Artaud

Teatrul cruzimii urmareste sa revitalizeze teatrul occidental, supus logocentrismului si psihologiei, care a devenit un terit al plictisului si al pretentioaselor analize psihologoice. Pt el cuv este un element antiteatral prin excelenta, ca purtotor de sens, concepte.Un limbaj teatral strain din orice limba vorbita, o poezie a spatiului care sa se confunde cu vrajitoria. El nu urmareste suprimarea totala a cuv in teatru, ci trebuie sa-si schimbe destinatia “a schimba destiunatia cuv in teatru inseamna a te sluji de el in sens concret si spatial”. Doar regia poate face acest lucru, ea nu va mai fi o ilustrare a unui text scris, ci un soi de proiectie arzatoare a tot ceea ce poate fi extras din consecintele obiective ale unui gest, cuvant, sunet, muzici si din combinatille acestora. Aceasta proiectie active nu se poate naste decat oe scena, care este un loc fizic concret din care autorul, cel care lucreaza in abstract, este definitive exclus. Din teartu oriental sic el occidental, el trebuie sa lase locul specialistilor in aceasta vrajitorie obiectiva si insufletita. Poeziei limbajului trebuie sa I se substitue o poezie in spatiu, aceasata este limbajul propiu al teatrului; un limbaj fizic si material care cuprinde “toate mijloacele de expresie utilizabile pe o scena, precum muzica, dansul, plastica, pantominma, mimica, intonatia, arhitectura, eclerajul, decorul”. Aceste elemente sunt semen ale unui limbaj care compun spectacolul. Intre ele nu exista ruptura. Teatru cruzimii va trebui sa respinga orige logica discursive, psihologia, realismul, tot ce se adreseaza in primul rand ratiunii. Ideile clare sunt la teatru, ca peste tot altundeva, idei moarte. El considera drept uramare, ca tot ceea ce tine de conflicte de ordin uman si pasional, sau de probleme de actualitate, sunt anti teatrale si antipoetice. Sunt preocupari care “put in modul cel mai neverosimil a om(a omul provizoriu si material, a omul poet)”. Principiu de actualitate este inteles in alt mod decat celle de actualitate pe care el le respinge (cele mondene ale epocii). Actualitatea este mai degraba metafizica si ontologia, dincolo de orice referinta evenimentiala concreta. Trebuie sa aiba forta de a zgudui spectatorul. Pt el este o singura maniera pt aceste lucruri, si anume: teatrul sa devina un soi de experienta a limitelor. Inca din 1926, el afirma “ ne jucam viata in spectacolul care se desfasoara pe scena’. In mod paradoxal, teatrul nu creaza acest sentiment, fascineaza doar atunci cand da senzatia de unicitate, si prin asta devine un instrument magic (care ne ajuta sa regasim viata autentica). Teatrul trebuie sa se reintoarca la surse, la rituri, magie, a ceremoniilor in care viata si cultura nu sunt despartite. Acul teatral nu mai este vazut ca pe o forma de arta, ci ca o activitate vitala, avand o miza existentiala. De aceea, simulacrul trebuie sa ia locul uni eveniment real. Crima si omorurile se consuma intr-un plan mental. Omul e confruntat cu angoasele lui, cu visele, cu josnicia, erotismul sau etc. prin asta teatrul, pt a fi eficace, trebuie sa fie acel loc in care spatiul si timpul concret al platoului de joc sunt cele ale unei “materialitati metafizice”. Prin imagini, sunete, culori etc ia nastere ceva concret si symbolic in acelasi timp. Se ajunge la un teatru al unicei dati, un singur spectacol. Scena nu vama re-prezenta, si nici nu va fi o ilustrare sensibila a unui text déjà scris. Practica teatrala a cruzimii urmareste inchiderea reprezentatiei clasice si reconstituirea unui spatiu inchis, al reprezentatiei originare, al arhimanifestarii fortei si vietii. Este vorba despre o tamaduire cruda. Cruzimea si catarsisul…Anabela lui John Fort, revolta absoluta si imaginea prmejdiei absolute, totul este dus spre un paroxysm…

Aceasta cruzime nu implica nici sadism, nici sange, cel putin nu in mod exclusive. Nu cultiv in mod systematic oroarea. Cuvantul cruzime trebuie inteles in sens larg, si nu in sensul material care est dat in deobste. Este numele pe care Artaud il da unei forte care trebuie sa actioneze in teatru, el defenind astfel instrumental unei epifanii (revelatii scare) a cruzimii, care constitue esenta vietii si a destinului uman. “din punctual de vedere al spiritului, cruzime inseamna rigoare, disciplina si decizie ireversibila, absoluta”. Folosesc cuv cruzime cu sensul de pofta de viata, de rigoare cosmica si de necessitate implacabila, cu sensul Gnostic de vartej de viata, care devora tenebrele cu sensul acelei dureri inafara necesitatii ineluctabile a caruia, viata nu s-ar putea desfasura. Binele e dorit, rezultatul unui act, pe cand raul este permanent. In acest vartej al cruzimii intrarea intr-un soi de transa a spectatorului devine un obiectiv fundamental. Actorul nu trebuie sa fie in transa, ci sa controleze exact felul in care actioneaza asupra spectatorului. Transa este un mijloc prin care spectatorul poate fi facut sa-si piardareperele cotidiene sis a se cufunde intr-o stare de disponibilitate si vulnerabilitate totala in fata Cruzimii. Momentul este spiritual si religios, dar nu apartine unei religii anume. Laicizata, transa nu mai este un fenomenn de diluare al eului, transa religioasa este o experienta eficace, pt ca il face pe individ sa ajunga la o identitate mai puternica; il transform ail purifica, isi traieste altfel existenta.