ASCETUL CA EROU ŞI ASCETISMUL CA EROISM

Teolog Radu Teodorescu

În rândurile care vor urma vom încerca să facem o legătură sau mai bine spus un „pod” între asceţi şi eroi. Aceste două noţiuni sunt foarte similare dar în acelaşi timp diferite sau mai bine spus discrepante. Ascetul este o noţiune foarte amplă şi mai mult decât orice una care trebuie să ne aducă aminte de nevoinţă, de post, de rugăciune, de fapte bune sau de virtuţi. Ascetul este mai mult decât un erou. Aceasta fiindcă eroul se oferă pe sine o singură dată în timp ce ascetul adevărat trece printr-un proces îndelungat de mortificare. Ascetul se mortifică pe sine la fel cum unii dintre eroi îşi dau viaţa pentru anumite idealuri. Ascetul se mortifică pe sine dar aceasta mai mult decât orice fiindcă el vrea să omoare în sine patimile care îl duc spre pierzanie: lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi [bani], desfrânarea, mândria, tristeţea sau lenea [deprimarea] şi invidia. Lupta ascetului este din acest punct de vedere similară cu cea a eroului. Eroul luptă pentru patrie, neamul sau ţara sa. Ascetul luptă pentru mântuirea sa.1

Ascetul şi eroul sunt două figuri cât se poate de superioare care mai mult decât orice au în comun realitatea de a se lupta pentru o cauză superioară şi mai mult decât orice pentru ceea ce am putea denumii binele şi adevărul. Calea ascetului este o cale negativă şi mai mult decât orice ceea ce am putea denumii o cale cât se poate de spinoasă. Drumul care duce la mântuire este am putea spune îngust şi anevoios în timp ce cel care duce la pierzanie este larg şi deschis. Ascetul este mai mult decât orice o legendă sau uneori chiar o mitologie. Mai mulţi mari sfinţi ai trecutului au fost mari asceţi şi au trecut prin mari perioade de asceză şi de curăţie de patimi. Ascetul este am putea spune apofaticul teologiei ortodoxe. El este omul care are capacitatea de a se ridica la nivelul iubirii de Dumnezeu. Odată ce omul a ajuns la iubirea de Dumnezeu el se ridică la o viziune superioară a lumii şi vede în lume o metodă de a îi răspunde lui Dumnezeu care a şi creat-o.

Ascetul este cel care vede lumea care şi o metodă transparentă de a Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se apropia de Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii un urcuş ascetic. Ascetul adevărat este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii un exemplu de austeritate. Dar asceţi nu sunt numai pustnicii şi cei care s-au retras din lume ci sunt mai mult decât orice cei care îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu ne face ca fiecare dintre noi să fim într-o măsură mai mare sau mai mică asceţi sau ascetici. Vieţile sfinţiilor cunosc exemple extreme de ascetism. Ascetul renunţă la lume şi la distracţiile ei nu fiindcă o urăşte ci fiindcă el ştie că lumea a dezertat de la a mai urma pe Dumnezeu. Lumea noastră a fost creată de Dumnezeu şi acest lucru îl ştie orice ascet adevărat, dar această lume a uitat sau mai bine spus a voit să uite de unde a plecat. Aşa se explică că în vremurile noastre ne confruntăm cu mai multe filosofii autonomiste care scot pe Dumnezeu din centrul lumii şi al creaţiei.

Ascetul adevărat nu mortifică trupul ci patimile lui pe care le-am enumerat mai sus. Patimile noastre pleacă în special din iubirea de sine şi din lăcomia pântecelui. Nevoia de hrană de mai multe ori devine o combustie a patimilor. Hrana noastre trebuie să fie ascetică, adică nu trebuie să ne complăcem în lăcomie. Iubirea de plăceri este am putea spune ceea ce ne depărtează de lumea pnevmatică. Pas cu pas noi trebuie să ne ducem spre Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu este un drum ascetic şi nu unul hedonist. Aceasta 1 Tito Coliander, Calea asceţilor (Bucureşti, 2002).

1

fiindcă Dumnezeu nu este numai raţionalitate ci este mai mult decât orice supraraţionalitate.

Ascetul este un supraerou sau mai mult decât orice unul dintre eroii pnevmatologiei şi ai spiritualităţii. Caracterul ascetic al ortodoxiei şi al teologiei ortodoxe. Viaţa ascezei este recomandată oricărui teolog ortodox. Ascetul este un erou al religiei şi al pnevmatologiei. El renunţă la efemerul şi perisabilul din jurul său pentru a se înrădăcina în Dumnezeu şi în realitatea existenţei Sale. Ortodoxia este o şcoală a ascezei şi a ascetismului. Credinţa şi ortodoxia nu ne cere să ne mortificăm trupul prin mutilare sau alte metode similare ci să dăm trupului doar cât este nevoie şi necesar pentru a supravieţui şi a exista. Ne gândim mai mult decât orice la ceea ce am putea denumii iubirea de frumos sau filocalie care şi ea este o trăsătură a ascetismului.

Dacă ascetul şi eroul sunt două persofinicări ale unor concepte, ascetismul şi eroismul sunt cele două concepte în sine înseşi. Ascetismul şi eroismul sunt două trăsături care de mai multe ori se compensează pe sine. Compensaţia pe care o avem între ascetism şi eroism este una cât se poate de strânsă. Limitele dintre ascetism şi eroism sunt cât se poate de apropiate de şi cât se poate de mult capabile de a se intersecta una între alta. Drumului ascetului este un drum anevoios cu multe căderi, răsturnări neaşteptate de situaţie, ispite şi momente limită. Orice ascet simte aceste lucruri. Cu cât ascetul se aproprie de desăvârşire cu atât mai mult el resimte ceea ce am putea denumii greutatea înaintării spre Dumnezeu.

Sublimitatea ascetismului constă în capacitatea lui de transfigurare sau mai mult decât orice în eroismul său. Ascetul este am putea spune eroul prin excelenţă. Eroismul său constă în iubirea lui pentru Dumnezeu. Ascetul este cel care se avântă în abisurile iubirii de Dumnezeu. El pleacă de pe pământ şi se opreşte la vederea lui Dumnezeu. Eroismul şi ascetismul sunt mai mult decât orice ceea ce am putea denumii două dimensiuni similare dar nu identice: în timp ce ascetismul este mai mult decât orice mortificarea patimilor trupului şi eradicarea răutăţii din suflet. Drumului ascetului este unul dificil şi plin de greutăţi. Figura ascetului o întâlnim în mai multe mari religii ale lumii la fel cum figura eroului se întâlneşte în mai multe ţări ale lumii. Eroul şi ascetul au anumite puncte de convergenţă dar trebuie să spunem că chemarea ascetului este mai înaltă decât cea a eroului. Aceste forme de eroism se cunosc în special în război. Foarte multe dintre războaiele lumii au secerat din nefericire foarte multe vieţii omeneşti. Dar trebuie să ştim că şi asceţii sunt într-o stare de război. Lupta sau războiul lor nevăzut după Sfântul Nicodim Aghioritul este mai mult decât orice unul de ordin spiritual. Sfântul Pavel ne spunea în vechime că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângerului ci împotriva diavolului şi a puterilor întunericului.

Ascetul găseşte sensul vieţii în asceza sa în timp ce eroul găseşte sensul vieţii în eroismul său. Ambii sunt oameni de excepţie dar drumului lor sunt separate sau mai mult decât orice diferite. În timp ce ascetul îşi propune pe termen lungă să ajungă la Dumnezeu, eroul nu vrea neapărat acest lucru. Au existat din acest punct de vedere mai mulţi eroi atei care nu au ajuns la nici un fel de credinţă în Dumnezeu. Vastitatea eroilor este mare atunci când o abordăm în special în marile religii ale lumii. Yoghinii sunt asceţii hinduşi, sufii sunt asceţii islamici, monahii sunt asceţii ortodocşi şi taoistul este ascetul în daoismul chinez.

Noţiunea de ascet şi ascetism este întâlnită la mai toate marile religii ale lumii. Dar această noţiune este din nefericire pervertită şi deformată. Aceasta fiindcă după cum am spus mai multe mari religii sunt false şi departe de adevăr. Falsitatea religiilor este dincolo de orice ceea ce am putea denumii absenţa unui program bine stabilit al ascezei şi al

2

ascetismului. Plecând de la o lume a afirmaţiilor ascetul v-a ajunge într-o lume a negaţilor. Ascetul este simbol al apofatismului din teologia ortodoxă.

Ascetismul este am putea spune apofatic şi dincolo de orice ceea ce am putea denumii calea negativă a teologiei. Eroul şi ascetul se întâlnesc în această lume pentru a se privii unul pe altul dar mai apoi ei vor merge pe drumul lor propriu. Eroul şi ascetul nu sunt opuşi unul altul dar ei nu se vor întâlnii în această lume ci eventual în cea care v-a fie. Mari asceţi ai lumii au fost mulţi. Cel mai mare exemplu de asceză a fost lăsat de Domnul Iisus Hristos care a postit, s-a rugat, s-a nevoit, s-a retras în pustie din tumultul zilnic şi mai mult decât orice s-a smerit pe sine ascultător făcându-se până a moarte şi încă moarte pe cruce. Alţi mari asceţi ai lumii au fost Sfântul Antonie cel Mare, Marcu Ascetul, Nicodim Aghioritul, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Isaac Sirul, Siluan Atonitul şi mulţi alţii. Dintre părinţi ascetici din ultimii ani putem amintii pe Părintele Sofornie Saharov, Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Paisie Eznepidis, Părintele Porfirie, Teoclit Dionisitual, Dionisie Ignat sau Petroniu Tănase. Mărturiile marilor asceţi au rămas implementate în profunzimea lumii în care trăim. Rândurile de faţă sunt doar simple aspecte meditative a relaţiei dintre erou şi ascet sau eroism şi ascetism.

3