Argumente pro şi contra cu privire la introducerea în România a impozitului unic

Lt.prep.univ. Gabriel POPA

De-a lungul timpului, numeroşi autori au propus introducerea unui impozit unic aducând argumente convingătoare dar şi hilare.

Principalele argumente ale acestora ar fi: • este extrem de simplu, se poate repartiza uşor între contribuabili în

raport cu puterea contributivă a fiecăruia. În afară de simplitatea sa, din punct de vedere al colectării ar duce la simplificarea aparatului administrativ care se ocupă de colectarea lui, deci şi la eliminarea birocraţiei.

Contribuabilul are posibilitatea de a se ocupa mai mult de activitatea sa de bază decât de grija virării la termene diferite a tuturor impozitelor.

• permite stabilirea exactă şi echitabilă a mărimii impozitului, în primul rând deoarece mărimea se stabileşte în funcţie de puterea contributivă a fiecărui contribuabil, iar în al doilea rând se poate stabili cine suportă acest impozit (cine suportă „povara fiscală“) şi nu cine îl plăteşte;

• colectarea ar asigura veniturile necesare acoperirii cheltuielilor publice, ajutând astfel la rezolvarea unor probleme spinoase ale politicilor fiscale ale statului care îl foloseşte;

• plata impozitului s-ar generaliza prin caracterul universal al impozitului [1], în plus fiecare contribuabil ar cunoaşte mărimea exactă a obligaţiilor sale fiscale.

Am putea concluziona faptul că introducerea unui sistem cu impozit unic ar putea elimina neajunsurile sistemului cu impozite multiple, a inechităţilor, nemulţumirilor şi chiar a unor reacţii negative.

Înainte de a discuta cum se poate aplica un asemenea sistem în România, ar fi necesar să aducem în discuţie experienţa acumulată din încercările altor gânditori, economişti etc.

1. Fiziocratul Francois Quesnay a considerat, la mijlocul sec. al XVIII-lea, că unicul izvor al avuţiei (bogăţiei) îl reprezenta exploatarea pământului şi a propus introducerea unui singur impozit direct care să înlocuiască impozitele existente în Franţa, impozit aşezat asupra „produsului net al agriculturii“. Impozitul urma să se aplice fermierilor, care aveau să-l suporte din rentă, nu proprietarilor funciari.

Acestui curent de gândire i s-a alăturat şi americanul Henry George, care propunea abolirea tuturor impozitelor şi introducerea unui singur impozit, impozitul asupra valorilor funciare.

2. Francezul Thiers era adeptul „impozitului unic asupra materiilor prime folosite în industrie“ (sec. al XIX-lea).

Mai amintim că în aceeaşi perioadă, Meurier şi Emile de Gsirardin propuneau impozitul unic asupra capitalului fix, iar George Bernard propunea impozitul unic asupra capitalului fizic şi asupra obiectelor de consum durabile.

3. Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel, se înscrie într-un curent de gândire liberal şi se opune veniturilor obţinute din speculaţii financiare şi penalizări, prin impozitele asupra veniturilor obţinute într-o manieră activă de către întreprinzători şi salariaţi [2]. Nu este adeptul introducerii impozitului unic, ci mai degrabă a unui impozit principal de 1% asupra valorii bunurilor de consum, concomitent cu suprimarea impozitului asupra veniturilor.

4. Thomas Hobbes presupunea că aşezând impozitul asupra a ceea ce oamenii primesc din partea societăţii, asupra consumului, acesta devine mai echitabil (impozit unic asupra cheltuielilor).

5. Britanicul Nicholas Kaldor a propus în 1955 un proiect, „An expenditure tax“, privind introducerea unui impozit unic asupra cheltuielilor globale, un impozit personal şi în rate progresive asupra consumului contribuabilului.

Acest proiect nu s-a aplicat niciodată deoarece acesta implica schimbarea sistemului fiscal al contribuabililor şi administraţiei, dar ar fi trebuit să aibă un nivel foarte mare, ceea ce ar fi făcut să fie greu suportabil şi nepopular.

6. Deşi proiectul britanicului nu s-a aplicat, ideea acestuia a fost preluată 20 de ani mai târziu de un alt laureat al Premiului Nobel pentru economie, James Meade, care şi-a imaginat un sistem nuanţat de impunere a cheltuielilor, cu stratificare în două etape:

a) etajul superior – marii contribuabili – impozit universal asupra cheltuielilor, combinat cu o taxă uniformă asupra valorii adăugate;

b) etajul inferior – micii contribuabili – o taxă asupra valorii adăugate.

Acest sistem urma să se aplice gradual, pentru a nu fi criticat şi atacat dur, prin diminuarea impozitului asupra veniturilor concomitent cu creşterea taxei asupra valorii adăugate şi prin extinderea sistemului şi asupra bunurilor şi serviciilor.

7. O altă soluţie a fost propusă de către André Margairaz şi Fernand Oulés în anii ’70, soluţie care se baza pe tratamentul diferenţiat pe patru niveluri:

a) exonerarea de plată a bunurilor indispensabile; b) o taxă medie pentru bunurile care asigură confortul zilnic; c) o taxă ridicată pentru lucrurile de lux; d) o taxă foarte ridicată pentru consumul de lux ostentativ.

8. Eugen Shueller, fondatorul firmei L’Oreal, propunea impozitul unic asupra energiei consumate în diferite activităţi producătoare de venituri.

Un astfel de impozit ar avea mai multe avantaje: − impozitul s-ar generaliza deoarece nu există activitate

producătoare fără consum de energie; − evaziunea fiscală ar putea fi înlăturată; − sistemul fiscal s-ar simplifica; − contribuabilii ar fi preocupaţi de sporirea veniturilor; − toţi ar fi interesaţi să economisească energie; − o taxă suficient de mare ar putea asigura venituri îndestulătoare

pentru stat. Deşi a găsit suficient de mulţi adepţi şi susţinători, proiectul nu s-a

aplicat niciodată. Adversarii săi au încercat să demonstreze că un astfel de sistem ar penaliza întreprinderile care folosesc tehnologii noi, avansate, încurajând pe cele care folosesc tehnologii învechite şi frânând astfel progresul tehnic şi ar stimula revenirea la tehnologii artizanale.

Necesitatea implementării în România a unui astfel de sistem fiscal ar rezulta nu din gradul înalt al fiscalităţii, el fiind unul mediu faţă de ţările din UE, ci mai degrabă din varietatea impozitelor existente, făcând grea urmărirea şi prelevarea lor la diferitele bugete, întreţinând un aparat administrativ mare, cu numeroşi funcţionari publici şi încurajând astfel evaziunea fiscală şi birocraţia [3].

Chiar dacă unii o consideră utopică, această idee are şi avantaje: • este atractivă prin faptul că este simplă şi convenabilă datorită

costurilor sale reduse; • duce la simplificarea sistemului fiscal, ceea ce atrage reducerea

cheltuielilor cu un aparat fiscal numeros, costisitor şi adesea neeficace;

• evaziunea fiscală ar putea fi eliminată prin controlul fiscal mai simplu şi mai eficace, concomitent cu „eliminarea“ din legislaţie a facilităţilor fiscale;

• încurajază obţinerea de venituri mari, deci stimulează activităţile de producţie şi activităţile comerciale, şi chiar activităţile producătoare de bunuri şi servicii;

• încurajază folosirea unor tehnologii avansate, activitatea de cercetare ştiinţifică şi chiar progresul tehnologic;

• un nivel acceptabil al acestui impozit ar duce la realizarea unor venituri mari pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Dezavantaje: • are caracter nepopular, deoarece restructurarea aparatului

administrativ ar putea sta la baza iniţierii unor mişcări sociale contestatare;

• schimbă politicile fiscale previzionate (probabil că ţările UE nu vor fi de acord din cauza politicilor fiscale ale acestora);

• încurajează nedeclararea unor venituri obţinute din activităţi ilicite, uşor controlabile fiscal.

În România, începând cu anul 2003, au avut loc dezbateri privind introducerea unei cote unice de impozitare.

Argumentele au fost: s-ar putea scoate bani mai puţini, însă de la mai mulţi contribuabili; s-ar diminua veniturile din economia subterană; s-ar aduce la buget circa 600–700 miliarde lei, cu 10% mai mult decât se încasează; s-ar strânge taxele mai uşor datorită simplificării sistemului; s-ar micşora evaziunea; cota unică ar diminua polarizarea socială, oferind clasei de mijloc o şansă de înmulţire a afacerilor; introducerea cotei unice în Rusia, Estonia şi Lituania a avut rezultate spectaculoase.

Opinii nefavorabile asupra aplicării în cotă unică a impozitului: posibilitatea creşterii deficitului bugetar; marea majoritate a populaţiei care are cota între 18 şi 23%, va pierde o parte din salarii sau va câştiga foarte puţin, iar persoanele cu venituri mari vor avea câştiguri; în nici o ţară membră UE nu se aplică cota unică.

Date statistice asupra impozitului în ţările UE: 1. Belgia – între 25% şi 45%; 2. Germania – între 19,9% şi 48%; 3. Franţa – între 0% şi 54%; 4. Italia – între 19% şi 46%;

5. Spania – între 12% şi 32,16%; 6. Suedia – între 20% şi 45%; 7. Olanda – între 32,35% şi 52%.

Din datele statistice rezultă că ţările UE aplică un sistem de impozitare progresiv. Dar desigur contează şi la ce venit se aplică tranşele de impozitare.

Din cele prezentate se poate concluziona că în România cota unică ar conduce la creşterea polarizării sociale, deoarece cei cu salarii şi venituri mici ar avea de suferit, pe când cei cu salarii mari ar avea de profitat.

Lista avantajelor şi dezavantajelor unui asemenea sistem fiscal privind folosirea impozitului unic ca pârghie a politicii fiscale ar putea continua. În acest sens, România ar putea să concureze din punct de vedere al varietăţii impozitelor şi al hilarităţii (s-a vrut introducerea impozitului asupra fumului de la coşurile caselor şi pe scaunele din restaurant), cu Rusia – unde Petru cel Mare a introdus un impozit asupra celor care purtau bărbi şi mustăţi, cu Marea Britanie – care în 1797 introducea impozit asupra pendulelor, şi cu Franţa – unde în timpul Revoluţiei, un deputat a propus introducerea unui impozit pe spirit, căci „lumea se va grăbi să-l plătească, deoarece nimeni nu va dori să fie luat drept prost“ [1].

Note bibliografice

[1] Constantin, I., Tulai, Finanţele publice şi fiscalitatea, Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003, p.217. [2] Văcărel, Ion, Finanţe publice, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1999. [3] Constantin, I., Tulai, Fuga de impozite, în Finanţe, Provocările

viitorului, Craiova, nr.1/2002.