Asistenţa socială în caz de adopţie şi plasament

Având în vedere că practica asistenţei sociale presupune luarea unor decizii ce

privesc aspecte şi persoane diferite, de obicei aflate într-o stare critică în care se

plasează, în egală măsură, şi planificarea adopţiei ca şi activitatea asistentului social cu

părinţii şi copiii implicaţi în situaţia respectivă, lucrătorul social este nevoit să găsească

soluţii de rezolvare a unor probleme critice într-un anumit context al puterii politice, al

dezbaterilor ideologice, al constrângerilor economice şi sociale, fără a neglija

schimbările demografice şi legislaţia aflată în vigoare. De aici, existenţa unor condiţii

concrete în care se plasează copiii pentru adopţii, dintre care una poate deveni esenţială

şi anume că părinţii acestora sunt consultaţi şi părerea lor trebuie luată în considerare.

Adopţia nu este de dată recentă; ea a fost recunoscută, legal, încă din anul 1926,

iar acţiuni spontane de acest tip au existat cu mult înainte. Iniţial, se aprecia că în

adopţie se produce o ruptură completă între părinţii biologici şi copil, pentru a facilita o

nouă relaţie între copil şi părinţii săi adoptivi. Cele mai multe adopţii erau realizate de

persoane înrudite cu copilul şi la vârste cât mai mici. Se punea un accent deosebit pe

sănătatea fizică şi mentală a copilului, iar ulterior s-a renunţat, treptat, la aceste condiţii.

Părinţii adoptivi îşi formulează o serie de „pretenţii”, legate nu numai de situaţiile

conjuncturale în care trăiesc, ci şi în funcţie de expectaţiile constituite în cursul vieţii.

De regulă, se preferă copii fără părinţi, copii sănătoşi, copii cu o înfăţişare fizică

atrăgătoare, copii care prezintă caracteristici fizice generale asemănătoare cu cele ale

părinţilor adoptivi etc..

Pe plan mondial, în adopţie sunt implicate diverse organisme guvernamentale,

instituţii de ocrotire şi organizaţii nonguvernamentale care urmăresc, pe de-o parte,

asigurarea bunăstării copilului şi plasarea acestuia într-o familie care să-i asigure

condiţiile necesare, iar pe de altă parte, satisfacerea cerinţelor părinţilor adoptivi, care,

dintr-un motiv sau altul, îşi doresc un copil. Acestea sunt şi motivele pentru care adopţia

şi plasamentul familial îi pun pe asistenţii sociali în postura de a găsi soluţii în

rezolvarea unor probleme de ajutorare a copiilor şi a persoanelor care îşi doresc copii.

Asistentul social trebuie să aibă imaginea completă asupra potenţialului

economic şi cultural al părinţilor adoptivi, ca şi asupra posibilităţilor acestora de a

stabili relaţii afective şi sociale cu copilul adoptat. Rezultă, aşadar, că adopţia nu se

poate face numai pentru „a scăpa” de un copil instituţionalizat sau pentru a degreva

părinţii biologici care, fie că nu-şi pot îndeplini obligaţiile faţă de copil, fie că nu se

implică într-o relaţie stabilă cu copilul, deoarece plasarea copilului într-o altă familie

trebuie să producă schimbări în favoarea acestuia şi să-i asigure o dezvoltare cât mai

deplină pe toate planurile. Asistenţii sociali au datoria să-i facă pe părinţii adoptivi să

înţeleagă toate obligaţiile ce decurg din caracteristicile paternităţii adoptive, dar şi să se

asigure că ei îşi pot îndeplini obligaţiile faţă de copiii adoptaţi, să poată lua singuri

decizii în favoarea copiilor respectivi.

Apreciem că asistentului social, în condiţii de adopţie, îi revin câteva sarcini

esenţiale:

- să-i ajute pe părinţii adoptori să-şi aleagă şi să-şi cunoască copilul ales;

- să evalueze potenţialul psihosocial şi economic al părinţilor adoptori;

- să evalueze capacitatea acestora de a investi din punct de vedere psihic în copil şi de a

asigura climatul afectiv necesar acestuia;

- să contribuie la pregătirea părinţilor adoptivi, pentru dezvoltarea abilităţilor parentale

şi de relaţionare cu copilul;

- să dezvolte, la copilul adoptat, ideea de acceptare a noilor părinţi şi de formare a

imaginii de sine corecte;

- să contribuie, acolo unde este cazul, la păstrarea unei legături, bazate pe încredere şi

apreciere reciprocă, între familia adoptivă şi cea biologică;

- să supravegheze şi să verifice, periodic, condiţiile de viaţă ale copiilor plasaţi, în

vederea stabilirii dacă este sau nu cazul să ia măsuri de excludere din noua familie şi

plasarea într-o nouă familie.

Asistentul social nu-şi poate îndeplini, cu corectitudine, obligaţiile ce rezultă din

demersul adopţiei şi plasamentului familial decât atunci când el este convins pe deplin

de necesitatea şi importanţa acţiunii, ca şi de stăpânirea problemelor menţionate mai

sus. Atitudinile ambivalente nu au darul de a lămuri sau de a rezolva problemele

copilului şi nici a părintelui adoptor. Tocmai aceste atitudini sunt cele care

dezavantajează şi pe copil şi pe părintele biologic sau adoptiv. În primul rând, asistentul

social trebuie să aibă clară ideea de rezolvare a problemei, să fie convins şi motivat

pentru acţiunile ce le întreprinde, iar în al doilea rând, el să acţioneze energic şi în

deplină cunoştinţă de cauză pentru a putea ajuta şi pe copil şi pe părintele adoptiv şi să

creeze un context de stabilire, încă de la început, a unei relaţii optimiste şi încurajatoare

în favoarea celor doi factori. Se dovedesc a fi valide toate acele metode şi procedee ce

se pot realiza pe cale comunicaţională sau acţională, menite să cimenteze relaţiile dintre

părinţii adoptivi şi copiii supuşi plasamentului familial.

După cum a rezultat, noi ne-am referit la adopţiile şi plasamentul familial

considerat a fi definitiv, dar după cum se ştie, plasamentul familial poate se realiza şi pe

o perioadă limitată de timp, în care copiii şi părinţii adoptivi stabilesc relaţii pe un timp

dat, după care acestea pot înceta. Sunt situaţii, de acest gen, care pot avea un caracter

„normal” prin scăderea potenţialului economic al familiei adoptive, prin decesul unuia

dintre părinţi, prin scăderea stării de sănătate a părinţilor adoptivi etc. şi când copilul,

prin intervenţia asistentului social, este nevoit să adopte un nou curs în evoluţia sa, sau

chiar să se întoarcă în familia biologică ori în cadrul instituţionalizat în care a fost. În

schimb, tragice sunt situaţiile când părinţii adoptivi nu-şi fac datoria faţă de copil sau

din diverse motive nu-şi mai pot îndeplini rolurile asumate şi atunci asistentul social, în

strânsă legătură cu organizaţiile guvernamentale sau neguvernamentale de profil, sunt

nevoiţi să intervină pentru a-l scoate pe copil din mediul respectiv. În astfel de situaţii,

adopţia sau plasamentul în noua familie, de regulă nu are un efect pozitiv pentru

evoluţia ulterioară a individului. Acesta este şi un motiv pentru care asistentul social

trebuie să rămână factorul de intervenţie în situaţiile de dezechilibru în noua familie

adoptivă, să fie capabil să intervină pentru a regla distorsiunile sau de a adopta decizii

care să fie în favoarea copilului. Prin urmare, după îndeplinirea adopţiei, activitatea sa

nu încetează, ci, dimpotrivă, ea trebuie să continue cu şi mai mare atenţie şi

perseverenţă pentru a putea urmării evoluţia copilului în noua familie.