STATUL

Asemănările dintre Platon şi A. se i m p u n l u a t e î n s e a m ă ş i c u a c e a s t ă o c a z i e . P e n t r u

a m â n d o i p o l i t i c a e s t e o ş t i i n ţ ă  practică al cărei scop principal este de a arăta cum pot

fi oamenii făcuţi virtuoşi şi,  pornind de aici, fericiţi. În viziunea lor filosofică, politica

este, în ultimă instanţă, ş t i i n ţ a e d u c a ţ i e i p r i n s t a t . Î n c o n s e c i n ţ ă , d e a i c i ,

p e n t r u a m â n d o i , c o n c e p ţ i a c ă i n d i v i d u l s e s u b o r d o n e a z ă s t a t u l u i ş i î i

a p a r ţ i n e i n t e g r a l a c e s t u i a . C e i d o i s e v o r   deosebi, în primul rând, prin rigoarea diferită pe

care o pun în susţinerea acestor idei. A ş e z â n d b i n e l e s u p r e m î n a c t u l c o n t e m p l a ţ i e i

t e o r e t i c e , e i g ă s e s c c ă v i r t u t e a e s t e incompatibilă cu activităţile mecanice sau

prestaţiile productive şi ca atare din sfera c o n s i d e r a ţ i i l o r l o r s u n t e x c l u ş i d e l a

î n c e p u t , c a n e a v â n d d r e p t l a c a l i t a t e a d e cetăţean, o întreagă categorie de oameni:

agricultori, meseriaşi, negustori.  

S u n t i d e i s p e c i f i c e p e n t r u n i ş t e g â n d i t o r i a c ă r o r c o n c e p ţ i e î ş i g ă s e ş t e b a z a

s o c i a l ă î n t r - o societate în care libertatea unor merge alături cu sclavia altora. Aşa se face că A va

apărea în calitate de apologet al sclavajului, susţinând nu doar caracterul natural alsclaviei ci şi

necesitatea acesteia

Orice asociere a indivizilor într-o comunitate se face în vederea unui scop care e s t e d e n a t u r ă e t i c ă :

u n s p o r î n d i r e c ţ i a b i n e l u i . S t a t u l f i i n d a c e a s t ă c o m u n i t a t e supremă, scopul spre

care el trebuie să tindă constituie, ca atare, un scop suprem, şi a c e s t a e s t e b i n e l e

s u p r e m . D a r u n o m î ş i r e a l i z e a z ă î n t o t a l i t a t e p o t e n ţ e l e s a l e individuale

numai prins în comunitatea socială a statului. Astfel, în raportul dintre e t i c ş i p o l i t i c ,

p o l i t i c u l c o n s t i t u i e v a l o a r e a s u p r e m ă , î n t r u c â t î n d e m n u l e t i c s p r e s ă v â r ş i r e a

b i n e l u i d e c ă t r e f i e c a r e i n d i v i d î ş i g ă s e ş t e d e p l i n a î m p l i n i r e î n s f e r a  politicului,

datorită colectivităţii.

Înşirăm doar câteva dintre acestea (idei), care au lucrat asupra gândirii social-   p o l i t i c e

a l u i A . m a i î n t â i , a m i n t i m i d e i c a r e ţ i n d e n a t u r a c e a m a i p r o f u n d ă

a mentalităţii greceşti, cum este convingerea în superioritatea dar şi în anterioritatea

întregului în raport cu părţile care îl compun, dar şi de sfera reprezentărilor etice cele mai generale ale

omului grec în legătură cu superioritatea sufletului faţă de trup sau a raţiunii faţă de sentimente, pasiuni şi

dorinţe, sau cum ar fi importanţa moderaţiei şi a cumpătării. Este însă vorba şi de idei care aparţin

concepţiei filosofice generale a lui A, ca aceea provenind din teoria sa a cauzelor, cu privire la

identitatea dintre naturau n u i l u c r u ş i s c o p u l c ă t r e c a r e t i n d e a c e l

l u c r u , d u p ă c a r e s c o p u l d e t e r m i n ă retrospectiv natura lucrului respectiv. Idee

foarte importantă şi de mare eficienţă, de   p i l d ă p e t ă r â m u l t e o r i e i a r i s t o t e l i c e a

s t a t u l u i . U r m ă r i n d î n f ă p t u i r e a b i n e l u i l a dimensiunea întregii comunităţi, scopul în

vederea căruia există statul este unul etic,iar acest scop, printr-o relaţie inversă, determină

natura fundamentală a statului cainstituţie politică, dar şi etică în acelaşi timp. Cetatea

oferă cadrul cel mai potrivit  pentru săvârşirea acelui scop final al activităţilor omului care

este binele. “Scopulcetăţii este viaţa bună, iar acestea <de mai sus>există în vederea <aceluiaşi> scop,

iar cetatea reprezintă comunitatea clanurilor şi a satelor în vederea unei vieţi desăvârşiteş i

i n d e p e n d e n t e . A c e a s t a î n s e a m n ă , a ş a c u m a m s p u s - o , o v i a ţ ă b u n ă ş i

f e r i c i t ă . Trebuie aşadar admis faptul că o comunitate politică există în vederea faptelor bune şi n u

< d o a r > î n v e d e r e a v i e ţ i i î n c o m u n . ” . A e s t e î n t e m e i e t o r u l ş t i i n ţ e i

p o l i t i c e , deoarece este descoperitorul virtuţii.

Pentru A, la fel ca pentru cei mai mulţi dintre filosofii greci, virtutea coincidecu fericirea.Deci, omul va fi

fericit întrucât trăieşte în conformitate cu raţiunea, iar aceastăviaţă în conformitate cu raţiunea este

tocmai ceea ce se cheamă virtute. Viaţa î n conformitate cu virtutea se leagă de plăcere,

care reprezintă adevărata activitate a omului, întrucât orice activitate este acompaniată şi se

împlineşte în actul plăcerii. A susţine universalitatea binelui, într-o modalitate cu totul diferită

de Platon.Binele, ca finalitate a oricărei acţiuni omeneşti, este universal, dar fiecare din acestea c ţ i u n i

d e t e r m i n ă o a l t ă f o r m ă a b i n e l u i . C a a t a r e , n u p o a t e e x i s t a d o a r o s i n g u r ă ştiinţă

care să privească întreg binele, în sensul Ideii platoniciene, unice, eterne şi neschimbătoare,

ci o diversitate de ştiinţe, fiecare având ca obiect una din varietăţile  binelui. Această varietate, în care

fiecare formă de bine constituie scopul unei ştiinţe  anumite, este organizată ierarhic, astfel încât binele

suprem, comun tuturor, fiind propriu politicii, aceasta este îndreptăţită să aspire la rangul de ştiinţă

supremă. Este v o r b a d e c e e a c e P l a t o n s p u n e a d e s p r e p o l i t i c ă c a

“ ş t i i n ţ ă r e g a l ă " .

Caracterul natural al statului este întărit de cele două instincte naturale primare pe care le satisface

apariţia sa. Este vorba de instinctul de reproducere şi de instinctul de conservare care îi împinge pe

oameni să se adune în comunităţi. Primul adună la u n l o c u n b ă r b a t ş i o f e m e i e ,

c e l ă l a l t u n s t ă p â n ş i u n s c l a v . C a r a c t e r u l n a t u r a l a l statului este confirmat şi de evoluţia

sa. Instinctul comunitar acţionează în modul cel m a i n a t u r a l î n f i e c a r e o m . T o t c e e a c e

a r e a l i z a t î n i s t o r i a s a o m u l d a t o r e a z ă instinctului său comunitar. De pildă,

perfecţiunea omului nu poate fi realizată în afara societăţii, iar ceea ce oferă societatea omului în această

privinţă este suportul legilor  pentru acţiunile sale. La fel ca şi Platon, dar desigur din alte

motive, Aristotel esteî n c l i n a t s ă r e c u n o a s c ă d e o s e b i t a i m p o r t a n ţ ă a a c ţ i u n i i

l e g i l o r î n s o c i e t a t e . Î n t r - u n anume sens, legile sunt totul; de caracterul lor depinde

buna sau reaua întocmire aunei societăţi, şi este clar că nu poate fi bună societatea care

funcţionează pe bazaunor legi rău întocmite. În orice caz, legea este cea care face din om o

fiinţă bună;a b s e n ţ a l e g i l o r e s t e c e l m a i r ă u l u c r u c a r e s e p o a t e î n c h i p u i

p e n t r u o s o c i e t a t e . S t a t u l t r e b u i e c o n d u s d e c e i m a i î n v â r s t ă , a c ă r o r

e x p e r i e n ţ ă d e v i a ţ ă î i î n d r e p t ă ţ e ş t e l a a c e a s t a , m o t i v p e n t r u c a r e o a m e n i i s e

s u p u n m a i d e g r a b ă c e l o r   v â r s t n i c i , ş t i i n d c ă o d a t ă c u v â r s t a v o r

p u t e a ş i e i d o b â n d i a c e l a ş i s t a t u t d e superioritate. În ceea ce priveşte

educaţia cetăţenilor, statul are o sarcină importantă de îndeplinit: educaţia trebuie să fie

egală pentru toţi, iar prin conţinut ea nu trebuiesă cultive doar calităţile războinice ci în

egală măsură să-l pregătească pe om şi în vederea vieţii paşnice, pentru a putea îndeplini funcţiile

necesare pentru ca o societate să se poată întreţine. Distribuirea funcţiilor utile pentru existenţa unui stat

trebuie să conducă la constituirea celor trei clase fundamentale din societate. Pentru idealul nutrit de

Aristotel, cea mai bună guvernare este aceea în care d o m i n ă c l a s a m i j l o c i e , a d i c ă a c e i

c e t ă ţ e n i a c ă r o r c o n d i ţ i e e s t e c a r a c t e r i z a t ă p r i n modestia poziţiei lor în societate dată de o

avere aşezată în limite rezonabile. Aceasta e s t e f o r m a d e g u v e r n a r e c a r e s t ă c e l m a i

d e p a r t e d e e x c e s e l e e x t r e m e l o r î n c a r e  puterea să fie în mâna celor care posedă totul fie a

celor care nu posedă nimic.

DREPTATEA

Problematica dreptatii este prezentata in Cartea a V-a a “Eticii nicomahice”. Aristotel recunoaste doua

sensuri ale cuvantului. Prin “drept” se intelege ceea ce este legal sau ceea ce este cinstit si just, aceste

sensuri reprezentand dreptatea “universala” si respectiv cea “particulara”. Primul din aceste sensuri nu

este cel pe care I l-am atribui cuvantului “drept” in mod natural,iar aceasta se explica prin faptul ca

δίκαιος a insemnat la oricine “cel ce respecta obiceiul sau normele” in general; iar in legea atica cuvantul

άδϊκειν a fost folosit pentru a exprima orice incalcare de lege. Inculpatul intr-un proces civil este acuzat

de a fi nedreptatit un individ, iar prizonierul intr-un caz penal este considerat a fi nedreptatit cetatea.

Aristotel crede ca legea trebuie sa tina sub control intreaga viata umana si sa impuna, nu atat moralitatea,

deoarece nu poate face ca toti oamenii sa actioneze “de dragul a ceea ce este nobil, ci actiunile conforme

cu toate virtutile. Daca legea unui anume stat face acest lucru doar partial, aceasta se datoreaza faptului ca

legea este doar o adumbrire grosolana si pripita a ceea ce ar trebui sa fie.

Interesul sau principal rezida in “dreptatea particulara”. Omul care “nu este drept” in acest sens este cel

care ia mai mult decat I se cuvine din lucrurile care sunt bune in sine, dar nu sunt intotdeauna bune pentru

o anume persoana, de exemplu bunurile externe cum ar fi bogatia si onorurile. Sa vedem in cate feluri

poate fi considerat cel nedrept. “Se pare ca nedrept este considerat cel care incalca legea, lacomul si cel

care nu respecta egalitatea, astfel incat este evident ca cel drept este cel care se supune legilor si egalitatii.

Deci dreptatea inseamna legalitate si egalitate iar nedreptatea inseamna ilegalitate si inegalitate. Dar,

intrucat cel nedrept este si lacom, el se va preocupa de bunuri, si nu de toate, ci de cele care tin de avantaj

sau dezavantaj si care sunt intotdeauna bunuri, luate in mod absolut, dar nu sunt intotdeauna astfel pentru

un individ determinat. Desii oamenii se roaga pentru ele la zei si vor sa le obtina, totusi nu ar trebui sa o

faca, ci se cuvine sa adreseze rugaminti zeilor ca bunurile luate in mod absolut sa fie totodata bunuri

pentru ei insisi si sa le aleaga pe acestea din urma. Dar cel nedrept nu alege intotdeauna partea mai

mare,ci, pus in fata unor lucruri rele luate in mod absolut, alege partea mai mica. Insa, intrucat si raul mai

mic pare sa fie intr-un fel un bun, in consecinta, si lacomia tine de un bun, de aceea cel nedrept pare a fi

lacom. De fapt el este lipsit de simtul egalitatii; caci aceasta notiune acopera ambele aspecte si le este

comuna.”

Dreptatea particulara este de doua feluri: dreptatea in distribuirea onorurilor si a bogatiei intre cetateni si

dreptatea corectiva prezenta in relatiile dintre oameni. In ambele cazuri el incearca sa arate ca dreptatea

inseamna stabilirea unui fel de άναλοήα (ceea ce inseamna in primul rand proportie si inculde si anumite

relatii numerice).

Dreptatea distributiva angajeaza doua persone si doua lucruri avand ca obiectiv, in cazul uni bun care

trebuie distribuit, sa-l imparta in proportia C:D egala cu proportia meritului celor doua persoane A si B

intre care trebuie impartit. Cu toate acestea meritul este estimat diferit in diverse state. In democratie,

libertatea reprezinta standardul si toti oamenii liberi sunt considerati egali. In oligarhie standardul este

bogatia sau originea nobila iar in aristocratie virtutea. Aristotel are in vedere si distribuirea profiturilor

printre parteneri in proportia in care ei au investit in afacerea lor; impartirea unei mosteniri intra si ea in

acelasi principiu. Prin distribuirea de onoruri Aristotel are in vedere distribuirea functiilor potrivit

“ipotezei” fundamentale a starii speciale pentru care statutul de om liber, bogatia,originea nobila sau

virtutea trebuie sa reprezinte standardul.

PROPRIETATEA

Aristotel- Activitatea intelectuală nu este suficientă. Oamenii nu sunt indivizi izolaţi. “Omul”, scrie

Aristotel, “este din natură un animal social”. Această remarcă nu este un aforism făcut la întâmplare, ci o

mostră de teorie biologică. “Animalele sociale sunt acelea care au o singură activitate în comun; aşa sunt

oamenii, albinele, viespile, furnicile şi cocorii.”. “Şi această însuşire este caracteristică omului, spre

deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a

tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi Statul”.

Primul lucru demn de pus în evidenţă în legătură cu ideea aristotelică de Stat este mărimea acestuia.

“Căci, dacă din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai constitui o cetate.” El

nu şi-a schimbat niciodată părerea că micile oraşe-state erau cea mai propice - şi cea mai naturală - formă

de societate civilă.

Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru care el există.

“Bunăstarea”, care este ţelul Statului, este identificată cu “eudaimonia” (fericirea), care este scopul

individului. Statele sunt entităţi naturale şi, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un ţel.

Noţiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor

democratice este libertatea […] Cea dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în mod

succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”.

Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetăţenilor, însă o mare

parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii

oameni sunt sclavi de la natură, şi deci este permis de fapt să fie subjugaţi.

Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi alte forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e

mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosinţă.” Dar el

adaugă imediat: “Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetăţenii să facă astfel.”. Statul lui Aristotel nu

va dispune de mijloacele de producţie; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul veghează ca

regimul economic al cetăţenilor să fie guvernat potrivit.