Arta: spiritul care vorbeşte spiritului prin sensibilitate se află suspendat deasupra imensei opoziţii dintre spectacol şi meditaţie, dintre vivacitatea formei şi profunzimea conţinutului.Semnificaţia ultimă a operei de artă se constituie la nivelul nuclear al unei intenţionalităţi cardiace: acolo unde îţi este comoara, acolo îţi este şi inima. Ceea ce există în centrul unificator al fiinţei umane se disemina pe circumferinţa fenomenologică a expresiei.Ce fel de artă (trebuie să) „consumăm“? Ce fel de conţinut „nutritiv“ trebuie să cuprindă cuvîntul? Substanţa semantică a artei urcă de la divertismentul formal pînă la hrana spirituală.

Între elevaţie şi ebrietate

În băuturile sacre, fermentate, de origine arboricolă, băutura naturală este decantată pentru a nu mai păstra decît calităţile sale arhetipale, mitologice. Ea devine, în general, un elixir, o licoare cu virtuţile tinereţii veşnice: ea ţîşneşte direct dintr-un arbore sau izvor localizate în chiar grădina paradisiacă. În cazul vinului, el este sîngele recreat, biruinţă asupra timpului anemiant.

El devine, la culmea valorificării lui arhetipale, chiar sîngele increat al lui Christos. Consumarea sacramentală a acestor băuturi îmbracă forma unor beţii colective ce „creează“ (iluzia unei) legături „mistice“ între participanţi şi „anesteziază“ condiţia mohorîtă a omului, abolind (pur local şi provizoriu) regimul cotidian al vieţii, realizînd o „reintegrare orgiastică şi mistică“. Rămîne să medităm asupra diferenţelor insurmontabile ce separă aceste orgii bacchice de participarea euharistică la corpus Christi.

În astfel de analogii, surprinse de Gilbert Durand, este perfect vizibil că „studiile imaginarului“, lipsite de rigoare metafizică, sînt, tocmai de aceea, insensibile la marile disocieri care corespund marilor „diferenţe ontologice“.

În speţă, ceea ce distinge ontologic cele două feluri de băuturi sacre este faptul că, în cazul dionisiac, arborele are rădăcini telurice – aceste energii sînt astfel potenţate în noi. În cazul creştin, arborele sacru este inversat: el are rădăcini celeste: Christos este rădăcina axială (transcendentă) a arborelui adamic (transcendental), iar pîinea şi sîngele christic ne interiorizează în acest trup mistic, spre deosebire de băuturile orgiastice, care ne exteriorizează din trupul mistic, pentru a ne reda trupului cosmic, animalităţii subconştiente. Astfel, ebrietatea şi extazul orgiastic realizează o transcendere descendentă (infraraţională) a conştiinţei finite, care nu este decît analogia inversată a transcenderii ascendente (supraraţionale) a conştiinţei finite prin elevaţia şi extazul mistic. Una realizează o contopire a conştiinţei cu inconştientul, cealaltă, cu supraconştientul. De aici derivă şi fascinaţia, dar şi riscurile ontologice ale acestei forme de depăşire.

Arta: expresie şi vehicul al unui fond ontologic

Acelaşi lucru se petrece, la o altă scară, şi cu formele culturale. Acestea pot sau să ne exteriorizeze, sau să ne interiorizeze, ele pot oferi sau ebrietate orgiastică, sau elevaţie mistică. Ele pot să aibă sau rădăcini telurice, sau uraniene. Există o tradiţie care presupune că tot ce este cultural (de pildă, arta) este automat şi nemijlocit spiritual. În realitate, este vorba despre poziţiile spiritului: sub o formă culturală se pot ascunde sau un fond vertical, al interiorizării meditative, sau un fond orizontal, al exteriorizării disipative. Prin urmare, arta poate servi ambele orientări : setea inimii după această lume imediată sau setea inimii după o lume mai adevărată. Ea nu este decît expresia şi vehiculul unei intenţionalităţi spirituale deja lansate. Intenţia inimii decide ce se creează şi ce se consumă, băuturi „profane“ sau băuturi „sacre“ – circ destrăbălat sau vin răscumpărat.

Opera de artă este, la un prim nivel, expresia eului care creează; mai precis, conţinutul ei este conţinutul inimii lui. În termeni hegelieni, creaţia este o raportare a spiritului subiectiv la Spiritul absolut, din care derivă, sub forma unei afectări, opera – adică spiritul obiectiv.

„Omul de cultură“ are impresia că operele spiritului subiectiv derivă din compilarea (hibridarea) operată asupra spiritului obiectiv (ca patrimoniu al operelor umanităţii). Dar în acest caz nu mai există creaţie, ci intertextualitate orizontală reduplicativ proliferantă. Orice autentică irumpere a noului, prin obiectivările spiritul subiectiv, are o genealogie verticală (inspirată), sau altfel este simplu inter-mixaj orizontal-pleonastic. Prin urmare, adevăratele opere sînt întotdeauna efectul unei meditaţii (concentrare pentru aproprierea sinelui, ca depozitar al vocaţiei – adică al slujirii proprii fiecăruia – şi inspiraţiei – adică al afectării transcendente, ca dar misterios ireductibil).

Artă şi adevăr

În ochii celor mai mulţi, arta trebuie să satisfacă nevoile afective ale omului, sau setea lui de viaţă elevată. Arta ar fi, aici, desfătare. Dar este vorba de mult mai mult. Arta este o formă contemplativă, iar desfătarea este corelatul acestei structuri de viziune, deoarece ea sesizează invizibilul, ideile, semnificaţiile profunde, deci realul inteligibil, şi le încorporează pe acestea în forma pătrunzătoare a sensibilului, fiind deci o analogie plastică şi imanentă a unei visio beatifica supra-formale şi transcendente. Dar ceea ce străluceşte în materie nu este materia însăşi, ci este un splendor al inteligibilului (nu marmura, pur şi simplu, ci expresia şi sensul de fiinţă al lui David plasticizat în ea). Acest inteligibil nu este, desigur, conceptul abstract (post rem), o simplă abreviaţie a universalului concret, ci inteligibilul prototipal, paradigmatic, în sens platonician, ca substanţăante rem. Inerenţa cu totul particulară a acestui inteligibil în sensibil este că aici sensibilul trebuie să exprime într-un mod exemplar, prodigios şi, cumva, într-un mod unic inteligibilul. Şi aici intervin misterul, singularitatea şi genialitatea formei – cînd ea încorporează şi atestă în mod privilegiat paradigma.

Trebuie deci să respingem din start iluzia autonomiei esteticului. Arta („sfera formelor pure“) nu are mai puţin de-a face cu realul decît religia sau ştiinţa, însă ea îl tratează diferit: îl  intensifică, supune materia unei presiuni reconfigurative, pentru ca ea să fie spiritualizată, semantizată. Arta

nu este nici pur mimetică, ea nu se raportează la fizionomii ca la forţe cosmice (mitologie) şi nici nu caută lumea de dincolo printr-o profetică „distrugere a idolilor“ (religia). Ea vrea să găsească adevărul în inima singularului însuşi, tratat însă ca simbol (întruchipare) saturat de universalitate. Afirmaţii precum cea a lui Nietzsche, că „avem nevoie de frumos pentru a nu fi anihilaţi de adevăr“, sînt complet disjuncte cu ontologia operei de artă. Aici, chiar şi ficţiunea, invenţia, fabulosul,fantasticul etc. sînt puse în serviciul adevărului. Nici un mare creator nu a plăsmuit un univers pentru a nu spune nimic. Doar că arta încorporează adevărul în sensibil.Arta, această lume a formelor, este deci o lume a obiectivării spiritului prin forme, simboluri, imagini, ritmuri, sunete, culori, cuvinte etc. Cel care nu poate descifra aceste simboluri intuitive nu pierde doar şansa de a gusta frumosul, ci pierde contactul cu o dimensiune mai adîncă a realităţii. Aşadar, să completăm, „subiectivismul“ care crede că explicitarea imanenţei subiective nu are nimic de a face cu realul se înşală. Există o armonie nu doar întreintelect şi real (cum spune fizica), ci şi între sensibilitate şi real, prin care arta, idealizînd realul şirealizînd idealul, recuperează straturi mai profunde ale adevărului, în sensul lui ontologic, dens de fiinţă. Dar arta, vorbind sensibilităţii, trebuie să afecteze, să atingă; însă, nu putem spune că atingerea e o contaminare numai dacă e vorba de un conţinut el însuşi negativ. Deci, dacă presupunem că arta nu este autonomă din punct de vedere estetic. O experienţă autentică a artei transfigurează pasiunile, care nu mai sînt atît de inacceptabile tocmai datorită „purificării“ lor în maniera în care Aristotel vorbea dekatharsis. Pentru Shakespeare, „scopul teatrului a fost dintru începuturi, şi este, să-i ţină lumii oglinda în faţă, ca să zic aşa; să-i arate virtuţii adevăratele ei trăsături, lucrului de scîrbă propriul lui chip, şi vremurilor şi mulţimilor înfăţişarea şi tiparul lor“ (Ernst Cassirer). Astfel, departe de a ne lăsa „victime“ ale negativului, arta este una dintre şansele noastre de a fi lucizi în raport cu el, şi de a lupta cu el. Cînd un poet înfăţişează o pasiune, el nu ne contaminează cu ea: „nu sîntem robii acestor sentimente“. Cruzimea lui Richard al III-lea nu ne împinge la cruzime, ci ne trezeşte tocmai refuzul acesteia. Cinismul glacial al lui Stavroghin ne trezeşte tocmai umanitatea reactivă simpatetică. Negativul în artă este doar un moment dialectic al reactivării opozitive a afirmativului, aşa cum estetica urîtului evită oximoronul doar dacă urîtul este încadrat ca un contrapunct lateral care reflectă contrastiv frumosul.

Arta este deci aliata spiritului uman, nu adversara stabilităţii lui, şi asta tocmai pentru că arta nu e străină de faptul că adevărul este singurul nostru reazem. Şi, în orice caz, potenţialul emancipator al artei derivă din potenţialul emancipator al adevărului obţinut prin meditaţia asupra realului profund la care trimite arta. Pentru că logos-ul artei nu este decît proiectarea adevărului în sensibilitate. Frumosul este adevărul care arde.

Ce este meditaţia? Ce este spectacolul?

„Să spunem, de la început, că meditaţia este un exerciţiu spiritual foarte puţin practicat în lumea modernă. Deşi atîţia oameni vorbesc de meditaţie şi teme de meditat – un prea mic număr dintre ei cunosc într-adevăr ce înseamnă acest lucru. Pentru că, în general, oamenii moderni îşi

limitează viaţa mentală la probleme mondene, la fapte şi preocupări prea strîns legate de fenomenele trecătoare. [...] Gîndirea este un exerciţiu mental foarte dificil şi foarte nobil – dar meditaţia este cu totul altceva. Prin meditaţie se înţelege – de către toţi maeştrii vieţii interioare – numai acel exerciţiu spiritual prin care omul încearcă să se apropie de marile realităţi  (s.m.); bunăoară, de realitatea morţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti. Obiectele meditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămîne aceeaşi: de a aminti omului legile de fier care îl conduc, realităţile esenţiale pe care el le uită prea des, prins de vîltoarea lumii şi antrenat în durerile şi ambiţiile ei trecătoare“ (Mircea Eliade).

Meditaţia este cea care traversează agonia carcerală a umbrelor şi razele reflectate, pentru a se ridica la adevărata viziune solară trans-carcerală.În acest sens, este foarte clar: marile opere de artă acumulate în „canonul occidental“ sînt, în mare măsură, rod al unei meditaţii şi, deci,aliment al unor noi meditaţii. Ele oferă deschiderea spiritului către spirit, sub forma unei concentrări asupra celor cu adevărat adevărate. Meditaţia este acel tip de concentrare a privirii lăuntrice care reuşeşte să pătrundă intuitiv spiritul din literă, inteligibilul din sensibil acolo unde privirea cotidiană se ataşează suprafeţei textuale/ carnale. Ea scoate semnificaţia care saturează materia, dar cu tot cu concretitudinea particulară a acestei materii (spre deosebire de analiza conceptuală, care degajă abstracţia eliberată de figura accidentală). Sensul este înfăţişat în propria lui apariţie, însă dincolo de aparenţă, exteriorul este resorbit în interior, masivitatea este topită în imponderabil. Măreţia artei rezidă, astfel, în transparentizarea corporalităţii şi a greutăţii realului sensibil. Spectacolul, prin opoziţie, este scoaterea spiritului din sine şi oferirea lui lumii acesteia, cu infinitul ei joc de aparenţe, afazii anti-noetice, debordată de abundenţa simulacrelor alienante. Materialitatea lor opacă închide astfel lumea în seria figurilor înlănţuite pe ecranul plat al exteriorităţii, a suprafeţei aşa-zis semnificante, postmoderne (fără semnificat) – care însă nu semnifică de fapt nimic, ci etalează tocmai... nimic. Această poziţie este echivalentă castrării retorice, care pretinde prezumţios căstilul ar fi tocmai conţinutul, aberaţie egală cu a pretinde cărochia este tocmai femeia. Consecvent, arta care refuză cuplajul formei cu fondul, a exteriorului cu interiorul, al sensibilului cu inteligibilul consacră astfel onanismul unei imaginaţii orizontale, fără inspiraţie verticală.

Toată industria divertismentului nu face decît să distragă, să ne ataşeze nu de ceea ce rămîne, esenţial, ferm şi durabil, ci de „clipa cea repede“ a simulacrelor efemeride: aşadar, de diferenţa-cu-sine a lumii, de neodihna ei fluidă şi de schizofrenia ei mobilă destabilizantă.În acest sens, există artă de spectacol. Prin ea, sau cineva se dă în spectacol, sau cineva montează un spectacol. Rafturile şi galeriile debordează de asemenea opere de artă, de autopunerea „eului auctorial“ în spectacol, prin care capriciile, impresiile şi variaţiile cele mai nesemnificative ale unui ego superficial devin conţinutul abuziv al unei forme (auto)spectaculare. Prin acest joc de scenă, un suflet mediocru vrea să dreneze atenţia lumii asupra propriului anonimat, care fermentează disperarea. Un astfel de suflet există, aşa cum spune Hegel, numai în reprezentarea celuilalt, întocmai ca şi copiii care ar face orice numai să cadă şi asupra lor raza binefăcătoare a unei priviri recognitive.

 Astfel, în spatele comediei publice se ascunde o tragedie privată. Nici un fond masiv şi major nu se vesteşte într-o astfel de auto-textualizare. Spectacolul exhibă atunci minoratul unui eu individual nepătruns de substanţaSinelui universal, neangajat în nici o situaţie a cărei anvergură să ne cuprindă (deci să ne intereseze) pe toţi. Vestimentaţia retorică ascunde nudul exterior al unui vid interior. Vacuitatea meditativă interioară este travestită în aglomerarea spectaculară exterioară.Atunci cînd spectacolul esteoferit, rămîne să întrebăm ce anume am cîştigat fiind „distraşi“ pentru o clipă din viaţa cotidiană. Atît cel care se dă în spectacol, cît şi cel care încasează spectacolul sînt intim legaţi de egocentrismul propriei singularităţi neuniversale. Pentru că uitarea mizelor ultime este tocmai cauza şi, totodată, (d)efectul spectacolului. Ludicul are un sens pentru aceia care, profund angajaţi în urmărirea marilor sensuri, cîştigă un răgaz regenerativ, cu preţul unei sincope ludice. Dar uitarea de sine în uitare, adică pierderea de sine în vinovata amnezie anti-meditativă şi anti-reminiscentă a spectacolului, este reţeta dezastrului şi a disperării pe care „băutura naturală“ excitant-adictivă o aduce pînă la urmă cu sine. Pentru că spectacolul este, în esenţă, o formă de narcotizare, care nu rezolvă problema prinînţelegere (adică prin iluminarea care colonizează tenebrele), ci o refulează sub masca unei mascarade euforice, ocazionate de dansul umbrelor proiectat pe pereţii carcerei (pentru că, de foarte rare ori, spectacolul solicită spiritul meditativ). Spectacolul a supus astăzi arta propriilor lui priorităţi. Artiştii au marketing profesionist şi se promovează ingenios, fericiţi să poată distra poporul însetat de amnezie, în calitate de idoli ai societăţii elevate de consum. Carnaval televizat, galerii scenografiate, caleidoscop autoetalativ, trubaduriadă postmodern-nomadă, circ ambulant, stadion pop-artistic, televiziune textualizată, talk-show exhibativ, distracţie euforizantă – toată industria divertismentului cultural, aşezată pe uriaşul aparat propagandistic care ordoneazăranking-uri, monopolizează galeriile recepte, vinde şi cumpără, inventează şi desfiinţează vedete – un mare viţel mort, de aur fals, cu mii de capete disperate şi milioane de picioare multidirecţionale.

Născut dintr-o sete nevrotică de inovaţie vidă (ca scop în sine, fără conţinut noetic) şi deversat din sulfurozitatea unei excentricităţi anti-canonice resentimentare, pop art-ul a sfîrşit prin a deveni marfă de lux pentru snobismul metropolitan, care capitalizează capriciul paricid şi noocid, cumpără cu aur greu trădarea uşoară a avangardelor, care orchestrează genocidul estetic al deconstrucţiei şi profanează financiar templul frumuseţii inteligibile, acelsplendor al adevărului trupificat. În faţa acestei decapitări contemplative a artei, care din profetică a devenit oarbă şi din sacră a devenit murdară, putem spune, cu Hegel, că „arta a murit“, şi nu trebuie să confundăm reflexele mecanice reziduale ale cadavrului cu o viaţă propriu-zisă.

Concluzie

Dacă se întreabă deci ce este arta, meditaţie sau spectacol?, voi răspunde: ea poate fi oricare. Trebuie întrebat însă – care este sensul ei major? Meditaţia, ca şi spectacolul, pot să se lipsească

de artă. Dar arta trebuie, de fiecare dată, să decidă expresia cui este: a ochiului nostru exterior sau al ochiului nostru lăuntric? Ea vrea ca noi să ne distrăm sau vrea ca noi să contemplăm? Ea vrea ca noi să ne cunoaştem pe noi înşine (intimo meo), într-o singurătate fertilă în care transcendentalul atinge transcendentul, sau vrea ca noi să ne ignorăm într-o gregaritate sterilă, în care transcendentalul este pierdut în empiric? Vrea, în esenţă, pîine şi circ, sau pîine şi vin?