ARHITECTURI RELAŢIONALE...2020/08/16 · Arhitecturi relaţionale 5 Mulţumiri O lucrare, o carte,...

©Lumen2016

9 7 8 9 7 3 1 6 6 4 3 6 1

1

Dragoş DASCĂLU

ARHITECTURI RELAŢIONALE

Lumen

2016

Dragoş Dascălu

2

ARHITECTURI RELAŢIONALE Dragoş DASCĂLU

Copyright Editura Lumen, 2016 Iaşi, Ţepeş Vodă, nr. 2

Editura Lumen este acreditată CNCS

[email protected] [email protected]

www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com

Tehnoredactor: Roxana Demetra STRATULAT Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată, indiferent de mediul de transmitere, este interzisă.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DASCĂLU, DRAGOŞ Arhitecturi relaţionale / Dragoş Dascălu. - Iaşi : Lumen, 2016 ISBN 978-973-166-436-1 72

Arhitecturi relaţionale

3

Dragoş DASCĂLU


Lumen 2016

Dragoş Dascălu

4

Pagină lăsatăgoală intenţionat


5

Mulţumiri

O lucrare, o carte, o cercetare, chiar dacă are un unic autor, este o

muncă de echipă. Nici această lucrare nu face excepţie. De aceea, de la bun început vreau să mulţumesc celor care m-au sprijinit şi m-au ajutat pe parcursul realizării ei.

În primul rând doresc să mulţumesc familiei mele pentru că m-au suportat pe durata cercetării şi pentru sprijinul moral şi material fără de care lucrarea nu ajunge până aici. Doresc să mulţumesc prof.dr.arh. Adriana Matei, pentru coordonarea cercetării, pentru libertatea oferită şi răbdarea de care a dat dovadă atunci când lucrurile păreau să se îndepărteze de domeniu. Doamnei profesor Doina Petrescu, University of Sheffield, Sheffield School of Architecture, pentru răbdarea, sfaturile şi sugestiile care m-au ajutat să îmi găsesc piste mai interesante de cercetat. Doamnei prof.dr.arh. Dana Vais, pentru încurajări dar şi atenţionări atunci când cercetarea mergea în direcţii mai puţin interesante.

Mulţumiri domnilor Sebastian Ionescu şi Sabin Borş pentru ochiul critic, întrebările incomode, încurajarea permanentă şi sugestiile făcute pe toată durata procesului.

Extras din volumul:Dascălu, D. (2016). Arhitecturi relaţionale.

Iaşi, România: Lumen.

Dragoş Dascălu

6



Pagină lăsatăgoală intenţionat


7

Cuprins

Introducere .......................................................................................................................... 9

1. PARADOXURILE DETERMINISMULUI ARHITECTURAL ..................... 13 Determinism, determinisme, determinism arhitectural ......................................... 18 Construcţia societăţii - paradigma falansterului ...................................................... 24 Reconstrucţia comunităţii - paradigma unităţii de vecinătate ............................... 52 Re-reconstrucţia comunităţii – New Urbanism ......................................................... 56 O critică structuralistă a determinismului arhitectural ........................................... 59 Soluţia daneză – 3XN şi Jan Gehl ............................................................................. 64 Paradoxurile determinismului arhitectural ............................................................... 66 „Utopia” „puterii” ....................................................................................................... 80

2. DETERMINANT, FUNDAL, ACTANT ............................................................. 91 De la arhitectura-obiect la arhitectura-dispozitiv .................................................... 91 Interacţiunea socială – clarificări şi delimitări .......................................................... 93 Legătura uman – non-uman – teoria actorilor în reţea .......................................... 96 Despre motivaţiile interacţiunilor sociale .............................................................. 100

3. CONSTRUIREA ÎNCREDERII ......................................................................... 107 Ce este încrederea şi la ce foloseşte? ...................................................................... 108 Dispoziţia de a interacţiona – încrederea generalizată ........................................ 114 Construirea încrederii ............................................................................................... 119 Rolul agenţilor în construirea încrederii ................................................................ 122 Construirea „umbrei viitorului” .............................................................................. 132 Arhitectură, participare, încredere .......................................................................... 138 Încredere, funcţiune, utilizare ................................................................................. 150 Includere şi excludere. Faţa întunecată a construirii încrederii .......................... 160

4. UTILIZAREA FAMILIARITĂŢII ...................................................................... 167 Agenţi familiari .......................................................................................................... 169 Rolul mediului familiar ............................................................................................. 173

5. INTRODUCEREA DEZECHILIBRULUI ...................................................... 185 „Ieşirea din rol” ......................................................................................................... 187 „Scoaterea din rol” prin arhitectură ....................................................................... 192 O problemă de legitimitate ...................................................................................... 210

6. STRATEGII ARHITECTURALE DE STIMULARE A INTERACŢIUNILOR SOCIALE ............................................................................ 213

Metodologie şi limitări.............................................................................................. 214 „Passage” vs. „semn de carte” ................................................................................ 234 „Semn de carte” - biblioteca în aer liber ............................................................... 257 EichbaumOper – Mullheim/Essen ....................................................................... 278

7. ARHITECTURI RELAŢIONALE ....................................................................... 293 Agenţi .......................................................................................................................... 294



Dragoş Dascălu

8

Utilizarea über alles ................................................................................................... 304

CONCLUZII ................................................................................................................. 309

Bibliografie ...................................................................................................................... 313

Index imagini .................................................................................................................. 329



9

Introducere

Orice activitate umană este localizată. De la simpla interacţiune faţă-în-faţă, ce se petrece într-un spaţiu clar delimitat, până la tranzacţiile pe Internet ce implică locuinţa sau biroul cumpărătorului, sediul firmei vânzătorului şi locaţia serverelor prin care circula informaţia, toate acţiunile întreprinse de indivizi se petrec în unul sau mai multe spaţii. Arhitecţii (dar nu numai), au observat că în unele dintre aceste spaţii activitatea umană se desfăşoară mai bine, mai plăcut, mai eficient, concluzia fiind că există o corelaţie directă între spaţiu şi acţiunea umană. Unii dintre arhitecţi însă, au împins către extreme diferite abordările relaţiei între arhitectură şi acţiunea umană.

Pornind de la observaţia că în unele spaţii se petrec, de exemplu, mai multe interacţiuni între indivizi, pentru unii practicieni ai spaţiului corelaţia spaţiu – comportament devine relaţie de cauzalitate. Altfel spus, spaţiile cu anumite caracteristici (geometrice, funcţionale, de accesibilitate, de calitate a obiectelor prezente, etc.), au capacitatea de a genera interacţiunile sociale. Pentru alţii însă nu există decât o corelaţie accidentală între acţiunea umană şi spaţiul în care se desfăşoară. Spaţiul, clădirea, obiectele nu au nici o influenţă asupra indivizilor, fiind doar un fundal al acţiunii. Ambele abordări, deterministe / probabiliste şi nihiliste, au fost sprijinite de sociologi şi psihologi.

În cursul istoriei arhitecturii, rolul spaţiului construit în determinarea unor acţiuni sau comportamente specifice a fost investit cu minime şi maxime. Astăzi, pare că ambele tendinţe coexistă. Există, pe de o parte, o creştere impresionantă a practicilor alternative, activiste, care îşi asumă un rol social şi acţionează ca atare. Mulţi dintre arhitecţii care ţin primele pagini ale revistelor de specialitate îşi asumă un rol social, fie că vorbim despre sustenabilitate sau o poziţie ideologică, politică explicită. Aceste practici au fost „certificate” prin premii precum Premiul European pentru Spaţiul Public, care, de exemplu, a fost acordat ca premiu special, în 2010, pentru manifestaţiile idignados de la Puerta del Sol din Madrid, sau prin Bienalele de Arhitectură succesive, 2010 şi 2012, sau 2016 People Meet in Architecture, Common Ground şi Reporting from the front. În acelaşi timp, numărul de obiecte iconice, de clădiri spectaculoase, sau care nu îşi asumă sau nu îşi doresc nici un rol social este în creştere, mai ales în China şi în zona Golfului. Recent, The Guardian a publicat o analiză a şantierelor din Qatar



Dragoş Dascălu

10

dedicate campionatului mondial de fotbal din 2022, arătând că, pe parcursul lucrărilor, au murit peste 900 de muncitori. Zaha Hadid spunea că „nu este datoria mea ca arhitect să privesc la astfel de lucruri (…) nu pot face nimic în privinţa asta pentru că nu am nici o putere să fac ceva. Cred că este o problemă în toată lumea”.

Peste viziunile schizoide privind rolul social al arhitecturii şi al influenţei acesteia asupra comportamentului individual, se suprapune faptul că multe dintre proiectele cele mai interesante de obiecte sau spaţii care reuşesc să genereze acţiuni şi interacţiuni ale utilizatorilor nu sunt realizate întotdeauna de arhitecţi, ci de sociologi, antropologi, activişti, sau de utilizatorii înşişi. Astfel, în timp ce arhitecţii au puncte de vedere la poli opuşi privind rolul social al arhitecturii, alţii, din afara profesiei produc arhitectură cu implicaţii sociale, de multe ori de succes, şi îşi asumă, fără a prelua şi titulatura, rolul de arhitect. În aceste condiţii se pune întrebarea dacă arhitectul (mai) este sau (mai) poate fi un actor social important sau nu.

Este evident că arhitectura şi arhitecţii nu pot salva lumea, dar, în acelaşi timp, nu sunt nici simpli martori tăcuţi ai modului în care alţii reuşesc să o schimbe.

Lucrarea de faţă nu va discuta în mod explicit proiectele care nu îşi asumă un rol social. Deşi, în unele cazuri cel puţin, ar fi necesar, ne interesează mai mult să vedem cum acţionează arhitecţii care îşi asumă un astfel de rol. În plus, nu orice clădire trebuie să îşi propună un rol social anume.

Lucrarea de faţă, folosindu-se de o strategie de cercetare pe bază de studii de caz, încearcă să înţeleagă modul în care arhitectura şi arhitecţii influenţează alţi actori sociali prin intermediul acţiunilor şi produselor acestora. Este o perspectivă ce se separă atât de abordările nihiliste cât şi de cele deterministe şi porneşte de la ideea că dacă arhitectura şi practica arhitecţilor au vreun rol social, atunci acestea trebuie să influenţeze în primul rând interacţiunea socială, considerând fenomenul social ca rezultat al juxtapunerii şi compunerii mai multor acţiuni şi interacţiuni. Astfel, nu vom studia arhitectura, obiectul sau spaţiul arhitectural ca atare, ci modul în care arhitectura ca expresie a unui ansamblu de acţiuni, instituţii, indivizi, practici, poate influenţa relaţiile şi interacţiunile sociale. Iar, dintre toate aceste acţiuni ne interesează în mod deosebit cele întreprinse de arhitecţi, în mod conştient sau nu, pentru a stimula interacţiunile sociale şi pentru a-şi atinge scopul social al intervenţiei. Cercetarea devine astfel o inventariere de strategii posibile de stimulare a interacţiunilor şi se va axa mai puţin pe




11

percepţia utilizatorilor înşişi asupra spaţiilor sau asupra strategiei arhitecţilor.

Întrebarea privind rolul social al arhitectului şi arhitecturii devine astfel:

„Cum pot stimula procesul arhitectural şi acţiunile arhitecţilor

interacţiunile sociale?”

Dacă subiectul rolului social al arhitecturii, al obiectelor şi spaţiilor arhitecturale, este unul discutat şi dezbătut, despre efectul acţiunilor întreprinse în cadrul procesului arhitectural asupra motivaţiilor interacţiunilor sociale se vorbeşte foarte puţin. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să depăşim domeniul arhitecturii. Este necesară o înţelegere a interacţiunii sociale, a motivaţiilor acesteia şi a modului în care procesul arhitectural şi acţiunile arhitecţilor influenţează aceste motivaţii. Pentru acest lucru ne vom folosi de concepte, cercetări, studii din sociologie, psihologie socială, arhitectură, antropologie, filozofie sau ştiinţe politice. Nu ne putem propune o inventariere a tuturor acţiunilor din cadrul procesului arhitectural cu potenţial de a influenţa interacţiunile sociale. De asemenea, nu putem pretinde că tratăm toate motivaţiile interacţiunilor sociale. De aceea, considerăm această cercetare ca una introductivă într-un demers de mai lungă durată ce vizează legătura între arhitectură şi societate în general, şi a analizării mecanismelor sociale utilizate de arhitecţi, conştient sau nu, pentru atingerea scopurilor sociale în particular.

Prima parte a lucrării încearcă să clarifice câteva elemente particulare ale abordării propuse. Prin critica determinismului arhitectural încercăm să surprindem paradoxurile şi pericolele acestora şi necesitatea detaşării de astfel de abordări atunci când vorbim despre arhitecturi cu un rol social. De asemenea, ne justifică faptul că arhitecturile relaţionale, pentru a nu putea fi acuzate de inginerie socială, trebuie să fie clar delimitate de mediul rezidenţial (subiectul predilect al determinismului arhitectural) şi să se îndrepte către spaţiul public. Capitolul al treilea explică abordarea metodologică generală a acestei lucrări, modul în care vom înţelege arhitectura, conceptul de agent, interacţiune socială.

Partea a doua a lucrării dezvoltă structura teoretică pentru analizarea studiilor de caz, pornind de la înţelegerea câtorva dintre motivaţiile interacţiunii sociale. Este dezvoltată o altfel de triadă arhitecturală pentru gândirea rolului social al acesteia: relaţia între agenţii implicaţi în procesul arhitectural, procesul arhitectural în sine şi utilizările / funcţiunile propuse. Această triadă este discutată din punctul de vedere al



Dragoş Dascălu

12

construirii încrederii, al utilizării familiarităţii şi a mediului neproblematic şi al introducerii dezechilibrului într-o rutină existentă şi al „ieşirii din rol”. Această parte combină şi analizează viziuni precum cele ale lui Goffman privind comportamentul în spaţiul public, Giddens, Luhman, Misztal, Gambetta, Putnam, Sennett sau Pagel privind încrederea, cooperarea şi capitalul social; Sennett şi Latour, privind dezechilibrul şi subiectele de preocupare, ca punct de start pentru interacţiune şi cooperare.

Partea a treia a lucrării prezintă studiile de caz, analizate pe baza cadrului teoretic dezvoltat în partea a doua. Acestea arată diverse strategii de stimulare a interacţiunilor sociale, ce utilizează, în doze diferite, toate cele trei strategii – familiaritate, încredere şi dezechilibru.



13

1. PARADOXURILE DETERMINISMULUI

ARHITECTURAL

Răspunsul la întrebarea cât de mult, în cel fel şi între ce limite influenţează spaţiul arhitectural comportamentul uman şi, implicit, interacţiunile şi relaţiile sociale, a fost variat pe parcursul istoriei. Există însă o corelaţie interesantă. În general, perioadele de încredere maximă în forţa arhitecturii de a influenţa comportamentul au coincis cu cele de maxim ale gândirii utopice. Arhitectura a avut întotdeauna o relaţie specială cu utopia. Antichitatea greacă, Renaşterea, socialismul utopic, modernismul, anii 60, sunt perioade în care a fost întrezărit un altfel de viitor al omenirii, din care arhitectura nu lipseşte, fiecare cu o reţetă specifică pentru influenţarea acţiunii umane.

Dar nu arhitectura este întotdeauna cea care face noua societate să apară. De fapt, de cele mai multe ori, arhitectura reflectă în formă construită societatea perfectă şi regulile sale de funcţionare perfecte, nefiind cea care o creează. Cu alte cuvinte, în majoritatea viziunilor utopice, ordinea socială este premergătoare şi determină ordinea spaţială. În Republica lui Platon, de exemplu, ordinea politică a societăţii şi ordinea spaţială sunt manifestări ale Unităţii Universale. Astfel, scopul nu a fost de a desena un proiect, un spaţiu, ci de a crea o ordine politică ideală şi de a folosi oraşul ca explicaţie pentru o teorie etică, o ilustrare a unei gândiri privind ordinea socială: „oraşul este o entitate transcendentă, structura sa este dată a priori datorită relaţiilor numerice ca legătură între organizarea politică, socială şi spaţială, configuraţie a lumii pusă în operă de Demiurg. Această predeterminare geometrică a societăţii care trece prin oraş a făcut ca numeroase construcţii urbane să ia mai degrabă forma discursului” (Solinis, 2005). Forma oraşului reflectă ordinea universală şi ordinea socială gândită de Platon. Polis-ul ideal avea o structură socială austeră şi destul de rigidă ce era reprezentată într-o forma urbană la fel de austeră şi de rigidă (Akkerman, 2000:271). Polis-ul descris de Platon nu este astfel o unealtă de a construi o stare ideală cât mai degrabă „deducerea raţională a structurii acesteia” (Powers, 2008).

De altfel, arhitecţii sunt arareori cei care realizează aceste viziuni. De aceea, ordinea socială (perfectă) determinând ordinea spaţială (perfectă) este mai degrabă relaţia caracteristică viziunilor utopice – arhitecturale



Dragoş Dascălu

14

pentru cea mai mare parte a antichităţii şi renaşterii, cu ecouri până în secolul XIX. O excepţie notabilă este viziunea lui Filarete1. La Filarete vedem printre primele exemple în care ordinea spaţială este cea care generează ordine socială. Sforzinda (imaginea 1), proiectul de cetate ideală creat de Filarete şi dedicat ducelui de Milan, Francesco Sforza, se concentrează pe elementele arhitecturale şi urbane, pe ordinea spaţială. „Voi descrie pentru început un oraş, căci consider că poate fi făcut bun şi frumos. Îi voi descrie circumferinţa [şi] toate clădirile [...] din interior. Vă voi arăta proporţiile, forma şi dimensiunile acestora în conformitate cu calitatea lor şi vă voi arăta în detaliu [...]proporţiile fiecăruia” (în Powers, 2008).

Filarete desenează prima dată oraşul, iar apoi schiţează sau, mai bine

zis, sugerează societatea perfectă. Acesta propune un plan foarte clar al oraşului, o diagramă directoare, o formă perfect desenată, generică, uşor de aplicat şi în alte situaţii. O reţetă urbană de creat societăţi perfecte. Forma construită perfectă devine determinantul societăţii perfecte, dar aşa cum era aceasta văzută de arhitect: viaţa urbană este complet subordonată principelui, amplasat în centru, sprijinit de garda oraşului pentru menţinerea ordinii. Clasele sociale se menţineau diferite, separate, atât ca poziţie în oraş cât şi ca formă a caselor. Filarete preia astfel ideea că ordinea geometrică este universală şi adevărată, dar traduce idealul platonician doar din punct de vedere formal (Arbore, 1978:47) şi acest lucru incomplet. Figura

1 Antonio di Pietro Averlino, „Filarete” (c. 1400 – c. 1469), arhitect, sculptor, teoretician de arhitectură

1. Sforzinda. o stea în 8 colţuri, perfect înscrisă unui cerc, obţinută din două pătrate suprapuse, având colţurile la distanţe egale unul faţă de celălalt. În centru era piaţa catedralei şi palatul dogelui, precum şi instituţiile care controlează viaţa indivizilor, precum casa căpitanului gărzii oraşului.




15

perfectă, abstractă în plan delimitează şi determină conţinutul social. „Instituţiile oraşului nu mai generează planul: funcţia planului este mai degrabă de a aduce conformitatea cu voinţa prinţului în instituţii” (Mumford, 1961: 448). Viaţa se subordonează planului, iar planul reflectă dorinţa Prinţului şi a arhitectului său. Dar, în ciuda detaliului arhitectural şi urban introdus, societatea în sine este descrisă de fapt foarte sumar.

Clădirea care creează o naţiune

Odată cu secolele XVII – XVIII, cu modificările radicale aduse teoriei ştiinţelor, dezvoltarea mecanicii newtoniene şi a matematicilor, arhitecţii încearcă să îşi definească profesia ca ştiinţă2. Arhitectura devine, după Foucault, un instrument ştiinţific de control şi de impunere a unei ordini din partea deţinătorilor puterii. Modul de raportare la relaţia spaţiu construit - societate se schimbă radical, deoarece discuţia despre politică ca artă a guvernării nu mai poate fi disociată de un discurs despre amenajarea spaţiului, urban sau arhitectural. Oraşul începe să fie văzut drept model pentru întreaga naţiune: „Statul va fi bine organizat când un sistem de poliţie la fel de strâns şi eficient ca acela din oraşe va fi extins asupra întregului teritoriu” (în Leach, 1997: 348). Astfel, dacă până în secolul XVIII, viziunile arhitecturale ce îşi propuneau un rol social erau, prin prisma utopiei ce stătea la bază, doar exerciţii intelectuale, moralizatoare, deodată, prin definirea ca discurs ştiinţific, încep să apară primele încercări de construire a societăţii prin arhitectură. Arhitectura devine, de exemplu, un model pentru modelarea unei naţiuni întregi.

După Revoluţia Franceză din 1789, noile corpuri de conducere a Republicii aveau nevoie de un spaţiu în care să îşi desfăşoare activitatea dar şi care să reprezinte noua putere democratică. Astfel, între 5 mai 1789, momentul primei Adunări a Stărilor Generale, şi 1798, momentul în care aceasta se mută definitiv în Palatul Bourbon (sediul actual al Adunării Naţionale), adunările revoluţionare au trecut prin 6 configurări spaţiale în 5 locuri diferite. Niciuna dintre aceste configuraţii spaţiale nu a fost arbitrară, fiecare rezultând dintr-o anumită gândire, având câte un scop precis în influenţarea comportamentului membrilor Adunării. Studiul sociologului Jean Philippe Heurtin este demonstrează că arhitectura acestor camere ale reprezentanţilor „nu sunt proteze, ci medii cognitive ajustate pentru a defini scopul lor reprezentativ”, (Heurtin, 2005).

2 În Architecture and the Crisis of Modern Science, din 1983, Alberto Perez Gomez face o descriere amănunţită a schimbărilor aduse profesiei în acea perioadă.



Continuarea acestui volum o puteţi lectura achiziţionând volumul de pe

sau din librăriile noastre partenere.

www.edituralumen.rowww.lumenpublishing.com

https://www.edituralumen.ro

https://www.lumenpublishing.com

ARHITECTURI RELAŢIONALE...2020/08/16 · Arhitecturi relaţionale 5 Mulţumiri O lucrare, o carte,...

Documents

Transcript of ARHITECTURI RELAŢIONALE...2020/08/16 · Arhitecturi relaţionale 5 Mulţumiri O lucrare, o carte,...