Arta greacă (1650 î.Hr. – 30 î.Hr.)

Religia politeistă a grecilor pune pe primul loc viața pământească, mai importantă decât cea după moarte (considerată tristă și cenușie). Este un politeism antropomorf, care face ca religia greacă să fie diferită de cea egipteană, ezoterică, și ca civilizația să fie un amestec între religie și viața laică. Civilizația greacă este o civilizație deschisă, spre deosebire de cea egipteană sau mesopotamiană, suferind influențe din alte zone geografice și răspândindu-se la rândul său în lume. Arta greacă nu este o artă de curte, ea nu preamărește puterea unui conducător, ci este legată de existența cetății, fiind expresia democrației. Artistul este un artist-cetățean, care creează pentru „binele obștii“. Cultura și arta greacă au formulat un ideal al perfecțiunii umane, idealul uman grec al „omului frumos și bun“. Respectul pentru sănătatea fizică și morală a omului i-a determinat pe greci să-l considere pe acesta centru al universului. Omul devine „măsura tuturor lucrurilor“, iar arta greacă este prima care pune bazele unei concepții antropocentriste. Omul este sursă de inspirație pentru arhitectura, sculptura sau pictura greacă, el este cel care asigură permanența culturii și a artei. Realismul artei înseamnă redarea omului așa cum este, iar idealizarea, așa cum ar trebui să fie, tinzând spre perfecțiune. Sculptura nu a reprezentat copii sau bătrâni, căci aceste vârste implică imperfecțiunea și, deci, nu sunt compatibile cu idealul. Pentru prima dată în antichitate, grecii au încercat să definească noțiuni abstracte precum arta (techné), frumosul (to kalon), trăsăturile lui, relația artă-frumos, simetria și euritmia, proporțiile sau canoanele. Interesul grecilor s-a îndreptat spre cercetarea naturii. Pictura nu s-a transmis decât în forma puținelor fresce arhaice cretane (acestea păstrează influența egipteană) și a scenelor de pe vasele cu figuri roșii și negre apărute încă din secolul al VII-lea î.Hr. Reprezentarea figurativă realistă, de factură grafică, este foarte evoluată, la fel ca și sculptura greacă, păstrată în cantitate destul de mare.

Pictura monumentală este cunoscută doar din descrieri, din copiile romane, în special cele de la Pompei sau Herculanum sau prin intermediul ceramicii pictate. Ea împodobea casele și, mai târziu, palatele elenistice. Tehnica de lucru era cea a frescei sau encausticii. La acestea se adaugă mozaicul, preferat pentru strălucirea culoriilor. (Encaustica este o tehnică de realizare a picturilor în care pigmenții de culoare sunt amestecați cu ceară; aceasta conferă culorilor calități speciale: sunt translucide, nu se întunecă, nu se îngălbenesc și nu crapă.) Subiectele erau alese din legendele mitologice sau din viața reală (mai ales evenimentele istorice). Compozițiile erau ample, cu multe personaje, încadrate în peisaje sau interioare, cu detalii realiste și încercări de sugerare a profunzimii prin plasarea personajelor în planuri diferite. Se cunosc numele unor pictori renumiți cum ar fi Polignot, Exekias și Apelles. Sculpturile de marmură erau la origine colorate, cele mai valoroase datând din epoca clasică. Cel mai mare sculptor al epocii clasice a fost Fidias, creatorul sculpturilor Partenonului de pe Acropola Atenei Ceramica era specifică civilizației grecești, prezentând similitudini de tehnică și tematică cu pictura. Vasele erau decorate de pictori renumiți, iar atelierele de ceramică și pictură erau foarte numeroase. În perioada de început, decorul pictat este așezat în registre suprapuse, pe anumite zone sau pe întreaga suprafață a vasului și cuprinde motive geometrice, florale, zoomorfe și antropomorfe, cu personaje inspirate din mitologie. Ulterior, decorația devine exclusiv figurativă, iar subiectele sunt inspirate din legende sau din viața cotidiană, fiind însoțite adeseori de texte explicative. În perioada arhaică se remarcă vasele cu figuri negre pe fond roșu și figuri roșii pe fond negru, în perioada clasică cele două stiluri sever și liber, iar în perioada elenistică stilul înflorat

Epoca clasică greacă a avut o mare influență asupra artei și arhitecturii epocilor următoare, dar mai ales asupra artei romane.

1