Universitatea „ Lucian Blaga”

Facultatea de drept „Simion Bărnuţiu”

Specializarea: Administraţie Publică

Arhivele Evului mediu în

spaţiul European

Coordonator ştiinţific : Conf. univ. dr. Ioan Albu

Student :

Sibiu 2012

Introducere

“…este ştiut că vechimea şi organizarea arhivei unei ţări îi fixează definitiv gradul

civilizaţiei sale. Istoria arhivelor este însăşi istoria civilizaţiilor creatorilor lor, deşi ne dăm

bine seama că păstrarea lor n-a fost lucrul cel mai uşor de înfăptuit. Legislaţia, care a dus la

alcătuirea diverselor arhive şi la protejarea materialului arhivistic, este strâns legată de

istoricul lor însuşi.”1

Cele dintâi arhive s-au constituit încă din antichitate, în orientul antic, la greci şi la

romani. Creatorii de arhive au fost instituţiile politice din stat. Dupa căderea imperiului

Roman, activitatea arhivistică este continuată în imperiul Bizantin şi în ţările arabe. Începând

cu secolele IV-V apar arhivele instituţiilor bisericeşti şi a centrelor monarhale din Apusul

Europei.

Arhivele medievale

Arhivele medievale evoluează pe parcursul trecerii de la feudalism la stat centralizat.

1. Arhivele la începutul feudalismului

Arhivele în timpul orânduirii feudale prezintă mai multe caracteristici. În evul mediu

încep să se formeze arhivele feudalilor laici si clerici. De asemenea iau naştere arhivele

mănăstirilor, care au păstrat privilegiile acordate de suverani relative la drepturi asupra

pământului, la instituirea şi perceperea dărilor şi la imunităţi.

Mai târziu apar arhivele notarilor, care alcătuiau acte de drept privat sau atestau copii

autentice. Cu toate că erau mai variate în conţinut totuşi arhivele din această perioadă, din

punct de vedere organizatoric , arată o inferioritate faţa de arhivele romane.2 Faptul este

explicabil prin trasformările fundamentale, pe care le suferă societatea. Nu mai exista unitate

politică teritorială sau continuitate de domnie şi de administraţie şi de aceea tot ce se poate

păstra depinde de şeful local şi de responsabilul arhivelor respective.

Arhivele care se dezvoltă mai organizat sunt arhivele papale care, în anul 649, au fost

trecute în catedrala Lateran, sub care nume ajung să fie cunoscute. Reorganizate în 1198, când

papa Inocenţiu III dispune păstrarea în registru a copiilor actelor expediate, în cele din urmă

vor ajunge la Vatican (1610) unde se găsesc şi astăzi.

Până în secolul IX şi X nu putem vorbi decât de arhivalii emise de demnitari, adică de

autorităţi , regală sau imperială. Actele însăşi erau păstrate de destinatar. Că au existat totuşi

multe feluri de acte, care nu au ajuns până la noi, ne-o atestă menţiuni din actele care ne-au

rămas sau din termenii care au ajuns până la noi pe alte căi şi prin cronici. Aşa avem un

Magister census (în perioada Imperiului târziu, funcţionar însãrcinat cu centralizarea tuturor 1 Adina Berciu – Drăghicescu „ Arhivistică”, Editura CREDIS, Bucureşti 2007, p.162 Aurelian Sacerdoţean „ Arhivistica”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p.44

datelor referitoare la cens; în timpul lui Constantinus I, magister census se ocupa de

strângerea impozitului senatorial, follis senatorius.), un scriniarius( funcţionar aflat în

serviciul arhivelor imperiale), tabularius, scavinus, scabinus şi mai precis ne-o dovedeşte

cuvântul de notarius care exista şi în subscrierea diferitelor acte ale regilor si ale seniorilor.

Astfel arhivele capătă o tot mai mare extindere , păstrând acte juridice şi diplomatice, cum şi

texte literare.

Tot în această vreme încep să se consimtă arhivele notariale. Notarii, care la început

apar la curţile feudale şi clericale ca scriitori de acte, fac acest lucru şi pentru laici.

Începuturile notariatului se ivesc în statul Longobard. Cu timpul procedeul se laţeşte şi notarii

formează o breaslă de cea mai mare importanţa . Ei vor fi aceia care redactează dar şi

păstrează copiile actelor private. Meseria pare să fi fost bănoasa, fiindcă până astăzi, în Italia

şi în alte parţi sunt familii de notari care n-au schimbat meseria din sec. XII si XIII până

astăzi. În modul acesta s-a păstrat şi arhiva în serii continui.

2. Arhivele în perioada fărmiţării feudale

Statul feudal nu mai dădea cetăţeanului garanţia necesară pentru păstrarea actelor

publice care îi recunoşteau posesia bunurilor sale materiale. Organele locale, care şi-au

asumat această posibilitate prin încrederea din partea concetăţenilor şi care participau la

tranzacţii , ca să nu aibă contestaţii din partea lor, au chibzuit că este necesar sa păstreze

actele lor drept justificare ulterioară. Astfel au luat naştere cunoscutele Gesta municipalia care

stau la originea arhivelor orăşeneşti. Aceste acte , la început păstrate de funcţionarii care le

lucrau, încep să intre într-un local , care e al sfatului, al curiei, devin astfel Archivum curiae, o

arhivă al sfatului respectiv pusă la dispoziţie comunităţii. Asfel s-a ajuns la formarea

“arhivelor comunelor”.

Principiile care au stat la baza constituirii arhivelor comunelor, devin principii de bază

pentru toate arhivele formate ulterior.3 Aceste arhive sunt prezentate sintetic de Pistolese

astfel: a) de la mijlocul sec. XII apar seriile actelor judiciare; b) seriile judiciare de acte şi

statutele sunt păstrate în original lângă “chartae jurium” şi dau fondurilor de arhivă un aspect

nou. Mult timp se procedează la transcrierea lor în registru cu nume multiple ; c) se încearcă o

concentrare a arhivelor prin colectarea, achetarea şi revindecarea actelor, precum şi prin

privarea de drept de moştenire al familiei notarului decedat fără moştenitori , procedeu prin

care se colectau actele deţinute de el; d) în unele comune se introduce obiceiul repartizării

documentelor şi arhivelor pe birouri şi materii. De asemenea înscrisurile care au aceeaşi

provinienţa şi un format identic sunt adesea reunite la un loc şi constituie astfel un început de

realizare a ceea ce se numeşte “ principiul integrităţii seriilor” ; e) se transcriu în registru 3 Aurelian Sacerdoţean „ Arhivistica”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p.45

numeroase categorii de acte publice şi particulare, adunate de unele comune ca să poată avea

deplină şi întreaga autoritate legală; f) în unele comune în care s-a admis publicitatea actelor

apare sub formă de instituţie dreptul fiscului de a percepe o taxă pentru copiile cerute de

particulari. La Viena şi la Florenţa se permitea folosirea arhivei de către public în schimbul

unei taxe încă din secolul XIII.4

3. Arhivele în perioada constituirii statului centralizat

Publicitatea actelor în jurul anilor 1300, pe care o aveau nu numai arhivele comunelor

ci şi ale suveranilor şi principilor teritoriali, începe să fie restrânsă o data cu îngradirea

libertăţilor civice. “Tirania” care se înstituie în fruntea comunelor, ca şi regalitatea în lupta

pentru slăbirea puterii feudalilor, încep să considere arhivele ca bunuri proprii, care trebuie să

servească numai intereselor lor.

Din cauza situaţiei politice importanţa pe care o căpătaseră actele intra în declin.

Comunele ca şi principatele devin autocrate iar autoritatea publică centrală este tot mai

întărită. Arhivele în care se puteau căuta dovezi pentru valorificarea drepturilor personale

încep să fie la îndemâna cetăţenilor din ce în ce mai puţin. Publicitatea actelor este înlăturată

cu desăvârşire încât în secolul XV arhivele devin secrete. Cu toate acestea, încep să se

alcătuiască şi inventare de arhivă pentru a înlesni mai mult consultarea , bineînţeles în folosul

princepelui, dar dând şi în acelaşi timp garanţia că din ele nu vor fi sustrase documentele

importante. Arhivele ajung astfel un instrument al principelui în lupta pentru centralizarea

statului.

Dintr-un motiv sau altul arhivele au trebuit să fie puse mai la adăpost . Unii au izbutit

să creeze mai multe fonduri. O serie întreagă de libri era legată împreuna formând registrul

mare. Aceste registre formau temeiul tuturor arhivelor din Veneţia, Spania, Franţa, Anglia şi

altele. Însa cele mai multe au trecut la fondurile zise secrete şi au fost puse totdeauna sub

supravagherea unui cancelar, care devine astfel mare dregator.

Imparatul Maximilian II (1562- 1576) se gandeşte să facă chiar o centralizare a

arhivelor din imperiu la Innsbruck, oraş socotit atunci centrul Imperiului. Dar cum

centralizarea a fost greu de realizat, n-a izbutit să aducă decât câteva fonduri , care au şi rămas

acolo. E cea dintâi încercare de centralizare a arhivelor.

Ce este mai interesant din perioada secolului XIV-XVI este faptul că arhiva devine un

izvor de informare pentru toţi cei care căutau să reînvie trecutul. Suntem în epoca Renaşterii

şi trecutul este motivul de inspiraţie pentru toate activitaţile umane. Arhiva, deşi a devenit

secretă, prinţii nu au putut să-şi impună voinţa în privinţa conducerii şi administrări ei.

Suntem în faţa unei situaţii îmbucurătoare pentru arhivişti, fiindcă conducerea arhivelor nu se 4 Aurelian Sacerdoţean „ Arhivistica”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p.46

da decât figurilor proeminente din ţara respectivă. 5 La Florenţa amintim pe Leonardo

Bruni(1410-1444) care a condus arhiva florentina aproape 40 de ani, şi ca al doilea cancelar

apare chiar “floarea florii renaşterii” Niccolo Machiavelli. În general cei care au însemnat

ceva în literatura istorică a vremii sunt de meserie arhivişti.

În toată aceasta perioadă e de remarcat şi un caracter propriu al arhivelor. Pe de o parte

există arhivele stabile, aşa numitele scrinia stataria , scrinia armaria sau scrinia palatii,

păstrate de destinatar, sau, când au aparut arhivele de registru, la emitent. Pe de alta parte erau

şi arhivele călătoare, scrinia viatoria, care însoţeau pe suverani oriunde s-ar fi deplasat ei,

când luase fiinţa arhiva de registru şi de registratură. Arhivele călătoare sunt în general cele

ale prinţilor, regilor şi împăraţilor şi erau constituite din seriile ce păreau necesare pentru ca

aceşti înalţi conducători să ia o măsură, sau sa dea o dispoziţie, în orice moment şi în orice loc

s-ar afla.Când conducatorul se afla în trecere pe undeva, el nu putea sa dea un act pe simplă

mărturie, ci trebuia să o controleze în arhiva respectivă, de aceea aducea dupa el convoaie

întregi de lăzi. Soarta acestor arhive viatoria era adesea nenorocită, fie ca suveranul pleca la

război,fie în plimbare de plăcere la vânătoare, consecinţele drumului erau inevitabile. Un

incendiu, o furtună, dar mai ales ,şi aici avem mai multe mărturii, în timp de război, dacă se

pierdea bătălia se pierdea şi arhiva, care devenea un bun al învingătorului ca pradă de război.

Acestea de obicei erau anexate la arhiva învingătorului. În felul acesta s-au transmis actele

unei cancelarii în arhivele altor suverani. Şi astazi găsim acte franceze în arhivele spaniole,

acte imperiale în cele italiene şi invers. Arhiva putea deveni atunci un fel de negoţ al păcii. În

modul acesta au fost pierdute multe arhive ale cetăţilor italiene pe care le-au luat imperialii şi

care au format la ei adevărate fonduri, pe care Italia nu le-a mai putut recupera.

Tot în aceasta perioadă se mai constată apariţia a două probleme arhivistice:

selecţionarea şi vărsarea arhivelor.Către sfârşitul evului mediu arhivele se îmbogăţiseră foarte

mult, mai ales din secolul XIII când a început vărsarea arhivelor de la instituţii la comună

astfel luând naştere arhiva centrală. Cu îngrădirile reglementare pe care le aveau privitor la

conservare şi cu grija pe care arhiviştii o purtau actelor, acestea au ajuns să-i scoată afara din

casă. Primul lor gând a fost deci să scape de ce nu avea valoare: pauci valoris.6 Unii arhivişti

au fost cu grijă mai mare pentru arhive, alţii însă, ca să înlăture tot ce considerau că era mai

încurcat, le socoteau fără valoare şi îngăduiau să fie vândute pe piaţă. Atunci au apărut destui

curioşi şi interesaţi, cum sunt şi azi colecţionarii, care şi-au constituit colecţii foarte

interesante. În apus, unele colecţii au ajuns să numere 30-40.000 de documente, strânse din

toate părţile. Cele care nu erau astfel valorificate li se dădea altă destinaţie sau erau distruse. 7

5 Aurelian Sacerdoţean „ Arhivistica”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p.476 Op.cit. p.487 Aurelian Sacerdoţean „ Arhivistica”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p.49

În epoca modernă numărul creatorilor de arhive a crescut, iar astăzi tot ce a gândit şi a

înfăptuit spiritul uman stă cuprins în urmele pe care le-a lăsat omul. Cele trei mari instituţii de

cultură: arhiva păstrătoare a adevărurilor consfinţite prin acte, muzeul adăpost sigur al operei

mâinii omeneşti şi biblioteca, ca păstrătoare a gândului omenesc scris, păstrează totul cu grijă

şi le arată celor care vor să le vadă, ori le pun la dispoziţia celor care doresc să le cerceteze.

Cu grijă şi cu respect pentru actul scris, arhivele s-au păstrat pretutindeni, ca o dovadă a

gradului de civilizaţie la care a ajuns fiecare popor.8

Bibliografie:

Adina Berciu – Drăghicescu „ Arhivistică”, Editura CREDIS, Bucureşti 2007

Aurelian Sacerdoţean „ Arhivistica”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971

8 Adina Berciu – Drăghicescu „ Arhivistică”, Editura CREDIS, Bucureşti 2007, p.16