asistentul social si clientul.doc

Universitatea „Eftimie Murgu“ ReşiţaFacultatea de Științe Sociale și ale EducațieiDepartamentul de Teologie și științe Sociale

Specializare: Asistența socială Disciplina: Prevenție și intervenție în acordarea serviciilor sociale

Titular curs: cd. as. dr. Ion Petrică

C u r s 3

ASISTENTUL SOCIAL ŞI CLIENTUL: DIAGNOZĂ, INTERVENŢIE ŞI CONSILIERE

Ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, în baza valorilor solidarităţii umane şi a

carităţii creştine, este o constantă a vieţii comunitare. Fiecare epocă istorică a iniţiat forme

specifice de ajutor social, adecvate sistemului politico-economic şi modelului cultural

dominant în societatea respectivă. Evoluţia formelor de asistenţă social, de la acţiuni caritabile

până la activităţi profesionalizate, fundamentate ştiinţific, a fost condiţionată de contextul

istoric în care acestea au apărut şi s-au dezvoltat. Societatea modernă şi debutul erei

industriale au generat transformări radicale în privinţa condiţiilor de viaţă, a valorilor şi

mentalităţilor, aducând în prim-plan alte probleme sociale şi impunând schimbarea

perspectivei de abordare a acestora.

În cursul acesta ne vom opri cu o prezentare sumar la trei probleme care apar atunci

când vorbim de relaţia asistent social-client: diagnoză, intervenţie şi consiliere.

Câteva aspecte legate de diagnoza socială

Printr-o serie lungă de observaţii şi de acţiuni, orice practician capătă o "experienţă"

profesională, care este foarte utilă în întreaga lui activitate. Debutantul, oricât de bine ar fi

pregătit teoretic, nu poate avea tot atâta rapiditate şi eficacitate în demersurile sale pe care le

are un om cu multă experienţă în meserie. Este o legitate a cercetării ştiinţifice că nu

„găseşte“ decât cel care ştie ce caută. Rareori întâmplarea intervine ca să ne pună pe calea

unor descoperiri utile. În munca ştiinţifică nu trebuie să contăm pe întâmplare. Omul de

ştiinţă se deosebeşte de cel neformat ştiinţific prin faptul că utilizează ca mijloc de

cunoaştere şi de acţiune ipoteza. Această ipoteză de lucru serveşte pentru sistematizarea

observaţiilor, astfel încât ele să ducă la confruntarea teoriei cu practica, la verificarea gândirii

Pagina 1




C u r s 3şi la mânuirea realităţii. Ipotezele trebuie verificate prin anchete ştiinţifice, organizate de

asistenţii sociali, fapt pentru care trebuie să stăpânească cât mai bine instrumentele

metodologiei necesare. Numai pe această bază se va putea pune un diagnostic şi se vor

putea lua măsuri de corecţie sau ameliorare a situaţiilor constatate.

Semnificaţia termenului „diagnostic“ este cunoaştere precisă (de la grecescul dia –

„a străbate prin“ şi gnosis – „cunoaştere“).

Diagnoza poate fi definită ca procedeu prin care se coordonează materialul adunat şi

se stabileşte factorul viciat şi cel cauzator al dependenţei sociale.

Diagnoza socială, ca şi cea medicală, este necesară pentru stabilirea şi cunoaşterea

tuturor simptoamelor, a manifestărilor de anomalie şi a circumstanţelor sociale care

influenţează starea dependentului.

Diagnoza este un rezultat, o opinie formată treptat, pas cu pas, în tot cursul

investigaţiei. Atât timp cât nu cunoaştem precis care este cauza principală de dependenţă a

individului sau a familiei, lucrurile rămân în faza de investigaţie, iar asistentul social urmează

să continue obţinerea de informaţii.

În stabilirea diagnozei, oricare ar fi cauzele dependenţei, trebuie să le distingem

cu deosebită grijă, încât dacă nu se pune suficientă atenţie pentru separarea lor, se face

muncă inutilă, înlocuindu-se efectul cu cauza, ceea ce este o greşeală fundamentală. Cauza

este foarte des confundată cu efectul.

Diagnoza poate avea şi defectul de a fi prea largă în descrierea personalităţii şi a

situaţiei în care trăieşte dependentul, de a da prea multe amănunte, acordând tuturor

detaliilor importanţă egală. În stabilirea diagnosticului, factorii cauzali trebuie structuraţi

după gradul lor de importanţă: celor mai importanţi să li se dea o atenţie mai mare, celor

secundari - una mai mică. Când li se dă importanţă egală tuturor, se naşte confuzie, nu

vedem clar situaţia şi nu putem deci recunoaşte factorii principali de care trebuie să se ţină

seama în primul rând.

Sunt multe cazuri când în diagnoză cauza de dependenţă este precizată printr-un

termen tehnic general, fără să se dea indicaţii în mod individual în ceea ce priveşte factorii

cauzali terapeutici. Constatarea de văduvie, concubinaj, abandon sunt factori prea generali

pentru ca pe baza aceasta să putem stabili măsuri de terapie socială. Nu există două persoane

cu care să se procedeze la fel. Trebuie să se cunoască aptitudinile şi defectele personale

ale fiecărui individ în parte, la fel cât şi condiţiile sociale ale dependentului şi ale

persoanelor de care depind sau care depind de persoana respectivă.Pagina 2




C u r s 3Diagnoza socială trebuie să cuprindă:

a) precizarea cauzei de dependenţă;

b) indicarea factorilor cauzali de dependenţă;

a) stabilirea factorilor care se pot exploata în favoarea terapiei sociale şi a

factorilor care constituie obstacole în terapia socială.

Pentru o mai uşoară orientare în munca de asistenţă socială se utilizează un formular

de diagnostic sumar, cuprinzând probleme de morală, sănătate şi de situaţie materială, de

asemenea, posibilităţi de refacere (cazier social).

Orice diagnostic ştiinţific cuprinde:

• un diagnostic descriptiv (numit şi nosologic);

• un diagnostic explicativ (numit şi cauzal).

Câteva aspecte legate de intervenţia asistentului social

Asistenţii sociali întâlnesc zilnic persoane care se confruntă cu diverse situaţii de

criză. De altfel, majoritatea indivizilor experimentează de-a lungul stadiilor vieţii, într-un fel

sau altul, o asemenea situaţie, iar uneori participă activ sau pasiv la situaţiile de criză ale

celorlalţi.

Vorbind de practica asistenţei sociale şi de fapt de intervenţia asistentului social

putem puncta următoarele aspecte:

În primul rând, una dintre funcţiile asistenţei sociale este aceea de a rezolva probleme,

în special problemele sociale contemporane. Scopul asistenţei sociale este, pe de o parte, acela

de a ajuta persoanele să-şi îndeplinească nevoile psihologice şi sociale în interacţiune cu

societatea, iar pe de altă parte, de a crea o societate care să vină în întâmpinarea acestor nevoi.

În al doilea rând, ca teorie directivă şi cu aplicabilitate practică extinsă la munca cu

indivizii, cuplurile, familiile şi grupurile, rezolvarea de probleme dezvoltă un cadru

conceptual care ghidează asistentul social şi clientul etapă cu etapă, pas cu pas, pentru a

transmuta persoanele de la probleme la soluţii.

În al treilea rând, pentru asistenţii sociali, dar şi pentru alţi profesionişti angajaţi în

planificare şi politici sociale, rezolvarea de probleme oferă un proces logic de evaluare a

problemei sociale, de revizuire a soluţiilor şi de dezvoltare a unui plan de

rezolvare/ameliorare.

Pagina 3




C u r s 3În timp ce unele persoane reuşesc singure să depăşească aceste etape, altele solicită

ajutor de la prieteni, rude sau cer sprijin practic şi emoţional din partea specialiştilor în

asistenţă socială.

Intervenţia nu se realizează la voia întâmplării. Există câteva etape pe care am să le

prezint în cele ce urmează:

Faza/etapa de contact:

• identificarea problemei (percepţia clientului, percepţia altor persoane şi a asistentului social

faţă de problemă);

• stabilirea scopului (pe termen scurt şi lung, ce doreşte clientul şi ce trebuie să realizeze

acesta, ce resurse sunt disponibile);

• contractul (clarificarea resurselor disponibile în agenţie/organizaţie, precum şi

angajamentul clientului şi al asistentului social în definirea şi rezolvarea problemei);

• explorarea (motivaţiei, oportunităţilor şi capacităţilor clientului).

Faza/etapa contractului:

• evaluarea (care este legătura dintre problemele clientului şi nevoile acestuia, ce factori

contribuie la crearea şi menţinerea problemei, ce resurse şi posibilităţi deţine clientul, ce

cunoştinţe şi principii din asistenţa socială pot fi aplicate, cum pot fi organizate cel mai

bine datele obţinute pentru a contribui la rezolvarea problemei);

• formularea unui plan de acţiune (scopuri realizabile, examinarea alternativelor şi a

efectelor acestora, stabilirea metodelor de intervenţie, accent pe schimbare, clarificarea

rolului clientului);

• prognoza (care sunt şansele de reuşită).

Faza/etapa acţiunii:

• implementarea planului (intervenţii în concordanţă cu scopul stabilit, identificarea

resurselor şi a serviciilor utilizate; stabilirea a cine, ce şi când intervine);

• finalizarea (evaluarea împreună cu clientul a ceea ce s-a realizat, stabilirea cauzelor unui

eventual eşec, stabilirea unor strategii pentru menţinerea scopurilor, finalizarea relaţiei cu

clientul şi menţinerea suportului/sprijinului în reţea);

• evaluarea finală care reprezintă un proces continuu început chiar în faza contactului (dacă

scopurile au fost realizate, dacă metodele selectate au reuşit să rezolve problemele, ce a

învăţat clientul pentru a-şi rezolva problemele, ce anume a învăţat asistentul social care

să îi fie de folos în rezolvarea altor cazuri similare).

Câteva aspecte legate de consilierea unui client

Pagina 4




C u r s 3Consilierea exprimă o relaţie profesională între un consilier special format şi un

client, desfăşurându-se, în general, individual sau faţă în faţă, alteori adresându-se unui

cuplu sau unui grup.

Asistentul social, în unele situaţii, ia rolul de consilier, iar acele abilităţi de consiliere

pot fi aplicate la o varietate de sarcini de asistenţă socială. Confuziile nu sunt de ajutor, astfel

încât elementele de consiliere din contract trebuie să fie distincte, clarificate şi contractate

deschis în relaţie cu alte acţiuni oferite.

Scopul consilierii

Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a

explora, descoperi şi clarifica modalităţile de utilizare eficientă a resurselor.

Consilierea ar avea ca scop autoîmputernicirea, văzută ca abilitate individuală de a

parcurge stadiile următoare:

a. „Nu sunt mulţumit de felul în care decurg lucrurile în acest moment."

b. „Ceea ce aş prefera este..................."

c. „Ceea ce ar trebui să fac pentru a ajunge la aceasta este................"

d. „Am schimbat ceea ce am putut, am ajuns la acţiuni / termene care mă

mulţumesc."

Aşadar, o caracteristică esenţială a consilierii este cea de facilitare: a înţelegerii, a

schimbării, a acceptării noilor situaţii, a depăşirii unor momente dramatice, a integrării şi

dezvoltării. Prin consiliere, o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenţei personale,

implicând întotdeauna schimbarea.

Consilierea poate viza:

Indivizii (consilierea individuală)

Grupurile (consilierea de grup)

Cuplul, familia (consilierea cuplului, consilierea familială)

Organizaţii (consilierea organizaţională)

Populaţii specifice (consilierea clienţilor cu probleme specifice)

Relaţia de consiliere

Relaţia de consiliere este foarte importantă şi de ea depinde natura relaţionării dintre

consilier şi consiliat. Relaţia de consiliere presupune următoarele:

1. Consilierul şi clientul intră în contact (în această fază se stabileşte o relaţie între

cei doi).

Pagina 5




C u r s 32. Clientul se află într-o stare de incongruenţă, de dezacord intern, de vulnerabilitate,

care-i produc anxietate şi disconfort psihic.

3. Consilierul relaţionează într-un mod natural, firesc, uman, cu clientul său.

4. Consilierul empatizează cu clientul şi se transpune în ipostaza acestuia „ca şi

cum” ar fi clientul său, dar nu se identifică cu acesta.

Consilierea eficientă şi de succes se bazează atât pe pregătirea profesională a

consilierului, cât şi pe trăsăturile personalităţii acestuia (fire deschisă, comunicativă, dispusă

să acorde ajutor semenului).

Un bun consilier trebuie să se cunoască bine. Acest fapt implică:

Cunoaştere de sine

Înţelegerea clienţilor şi a problemelor acestora

Relaţionare optimă

Pentru a fi eficientă şi de succes, relaţia consilier-client trebuie să fie o relaţie:

I- De exclusivitate – nu se permite prezenţa altei persoane fără acceptul

clientului şi al consilierului

II- Securizantă – se realizează prin respectarea unor reguli în timpul consilierii,

reguli stabilite şi acceptate de consilier şi client

III- Autentică – să fie sinceră, directă, bazată pe bună credinţă şi pe un parteneriat

real între cei doi, care are ca finalitate dorinţa de rezolvare a problemei

IV- Confidenţială – clientul nu trebuie să se simtă „trădat” de consilier; de aceea

trebuie păstrată confidenţialitatea

V- Confortabilă psihologic – întrebările consilierului nu trebuie să fie

stânjenitoare pentru client şi să-i trezească acestuia sentimente de disconfort şi anxietate

VI- Semnificativă – clientul trebuie să ştie exact de ce vine la consilier şi care este

scopul final al consilierii

Şapte principii de care trebuie să se ţină seama în consiliere

1. Respectul individualităţii

2. Sinceritate

3. Recunoaşterea propriilor limite

4. Confidenţialitate

5. Negocierea soluţiilor şi respectarea deciziilor clientului

6. Nediscriminarea

Pagina 6




C u r s 37. Acordarea unor servicii integrate (presupune apelul la diferiţi profesionişti în

momente diferite)

Finalitatea consilierii este schimbarea clientului, adaptarea acestuia la solicitările şi

provocările vieţii personale, profesionale şi sociale. De multe ori, atunci când clientul trece

prin probleme serioase şi când nu vede nici o soluţie de rezolvare, el îşi percepe viaţa ca un

pustiu. Prin consiliere se urmăreşte obţinerea unui nivel optim de funcţionare a clientului,

obţinerea confortului psihic, a unei stări generale de bine, a sentimentului de fericire.

Consilierea cere curajul de a îndura multe, precum comportamente de mânie, limbaj

neadecvat, tristeţe, poveri, traume, visuri neîmplinite, pesimism, deziluzie etc.

Dacă clientul manifestă rezistenţă la schimbare, atitudini defensive, de evitare a

confruntării cu unele emoţii, sentimente şi probleme personale, atunci consilierul trebuie să

schimbe mijloacele, tehnicile şi procedurile de consiliere.

Bibliografie orientativă

Buzducea, D., Aspecte contemporane în asistenţa socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

Miley, K., O`Melia, M., DuBois B., Practica asistenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.

Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.

Prelici, V., Asistenţa socială: idee, demers, profesie, Ed. Mirton, Timişoara, 2001.

Pagina 7

asistentul social si clientul.doc

Documents

Transcript of asistentul social si clientul.doc