CCCEC şi de a-l transfera la o

instituţie neurologică recomandată de un medic independent şi de întreruperea tratamentului

neurologic. Curtea a constatat că reclamantul suferea de mai multe boli grave. Cîţiva medici i-au

recomandat tratamentul staţionar, sub supravegherea directă a unui medic, unii dintre ei considerînd

că erau necesare intervenţii chirurgicale, care puteau fi făcute numai în unităţi medicale specializate.

Reclamantul, soţia şi avocatul s-au plîns de mai multe ori de insuficienţa tratamentului medical.

Curtea a subliniat necesitatea ca instanţa de judecată naţională să se bazeze pe opinii medicale

înainte de a decide asupra transferului la un alt spital într-un termen rezonabil. Omisiunea de a

transfera reclamantul la o clinică neurologică, într-o perioadă rezonabilă de timp, şi întîrzierea

începerii tratamentului recomandat, în mod incontestabil, l-au expus pe reclamant unui risc pentru

sănătate. Curtea a fost frapată de urgenţa cu care instanţa de judecată naţională a decis transferul

reclamantului la spitalul penitenciar fără a lua în considerare unele opinii ale specialiştilor [83].

De asemenea, este important să scoatem în relief situaţia în domeniul torturii, reieşind din

statistica judiciară naţională, pentru a constata evoluţia investigării şi judecării cauzelor respective.

În anul 2008 în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate în total 21

sentinţe în privinţa a 29 persoane [101].

În privinţa colaboratorilor de poliţie au fost pronunţate 17 sentinţe referitor la 24 persoane,

din ele, 9 sentinţe în privinţa a 12 persoane au fost de condamnare, 4 sentinţe în privinţa a 5

persoane a fost de încetare a procesului penal, din care 1 sentinţă în privinţa unei persoane pe

temeiul prevăzut de art. 55 Cod penal. În perioada vizată au fost achitaţi 7 colaboratori de poliţie în

4 cauze penale.

Cei 12 colaboratori de poliţie condamnaţi au fost sancţionaţi după cum urmează: 10 – la

închisoare, cu aplicarea art. 90 Cod penal, 2 – la amendă, iar pedeapsa complementară de privare de

dreptul de a ocupa funcţii în cadrul MAI a fost aplicată în privinţa a 7 persoane.

94

Concomitent, pe capătul de acuzare nominalizat, au mai fost pronunţate 4 sentinţe în privinţa

a 5 persoane, din ele 1 sentinţă de condamnare în privinţa unei persoane condamnate l închisoare în

penitenciar, cu aplicarea pedepsei complementare şi 3 sentinţe de încetare a procesului penal în

privinţa a 4 persoane.

La 31.12.2008 pe rol în restanţă în instanţele de fond, în temeiul art.3091 CP se aflau 3 cauze

în privinţa a 9 persoane.

În anul 2009, în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate 5 sentinţe în

privinţa a 9 persoane, toate au fost pronunţate în privinţa colaboratorilor de poliţie. Din acestea, 4

sentinţe în privinţa a 8 persoane au fost de condamnare şi 1 sentinţă în privinţa la 1 persoană – de

achitare [101].

Cei 8 colaboratori de poliţie au fost toţi condamnaţi la închisoare, cu aplicarea art. 90 Cod

penal, în privinţa tuturor fiind aplicată şi pedeapsa complementară de privare de dreptul de a ocupa

funcţii în cadrul MAI.

La 31.12.2009 pe rol, în restanţă în instanţele de fond, în temeiul art.3091 CP se aflau 9 cauze

în privinţa a 17 persoane.

În 2010, în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate în total 6 sentinţe în

privinţa a 7 persoane. Toate au fost pronunţate în privinţa colaboratorilor de poliţie. 5 sentinţe în

privinţa a 6 persoane au fost de condamnare la închisoare cu aplicarea art.90 CP RM şi suspendarea

executării pedepsei pe un termen de probă. În privinţa a 6 persoane condamnate a fost aplicată

pedeapsa complementară. A fost pronunţată 1 sentinţă în privinţa la 1 persoană, de încetare a

procesului penal în temeiul art. 55 CP RM. În perioada vizată inculpaţi nu au fost achitaţi.

La 31.12.2010 în restanţă în instanţele de fond pe rol, în temeiul art.3091 CP se aflau 19 cauze

penale în privinţa a 35 persoane [101] (Anexa 2).

Evidenţiem că, prin ordinul Procurorului General nr. 121-8 din 10 decembrie 2009 „Privind

instituirea telefonului de încredere pentru recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre faptele de

tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante”, s-a decis, în scopul eficientizării măsurilor

urgente pentru combaterea şi prevenirea torturii, tratamentelor şi pedepselor inumane sau

degradante, pentru investigarea cazurilor de tortură şi rele tratamente ce au avut loc în aprilie 2009,

realizării unei colaborări eficiente cu societatea civilă în vederea oferirii posibilităţii de informare a

procurorilor din prima sursă despre comiterea unor astfel de fapte, precum şi în scopul instituirii

95

unui mecanism efectiv de monitorizare a procesului de urmărire penală în aceste cauze, următoarele

[79]:

1. instituirea în cadrul tuturor procuraturilor teritoriale şi specializate a „telefonului de

încredere” pentru recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre comiterea faptelor de tortură,

tratament sau pedepse inumane sau degradante;

2. procurorii teritoriali şi specializaţi sunt responsabili de instalarea şi organizarea „telefonului

de încredere”, de examinarea şi soluţionarea informaţiei şi sesizărilor parvenite prin

intermediul acestuia, în conformitate cu legea;

3. înregistrarea informaţiei şi sesizărilor despre tortură şi rele tratamente parvenite prin

„telefonul de încredere” şi evidenţa măsurilor întreprinse pe marginea acestora se va efectua

într-un registru special, sigilat cu file numerotate;

4. procurorii teritoriali şi specializaţi vor face public prin intermediul presei scrise, electronice,

altor mijloace de informare în masă, a numerelor „telefonului de încredere”.

Întru promovarea sugestiilor forului internaţional în domeniul protecţiei dreptului omului, în

rezultatul reorganizării organelor procuraturii, în baza Hotărîrii Parlamentului nr.77 din 04.05.2010

privind aprobarea structurii Procuraturii Generale, la 24.05.2010 în Procuratura Generală a fost

înstituită secţia privind combaterea torturii.

Astfel, prin ordinul Procurorului General nr. 90/8 din 2 noiembrie

2010 „Privind organizarea investigării cazurilor de tortură, tratament degradant şi inuman”

s-a decis, în scopul eficientizării activităţii organelor procuraturii în combaterea şi prevenirea

cazurilor de tortură, tratament degradant şi inuman , următoarele :

1.Coordonarea activităţii de investigare a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant

este exercitată de Secţia privind combaterea torturii.

2. La momentul parvenirii sesizării, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, procurorul responsabil, prin

intermediul procurorului conducător va informa în scris Procurorul, şef al Secţiei combatere tortură,

iar acesta la rîndul său, să dispună instituirea dosarelor de control şi să asigure controlul asupra

investigaţiilor pe caz.

3. Procurorii şefi ai procuraturilor teritoriale şi specializate vor emite dispoziţii, conform

cărora vor desemna un procuror (după caz mai mulţi procurori) din subordine (de regulă

responsabili de verificarea respectării legislaţiei în izolatoare sau penitenciare) cu atribuţii de

examinare a sesizărilor şi efectuării urmăririi penale pe cauzele penale ce ţin de constrîngerea de a

96

face declaraţii (art.309 Cod penal), tortură (art.309/1 Cod penal), depăşirea atribuţiilor de serviciu

însoţită de aplicarea violenţei, torturii sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate (art.328

alin.(2) lit. A) şi c) Cod penal.

4.Procurorii responsabili de investigarea cazurilor de tortură,

tratament degradant şi inuman, numiţi prin Dispoziţia procurorului conducător, urmează să nu fie

implicaţi în activităţi care au tangenţă cu activitatea colaboratorilor subdiviziunilor teritoriale ale

MAI şi CCCEC, astfel încît să le fie asigurată independenţa. [80].

Această secţie are drept scop asigurarea investigării complete, obiective şi sub toate aspectele

a tuturor cazurilor de tortură şi rele tratamente, precum şi întreprinderii măsurilor ce se impun întru

combaterea acestui fenomen. De asemenea, şi-a trasat drept sarcini studierea fenomenului torturii şi

relelor tratamente în ansamblu, cu stabilirea tuturor factorilor, cauzelor şi condiţiilor care permit

existenţa acestui fenomen, generalizarea şi investigarea cazurilor de tortură cu elucidarea aspectelor

vulnerabile ce apar pe parcursul examinării sesizărilor, aplicarea tuturor măsurilor legale întru

repunerea cetăţenilor în drepturile lezate, exercitarea urmăririi penale în cauze de tortură cu o

rezonanţă socială sporită, instruirea procurorilor din procuraturile teritoriale şi specializate care

efectuează controale şi exercită urmărirea penală pe asemenea cauze, etc.

97

Concluzii la capitolul 2 1. Evidenţiem că obiectul juridic special al infracţiunii de tortură include relaţiile sociale

referitor la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale sau altor persoane care

acţionează cu titlu oficial, de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de

activitatea judiciară un tratament uman, potrivit standardelor internaţionale la acest capitol.

2. Obiectul material în cazul torturii nu se schimbă în funcţie de obiectul juridic al acesteia.

Altfel zis, atît în cazul în care tortura este plasată în capitolul „Infracţiuni contra justiţiei”, cît şi în

cazul în care admitem faptul că tortura atentează la relaţiile sociale ce ţin de sănătatea, integritatea

fizică şi psihică a persoanei, obiectul material va fi corpul uman.

3. Reieşind din opiniile existente în doctrina penală, specificăm calitatea specială a victimei

infracţiunii de tortură: persoana aflată în dependenţă faţă de făptuitor; persoana aflată în arest sau

condamnată la pedeapsa privativă de libertate; persoana efectiv torturată sau o terţă persoană supusă

unei constrîngeri psihice prin tortura primei persoane.

4. Menţionăm că tortura este o componenţă de infracţiune materială şi se consideră

consumată în momentul survenirii urmărilor prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele

fizice sau psihice provocate unei persoane.

6. Infracţiunea de „organizare sau instigare a acţiunilor de tortură” prevăzută la alin. 2 art.

3091 CP RM, nu este subsidiară infracţiunii de la alin. (1) art. 3091 CP RM, ci este de sine stătătoare

şi nu necesită a se face referire la prevederile părţii generale a CP RM (alin.(3), (4) art.42 CP RM).

Comiterea acţiunilor de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură deja reprezintă o componenţă

consumată, iar subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care instigă o altă persoană

la comiterea torturii sau organizează asemenea acţiuni.

7. Elementele subiective ale componenţei de infracţiune „tortura” rezidă în:

Vinovăţia evoluează sub forma intenţiei directe, reieşind din faptul că dispoziţia infracţiunii

de tortură include un scop special, care evoluează sub următoarele forme: obţinerea de la persoana

torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri; pedepsirea persoanei efectiv torturate

pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; intimidarea

sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra unei terţe persoane.

Motivele infracţiunii de tortură pot fi diverse: răzbunarea, gelozia, invidia, ostilitatea personală, etc.

Potrivit dispoziţiei articolului 3091 CP RM, subiectul trebuie să întrunească, pe lîngă

condiţiile generale (vîrsta şi responsabilitatea) şi alte condiţii suplimentare. Prin urmare, subiect

98

poate fi: persoana cu funcţii de răspundere, oricare altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau

acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care acţionează cu

titlu oficial.

8. Pentru a racorda legea penală la acest capitol la legislaţia internaţională, propunem

eliminarea termenului „schingiuire” din cadrul articolelor 151, 152, 188, 189 CP RM pe motiv că

acţiunile care sunt atribuite la noţiunea de „schingiuire” (bătăile, cauzarea multiplelor vătămări, fie

şi nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante prin acţiuni termice şi prin alte acţiuni) se

încadrează perfect în categoria „torturii”.

9. În scopul utilizării unei terminologii constante şi evitării interpretărilor eronate, propunem

menţinerea termenului de „tortură” doar în cadrul art. 3091 CP RM . În celelalte cazuri, termenul de

„tortură” să fie înlocuit cu noţiunea de „cruzime deosebită”.

10. Distincţia între art. 309 şi 3091 CP RM rezidă în calitatea subiectului, care reprezintă o

categorie mai largă în cadrul torturii, în calitatea specială a victimei în cazul art. 309 CP RM, însă

distincţia principală rămîne a fi latura obiectivă, care este mult mai îngustă în cadrul art. 309 CP

RM.

11. Analizînd în aspect comparativ lit. c), alin. (2) art. 328 C.P. şi art. 3091 CP RM,

constatăm o multitudine de asemănări: obiect juridic secundar, care îl reprezintă în ambele situaţii

sănătatea şi integritatea corporală a persoanei; latura obiectivă care rezidă în cauzarea intenţionată a

durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice victimei, cu excepţia faptului că în cazul torturii durerea şi

suferinţa trebuie să fie de o intensitatea pronunţată; latura subiectivă, în special, vinovăţia care se

manifestă în ambele cazuri prin intenţie directă; subiectul – în cazul art. 3091 CP RM, acesta

reprezintă o categorie mai numeroasă (persoana cu funcţii de răspundere; oricare altă persoană care

acţionează cu titlu oficial sau acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor

persoane care acţionează cu titlu oficial), în cazul art. 328 CP RM subiectul fiind doar persoana cu

funcţii de răspundere.

Distincţia rezidă în obiectul generic şi obiectul juridic principal, care, în cazul art. 328 CP

RM, îl constituie relaţiile sociale cu privire la activitatea legală a organelor puterii de stat, organelor

administraţiei locale sau a unei subdiviziuni a lor, precum şi în categoria subiecţilor infracţiunii, care

a fost evidenţiată supra. De asemenea, motivul în ambele situaţii poate fi divers şi contează la

individualizarea faptei; scopul este unul special în cazul torturii

99

12. Comparînd tortura şi tratamentul inuman, menţionăm că din punctul de vedere al

analizei juridico-penale, aceşti doi termeni se aseamănă foarte mult, cu excepţia faptului că, spre

deosebire de tortură, latura obiectivă în cazul tratamentului inuman se poate exprima şi prin detenţia

persoanei în condiţii ce nu corespund normelor şi standardelor de detenţie (condiţii de detenţie care

cauzează prejudiciu atît sănătăţii persoanei, precum exercită şi o influenţă asupra psihicului

acesteia), sau prin acordarea neadecvată sau insuficientă a asistenţei medicale persoanelor aflate în

detenţie.

13. Urmare a unei analize a practicii judecătoreşti naţionale, constatăm că există confuzii în

ceea ce priveşte o calificare corectă potrivit art. 3091 CP RM. Soluţia adecvată în acest caz ar fi

analiza minuţioasă a fiecărui element al componenţei de infracţiune în parte, în vederea unei

distincţii nete între art. 3091 CP RM şi art. 328 alin. (2), lit. c), pe de o parte, şi analiza

interpretărilor CEDO în materia torturii, pe de altă parte.

100

3. ASPECTE JURIDICE INTERNAŢIONALE ÎN MATERIA TORTURII,

TRATAMENTULUI INUMAN ŞI TRATAMENTULUI DEGRADANT

3.1 Analiza torturii, tratamentului inuman şi degradant prin prisma actelor internaţionale

Menţionînd că tortura şi relele tratamente sunt acte condamnate de întreaga comunitate

internaţională şi nu pot fi justificate în niciun fel de circumstanţe, în continuare, vom evidenţia o

serie de acte internaţionale ce conţin reglementări în materia torturii, tratamentului inuman şi

degradant, în scopul evidenţierii modificărilor legislative, operate la nivel naţional, precum şi

implementării recomandărilor internaţionale în domeniu.

O importanţă majoră privind reglementările internaţionale în domeniul torturii şi a

tratamentului inuman şi degradant o are Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de

Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, Republica Moldova aderînd la aceasta prin

Hotărîrea Parlamentului nr. 217-XII la 28 iulie 1990, care prevede în articolul 5 că : Nimeni nu va

fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane, sau degradante” . Declaraţia în

cauză reprezintă un act care, la nivel mondial, a plasat în centru drepturile omului ca fiind o valoare

supremă a societăţii, evidenţiind faptele prejudiciabile ce atentează şi lezează valorile respective.

DUDO a stat la baza reglementărilor fundamentale în domeniul drepturilor omului, acestea fiind

preluate, consfinţite şi dezvoltate într-un şir de acte internaţionale [49].

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

constituie, la moment, unul din cele mai importante mecanisme de protecţie a drepturilor omului la

nivel suprastatal, adoptată de Consiliul Europei la Roma, la 4 noiembrie 1950, în vigoare din 3

septembrie 1953, iar pentru Republica Moldova fiind în vigoare din 12 septembrie 1997. Convenţia

europeană se distinge de alte instrumente naţionale sau regionale prin efectivitatea sa. De altfel,

importanţa acestei Convenţii rezidă în valoarea hotărîrilor pronunţate de CEDO, de care trebuie să

se conducă instanţele naţionale la pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti [39].

Articolul 3 din Convenţie consacră unul din drepturile fundamentale într-o societate

democratică – „interzicerea torturii”. Astfel, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi

tratamentul inuman şi degradant: „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau

tratamentelor inumane şi degradante”. Convenţia a stabilit mecanisme de control, precum ar fi

Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De la reforma care a intrat în vigoare la data de 1

noiembrie 1998, o nouă Curte permanentă a înlocuit anterioara Curte şi Comisie Europeană a

101

Drepturilor Omului. Dreptul fiecărei persoane de a sesiza CEDO a devenit acum obligatoriu, toate

victimele avînd acces direct la Înalta Curte. CEDO a luat în consideraţie necesitatea investigării

plîngerilor de tortură ca un mijloc de a asigura drepturile garantate de articolul 3 din Convenţie.

Ţinînd cont de jurisprudenţa sa în acest domeniu, Curtea a considerat în cauza Aksoy contra

Turciei, hotărîre pronunţată la 18 decembrie 1996, că, atunci cînd un individ este luat în custodia

poliţiei într-o stare bună a sănătăţi, iar în momentul eliberării acesteia se observă leziuni, ţine de

obligaţia statului de a oferi o explicaţie plauzibilă referitor la cauza leziunilor. În caz contrar, aceasta

denotă o încălcare vădită a articolului 3 din Convenţie [1].

Mai mult, Curtea a interpretat articolul 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv) ca

impunerea unei obligaţii în sarcina statului de a investiga plîngerile de tortură în mod prompt şi

detaliat.

În cazul Assenov şi alţiii v. Bulgaria, hotărîre din 28 octombrie 1998, Curtea a mers şi mai

departe în recunoaşterea obligaţiei statului de a investiga plîngerile de tortură nu numai conform

articolului 13, ci şi potrivit articolului 3 din Convenţie. Astfel, Curtea a dispus că, în situaţia în care,

un individ a depus o sesizare în faţa CEDO precum că a fost maltratat în mod serios de către poliţie

sau de alţi agenţi ai statului, contrar articolului 3 din Convenţie, această clauză, raportată la articolul

1 din Convenţie, care prevede că: „ Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub

jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii”, are drept consecinţă

faptul că trebuie făcută o investigaţie oficială. Această obligaţie ar trebui să fie capabilă să ducă la

identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Dacă nu se întîmplă astfel, interzicerea legală la nivel

general a torturii şi a tratamentelor, şi pedepselor inumane sau degradante, în pofida importanţei lor

fundamentale, va fi ineficientă în practică şi va genera abuzuri din partea agenţilor statului în

privinţa drepturilor celor aflaţi sub controlul acestora [3]. Pentru prima dată, în cauza respectivă,

Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie, reieşind nu din

tratamentele inumane aplicate faţă de reclamant, ci din cauza desfăşurării unei investigaţii oficiale

ineficiente pe baza plîngerii de rele tratamente.

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor

inumane sau degradante completează mecanismele judecătoreşti ale Convenţiei europene pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie

1987, în vigoare din 1 februarie 1989. Republica Moldova a ratificat Convenţia la 2 octombrie 1997,

intrînd în vigoare la 1 februarie 1998. Articolul 1 din Convenţie prevede instituirea unui Comitet

102

european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante (în

continuare Comitetul), în vederea examinării tratamentului persoanelor private de libertate şi

protecţiei acestora împotriva torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante.

Comitetul este compus dintr-un număr egal de membri cu cel al părţilor la Convenţie. Membrii aleşi

în Comitet trebuie să fie de un înalt statut moral, imparţiali, independenţi şi, de asemenea,

disponibili de a îndeplini funcţiile lor într-o manieră efectivă [40]. În toate statele membre ale Consiliului Europei, Convenţia europeană pentru prevenirea

torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante a devenit o garanţie importantă

pentru deţinuţi şi o sursă de referinţă pentru normele minimale. Interesul şi particularitatea

Convenţiei constau în faptul că aceasta instituie un sistem de control pe teren şi încurajează dialogul

între reprezentanţii statului şi un comitet internaţional multidisciplinar. Convenţia reflectă

angajamentul reciproc şi novator al statelor membre ale Consiliului Europei de a asigura respectarea

unor standarde mai ridicate în locurile de detenţie.

Convenţia a instituit Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

tratamentelor inumane sau degradante, numit uzual “Comitetul pentru prevenirea torturii” sau

“CPT”.

Unele recomandări generale ale CPT-ului

Trei drepturi ale persoanelor reţinute de poliţie sunt considerate de CPT ca avînd o

importanţă deosebită : dreptul persoanei în cauză la notificarea detenţiei ei către o terţă parte aleasă

de ea (un membru al familiei, un prieten); dreptul de a avea acces la un avocat; dreptul de a solicita

examinarea medicală de către un medic ales de ea (suplimentar faţă de orice examinare medicală

realizată de un doctor chemat de autorităţile poliţieneşti). În opinia CPT-ului, aceste drepturi

constituie trei garanţii fundamentale împotriva relelor tratamente aplicate deţinuţilor, care trebuie

aplicate de la începutul privării de libertate. Persoanele luate în custodia poliţiei trebuie în special

informate fără nicio întîrziere asupra tuturor drepturilor lor, inclusiv asupra celor expuse supra. În

plus, orice posibilitate a autorităţilor de a întîrzia exercitarea unui sau altui drept menţionat anterior

pentru a proteja interesele justiţiei, trebuie clar definită şi aplicată strict limitată în timp [121].

În mod deosebit, dreptul de a avea acces la un avocat şi de a solicita o examinare medicală

de către alt doctor decît cel adus de poliţie, sistemele prin care, în mod excepţional, avocaţii şi

doctorii pot fi aleşi din listele prestabilite, ar trebui să stopeze orice întîrziere în exercitarea acestor

drepturi. Accesul la avocat al persoanelor din custodia poliţiei trebuie să includă dreptul de a

103

contacta şi de a fi vizitat de un avocat (în ambele cazuri garantarea confidenţialităţii discuţiilor

trebuie asigurată), cît şi, în principiu, dreptul persoanei în cauză ca avocatul ei să fie prezent în

timpul audierii.

În ce priveşte examinarea medicală a persoanelor din custodia poliţiei, aceasta trebuie

realizată în afara audierilor şi, preferenţial, nu în faţa ofiţerilor de poliţie. Rezultatele fiecărei

examinări, declaraţiile relevante ale deţinutului cît şi concluziile doctorului trebuie înregistrate

oficial de către medic şi puse la dispoziţia deţinutului şi avocatului acestuia.

În ceea ce priveşte procesul de audiere, CPT-ul consideră că trebuie să existe reguli sau

principii clare privind modul de realizare a audierilor de către poliţie. Acestea ar trebui să facă

referire, printre altele, la următoarele probleme : informarea deţinutului asupra identităţii (numele

sau/şi numărul) celor prezenţi la audiere, durata audierii, perioadele de odihnă şi pauzele din timpul

audierii, locurile în care ar putea avea loc audierile, dacă deţinutului i se va solicita să stea în

picioare în timpul chestionării, etc. Trebuie solicitată înregistrarea sistematică a orei la care

audierea începe şi sfîrşeşte, a oricărei solicitări făcute de deţinut în timpul audierii şi a persoanelor

prezente în timpul acesteia [47, p.7].

CPT-ul subliniază că înregistrarea electronică a audierilor poliţiei reprezintă o altă măsură

utilă de siguranţă împotriva relelor tratamente asupra deţinuţilor (constituind şi un avantaj

semnificativ pentru poliţie).

CPT-ul consideră că protecţia fundamentală oferită persoanelor aflate în custodia poliţiei ar

fi fortificată (şi munca ofiţerilor de poliţie ar putea fi uşurată), dacă o singură înregistrare completă a

detenţiei ar exista pentru fiecare deţinut, în care s-ar fixa toate aspectele detenţiei şi măsurile luate

împotriva lor (cînd a fost privat de libertate şi motivul pentru care a fost luată această măsură, cînd i

s-au enunţat drepturile, leziunile corporale, bolile mentale etc., cînd a fost vizitat şi contactat de

rude, avocat, cînd i s-a oferit mîncare, cînd a fost audiat, cînd a fost transferat sau eliberat etc).

Avocatul deţinutului trebuie să aibă acces la un asemenea dosar de detenţie.

Existenţa unui mecanism independent pentru examinarea plîngerilor privind tratamentul din

timpul aflării în custodia poliţiei, reprezintă o măsură de siguranţă esenţială.

Custodia poliţiei este, în principiu, de durată relativ scurtă. În consecinţă, condiţiile fizice de

detenţie din arestul poliţiei nu sunt la fel de bune ca cele din alte locuri de detenţie în care

persoanele sunt deţinute pe perioade mai lungi. Totuşi, minimul necesar trebuie să fie realizat.

104

Toate celulele de poliţie trebuie să aibă dimensiuni rezonabile pentru numărul de persoane pe

care le adăpostesc, o iluminare adecvată (de exemplu, suficientă pentru a putea citi, cu excepţia

perioadelor de somn) şi ventilare. Ar fi de preferat ca celulele să aibă lumină naturală, echipate cu

mijloace de odihnă (de exemplu, un scaun fixat sau o bancă), iar persoanelor obligate să rămînă

peste noapte în custodie urmează să li se pună la dispoziţie saltele şi paturi curate. De asemenea,

acestora trebuie să li se permită satisfacerea necesităţilor naturale la momentul dorit în condiţii

decente şi de curăţenie, să li se ofere condiţii adecvate de spălare. Trebuie să li se dea mîncarea la

ore potrivite, incluzîndu-se cel puţin o masă completă în fiecare zi. CPT-ul susţine că persoanelor

ţinute în custodia poliţiei 24 de ore sau mai mult trebuie să li se ofere, în măsura posibilului,

exerciţii zilnice în aer liber [47, p.9].

Chestiunea referitoare la dimensiunea rezonabilă pentru o celulă a poliţiei (sau pentru alt tip

de locuire pentru deţinut/prizonier) este o chestiune dificilă. Cînd se face o asemenea analiză trebuie

luaţi în consideraţie mulţi factori. În orice caz, delegaţiile CPT-ului insistă asupra unor principii

generale în domeniu. Următoarea dimensionare (văzută ca o soluţie optimală şi nu un standard

minim) este utilizată în mod curent atunci cînd se analizează o celulă de poliţie pentru o singură

persoană care stă mai mult de cîteva ore : 7 m2 avînd cel puţin 2 m între pereţi şi 2,5 m între

pardoseală şi plafon.

Înregistrarea electronică (audio şi/sau video) a interviurilor poliţiei reprezintă pentru deţinuţi

o garanţie suplimentară importantă împotriva relelor tratamente. CPT-ul notează cu satisfacţie că

introducerea de astfel de sisteme este luată în considerare într-un număr din ce în ce mai mare de

ţări. Asemenea sisteme pot furniza o înregistrare completă şi autentică a procesului de audiere,

înlesnindu-se astfel foarte mult investigarea oricăror declaraţii de rele tratamente. Aceasta este atît în

interesul persoanelor care invocă maltratările de poliţie, cît şi al ofiţerilor de poliţie confruntaţi cu

declaraţii nefondate privind aplicarea relelor tratamente fizice sau presiunilor psihologice.

Înregistrarea electronică a interviurilor de către poliţie reduce, de asemenea, posibilitatea pentru

persoanele implicate de a nega în mod fals ceea ce declaraseră. În mai multe rînduri şi în mai multe

ţări, Comitetul a descoperit încăperi rezervate audierilor care aveau un grad ridicat de intimidare:

de exemplu, locaţiile erau decorate în întregime în negru şi echipate cu reflectoare îndreptate către

scaunul folosit de persoana interogată. Astfel de încăperi nu îşi au locul într-un serviciu de poliţie

[47, p.11].

105

Încăperile rezervate audierilor trebuie să fie corect luminate, încălzite şi aerisite şi trebuie să

fie echipate astfel încît să permită tuturor participanţilor la procesul de audiere să fie aşezaţi pe

scaune de acelaşi tip şi confort. Ofiţerul care efectuează interogatoriul nu trebuie să se găsească în

poziţie de dominant (spre exemplu, în poziţia ridicat) sau să fie aşezat departe de suspect. În plus,

culorile interioarelor trebuie să fie neutre.

Într-un anumit număr de ţări, CPT-ul a fost confruntat cu practica legării la ochi de către

poliţie a persoanelor deţinute, în special, în timpul audierilor. Delegaţiile CPT au primit nenumărate

– şi adesea contradictorii – explicaţii din partea ofiţerilor de poliţie privitor la scopul acestei

practici. Ţinînd cont de informaţiile adunate de-a lungul anilor, este evident pentru CPT că în multe,

dacă nu în majoritatea cazurilor, persoanele sunt legate la ochi pentru a evita ca ele să poată

identifica membrii forţelor de ordine care-i maltratează. Chiar şi în cazurile cînd nu au loc rele

tratamente fizice, a lega la ochi un deţinut – şi în special o persoană care este pe cale de a fi

interogată – reprezintă o formă de presiune al cărei efect influenţează nemijlocit asupra psihicului

persoanei. Comitetul recomandă interzicerea în mod expres a practicii legării la ochi de către poliţie

a deţinuţilor [47, p.11].

Nu este neobişnuit pentru CPT să găsească în secţiile de poliţie obiecte suspecte, cum ar fi

bastoane de lemn, cozi de mături, bîte de baseball, tije metalice, bucăţi groase de cablu electric,

imitaţii de arme de foc sau cuţite. Prezenţa acestor obiecte a demonstrat, în repetate rînduri, că

persoanele ţinute în clădirile respective au fost ameninţate şi/sau lovite cu obiecte de acest fel.

O explicaţie des întîlnită oferită de ofiţeri de poliţie referitor la asemenea obiecte este aceea

că au fost confiscate de la suspecţi şi că vor fi folosite drept probe. Faptul că obiectele respective

sunt invariabil neetichetate şi adesea găsite izolat în interiorul clădirii (spre exemplu, în spatele

draperiilor sau dulapurilor), nu poate decît să trezească suspiciuni. Pentru a evita speculaţiile asupra

comportamentului incorect al poliţiştilor şi a face să dispară sursele de potenţial pericol pentru

personal, cît şi pentru deţinuţi, obiectele confiscate pentru a fi utilizate ca probă trebuie întotdeauna

etichetate corect, înregistrate şi ţinute într-un loc special amenajat. Orice alte obiecte de felul celor

menţionate mai sus, trebuie înlăturate din secţiile de poliţie.

Am menţionat anterior că CPT-ul a pledat întotdeauna în favoarea a trei drepturi pentru

persoanele din custodia poliţiei: dreptul de acces la un avocat şi la un medic, precum şi dreptul

pentru persoanele implicate de a putea informa un apropiat sau un terţ despre deţinerea lor.

În multe state au fost luate măsuri pentru introducerea sau consolidarea acestor drepturi, în lumina

106

recomandărilor CPT-ului. Mai precis, dreptul de acces la un avocat în timpul detenţiei la poliţie este

în prezent larg recunoscut în ţările vizitate de CPT [47, p.12].

Totuşi, un anumit număr de ţări manifestă un grad mare de reticenţă pentru a pune în aplicare

recomandarea CPT, conform căreia dreptul de acces la un avocat trebuie garantat de la începutul

detenţiei la poliţie. În unele ţări, persoanele din custodia poliţiei se bucură de acest drept numai după

o anumită perioadă de timp aflată în detenţie, în altele, dreptul devenind efectiv numai cînd deţinutul

este declarat formal “suspect”.

CPT-ul a subliniat în mai multe rînduri că, după cum arată experienţa sa, în perioada imediat

următoare privării de libertate este cea în care riscul de intimidare şi rele tratamente fizice este cel

mai mare. În consecinţă, posibilitatea pentru persoanele din custodia poliţiei de a avea acces la un

avocat în timpul acestei perioade reprezintă o garanţie fundamentală împotriva relelor tratamente.

Existenţa acestei posibilităţi va avea un efect de prevenire asupra celor dispuşi să maltrateze

persoanele deţinute. Mai mult, un avocat este bine plasat pentru a lua măsurile care se impun dacă

deţinuţii sunt efectiv maltrataţi. CPT-ul recunoaşte că, pentru a proteja interesele legitime ale

anchetei poliţiei, poate fi necesar, în mod excepţional, să se amîne pentru o anumită perioadă

accesul deţinutului la un avocat ales de el. Totuşi, aceasta nu trebuie să determine un refuz total al

dreptului de acces la un avocat în timpul perioadei respective. În asemenea cazuri, poate fi aranjat

dreptul de acces la un alt avocat independent [47, p.12].

Accesul la un avocat trebuie să includă dreptul de a vorbi cu el în particular. În principiu,

persoana implicată trebuie, de asemenea, să beneficieze de un avocat în timpul oricărui audieri

realizată de poliţie. În mod normal, acesta nu trebuie să împiedice poliţia să audieze un deţinut în

cazuri de urgenţă, chiar şi în absenţa unui avocat (care nu poate fi disponibil imediat) şi nici să

interzică înlocuirea unui avocat care ar împiedica bunul mers al unei audieri. De asemenea, CPT-ul

subliniază că dreptul de acces la un avocat nu trebuie să fie limitat numai asupra persoanelor

suspectate de comiterea unei infracţiuni, ci trebuie să se extindă asupra oricărei persoane care se află

sub obligaţia legală de a asista sau de a rămîne la secţia de poliţie, spre exemplu, în calitate de

martor. În plus, în scopul ca dreptul de acces la un avocat să fie pe deplin pus în practică, trebuie

luate măsuri adecvate pentru persoanele care nu sunt în măsură să-şi plătească un apărător.

Persoanele din custodia poliţiei urmează să se bucure de dreptul recunoscut în mod formal

privind accesul la medic. Altfel spus, trebuie întotdeauna să se apeleze fără întîrziere la un doctor

dacă o persoană solicită un examen medical. Poliţiştii urmează să evite filtrarea unor astfel de

107

solicitări. Mai mult, accesul la un medic ar trebui să includă dreptul de a beneficia, dacă deţinutul

doreşte, de o examinare efectuată de un medic la alegerea acestuia (în plus faţă de orice alt examen

efectuat de doctorul chemat de poliţie). Toate examenele medicale ale persoanelor din custodia

poliţiei trebuie să aibă loc fără ca ele să fie ascultate de membrii forţelor de ordine, cu excepţia

cazului în care doctorul interesat de un caz particular solicită aceasta şi fără ca ele să fie

supravegheate de forţele de ordine. De asemenea, este important ca persoanele din custodia poliţiei,

puse în libertate şi care nu au ajuns în faţa unui judecător, să aibă dreptul să solicite în mod direct un

examen /certificat al unui medic legist cu drept de semnătură [47, p.13].

Dreptul unei persoane din custodia poliţiei de a putea informa o persoană apropiată sau

un terţ de situaţia sa trebuie, în principiu, să fie garantat chiar de la începutul detenţiei. În mod

evident, CPT-ul recunoaşte că exercitarea acestui drept poate fi supus unor anumite excepţii,

destinate protejării intereselor legitime ale anchetei poliţiei. Totuşi, astfel de excepţii trebuie clar

definite şi strict limitate în timp, iar recurgerea la astfel de excepţii trebuie să fie însoţită de garanţii

adecvate (de exemplu, orice întîrziere a informării unei persoane apropiate sau a unui terţ trebuie

consemnată în scris împreună cu motivele care au stat la baza unei asemenea tergiversări şi supusă

aprobării unui funcţionar superior de poliţie care nu are nici o legătură cu situaţia în cauză sau a unui

procuror). Drepturile persoanelor private de libertate nu vor avea nicio valoare dacă nu vor fi

cunoscute de deţinuţi.

În consecinţă, este imperativ necesar ca persoanele din custodia poliţiei să fie în mod

expres informate fără întîrziere cu privire la drepturile lor, într-o limbă pe care să o înţeleagă.

Pentru a face aceasta, trebuie sistematic transmis persoanelor din custodia poliţiei, de la începutul

detenţiei, un formular care într-o manieră simplă să precizeze aceste drepturi. Mai mult, va trebui

solicitat persoanelor în cauză să semneze o declaraţie care să ateste că au fost bine informate asupra

drepturilor lor [47, p.13].

CPT-ul a subliniat cu mai multe ocazii rolul autorităţilor judiciare în lupta împotriva

relelor tratamente aplicate de poliţie. Astfel, toate persoanele reţinute de poliţie care sunt propuse să

fie plasate în detenţie provizorie vor trebui aduse fizic în faţa unui judecător competent care va

decide asupra propunerii. Aducerea persoanei în faţa judecătorului va permite acesteia, în cazul în

care a fost maltratată, să depună în timp util o plîngere. Mai mult, chiar şi în absenţa unei plîngeri

formale, judecătorul va putea lua măsurile necesare, în timp util, în cazul în care există alte semne

privind relele tratamente (de exemplu: răni vizibile, aparenţa sau comportamentul general al unei

108

persoane). În mod evident, judecătorul trebuie să ia măsurile adecvate dacă există indicii privind

aplicarea relelor tratamente de către poliţie. În acest sens, de fiecare dată cînd o persoană suspectată

de infracţiune va ajunge în faţa unui judecător la sfîrşitul custodiei poliţiei afirmînd că a fost

maltratat, judecătorul trebuie să consemneze afirmaţiile, să ordone un examen medico-legal şi să ia

toate măsurile necesare ca afirmaţiile să fie verificate. Aceste măsuri trebuie aplicate indiferent dacă

persoana în cauză are sau nu răni externe vizibile; chiar în absenţa unei informări explicite asupra

relelor tratamente, judecătorul va putea decide solicitarea unui examen medico-legal imediat ce

există alte motive pentru a crede că o persoană care a fost adusă în faţa lui ar fi putut fi victima

relelor tratamente [121].

Examinarea promptă de către autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente a tuturor

plîngerilor privind relele tratamente formulate împotriva membrilor forţelor de ordine şi impunerea,

cînd este cazul, a unei sancţiuni adecvate vor avea un efect pozitiv.

Obligaţia poliţiei de a avea grijă de persoanele aflate în custodia ei include responsabilitatea

de a le asigura acestora securitatea şi integritatea fizică. În consecinţă, supravegherea adecvată a

spaţiilor de detenţie reprezintă o componentă inerentă a acestei obligaţii asumate de poliţie. Trebuie

luate măsuri adecvate pentru a se garanta că persoanele din custodia poliţiei sunt în măsură să intre,

în orice moment, în contact cu personalul de supraveghere.

În fine, inspectarea localurilor poliţiei de o autoritate independentă poate contribui mult

la prevenirea relelor tratamente asupra deţinuţilor din custodia poliţiei şi poate ajuta la garantarea

unor condiţii satisfăcătoare de detenţie. Pentru a fi pe deplin eficiente, vizitele efectuate de o astfel

de autoritate ar trebui să fie periodice şi inopinate, iar autoritatea să aibă mandatul de a avea

întrevederi cu deţinuţii fără martori. De asemenea, ea urmează sa aibă împuterniciri de examinare a

tuturor problemelor legate de tratamentul deţinuţilor: înregistrarea acestora, informaţiile date

deţinuţilor privind drepturile şi exercitarea efectivă a acestora (în special, cele trei expuse supra),

respectarea regulilor privind audierea persoanelor suspectate de comiterea unor infracţiuni, cît şi

condiţiile materiale de detenţie. Constatările autorităţii sus-menţionate ar trebui transmise nu numai

poliţiei, ci şi unei altei autorităţi, independente de poliţie [47, p.13].

Recomandările si observaţiile formulate de CPT în cadrul vizitei în Republica Modova în 2007

Garanţii procedurale împotriva relelor tratamente pentru persoanele reţinute de poliţie :

Recomandări [90] :

109

- luarea de măsuri suplimentare pentru a garanta că persoanele reţinute beneficiază efectiv de dreptul

de notificare a custodiei, chiar de la începutul privării de libertate. Exercitarea dreptului de notificare

a custodiei ar trebui înregistrat în scris ;

- luarea de măsuri legislative pentru a defini mai clar posibilitatea de a întîrzia exercitarea notificării

custodiei, pentru a o face obiectul unor garanţii adecvate (de exemplu, orice întîrziere se

înregistrează în scris, împreună cu motivele si se solicită aprobarea procurorului public sau a unui

funcţionar de rang superior care nu are legătură cu cazul dat) şi pentru a reduce la maximum 48 de

ore perioada în care notificarea custodiei poate fi refuzată ;

- revizuirea dispoziţiilor relevante din CPP, în scopul de a asigura că persoanele aflate în custodia

poliţiei beneficiază de dreptul efectiv de acces la un avocat, din momentul în care acestea sunt

obligate să rămînă în instituţia de aplicare a legii;

- autorităţile moldovene să asigure aplicarea strictă a dispoziţiilor din secţiunea 64 a CPP în ceea ce

priveşte dreptul de a vorbi cu un avocat în particular şi de a fi asistat de un avocat în timpul

interogatoriilor;

- dispoziţiile legale relevante referitoare la asistenţa medicală să fie revizuite şi să fie emise

instrucţiuni specifice, în scopul de a asigura că o persoană luată în custodia poliţiei are, încă de la

începutul privării de libertate, dreptul de a fi examinată de către un medic (înţelegîndu-se că poate fi

efectuată o examinare de către un medic, la alegerea persoanei reţinute, pe cheltuiala sa proprie).

Instrucţiunile la acest subiect ar trebui să prevadă, printre altele, că:

• o cerere înaintată de o persoană reţinută pentru a vedea un medic trebuie să fie întotdeauna

satisfăcută, fără întîrziere; ofiţerii de poliţie nu trebuie să încerce să respingă astfel de cereri;

• rezultatele fiecărei examinări, precum şi orice declaraţie relevantă a persoanei reţinute şi

concluziile medicului, trebuie înregistrate oficial de către medic şi puse la dispoziţia deţinutului şi

avocatului său;

• exercitarea dreptului de acces la un medic trebuie să fie înregistrată în evidenţele de custodie ;

- luarea de măsuri pentru a se asigura că toate persoanele reţinute de poliţie sunt sistematic

informate despre drepturile lor, chiar de la începutul privării lor de libertate (şi nu abia atunci cînd

raportul de reţinere este întocmit). Acest lucru ar trebui asigurat prin furnizarea de informaţii verbale

clare, chiar de la început, completate în cel mai scurt timp (adică, imediat după sosirea la sediul de

poliţie), prin furnizarea unui formular care să le prezinte drepturile. O atenţie deosebită trebuie

acordată pentru a se asigura că persoanele reţinute sunt realmente capabile să înţeleagă care sunt

110

drepturile lor; de asemenea, formularul trebuie să fie pus la dispoziţie într-o gamă corespunzătoare

de limbi;

- luarea de măsuri pentru a se asigura că registrele de custodie sunt menţinute în mod corespunzător:

se înregistrează orele privării de libertate, eliberării sau transferului, se reflectă toate celelalte

aspecte ale custodiei (precizarea locului deţinerii unei persoane, vizite făcute de avocat, rude, medic

sau funcţionar, scoaterea la interogatoriu, etc.). În acest context, este important să se introducă

standarde la nivel naţional de evidenţă a documentelor [90].

Observaţii:

- autorităţile naţionale sunt invitate să furnizeze persoanelor reţinute reacţie de răspuns cu privire la

faptul dacă ar fi posibil să notifice o rudă apropiată sau altă persoană privind detenţia lor;

- autorităţile naţionale sunt invitate să elaboreze, cît mai curînd posibil, un sistem de asistenţă

juridică complet şi finanţat corespunzător pentru persoanele aflate în custodia poliţiei care nu sunt în

măsură să plătească un avocat şi care să se aplice chiar de la intrarea în custodia poliţiei.

În cadrul vizitei din 27-31 iulie 2009, urmare a evenimentelor din luna aprilie 2009 din

Republica Moldova, CPT-ul a solicitat autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a:

- se asigura că se acordă cea mai mare prioritate investigaţiilor în cazurile care implică, eventual,

rele tratamente în legătură cu evenimentele din aprilie 2009, iar criteriile de anchetă „eficientă”,

stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sunt pe deplin respectate. Pentru a realiza

acest lucru, autorităţile competente ar trebui să adopte o politică mai activă, o abordare coordonată şi

globală;

- asigura protecţia efectivă a presupuselor victime şi a martorilor relelor tratamente din partea

poliţiei ori de câte ori este impusă de circumstanţe, luând în considerare recomandările Comitetului

de Miniştri al Consiliului Europei, Rec (2005) 9, privind protecţia martorilor şi colaboratorilor

justiţiei, şi Rec (2006) 8, privind asistenţa pentru victimele infracţiunilor. De asemenea, este esenţial

ca autorităţile competente să ia în considerare potenţialele intimidări, represalii şi victimizări

repetate din partea poliţiei, atunci când examinează cererile de protecţie;

- spori implicarea victimelor relelor tratamente şi a reprezentanţilor acestora în procesul de

investigare şi a îmbunătăţi furnizarea de informaţii publicului cu privire la progresul şi rezultatul

investigaţiilor în cazul plîngerilor de maltratare [91].

Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la 26 iunie 1987, iar pentru

111

Republica Moldova fiind în vigoare din 28 decembrie 1995, reprezintă actul internaţional ce

reglementează în mod detaliat tortura şi o defineşte ca orice act prin care se provoacă unei persoane

cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a

obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi

pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o

intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o

formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere este provocată de către un

agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea

sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Prin urmare, conchidem că [42] :

a) actele de tortură semnifică orice durere fizică sau psihică;

b) aceste acte se produc intenţionat;

c) cel care le produce este un agent al autorităţii publice sau o persoană care acţionează la

instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al acestuia;

d) scopul aplicării unor asemenea acte constă în obţinerea unor informaţii ori mărturii, aplicarea

unei pedepse pentru un act comis de victima acestor acte, sau de către o terţă persoană, sau

exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.

Convenţia ONU este una fundamentală în materia torturii, tratamentului inuman şi

degradant, definiţia torturii din cadrul Convenţiei, regăsindu-se în legislaţia penală a Republicii

Moldova, art. 3091 CP RM.

La 16 septembrie 2005, Republica Moldova a semnat, iar prin Legea nr.66 din 30 martie

2006, a ratificat Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente

crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 2002 [88].

Prin ratificarea Protocolului Opţional, Republica Moldova a reafirmat faptul că tortura şi

pedepsele, sau tratamentele inumane, sau degradante sunt interzise şi constituie încălcări grave ale

drepturilor omului, exprimîndu-şi convingerea că este în continuare necesară luarea de măsuri

pentru a realiza scopurile Convenţiei împotriva torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane

sau degradante şi a consolida protecţia persoanelor private de libertate, împotriva unor astfel de

tratamente.

Protocolul Opţional nominalizat a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 24 iulie

2006. Obiectivul acestuia constă în stabilirea unui sistem de vizite regulate întreprinse de către

organele independente internaţionale şi naţionale la locurile în care persoanele sunt private de

112

libertate în vederea prevenirii torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane, sau degradante. În

acest sens, una din cerinţele cuprinse în Protocol vizează înfiinţarea unui mecanism intern

independent pentru prevenirea torturii şi a tratamentului inuman sau degradant.

Art.17 al Protocolului Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude,

inumane sau degradante:

Fiecare Stat-Parte va menţine, desemna sau înfiinţa, cel tîrziu la un an de la intrarea în vigoare

a prezentului Protocol, sau de la ratificarea sau aderarea la acesta, unul sau mai multe mecanisme

naţionale de prevenire, independente, pentru prevenirea torturii la nivel naţional [88].

La moment, Protocolul este ratificat de către 45 de state. De asemenea, mai există 26 de state

care l-au semnat şi intenţionează să-l ratifice. Reiterăm că doar 13 state din cele care au ratificat deja

Protocolul au desemnat sau înfiinţat mecanisme naţionale de prevenire, independente, pentru

prevenirea torturii la nivel naţional. Republica Moldova se numără printre primele state care au

înregistrat progrese în acest sens.

Întru conformarea cerinţelor Protocolului, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la data

de 26.07.2007 Legea nr.200 privind modificarea şi completarea Legii RM cu privire la avocaţii

parlamentari nr.1349 din 17 octombrie 1997 [69].

Astfel, art.232 din Lege prevede că Centrul pentru Drepturile Omului (instituţia avocaţilor

parlamentari) creează un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în

exercitarea atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de mecanism naţional de prevenire a

torturii. Pentru Republica Moldova investirea ombudsmanului cu misiunea respectivă a reprezentat

cea mai admisibilă variantă, ţinîndu-se cont de faptul că avocatul parlamentar (ombudsmanul)

corespunde întru totul criteriilor înaintate de Protocolul Opţional faţă de mecanismul naţional de

prevenire a torturii: independenţă funcţională, imunitate, aptitudini şi cunoştinţe profesionale

necesare pentru exercitarea mandatului, dar şi împuterniciri şi competenţe largi la inspectarea

locurilor de detenţie şi a altor instituţii.

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice din 1966, intrat în vigoare

la 23 martie 1967, pentru Republica Moldova în vigoare din 26 aprilie 1993, prevede, în articolul 7,

că: “ Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane, sau

degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţămîntul său, unei

experienţe medicale sau ştiinţifice” [82].

113

Un alt act internaţional, în baza căruia a fost instituită Curtea Penală Internaţională, este

Statutul de la Roma, adoptat la 17 iulie 1998, în vigoare din 1 iulie 2002, Republica Moldova

semnîndu-l la 8 septembrie 2000 şi ratificîndu-l la 9 septembrie 2010, în scopul judecării

persoanelor responsabile de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război. Curtea este în

drept de a examina cazurile de plîngeri de tortură, fie ca parte a unui genocid sau ca o crimă

împotriva umanităţii, în cazul în care tortura este comisă „ca parte a unui atac larg răspîndit”, sau ca

o crimă de război, în conformitate cu Convenţiile de la Geneva din 1949. Tortura este definită în

Statutul de la Roma ca fiind „cauzarea cu intenţie a unei dureri sau suferinţe severe, fie fizică sau

mentală, asupra unei persoane aflate în custodia, sau sub controlul părţii acuzate”. Curtea Penală

Internaţională are jurisdicţie doar asupra cazurilor în care statele nu sunt capabile sau nu vor să

aducă în faţa instanţei persoanele responsabile de crimele descrise în Statutul de la Roma [105].

Conform Declaraţiei privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor

pedepse sau tratamente crude, inumane, sau degradante, adoptată de către Adunarea Generală a

ONU prin rezoluţia 3452 din 9 decembrie 1975, tortura reprezintă orice faptă (act) care prin durere

aspră sau suferinţă, fizică sau mentală, cauzată intenţionat sau la instigarea unui funcţionar public

asupra unei persoane în scopul de a obţine de la aceasta sau de la o persoană terţă informaţii sau

confesiuni, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a săvîrşit sau de care este suspectată că l-ar fi

comis, precum şi intimidarea acesteia sau a altor persoane. Această definiţie nu include durerea sau

suferinţa care este inerentă sancţiunilor legale compatibile cu Regulile Minime Standard privind

tratamentul deţinuţilor [48].

Tortura reprezintă o formă agravantă şi deliberativă a cruzimii, a tratamentului inuman sau

degradant, sau a pedepsei. Orice act de tortură sau tratament crud, inuman, degradant sau de

pedeapsă este o ofensivă la demnitatea umană şi trebuie condamnată ca o negare a hotărîrilor Cartei

Naţiunilor Unite şi ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale proclamate în Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, niciun stat nu trebuie să permită sau să tolereze

tortura sau alt tratament, sau pedeapsă crudă, inumană sau degradantă. Fiecare stat trebuie să se

asigure că toate actele torturii definite în articolul 1 din prezenta Declaraţie sunt infracţiuni stabilite

în legile lor penale. Aceeaşi regulă este valabilă şi în privinţa actelor ce constituie participarea,

complicitatea, înlesnirea torturii sau tentativă de comitere a acesteia.

114

În plus, dacă există motive rezonabile de a crede că un act al torturii definit în articolul 1 din

Declaraţie a fost comis, autorităţile competente ale statului implicat trebuie să iniţieze o investigaţie

promptă, imparţială, chiar dacă nu există o plîngere oficială.

Orice constatare care este stabilită ca fiind rezultat al torturii sau altui tratament crud,

inuman, degradant sau pedeapsă, nu poate fi invocată ca dovadă împotriva persoanei interesate sau

împotriva oricărei alte persoane în orice procedură judiciară.

Există un număr de alte standarde internaţionale pe care organele de drept trebuie să le ia

în considerare la implementarea completă a garanţiilor pentru combaterea torturii şi care asigură

respectarea drepturilor persoanelor aflate în instituţiile de detenţie, evidenţiind faptul că drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului reprezintă valoarea supremă ce urmează a fi protejată în orice

împrejurări. Printre acestea se numără:

· Regulile minime standard ale ONU privind tratamentul deţinuţilor [93];

· Regulile penitenciare europene [95];

· Codul deontologic ONU pentru colaboratorii organelor de drept, 1979 [32];

· Ansamblul de principii ONU privind protecţia tuturor persoanelor care se află sub orice

formă de detenţie sau închisoare [2] ;

· Regulile ONU privind protecţia minorilor privaţi de libertate [94];

· Regulile minime standard ale ONU privind administrarea justiţiei juvenile („Regulile de la

Beijing”) [92].

3.2 Metodele de investigare legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant

prin prisma standardelor internaţionale

De nenumărate ori s-a constatat încălcarea art. 3 din Convenţia europeană pe motivul

investigării ineficiente a cazurilor de tortură şi tratament inuman, fapt ce se datorează lipsei unei

proceduri speciale de cercetare, pe de o parte, care este una necesară, reieşind din complexitatea

cazurilor de tortură şi rele tratamente, precum şi necesităţii, pe de altă parte, a unei reacţii cît mai

prompte din partea Statului în caz de comitere a unor astfel de acte ilegale, contrare tuturor

reglementărilor internaţionale în domeniul drepturilor omului.

În conformitate cu standardele internaţionale, autorităţile statale, împuternicite de a

supraveghea respectarea drepturilor omului sunt obligate să întreprindă diverse măsuri în vederea

prevenirii torturii, precum şi cercetării prompte şi imparţiale a cazurilor în care se invocă tortura.

115

Astfel, potrivit Convenţiei ONU, autorităţile statale sunt obligate [42]:

- să întreprindă măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri eficace pentru a

împiedica comiterea actelor de tortură, căci nici o circumstanţă, inclusiv războiul, nu poate

justifica comiterea actelor de tortură (art. 2 din Convenţie) ;

- să nu expulzeze sau să extrădeze o persoană în cazul în care există motive serioase de a crede

că aceasta va fi supusă torturii în ţara respectivă;

- să incrimineze la nivel naţional (în codurile penale naţionale) orice act de tortură, precum şi

complicitatea la asemenea acţiuni (art. 4);

- să exercite o supraveghere sistematică asupra regulilor, instrucţiunilor, metodelor, practicilor

privind audierea, precum şi ceea ce ţine de tratamentul persoanelor aflate în detenţie

(art. 11 );

- să ia măsuri pentru a introduce cunoştinţe şi informaţii despre interdicţia torturii şi

programele de formare a personalului civil, militar sau medical, a agenţilor autorităţii publice

şi altor persoane care pot fi implicate în paza, audierea sau tratamentul oricărui individ aflat

în detenţie (art. 10);

- fiecare stat va face în aşa fel încît orice declaraţie în privinţa căreia s-a stabilit că a fost

obţinută prin tortură să nu poată fi invocată în calitate de probă în nici o procedură (art. 15);

- să întreprindă măsuri pentru ca autorităţile competente să recurgă imediat la o anchetă

(investigaţie) imparţială, ori de cîte ori există motive plauzibile de a crede că pe teritoriul

aflat sub jurisdicţia sa a fost comis un act de tortură (art. 12 );

- să supravegheze ca victimele torturii să poată obţine reparaţii şi compensaţii adecvate pentru

daunele suportate (art. 13, 14 );

- fiecare stat, avînd jurisdicţia asupra teritoriului pe care este descoperit autorul prezumat al

unei infracţiuni de tortură, dacă nu-l extrădează, va supune problema autorităţilor sale

competente pentru exercitarea acţiunii penale în următoarele cazuri:

a) cînd infracţiunea a fost comisă pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa sau la bordul navelor sau

aeronavelor înmatriculate în acel stat;

b) cînd autorul prezumat al infracţiunii este un resortisant al acelui stat;

c) cînd victima este un resortisant al acelui stat, iar acesta consideră că este oportun.

116

Fiecare stat va întreprinde, de asemenea, măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa cu

privire la aceste infracţiuni în cazul în care autorul prezumat al acestora se găseşte pe teritoriul aflat

sub jurisdicţia sa şi cînd acest stat nu-l extrădează statului solicitant [72, p.4].

Statele sunt obligate să cerceteze fără vreun termen şi într-o manieră importantă orice

alegaţie privind tortura. În cazul în care sunt întrunite condiţiile necesare, statul pe teritoriul căruia

se află persoana bănuită de comiterea torturii sau a participat la comiterea ei, urmează s-o extrădeze

statului care este abilitat cu judecarea acesteia sau poate transmite cazul propriilor autorităţi

competente pentru a intenta o acţiune în baza dreptului internaţional sau local.

Evidenţiem că, competenţa, imparţialitatea, independenţa, promptitudinea, minuţiozitatea

constituie exigenţele fundamentale ale cercetării actelor de tortură. Aceste elemente pot fi adoptate

la orice sistem juridic şi ar trebui să ghideze cercetările legale în privinţa alegaţiilor de tortură. Cînd

o procedură se dovedeşte a fi inadecvată din cauza lipsei de mijloace sau din cauza unei parţialităţi,

ţinînd cont de faptul că practica în materia torturii pare a fi sistematică, statul trebuie să efectueze o

cercetare prin intermediul unei Comisii sau a unei alte proceduri similare. Membrii respectivei

Comisii vor fi selectaţi dintre persoanele recunoscute ca fiind imparţiale, competente şi

independente. În special, membrii Comisiei trebuie să fie independenţi de orice instituţie, entitate

sau persoană care ar putea să se implice în cercetare [72, p.26].

Interzicerea torturii cere un standard înalt de diligenţă din partea organelor de drept şi expune

aceste organe la riscul de a genera încălcări ale art. 3 din Convenţia europeană. Din moment ce

violările acestui articol reprezintă o încălcare gravă a esenţei şi a fundamentului garanţiilor

drepturilor omului, însăşi examinarea plîngerilor trebuie să fie la un nivel înalt – minuţioasă, eficace,

capabilă să ducă la identificarea tuturor făptuitorilor şi la pedepsirea lor. Pentru exercitarea acestei

sarcini, organele de drept trebuie să fi e capabile să identifice şi să analizeze corect în ce situaţii

comportamentul contravine art. 3 din Convenţie şi să fie capabile să acorde remedii adecvate atunci

cînd se constată o încălcare. Incapacitatea de a reacţiona în mod adecvat la plîngerile privind

încălcările poate determina o încălcare separată şi discretă a art. 3 din partea autorităţilor judiciare.

Acest fapt poate avea loc, deoarece, fie nu au fost respectate aspectele procedurale ale art. 3 din

Convenţie, fie că însăşi autorităţile judiciare au cauzat asemenea anxietate celor ce caută un

remediu. Organele de drept trebuie să dispună de instrumente pentru a oferi şi realiza protecţia

eficace a persoanelor împotriva conduitei interzise. Aceasta înseamnă că sistemul judiciar şi de drept

trebuie structurat în mod adecvat şi utilizat în aşa fel, încît să ofere o protecţie eficientă [71, p.20].

117

Examinarea plîngerilor de tortură

Standardul pentru evaluarea probelor de încălcare a Articolului 3 adoptat de Curte este „mai

presus de orice dubii rezonabile”. O asemenea probaţiune poate rezulta din coexistenţa unor

concluzii suficient de solide, clare şi corespunzătoare, sau a unor prezumţii de fapt similare şi

incontestabile. Cînd autorităţile naţionale trebuie să examineze anumite incidente de pretinsă tortură

sau de tratament inuman, sarcina probaţiunii va depinde în mod normal de faptul dacă examinarea

ţine de sfera penală sau dacă se referă la domeniul civil. Oricum, autorităţile naţionale trebuie să

aplice examinării efectuate anumite aspecte ale sarcinii probaţiunii, dacă doresc să se conformeze

cerinţelor art. 3 din Convenţie. De exemplu, Curtea a enunţat clar că, atunci, cînd un particular este

reţinut de poliţie într-o stare bună a sănătăţii, dar ulterior, la eliberarea sa, se constată anumite

leziuni, autorităţilor le revine sarcina probaţiunii pentru a oferi o explicaţie plauzibilă privind

cauzarea leziunii. În contextul naţional, aceasta înseamnă că organele de urmărire penală trebuie să

înceapă cercetarea şi urmărirea pe baza faptului dacă victimele oferă probe iniţiale, prima facie, care

demonstrează că aveau leziuni corporale la momentul eliberării lor de la poliţie, deşi erau într-o

stare bună a sănătăţii la momentul reţinerii lor. Autorităţile care au deţinut persoana trebuie să dea o

explicaţie plauzibilă privind modul în care au fost provocate aceste leziuni. Examinarea unei

plîngeri de supunere la tortură sau tratament inuman trebuie să fie capabilă să ducă la identificarea şi

pedepsirea persoanelor responsabile. În mod contrar, interzicerea legală generală a torturii şi a

tratamentelor şi pedepselor inumane şi degradante ar fi în pofida importanţei sale fundamentale,

ineficace în practică şi ar fi posibil în anumite cazuri pentru anumiţi agenţi ai statului să abuzeze de

drepturile celor ce se află sub controlul său, fără frica de a fi pedepsiţi. Aceste investigaţii trebuie să

fie suficient de minuţioase şi eficiente pentru a întruni cerinţele sus-menţionate ale art. 3 din

Convenţie. Judecătorii şi persoanele care supraveghează asemenea investigaţii trebuie să fie deosebit

de atenţi la deficienţele procesului de cercetare pe care Curtea le-a găsit în alte sisteme. Această

activitate de revizuire trebuie să asigure faptul ca [71, p.20]:

1. procurorii sau poliţiştii să nu omită sau să nu li se interzică să interogheze sau să ia depoziţii de la

membrii organelor securităţii sau poliţiei privind plîngerile asupra comportamentului inadecvat al

acestora;

2. procurorii sau ofiţerii de urmărire penală trebuie să întreprindă acţiuni necesare pentru a verifica

materialele documentare care ar putea dezvălui adevărul sau contrariul privind plîngerile de

118

maltratare, de exemplu, rapoartele de evidenţă a reţinuţilor sau de a examina toate contradicţiile,

inconsecvenţele sau lacunele în informaţia furnizată de poliţie sau organele securităţii;

3. procurorii trebuie să ia măsuri pentru a colecta independent probe fundamentale, inclusiv probe

criminalistice privind plîngerea de supunere la tortură. În cazul Aydin c. Turciei, deşi reclamanta a

depus o plîngere că a fost violată în detenţie, procurorul nu a cerut o examinare medicală adecvată,

trimiţînd victima să facă un test de virginitate şi o examinare ce ar constata caracterul forţat al

actului sexual;

4. procurorii nu trebuie să permită tergiversări în prelevarea probelor şi la luarea depoziţiilor de la

reclamanţi sau martori;

5. procurorii trebuie să reacţioneze prompt la semne vizibile de maltratare şi la plîngeri de

maltratare. În speţa Aksoy c. Turciei, deşi procurorul a văzut leziunile corporale grave cauzate

reclamantului, el nu a reacţionat în nici un fel. Situaţii similare au avut loc în speţele Tekin şi Akkoc;

6. procurorii trebuie să intenteze activ procese penale contra făptuitorilor, care sunt agenţi ai statului

[71, p.21]. În unele cazuri, în loc să pornească urmărirea penală împotriva celor ce au aplicat tortura,

procurorii aleg să cerceteze aparenta victimă de o pretinsă conduită neadecvată. De exemplu, Ilhan

c. Turciei, unde reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale la arestare, reclamantul a fost

anchetat pentru că nu a oprit la ordinul forţelor de securitate şi nu a fost întreprins nimic contra

forţelor de securitate care l-au maltratat [63];

7. procurorii nu trebuie să aibă o atitudine diferită sau neobiectivă faţă de colaboratorii organelor de

drept sau de securitate, avînd tendinţa de a ignora sau de a nu lua în serios plîngerile adresate contra

comportamentului inadecvat al acestora;

8. procurorii, în mod special, nu trebuie să facă prezumţii că agenţii de stat au dreptate, iar semnele

de maltratare sunt rezultatul acţiunilor lor legale sau au fost determinate de comportamentul

reclamantului. Acesta este deseori cazul unor plîngeri de supunere la tortură.

Un alt domeniu, în care nivelul controlului asupra standardelor aplicate la urmărirea penală

trebuie să fie înalt, este cel al examinărilor medicale şi medico-legale (Anexa 3).

Din moment ce elaborarea unor rapoarte medicale credibile poate constitui un factor decisiv

pentru ambele părţi, este important ca aceste probe nu numai să existe, ci, de asemenea, să fie

independente şi minuţioase. Anterior, Curtea a constatat unele probleme privind natura inadecvată a

drepturilor procesuale conform art. 3 din Convenţia europeană în cazurile examinării medicale

inadecvate a deţinuţilor, inclusiv lipsa unei examinări de către un medic profesionist adecvat

119

calificat; utilizării rapoartelor şi certificatelor medicale succinte şi nedetaliate, care nu includ

descrierea plîngerilor reclamantului sau concluziile; practicii de a transmite colaboratorilor poliţiei

rapoartele deschise; examinării medico-legale inadecvate a persoanelor decedate, inclusiv rapoarte

care nu includ descrierea detaliată a leziunilor; neefectuării fotografiilor sau a analizei urmelor lăsate

pe corp sau efectuarea acestor examinări de către medici cu un nivel insuficient de calificare. De

asemenea, este esenţial să nu existe un impediment legal pentru procurori la cercetarea anumitor

categorii de infracţiuni comise de oficialii de stat, precum ar fi compromiterea independenţei

procurorului la luarea deciziei de a iniţia urmărirea penală contra celor ce au aplicat tortura.

Un alt aspect problematic al urmăririi penale poate fi lipsa de accesibilitate a reclamanţilor

sau a rudelor pretinselor victime la aceste structuri, inclusiv neacordarea informaţiei privind

derularea procesului penal sau privind rezultatele urmăririi şi lipsa de informaţie sau tergiversarea

acordării informaţiei rudelor persoanelor implicate în incident. Toate deficienţele sus-menţionate vor

servi doar la agravarea încălcărilor existente, dacă este vorba de plîngeri privind abuzurile

răspîndite.

A. Finalitatea cercetărilor în materia torturii

Obiectivul general al cercetării constă în stabilirea faptelor relative privind alegaţiile în

materia torturii în vederea identificării persoanelor responsabile şi de a permite pedepsirea acestora,

sau de a le utiliza în cadrul procedurilor destinate pentru obţinerea reparaţiei pentru victime. Astfel,

în realizarea acestui obiectiv, persoanele investite cu dreptul de a cerceta actele de tortură trebuie să

obţină mărturii din partea victimelor care au fost supuse actelor de tortură; să adune şi să păstreze

probe, inclusiv cele medicale care ar confirma vătămările corporale ale actelor de tortură, în vederea

înaintării unor eventuale acţiuni în justiţie împotriva persoanelor vinovate; să identifice martorii

potenţiali, obţinînd din partea acestora declaraţii; să determine în ce mod şi unde s-au produs faptele

invocate, precum şi caracterul sistematic sau ocazional al actelor de tortură.

B. Principiile relative privind mijloacele de cercetare efectivă a torturii şi a altor

tratamente inumane sau degradante în vederea stabilirii veridicităţii faptelor

Fiecare cercetare efectivă în privinţa torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante,

vizînd stabilirea veridicităţii faptelor au ca scop:

- elucidarea circumstanţelor, stabilirea şi de a recunoaşterea responsabilităţii persoanelor fizice

şi a statului faţă de victime şi familiile lor;

- determinarea măsurilor necesare pentru ca aceste fapte să nu se repete;

120

- facilitarea cercetărilor, sau dacă e cazul, stabilirea sancţiunilor disciplinare pentru cei care

aveau obligaţia de a efectua cercetarea într-un mod corespunzător, scoaterea în evidenţă a

necesităţii pentru stat de a repara integral prejudiciile cauzate de actele de tortură, precum şi

acordarea de îngrijiri medicale necesare [72, p.25].

Statele trebuie să vegheze ca orice plîngere sau informaţie privind alegaţiile în materie de

tortură şi tratamente inumane sau degradante să constituie obiectul unei cercetări prompte şi

aprofundate. În absenţa unei plîngeri formale, cercetarea trebuie începută dacă există indici ce

demonstrează existenţa torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante. Persoanele care efectuează

cercetarea trebuie să fie competente, imparţiale şi independente vis-à-vis de suspecţi şi terţe

persoane. Acestora trebuie să li se ofere posibilitatea să ia cunoştinţă de rezultatele cercetărilor

efectuate de experţii medicali sau să ordone efectuarea altor cercetări în acest sens.

Cercetările trebuie efectuate potrivit metodelor care corespund exigenţelor profesionale, iar

concluziile să fie publice. Persoanele care efectuează cercetarea trebuie să beneficieze de resurse

bugetare de care au nevoie pentru a activa eficient. Ei sunt investiţi cu dreptul de a obliga orice

persoană de a depune declaraţii sau de a se prezenta la audieri dacă există bănuieli că este implicată

în acte de tortură sau tratament inuman sau degradant. Presupusele victime ale torturii sau

tratamentelor inumane sau degradante, martorii sau persoanele care efectuează investigarea, precum

şi familiile acestora, trebuie să beneficieze de protecţie contra violenţei, ameninţării cu violenţa sau

altei forme de intimidare [72, p.26].

Victimele torturi şi relelor tratamente, precum şi reprezentanţii legali, trebuie informaţi

despre audierile care ar putea fi organizate, pentru a le oferi posibilitatea de a asista şi de a avea

acces la informaţia ce vizează cercetarea. În cazul în care procedurile stabilite ale cercetării sunt

inadecvate, fie că competenţele tehnice şi imparţialitatea necesare lipsesc, statele supraveghează ca

cercetarea să fie deferită unei Comisii speciale independente. Membrii Comisiei urmează a fi aleşi

potrivit competenţei, independenţei şi imparţialităţii lor. În ceea ce priveşte componenţa Comisiei,

este important ca aceasta să includă nu mai puţin de trei persoane. Existenţa unei singure peroane va

face dificilă luarea unei decizii imparţiale şi nu va exclude abuzurile asupra acesteia din partea

statului şi a terţilor.

Comisia va întocmi un raport într-un termen rezonabil, în care va indica derularea

cercetării, metodele şi procedurile utilizate pentru a aprecia probele, precum şi recomandări şi

concluzii în baza faptelor constatate şi dreptul aplicabil. Astfel, raportul finisat este dat publicităţii.

121

El expune detaliat faptele constatate şi probele pe care se bazează aceste fapte, se precizează numele

martorilor care au făcut declaraţii, cu excepţia celor identitatea cărora nu a fost divulgată din motive

de securitate. Statul urmează să răspundă într-un termen rezonabil la raportul întocmit şi dacă e

necesar, să indice măsurile ce trebuie luate pentru a da curs faptelor expuse în raport. Experţii

medicali implicaţi în cercetarea cazurilor de tortură şi tratament inuman sau degradant, trebuie să

examineze minuţios persoana supusă unor asemenea tratamente. Controlul se efectuează în lipsa

terţelor persoane, iar expertul medical elaborează un raport detaliat care trebuie să cuprindă

următoarele elemente:

a) circumstanţe care vizează persoana: numele, prenumele persoanei examinate, ora şi data

examinării, adresa instituţiei unde are loc examinarea;

b) faptele expuse de reclamant privind actele de tortură şi rele tratamente, momentul în

care s-au produs acestea, de asemenea, plîngeri cu referire la traumele fizice sau psihologice;

c) examenul fizic şi psihologic, care trebuie să includă concluzii de ordin fizic şi psihologic,

extrase din examenul clinic, dacă e cazul – fotografii necesare care să demonstreze existenţa

leziunilor corporale;

d) concluziile privind legătura între constatările de ordin fizic şi psihologic şi posibilitatea

aplicării torturii şi relelor tratamente. De asemenea, trebuie să se facă o menţiune cu privire

la tratamentul medical şi psihologic, sau despre necesitatea unei examen medical ulterior;

e) Înregistrarea autorului raportului trebuie să indice clar cine a efectuat examinarea,

semnătura persoanei care l-a întocmit [72, p.26].

Raportul întocmit este confidenţial şi trebuie comunicat reclamantului sau reprezentantului

acestuia, iar opinia acestora cu privire la examenul medical se consemnează în raport.

C. Procedurile de anchetă cu privire la tortură

1. Identificarea instanţei competente

În cazurile în care există bănuieli precum că la aplicarea torturii şi a relelor tratamente sunt

implicaţi funcţionari publici, înalţi funcţionari, miniştri, efectuarea unei cercetări imparţiale poate fi

imposibilă. Prin urmare, urmează a fi instituită o comisie specială în vederea stabilirii existenţei

elementelor torturii în acţiunile acestora. Comisia specială poate fi instituită şi în cazul în care există

dubii în privinţa persoanelor abilitate cu efectuarea certărilor respective.

122

Anumite elemente pot demonstra că statul este implicat în actele de tortură, aplicate faţă de

reclamanţi, ceea ce impune crearea unei comisii ad-hoc. Astfel de situaţii pot exista în cazurile în

care:

- victima a fost văzută într-o stare bună ultima oară cînd se afla în detenţie;

- modus operandi este caracteristic metodelor de tortură încurajate de stat;

- reprezentanţii autorităţilor publice au încercat să împiedice desfăşurarea cercetărilor;

- cercetarea efectuată de instanţe oficiale, abilitate cu această obligaţie denotă lipsa unei

competenţe şi imparţialităţi.

În situaţia în care statul intenţionează să formeze o comisie independentă, trebuie să fie

respectate anumite condiţii. În primul rînd, persoanele supuse cercetării trebuie să beneficieze de

garanţiile procedurale prevăzute în dreptul internaţional. În al doilea rînd, persoanele abilitate cu

cercetarea cazului trebuie să beneficieze de susţinere tehnică necesară, să aibă acces la consilieri

juridici imparţiali, astfel încît probele acumulate pe parcursul cercetării să fie admisibile. În al treilea

rînd, experţii trebuie să aibă posibilitatea să recurgă la serviciile experţilor internaţionali în drept şi

medicină.

2. Întrevederi cu victima prezumată şi cu martorii

Statul are obligaţia de a proteja victimele prezumate, martorii şi familiile acestora împotriva

violenţei, ameninţărilor cu violenţa şi altor forme de intimidare care pot apărea pe parcursul

cercetărilor. Persoanele care efectuează cercetarea trebuie să informeze martorii despre consecinţele

participării lor şi despre desfăşurarea cauzei, susceptibilă de a-i afecta.

În ceea ce priveşte victima, aceasta trebuie să fie informată despre natura procedurii şi din

care considerente este solicitată mărturia sa. Persoanele abilitate cu efectuarea cercetării trebuie să

aducă la cunoştinţa victimei informaţiile care pot deveni publice pe parcursul cercetării şi care vor

avea un caracter confidenţial. Victima urmează a fi informată despre desfăşurarea cercetării, precum

şi despre rezultatele obţinute în cadrul acesteia, fiind în drept să beneficieze de tratament şi asistenţă

pe parcursul cercetării. Referitor la persoana care urmează să aibă întrevederi cu victima pe

parcursul cercetării, evidenţiem că aceasta urmează a fi desemnată de autoritatea împuternicită cu

efectuarea anchetei: un expert în domeniul cercetării cazurilor de tortură, avînd experienţă în ceea ce

priveşte conlucrarea cu victimele care au suferit traume fizice sau psihologice, urmare a actelor de

tortură. Expertul, în cazurile necesare, trebuie să aibă acces la asistenţa experţilor internaţionali în

acest domeniu [72, p.27].

123

Referindu-ne la martori, evidenţiem că aceştia urmează să beneficieze de protecţie din

partea statului la fel ca şi victima. Potrivit articolului 109 Cod de procedură penală (CPP) al

Republicii Moldova martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se propune să declare

despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care sunt pertinente cauzei. După ce martorul

a făcut declaraţii, lui i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie

constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite punerea

întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc

scopul umilirii persoanei audiate [31]. În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi

imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, precum şi

pentru a reduce sau a exclude supunerea martorului unui vădit pericol, procurorul poate solicita

audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului,

învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului

audiat.

În conformitate cu articolul 110 CPP RM, martorul poate fi audiat în condiţii speciale în

cazurile în care există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea

martorului ori a unei rude apropiate a lui sunt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le

face într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi

dacă există mijloacele tehnice respective. Judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate

admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de

urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor

tehnice prevăzute de CPP al RM [31].

Potrivit normelor generale, audierile martorilor trebuie să fie publice, cu excepţia cazurilor

cînd se impune asigurarea securităţii acestora, situaţie în care examinarea cauzei este „cu uşile

închise”. Dezbaterile în procesul examinării cauzei „cu uşile închise” trebuie să fie înregistrate şi

depozitate într-un loc sigur. Comisia specială va putea audia martorul în condiţii private, într-un

cadru neoficial, fără a înregistra declaraţia sa.

Investigatorul va căuta să obţină cît mai multe din informaţiile următoare prin mărturia presupusei

victime :

- circumstanţele care au condus la tortură, inclusiv arestul sau răpirea şi detenţia;

- datele şi orele aproximative ale torturii, inclusiv momentul producerii ultimei torturi. Stabilirea

acestei informaţii poate să nu fie uşoară, deoarece este posibil să fi fost mai multe locuri şi mai mulţi

124

torţionari (sau grupuri de torţionari) implicaţi. Se pot lua relatări separate despre diferitele locuri.

Este de aşteptat ca şi cronologia să fie imprecisă şi uneori să ducă la confuzii; pentru cineva care a

fost torturat este greu să se concentreze pe noţiunile legate de timp. Relatările separate despre

diferite locuri pot fi folositoare pentru conturarea unui tablou de ansamblu al situaţiei.

Supravieţuitorii adesea nu ştiu exact unde au fost duşi, fiind legaţi la ochi sau semi-conştienţi.

Punînd cap la cap mărturiile convergente, este posibilă trasarea unei „hărţi” a locurilor specifice, a

metodelor şi chiar a torţionarilor;

- o descriere detaliată a persoanelor implicate în arest, detenţie sau tortură, inclusiv faptul dacă el

sau ea cunoştea anterior evenimentelor de presupusă tortură pe vreunul dintre aceştia,

îmbrăcămintea, cicatricele, semnele din naştere, tatuajele, înălţimea, greutatea (persoana poate fi

capabilă să descrie torţionarul în comparaţie cu mărimile lui/ei), orice lucru neobişnuit în privinţa

anatomiei torţionarului, limbii şi accentului şi dacă aceştia erau ameţiţi, beţi în tot acest timp;

- conţinutul a ceea ce i s-a spus sau cerut persoanei. Aceasta poate oferi informaţii relevante în

încercarea de a identifica locurile de detenţie necunoscute sau secrete;

- o descriere a actelor de tortură, inclusiv a metodelor de tortură folosite. Aceasta este în mod firesc

destul de dificil, iar investigatorii ar trebui să nu se aştepte să obţină întreaga relatare în cursul unui

singur interviu. Este important să se obţină informaţii precise, însă întrebările legate de umilirea la

nivel intim şi la atacuri vor fi traumatizante, adesea într-un mod extrem;

- dacă individul a fost atacat sexual. Majoritatea oamenilor vor înţelege prin atac sexual violul sau

sodomia. Investigatorii trebuie să fie atenţi la faptul că atacul verbal, dezbrăcarea, dezmăţul sau

actele umilitoare sau loviturile sau şocurile electrice în zona genitală adesea nu sunt considerate de

către victimă ca fiind atacuri sexuale. Toate aceste acte violează intimitatea individului şi trebuie

considerate ca fiind parte a categoriei de atacuri sexuale. Foarte des, victimele atacurilor sexuale nu

vor spune nimic sau chiar vor nega existenţa acestora. Adesea, abia la a doua sau chiar la a treia

vizită, în cazul în care contactul stabilit a fost sensibil faţă de cultura şi personalitatea individului,

vor ieşi la iveală mai mult din faptele petrecute;

- leziunile fizice produse în timpul torturii;

- o descriere a armelor sau altor obiecte folosite;

- identitatea martorilor la evenimente care implică tortura. Investigatorul va manifesta grijă pentru

protejarea siguranţei martorilor şi va considera ca ascunse identităţile acestora, păstrînd numele lor

separat de celelalte note din timpul interviului.

125

Declaraţia persoanei care denunţă tortura

Investigatorul trebuie să înregistreze pe bandă o declaraţie detaliată din partea persoanei şi să

o transcrie. Declaraţia trebuie să fie bazată pe răspunsurile primite în urma întrebărilor care nu au

fost dirijate. Întrebările care nu sunt dirijate sunt acelea prin care nu se fac afirmaţii sau concluzii şi

permit persoanei să ofere mărturia cea mai completă şi mai lipsită de prejudecăţi. Exemple de astfel

de întrebări sunt: „Ce ţi s-a întîmplat şi unde?” în loc de „Ai fost torturat în închisoare?”. Ultima

dintre aceste întrebări afirmă că ceea ce i s-a întîmplat martorului a fost tortură şi limitează locaţia

acţiunilor la închisoare. Trebuie evitate întrebările multiple, deoarece acestea pot forţa individul să

ofere răspunsuri inexacte dacă ceea ce i s-a întîmplat de fapt nu corespunde întocmai cu una dintre

opţiuni. Permiteţi persoanei să spună povestea ei, ajutînd-o prin întrebări care cresc ca nivel de

particularizare. Încurajaţi persoana să îşi folosească toate simţurile în descrierea a ceea ce i s-a

întîmplat. Întrebaţi-o ce a văzut, mirosit, auzit şi simţit. Aceasta este important, de exemplu, în

situaţiile în care persoana a fost legată la ochi sau a fost atacată pe întuneric [72, p.30].

Declaraţia presupusului torţionar

Acolo unde este posibil, investigatorii trebuie să intervieveze presupuşii torţionari.

Investigatorii trebuie să le ofere protecţia legală garantată conform legii naţionale şi internaţionale.

3. Obţinerea şi păstrarea în siguranţă a dovezilor fizice

Investigatorul trebuie să adune cît mai multe dovezi fizice pentru a le oferi ca documente în

cazul unui incident sau tip de tortură. Unul din cele mai importante aspecte ale unei investigaţii

amănunţite şi imparţiale despre tortură îl reprezintă adunarea şi analizarea dovezilor fizice.

Investigatorii vor oferi informaţii celor care îi au în custodie în vederea refacerii şi păstrării

dovezilor fizice pentru folosirea acestora în viitoarele proceduri legale, inclusiv într-un eventual

proces penal. Cele mai multe torturi se produc în locuri în care oamenii sunt ţinuţi într-o formă de

custodie, unde păstrarea dovezilor fizice sau accesul nerestricţionat poate fi iniţial dificil sau chiar

imposibil. Investigatorilor trebuie să li se dea autoritatea din partea statului de a obţine accesul

nerestricţionat în orice loc sau locaţie şi să poată securiza locul în care presupusa tortură s-a produs.

Personalul de investigare şi ceilalţi anchetatori îşi vor coordona eforturile şi acţiunile în vederea

efectuării unei investigaţii amănunţite a locului în care s-a întîmplat presupusa tortură. Investigatorii

trebuie să aibă acces liber la locul faptei. Accesul lor trebuie să includă, fără a se limita la terenuri în

aer liber sau acoperite, inclusiv clădiri, vehicule, birouri, celule de închisoare şi alte locaţii în care se

pretinde că s-a produs actul de tortură [72, p.31].

126

Orice clădire sau spaţiu aflat sub investigare trebuie să fie restricţionat pentru a nu se pierde

nici o posibilă dovadă. Numai investigatorii şi membrii echipei lor trebuie să poată intra în acel

perimetru, odată ce acesta a fost desemnat ca fiind sub investigare. Trebuie examinat locul faptei

pentru aflarea oricărei dovezi materiale. Toate dovezile trebuie să fie adunate, manevrate,

împachetate, etichetate în mod corespunzător şi păstrate în locuri securizate pentru a preveni

contaminarea, atingerea sau pierderea lor. Dacă presupusa tortură s-a întîmplat suficient de recent,

pentru ca astfel de dovezi să fie relevante, orice mostre găsite de fluide ale corpului (cum ar fi sînge

sau spermă), păr, fibre sau fire vor fi colectate, sigilate şi păstrate corespunzător. Orice instrumente

care ar fi putut fi folosite pentru tortură, fie ele destinate expres acestui scop sau folosite

circumstanţial, trebuie să fie ridicate şi păstrate. În cazul în care sunt suficient de recente, orice

amprentă localizată trebuie să fie ridicată şi păstrată.

Urmează a fi realizată o schiţă a locaţiilor sau locurilor unde se presupune că a avut loc

tortura, în care să se arate toate detaliile relevante, cum ar fi amplasarea etajelor într-o clădire,

camerele, intrările, ferestrele, mobila şi terenul din jur. Trebuie realizate de asemenea fotografii

color pentru a se înregistra aceste date, precum şi o listă cu identitatea persoanelor aflate la locul

faptei, care să cuprindă numele complet, adresa, numerele de telefon sau orice altă informaţie de

contact. Dacă tortura este suficient de recentă, pentru a fi relevantă, trebuie efectuată şi o

inventariere a hainelor persoanelor bănuite de tortură şi analizate la laborator fluidele din corpul

acestora sau alte dovezi fizice, dacă este posibil. Trebuie să se obţină informaţii de la oricine a fost

prezent în locaţia sau în zona aflată sub investigare, pentru a se determina dacă există martori la

incidentele de presupusă tortură. Orice hîrtii relevante, înregistrări sau documente este necesar să fie

păstrate pentru folosirea lor ca dovezi şi analize grafologice [72, p.33].

Este important ca în procesul examinării unui caz de tortură să se stabilească existenţa

probelor fizice şi psihice, urmare a actelor de tortură, aplicate persoanei prin prisma următoarelor

aspecte:

- dacă urmele fizice sau de ordin psihologic au legătură cu actele de tortură invocate;

- care sunt urmele fizice ce fac parte din tabloul clinic;

- dacă urmele de natură psihologică reprezintă reacţii tipice la un stres puternic în mediul

social şi cultural al individului;

- reieşind din faptul că tulburările psihice evoluează în timp, este necesar de a determina în

ce stare se află individul în evoluţia tulburărilor respective;

127

- care sunt factorii aferenţi ce influenţează asupra psihicului victimei (persecuţiile,

pierderea familiei, statutului său social, etc.);

- dacă tabloul clinic sugerează despre o posibilă alegaţie falsă cu privire la tortură;

- în cazul existenţei urmelor fizice, fotografiile au o importanţă deosebită în vederea

demonstrării existenţei acestora.

Comisia creată în vederea cercetării cazului de tortură trebuie să întocmească un raport

public şi într-un termen rezonabil. În cazul în care nu s-a ajuns la o concluzie comună, membrii cu

opinie minoritară pot să-şi expună opinia în mod separat. Raportul va conţine următoarele elemente:

- procedura şi metodele care au fost utilizate pentru obţinerea probelor;

- lista martorilor care au fost audiaţi, cu excepţia celora, identitatea cărora nu poate fi

divulgată din motive de securitate;

- locul şi data fiecărei audieri;

- contextul general al urmăririi efectuate (conjunctura socială, politică, economică);

- probele şi faptele exacte de care a ţinut cont Comisia la întocmirea raportului;

- cadrul juridic pe care s–a bazat Comisia;

- concluziile Comisiei vizavi de dreptul aplicabil şi faptele constatate;

- recomandările Comisiei bazate pe constatările sale.

Statul trebuie să răspundă public la recomandările Comisiei, indicînd măsurile care pot fi

realizate, reieşind din recomandările Comisiei respective.

Dovezile fizice ale torturii

Declaraţiile martorilor şi ale supravieţuitorului sunt componente necesare în documentarea

actului de tortură. În măsura în care există dovezi fizice ale torturii, aceasta oferă o importantă

dovadă care confirmă faptul că acea persoană a fost torturată. Oricum, absenţa unor astfel de dovezi

fizice nu trebuie să ducă către interpretarea că tortura nu a avut loc, din moment ce astfel de acte de

violenţă împotriva persoanelor nu lasă întotdeauna semne sau cicatrice permanente.

O evaluare medicală din considerente legale trebuie să fie desfăşurată cu obiectivitate şi

imparţialitate. Evaluarea trebuie să se bazeze pe expertiza clinică a medicului şi pe experienţa sa

profesională. Obligaţiile etice cer precizie maximă şi imparţialitate pentru a stabili şi menţine

credibilitatea profesională. Acolo unde este posibil, medicii care desfăşoară activităţi de evaluare a

deţinuţilor trebuie să aibă o pregătire specifică esenţială în documentarea din punct de vedere legal a

torturii şi a altor forme de abuz fizic şi psihologic. Ei trebuie să aibă cunoştinţă despre condiţiile din

128

închisori şi metodele de tortură folosite într-o anumită regiune unde se află încarcerat prizonierul şi

asupra efectelor comune ale torturii. Raportul medical trebuie să fie bazat pe fapte şi atent formulat.

Se va evita folosirea jargoanelor. Toată terminologia medicală trebuie să fie definită astfel încît să

poată fi înţeleasă de persoanele care nu aparţin domeniului medical. Medicul nu va pleca de la

premisa că oficialul care a cerut expertiza medico-legală are relatate toate faptele. Este de datoria

medicului să descopere şi să raporteze orice constatare materială pe care o consideră relevantă, chiar

dacă aceasta poate fi considerată ca fiind nerelevantă sau contrară cazului părţii care a cerut

examinarea medicală. Constatările care confirmă tortura sau alte forme de maltratare nu trebuie să

fie excluse din raportul medical în nici o circumstanţă [72, p.50].

Simptomele acute

Individului trebuie să i se ceară să descrie orice răni care ar fi putut rezulta din metodele

specifice de presupus abuz. De exemplu, hemoragii, ulceraţii, umflături, răni deschise, excoriaţii,

fracturi, dislocări, afecţiuni articulare, hemoptizie, pneumotorax, perforări ale timpanului, leziuni ale

sistemului uro-genital, arsuri (coloraţie, băşici sau necroză, conform gradului arsurii), leziuni

provocate de şocurile electrice (mărimea şi numărul leziunilor, culoarea şi caracteristicile lor de

suprafaţă), leziuni provocate de substanţe chimice (culoare, semne de necroză), durere, amorţeală,

constipare sau vomă. Va fi notată intensitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom. Evoluţia

ulterioară a oricăror leziuni a pielii trebuie să fie descrisă, precum şi dacă au lăsat sau nu în urma lor

cicatrici. Oricare dintre acestea trebuie să fie însoţită de documentaţie.

Simptomele cronice

Se vor obţine informaţii în legătură cu suferinţele fizice pe care individul le consideră a fi

asociate cu tortura sau maltratarea. Se va menţiona gravitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom

şi orice dizabilitate legată de aceasta, sau necesitatea îngrijirii medicale sau psihologice. Chiar dacă

efectele ulterioare ale leziunilor acute nu se observă după luni sau ani de zile, unele constatări fizice

pot să rămînă, cum ar fi cicatricele provocate de curentul electric sau de arsurile termice,

deformările osoase, sudarea incorectă a fracturilor, leziunile dentare, căderea părului şi miofibroza.

Cîteva dintre cele mai uzuale simptome somatice sunt cefalee, lombalgii, tulburări gastro-intestinale,

disfuncţii sexuale si dureri musculare. Cîteva dintre cele mai uzuale simptome psihologice sunt

depresia, anxietatea, insomnia, coşmarurile, retrăirile şi dificultăţile de memorie [72, p.52].

129

Consecinţele psihologice ale torturii

Victima poate avea momente de retrăire sau amintiri tulburătoare, în care evenimentul

traumei pare a se întîmpla din nou, chiar şi atunci cînd persoana este trează şi conştientă, sau poate

să aibă coşmaruri repetate, care să includă elemente din evenimentul traumatizant în forma lui

originală sau simbolică. Pericolul simţit la audierea unor replici ce simbolizează sau se aseamănă

traumei se manifestă adesea prin lipsa încrederii şi teama faţă de persoanele cu autoritate, inclusiv

de medici şi psihologi.

(a) Evitarea şi amorţeala emoţională;

(b) Hiperexcitabilitatea;

(c) Simptomele depresiei;

(d) Concepţia despre sine distorsionată şi lipsa perspectivelor de viitor;

(e) Disocierea, depersonalizarea şi comportamentul atipic;

(f) Acuze somatice;

(g) Disfuncţia sexuală;

(h) Psihozele;

(i) Deteriorarea neuropsihică.

Tortura poate cauza traume fizice care conduc la diferite deteriorări ale creierului. Loviturile

pe cap, sufocarea şi malnutriţia prelungită pot avea consecinţe pe termen lung de ordin neurologic şi

neuropsihic, care nu pot fi evaluate imediat în timpul unei examinări medicale. Ca şi în cazurile de

leziuni ale creierului care nu pot fi cercetate prin radiografii ale capului sau alte proceduri medicale,

evaluările şi testele neuropsihice pot fi singura modalitate credibilă pentru cercetarea efectelor

acestora. Frecvent, simptomele ţintă pentru astfel de evaluări se suprapun în mod semnificativ cu

simptomatologia tulburărilor de stress post-traumatic şi a depresiilor majore. Fluctuaţiile sau

deficienţele la nivelul cunoştinţei, orientării, atenţiei, concentrării, memoriei şi a funcţiilor de

execuţie pot apărea ca urmare a tulburărilor funcţionale sau pot avea cauze organice. De aceea,

aptitudinile specializate în evaluarea neuropsihologică şi conştientizarea problemelor în validarea

trans-culturală a instrumentelor neuropsihice este necesară atunci cînd trebuie să se facă astfel de

distincţii [72, p.71].

Referindu-ne la constatările CEDO în această materie, evidenţiem că, atunci cînd un individ

face o afirmaţie credibilă precum că ar fi suferit de pe urma tratamentelor contrare articolului 3 din

partea poliţiei sau a altor agenţi statali, acea prevedere, examinată în context cu obligaţia principală

130

a statului în baza articolului 1 din Convenţie de a le „asigura tuturor celor aflaţi sub jurisdicţia lor,

drepturile şi libertăţile definite în ... Convenţie”, cere implicit o investigaţie oficială eficientă.

Această investigaţie ar trebui să fie capabilă de a-i identifica şi pedepsi pe cei responsabili. Pentru ca

o investigaţie să fie efectivă, în general, se consideră a fi necesar ca persoanele care o efectuează să

fie independente de cele implicate în evenimente [71, p.6].

Investigaţia acuzaţiilor de maltratare trebuie să fie multilaterală. Aceasta înseamnă că

autorităţile trebuie permanent să facă încercări serioase de a afla ce s-a întîmplat şi să nu se bazeze

pe concluzii pripite sau nefondate pentru a clasa investigaţia, sau pentru a le folosi ca bază a

deciziilor lor. Ele trebuie să întreprindă măsuri rezonabile pentru a asigura dovezile privitor la

incident, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi expertize medico-legale. Orice

deficienţă în investigaţie care subminează abilitatea de a stabili cauza leziunilor corporale sau

identitatea persoanelor responsabile va risca să rămînă în afara acestor standarde.

Evidenţiem că principiile descrise supra au o valoare practică incontestabilă, deoarece

reprezintă o îmbinare fructuoasă a regulilor de procedură, conţin o descriere detaliată a măsurilor de

protecţie şi garanţie a participanţilor la procesul penal, de asemenea, descriu în mod exhaustiv

modalităţile de conservare a probelor. Un aspect care merită a fi scos în relief vizează constituirea

unei Comisii independente, care ar îngloba specialişti din diverse domenii şi investită cu dreptul de a

cerceta cu promptitudine şi multiaspectual cazurile de tortură şi tratament inuman. Deşi

recomandările conţinute în Protocolul de la Istanbul au un caracter de recomandare, implementarea

eficientă a acestora ar avea consecinţe pozitive în materia investigării şi tragerii la răspundere penală

a persoanelor vinovate.

131

Concluzii la capitolul 3 1. Republica Moldova a ratificat un şir de acte internaţionale care reglementează tortura,

tratamentul inuman şi degradant, fapt ce demonstrează că statul nostru s-a angajat să respecte

standardele internaţionale, să modifice reglementările naţionale în vigoare în conformitate cu cele

internaţionale.

2. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

constituie, la moment, unul din cele mai importante mecanisme de protecţie a drepturilor omului la

nivel suprastatal, distingîndu-se de alte instrumente naţionale sau regionale prin efectivitatea sa. De

altfel, importanţa acestei Convenţii rezidă în valoarea hotărîrilor pronunţate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, de care trebuie să se conducă instanţele naţionale la pronunţarea hotărîrilor

judecătoreşti.

3. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor

inumane sau degradante completează substanţial mecanismele judecătoreşti ale Convenţiei

europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în baza căreia s-a instituit

Comitetul european pentru prevenirea torturii, recomandările căruia sunt analizate cu mare rigoare

de către autorităţile naţionale în vederea redresării situaţiei la nivel naţional vizavi de condiţiile de

detenţie şi relele tratamente în instituţiile penitenciare.

4. CPT a pledat întotdeauna pentru respectarea a trei drepturi în privinţa persoanelor din

custodia poliţiei: dreptul de acces la un avocat şi la un medic, precum şi dreptul pentru persoanele

implicate de a putea informa, în timp util, un apropiat sau un terţ despre deţinerea lor.

5. Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante şi Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente

crude, inumane sau degradante, reprezintă actul internaţional ce reglementează în mod detaliat

tortura, tratamentele inumane şi degradante, iar odată cu ratificarea Protocolului adiţional la

Convenţie, Republica Moldova a creat un mecanism naţional antitortură. Astfel, în acest sens a fost

modificat art.232 din Legea cu privire la avocaţii parlamentari, fiind creat pe lîngă Centrul pentru

Drepturile Omului un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în

exercitarea atribuţiilor ombudsmanilor naţionali în calitate de mecanism autohton de prevenire a

torturii.

6. Metodele de cercetare legală a torturii şi a relelor tratamente prin prisma regulilor

Protocolului de la Istanbul reprezintă un punct de referinţă pentru evaluarea persoanelor presupuse

132

de a fi fost torturate sau maltratate, pentru investigarea presupuselor cazuri de tortură şi pentru

relatarea constatărilor către organele judecătoreşti sau către alte organe de investigare. Protocolul

include îndrumări pentru o investigare efectivă şi documentare asupra torturii şi a altor tratamente

sau pedepse crude, inumane sau degradante. Aceste îndrumări trasează standarde minime în scopul

de a asigura o documentare efectivă asupra torturii.

7. Pentru a percepe domeniul torturii, tratamentelor inumane şi degradante este necesar şi e

primordial de a studia reglementările internaţionale în materie şi jurisprudenţa CEDO, deoarece

înţelesul normei penale „tortura” din CP RM urmează a fi interpretat în strictă conformitate cu

standardele internaţionale.

8. În cazurile în care există bănuieli precum că la aplicarea torturii şi a relelor tratamente sunt

implicaţi funcţionari publici, înalţi funcţionari, efectuarea unei cercetări imparţiale poate fi

imposibilă. Prin urmare, urmează a fi instituită o comisie specială în vederea stabilirii existenţei

elementelor torturii în acţiunile acestora. Comisia specială poate fi instituită şi în cazul în care există

dubii în privinţa persoanelor abilitate cu efectuarea cercetărilor respective.

133

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI Urmare a studiului realizat, reliefăm următoarele concluzii care constituie idei relevante în tratarea

subiectului în cauză:

1. Problema ştiinţifică soluţionată în lucrare constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni

adiacente, în acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma

jurisprudenţei CEDO.

2. Tortura, tratamentul inuman şi degradant sunt fapte reglementate într-o serie de acte

internaţionale, care prevăd că nicio dispoziţie pentru excepţii şi nicio derogare nu este permisă în

sensul justificării actelor de tortură, chiar şi într-o situaţie excepţională care ameninţă viaţa naţiunii.

3. Odată cu ratificarea Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente

crude, inumane sau degradante, Republica Moldova s-a angajat să instituie un mecanism naţional de

prevenire a torturii. Astfel, art.17 din Protocolul Opţional respectiv prevede:

« Fiecare Stat-Parte va menţine, desemna sau înfiinţa, cel tîrziu la un an de la intrarea în vigoare a

prezentului Protocol, sau de la ratificarea sau aderarea la acesta, unul sau mai multe mecanisme

naţionale, independente, pentru prevenirea torturii la nivel naţional ».

4. Deosebirea între tortură, tratament inuman şi tratament degradant rezidă în faptul că pentru

calificarea unei fapte drept tortură, trebuie să reieşim din anumite particularităţi relevante : scopul,

consecinţele fizice şi psihice ale faptei respective, durata şi intensitatea aplicării durerii sau

suferinţei, metoda de executare, sexul şi vîrsta victimei. Raliindu-ne la constatarea Curţii Europene

în acest sens, menţionăm că « pragul minim de severitate » sau intensitatea durerii provocate

reprezintă criteriul esenţial de delimitare a torturii de tratamentul inuman.

5. Tortura, tratamentul inuman şi degradant, condiţiile de detenţie, acordarea neadecvată sau

neacordarea asistenţei medicale; investigarea ineficientă a cazurilor de tortură şi rele tratamente

constituie încălcările frecvente în baza cărora Curtea Europeană constată violarea articolului 3 din

Convenţie, fapt ce demonstrează sfera extinsă de încălcare a acestuia.

6. Cercetarea legală privind cazurile de tortură şi tratament inuman şi degradant trebuie să fie

efectuată în conformitate cu standardele internaţionale. Protocolul de la Istanbul reprezintă un

studiu amplu în acest sens, realizat de mai mult de 75 de experţi din domeniile juridic, sănătăţii şi

drepturilor omului.

7. Referindu-ne la latura obiectivă a infracţiunii de tortură, constatăm că structura acesteia constă

din: a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe puternice

134

fizice sau psihice unei persoane; b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele

fizice sau psihice provocate unei persoane; c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările

prejudiciabile, ceea ce demonstrează că componenţa respectivă de infracţiune este una materială.

8. Dacă în legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală gravă sau medie a

integrităţii corporale, calificarea urmează a fi făcută potrivit regulilor concursului de infracţiuni şi nu

va exista o încălcare a principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea prejudiciului sănătăţii

excede cadrul infracţiunii de tortură.

9. În vederea prevenirii faptelor de tortură şi rele tratamente, precum şi în scopul evitării

condamnării Republicii Moldova de către Curtea Europeană, statul trebuie să popularizeze, să

respecte şi să implementeze recomandările Comitetului european pentru prevenirea torturii.

10. „Sarcina probaţiunii neaplicării torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau

degradante îi revine autorităţii în a cărei custodie se află persoana privată de libertate, plasată la

dispoziţia unui organ de stat sau la indicaţia acestuia, sau cu acordul ori consimţămîntul său tacit”

este o reglementare substanţială, fundamentală, care reiese din articolul 10 al Codului de procedură

penală, precum şi din jurisprudenţa CEDO.

În vederea înlăturării lacunelor existente în legislaţia naţională şi ajustării legi penale la

standardele internaţionale, propunem următoarele recomandări:

1. Elucidînd faptul că termenul „schingiuire” nu se regăseşte în niciun act internaţional, iar

interpretarea care i se atribuie în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 30.10.1978,

modificată prin Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 29 din

16.09.2002, nu este adecvată, în scopul racordării legii penale la legislaţia internaţională, propunem

eliminarea termenului „schingiuire” din cadrul articolelor 151, 152, 188, 189 CP RM, pe motiv că

acţiunile care sunt atribuite la noţiunea de „schingiuire” (bătăile, cauzarea multiplelor vătămări, fie

şi nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante, prin acţiuni termice şi prin alte acţiuni) se

încadrează perfect în categoria „torturii”şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime inumane sau

degradante.

2. Propunem excluderea termenului „tratament crud” din cadrul legii penale, reieşind din faptul că

Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau

degradante nu prevede acest termen ca fiind ceva distinct de tortură şi tratament inuman.

Raţionamentul acestei propuneri reiese şi din interpretarea ambiguă a acestor noţiuni, la moment, în

cadrul legii penale naţionale.

135

3. În scopul utilizării unei terminologii constante şi evitării interpretărilor eronate, propunem

menţinerea termenului de „tortură” doar în cadrul art. 3091 CP RM. În celelalte cazuri, termenul de

„tortură” să fie înlocuit cu noţiunea de „cruzime deosebită”. Prin urmare, tortura comisă împreună

cu alte fapte infracţionale va fi în calitate de componentă a concursului de infracţiuni.

4. Considerăm necesar de a exclude agravanta « acţiuni însoţite de aplicarea torturii sau acţiunilor

care înjosesc demnitatea părţii vătămate » de la lit. c) alin.2 art. 328 CP RM (excesul de putere sau

depăşirea atribuţiilor de serviciu), în vederea evitării problemelor de calificare cu care se confruntă

practica judiciară naţională la a cest capitol.

5. Ar fi oportun de a introduce în capitolul respectiv, infracţiuni contra justiţiei, un articol care ar

incrimina distinct tratamentul inuman ca o infracţiune separată cu următorul conţinut: „ cauzarea

unei dureri sau suferinţe de natură fizică sau psihică de un grad inferior de severitate decît cel al

torturii unei persoane cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă

informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care acesta sau o terţă persoană l-a

comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau asupra

unei terţe persoane, dacă o asemenea durere sau suferinţă este comisă de o persoană cu funcţii de

răspundere sau de o altă persoană care acţionează cu titlu oficial, cu excepţia durerii sau suferinţei

ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani, cu privarea de

dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5

ani”.

6. Totodată, considerăm oportun de a introduce un nou articol (art. 13413) în partea generală a

Codului penal, care ar delimita noţiunea de „tratament inuman” de „tortură”, reieşind din

jurisprudenţa CEDO, astfel încît să prevadă: „ Distincţia între tratament inuman şi tortură rezidă în

„pragul minim de severitate” stabilit de CEDO, necesar pentru a stabili delimitarea între aceste

noţiuni, în cazul torturii acesta caracterizîndu-se printr-o cruzime şi intensitate deosebită a actelor

aplicate victimei. De fiecare dată trebuie să se ţină cont de elementele obiective şi subiective

stabilite de CEDO (durata aplicării actelor respective, intensitatea, metoda de aplicare, precum şi

vîrsta sau sănătatea victimei), care, deşi fiind estimative, vor contribui esenţial la delimitarea

tratamentului inuman de tortură ”.

7. Propunem introducerea unei prevederi, alin. (4) la art. 3091 CP RM şi în legea penală a RM,

similară cu cea din Codul penal român din 2009, cu următorul conţinut: „ nicio împrejurare

136

excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de

instabilitate politică internă sau de oricare altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru

justificarea torturii. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi

publice”.

8. Urmează a fi modificată sancţiunea la alin.(1), art. 3091 CP RM, astfel încît tortura să nu cadă sub

incidenţa infracţiunilor mai puţin grave, ci a infracţiunilor grave, asigurîndu-se efectul preventiv al

pedepsei, pe de o parte, precum şi pentru a distinge tortura de tratamentul inuman sub aspectul

gravităţii faptei, pe de altă parte. Prin urmare, propunem modificarea sancţiunii pentru fapta de

tortură, după cum urmează: „ se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani cu privarea de dreptul de

a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani”.

Avantajele recomandărilor formulate

- Avînd în vedere multitudinea termenilor confuzi utilizaţi în cadrul CP RM, acceptarea

recomandărilor în cauză ar soluţiona problemele legate de uniformizarea şi utilizarea unei terminologii

constante, potrivit standardelor internaţionale. În plus, soluţionează problemele de calificare ce vizează

tortura şi alte infracţiuni adiacente din CP RM, în mod special, distincţia între art. 3091 CP RM şi lit.c)

alin.(2) art. 328 CP RM. Cu privire la distincţia între tortură şi tratamentul inuman, recomandările în

cauză justifică necesitatea includerii unei norme separate în cadrul CP RM care ar incrimina distinct

tratamentul inuman ca o infracţiune contra justiţiei.

- S-ar preveni comiterea erorilor judiciare, care, la moment, sunt generate de delimitarea eronată a

torturii de alte infracţiuni adiacente, în special de prevederile lit.c) alin.(2) art. 328 CP RM.

- Impactul asupra economiei naţionale ar consta în prevenirea condamnării Republicii Moldova de

către CEDO urmare a constatării încălcării art.3 din Convenţia europeană, astfel, evitîndu-se achitarea

unor sume considerabile din bugetul naţional în scopul executării hotărîrilor CEDO la acest capitol.

Planul cercetărilor de perspectivă include următoarele repere:

- Estimarea eficacităţii pedepselor aplicate pentru infracţiunea de tortură;

- Analiza practicii judiciare naţionale sub aspectul încadrării juridice corecte de către instanţa de

judecată a cauzelor de tortură, precum şi delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente;

- Monitorizarea evoluţiei jurisprudenţei CEDO în materia torturii, tratamentului inuman şi

degradant, în scopul racordării legislaţiei penale naţionale la standardele CEDO în această materie.

137

BIBLIOGRAFIE

1. Aksoy contra Turciei, hotărîrea CEDO din 18 decembrie 1996,

http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).

2. Ansamblul de Principii ONU privind protecţia tuturor persoanelor care se află sub orice

formă de detenţie sau închisoare. Adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.

43/173 din 09.12.1988. http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/531/52/IMG/NR053152.pdf?OpenElement

(citat 15.12.2010).

3. Assenov şi alţii contra Bulgariei, hotărîrea CEDO din 28 octombrie 1998,


4. Aydin contra Turciei, hotărîrea CEDO din 25 septembrie 1997,


5. Barbăneagră A. Şi alţii. Comentariu la Codul penal al R.M. (Legea nr. 985-XV,

18.04.2002. cu toate modificările operate pînă la republicarea în M.O. al R.M. nr. 72-

74/195 din 14.04.2009. Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale),

Chişinău, Sarmis, 2009, 860 p.

6. Barbu Anghelescu contra României, hotărîrea CEDO din 5 octombrie 2004,


7. Băluţă D., Străisteanu D-I. Tortură şi justiţie. Avocatul poporului. 2004, nr.5, p. 5-9.

8. Băluţă D., Străisteanu D-I. Unele aspecte legislative de contarcarare a torturii în practica

înfăptuirii justiţiei. Revista naţională de drept. 2004, nr.3, p. 52-56.

9. Becciev contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 4 octombrie 2005,


10. Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. All Beck,

2005, 1296 p.

11. Boicenco contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 11 iulie 2006,


12. Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004,

260 p.

13. Boroi A. Drept penal. Partea Generală. Bucureşti: ALL Beck, 1999, 378 p.

http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/

http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/531/52/IMG/NR053152.pdf?OpenElement






138

14. Botnaru S. Şi alţii. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Cartier, 2005, 610 p.

15. Brega contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 20 aprilie 2010,


16. Brînză S. Şi alţii. Drept penal. Partea Specială. Chişinău: Cartier, 2005, 787 p.

17. Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. Bucureşti: ALL, 1997, 390 p.

18. Bulai C., Bulai B.N. Tratat de drept penal. Manual de drept penal, partea generală.

Bucureşti 2007, 678 p.

19. Bursuc contra României, hotărîrea CEDO din 12 octombrie 1994,


20. Buzilov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 23 iunie 2009,


21. C. Bulai, A. Filipaş C.Mitrache. Instituţii de drept penal. Bucureşti, 2006, 484 p.

22. Cakici contra Turciei, hotărîrea CEDO din 8 iulie 1999,


23. Charrier J.L. Codul convenţiei europene a drepturilor omului, Paris 2000, 438 p.

24. Charrier J.L., Chiriac A. Codul convenţiei europene a drepturilor omului, Paris 2008,

723 p.

25. Ciorap (2) contra Modovei, hotărîrea CEDO din 20 iulie 2010,


26. Ciorap contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 19 iunie 2007,


27. Ciovlica A. Tortura. Monitorul drepturilor omului, 2004.

28. Ciugureanu-Mihailuţa. Reglementarea internaţională a dreptului copilului la protecţie

împotriva torturii, pedepselor inumane şi degradante. Legea şi viaţa. 2009, nr.10, p.9-13.

29. Codul de etică şi deontologie al poliţistului. Adoptat în baza Hotărîrii Guvernului Nr.481

din 10.05.2006. Monitorul oficial nr.75-78 din 19.05.2006.

30. Codul de executare al Republicii Moldova. Adoptat prin Legea nr. 443-XV din

24.12.2004, în vigoare din 01.07.2005. Monitorul oficial nr.34-35 din 03.03.2005.

31. Codul de procedură penală. Adoptat prin Legea nr. 122-XV din 14.03.2003, în vigoare

din 12.06.2003. Monitorul oficial nr.104-110 din 07.06.2003.







139

32. Codul Deontologic al ONU pentru colaboratorii organelor de drept. Adoptat prin

Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 34/169 din 17.12.1979, http://daccess-dds-

ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/377/96/IMG/NR037796.pdf?OpenElement (citat 15.12.2010). 33. Codul penal al Federaţiei Ruse. Adoptat prin legea nr. 63-F3 din 13.06.1996. În vigoare

din 01.01.1997. Cобрание Законодательства Российской Федерации, 1996, N 25.

34. Cod penal francez,

http://www.legifrance.gouv.fr/html/codes_traduits/code_penal_textan.htm(citat 15.12.2010).

35. Codul penal al Republicii Moldova. Adoptat la 18.04.2002, prin Legea nr. 985-XV, în

vigoare din 12 iunie 2003. Monitorul oficial al R.M. nr. 72-74, 14.04.2009.

36. Codul penal al României. Adoptat prin Legea nr. 286-2009 din 24.07.2009. (Nefiind în

vigoare la moment).

37. Colibaba contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 23 octombrie 2007,


38. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994.

Monitorul oficial nr.1 din 18.08.1994.

39. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Adoptată la Roma, 04.11. 1950, în vigoare din 03.09.1053. Pentru Republica Moldova în

vigoare din 01.02.1998,

http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf (citat

15.12.2010).

40. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor

inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987, în vigoare din 1

februarie 1989. Republica Moldova a ratificat Convenţia la 2 octombrie 1997, în vigoare

din 01.02.1998, http://www.cpt.coe.int/lang/rom/rom-convention.pdf (citat 15.12.2010).

41. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989

la New York. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.408-XII

din 12.12.90, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, „Tratate

internaţionale”, 1998, volumul 1, pag.51.

42. Convenţia ONU, împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante. Adoptată la 10 decembrie 1984, în vigoare din 26 iunie 1987, pentru


http://www.legifrance.gouv.fr/html/codes_traduits/code_penal_textan.htm


http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf

http://www.cpt.coe.int/lang/rom/rom-convention.pdf

140

Republica Moldova în vigoare din 28 decembrie 1995, „Tratate internaţionale”, 1998,

volumul 1, pag.129.

43. Corsacov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 4 aprilie 2006,


44. Costello-Roberts contra Regatului Unit, hotărîrea CEDO din 25 martie 2000,


45. Cryer R., Friman Hakan. International Criminal Law and Procedure. Cambridge

University, 2007, 1020 p.

46. Culegere de hotărîri şi decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, 1998-VIII,

167p.

47. Culegere de rapoarte generale ale CPT. Consiliul Europei, 2002. 66 p.

48. Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse sau

tratamente crude, inuman, sau degradante. Adoptată de Adunarea Generală a ONU prin

Rezoluţia nr. 3452 din 9 decembrie 1975,

http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/001/65/IMG/NR000165.pdf?OpenElement(citat

15.12.2010).

49. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Adoptată de Adunarea Generală a ONU la

10 decembrie 1948. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului R.M.

nr.217-XII din 28.07.1990, „Tratate internaţionale”, 1998, volumul 1, pag.129.

50. Diaconescu Gh. Infracţiuni în dreptul penal român. Bucureşti 1997, 380 p.

51. Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal (partea specială), teorie şi practică judiciară. Lumina

Lex 2000, 368 p.

52. Dolea I. Şi alţii. Studiu privind analiza cazurilor legislativ-instituţionale de condamnare a

Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chişinău.2009, 96 p.

53. Dumneanu L., Mutu-Strulea M. Album de scheme. Drept penal. Partea Specială.

Chişinău: USM, 2005.

54. Ergi contra Turciei, hotărîrea CEDO din 28 iulie 1998,


55. Gribincea Vladislav. Hotărîrile Curţii Europene a drepturilor Omului împotriva

Republicii Moldova în cauzele cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 al





141

Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

(interzicerea torturii). Avocatul poporului. 2006, nr.9-10, p. 13-19.

56. Gul contra Turciei, hotărîrea CEDO din 14 decembrie 2000,


57. Gurgurov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 16 iunie 2009,


58. Henri Fourteau. L’application de l’article 3 de la Convention Européenne des Droits de

l’Homme dans le droit interne des états membres, Paris 1996, 376 p.

59. Holomiov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 7 noiembrie 2006,


60. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 din 22.11.2004 cu privire la practica

aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii,

modificată prin hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9

din 22.12.2008, http://csj.md/content.php?menu=1442&lang=5; (citat 15.12.2010).

61. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 30.10.1978, modificată prin

Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 29 din

16.09.2002, http://csj.md/content.php?menu=1442&lang=5 (citat 15.12.2010).

62. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8 din 30 octombrie 2009 cu privire la

unele chestiuni ce ţin de aplicarea de către instanţele judecătoreşti a prevederilor

articolului 3 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturile Omului si a

Libertăţilor Fundamentale, http://csj.md/content.php?menu=1442&lang=5 (citat

15.12.2010).

63. Ilhan contra Turciei, hotărîrea CEDO din 27 iunie 2000,


64. Irlanda contra Regatul Unit, hotărîrea CEDO din 18 ianuarie 1978,


65. Istrati şi alţii contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 27 martie 2007,


66. Kaya contra Turciei, hotărîrea CEDO din 19 februarie 1998,





http://csj.md/content.php?menu=1442&lang=5







142

67. Labita contra Italiei, hotărîrea CEDO din 6 aprilie 2000,


68. Legea nr. 1036 din 17.12.1996 privind sistemul penitenciar, republicată în temeiul Legii

nr. 15-XVI din 15.02.2008. Monitorul oficial nr. 183-185 din 10.10.2008.

69. Legea nr.200 din 26.07.2007 privind modificarea şi completarea Legii RM cu privire la

avocaţii parlamentari nr.1349 din 17 octombrie 1997. Monitorul oficial nr.136-140 din

31.08.2007.

70. Legea Republicii Moldova nr.338 din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului.

Monitorul oficial nr. 013 din 02.03.1995.

71. Manual privind drepturile omului, Consiliul Europei, 2002, 48 p.

72. Manuel pour enquêter efficacement sur la torture et autres traitements cruels, inhumains

ou dégradants. Protocole d’Istanbul, 9 aout 1999, 112 p.

73. Modîrcă contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 10 mai 2007,


74. Nanu Flaviu. Dreptul persoanei de a nu fi supusa la tortura sau la pedepse ori tratamente

inumane sau degeadante în viziunea CEDO. Dreptul. 2003, nr.5, p.46-48.

75. Nistoreanu Gh., Boroi Alin., Drept penal (partea specială), Bucureşti: ALL Beck, 2005,

456 p.

76. Nistoreanu Gh., Boroi Alin.. Drept penal (partea specială). Bucureşti 2000, 490 p.

77. Nistoreanu şi alţii. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: Europa Nova, 1999, 438 p.

78. Normele CPT. Capitolele din Rapoartele Generale ale CPT. Consiliul Europei 2002, 68

p.

79. Ordinul Procurorului General privind instituirea telefonului de încredere pentru

recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre faptele de tortură, tratamente sau pedepse

inumane sau degradante. Nr. 121-8 din 10 decembrie 2009.

80. Ordinul Procurorului General privind organizarea investigării cazurilor de tortură,

tratament inuman şi degradant. Nr. 90/8 din 2 noiembrie 2010.

81. Ostrovar contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 12 septembrie 2005,





143

82. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966, intrat în vigoare

la 23 martie 1967. Pentru Republica Moldova în vigoare din 26 aprilie 1993, „Tratate

internaţionale”, 1998, volumul 1, pag.30.

83. Paladi contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 10 iulie 2007,


84. Pădureţ contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 5 ianuarie 2010,


85. Peers contra Greciei, hotărîrea CEDO din 19 aprilie 2001,


86. Precedentul judiciar. Volumul I. Chişinău 2006, 590 p.

87. Precedentul judiciar. Volumul II. Chişinău 2006, 480 p.

88. Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude,

inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 2002, în

vigoare din 16 septembrie 2005. Republica Moldova a ratificat Protocolul prin Legea

nr.66 din 30 martie 2006. Monitorul oficial al R.M.. nr. 66-69 din 28.04.2006.

89. Pruneanu contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 16 ianuarie 2007,


90. Raportul Comitetului european pentru prevenirea torturii, Strasbourg 4 decembrie 2008,

http://www.cpt.coe.int/documents/mda/2008-39-inf-fra.pdf (citat 15.12.2010).

91. Raportul Comitetului european pentru prevenirea torturii, Strasbourg 14 decembrie 2009,

http://www.cpt.coe.int/documents/mda/2009-37-inf-eng.pdf (citat 15.12.2010).

92. Regulile Minime Standard ale ONU privind administrarea justiţiei juvenile („Regulile de

la Beijing”). Adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 40/33 din

29.11.1985, http://www.un.org/documents/ga/res/40/a40r033.htm; (citat 15.12.2010).

93. Regulile Minime Standard ale ONU privind Tratamentul Deţinuţilor. Adoptate prin

Rezoluţia nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957 a Consiliul Economic şi Social, http://daccess-

dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/377/96/IMG/NR037796.pdf?OpenElement (citat 15.12.2010).

94. Regulile ONU privind protecţia minorilor privaţi de libertate. Adoptate prin Rezoluţia

Adunării Generale a ONU nr. 45/113 din14.12.1990,

http://www.un.org/documents/ga/res/45/a45r113.htm (citat 15.12.2010).





http://www.cpt.coe.int/documents/mda/2008-39-inf-fra.pdf

http://www.cpt.coe.int/documents/mda/2009-37-inf-eng.pdf

http://www.un.org/documents/ga/res/40/a40r033.htm


http://www.un.org/documents/ga/res/45/a45r113.htm

144

95. Regulile Penitenciare Europene. Recomandarea Nr. R (87) 3 a Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei, http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/prisons_and_alternatives/legal_instruments/Rec.R%293.asp

(citat 15.12.2010).

96. Ribitsch contra Austriei, hotărîrea CEDO din 4 decembrie 1995,


97. Rotaru V. şi alţii. „Studiu privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituţionale de

condamnare a Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)”.

Chişinău, 2009.

98. Roşca Valeriu şi Nicolae, hotărîrea CEDO din 20 octombrie 2009,


99. Salman contra Turciei, hotărîrea CEDO din 26 iunie 2000,


100. Saviţchi contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 17 iunie 2008,


101. Scrisoarea Procuraturii Generale nr. 9-11d/11-1053 din 03.03.2011.

102. Selmouni contra Franţei, hotărîrea CEDO din 28 octombrie 1998,


103. Soering contra Regatului Unit, hotărîrea CEDO din 7 iulie 1989,


104. Stati V. Răspunderea penală pentru infracţiunea de tortură şi infracţiunea de

organizare şi instigare a acţiunilor de tortură. Revista Naţională de Drept. 2008, nr. 2, 3,

p. 18-24.

105. Statutul de la Roma, adoptat la data de 17 iulie 1998, în vigoare din 1 iulie 2002.

Pentru Republica Moldova în vigoare din 09.09.2010, http://www.icc-

cpi.int/NR/rdonlyres/EA9AEFF7-5752-4F84-BE94-A655EB30E16/0/Rome_Statute_English.pdf (citat

15.12.2010).

106. Statutul executării pedepselor de către condamnaţi. Adoptat prin Hotărîrea

Guvernului nr.583 din 26.05.2006. Monitorul Oficial nr. 91-94, din 16.06.2006.

107. Stepuleac contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 6 noiembrie 2007,


http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/prisons_and_alternatives/legal_instruments/Rec.R%293.asp







http://www.icc-cpi.int/NR/rdonlyres/EA9AEFF7-5752-4F84-BE94-A655EB30E16/0/Rome_Statute_English.pdf


145

108. Svanidze E. Combaterea relelor tratamente şi a impunităţii şi investigarea eficientă a

relelor tratamente. Consiliul Europei, 2009, 84 p.

109. Svanidze E. Combaterea relelor tratamente şi a impunităţii. Consiliul Europei, 2010,

28 p.

110. Svanidze E. Investigarea eficientă a relelor tratamente. Ghidul standardelor europene.

Consiliul Europei 2009, 111 p.

111. Şarban contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 4 octombrie 2005,


112. Şterbeţ V.şi alţii. Culegere de hotărîri explicative ale Curţii Supreme de Justiţie,

Chişinău 2002, 435 p.

113. Tanrikulu contra Turciei, hotărîrea CEDO din 8 iulie 1999,


114. Tomasi contra Franţei, hotărîrea CEDO din 27 august 1992,


115. Tudorel T., Loghin O. Drept penal român, (partea specială). Bucureşti 1999, 346 p.

116. Tyrer contra Regatului Unit, hotărîrea CEDO din 24 aprilie 1978,


117. Ţurcan contra Moldovei, hotîrîre din 27 noimbrie 2007,


118. Ulianovschi Gh. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei. Chişinău 1999, 173 p.

119. Ulianovschi Gheorghe. Tortura. Buletinul asociaţiei tinerilor jurişti. Revista de Drept.

1998, nr.9, p. 15-18.

120. Vincent Berger. Jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Paris

2002, 450 p.

121. www.cpt.coe.int (citat 15.12.2010).

122. http://www.csj.md/content.php?menu=1671&lang=5 (citat 15.12.2010).

123. www.dexonline.ro (citat 15.12.2010).

124. www.echr.coe.int (citat 15.12.2010).

125. www.procuratura.md (citat 15.12.2010).

126. Zaharia V. Combaterea torturii în Republica Moldova. Chişinău IRP, 2006.






http://www.cpt.coe.int/

http://www.csj.md/content.php?menu=1671&lang=5

http://www.dexonline.ro/

http://www.echr.coe.int/

http://www.procuratura.md/

146

127. Агамов Г.Д., Ковалева Е.Н. Европейские минимальные стандартные правила

обращения с заключенными – Европейские пенитенциарные правила. Уголовно-

исполнительная система: право, экономика, управление”, 2007, N 1.

128. Афанасьев Д.В. Проблемы обращения в Европейский суд по правам человека с

повторными жалобами и одновременного обращения в несколько международных

инстанций. „Журнал российского права, 2009, N 7.

129. Векленко В., Галюкова М. Истязание и пытка: уголовно-правовой анализ.

Уголовное право. 2007, N 4.

130. Дворянсков И. Наказание или пытка: парадокс уголовного закона. 2005, N 1,

стр. 13-16.

131. Дворянсков И. Уголовная ответственность за пытку и иное бесчеловечное или

унижающее достоинство обращение с заключенными. Уголовное право. 2003, N4,

стр. 19-23.

132. Игнатов А.Н. , Красиков Ю.А. Уголовное право России. Общая часть. Москва

2010, 590 стр.

133. Кривошеин П. Пытка: понятие, признаки. Уголовное право. 2005, N 5, стр. 40-

43.

134. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Уголовное право России (общая часть). Москва,

Юристь 2006, 540 стр.

135. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В.Уголовное право России (особенная часть).

Москва, Спарк 2002, 1040 стр.

136. Моряков Д. Международно-правовой механизм защиты от пыток: Комитет

против пыток. Адвокат, 2007, N 9.

137. Нигматуллин Р.В. Роль конгрессов ООН по предупреждению преступности и

обращению с правонарушителями в становлении международных стандартов по

борьбе с преступностью. Юридический мир. 2009. N 11. С. 43 – 49.

138. Уголовное право Республики Молдова (особенная часть). Кишинев 2010. Том

2.591 стр.

139. Чобанян, Р. С. Пытка: Уголовно-правовое и криминологическое исследование:

Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических

наук. Москва 2007. 30 стр.

147

140. Ширманов И.А. Об усилении конституционных прав и свобод личности

уголовно-правовым запретом на пытки, бесчеловечное и унижающее достоинство

обращение. Конституционное и муниципальное право. 2009. N 19. С. 37 – 40.

148

ANEXA 1

Figura A1.1. Reieşind din Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante şi în sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului, tortura se defineşte:

Orice act prin care se provoacă unei persoane cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere sau suferinţe sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

În sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, prin tratamentul inuman se subînţelege:

Maltratare = tortura Distincţia între tortură şi tratament inuman sub aspectul maltratării rezidă în „pragul minim de severitate”, stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce oferă posibilitatea de a califica acţiunea drept tortură.

Condiţii inumane de detenţie

Neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenţei medicale

Investigarea ineficientă a relelor tratamente

În sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, prin tratamentul degradant se subînţelege:

Fapta care generează victimelor un sentiment de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să le umilească sau să determine victima să acţioneze împotriva voinţei sale. De cele mai dese ori este inseparabil de tratamentul inuman, dar poate exista şi în mod independent.

149

Figura A1.2.

În sens juridico – penal, analiza torturii rezidă în:

Obiect juridic special: relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei încălcate prin provocarea unei dureri sau a suferinţelor puternice fizice sau psihice persoanei în unul din scopurile arătate în text; relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale sau altor persoane care acţionează cu titlu oficial de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de activitatea judiciară un tratament uman cu respectarea drepturilor omului.

Obiect material: corpul persoanei în situaţia în care există influenţarea nemijlocită infracţională asupra acestuia.

Latura obiectivă: a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe puternice fizice sau psihice, unei persoane; b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele fizice sau psihice provocate unei persoane; c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile. N.B. Distincţia între tortură şi tratament inuman rezidă în latura obiectivă, care este mai vastă în cadrul tratamentului inuman, constatare ce reiese din jurisprudenţa CEDO. Astfel, pe lîngă maltratare, atribuim la tratamentul inuman condiţiile inumane de detenţie, neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenţei medicale, investigarea ineficientă a relelor tratamente. Latura subiectivă: Vinovăţia: intenţie directă Scop special:

C. obţinerea de la persoana torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri; D. pedepsirea persoanei efectiv torturate pentru un act pe care aceasta sau o terţă

persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; E. intimidarea sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra

unei terţe persoane.

Subiectul: persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei prejudiciabile a atins vîrsta de 16 ani. Potrivit dispoziţiei articolului 3091 C.P. R.M, subiectul trebuie să întrunească şi alte condiţii suplimentare, altfel zis, subiect poate fi:

1. persoana cu funcţii de răspundere; 2. oricare altă persoană: a) care acţionează cu titlu oficial

b) acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care acţionează cu titlu oficial. Menţionăm că dacă consimţămîntul respectiv lipseşte, nu va putea fi aplicată răspunderea potrivit articolului 3091 C.P. R.M.

150

ANEXA 2

T A B E L privind evidenţa sentinţelor pronunţate în cauzele penale referitoare la TORTURĂ

(art. 3091 Cod penal) în perioada 01.01.2010– 31.12.2010

Din poliţiştii condamnaţi, au fost sancţionaţi cu:

(persoane)

Din alte persoane condamnate, au fost sancţionate cu:

(persoane)

Din rîndul 1, sentinţe de încetare a procesului

penal dosare / poliţişti

Den

umire

a su

bdiv

iziu

nii p

rocu

ratu

rii

Tota

l ex

amin

ate

do

sare

/ pe

rsoa

ne

Din

rînd

ul 1

, sen

tinţe

de

cond

amna

re d

osar

e / p

erso

ane

poliţ

işti

Înch

isoa

re re

al

Înch

isoa

re c

u ar

t. 90

CP

Am

endă

MN

FC

Pede

apsa

co

mpl

emen

tară

Art. 55 CP

Art. 391 CPP

Din

rînd

ul 1

, sen

tinţe

de

achi

tare

do

sare

/ po

liţiş

ti

Din

rînd

ul 1

, sen

tinţe

de

cond

amna

re d

osar

e / a

lte p

erso

ane

Înch

isoa

re re

al

Înch

isoa

re c

u ar

t. 90

CP

Am

endă

MN

FC

Pede

apsa

co

mpl

emen

tară

Incl

usiv

din

rînd

ul 1

, sen

tinţe

de

înce

tare

dos

are

/ alte

per

s.

Incl

usiv

din

rînd

ul 1

, sen

tinţe

de

achi

tare

dos

are

/ alte

per

soan

e

Res

tanţ

a ca

uzel

or p

enal

e di

n ca

tego

riile

resp

ectiv

e la

31.

12.2

010

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

mun. Chişinău

- - - - - - - - - - - - - - - - - - 7/12

sect. Botanica

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

sect. Buiucani

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

sect. Centru

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

sect. Ciocana

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

sect. Rîşcani

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Anticorupţie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/2

Transport - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Militară Chişinău

1/1 - - - - - - 1/1 - - - - - - - - - - 6/11

militară Bălţi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

militară Cahul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Anenii Noi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Basarabeasca

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

mun. Bălţi - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Bender - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Briceni - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Cahul - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Cantemir - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/1

Călăraşi - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Căuşeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Ciadîr-Lunga

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Cimişlia - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Comrat - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Criuleni - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/2

Donduşeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Drochia - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Dubăsari - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Edineţ 1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

151

Făleşti 1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

Floreşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Glodeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/1

Hînceşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ialoveni 1/2 1/2 - 2 - - 2 - - - - - - - - - - - -

Leova - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Nisporeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ocniţa - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Orhei - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Rezina - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

r-l Rîşcani

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Sîngerei - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Soroca - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/5

Străşeni 1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

Şoldăneşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ştefan-Vodă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/1

Taraclia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Teleneşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ungheni - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

UTA Găgăuzia

1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

Vulcăneşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Secţia 15

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Secţia 16

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Secţia 18

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Total 6/7 5/6 0 6 - - 6 1/1 - - - - - - - - - - 19/35

152

ANEXA 3

Îndrumări pentru evaluarea medicală a torturii şi a relelor-tratamente

Următoarele îndrumări au la bază Protocolul de la Istanbul: Manual pentru Investigarea Efectivă şi

Documentarea asupra Torturii şi a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante.

Aceste îndrumări nu se vor a fi o prescripţie fixă, ci ele trebuie aplicate avându-se în vedere scopul

evaluării şi resursele disponibile. Evaluarea dovezilor fizice şi psihologice ale torturii şi a relelor-

tratamente se poate desfăşura de către unul sau mai mulţi medici, în funcţie de specialitatea lor.

I. Informaţiile legate de caz:

Data examinării: _________________ Examen cerut de (nume/funcţia) ____________________

Raport de caz nr. ________________ Durata evaluării _________ ore, ________ minute.

Prenumele subiectului ________________ Data naşterii ________ Locul naşterii _____________

Numele de familie al subiectului _____________________ Genul: bărbătesc/femeiesc_________

Motivul examinării ___________________________ ID al subiectului Nr. __________________

Numele doctorului _______________________ Translator (da/nu), nume: __________________

S-a dat consimţământul: da/nu Dacă nu, de ce?: ______________________________________

Subiectul este însoţit de (nume/funcţie): ______________________________________________

Persoane prezente în timpul examinării (nume/funcţia): _________________________________

Subiectul este constrâns în timpul examinării: da/nu; Dacă „da”, cum/de ce? _________________

Raport medical transferat lui (nume/funcţia/Nr. ID): ____________________________________

Data transferului ________________________ Ora transferului ________________________

Evaluarea/investigarea medicală se desfăşoară fără restricţii (pentru subiecţii aflaţi în custodie):

da/nu _________________________________________________________________________

Oferiţi detalii despre orice constrângeri: ______________________________________________

II. Specializările medicului (pentru dovezile necesare în instanţă)

Studiile de medicină şi pregătirea clinică

Pregătirea psihologică/psihiatrică

Experienţa în cercetarea dovezilor torturii şi a relelor-tratamente

Expertiza regională în domeniul drepturilor omului relevantă pentru investigaţie

Publicaţii relevante, prezentări şi cursuri de pregătire

153

Curriculum vitae

III. Declaraţii privind autenticitatea mărturiei (pentru dovezile necesare în instanţă)

De exemplu: „Cunosc personal faptele afirmate mai jos, cu excepţia celor afirmate pe baza relatării

pe care o consider adevărată. Voi fi pregătit să depun mărturie în instanţă referitor la afirmaţiile de

mai jos, bazate pe cunoştinţele mele personale şi pe încredere.”

IV. Informaţii de fond

Informaţii generale (vârstă, ocupaţie, educaţie, alcătuirea familiei, etc.)

Trecutul medical

Trecerea în revistă a evaluărilor medicale anterioare asupra torturii şi a relelor-tratamente

V. Afirmaţiile de tortură şi rele-tratamente

1. Rezumat despre perioada de detenţie şi abuz

2. Circumstanţele arestului şi ale detenţiei

3. Locul iniţial şi cele ulterioare de detenţie (cronologie, transport şi condiţiile de

detenţie)

4. Relatarea torturii sau a relelor tratamente (în fiecare loc de detenţie)

5. Trecerea în revistă a metodelor de tortură

VI. Simptome fizice şi dizabilităţi

Descrieţi dezvoltarea simptomelor acute şi cronice, dizabilităţile şi procesele

ulterioare de vindecare.

1. Simptome şi dizabilităţi acute

2. Simptome şi dizabilităţi cronice

VII. Examinarea fizică

1. Condiţia generală

2. Pielea

3. Faţa şi capul

4. Ochii, urechile, nasul şi gâtul

5. Cavitatea orală şi dinţii

6. Pieptul şi abdomenul (inclusiv semnele vitale)

7. Sistemul uro-genital

8. Sistemul muscular

9. Sistemul nervos central şi periferic

154

VII. Examenul/trecutul psihologic

1. Metode de evaluare

2. Simptome psihologice actuale

3. Perioada post-tortură

4. Perioada pre-tortură

5. Trecutul psihologic/psihiatric

6. Istoricul privind folosirea substanţelor şi abuzul

7. Examinarea stării mintale

8. Evaluarea funcţionării din punct de vedere social

9. Testarea psihologică

10. Testarea neuropsihologică

IX. Fotografii

X. Rezultatul testelor diagnostice

XI. Consultaţii

155

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se referă la

propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu

legislaţia în vigoare.

Bolocan-Holban Augustina

Semnătura

26.05.2011

156

INFORMAŢII PERSONALE

Nume, prenume Bolocan-Holban Augustina

Adresă mun. Chişinău, bd. Dacia 11/2, ap. 20 Telefon 55 51 13 mobil 069741681 E-mail [email protected] Cetăţenie Republica Moldova

Data şi locul naşterii 22.11.1983, or. Bender

STUDII ŞI CURSURI DE SPECIALITATE

- Perioada (de la – până la) - Denumirea şi tipul instituţiei de învăţământ

1990-2000-liceul „Alexandru cel Bun”, or. Bender 2000-2001-cl.XII, BAC,Liceul Teoretic Naţional „Columna”, mun. Chişinău 2001-2005-facultatea de drept, USM, specialitatea drept penal 2005-2006-masterat la USM,specialitatea drept penal, magistru în drept 2007-2010-doctorat la USM, specialitatea drept penal.

STAGIERI

August-septembrie 2007 – Cairo, Egipt, „Training Program in human rights” Decembrie 2009 – Chişinău, Republica Moldova, „Identificarea metodelor moderne de predare şi elaborare a unui suport de curs eficient” Octombrie 2010 – Moscova, Rusia, seminar privind instruirea experţilor guvernamentali implicaţi în procesul de revizuire a Convenţiei ONU împotriva corupţiei Noiembrie 2010 – Tallin, Estonia, „Effective Policy Coordination as a Key to Successful ENP Action Plan Implementation”

LIMBI STRĂINE CUNOSCUTE RUSA FRANCEZA ENGLEZA

ACTIVITĂŢI

01.09.2005-30.06.2006 - lector la catedra drept public, Academia de Studii Economice 04.09.2006-10.11.2008 - consultant în cadrul Direcţiei Agent Guvernamental, Ministerul Justiţiei 01.09.2007- prezent - lector universitar la Catedra Drept Penal şi

C U R R I C U L U M V I T A E

157

Criminologie, USM 21.06.2010 – prezent – şeful Secţiei Tratate şi Integrare Europeană, Ministerul Justiţiei

APTITUDINI ŞI COMPETENŢE TEHNICE

Word, Excel, Internet Explorer

ACTIVITĂŢI EXTRACURRICULARE

2003- Olimpiada Republicană la Drept, drept penal, partea generală 2003- Conferinţa Ştiinţifico-studenţească la Drept 2004- Olimpiada Republicană la Drept, Drept penal, partea specială 2004- Conferinţa Ştiinţifico-studenţească la Drept Premii şi distincţii

PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE nouă publicaţii ştiinţifice (Revista naţională de drept; Studia Universitatis; Jurnalul de studii juridice, Iaşi, România; Minsk)

DIPLOME Certificat acordat de Institutul Naţional al Justiţiei din Republica Moldova, USAID şi ABA/ROLI Moldova, 2009 Diplomă de onoare acordată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, 2008 Diplomă acordată de Ministerul Justiţiei al Egiptului şi Centrul naţional egiptean de studii juridice, 2007 Diplomă acordată de Şcoala Estoniană de Diplomaţie, 2010

Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi...

Documents

Transcript of Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura şi tratamentul inuman şi...