83

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

Meloterapie şi pedagogie socială, în tratamentul dependenţei de heroină

Jean-Baptiste Odobeştianu, pedagog social

odobestianu@yahoo.com

Rezumat Muzica a fost folosită în multe culturi în tratarea unor pacienţi încă din Antichitate cu rezultate evidenţiabile. Ultimul secol a adus o formalizare a cunoştinţelor în această arie, permiţând maximizarea beneficiilor obţinute . Studiul de faţă detaliază metoda terapeutică prin percuţie utilizată în cadrul unui program de intervenţie care a avut ca beneficiari un grup de persoane dependente de heroină aflate în tratament de substituţie cu metadonă. Demersul este axat pe o structură cu trei elemente: a) construirea unui spaţiu metaforic, b) abilitarea în utilizarea instrumentelor muzicale de percuţie şi c) gestiunea dinamicii de grup. Rezultatele obţinute sunt încurajatoare, înregistrându-se o scădere semnificativă a cazurilor de recădere şi o schimbare marcantă de atitudine faţă de viaţă şi viitor.

Cuvinte cheie: meloterapie, percuţie, dependenţă de heroină, pedagogie socială. Abstract Music has been used in many cultures in treating patients since Antiquity, with tangible results. The last century has brought a formalization of knowledge in this area which has allowed for a maximization of results. This study details a therapeutic method using percussion instruments in treating a group of people with heroin addiction under substitution treatment with methadone. The approach is based on three elements: a) building a metaphoric space, b) developing skills for using percussion instruments and c) managing group dynamics. The results are encouraging, with significant drops in relapse rates and changes in the attitude towards life and the future.

Key words: music therapy, percussion, heroin addiction, social pedagogy.

1. Introducere

Terapia prin muzică, sau meloterapia, este o formă de terapie în care muzica este

folosită ca mijloc de exprimare, în loc de vorbire. Cu ajutorul ei, pot fi tratate tulburările

mentale sau afective, anumite blocaje mentale, agresivităţile ascunse, unele boli

psihosomatice şi afecţiuni de tipul toxico-dependenţei. Meloterapia era cunoscută încă

din Antichitate, ea fiind folosită chiar şi pentru a-i încuraja pe cei care plecau la luptă. În

secolul I d. H., această modalitate de vindecare a bolilor a devenit foarte folosită,

84

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

vestitele şcoli din Padova şi Salerno introducând cursuri despre această tehnică în

programul de formare a medicilor. O abordare mai formală a terapiei prin muzică a

început în epoca contemporană, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când

doctorii din spitale au început să folosească muzica pentru a trata soldaţii ce sufereau

de şoc în urma exploziilor. În 1994, Universitatea de stat din Michigan a demarat primul

program de terapie prin muzică ce se putea absolvi cu diploma.

Limbajul meloterapiei este cel al analogiilor, prin opoziţie cu limbajul ştiinţific al

medicinii sau al psihologiei. Prin meloterapie se pune în funcţie analogia, în cadrul

şedinţelor i se propune subiectului sau grupului un „obiect analogic” (un proiect de

realizat sau o tehnică de explorare, de interpretare) de-a lungul unei evoluţii care poate

să opereze într-un sens terapeutic, substituind situaţia patologică sau blocând-o

(Rodriguez & Troll, 2001, p. 37).

Pentru atingerea acestui scop, totul depinde de alegerea proiectului

meloterapeutic şi de situaţia în care se intervine cu meloterapia. În şedinţele de

meloterapie sunt cuprinse diverse persoane, în mod individual sau în grupuri.

Grupurile pot fi grupuri „de origine” - de exemplu, în terapia familială sau „neo-grupuri”

– cum este cazul grupurilor terapeutice. Alegerea şi realizarea proiectului

meloterapeutic îi permite subiectului să găsească o legătură cu aspiraţiile sale, cu

simptomele sale, cu situaţia sa actuală.

Desigur, fiind vorba şi de un proiect evolutiv, se vizează şi aspecte ale unor situaţii

viitoare. Arta are posibilitatea de a se constitui ca suport relaţional analogic pentru toate

tipurile de relaţii ale subiectului: cu sine, cu altul, cu un grup. Inspirându-se din opiniile

lui Wiart, într-o încercare de clarificare teoretică, Dubois şi Samuel- Lajeunesse (1997)

consideră că sunt trei moduri de concepere şi de utilizare a artei în psihoterapie: a) o

psihoterapie cu mediere artistică de inspiraţie psihanalitică; b) o psihoterapie prin

mediere artistică ce privilegiază actul creator ca atare; c) o psihoterapie prin mediere

artistică bazată pe cognitivism.

Din punct de vedere al activităţilor care se solicită pacienţilor este utilizată forma

activă a meloterapiei, denumită după unii autori şi directă (Verdeau-Pailles, 1995, p.

85

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

123) şi constă în diverse activităţi muzicale desfăşurate de subiecţii înşişi, muzica

instrumentală folosind instrumente de percuţie, executată în grup. Periodic se foloseşte

şi forma receptivă sau indirectă (Rosolato, 1978), în care subiecţii audiază muzica creată

de ei şi înregistrată în momentul execuţiei. În cadrul acestei a doua activităţi, pasivitatea

subiecţilor nu este totală, deoarece activitatea de recepţie solicită prin ea însăşi un

anumit grad de participare din partea acestora.

Cercetările şi experienţele din domeniul meloterapiei au demonstrat că

instrumentele de percuţie (castanietele, tamburinele, ţambalele, xilofoanele, tobele, etc.)

facilitează comunicarea mai ales în cazul copiilor cu deficienţă mintală severă, a copiilor

anxioşi sau a celor foarte timizi.

Meloterapia este o modalitate psihoterapeutică specifică, pusă la dispoziţia

persoanei pentru a se cunoaşte, pentru a face faţă dificultăţilor vieţii cotidiene şi pentru

a surmonta aceste dificultăţi.

Graţie unor tehnici apropiate de interpretarea muzicala, fiecare persoană poate să

îşi activizeze potenţialul creativ cu scopul de a explora şi de a-şi înţelege mai bine

emoţiile şi sentimentele. Toate aceste „instrumente” sunt utilizate, într-un anume mod,

ca medieri creatoare. Meloterapia poate să fie utilizată şi ca modalitate de dezvoltare

personală. În opinia lui Klein (1994, p. 50), „art-terapia creativă se înscrie într-o mişcare de

reîntoarcere la corpul pierdut, faţă de inflaţia discursului mintal (...) Creaţia în terapie rezidă în

accesul la formă, ca purtătoare de sens, ea constă mai mult în explorarea sinelui decât a lumii”.

Meloterapia se bazează în mare măsură pe valorificarea funcţiilor creative:

funcţia fizionomică, funcţia de manevrare şi de generalizare a formelor şi funcţia

simbolică (Rodriguez & Troll,2001,p. 137-l38). Funcţia fizionomică desemnează, prin

extensie, tot ceea ce dă o expresie, o valoare emoţională unei forme, în fond este vorba

de antropomorfism: se animă şi se fizionomizează o lume, care fără aceasta ar părea

străină şi moartă. Este un moment în care lucrurile primesc o faţă, exercitându-se

funcţia creativă fundamentală. Metoda cea mai eficace pentru a reda o expresie rezidă

în deformarea schemelor convenţionale: prin disproporţie şi prin dislocare (deplasarea

elementelor formei). Funcţia simbolică rezidă, în mare măsură, în condensarea de

86

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

imagini, această condensare fiind procesul primar al formării simbolurilor. Fuziunea

imaginilor are o mare forţă emoţională. Simbolicii vizuale îi corespunde metafora în

domeniul limbajului. Se poate considera că atunci când funcţia de manevrare şi de

generalizare a formelor intră în acţiune, viaţa primitivă pur fizionomică va fi reprimată

şi atunci pentru prima oară s-ar putea conştientiza semnificaţia unui simbol.

În pofida utilităţii meloterapiei în unele tulburări sau boli psihice sau

psihosomatice, totuşi, există unele domenii în care aplicarea meloterapiei este

nejustificată sub unghiul eficienţei în raport cu particularităţile psiho-fizice ale fiecărei

persoane, meloterapia va putea să se axeze pe planul activ (al producerii/ reproducerii

unor „piese muzicale”), pe planul audiţiei sau pe ambele planuri. În opinia lui

Prefontaine (citat de Ducoumeau, 1997, p. 118), se pot menţiona următoarele mari

direcţii privind scopul intervenţiilor meloterapeutice:

- dezvoltarea şi menţinerea capacităţii de ascultare activă a muzicii;

- suscitarea şi menţinerea conştiinţei şi stimei de sine; dezvoltarea şi menţinerea

autonomiei prin posibilitatea persoanei de a face alegeri: de exemplu, între planul activ

al meloterapiei, planul audiţiei sau planul mixt;

- dezvoltarea şi menţinerea conştiinţei şi stimei faţă de alţii, comunicând cu

aceştia prin intermediul muzicii şi vorbirii. Adeseori se face confuzia între meloterapie

şi simplele intervenţii muzicale în mediul spitalicesc. Cele două acţiuni, deşi sunt utile

şi complementare, nu urmăresc, totuşi, aceleaşi obiective. În cadrul aplicaţiilor delicate

ale meloterapiei Ducoumeau (1997) le menţionează pe cele din domeniul toxicomaniei.

În cazul toxicomanilor aplicarea meloterapiei presupune o abordare individualizată,

personalizată, realizată prin munca în echipă.

2. Grupul ţintă

Un număr de 38 de beneficiari ai Centrului Pericle, dependenţi de heroină, au

participat în perioada februarie 2008 – octombrie 2011 la seminţele de meloterapie

87

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

desfăşurate în cadrul Centrului de zi Pericle. Distribuţia pe sexe a fost de 8 subiecţi de

sex feminin şi 66 de sex masculin. Toţi participanţii provin din mediul urban.

Vârsta medie a fost 25,88 cu o abatere standard de 3,9 şi variind între 19 şi 41 de

ani. Nivelul de şcolarizare mediu al beneficiarilor era de 9,26 clase cu o abatere standard

de 3,2, extremele fiind 2 cazuri de analfabetism şi 2 de absolvire a primului an de

facultate.

3. Metoda

Şedinţele de meloterapie se desfăşoară în cadrul Centrului de zi „Pericle”,

administrat de Agenţia Naţională Antidrog (ANA) şi Fundaţia „Familia şi Ocrotirea

Copilului”, din sectorul 5, Bucureşti. Un număr de aproximativ 80 de persoane se află în

tratament în orice moment, el variind în funcţie de intrările şi abandonurile înregistrate.

Pe lângă tratamentul substitutiv toţi participanţii la program au beneficiat de consilierea

unei echipe de psihologi şi de suportul a doi asistenţi sociali.

Şedinţele atelierului de muzică s-au desfăşurat cu o frecvenţa de 3 pe săptămână,

fiecare având o durată de 2 ½ ore. Ele au fost conduse de un psihopedagog social,

angajat al Fundaţiei „Familia şi Ocrotirea Copilului”, cu pregătire atestată în utilizarea

instrumentelor muzicale.

Nivelul socio-cultural al participanţilor a fost unul relativ scăzut, specific

periferiei municipiului Bucureşti. De asemenea nivelul lor economic era unul sub

medie, consumul de heroină fiind un factor care a contribuit la scăderea lui.

Metoda se bazează pe improvizaţie şi creativitate. Aceasta face apel la

aptitudinea clientului de a se exprima şi de a comunica prin sunete muzicale, în mod

direct. Clientul ajunge la improvizaţii sau aspecte creative, prin intermediul obiectului

sonor. Muzica astfel creată poate fi uneori chiar o compoziţie muzicală elaborată, dar cel

mai adesea ea este o improvizaţie a cărei valoare terapeutică rezidă în expresia

emoţională şi în comunicarea specifică, iar aspectul estetic nu are importanţă, el nefiind

căutată prin demersul meloterapeutic.

88

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

Şedinţele de meloterapie au loc în într-un cadru „sauvée” (Verdeau, P. 1976), în

care clienţii se simt securizaţi. La fiecare şedinţă a atelierului meloterapeutic sunt

prezenţi în medie 16-18 tineri aflaţi în programul de tratament. Aceştia au optat, în

general, pentru lucrul la un instrument. Exista şi mai mulţi pacienţi care interpretează

deja la 2 chiar 3 instrumente în funcţie de perioada de participare la ateliere, cei mai

vechi clienţi interpretând deja la mai mult de un instrument.

În partea activă a meloterapiei pacienţii interpretează la instrumente de percuţie,

multe de origine africana. Sunt folosite clavele, congas-urile de tonalitate înaltă,

bongosul, baton-plui, maracasul, trianglu, tamburinele în multiple tonalităţi, tom-tom,

snare-ul, premierul, castanietele, tarabanelesi jembele de tonalitate înaltă.

Pacienţii sunt invitaţi şi ajutaţi, iniţial, să se proiecteze într-o comunitate/trib

african în urma cu 3000 ani. Sunt utilizate diverse povestiri cu subiecte tribale sau din

comunităţi arhaice.

Şedinţele de meloterapie sunt bazate pe conceptul de „incantaţie”, prin diverse

„ritualuri”. La fiecare şedinţă sunt propuse diverse teme/subiecte pe care grupul

urmează să lucreze la instrumente de percuţie, pentru a invoca „apariţia” acesteia. Se

folosesc teme cum sunt: „despre mine”, „eu copil”, „prietenia”, „relaţia”, „familia”,

„vraciul”, „pescarul”, „agricultorul”, „vânătorul”. În faţa subiectelor de incantaţie

propuse, clienţii se poziţionează în interpretarea la instrumente. Prin poziţionare se

înţelege aici atitudinea pe care o afişează în interpretare fiecare interpret-client. Unii

clienţi abordează o atitudine de acceptare, alţii de neutralitate şi o a treia categorie

abordează respingerea.

În partea următoare a şedinţei pacienţii improvizează împreună cu

meloterapeutul o piesă care sugerează sau ilustrează tema propusă. Este partea cea mai

dinamica a şedinţei, cu intense descărcări emoţionale ale pacienţilor, partea cu

implicarea fiecăruia în realizarea cântecului/incantaţiei. Este de asemenea etapa

şedinţei în care pacienţii se confruntă (Vallee, R. 1986), cu ei înşişi şi cu ceilalţi, trebuind

să negocieze, să accepte sau să tolereze propunerile altora, dar să de asemenea să-şi

89

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

susţină propriile propuneri. În finalul etapei pacienţii se fixează asupra unui format de

cântec pe care apoi, în ora următoare o vor exersa.

O porţiune importantă din şedinţa meloterapeutică se referă la învăţarea tehnicii

de lovire a instrumentelor şi ritmuri. Se folosesc exerciţii pentru ca pacienţii să deprindă

diverse ritmuri, tempo-uri şi tehnici de lovire. În general partea de exerciţiu se

încadrează în 30-45 minute.

Educarea ritmului se face prin următoarele tipuri de exerciţii gradate, în funcţie

de gradul de dificultate şi nivelul pacienţilor:

- baterea într-un instrument de percuţie, urmărind metronomul;

- baterea ritmică după un set de măsuri prestabilite;

- baterea în instrument în mod sincronizat cu ceilalţi pacienţi „percuţionişti”;

- baterea în instrument în grup în contratimp;

- baterea într-un instrument de percuţie în ritmul metronomului, în mai multe

variante: a) cu câte o bătaie la fiecare sunet de metronom; b) cu câte 2 bătăi la

fiecare sunet de metronom; c) cu câte 3 bătăi la fiecare sunet de metronom; d) cu

câte 4 bătăi la fiecare sunet de metronom.

Tehnici de lovire a instrumentelor.

În fiecare şedinţă au loc şi exerciţii de învăţare şi aprofundare a tehnicilor de bază

de lovire a instrumentelor de percuţie:

- tehnica baleierii tamburinei;

- bătaia cu sincopă în bongos, congas şi jembe;

- lovirea „etoufée” (Cezar, C. 1984), în clave, tobele mici şi mari;

- tehnici de baleiere a maracasului (bătaia în rotire, bătaia înainte-înapoi);

- bătaia în contratimp la maracas, tamburina şi clave;

- tehnici de lovire cu un deget, două degete, podul palmei sau vârful degetelor.

Instrumente de percuţie din atelier sunt folosite în activitatea cu clienţii nu numai

pentru deprinderea ritmului, ci şi pentru a permite diferite activităţi care să le formeze

percepţia sunetului fiecărui instrument în parte. Studiile metodice recomandă, în acest

90

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

sens, folosirea unor instrumente în timpul unei povestiri, prin asocierea lor cu diverse

personaje sau evenimente ale naraţiunii. Povestirile folosite în şedinţele de meloterapie

desfăşurate au conţinut tematic privitor la triburile ce funcţionau cu mii ani în urma.

Se folosesc în atelier şi exerciţii în care pacienţii interpretează diverse

improvizaţii în diferite intensităţi (de la pianissimo la mezzoforte). O ultimă categorie

de exerciţii se referă la repetarea improvizaţiei atunci când ea este definitivată de

pacienţi.

În partea pasivă a meloterapiei se relaţionează cu intervenţiile verbale, prin care

atenţia subiectului este focalizată asupra unor probleme extrem de precise, concrete şi

reperabile. Astfel, când se utilizează audiţia muzicală sau vizionarea video-audio, pe

baza reperării frazei muzicale, subiectul este întrebat de ce îi place aceasta, sau se

întreabă subiectul pentru ce are senzaţia sau sentimentul de plăcere sau neplăcere după

o audiţie tehnică. Meloterapia - ca formă specifică de terapie prin mediere artistică - se

bazează pe asocierea muzicii la ansamblul lumii sonore a subiectului. Acţiunea

terapeutică nu este eficientă decât dacă meloterapeutul ţine seama de toate aspectele

personalităţii „psiho-muzicale” a subiectului şi dacă elaborează şi aplică o metodologie

riguroasă individualizată (Verdeau-Pailles, 1995, p. 118).

Terapia muzicală include un proiect de susţinere psihologică şi psiho-pedagogică

personalizat, derularea proiectului fiind evaluată periodic sub unghiul eficienţei şi a

evoluţiei clienţilor într-o echipă multidisciplinară ce include psiholog, psihiatru, medic,

asistent medical şi asistent social.

Din perspectiva pedagogiei sociale atelierul de meloterapie abordează situaţiile

de viaţă dificile ale clienţilor, izolaţi individual sau în grup de mediul lor de viaţă.

Răspunzând sarcinii specifice a pedagogiei sociale şedinţele meloterapeutice au permis

crearea pentru toxicomani, respectiv grupul de consumatori, de premise pentru

depăşirea situaţiilor grele cu care se confruntă printr-o funcţie de intermediere între

necesităţile individului şi cele ale societăţii.

O altă caracteristică similară cu pedagogia socială provine din aceea că relaţia

între meloterapeut şi client este una de lungă durată, ceea ce subliniază diferenţa faţă de

91

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

alte persoane de referinţa care au intervenţii locale, de scurtă durată. Abordarea

problemelor cu care se confruntă meloterapeutul în procesul de însoţire a vieţii de zi cu

zi a clienţilor săi, implică un timp mai îndelungat precum şi o relaţie intensivă.

Organizarea comună a vieţii şi activităţii cotidiene a pacienţilor, planificarea, stabilirea

de obiective cu indivizi separaţi sau cu grupuri conduc, finalmente, la crearea

premiselor, refacerea/întărirea autonomiei sociale a clienţilor.

4. Concluzii

Meloterapia utilizată ca tratament în toxicomanie în Romania este relativ recentă,

având în vedere timpul scurt ce a trecut de la instalarea primelor Centre de tratament în

adicţii prin intermediul Agenţiei Naţionale Antidrog.

Pe parcursul desfăşurării acestor şedinţe de meloterapie s-au observat schimbări

pozitive la pacienţi îndeosebi pe plan emoţional - pacienţii reuşind să identifice emoţii

şi să le verbalizeze în demersul de a le gestiona. Comportamental pacienţii dezvoltă

strategii de autocontrol şi comportamente dezirabile, relaţional – apar relaţiile

„neinstrumentale” şi relaţii bazate pe tratarea problemei comune pentru care se află în

Centru. Atitudinal apar manifestări de toleranţă faţă de ceilalţi pacienţi şi abstinenţă de

la a consuma heroină sau alte droguri în afară de cele administrate substitutiv în

Centru.

Majoritatea pacienţilor nu au mai săvârşit fapte penale pe durata tratamentului

din Centru, rămânând în sfera socialului. O mare parte dintre pacienţi au dezvoltat

proiecţii spre formare profesională şi angajare şi refacerea legăturilor cu familia.

Un studiu calitativ şi cantitativ desfăşurat în Centrul Pericle a arătat că muzica este

văzută de beneficiari ca un mecanism de autoreglare a stărilor fizice şi emoţionale, fiind

considerată ca eficientă inclusiv în ameliorarea simptomelor din stările de abstinenţă

(Iacob, 2009). În ce priveşte abstinenţa de la consum de opiacee studiul arată că

procentul pacienţilor care participau la muzica şi nu aveau nici un test pozitiv la

heroină a fost de 50% din membrii grupului, în timp ce doar 18% dintre cei care nu au

92

An

ua

ru

l G

ru

pu

ri

lo

r d

e R

is

c,

A

nu

l I

, 2

01

1

participat au reuşit să menţină comportamentul abstinent. Rata abandonului în

perioada februarie – iulie 2008 pentru grupul de control a fost de 50%, iar pentru cel de

muzică a fost de 8,3%.

Pe parcursul desfăşurării şedinţelor de meloterapie s-au observat schimbări

semnificative la pacienţi îndeosebi pe plan emoţional - pacienţii reuşind să identifice

emoţii şi să le verbalizeze în demersul de a le gestiona,

Complexitatea metodei şi resursele necesare desfăşurării ei (o baza materială de

instrumente de percuţie costisitoare şi o pregătire specifica a meloterapeutului) fac,

deocamdată, dificilă aplicarea ei pe o scară largă în Centrele de tratament a

toxicomanilor şi în secţiile specializate în adicţii din spitale.

Referinţe bibliografice

Briolais-Bonichon, F. L'Enfant polyhandicapé. Musicothérapie, Non-verbal/AMBx, 1994. Cezar, C. Introducere în sonologie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984. Ducoumeau, G. Eléments de musico-thérapie, Dunod, Paris, 1997. Galinska, E. La musico-thérapie cognitive: portrait musical du patient, Revue de Musicothérapie, 9,

1989. Guiraud-Caladou, J. & Verdeau, P. Les pratiques musicales en milieu spécialisé, Dunod, Paris, 1976. Iacob, M. Terapie şi pedagogie socială prin muzică în tratarea dependenţei de heroină, Revista de

Pedagogie, nr. 1-3, 2009. Lecourt, E. Analyse de groupe et musicothérapie. Le groupe et le sonor, E.S.F., Paris, 1993. McAdams, S. & Deliege, I. La musique et les sciences cognitives, Mardaga, Bruxelles, 1989. Nevjinsky, F. Adolescence, musique, Rorschach. Impact de la musique sur le Rorschach de l'adolescent,

Publication de l'Universite de Rouen, nr. 215, 1996. Pavlicevic, M. Music Therapy in Context Music, Meaning and Relationship, Jessica Kingsley Publ.,

London, 1997. Prefontaine, J. La musicothérapie auprès des personnes âgées en Centre d'accueil et en Centre de jour,

Musique-Thérapie-Communication, nr. 16-l7, 1999. Jean Rodriguez, Geoffrey Troll L’art thérapie: Pratiques, techniques et concepts, Ellebore, Paris, 2001. Rosolato, G. Elements de l'interpretation, Gallimard, NRF, Paris, 1985. Vallee, R. Bégaiement, Inhibition, Musicothérapie, Nonverbal/AMBx, 1986. Verdeau-Pailles, J. Le bilan psycho-musical et la personnalité, Ed. J.M. Fuzeau, Courlay, 1995.

Winnicott, D.W. Jeu et réalité. L'espace potentiel, Gallimard, Paris, 1976.