Argumentarea lucrarii

Capitolul 1

Familia

1.1.Caracteristici generale

1.2.Dimensiunea afectivă a familiei

1.3.Caracteristicile sistemului familial

1.4.Funcţiile familiei

1.5.Tipuri de familii

Un studiu privind familiile monoparentale si biparentale ar trebui să clarifice atat

modul în care prin compoziția lor chiar daca se reflecta situatia socio-economica a unei

societati de multe ori releva si instabilitatea familiei moderne care este supusa la

vulnerabilitati intra si extra familiale. Cu toate acestea, definitia data termenului de

familie monoparentala în sine reprezinta o problema si este de înteles de catre publicul

larg ca un sinonim al unor familii în care un parinte singur trăiește cu un copil (copii) sau

în care un singuratic trăieste cu bunicii, cu un nepot (nepoti).

Prin urmare, această categorie de familie include, de asemenea cupluri care traiesc

împreună (uniuni consensuale), "pentru care merită sa ramana necasatoriti ", deoarece se

bucura de mai multe avantaje sociale derivate din acest statut.

O analiza separata a familiilor monoparentale de cele biparentale este foarte rara în

studiile actuale (ca spre deosebire de rapoartele cu privire la persoanele în vârsta,

persoanele cu handicap, persoanele fara adapost, etc). Familiile monoparentale, sau

parintii singuri cu copii, sunt doar discutate marginal, ca parte a analizelor si

controalelor / cercetarilor care s-au concentrat asupra oamenilor cu venituri mici.

Familiile monoparentale apar, în special, ca urmare a unui divort al parintilor, dar si

ca o urmare a decesului unuia dintre parinți sau în cazurile în care o mama singura da

nastere la o copil. O conditie necesara dar nu suficienta pentru tratarea unei familii cu un

singur parinte este în mod similar, ca si în cazul altor familii, resedinta permanenta a

membrilor sai într-o singura locuinta. O crestere dinamica pe termen lung este o

caracteristica tipica a dezvoltarii numarului de familii monoparentale cu copii în

întretinere. Aceasta evolutie este legata, în special, de rata de divort mare. Desi o parte

din cei divortati se recasatoresc iar altii traiesc într-un mod informal într-o uniune

1

consensuala este un adevar de netagaduit ca familiile monoparentale sunt în crestere ca si

pondere statistica.

Sintagma “familie monoparentala1” defineste un tip de familie formata dintr-un

parinte si copilul/copii sai, un grup de personae aflate în relatie de rudenie rezultata prin

filiatie directa sau adoptie fiind considerata tot mai mult ca o alterntiva la familia

nucleara clasica, atat la noi în tară cat si în afara ei. Trebuie subliniat caracterul alternativ

al familiilor monoparentale care nu sunt percepute ca facand parte dintr-un tip “deviant”

sau “anormal”, monoparentalitatea devenind “normala” în conditiile în care înregistreaza

o crestere a frecventei si devine o conduita comuna în societatile actuale. Cresterea ratei

divortialitatii, a fertilitatii ilegitime, schimbarile valorice de mentalitate din ultimele

decenii au facut ca acest tip de familie sa cunoasca o raspandire deosebita. Din punct

de vedere psihosociologic, familia monoparentala poate fi definita ca un grup social,

constituit pe baza relatiilor de rudenie între unul dintre parinti (parinte singur) si

copilul/copii sai, grup caracterizat prin stari afective, aspiratii si valori comune cu alte

cuvinte, familia monoparentala este un grup primar, iar membrii sai întretin relatii

directe, informale.

Tot din punct de vedere mai putin conventional se constata ca familia monoparentala

poate fi si familia ,,camuflata,,2, unul dintre parinţi, desi, în prezent în cadrul familiei

interactioneaza psihologic într-o masura neglijabila cu alti membri ai familiei. O alta

varianta este aceea a familiei devenita monoparentala prin absenta fizica a unuia dintre

parinti, care este plecat o lunga perioada de timp din localitate, fiind fie la munca în

strainatate, fie spitalizat, fie încarcerat. Astfel de cazuri devin tot mai frecvente putand

atrage dupa sine o serie de consecinte nedorite pentru familie : socul suferit de parinte ca

urmare a dificultatilor de a face fata rigorilor de pe piata muncii, eventualul esec sau

aparitia problemelor de sanatate, desfacerea casatoriei, perturbari în socializarea copilului

si chiar esec scolar.

În concluzie, numim familia constituitã din doi adulţi si copii sai ai caror parinţi sunt,

familie conjugal-parentala. Familia parentala poate rezulta ca urmare a unor experiente

diferite: nasterea unui copil în urma unei experiente sexuale juvenile care nu se

concretizeaza într-o casatorie ; decizia unor femei (trecute de 30 de ani de regula) de a

avea un copil în afara unei casatorii legale; divortul sau cupluri cu copii, necasatoriti;

1 Stefan, C., (2006) Familia monoparentala , Ed. Polirom, Iasi, p. 432 Voinea, M., (2005) st. citat, p.5

2

decesul unuia dintre parteneri. Deoarece în marea majoritate (90%) a cazurilor de divort,

mamele sunt cele carora li se încredinteaza copilul, cele mai multe familii monoparentale

sunt alcatuite din femei cu unul sau mai multi copii în întretinere.

Inocularea sistemului de valori tradiţionale ale societăţii, cu preponderenta cele ale

valorilor morale in cadrul familiei subjugate de perceptiile eronate privind viata

conjugala combinate cu cresterea activitatii profesionale parentale, precum si ocuparea

mamei intr-o activitate, alta decat cea casnica poate duce la evidente carente educative ale

tinerilor din societatea de azi.

Relaţiile dintre membrii familiei, precum si atmosfera familiala determina in

personalitatea copilului o influeta directa si hotaratoare asupra formării lui iar modelul

indus de viata parintilor ( actiuni, vorbe ) îi dicteaza comportamentul si conduita.

Parintii au obligaţia sa-i asigure copilului pe langa sanatatea si dezvoltarea lui fizica,

si un mediu securizant propice dezvoltarii abilitatiilor sale care împreuna cu mediul

educational sa derive un viitor adult care sa-si utilizeze aptitudinile sale si sa îsi

dovedeasca utilitatea sociala.

În aceasta lucrare cu ajutorul surselor bibliografice am încercat să găsesc un răspuns

cât mai apropiat de titlul lucrarii având în vedere ca tara noastra trece printr-o perioada de

tranzitie care bulverseaza atat familia care este supusa unor procese care influenteaza

negativ relatiile dintre membrii acesteia cat si filonul educational care in timp cere

stabilitate si o buna prognoza de dezvoltare.

Cercetarea a fost indusa de asumarea faptului că inerentele transformari social-

economice care au o persistenta agresiva asupra actiunilor educative realizate în cadrul

familiei si scolii conditionate de calitatea sau carentele ereditatii, a mediului primar in

care se dezvolta copilul impreuna cu influentele si actiunile educative derulate in familie

si scoala pot exercita in esenta roluri benefice pentru familie si scoala ca importante

instante sociale de socializare a copilului.

1.1.Caracteristici generale

Fenomen raspandit atat la nivel global cat si la nivel national monoparentalitatea este

din ce în ce mai des întalnita remarcandu-se o crestere a numarului de familii

monoparentale reprezentând 24% din familiile la nivel mondial. Un fenomen mai

3

frecvent care conduce la formarea familiilor monoparentale poate fi separarea şi numarul

foarte mare de copii nãscuţi în afara cãsãtoriei. Studiile indicã un raport al familiilor

monoparentale în România de 12,9 din totalul gospodariilor alcatuite dintr-un singur

nucleu familial3.

Femeia tinde sa fie tot mai independenta atat economic cat si ca dezvoltare personala;

chiar si în familia traditionala, rolul acesteia a devenit comparabil cu cel al barbatului, în

timp ce acesta preia multe din functiile îndeplinite pana nu demult de femeie (ex.:

legislatia actuala ofera posibilitatea ca tatal sa beneficieze de concediu pentru cresterea

copilului).

O crestere procentuala a acestui fenomen reprezinta un real pericol pentru

dezvoltarea normala a familiei şi pentru societate. Persoanele cu risc crescut de a forma o

familie monoparentala sunt persoanele de gen feminin, tinerele cu nivel scazut de

scolarizare si care provin din familii dezorganizate.

La nivelul copiilor rezultati dintr-o familie monoparentala, exista un risc crescut de

aparitie a nasterilor nelegitime, abandonuri ale propriilor copii, tulburari de

comportament, esec scolar, sau chiar delincventa. Ȋn caz de divort, aceiasi autori arata ca

reactiilor copilului se manifesta cu cea mai mare intensitate în primul an. La cinci ani

dupa divort, se pot distinge trei grupuri de copii: 34% dintre acestia sunt complet

restabiliti; 29% au o dezvoltare medie si un comportament comparabil cu cel al copiilor

din familiile traditionale, dar uneori încearca sentimente de tristete iar restul manifesta

sentimente de solitudine, uneori depresie4.

Casatoria nu mai constituie debutul uniunii conjugale si nici baza procrearii. Tinerii

încep sa se separe de parinti din ce în ce mai devreme, locuind fie singuri, fie cu prietenii,

fie în cuplu, astfel, procentul coabitarii juvenile devine din ce în ce mai frecvent mai

durabil, încetand sa fie o formã prealabila a casatoriei, ci tinzând catre o permanentizare.

Uniunea partenerilor într-o altfel de coabitare rezida pe afectivitate, dar pentru ca

sentimentele sunt fluide, aceste uniuni au tendinta de a fi mai instabile decât o casatorie

oficiala.

Nu trebuie omis nici aspectul de ordin material, copilul ajungand sa fie privat de

afectiunea parintelui, deoarece acesta tinde sa petreaca mai mult timp la locul de munca

pentru a compensa venitul financiar al familiei. Insa aceasta afectiune limitata de

3 Voinea, M., (2005) st. cit., p.84 Mihailescu, I., (2003) Sociologie generalã, Ed. Polirom, Iasi, p. 240

4

responsabilitatile suplimentare, poate fi inlocuita cu atentia, grija si interesul bunicilor,

fratilor, prieteni apropiati ai copilului, invatatorilor/profesorilor, performante scolare

crescute, toti acestia constituind factori protectivi5.

Mai exista si ipoteza ca in cele mai multe cazuri copii crescuti in familiile

monoparentale sa fie mai predispusi la acte de mimetism care sa repete modelul din

familia de origine, optand pentru o familie monoparentala la randul lor.

Familiei monoparentale îi sunt asociate o serie de probleme de ordin social şi

psihologic la care se adauga şi cele legate de aspectele de ordin financiar. Efectele asupra

copilului sunt relative, ele depinzand de mai multi factori, cum ar fi : resursele materiale

si culturale ale parintelui si modul in care acestea sunt gestionate. Subliniez asadar, ca nu

monoparentalitatea în sine trebuie pusa în discutie, ci particularitatea familiilor de acest

fel.

Se constata de ani buni implicarea statului pe componenta financiara de ajutor social,

dar trebuie avut în vedere faptul ca parintii raman principalii responsabili pentru

cresterea, educarea si formarea copilului iar dezvoltarea armonioasa a copilului are

concretete într-o familie traditionala prin sustinerea si implicarea ambilor parinti, desi

multe studii arata ca este de preferat ca un copil sa creasca într-o familie monoparentala

decat într-o familie traditionala dominata de conflicte.

1.2.Dimensiunea afectivă a familiei

Rolul parintilor este hotarator, deoarece fiecare copil care reprezinta un candidat la

umanitate poate fi educat numai într-un mediu definit prin afectivitate si dragoste; cei

care sunt vitregiti de dragostea parintilor devin mai vulnerabili decat cei carora parintii le

asigura un suport afectiv deplin. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat

cu cel protectiv ce asigura securitatea copilului în fata pericolelor lumii exterioare,

pregatindu-l pentru viata sociala. Este adevarat ca si dependenta afectiva exagerata poate

impiedica procesul maturizarii si al conturarii autonomiei si independentei.

Relatia afectiva a copilului cu parintii lui reprezinta matricea de normalitate a

dezvoltarii sentimentelor fata de sine si ceilalti. Larga majoritate a copiilor abandonati

provin din familii dezorganizate sau aparent organizate, comportamentul deviant fiind

5 Segalen, M., (1996) Sociologie de la familie, Editura Armand Colin, Paris, p.144 -1455

adesea un mod de manifestare ce mascheazǎ existenta unor serioase carente afective si

educative.

Climatul afectiv familial cuprinde un ansamblu de stari psihice, modul de relationare

între membrii ei, atitudini ce caracterizeaza grupul familial într-o perioada mai mare de

timp. Unele carente afective au consecinţe negative asupra procesului de formare a

personalitaţii copilului.

Părintii care nu se înţeleg, se cearta mereu pe tema atitudinii ce trebuie adoptata fata

de diverse fapte ale copilului sau fata de capriciile lui, constituie un mediu neadecvat

pentru dezvoltarea lui. Pe de alta parte copiii crescuti într-un mediu prea protectiv, fara

nici o constrangere, avandu-i mereu la dispozitie pe ambii parinti pentru a le satisface si

cea mai mica dorinta, vor deveni capriciosi, încapatanati, iar mai târziu nu vor putea

suporta frustrarile inerente impuse de disciplina si munca. Scapati de sub controlul si

supravegherea parintilor, ei vor putea ajunge uşor sub influenta grupurilor de

delincventi6.

Parintii abuzivi au fost victime ale abuzurilor parintilor lor chiar daca atasamentul

fata de parinti este un instinct primar iar cauzele ce stimuleaza acest atasament sunt legate

de mediu si in principal de conduita mamei.

De la dialogul afectiv cu mama si de la modelul patern de autoritate, copilul trece

apoi la dialogul cu lumea, deoarece prima distinctie dintre bine si rau va fi de natura

afectiva, deci parentala, peste cate se vor suprapune apoi alte distinctii superioare, cum ar

fi aceea ce corect-incorect, legal-ilegal. Daca un copil nu a avut sansa unor unor parinti

buni (mama afectiva si tata model) ci, dimpotriva, a avut nesansa unor parinti rai (mama

inafectiva, pentru ca nu si-a dorit copilul, si tata abuziv), acesta va vedea lumea ca fiind

rea, asa cum a perceput-o in familie. Un astfel de copil va exterioriza trairile printr-o

opozitie ce va depasi opozitia fireasca a copilului. Copilul care nu a simtit dragostea

materna, la randul sau, nu va putea iubi, nu va putea oferi iubire, pentru ca nu a simtit-o,

va deveni inafectiv si insensibil7.

Pentru a promova implicarea în colectivitate, parintii trebuie să se asigure de faptul ca

fiul (fiica) lor sunt implicati afectiv în toate fazele vietii comunitare şi pentru aceasta este

necesar ca familia sa participe împreuna la evenimente culturale si sociale. Empatia are la

bază trei elemente: abilitatea de a diferentia, identifica si numi gandurile si sentimentele

6 Mitrofan, I., Ciuperca, (1997) Psihologia relaţiilor dintre sexe, Ed. Alternative, Bucureşti, p. 47 - 49;7 Stefan, C., (2006) Familia monoparentala , Ed. Polirom, Iasi, p. 82

6

celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental si

abilitatea de a raspunde în functie de sentimentele celeilalte persoane. O buna capacitate

empatica îl va face pe copil sa se angajeze în jocul, bucuria, tristetea, descoperirile

celuilalt.

Structura si functiile familiei sunt supuse unor variabile, cum ar fi rolul detinut de

componentii grupului familial, tipul de comportament procreativ, securitatea economica

si cea a caminului conjugal. Adoptarea unui model informational de comunicare si

participare sociala dezvolta in relatia de grup expresivitati de comunicare care din punct

de vedere afectiv creaza coeziunea necesara grupului de afiliere.

Exista climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori

climate de neîntelegere, climate de solidaritate sau de ostilitate. Exista climate senine, aaa

cum exista si stari permanente de tensiune care se pot datora si copiilor, dar care depind

esential de tonalitatea de fond imprimata de parinti, de capacitatea lor de a întelege si

îndruma copiii. Un mediu familial framantat de tensiuni, deformat de defectele parintilor,

de viciile sau neînţelegerile lor, de certuri. De acte de violenta, distorsionat prin lipsa

mutuala de afectiune a membrilor sai, constituie un mediu traumatizant pentru constiinta

copilului. Ȋn aceste medii copiii devin, în primul rand, niste acumulatoare suprasaturate

de traumatisme neuro-psiho-afective care, vor pune în circulatie la adolescenta dar mai

ales la varsta adulta, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive8. Cu alte cuvinte,

un copil care a crescut intr-o familie dezorganizata va deveni imun la o lume pe care nu o

va intelege.

Daca unui copil ii lipseste matricea parentala naturala (dragostea materna si

autoritatea paterna) nu va fi in stare sa comunice nici cu universul sau interior nici cu cel

exterior. Lipsa sentimentului de a fi iubit duce la dispretul fata de sine care orientat spre

exterior duce la razbunare. Pentru un astfel de copil, toti cei din jur sunt vinovati de

disperarea sa, va fi razbunator, iar aceasta razbunare va ucide in el orice sentiment de

mila si empatie. Un astfel de copil va fi singuratic pentru ca nu a fost inteles, va fi ostil si

doritor de putere. Vointa sa de putere va deveni cruzime, va fi satisfacut de umilirea

celorlalti, nu va ierta fericirea lor si va dori sa imparta suferinta sa cu ceilalti9.

De regula, cei mai multi copii cu rezultate slabe la învatatura traiesc într-un climat

psihologic deteriorate - neînţelegeri între parteneri, ostilitatea învatatorului, batjocura din

8 Berge A., 1970, p. 289C. Păunescu., 1994, p. 90

7

partea colegilor ş.a. De aceea, indiferent de natura familiei, crearea climatului favorabil

mentinerii si consolidarii cuplului, procrearii, nasterii, cresterii si formarii din toate

punctele de vedere a copiilor, este si trebuie sa fie în atentia familiei. Unde nu este

întelegere, colaborare, coordonare în tot ceea ce se întreprinde, apare ori poate aparea

pericolul deteriorarii climatului afectiv si, în cele din urma a destramarea familiei.

Familia este creuzetul sacru de socializare si stapanire a instinctelor pulsionale,

inclusiv a agresivitatii, afectivitatea fiind calea trasmiterii empatiei umane si implicit

sansa reducerii violentei, precum si intelegerea acestor fenomene complexe.

Stabilitatea, precum şi acţiunile familiei depend, în mare mǎsurǎ, de relaţiile de

comunicare şi interacţiunea membrilor sǎi. Interacţiunea umanǎ reprezintǎ un proces de

dependenţǎ reciprocǎ şi fundamental între indivizi, prin care, actele unui membru se

rǎsfrâng asupra comportamentului celuilalt10.

Relatiile dintre indivizi poarta amprenta personalitatii lor, comportamentele

individuale, atitudinile, valorile, sentimentele si perceptiile sunt cruciale in dezvoltarea

sau excluderea intimitatii.

Interactiunea parinti-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normala a

copilului iar familia ca sistem de comunicare şi mediu de dezvoltare al copilului în primii

ani de viata trebuie analizata si în cadrul relatiilor extrafamiliale care asigura

functionalitatea si stabilitatea ei.

1.3.Caracteristicile sistemului familial

In psihologia familiei, teoria generala a sistemelor si cibernetica (prin Norbert

Wiener, Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvant important de spus. Astfel, a fost

preluata ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate intr-o ordine

nonintamplatoare, care functioneaza pe baza unor reguli si dispune de homeostazie

(echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform careia un sistem este mai mult decat suma

partilor lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decat suma

membrilor ei componenti11.esential in abordarea familiei ca system este interactiunea

interactiunea dintre acesti membri, care se realizeaza dupa anumite reguli, avand anumite

functii si cautand sa isi metina un anumit echilibru.

10 Ciofu C. apud Iluţ P., 1995, p. 17311 Mihailescu, I., (2003) Sociologie generalã, Ed. Polirom, Iasi, p. 163

8

Exista sisteme inchise (care nu comunica cu mediul, nu fac schimb de resurse cu

mediul inconjurator) si sisteme deschise (care comunica cu mediul, fac schimb de resurse

cu mediul inconjurator). Dupa acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere

catre mediul inconjurator, alcatuit din prieteni, rude, vecini, scoala, alte institutii, etc. cu

alte cuvinte relatii de proximitate.

Structura familiala are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie sa reziste la

schimbare (pana la un anumit nivel), dar sa se si adapteze atunci cand circumstantele o

cer, pentru a-si putea mentine integralitatea si functionalitatea. Acest lucru se realizeaza

prin intermediul subsistemelor familiale. Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de

indivizii singuri, fie de ''diade'' (mama-copil, sot-sotie). Ele se pot forma dupa criterii

precum: generatia careia membrii apartin, sex, interese, functii.

Familia actioneaza ca un set de elemente interconectate iar membrii familiei

interacționează unul cu altul în anumite tipare previzibile care mentin anumite functii în

cadrul familiei. Familiile pot avea diferite tipuri de limite si norme care guverneaza

modul în care acestea interactioneaza unii cu altii si pot fi chiar subsisteme din cadrul

unei familii tot mai mari.

1.4.Funcţiile familiei

Etimologic cuvantul functie este de origine latina: function - fr. function, engl.

function, însemnand în limba romana obligatie, sarcina, functie, o actiune desfasurata de

cineva pentru a se achita de obligatiile ce le include o anumita sarcina12. Termenul de

functie se acoperă partial cu cel de statut si rol social, în care statutul se refera la pozitia

unei persoane în sistemul social, iar rolul reprezinta modul în care are loc adaptarea la

conduitele prescrise de statutul social. Rolul poate fi considerat ca aspect dinamic al

statusului.

Toate acestea pot fi transpuse în sanul familiei, în care fiecare membru are un statut

marital, adica un ansamblu de reguli, drepturi şi îndatoriri, asociate pozitiei fiecaruia si un

rol marital ce reprezinta partea dinamica a comportamentului si este orientat în vederea

asigurarii, consolidarii si prosperarii relaţiilor familiale asteptate de parteneri.

Indiferent de natura sa, orice funcţie însumeaza:

12 Petroman P., 2003, p. 269

-responsabilitatile ce le revin familiei în contextual vietii sociale, în raport cu o anumita

etapa ;

-asumptia – actele, operatiile si actiunile pe care sotul si sotia si le asuma în functie de

statusul si rolul ori rolurile dobandite prin casatorie si în timpul coabitarii ;

-capacitatea sau capacitatile de implicare activa si efectiva în cadrul vietii de familie,

preponderant în cadrul subidentitatilor maritala si parentala

-abilitatea empatica – îndemanarea sotiilor de a se situa concomitant si consecutiv, unul

în locul altuia în raport cu statutul si rolurile dobandite de-a lungul existentei familiei13.

De-a lungul timpului, au fost realizate multe clasificari ale functiilor familiei. Astfel,

G.P. Murdock, pornind de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, aprecia

ca aceasta îndeplineste urmatoarele funcţii: sexuala, de reproducere, economica,

educativa ori de socializare. T. Parsons şi R.F. Bales reduc functiile familiei la doua: de

socializare primara în vederea integrarii si de asigurare a securitatii emotionale a

personalitatii adulte.

În fiecare societate exista reguli prin care se interzice anumitor persoane de a avea

relatii sexuale înaintea casatoriei. În asemenea societati, relatiile sexuale dinaintea

casatoriei sunt considerate o modalitate de pregatire în vederea casatoriei si nu o

distractie. Multe din aceste societati, nu numai ca au permis aceste relatii sexuale

premaritale, dar le-au si institutionalizat. De cand exista aprobarea sociala nu mai exista

teama, rusine, nenorocire;

Alte modalitati teoretice sunt posibile, iar multe societati accepta copii realizati în

afara relatiilor de casatorie. Dar nici o societate nu si-a stabilit un set de norme pentru a

întretine copii în afara institutiei familiei. Toate societatile se sprijina pe familie pentru

socializarea copiilor si transformarea lor în adulti, care sa functioneze cu success în

societate.

Familia reprezinta grupul primar al copilului si aici este locul unde începe dezvoltarea

personalitatii lui. Cu timpul, copilul este capabil sa adere si la alte grupuri dupa ce au fost

puse bazele personalitatii.

O familie multiproblematica, este aceea în care exista un sortiment întreg de

probleme si neînţelegeri: saracie, conflicte, lipsa tatalui, lipsa serviciului, alcoolism,

droguri, adulter, boli fizice sau mentale. Aceste familii nu sunt în stare sa îndeplineasca

13 Petroman P., 2003, p. 26-2710

cu succes nici una din functiile familiei si, astfel, determina copii sa constinue modelul

inadecventei si delincventei.

1.5.Tipuri de familii

Criteriile de relevanta pentru identificarea si întelegerea tipurilor de familii sunt: -

numărului de parteneri, -numarul de copii, -orientarea sexuala a celor doi parteneri.

Numarul de parteneri care formeaza familia aduc în discutie familiile poligame si

monogame. Familiile poligame sunt de doua tipuri: familii poliandrice si familii

poliginice. Familiile poliandrice -familii unde femeia are dreptul sa se casatoreasca cu

mai multi barbati sau unde exista mai multi parteneri barbati. Familiile poliginice -exista

mai multe partenere femei, barbatii având dreptul de a alege mai multe sotii. Familiile

poligame au un numar de copii mare. Poligamia este întalnita la unele popoare ce

promovează, după caz, sexul masculin sau feminin pentru a proteja societatea. Familiile

monogame sunt acele familii în care un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească

doar cu un singur partener. Monogamia poate fi serială, adică în cazul decesului

partenerului sau al divorţului, partenerul rămas se poate recăsători. Sau poate fi

monogamie strictă atunci când partenerul nu mai are dreptul de a se recăsători. Societatea

are un rol important în ceea ce priveşte stabilirea dreptului de căsătorie cu unul sau mai

mulţi parteneri, astfel societatea românească promovează monogamia serială. Tot în

cadrul monogamiei, distingem alte două tipuri de familii : familii nucleare, familii extinse

şi familii de origine. Familiile nucleare sunt formate din cei doi soţi şi copii lor

necăsătoriţi. Acest tip de familie cel mai întâlnit şi mai dorit în toate societăţile pentru că

există un grad mai mare de intimitate, de satisfacere a nevoilor sexual-afective, de

siguranţă şi stabilitate şi unde relaţiile democrate şi stabilirea propriilor reguli de

funcţionare familială sunt realizate mai uşor. Familiile extinse sunt formate din mai mulţi

membrii ai familiei ce locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă două sau trei generaţii :

fraţi, părinţi, bunici, copii şi nepoţi. Acest tip de familie este format în cele mai multe

cazuri din două familii nucleare de exemplu doi soţi cu unul sau doi copii care locuiesc

împreună cu părinţii unuia dintre soţi sau doar cu un părinte sau un alt exemplu poate fi o

familie nucleară care locuieşte cu o soră sau un frate căsătorit sau nu, cu sau fără copii.

Familia extinsă se întâlneşte cel mai mult în societăţiile tradiţionale caracterizate prin

11

conservatorism al regulilor şi tradiţiilor familiale. Acest tip de familie impune reguli de

organizare şi funcţionare stricte, astfel familia cea mai în vârstă va fi cea care stabileşte

aceste reguli, iar cel mai în vârstă bărbat va fi considerat capul familiei, luând deciziile

importante în familie. Datorită conservatorismului, tânărul cuplu ajunge de multe ori să

intre în conflict cu cuplul paternal cu care convieţuieşte ducând astfel la scăderea

intimităţii şi satisfacerii maritale.

Uneori se poate ajunge chiar la disoluţia cuplului nou constituit, datorită

neînţelegerilor apărute în relaţia cu părinţii uneori aceasta fiind prea rigidă privind

păstrarea vechiilor obiceiuri. În alte cazuri se poate ajunge la disoluţia cuplului parental

datorită perturbării relaţiilor existente şi producerea de tensiuni, conflicte provenite din

partea cuplului tânăr14. Alteori, relaţiile dintre familiile nucleare se deteriorează după

apariţia copiilor ( nepoţiilor ) deoarece bunicii preiau un rol conducător al familiei având

tendinţa de a deveni părinţi atât pentru nepoţi cât şi pentru părinţii acestora, ducând astfel

la neclarităţi, aceştia nemaiştiind pe cine şi când să mai asculte. Familia extinsă prezintă

şi avantaje semnificative. Astfel fiind mai mulţi membrii în familie există o mai mare

varietate de modele de comportament ce pot fi adoptate de copii. De asemenea, o familie

extinsă poate asigura sentimente mai trainice de apartenenţă şi siguranţă, contribuind la o

dezvoltare psihică bună a copiilor. Mai multe persoane într-o familie permit un mai bun

ataşament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoţională având un

nivel crescut de încredere în sine şi abilităţi de relaţionare cu ceilalţi. Familia extinsă

având un număr mai mare de membrii pot face mai uşor faţă la sarcinile gospodăreşti dar

şi la crizele familiale apărute. Avantajele se măresc cu cât fiecare membru al familiei îşi

cunoaşte şi îşi duce la bun sfârşit rolul pe care îl are şi respectă nevoile şi relaţiile

celorlalţi, mai ales intimitatea. Familia de origine este un alt tip de familie fiind

reprezentată de familia în care s-a născut persoana adică părinţii şi fraţii acesteia.

Criteriul numărului de copii ne dă un număr de patru tipuri de familii : familia fără

copii, cu un singur copil, cu doi copii şi cu trei sau mai mulţi copii. Familia fără copii este

un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Acest tip de familie

este în număr din ce în ce mai mare în zilele noastre deoarece apare fenomenul de

întârziere a momentului naşterii unui copil în cuplu. Motivele ar fi : partenerii doresc să

se bucure de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, să testeze stabilitatea relaţiei

14 Ciuperca ,C. (2000), “Cuplul modern: între emancipare şi disoluţie”, p.6712

lor pentru a nu avea eşecuri printr-un divorţ, doresc să se realizeze economic, financiar

(obţinerea unui serviciu, cumpărarea unei locuinţe etc.). Alte motive ca familia să nu aibă

copii ar fi şi folosirea din ce în ce mai mult a metodelor contraceptive, conştientizarea

greşelilor educative făcute de părinţii partenerilor ce formează cuplul actual, creşterea

ratei divorţurilor, mutarea atenţiei mai mult pe împlinirea profesională a celor doi

parteneri, stresul ridicat datorită creşterii timpului petrecut la serviciu ducând astfel la

scăderea capacităţii reproductive şi a intimităţii în cuplu, reorientarea femeilor către o

viaţă personală şi profesională ducând astfel la amânarea rolului matern. Familiile fără

copii, în majoritatea cazurilor se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, având o

legătură emoţională foarte strânsă între parteneri.

Criteriul orientarii sexuale cuprinde două tipuri de familii, familiile heterosexuale şi

familiile homosexuale. Familiile heterosexuale sunt acele familii în care ambii parteneri

sunt heterosexuali, acestea fiind întâlnite cel mai des în lume. Familiile homosexuale sunt

acele familii în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Aceste familii pot

avea sau nu copii, aceştia fiind proveniţi din căsători anterioare cu parteneri

heterosexuali, prin adopţie sau prin fertilizare in vitro. Acest tip de familie se întâlneşte

mai rar şi a apărut mai recent în tipologia familială. În Europa există câteva state care au

acceptat căsătoriile dintre parteneri homosexuali, dar în cele mai multe cazuri cuplurile

homosexuale sunt acceptate mai bine fără a fi legalizate într-o căsătorie. Homosexuali şi

lesbienele în cele mai multe cazuri preferă să rămână în cupluri fără a mai întemeia

familii punând accent mare pe libertatea personală şi a exprimări sexualităţi.

O diferenţă există în ceea ce priveşte constituirea familiei monoparentale, mai precis

atunci când familia este compusă din mamă şi copil faţă de tată şi copil. Astfel mamele

singure au tendinţa de a nu apela la alte persoane pentru ajutor, astfel acestea ajung la un

moment dat la o suprasolicitare şi la apariţia tensiunilor interioare care mai târziu se pot

transforma în simptome, atât la ele cât şi la copii lor. Tot la mamele singure se întâlneşte

preluarea rolului de tată fapt constatat a fi foarte rar, în cazul bărbaţilor părinţi singuri15.

Datorită acestor schimbări în interiorul familiei, apar modificări ale regulilor, ale

graniţelor dintre membrii familiei şi subsisteme sau modificări ale întregii structuri

familiale. De exemplu, mamele singure tind să fie mai autoritare, mai rigide în aplicarea

regulilor, pentru a suplini lipsa tatălui iar taţii singuri devin în aceste situaţii mai delicaţi,

15 Mitrofan, I (1998).,” Cuplul conjugal-armonie şi dizarmonie, p.5113

mai afectuoşi, dar sunt mai restrictivi în unele reguli. Într-o familie monoparentală pot

apare modificări la nivelul subsistemului adulţilor, astfel el fiind redus la un singur adult,

fapt ce va duce în timp la dificultăţi în modelarea intimităţii erotico-sexuale a copiilor. Ei

au o confuzie în ceea ce priveşte modelul feminin şi cel masculin, deoarece având un

singur părinte, acesta joacă rolul şi de mamă şi de tată. Bineînţeles, ca şi în ceea ce

priveşte sensibilitatea, ei pot fi uneori afectaţi, devenind agresivi atât fizic cât şi psihic

mai ales cu partenerii lor de joacã, tocmai din cauza lipsei unui model concret de tata şi

de mama.

De-a lungul timpului s-au formulat păreri contradictorii datorită mentalităţilor

referitoare la funcţionalitatea familiei monoparentale. În societatea traditională, care avea

la bază familia extinsă, monoparentalitatea era dezaprobată, iar cei care condamnau acest

stil de viaţă erau încurajaţi. În societatea modernă viziunea asupra familiei monoparentale

s-a schimbat.

Familia monoparentală este o familie normală, dar se vorbeşte de faptul că ea

reprezintă o criză a familiei datorită efectelor provocărilor sociale cu care se confruntă şi

cărora nu le poate face faţă: sărăcia şi excluderea socială.

Cercetările sociologice asupra familiei monoparentale s-au centrat pe:

- condiţiile de viaţă şi de vulnerabilitate economică, studii asupra nivelului de trai;

- eficacitatea politicilor familiale, a acţiunilor sociale şi a transferului social;

- efectele „disociaţiei familiale” şi a structurii monoparentalităţii asupra socializării

copiilor.

În societatea contemporană, familia a suferit transformări majore, din mai multe

puncte de vedere, în funcţie de societatea la care ne referim, termenul de „familie”

devenind din ce în ce mai ambiguu. Cauza acestui lucru este varietatea de transformări ce

se concretizează în: extinderea experienţei sexuale premaritale, extinderea coabitării

premaritale, desacralizarea căsătoriei, scăderea nupţialităţii etc. Paralel, se constată

apariţia altor stiluri de viaţă familială: familiile monoparentale, familiile comasate sau

reconstituite, uniunile consesuale, căsătoriile homosexuale sau alte aranjamente sociale.

Cercetările făcute în Europa, S.U.A., Canada au sintetizat factorii care au determinat

schimbări în comportamentele nupţiale şi în modelele familiale:

-diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;

-creşterea gradului de ocupare a femeilor şi dorinţei femeilor de promovare socială;

14

-creşterea independenţei economice a tinerilor;

-creşterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi

singure şi reducerea masivă a frecvenţei căsătoriilor pe motive de constrângere

economică;

-creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale;

-schimbări în moravuri şi creşterea permisivităţii sociale la noile forme de

comportament;

-efecte de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un grup la

altul şi chiar de la o societate la alta16.

Schimbările produse la nivel nupţial şi sexual ce s-au asociat cu factori economici,

sociali şi culturali, au determinat apariţia unor noi tipuri familiale sau extinderea unora

care înainte erau marginalizate.

Datorită diminuării ponderii familiilor nucleare în totalul familiilor există situaţii în

care, în anumite societăţi, mai puţin de jumătate din populaţia adultă face parte dintr-o

familie dezorganizată. Dacă ponderea familiei nucleare a scăzut în Europa, ponderea

familiilor consensuale, a menajelor nefamiliale şi cea a familiilor monoparentale a

crescut.

Familia monoparentală este considerată de unii specialişti ca fiind un tip special de

familie, pe când alţii nu consideră acest grup social o familie.

Familia monoparentală are câteva particularităţi organizatorice şi funcţionale

specifice, diferite faţă de familia cu ambii părinţi. Pentru fiecare dintre cei doi apar noi

tipuri de solicitări ce conduc la schimbări comportamentale. Relaţiile copil-părinte capătă

diferite forme, iar efectele asupra procesului de creştere şi maturizare psihologică a

acestora sunt diferite. Diferenţa între familiile monoparentale şi cele clasice, nucleare este

de natură structurală, pentru că din punct de vedere interacţional şi psihologic este la fel

de complexă ca şi o familie cu ambii părinti. Există cazuri în care o familie

monoparentală nu diferă de o familie cu ambii părinţi în care tatăl lipseste pentru o

perioadă mai lungă de timp. În plus, dacă tatăl din familia monoparentală îşi vede regulat

copiii el poate avea o influenţă mai mare asupra acestora decât tatăl care lipseste mai

mult timp de lângă copii.

16 Scutaru, Anca, (2006), “Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol”, p.114

15

Familia monoparentală este analizată diferit în modele teoretice diferite. Astfel, în

modelul tradiţional este considerată o exceptie, o situaţie limită (prin care unul din soţi a

murit, este plecat pentru perioade mai lungi de timp, sau, foarte rar, este separat sau

divorţat), în care femeile şi copiii (bărbaţii- părinţi singuri sunt cazuri rare) riscă să

rămână fără suport financiar şi să fie nevoite să ceară sprijinul familiei de origine.

Conştientizarea fenomenului monoparental nu s-a făcut brusc, ci odată cu creşterea

lui şi cu intuirea problemelor pe care le ridică. Problema familiilor monoparentale este

din ce în ce mai des luată în discuţie pentru că reprezintă o proporţie însemnată în totalul

familiilor din fiecare ţară. Datorită acestui lucru pe lângă problemele psihologice şi cele

interacţionale mai apar şi probleme economice şi sociale care transformă membrii

familiei monoparentale într-o categorie de dezavantajaţi.

Dificultăţile pe care familia monoparentală le întîmpină pot fi:

- de ordin material: risc mare la sărăcie;

- de ordin biologic: legate de sexualitate şi restrângerea descendenţei;

- de ordin afectiv: datorate absenţei partenerului, a dragostei conjugale etc..

Familiile cu copii sunt predispuse, în România, la sărăcie pentru că fiecare copil

conduce la sporirea cheltuielilor, având în vedere că acesta nu contribuie la venitul

familiei, iar alocaţia este nesemnificativă în raport cu costurile necesare creşterii. Astfel,

70 % din familiile monoparentale cu unul sau doi copii trăiesc sub limita de subzistenţă.

Doar cca. 20 % din cele cu un copil şi cca. 10 % din cele cu doi copii pot fi plasate peste

nivelul minim de trai decent17.

Familia monoparentală se caracterizează printr-o asimetrie a membrilor săi rezultată

din raportul dintre statusul părintelui (de ocrotire) şi cel al copilului (de dependenţă). Din

punct de vedere cantitativ, familia monoparentală poate fi compusă din părinte şi unul sau

mai mulţi copii. Din punct de vedere calitativ, aceasta poate avea forme democratice

(adultul este prieten al copilului) sau forme în care autoritatea adultului este

incontestabilă.

Între familia tradiţională şi cea monoparentală se înregistrează deosebiri

fundamentale. Spre deosebire de familia traditională, care îndeplinea funcţii cu un impact

pozitiv asupra societăţii, familia monoparentală, deşi oferă protecţie şi îngrijire

17 Ştefan, Cristina (2006) ,”Familia monoparentală. O abordare politică. Ediţia a II-a revăzută, p.95

16

membrilor, precum şi un climat de strânsă afectivitate, este deficitară în ceea ce priveşte

mediul securizant şi modul în care conferă statusul.

Datorită faptului că familia monoparentală este ignorată în ceea ce priveşte politicile

sociale, apar o serie de efecte: majoritatea copiilor instituţionalizaţi provin din familii

monoparentale, dificultăţi de adaptare ale copiilor etc. În ziua de azi divorţează mai mulţi

oameni decât în trecut. Dacă în urmă se considera că soţii, chiar dacă nu se înţeleg trebuie

să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, percepţia globală a societăţii asupra

divorţului s-a schimbat în mod radical. Divorţul nu mai este privit negativ, ci ca o soluţie

la o situaţie critică. Separarea afectează existenţa partenerilor prin resursele economice,

statutul rezidenţial, proiectele sau stilul de viaţă, determinând schimbări importante pe

plan spiritual şi afectiv. Motivele divorţului pot fi foarte diferite în funcţie de vârsta

partenerilor, de statusul economic şi socio-profesional, de resursele lor spirituale etc.. De

cele mai multe ori motivele se bazează pe existenţa unor resentimente, pe conştientizarea

faptului că relaţiile maritale au devenit stresante, intolerabile şi singura modalitate de a le

pune capăt este divorţul. În general femeile sunt părinţi singuri şi asigură custodia

copiilor. Există totuşi şi câteva situaţii în care femeile divorţate încredinţează custodia

copiilor.

Cele mai multe familii monoparentale au ca susţinător unic femeile (9 din 10 părinţi

sunt femei). Mamele singure prezintă câteva caracteristici comune:

- extinderea unor sarcini ce nu le sunt specifice şi care necesită timp şi energie.

Aceste sarcini ale rolului nu pot fi îndeplinite cu maximă eficienţă. Femeile cu un nivel

ridicat de şcolarizare şi cu posibilităţi financiare întâmpină, de obicei, mai puţine

dificultăţi decât cele cu un nivel de pregătire scăzut. Acestea din urmă rezolvă mai greu

problemele legate de absentarea de la serviciu datorată îmbolnăvirii copilului, îngrijirii şi

supravegherii copiilor mici;

- apar schimbări în relaţia cu copilul. În multe cazuri, mama împreună cu primul

copil îşi împart rolul parental pentru că îi face confidenţe, consolidându-i astfel rolul

părintelui absent. Consecinţa este că maturizarea copilului se petrece înainte ca acesta să

fie pregătit.

În ceea ce priveşte familia monoparentală condusă de tată putem spune că aceasta

constituie o minoritate. Caracteristicile comune ale taţilor singuri sunt:

17

-au o mai mare libertate financiară decât mamele singure datorită nivelului mai ridicat

de şcolarizare;

-au abilitatea de a satisface nevoile emoţionale ale copiilor;

-cer mai multă independenţă de la copiii lor spre deosebire de alţi părinţi;

-preferă să facă noi cunostinţe, dar evită activităţile sociale unde sunt prezente cupluri

căsătorite. Creşte totuşi implicarea în activităţi politice, de studiu sau de antrenament

formativ suplimentar;

-taţii singuri divorţaţi sunt satisfăcuţi de statutul lor şi se consideră bine adaptaţi spre

deosebire de cei văduvi care întâmpină dificultăţi datorită lipsei de pregătire pentru

aceasta experienţă.

Comparând familiile monoparentale conduse de taţi şi cele conduse de mame s-a

observat că taţii îşi îndeplinesc rolul parental într-o manieră competitivă care are efecte

pozitive asupra profilului psihocomportamental al copilului. Copiii din aceste familii

apreciază şi evaluează gradul de investiţie afectivă al acestuia în mod superior faţă de cei

care aparţin unei familii cu ambii părinţi.

Există mai multe tipuri de familii monoparentale. Clasificarea acestora se face

după diferite criterii.

După calitatea şi performanţa interacţiunilor identificăm:

-familii monoparentale camuflate (când un părinte nu interacţionează psihologic decât

în mică măsură, în ciuda faptului că este prezent în cadrul familiei);

-familii monoparentale în care există legături numai între copii, nu şi între părinţi

(cuplu divorţat, dar care are grijă de copii);

-familii monoparentale în care un părinte este absent fizic pentru că a părăsit

localitatea pentru o perioadă de timp mai lungă sau este spitalizat, deţinut etc.;

-familii monoparentale în care unul din părinţi e decedat;

-familia monoparentală propriu-zisă rezultată în urma divorţului;

-familia monoparentală în care nu există o relaţie legalizată între părinţi (formată din

copil şi părintele necăsătorit).

După numărul membrilor unei familii există familii monoparentale binare (doi

membri), terţiare (trei membri) etc. .

Se consideră ca orice familie include trei dimensiuni:

18

- dimensiunea structurală ce se referă la numărul şi calitatea familiei din punct de

vedere al relaţiilor de rudenie;

- dimensiunea interactivă a organizării familiei ce include procesele de

comunicare şi de contact între membrii familiei;

- dimensiunea psihologică ce include particularităţile membrilor şi sentimentul

ataşamentului şi identităţii comune a membrilor.

Familia monoparentală are multiple consecinţe asupra copiilor. Cercetările asupra

efectelor pe care familia monoparentală le are asupra copiilor au condus la concluzii

diferite. Pe de o parte se consideră că există riscuri mari pentru copil datorită faptului că

atunci când unul din părinţi lipseşte pentru o perioadă mai lungă de timp familia nu mai

funcţionează într-o manieră sănătoasă dar pe termen mediu se consideră că suportul

social şi comunicarea eficientă conduc la sănătatea fizică şi mentală a copiilor din

familiile monoparentale.

Reacţia copiilor la separare este variabilă, în funcţie de mai mulţi factori: vârstă,

timpul care a trecut de la divorţul părinţilor, climatul ce caracterizeză relaţiile părinţilor în

timpul divorţului şi după etc. .

În funcţie de vârstă, copiii mici vor fi cei mai afectaţi. Dezvoltarea lor generală e

bulversată, pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, mai puţin afectuoşi, iar pe

de altă parte par a deveni dependenţi. La copiii de şase-opt ani se constată existenţa unor

sentimente de tristeţe, frustrare, anxietate şi confuzie. Ei trăiesc acut un conflict de

loialitate, cautând contactul cu părintele absent. La această vârstă băieţii par mai

vulnerabili, având probleme şcolare şi de integrare socială. La copiii de 9-12 ani

conştiinţa separării părinţilor este mai clară, iar ei se manifestă mai discret, fiind capabili

să lupte împotriva stărilor psihologice care-i domină. Totuşi, ei trec adesea prin stări de

anxietate, ruşine, durere şi un sentiment al neputinţei care se poate exprima prin furie la

adresa părintelui considerat de ei vinovat sau împotriva ambilor părinţi. În adolescenţă,

reacţiile la separarea părinţilor îmbracă o gamă mai diversă; de la furie, tristeţe şi

sentimente de ameninţare şi nelinişte în privinţa viitorului, la decepţie, indignare sau

chiar dispreţ pentru părinţi.

Fiind pus în situaţia de a rămâne cu un părinte (de cele mai multe ori cu mama) el îl

va învinovăţi pe celălalt sau se va învinovăţi pe sine însuşi pentru că sentimentele sale

19

vor fi de respingere, vinovăţie, neputinţă. Aceste sentimente îl vor face antisocial,

revoltat, nevrotic sau complexat.

O diferenţă între familiile monoparentale şi cele cu ambii părinţi este aceea că în al

doilea tip de familie există o distribuire a responsabilităţilor. În cazul familiei

monoparentale condusă de mamă există o tensiune în adoptarea rolului parental care

creşte pentru că responsabilităţile tatălui trebuie acum îndeplinite de mamă18. Încercarea

acesteia de a îndeplini ambele roluri parentale conduce fie la restrângerea sferei

comportamentale specifice fiecarui rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită din sfera

rolului matern. Sarcinile familiale şi extrafamiliale răpesc mai mult timp mamei şi

consecinţa este diminuarea timpului disponibil pentru relaţionarea cu copilul/copiii săi.

Este adevărat că funcţia socializatoare este diminuată din cauza absenţei unui părinte

(care determină lipsa afectivităţii), dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că şi în

familiile cu ambii părinţi această funcţie este din ce în ce mai puţin îndeplinită. Acest

lucru se datorează faptului că şcoala intervine din ce în ce mai mult în acest proces

preluând atribuţiile familiei. Nu putem afirma că familia monoparentală are o influenţă

negativă asupra copilului datorită diminuării unor funcţii din moment ce şi familia clasică

se confruntă cu astfel de probleme.

Unii specialişti consideră că şansele copiilor de a avea rezultate slabe la testele de

inteligenţă sau de a avea un comportament criminal depind în foarte mare masură de

situaţia din familie, situaţie care este influenţată de prezenţa tatălui. Totuşi, doar pentru că

tatăl nu este vizibil nu înseamnă că este absent pentru că un părinte divorţat poate avea

contacte cu copiii săi şi îi poate influenţa deşi nu este prezent în familie. Chiar şi părintele

decedat poate avea o influenţă asupra copiilor prin amintirea pe care aceştia i-o poartă.

Dacă tatăl este absent în timpul copilăriei există posibilitatea ca dorinţa de realizare a

acestuia să fie reprimată. Copilul nu va avea încrederea de sine care este necesară pentru

a-şi fixa obiective şi pentru a încerca să le atingă. Din acest motiv structurarea

personalităţii lui va rămâne deficitară, mai ales din punct de vedere al orientării către un

viitor personal şi al relaţiilor extrafamiliale. Insuficienţa paternă lasă amprente crude

asupra copilului, iar socializarea lui are şanse foarte mari să fie deficitară. Concluzia

generală este aceea că absenţa părinţilor poate genera probleme de identitate pentru

copil19.

18 Voinea, M.( 1998), “Familia şi evoluţia sa istorică , p. 9619 Voinea, M. (1993), “Sociologia familiei, p.54

20

Părintele nu trebuie să-şi arate niciodată superioritatea faţă de copil pentru că acest

lucru îi poate descuraja sau intimida foarte mult. Copiii simt nevoia să fie mereu în

atenţia adulţilor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-i lăsăm să cunoască efectele reale

ale acţiunilor lor. Libertatea de mişcare este un factor deosebit de important pentru

dezvoltarea şi pentru maturizarea lor socială.

Efectele familiei monoparentale pe termen scurt şi mediu asupra copiilor sunt

diferite de cele asupra părinţilor. Părinţii care asigură custodia manifestă o influenţă, dar

această influenţă nu se manifestă în toate privinţele. Chiar dacă relaţiile părintelui cu

rudele fostului soţ nu se mai manifestă din punct de vedere legal şi se diminuează din

punct de vedere al interacţiunii şi comunicării, nu acelaşi lucru se întamplă cu relaţiile

dintre copii şi rude.

Copii continuă să se considere ai ambilor părinţi pentru că în ciuda faptului că rolul

părintelui ce locuieşte cu ei creşte, nu înseamnă că rolul ceiluilalt se diminuează din

punct de vedere psihologic pentru copii. Părintele este absent din familie numai din punct

de vedere interacţional nu şi din punct de vedere psihologic. Comunicarea dintre copil şi

acesta se păstrează fie chiar şi numai prin intermediul telefonului sau al timpului pe care

îl petrec împreună la sfârşit de săptămână sau în vacanţe.

În Romania, justitia nu permite întotdeauna ambilor părinţi să păstreze legătura cu

copiii lor şi uneori chiar părintele care asigură custodia încearcă să împiedice orice

interacţiune între fostul partener şi copii. Iată motivul pentru care unii specialişti

consideră că ceea ce dăunează copilului nu este faptul că trăieşte într-o familie

monoparentală, ci mediul familial al acestuia.

Copiii din familiile monoparentale conduse de mamă se caracterizează printr-o

maturizare timpurie datorită faptului că de la vârste mici trebuie să rezolve diferite sarcini

domestice şi sunt investiţi cu rolul de parteneri. Datorită faptului că mama singură abdică

uneori de la rolul de părinte şi devine un fel de partener al celui mai în vârstă copil sunt

sporite raporturile de comunicare privitoare la aspecte legate de viaţă. Mama găseşte în

copilul cel mai în vârstă un suport emoţional, determinându-l pe acesta să se maturizeze

înainte de vreme. Copilul preia treptat rolul părintelui absent, iar conflictele ce apar tind

să le imite pe cele vechi. Datorită faptului că cel mic poate fi pedepsit pentru că se

comportă ca fostul soţ, copiii nu îşi pot exprima sentimentele şi trăirile tensional-

21

conflictuale. În timp, pot apărea însă reacţii mascate sub forma unor somatizări sau

conduite nevrotice20.

În cazul în care familia monoparentală este condusă de tată, copiii au mai puţine

atribuţii în ceea ce priveşte treburile casei pentru că părintele caută ajutor în afara

cadrului familial şi de aceea sprijinul copiilor este mai redus decât în familiile conduse de

mamă.

Experienţa unui părinte singur aduce schimbări în relaţia părinte-copil, schimbări ce

se pot produce în funcţie de timpul petrecut de mamă (tată) în familie, de modul în care

separarea a afectat pe copii sau pe părinti, de modul în care părinţii şi copiii au adoptat

noi stiluri de viaţă.

Altă constatare a cercetărilor specialiştilor este aceea că reducerea numărului de

membrii ai familiei are o influenţă asupra copiilor în ceea ce priveşte gradul satisfacţiei

produse de comunicare. Se intensifică interacţiunea copil-părinte singur, creşte gradul de

afecţiune şi scade ostilitatea. Totuşi, conform unor specialişti performanţele intelectuale

şi şcolare ale copiilor sau dezvoltarea lor psihologică nu sunt influenţate de structura

familiei. Odată cu separarea dispar conflictele anterioare dintre părinţi şi se îmbunătăţeşte

climatul familial. În familia monoparentală va scădea inegalitatea de status dintre părinte

şi copil şi se va instaura echilibrul în relaţiile familiale, echilibru ce va favoriza evolutia

psiho-sociala a copilului.

În ceea ce priveşte impactul pe care divorţul îl are asupra copiilor, precum şi

sentimentul că a pierdut un părinte, s-a constatat că ceea ce influenţează fundamental

copilul este contextul în care se petrece separarea. Dacă atmosfera este ostilă, copiii vor fi

încercaţi de sentimente negative (teamă, vinovăţie) şi comportamente negative

(iritabilitate, agresivitate). Majoritatea cercetărilor au avut ca subiecţi copii care

proveneau atât din familii “intacte”, cât şi din familii destrămate şi au căutat să

evidentieze diferenţe statistice între grupuri. Totuşi, rezultatele obţinute nu au fost

concludente datorită mai multor factori21:

- despărţirea se poate produce înaintea divorţului, iar copiii, reacţionează mai

puternic la despărţire decât la divorţul propriu-zis;

20 Stefan, C., (2006) Familia monoparentala , Ed. Polirom, Iasi, p. 7621 Popescu- Brumă, Speranţa (2003),”Dezvoltări dizarmonice de personalitate în copilărie şi adolescenţă,

p.9322

- despărţirea poate avea loc în diferite moduri: fie printr-o despărţire bruscă, fie

datorită deselor plecări şi reveniri, astfel încât măsurarea reacţiilor copiilor trebuie să fie

corelată cu scala de timp a separării, respective divorţului;

- separarea părinţilor se poate petrece în diferite momente ale dezvoltării fizice şi

emoţionale ale copiilor. Datorită acestui fapt, dar şi datorită diferenţelor de temperament

este aproape imposibil ca cei mici să reacţioneze in acelasi fel.

Copilul se va identifica cu părintele “bun”. Consecinţa constă în apariţia unor efecte

psihologice legate de identificarea de rol de sex. Băiatul rămas cu mama va fi supus

fenomenului de supraprotecţie maternal. Fata ar putea fi socializată negativ, educată în

spiritul aversiunii faţă de bărbaţi.

Cercetările efectuate au demonstrat faptul că divorţul poate conduce la diminuarea şi

ignorarea sarcinilor parentale în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copilului: controlul

anturajului, supravegherea performanţelor şcolare, a modului de petrecere a timpului liber

etc. Eşecul grupului familial este de fapt eşecul procesului de socializare datorită faptului

că, absenţa unui părinte, determină identificarea cu un singur model parental al copilului.

Conflictele parentale, abandonarea rolurilor parentale vor afecta personalitatea copilului

care va trăi sentimentul abandonului şi insecurităţii.

Pe termen lung efectele familiei monoparentale asupra copiilor pot fi negative. De

cele mai multe ori odată cu schimbarea structurii familiale sunt adoptate unele măsuri de

adaptare la noua situaţie. În România, situaţia veniturilor părinţilor singuri este gravă.

Datorită faptului că salariul reprezintă principala sursă de venit, iar copiii un factor

principal care facilitează instalarea sărăciei, majoritatea familiilor din această categorie

trăiesc sub nivelul minim de subzistenţă. O astfel de măsură este schimbarea locuinţei cu

una mai mică şi care necesită cheltuieli mai mici. Deşi apar avantaje financiare, evoluţia

copilului poate fi influenţată negativ. Mutarea într-un cartier mai ieftin caracterizat de

sărăcie şi delicvenţă va influenţa comportamentul membrilor familiei. Datorită faptului că

părintele singur îşi va putea supraveghea mai puţin copiii decât ambii părinţi există o

posibilitate foarte mare ca cei mici să cadă pradă unor influenţe negative22.

Efectele familiei monoparentale asupra copiilor sunt multiple şi nu sunt în totalitate

cunoscute. Tocmai de aceea ele rămân o permanentă provocare pentru cercetători.

22 Scutaru, Anca, (2006), “Familia monoparentalã de la vulnerabilitate la autocontrol”, p.67

23

Capitolul 2

2.1 Copilul şi familia monoparentala/ familia biparentala

Una dintre problemele cronice cu care se confrunta societatea noastra este familia

monoparentala care coexista sub presiuni economice – plecarea la munca în strainatate

24

are loc sub spectrul de a avea o stare materiala mai buna, de a ,,reusi în viata,, iar de

multe ori acest proces ireversibil are implicatii dramatice pentru copii ramasi în tara.

Familia este cea care confera siguranta si primul model de apartenenta la un grup, la o

matrice cu care copilul se identifica si prin care îsi dezvolta propria autonomie si propria

identitate. Orice modificare pe care aceasta matrice o suporta, îsi pune amprenta si asupra

dezvoltarii copilului si a modului în care reuseste sa se adapteze la noua realitate.

Structura afectiva a copilului este deosebit de fragila în special la varstele mici si

sensibila la orice schimbare ce o poate pune în pericol. Este esential sa întelegem modul

în care percep copii aceasta “plecare”, trairile si asteptarile lor23.

De multe ori decizia plecarii parintelui/parintilor în strainatate se ia brusc fara

pregatirea emotionala a copilului/copiilor iar aceasta ,,mutare,, este resimtita atat înainte

cat si dupa plecare ca un abandon – copilul poate deveni furios, confuz, abatut, trist,

violent, pot aparea rezultate scolare slabe, tendinte de izolare. Multi parinti nu fac

legatura între plecarea lor si manifestarile copilului în afara unui context familial

modificat care exprima drama copilului ca o portavoce a suferintei întregii familii care

trece printr-un moment dificil de separare si asumare.

Situatia de separare este resimtita de catre copil ca un deznodamant tragic în care se

vede nevoit sa renunte la unul din parinti definitiv, ca pe o parasire.

În ciuda explicatiilor în care i se comunica faptul ca parintele merge acolo pentru a

castiga bani, pentru a-i trimite acasa, pentru a-i cumpara multe lucruri pe care si le

doreste si pe care nu le are, aceasta motivatie materiala este o satisfactie de scurta durata

pentru copil, care ramane extrem de afectat în plan emotional si nu gaseste explicatii

acestei “parasiri”24.

Întotdeauna parintele care pleaca este perceput ca cel care “paraseste” familia si

copilul resimte aceasta plecare ca pe un abandon.Aceasta suferinta traita sub amplificarea

unei nesigurante îl pune pe copil în ipostaza unor acte cum ar fi : îmbolnaviri repetate,

refuzul de a mai merge la gradinita/scoala, aparitia unei stari de iritabilitate însotita

adesea de manifestari agresive, o instabilitate afectiva caracterizata de cresterea excesiva

a sensibilitatii si de aparitia plansului frecvent, dorinta de a se izola, de a sta singur,

23 Stănciulescu, Elisabeta. Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom.1997, p.53 24 Ştefan, Cristina. Familia monoparentală – Aspecte privind protecţia socială, Bucureşti ,Editura Arefeană. 2001, p.85

25

aspectul melancholic/abatut, o pasivitate (lipsa chefului pentru activitati), o stare de

agitatie (permanent îsi cauta ceva de facut pentru a uita).

Copilul resimte nesiguranta în urma separarii cuplului parental ca si cum familia sa

s-ar fi destramat, iar destramarea ei pune în pericol propria lui securitate. Este speriat, iar

teama sa se amesteca adesea cu confuzia de a nu stii unde a plecat, daca se mai întoarce,

cand se întoarce, cat va sta, cand va veni. Foarte multe întrebari fara raspunsuri, multa

incertitudine care creeaza teama. Starea copilului este în stransa legatura cu cea a

parintelui care ramane cu el acasa si care poate fi la fel de afectat de schimbarea produsa,

dar tentat sa nu arate copilului cum se simte25.

Blocajul sau lipsa unei comunicari despre ce s-a întamplat, lipsa de împartasire a

emotiilor - cum se simte fiecare, ce s-a întamplat, duce iremediabil pe de o parte la

ruperea afectiva si de celalalt parinte ramas cu copilul sau este posibil sa apara o dorinta

de fuziune absoluta menita sa acopere golul creat de plecarea celuilalt parinte.

Copii au nevoie sa stie ceea ce urmeaza sa se întample în familie, sa ia parte la

deciziile importante, sa li se explice motivul pentru care se întampla anumite lucruri si

pentru care se iau anumite decizii. Sa fie întrebati cum simt aceste schimbari, care este

atitudinea lor. Confuzia si teama lor poate scadea daca primesc vesti cu privire la locul

unde se afla parintele, ce face acolo, cand va veni, daca pastreaza o relatie constanta cu el

fie direct, fie prin intermediul celuilalt parinte26.

În ciuda unei absente îndelungate a parintelui plecat este imperios necesar sa se

mentina amprenta prezentei parintelui pentru ca acel copil sa nu resimta absenta ca o

pierdere totala – travaliul unui doliu de durata. Nu suntem în masura sa judecam un

parinte care pleaca, atata timp cat realitatea si motivele aferente ei nu îi sunt favorabile

pentru asigurarea unei bunastari si stingerea nevoilor la un nivel decent de viata. Aceste

decizii duc la o multitudine de reactii ale copilului care trebuie întelese si elaborate

împreuna cu copilul.

Cazul special al familiei monoparentale nu e obligatoriu sa pornesca într-un puseu de

analiza, de la prejudecata insuccesului asigurat. Si categoric nu se poate încadra cu un

procent prea mare în categoria cu parintele "face-tot" si, mai ales, "este tot" ! Diada copil-

25 Mitrofan Iolanda, Mitrofan Nicolae, Familia de la A la Z - Mic dicţionar al Vieţii de Familie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p.3226 Mitrofan, Iolanda, Cuplul Conjugal, Armonie şi Dizarmonie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p.18

26

parinte prezent va cuprinde, pentru totdeauna triada parinte-absent-copil-parinte- prezent.

Îsi poate asuma parintele prezent sarcinile sale si pe ale celui absent în mod integral? Ce

înseamna aceasta presiune social-emotional-economica pentru el? Dar pentru minorul

prins, de multe ori între transeele unui razboi cu nuante de la cald la rece care determina

confuzii ireversibile?27

De multe ori parintele uita de angajamentele luate iar dificultatile de adaptare

preseaza parintele cu un rol-status modificat, caruia îi este dificil sa "prinda" calea de

mijloc în relatiile cu copilul sau. Ca si copilul, parintele ramas poate trece prin stari

emotionale pe care nu si le-a imaginat si în acelasi timp, nu poate uita de prezenta

copilului spectator si vulnerabilizat de situatie.

Cazurile particulare ale copilului-problema provenit dintr-o familie monoparentala

seamana, uneori cu cele ale copilului ce provine dintr-un cuplu marital în deriva. Copilul

experimenteaza dezradacinarea sa, într-un moment în care coloana sa morala este înca

fragila. Este dezorientat si va dezvolta diferite mecanisme defensive pentru protectia eu-

lui sau. Copilul-problema din familia monoparentala traieste distrugerea triadei privindu-

si parintii cu mirare împletita cu furie, dezamagire, tristete - ajungand din pacate, la

asumarea unei vinovatii explicative situational28.

Copilul cu un parinte are un traseu emotional etapizat, se simte abandonat, nedreptatit

si în functie de sexul sau, de relatia anterioara cu parintele absent, de propria personalitate

- se va comporta diferit – de la caz la caz.

Astfel, un baietel se poate alia uneori cu mama, cu care a ramas resimtind plecarea

tatalui ca pe o necesitate si de aici derivand starea de bine în familie. În acest caz e

obligatoriu ca mama sa pastreze echilibrul parteneriatului, nelasand ca baiatul sa preia

rolul-statusul de sot. Pentru ca în acest punct pot aparea mai multe tipuri de pericole,

împiedicand dezvoltarea naturala a minorului. Mama îl va determina prin atitudinea sa

matura si echilibrata sa înteleaga ca - el - baietelul - va fi un ajutor nesperat si necesar, ca

se bazeaza pe el, mai mult decat în trecut, nesacrificandu-si propria evolutie pentru a oferi

suport mamei. El-baiatul e un sprijin, dar îsi asuma prioritar rolul de fiu29.

27 Baran Pescaru, Adina, Familia azi - O perspective socio-pedagogică, Bucureşti ,Editura Aramis 2004, p.5428Mihăilescu, loan, Familia în societăţile europene, Bucureşti, Editura Universităţii, 1999, p.94

29 Voinea Maria, Psihosociologia familiei, Ed. Universităţii Bucureşti, 1996, p.7927

În societatea noastra, familiile monoparentale sunt considerate abateri de la familia

clasică-biparentală. Familia cu mamă şi tată reprezintă idealul si de aici toate

interpretarile de rigoare.

Percepţiile negative sunt alimentate de prejudecata conform căreia copii se dezvoltă

mai bine într-o familie de tip nuclear, decât în cadrul uneia cu un singur părinte. Dar se

ştie că familia monoparentală întâmpină dificultăţi de ordin material (fiind una din

familiile cu un risc mare de sărăcie, existând un singur venit şi necesităţi de consum

sporite prin prezenţa mai multor persoane, dintre care şi a copiilor în creştere);

disfuncţionalităţi de factură biologică (probleme legate de sexualitate şi restrângerea

descendenţei); deficienţe afective (implicate de absenţa partenerului adult, a dragostei

conjugale şi a apariţiei unor frustrări legate de rolurile extinse în neconcordanţă cu

resursele, inclusiv cele sufleteşti).30

Deprivarea paterna înseamnã lipsa unui model autoritar pentru copil, ceea ce poate

duce la o autoritate exagerata din partea celuilalt parinte. Acest lucru îi poate afecta

sanatatea mentala.

Cercetările efectuate referitoare la consecinţele suportate de copii crescuţi în familii

monoparentale au demonstrat că există aspecte negative. De pildă, ei pot suferi depresii

puternice şi pot fi stresaţi în plan emoţional, pot afişa un comportament nepotrivit la

şcoală, pot avea dificultăţi de adaptare şi pot fi forţaţi să preia responsabilităţi de adult,

de timpuriu.”31 .

Ajunşi la maturitate aceşti copii îsi vor transfera tendintele de a forma familii

monoparentale, realizări materiale şi profesionale scăzute, dificultăţi de formare a unor

relaţii de durată cu partenerii. În esenţă, copii care cresc într-o familie cu un singur

părinte biologic trăiesc mai rău, în general, decât cei crescuţi de ambii părinţi, care

locuiesc împreună, indiferent de rasă şi mediul educaţional al acestora, indiferent de

faptul ca părinţii sunt sau nu căsătoriţi atunci când se naşte copilul şi indiferent de faptul

că părintele care locuieşte cu el se recăsătoreşte sau nu.

Un număr considerabil de cercetători a subliniat faptul ca implicaţiile sociale diferă în

familiile în care părinţii nu sunt căsătoriţi faţa de cele în care exista doar un adult.

Declinul apărut în urma lipsei tatălui prezintă consecinţe de lunga durata : criminalitatea,

violenţa de tip juvenil a crescut o perioadă în care numărul total al tinerilor a rămas

30 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.8331 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.15

28

relativ stabil. Tulburările de hrana şi rata depresiei au înregistrat creşteri masive printre

tinerele adolescente. Suicidul în cazul tinerilor s-a triplat. Abuzul de droguri şi consumul

de alcool, deşi s-a mai diminuat în ultimii ani, continuă sa aibă o rată ridicată. Rezultatele

la testele de aptitudini şcolare au înregistrat o scădere de aproape 80 de puncte,

majoritatea nefiind determinata de diversificarea tipurilor de elevi care dau testul. Sărăcia

s-a «mutat» de la cei în vârsta la cei tineri, din numărul celor săraci 38% fiind copii."32

Problema familiilor monoparentale este luată în discuţie tot mai des pentru că

reprezintă o proporţie însemnată în totalul familiilor din fiecare ţară. În România,

numărul copiilor care s-au născut în afara căsătoriei era în 2012, de 296.802. În ciuda

acestui fapt aceste familii trebuie să îşi rezolve singure problemele pentru că statul se

ocupă de familiile nucleare care deţin proporţia majoritară. Datorită acestui lucru pe

lângă problemele psihologice şi cele interacţionale mai apar şi probleme economice şi

sociale care transformă membrii familiei monoparentale într-o categorie de dezavantajaţi

care tind sa devina ,,paria,,.

Lipsa paternului poate avea grave urmări: copii sunt predispuşi într-o măsura mai

mare spre delincvenţă. Numărul mare de adolescente care rămân însărcinate precum şi

abuzul asupra copiilor sunt consecinţe ale faptului menţionat. Femeile sunt mai

predispose a fi victimele crimelor violente, dacă sunt necăsătorite sau divorţate, iar tinerii

bărbaţi neataşaţi unui cămin au tendinţa de a fi mai agresivi, violenţi, înclinaţi spre abuzul

de substanţe interzise; ei sunt, de asemenea, predispuşi la o moarte prematura din cauza

bolilor, accidentelor sau a neglijării de sine. Ei constituie majoritatea delincvenţilor,

criminalilor, consumatorilor de droguri de toate felurile33.

Familiile cu copii sunt predispuse, în România, la sărăcie pentru că fiecare copil

conduce la sporirea cheltuielilor, având în vedere că acesta nu contribuie la venitul

familiei, iar alocaţia este nesemnificativă în raport cu costurile necesare vietii de zi cu zi.

Astfel, 70 % din familiile monoparentale cu unul sau doi copii trăiesc sub limita de

subzistenţă. Doar cca. 20 % din cele cu un copil şi cca. 10 % din cele cu doi copii pot fi

plasate peste nivelul minim de trai decent.

Mitchell Pearlstein afirma ca: ,,70% dintre copii aflaţi în instituţiile statului provin

din familii fără părinţi sau cu părinte unic", că ,,60% dintre violatorii americani au crescut

în cămine, fără tata", ca ,,80% dintre adolescenţii din spitalele de psihiatrie provin din

32 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.8033 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.63

29

familii destrămate", ca “trei din patru sinucideri ale tinerilor apar în casele din care

lipseşte un părinte" şi ca ,,72% dintre criminalii adolescenţi au crescut fără tată"34.

Un alt motiv al riscului sărăciei ar putea fi lipsa contribuţiei unui părinte la bunăstarea

familiei fie datorită faptului că este şomer sau divorţat, fie datorită faptului că a decedat

sau este bolnav. Marginalizarea şi excluderea socială se referă la „împingerea” anumitor

indivizi sau grupuri sociale spre izolare şi acces limitat la formele de putere socială,

economică, politică şi la resursele comunităţii respective.” Excluderea socială reprezintă

fenomenul social major al contemporaneităţii pentru că el relevă apariţia unor noi

probleme sociale şi necesitatea de a schimba ceva din punct de vedere social.

Barbara Defoe Whitehead adaugă o altă dimensiune imaginii, afirmând că ,,229 dintre

copii din familiile cu un singur părinte vor trece în timpul copilăriei, vreme de 7 ani sau

mai mult, printr-o perioadă de sărăcie în comparaţie cu doar 2% dintre copii cu doi

părinţi." Ea notează faptul ca : ,,doi din trei copii din familiile cu părinte unic sunt mai

dispuşi la probleme emoţionale şi de comportament decât cei din familiile cu doi

părinţi"35.

Familia monoparentală rezida într-o asimetrie a membrilor săi rezultată din raportul

dintre statusul părintelui (de ocrotire) şi cel al copilului (de dependenţă). Din punct de

vedere cantitativ, familia monoparentală poate fi compusă din părinte şi unul sau mai

mulţi copii. Din punct de vedere calitativ, aceasta poate avea forme democratice (adultul

este prieten al copilului) sau forme în care autoritatea adultului este incontestabilă.

Atunci când familiile se destramă, taţii continuă sa-şi vadă copii, chiar dacă mamele

au custodia acestora. Un studiu arata însă ca doar un copil din şase îşi vede tatăl o data pe

săptămână. Cercetătorii au găsit o mulţime de motive de îngrijorare pentru faptul ca celor

crescuţi în familiile fără tata le lipsesc efectele socializării pozitive, disponibile copiilor

din familiile biparentale. Sociologul Popenoe acorda o importanta tatălui în ceea ce

priveşte rolul sau de model atât pentru fiica, dar şi pentru fiul sau ; comportamentul

special al tatălui, precum şi alte aspecte ale implicării sale în familie, asociate cu

achiziţionarea de către copii a unor calităţi variate, de la empatie pana la abilitaţi de tip

matematic. Scriind despre modul în care taţii au tendinţa de a se juca cu copiii lor,

34 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.3235 Voinea, M., (2005) articolul “Monoparentalitatea si statutul marital al femeii din Romania” in Sociologie Romaneasca, vol.III, nr.3, p.45

30

scriitorul Popenoe sugerează că : modul în care se joacă taţii are efecte în tot, de la

dirijarea emoţiilor pană la inteligenta şi realizări şcolare"36.

Taţii singuri pun familia pe primul plan, interesul pentru performanta profesionala

devine mai scăzut în comparaţie cu interesul familial.

Datorită faptului că familia monoparentală este ignorată în ceea ce priveşte politicile

sociale, apar o serie de efecte de durata : majoritatea copiilor instituţionalizaţi provin din

familii monoparentale, dificultăţi de adaptare ale copiilor etc. În ziua de azi divorţează

mai mulţi oameni decât în trecut. Dacă în urmă se considera că soţii, chiar dacă nu se

înţeleg trebuie să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, percepţia globală a

societăţii asupra divorţului s-a liberalizat. Divorţul nu mai este privit negativ, ci ca o

soluţie la o situaţie critică care nu mai are rezolvare. În martie 2012 numărul femeilor

divorţate cu copii era de 392.668. Exista o legatura cu faptul că cu cât numărul copiilor

este mai mic cu atât divorţurile sunt mai frecvente. Separarea afectează existenţa

partenerilor prin resursele economice, statutul rezidenţial, proiectele sau stilul de viaţă,

determinând schimbări importante pe plan spiritual şi afectiv. Motivele divorţului pot fi

foarte diferite în funcţie de vârsta partenerilor, de statusul economic şi socio-profesional,

de resursele lor spirituale etc. De cele mai multe ori motivele se bazează pe existenţa unor

resentimente, pe conştientizarea faptului că relaţiile maritale au devenit stresante,

intolerabile şi singura modalitate de a le pune capăt este divorţul. În general femeile sunt

părinţii singuri care asigură custodia copiilor. Există totuşi şi câteva situaţii în care

femeile divorţate încredinţează custodia copiilor sotilor37.

Comparând familiile monoparentale conduse de taţi şi cele conduse de mame s-a

observat că taţii îşi îndeplinesc rolul parental într-o manieră competitivă care are efecte

pozitive asupra profilului psihocomportamental al copilului. Copii din aceste familii

apreciază şi evaluează gradul de investiţie afectivă al acestuia în mod superior faţă de cei

care aparţin unei familii cu ambii părinţi.

Experienţa de a fi părinte singur este un tip de experienţă aparte. Femeile şi bărbaţii,

părinţii singuri, se confruntă cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor

profesionale şi parentale. Găsirea soluţiilor funcţionale şi păstrarea echilibrului psiho-

afectiv personal şi al familiei sunt direct proporţionale cu nivelul de pregătire. Persoanele

36 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.9537 Ştefan, C., (2006) Familia monoparentala , Ed. Polirom, Iasi, p.53

31

cu studii superioare fac mai bine fată solicitărilor. Ca tendinţe generale, părinţii singuri

permit mai multă independenta copiilor lor38.

În funcţie de vârstă, copii mici vor fi cei mai afectaţi. Dezvoltarea lor generală e

bulversată, pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, mai puţin afectuoşi, iar pe

de altă parte par a deveni dependenţi. La copii de şase-opt ani se constată existenţa unor

sentimente de tristeţe, frustrare, anxietate şi confuzie. Ei trăiesc acut un conflict de

loialitate, cautând contactul cu părintele absent. La această vârstă băieţii par mai

vulnerabili, având probleme şcolare şi de integrare socială. La copii de 9-12 ani conştiinţa

separării părinţilor este mai clară, iar ei se manifestă mai discret, fiind capabili să lupte

împotriva stărilor psihologice care-i domină. Totuşi, ei trec adesea prin stări de anxietate,

ruşine, durere şi un sentiment al neputinţei care se poate exprima prin furie la adresa

părintelui considerat de ei vinovat sau împotriva ambilor părinţi.

Femeile părinţi unici se confrunta cu dificultăţi financiare iar bărbaţii părinţi unici cu

dificultăţi domestice. Copii din familiile monoparentale care au ca reprezentant mama, se

maturizează mult mai devreme. Aceştia împart în mod egal cu mama treburile casnice.

De asemenea copilul joaca rolul de ascultător şi sfătuitor asemenea tatălui. Copilul

îndeplineşte şi rolul de suport emoţional, de substitut al soţului absent. Mamele singure

sunt frecvent nemulţumite de viata pe care o duc, se declară suprasolicitate, (stresate de

grijile pe care le au, devin mai autoritare)39.

Familiile monoparentale care au ca reprezentant tatăl au o situaţie diferită. Taţii

implica mai puţin copii în treburile casnice dar prefera să facă apel la rude, prieteni. Taţii

nu controlează copii îndeaproape în sensul ca devin mai puţin autoritari. Aceasta nu

înseamnă ca nu sunt protectori şi grijulii. De asemenea copii îi considera ca fiind calzi şi

afectuoşi în comparaţie cu copii din familiile biparentale care îi percep mai indiferenţi.

După cum se ştie, grija este o dispoziţie spre empatie cu cineva aflat într-o stare de

nevoie, un comportament conotat valoric pozitiv, denotând o anticipare a unui posibil

pericol ; disponibilitate de a manifesta atenţie fată de cineva sau ceva. Un om îngrijorat

(aflat în grijă), este atât prudent cât şi prevăzător. Încă din perioadă de socializare

primară, copilul este obişnuit cu faptul că anumite persoane îi poarta de grijă, iar el, la

rându-i, se deprinde treptat cu anumite griji, la început legate de activitatea şcolară. Grija

38 Mitrofan lolanda, Ciuperca Cristian Psihologia relaţiilor dintre sexe, Cap. Familia încotro? Structuri şi metamorfoze contemporane. Translaţii şi alternative; Familia monoparentală; Ed. Alternative, 1997, p. 4139 Mitrofan lolanda, Ciuperca Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe, Cap. Familia încotro? Structuri fi metamorfoze contemporane. Translaţii şi alternative; Familia monoparentală; Ed. Alternative, 1997 p. 44

32

este una din modalităţile de relaţionare la nivelul grupului. Modul specific femeilor şi cel

al bărbaţilor, de manifestare a grijii este, dintr-un punct de vedere, rezultat al

socializării.40

În adolescenţă, reacţiile la separarea părinţilor îmbracă o gamă mai diversă ; de la

furie, tristeţe şi sentimente de ameninţare şi nelinişte în privinţa viitorului, la decepţie,

indignare sau chiar dispreţ pentru părinţi. Reacţia copiilor la separare este variabilă, în

funcţie de mai mulţi factori : vârstă, timpul care a trecut de la divorţul părinţilor, climatul

ce caracterizeză relaţiile părinţilor în timpul divorţului şi după.

Se observa, că atunci când o persoana are copii, să manifeste fata de ei o stare de

grijă, sa-i îngrijească, sa le poarte de grijă. Pentru familia monoparentală, concentrarea de

griji se articulează în jurul părintelui singur. Pare ca aceasta este povara cea mai grea de

dus pentru singurul părinte. Principala calitate a părintelui singur ajunge sa fie faptul ca el

poarta de grijă, el are zi de zi în minte toate acele amănunte care trebuie sa aibă loc

pentru ca viata sa continue în parametrii normali41.

Fiind pus în situaţia de a rămâne cu un părinte (de cele mai multe ori cu mama) el îl

va învinovăţi pe celălalt sau se va învinovăţi pe sine însuşi pentru că sentimentele sale

vor fi de respingere, vinovăţie, neputinţă. Aceste sentimente îl vor face antisocial,

revoltat, nevrotic sau complexat. O diferenţă între familiile monoparentale şi cele cu

ambii părinţi este aceea că în al doilea tip de familie există o distribuire a

responsabilităţilor. În cazul familiei monoparentale condusă de mamă există o tensiune în

adoptarea rolului parental care creşte pentru că responsabilităţile tatălui trebuie acum

îndeplinite de mamă. Încercarea acesteia de a îndeplini ambele roluri parentale conduce

fie la restrângerea sferei comportamentale specifice fiecarui rol, fie la exagerarea unor

tipuri de conduită din sfera rolului matern. Sarcinile familiale / extrafamiliale răpesc mai

mult timp mamei şi consecinţa este diminuarea timpului disponibil pentru relaţionarea cu

copilul/copii săi. Funcţia socializatoare este diminuată din cauza absenţei unui părinte

(care determină lipsa afectivităţii), dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că şi în

familiile cu ambii părinţi această funcţie este din ce în ce mai puţin îndeplinită. Acest

lucru se datorează faptului că şcoala intervine din ce în ce mai mult în acest proces

preluând atribuţiile familiei. Nu putem afirma că familia monoparentală are o influenţă

40 Cristina Ştefan , Familia monoparentală – Aspecte privând protecţia sociala, Ed. Arefeana, Bucureşti , 2001, p.1341 Cristina Ştefan , Familia monoparentală – Aspecte privând protecţia sociala, Ed. Arefeana, Bucureşti , 2001, p.32

33

negativă asupra copilului datorită diminuării unor funcţii din moment ce şi familia clasică

se confruntă cu astfel de probleme.

Din acest punct de vedere, părintele singur poate fi apreciat ca o persoană care-şi

asuma responsabilităţi multiple, iar culpabilizarea pentru singurătate ar trebui sa nu se

mai extindă stigmatizant asupra familiei sale. Familiile monoparentale sunt adesea

etichetate ca familii în care ,,ceva nu este în regula", fata de familiile biparentale în care

aparenta de normalitate este menţinuta cu mai multa uşurinţă42.

Familiile biparentale, în care exista ambii parinti ; la randul lor, acestea pot fi formate

din parintii naturali ai copilului /copiilor sau pot fi familii mixte sau reconstituite, daca

parintii au mai fost casatoriti si au divortat sau si-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii

copii în noua casatorie, dar pot avea si copii comuni.

Familiile reconstituite întampina o serie de dificultati pe care vor trebui sa le

depaseasca si care provin din pierderile suferite anterior formarii lor. Cele mai frecvente

obstacole sau probleme întalnite de familiile reconstituite sunt :

-neacceptarea parintelui vitreg de catre copil/copii din simplul fapt ca îl percepe ca

"înlocuind-ul" pe cel natural; aceasta neacceptare este însotita adesea de sentimente de

respingere, furie, ura, gelozie. Aceste sentimente sunt însa destul de firesti pentru copil,

dar ele pot sa se diminueze în timp. La aceasta situatie pot contribui si atitudinile sau

greselile de comportament ale parintilor, cum ar fi devalorizarea parintelui vitreg în fata

copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure

sau pur si simplu diferite pe care parintele vitreg le foloseste etc.

-copilul poate considera ca parintele sau natural îi ofera mai putina

atentie si iubire dupa recasatorire, mai ales daca parintele nu explica

diferenta dintre iubirea parentala si cea conjugala.

-neacceptarea copilului de catre parintele vitreg. Este uneori foarte

dificil pentru parintele vitreg sa manifeste afectiune pentru copilul

partenerului, mai ales daca acesta îl respinge sau chiar se revolta si

lupta impotriva sa. De multe ori, parintele este cel care are nevoie sa

îsi ajusteze comportamentul astfel încat sa poata sa faca fata acestei

situatii.

42 Cristina Ştefan , Familia monoparentală – Aspecte privând protecţia sociala, Ed. Arefeana, Bucureşti , 2001, p.14

34

-conflicte fraterne dintre copii proprii ai celor doi parteneri si/sau copii

proveniti din casniciile lor anterioare. Copii din casatoriile anterioare se

pot simti mai putin importanti, mai putin doriti sau iubiti decat noul

copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajati sau mai pedepsiti

atunci cand gresesc decat fratele sau sora lor vitrega43.

2.2 Efectele resimtite de copii din familiile monoparentale/biparentale

Venitul scăzut are o importanţa crucială pentru că respectivii copii sunt predispuşi

într-o măsură mai mare spre discriminare şi excluziune sociala, datorita sărăciei. Alt efect

ar fi îndrumarea inadecvata. De asemenea schimbarea frecventa a domiciliului care

implica lipsa legaturilor cu comunitatea.

Cercetătorii privesc lipsa relaţiilor cu comunitatea şi a celor parentale ca pe o pierdere

a capitalului social, un bun creat şi menţinut de relaţiile de implicare şi încredere. Când

părinţii decid sa se despartă distrug capitalul social pe care l-ar fi putut avea copilul, dacă

ei ar fi rămas împreună. Acesta este distrus mai ales de slăbirea legăturii tata-copil. Când

tatăl este cel care părăseşte căminul, el devine mai puţin devotat copilului sau, mai puţin

dornic să investească timp şi bani în creşterea copilului.44

Lipsa tatălui sau relaţia deficitară cu acesta sub acest aspect poate avea ca urmări

lipsa încrederii copilului în propriile forţe. Astfel el va face faţa mai greu dificultăţilor

vieţii fiind tot timpul timorat. Poate fi redus şi accesul la capitalul social în afara familiei

atunci când legătura dintre copil şi cercul de apropiaţi ai tatălui se rupe sau când mama se

mută, întrerupând toate legaturile cu profesorii, cu prietenii şi vecinii copilului.45

Provocările unei vieţi într-o astfel de familie au fost identificate şi din perspectiva

părinţilor înşişi. Au fost determinate patru zone mari de dificultăţi: banii, sarcinile prea

încărcate, viata sociala şi problema foştilor parteneri. Mai multe mame decât taţi au

raportat toate aceste probleme, cu excepţia ultimei enumerate. Diferenţele între cele doua

categorii de persoane au fost mai evident pronunţate în discuţia despre bani (mamele:

78%; taţii: 18%). Mamele au raportat în mod frecvent banii ca fiind o problema şi au

continuat cu prezentarea unei alte dificultăţi, cea referitoare la rolurile supradimensionate

43 Ştefan, C., (2006) Familia monoparentala , Ed. Polirom, Iasi, p.27 44 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.2845 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p. 34

35

(peste 50%), apoi viaţa socială (30%) şi problemele cu foştii soţi. O singura mamă,

comentând situaţia sa financiara înainte de a se recăsători, a afirmat ca situaţia financiara

a devenit din ce în ce mai proasta pana la sfârşit şi ca şi-a vândut multe lucruri, cum ar fi

congelatorul, precum şi altele, doar pentru a putea continua.46

Problemele cu fostele soţii constituie un impediment semnificativ pentru taţii singuri

(taţii: 37%, mamele: 10%). Aproximativ 37% dintre taţii singuri consideră sarcinile

supradimensionate drept dificile şi 18% considera banii şi viata sociala ca fiind o

problemă. Un singur tată a comentat problema rolurilor şi a descris gătitul ca pe ,,o

sarcina dureroasa.

Se contureaza o serie de caracteristici care sunt puternic relevante ca fiind părinţi de

succes - astfel ei au acceptat responsabilităţile şi provocările prezente în familia lor, au

transformat calitatea de a fi părinte într-o prioritate, au aplicat o disciplină nonpunitivă,

au comunicat deschis cu ceilalţi membrii, au respectat individualitatea fiecăruia, şi-au

recunoscut nevoia de autodezvoltare şi au menţinut ritualurile şi tradiţiile

Studiile de specialitate vizand mamele şi taţii singuri au demonstrat o similaritate

remarcabilă în identificarea următoarelor puncte tari:

- calitatea de a fi părinte : acordarea de sprijin copiilor, răbdare;

- capacitate de a conduce familia : bine organizat, capabil să coordoneze programul

- comunicare : inocularea unui simt al onestităţii şi dreptăţii, transmiterea clară a

ideilor către familie şi prieteni;

- dezvoltarea propriei personalităţi : existenta sentimentului de reuşita în ciuda

multor îndoieli, păstrarea unei atitudini pozitive.

În ziua de azi întâlnim tot felul de familii cu un singur părinte : conduse de mame, de

taţi, de un bunic/bunica care-şi cresc nepoţii. Viata într-o astfel de familie poate fi destul

de stresantă atât pentru adult cât şi pentru copii. Membrii săi pot sa se aştepte în mod

realist ca familia sa funcţioneze ca una de tip nuclear şi uneori li se poate părea ca ceva

nu funcţionează cum trebuie, deşi nu e adevărat.47

Divorţul are implicaţii negative serioase asupra individului. Astfel părintele căruia îi

rămân în grija copii se va simţi copleşit de multe sarcini şi îndatoriri cum ar fi îngrijirea

adecvata a copiilor şi menţinerea serviciului ( întrucât resursele băneşti se reduc foarte

46 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p. 4347 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p. 29

36

mult în urma separării de soţ/soţie) iar de multe ori se întampla ca parintele sa abdice de

la aceste îndatoriri invocand motivul ca nu mai poate face fata.

Familiile monoparentale se confrunta cu multe alte presiuni şi probleme : probleme

legate de vizitarea copiilor şi custodie-părinţii petrec mai puţin timp cu copiii lor ;

dificultăţi în ceea ce priveşte implicarea părinţilor în noi relaţii, copii avand o atitudine

defensivă cu privire la acest aspect.

Separarea părinţilor are implicaţii serioase asupra copiilor. Aceştia sunt trişti, se

considera responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat-amplificarea în timp a sentimentului

de vinovatie. Aceasta se reflectă în performanţele şcolare scăzute. Copii devin vulnerabili

şi le este foarte greu să interacţioneze cu ceilalţi copii de aceiaşi vârsta sau sa îşi facă

prieteni. Când vor deveni adulţi le va fi greu sa se implice într-o relaţie, într-o căsnicie şi

sa întemeieze o familie. Probabilităţile de eşec sunt mari în ceea ce priveşte acest aspect.

Experienţa de a fi părinte singur este un tip de experienţă aparte. Femeile şi bărbaţii,

părinţii singuri, se confruntă cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor

profesionale şi parentale. Găsirea soluţiilor funcţionale şi păstrarea echilibrului psiho-

afectiv personal şi al familiei sunt direct proporţionale cu nivelul de pregătire. Persoanele

cu studii superioare fac mai bine fată solicitărilor. Ca tendinţe generale, părinţii singuri

permit mai multă independenta copiilor lor48.

Familiile monoparentale care au ca reprezentant tatăl au o situaţie diferită. Taţii

implica mai puţin copii în treburile casnice dar prefera să facă apel la rude, prieteni. Taţii

nu controlează copii îndeaproape în sensul ca devin mai puţin autoritari. Aceasta nu

înseamnă ca nu sunt protectori şi grijulii. De asemenea copii îi considera ca fiind calzi şi

afectuoşi în comparaţie cu copiii din familiile biparentale care îi percep mai

indiferenţi.Taţii singuri pun familia pe primul plan, interesul pentru performanta

profesionala devine mai scăzut în comparaţie cu interesul familial.

După cum se ştie, grija este o dispoziţie spre empatie cu cineva aflat într-o stare de

nevoie, un comportament conotat valoric pozitiv, denotând o anticipare a unui posibil

pericol; disponibilitate de a manifesta atenţie fată de cineva sau ceva. Un om îngrijorat

(aflat în grijă), este atât prudent cât şi prevăzător. Încă din perioada de socializare

primară, copilul este obişnuit cu faptul că anumite persoane îi poarta de grijă, iar el, la

rându-i, se deprinde treptat cu anumite griji, la început legate de activitatea şcolară. Grija

48 Mitrofan lolanda, Ciuperca Cristian, Psihologia relaţiilor dintre sexe, Cap. Familia încotro? Structuri şi metamorfoze contemporane. Translaţii şi alternative; Familia monoparentală; Ed. Alternative, 1997, p. 41

37

este una din modalităţile de relaţionare la nivelul grupului. Modul specific femeilor şi cel

al bărbaţilor, de manifestare a grijii este, dintr-un punct de vedere, rezultat al

socializării.49

Femeile - părinţi unici se confrunta cu dificultăţi financiare iar bărbaţii - părinţi

unici cu dificultăţi domestice. Copii din familiile monoparentale care au ca reprezentant

mama, se maturizează mult mai devreme. Aceştia împart în mod egal cu mama treburile

casnice. De asemenea copilul joaca rolul de ascultător şi sfătuitor asemenea tatălui.

Copilul îndeplineşte şi rolul de suport emoţional, de substitut al soţului absent. Mamele

singure sunt frecvent nemulţumite de viata pe care o duc, se declară suprasolicitate,

( stresate de grijile pe care le au, devin mai autoritare).

Se observa, că atunci când o persoana are copii, să manifeste fata de ei o stare de

grijă, sa-i îngrijească, sa le poarte de grijă. Pentru familia monoparentală, concentrarea de

griji se articulează în jurul părintelui singur. Pare ca aceasta este povara cea mai grea de

dus pentru singurul părinte. Principala calitate a părintelui singur ajunge sa fie faptul ca el

poarta de grijă, el are zi de zi în minte toate acele amănunte care trebuie sa aibă loc

pentru ca viata sa continue în parametrii normali50.

Din acest punct de vedere, părintele singur poate fi apreciat ca o persoană care-şi

asuma responsabilităţi multiple, iar culpabilizarea pentru singurătate ar trebui sa nu se

mai extindă stigmatizant asupra familiei sale. Familiile monoparentale sunt adesea

stigmatizate ca familii în care ,,ceva nu este în regula", fata de familiile biparentale în

care aparenta de normalitate este menţinuta cu mai multa uşurinţă.

Atunci când doua persoane divorţează, fiecare poate dori sa întemeieze o noua familie

(sa se implice într-o alta relaţie şi implicit să intre într-o noua căsnicie). Prin recăsătorirea

indivizilor se formează familiile vitrege. Al doilea soţ devine părintele vitreg al copilului

din căsătoria anterioara. În familia nou formata, copii fiecărui partener din mariajul

anterior devin fraţi vitregi. Copii născuţi sau adoptaţi de către acest nou cuplu sunt, la

rândul lor, fraţii vitregi ai copiilor din prima căsătorie, de vreme ce au un părinte comun.

În situaţiile în care părintele unic locuieşte cu cineva în concubinaj, acea persoana

devine ,,co-părinteʼʼ. Familia vitregă este creată astfel printr-un nou mariaj al părintelui

unic. E bine de precizat ca ea poate fi compusă şi din: un părinte cu copii săi şi un alt

49 Cristina Ştefan , Familia monoparentală – Aspecte privând protecţia sociala, Ed. Arefeana, Bucureşti , 2001, p. 1350 Cristina Ştefan , Familia monoparentală – Aspecte privând protecţia sociala, Ed. Arefeana, Bucureşti , 2001, p. 42)

38

părinte fără copii, un părinte cu copiii săi şi un alt părinte ai cărui copii locuiesc în alta

parte. În familiile de acest tip, problemele dintre părinţii nenaturali şi copii pot genera

tensiuni; dificultăţile pot fi mari, mai ales în cazul căsătoriilor dintre doi părinţi unici,

atunci când copii acestora locuiesc cu ei, devenind fraţi vitregi51.

Dificultăţile specifice : Familiile vitrege se formau de obicei datorita morţii unuia

dintre părinti dar azi se formează în special în urma divorţului sau a recăsătoririi. Pentru

că mamele de cele mai multe ori - primesc custodia copilului în urma divorţului, părintele

vitreg ce locuieşte cu copiii este tatăl vitreg. Dar rolul acestuia este limitat de prezenţa

continuă a tatălui biologic în viata copiilor, deşi contactul cu el şi sprijinul sau sunt

adesea nu foarte substanţiale.

Relaţiile dintre părinţii vitregi şi copii vitregi variază, dar cu o mai mare posibilitate

de conflict sau neimplicare, în comparaţie cu relaţiile naturale. Astfel, copii adolescenţi

au mai multe probleme decât cei mici în a-l accepta pe părintele vitreg. De asemenea, un

bărbat fără copii şi care are o relaţie durabila cu mama copiilor are mai multe şanse sa

construiască o relaţie puternică cu copilul vitreg, pe parcursul anilor52.

Copii din familiile vitrege se confrunta cu un risc ridicat de probleme emoţionale şi

de comportament. A forma o asemenea familie cu copii mici e mai uşor decât cu

adolescenţi, datorita diferitelor stagii de dezvoltare.

Copii mici o pot resimţi mai uşor. Adolescenţii mai degrabă se separă de familie,

pentru ca îşi formează propriile identităţi. Preadolescenţii (cu vârste cuprinse între 10-14

ani) se adaptează cel mai greu la familia vitrega. Adolescenţii mai mari de 15 ani au mai

putina nevoie de îndrumarea parentală şi pot sa învestească mai puţin în viata familiei

vitrege, în vreme ce copii sub 10 ani accepta de obicei mai uşor un nou adult în familie,

mai ales când acesta are o influenta pozitiva. Tinerii adolescenţi, care sunt preocupaţi de

formarea identităţii tind sa se opună mai mult.53

Părinţii vitregi ar trebui la început sa stabilească o relaţie cu copii, care sunt mai

degrabă dornici de un prieten sau de un ,,sfătuitor", decât de cineva care sa-i disciplineze.

Cuplurile trebuie sa fie de acord asupra faptului ca părintele biologic rămâne principalul

responsabil pentru controlul şi disciplinarea copilului, în vreme ce părintele vitreg are

nevoie de timp pentru a construi o legătura solida cu acesta.

51 PARKINSON, L., (1993) Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, p.3352 POPESCU, R., (2003) “Familia tanara in societatea romaneasca” in revista Calitatea vietii, anul XIII, nr.1, p.7453 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.35

39

Rolul părintelui vitreg este problema delicata ce solicita o discuţie onesta între

părintele biologic şi cel vitreg. Cel natural ar trebui sa rămână părintele de baza şi

principalul ,,disciplinator". Cel vitreg va trebui sa realizeze faptul ca influenta sa va fi

graduală, şi se va baza pe o relaţie de încredere cu copii. Rolul acestuia ar trebui sa fie în

consens cu cel al părintelui biologic. Treptat, pe măsura ce este construită o relaţie de

prietenie şi încredere între copii şi părintele vitreg, el devine un prieten drag şi un

sfătuitor onest.54

Pe măsura ce părinţii se îndreaptă către divorţ pot apărea uneori şi părţi bune. Ambii

părinţi continuă sa-şi iubească copilul şi sa contribuie la bunăstarea sa. Relaţia copilului

cu fiecare dintre aceştia va rămâne cea mai puternică şi de mai lunga durată din viata sa.

Dincolo de presiunile familiei dacă fiecare părinte continuă sa construiască cu copilul o

relaţie deschisa, bazata pe încredere, nevoile emoţionale ale acestuia vor fi împlinite.

2.3 Separarea membrilor familiei prin părăsire sau divorţ

Separarea de partener sau de familie este o situatie din ce în ce

mai des întalnita în realitatea cotidiana. Prin banalizarea frecventei de

care da dovada, parasirea, fie ca este legala sau ilegala, prin divort,

antreneaza o multime de efecte psihologice negative asupra membrilor

familie si asupra familiei care mai ramane un urma acestui eveniment.

Lisa Parkinson (1993) definea divortul ca "un complex psihosocial

în aceeasi masura în care este un proces juridic". Ea identifica sase

dimensiuni ale experientei de divort: emotionala, legala, economica,

parentala, comunitara si psihologica. Cuplurile aflate în divort pot sa se

confrunte cu probleme din toate aceste domenii în acelasi timp, iar

conflictul poate sa se raspandeasca repede dintr-un domeniu în altul.

Unele cupluri nu pot sa-si ofere unul altuia intimitatea si distanta de

care amandoi au nevoie în momente diferite si grade diferite. Aceste

probleme pot conduce la o înstrainare permanenta. Iar înstrainarea

poate merge pana la înstrainarea de sine însusi. Incapacitatea de a

54 Ştefan, Cristina (2006) ,”Familia monoparentalã. O abordare politicã. Ediţiaa II-a revãzutã, Editura Polirom, p.47

40

tolera schimbarea si dezvoltarea unuia dintre parteneri poate produce

un divort emotional, fie ca este sau nu însotit de un divort legal55.

Dupa terminarea casniciei pot aparea conflicte derivate dintr-o

proasta adaptare post divort. Ipostaza unui divort dificil se poate

concretiza în nerabdarea unuia dintre soti de a termina casnicia

cuplata cu lipsa de dorinta a celuilalt si de asemenea se poate ajunge

la negarea faptului ca si casnicia este terminata, adesea contribuind la

mentinerea conflictului de vreme ce chiar si o lupta apriga este

preferabila variantei de a lasa partenerul sa plece. Cel care pleaca, la

randul sau, se poate comporta contradictoriu, în modalitati care

sugereaza ca are unele dubii cu privire la terminarea definitiva a

relatiei. Aceasta ambivalenta, poate cuprinde nu numai cuplul care

divorteaza, dar de asemenea copii, noii parteneri etc.

Partenerii la care persista suferinta provocata de pierderea

partenerului au deseori dificultati în implicarea în relatii si activitati, fie

ele noi sau obisnuite. De multe ori ei trebuie sa învete sa se descurce

fara a mai depinde de altcineva, ceea ce este foarte greu, daca nu

chiar imposibil pentru cei care nu au cunoscut un alt model de trai.

Acesta implica auto-cunoasterea si auto-valorizarea ca fiinta umana

interdependenta care reuseste sa-si fie auto-suficienta cu sau fara

ajutor de la prieteni sau rude. Pentru divortati, aceasta înseamna

învatarea de a se descurca cu probleme practice de care pana atunci

se ocupa fostul partener56.

Barbatii divortati tind sa duca o viata mult mai haotica decat cei

casatoriti iar femeile divortate de asemenea sunt gata sa se simta

dezorientate si multe cauta ajutor medical pentru fenomene de

depresie si dificultati de somn si alimentatie, mai ales în primele faze

ale separarii - o frica profunda de a fi total singuri.

55 Mitrofan, I(1998).,” Cuplul conjugal-armonie şi dizarmonie”, Bucuresti, p.4856 Scutaru, Anca, (2006), “Familia monoparentalã de la vulnerabilitate la autocontrol” ,Editura Lumen, p.95

41

Pierderea unui partener prin divort a fost adesea comparata cu

pierderea prin moarte. Exista multe similaritati în sentimentele

divortatilor si vaduvilor desi faptul ca partenerul a plecat de buna voie,

va lasa pe unii divortati mai umiliti si cu mai multa amaraciune decat

suporta în general vaduvii. Cei divortati tind adesea sa fie considerabil

mai tineri decat vaduvii si deci cu o posibilitate mai mare sa se

casatoreasca, dar neadaptarea este complicata în ambele situatii cand

mentin sentimente puternice de manie, respingere sau vinovatie57.

Daca în trecut, în societatile traditionale, exista tendinta de

stigmatizare a copilului ai carui parinti sunt despartiti, ceea ce ducea la

o suferinta acuta a acestora în societatea moderna, urbana, acest

aspect aproape ca nu mai conteaza, desi unii copii înca mai

reactioneaza agresiv fata de copii din familiile "destramate" fiind o

problema de perceptie. Apare paradoxul ca desi divortul presupune

desfiintarea casatoriei, multi parteneri renunta în acelasi timp si la rolul

lor de parinti. Pentru buna dezvoltare a copilului, amandoi parintii

trebuie sa fie implicati în mod egal în procesul educativ- familial

(indispensabili evolutiei psihice a copiilor). Copii cu parinti divortati au

dificultati de adaptare scolara/sociala, labilitate/regresie emotionala,

fragilitate morala, stari de anxietate, tendinte exagerate spre izolare

sociala/violenta etc.

În ceea ce priveşte familiile monoparentale, probabilitatea de a identifica naşteri

ilegitime, abandonuri ale copiilor, tulburări de comportament, abandon / eşec şcolar sau

chiar delincventa este mai mare în această categorie de populaţie. Familiile

monoparentale sunt adesea victime ale sărăciei, iar copii au tendinţa de a repeta

experienţa (,,gresealaʼʼ) părinţilor. Monoparentalitatea rezultata din divorţ este corelata

cu o diminuare a activităţii educative : mama este suprasolicitata atât din punct de vedere

emoţional cat şi material şi relaţional şi este mai puţin disponibilă pentru copil exact când

acesta are mai mare nevoie de atenţie şi eforturi sporite. În acest timp rolul patern este

analizat în termenii "absentei paterne", "deprivării paterne", "deresponsabilizării paterne".

În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de părinte este puternic

57 Ciuperca ,C. (2000), “Cuplul modern: între emancipare şi disoluţie”, Alexandria, p.6242

diminuata, părinţii comunica mai puţin bine cu copii, sunt mai puţin afectuoşi le

controlează mai puţin bine comportamentul. Cercetarilde de profil evidenţiază faptul ca la

cinci ani după divorţ pot fi distinse trei grupuri de copii: a) cei care sunt complet

restabiliţi (34%); b) cei care au o dezvoltate medie şi un comportament comparabil cu cel

al copiilor din familiile biparentale, dar uneori încearcă sentimente de tristeţe (29%); c)

cei care manifesta insatisfacţie, solitudine, depresie, retard în dezvoltare58.

În timp ce psihologii scot în evidenţă consecinţele divorţului asupra stării psihice a

copiilor şi părinţilor, psihosociologii vorbesc despre problemele materiale ale familiilor

monoparentale, copii care trăiesc în familii de acest tip fiind consideraţi "populaţie cu

risc". În contradicţie cu cele spuse mai sus, care sunt rezultatele cercetărilor recente, ele

aprobând dificultăţile prin care trece o mama singura ce are în grija copii, dar în primul

rând iau în considerare resursele de care aceasta dispune: venitul, locuinţa, timpul

disponibil, statutul socio-profesional, nivelul de instruire, stilul de viata, reţelele de

sociabilitate, raporturile cu fostul partener şi cu trecutul sau familial, trasaturile de

personalitate, etc.

Unele studii arată că legătura dintre eşecul şcolar al copiilor şi monoparentalitatea

este dependentă de situaţia economica a familiei, care la rândul ei depinde de statutul

socio-profesional al mamei. Deci corelaţia menţionata (între eşecul şcolar al copiilor şi

monoparentalitate) este prezenta în cazul în care situaţia economica a mamei este precară

şi instabilă. Reuşita şcolara mai slaba se asociază unui nivel cultural scăzut al familiei,

respectiv unui nivel scăzut al studiilor mamei.Un alt factor important este reprezentat de

condiţiile în care se instalează monoparentalitatea, cei mai afectaţi fiind copii familiilor

divorţate, în care părinţii se separă într-o atmosferă puternic conflictuală. Pentru a asigura

copiilor şanse maxime de dezvoltare, trebuie luata în calcul în primul rând situaţia sociala

a părintelui care primeşte custodia copilului. În cele mai multe cazuri, rolul tatălui se

limitează la plata unei pensii alimentare şi la dreptul de a vizita periodic copilul. După

divorţ, numeroşi taţi par a se retrage parţial sau total din viata copilului, în timp ce relaţia

mama-copil rezistă mai bine, chiar şi atunci când copilul este încredinţat tatălui59.

Elisabeta Stănciulescu, 1997 consideră că există patru tipuri de relaţii parentale după

divorţ:

58 Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, 1997,Editura Polirom, p.14259 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.64

43

a ) aproximativ un sfert dintre părinţii divorţaţi se încadrează în categoria "asociaţii

furioşi" : sunt foştii parteneri care păstrează resentimente cu privire la mariajul desfăcut,

partajul bunurilor, custodia copilului, plata pensiei alimentare, dreptul de vizita.

Întâlnirile rare cu prilejul unor evenimente din viata copilului devin ocazii de stres.

b) "inamicii înfocaţi" sunt foştii parteneri ce nu accepta calităţile parentale ale

celuilalt, iar problemele copilului sunt puse pe seama greşelilor sau dezinteresului

celuilalt.

c) aproape 3/4 din părinţii care rămân în relaţii bune după divorţ pot fi numiţi

"colegi care cooperează", ei împărtăşind toate grijile şi bucuriile legate de copil, participa

împreună la viata acestuia şi încearcă sa-i asigure bunăstarea, fără a depăşi însă limitele

îndatoririlor şi drepturilor parentale.

d) "prietenii la catarama" (1/4) pun interesul copilului mai presus de orice, au

încredere unul în altul, se considera părinţi grijulii iar modul în care îşi exercita rolurile

parentale este foarte apropiat de cel din perioadă căsătoriei. Atunci când este cazul se

ajuta reciproc60.

2.4. Semne lăsate de divorţul părinţilor asupra copiilor

Schimbarile de comportament ale copilului se concretizeaza in

comportamente noi cum ar fi pierderea de obiecte, varsarea lucrurilor,

uitarea anumitor gesturi - toate expresii ale anxietatii sau ale furiei.

Fiind foarte sensibil, copilul simte ca se întampla ceva si vrea sa

stie ce. Este de dorit ca parintii sa anunte împreuna vestea separarii si

înainte de data stabilita, astfel încat copilul sa se obisnuiasca cu ideea

ca nu va mai locui în aceeasi casa si cu mama si cu tata. Pentru copil

"familia" este alcatuita din indivizi care traiesc în aceeasi casa. Îi este

greu sa-si imagineze ca tata (mama) nu mai locuieste cu el, ca nu-i mai

poate citi o poveste în fiecare seara sau ca nu se mai uita împreuna la

televizor etc61.

60 Ionescu, M., Negreanu, E., (2006) Educatia in fanilie. Repere si practice actuale, Bucuresti, p.8461 Grunberg, L., Miroiu, M., (1997) Gen şi societate, Ed. Alternative, Bucureşti, p.74

44

atentie desavarsita trebuie sa acordam cuvintelor si gesturilor

-momentul în care se anunta separarea, nu trebuie sa contina

reprosuri aduse partenerului, dar nici gesturi de tandrete care ar

bulversa copilul. Aceasta prima conversatie nu va închide subiectul, el

va fi readus în discutie deseori. Trebuie evitate replicile care

învinovatesc:” Totul ar fi mers mai bine daca nu aveam un copil!” „ Mai bine aveam

un accident în ziua casatoriei!” „Venirea ta pe lume a fost momentul în care ne-am dat

seama ca nu merge!” „Un copil aduce întotdeauna probleme în plus!” etc.

La o anumita varsta (3-6 ani) copilul doreste de multe ori sa-l

„elimine” pe unul dintre parintii sai, ca sa ramana singur cu celalat.

Cand separarea vine sa realizeze aceasta dorinta a copilului, el se

simte responsabil de ceea ce se întampla si simte o mare vina.

Deseori, copilul crede ca el este cauza divortului/separarii, mai ales

daca anuntarea acestuia vine dupa o serie de reprosuri care i-au fost

aduse. El crede ca parintii se despart pentru ca el a spart vaza cea

noua sau ca nu a spus destul de frumos poezia la serbare. Foarte

important este sa spunem copilului ca nu el este cauza separarii. El nu

este capabil sa înteleaga motivele separarii si nici consecintele ei.

Anumite cuvinte si comportamente îl ajuta sa se linistesca, sa îi reduca

aceasta neliniste sau aceste ganduri de vinovatie62.

Trebuie sa îi explicam copilului, prin exemple, cum ca el nu are nici

o vina si ca nu este singurul copil ai carui parinti traiesc separat.”

Aceasta nu este o separare de copii!”63

Copilul trebuie ajutat sa-si mentina echilibrul:

- respectati în continuare regulile de disciplina de mai înainte;

- nu va angajati în dispute în fata copilului de fiecare data cand va

vedeti ;

- nu încercati sa compensati absenta cu o multitudine de cadouri;

- asigurati copilul de dragostea si de întelegerea dvs ;

- niciodata sa nu-i spuneti ceva rau despre celalalt parinte;

62 Parkinson, L., (1993) Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, p.6263 Mihailescu, I., (1999) Familia în societãţile europene, Editura Universitãţii Bucureşti, Bucureşti, p.36

45

- aranjati copilului o camera sau un colt al lui, în fiecare dintre cele

doua camine;

- mentineti legatura cu cei patru bunici (în cazul în care bunicii nu sunt

implicate activ în conflict);

- respectati întelegerile asupra orelor si zilelor de vizita.

Ceea ce trebuie copilul sa suporte este destul de dureros. Daca

parintii se respecta si fac efortul sa discute ca niste adulti, copilul va

putea sa suporte mai usor situatia. Chiar si în cazul unei separari în

conditii cat mai pasnice, nu exista o formula magica pentru rezolvarea

acestei situatii. Fiecare copil îsi manifesta suferinta diferit. Maniera în

care copilul simte si exprima aceasta situatie depinde de varsta,

temperament, afectivitate etc. Reactiile cele mai frecvente sunt: furie,

închidere în sine, tulburari de somn, probleme alimentare sau scolare

etc64.

Creşterea ratelor divorţialităţii a determinat o creştere a numărului recăsătoririlor. În

multe cazuri unul dintre parteneri sau amândoi au în îngrijire unul sau mai mulţi copii

dintr-o căsnicie anterioara. În literatura de specialitate se utilizează termenul de familie

compusa pentru a desemna un grup rezultat dintr-o recăsătorire şi în care cel puţin unul

dintre parteneri are în îngrijire copii dintr-o căsnicie anterioara. Familia poate fi simplu

compusa (când unul dintre parteneri a mai fost căsătorit şi aduce cu el copii dintr-o

căsătorie anterioara), dublu compusa (când ambii parteneri se afla în aceasta situaţie) şi

complexa (când pe lângă copii aduşi din casatorii anterioare cuplul are şi copii născuţi din

relaţia respectivă).

În ceea ce priveşte importanta tatălui natural şi a celui "vitreg" exista doua cazuri:

- cel al categoriilor populare şi al celor cu un nivel scăzut al studiilor, în care adulţii

sunt orientaţi după o logica a substituţiei vechii familii ale cărei erori vor sa le şteargă cu

noua familie. În acest caz tatăl vitreg are obligaţia de întreţinere şi pentru aceşti subiecţi

triunghiul parental este de neconceput;

64 Voinea, M., (2005) articolul “Monoparentalitatea si statutul marital al femeii din Romania” in Sociologie Romaneasca, vol.III, nr.3, p.71

46

- cel al categoriilor favorizate economic şi al celor cu un nivel ridicat al studiilor,

care susţin continuarea contactelor copilului cu tatăl biologic, care rămâne educatorul

copiilor săi65.

În ambele cazuri, exercitarea rolului patern este dificila iar apropierea între copil şi

tatăl vitreg se realizează greu. Se pot distinge patru tipuri de reacţie pe care le are copilul

faţă de tatăl vitreg- copilul manifesta antipatie (îl compară cu tatăl biologic de care este

încă ataşat), fie pentru ca îi este frica sa nu piardă din afecţiunea şi atenţia pe care i le

acorda mama;

-copilul este distant, dar dornic sa între în contact cu adultul, iar dacă acesta din

urmă e cumsecade, distanta poate fi înlăturată;

-copilul este gata sa-l accepte pe adult ca tata (în special la o vârsta la care copilul

nu are încă o imagine paternă constituită);

-copilul (de vârsta mai mare şi mai matur) înţelege că adultul nou venit este în

primul rând soţul mamei şi în al doilea rând tatăl său.

Studiile arata că dificultăţile rolului matern sunt mai mari atunci când copilul are mai

mult de opt ani, când acest copil este o fata şi întreţine relaţii cu mama biologica.

În prezent se pune accentul din ce în ce mai mult pe fericirea şi realizarea personala şi

astfel mulţi oameni renunţa la relaţiile pe care le considera mai puţin decât satisfăcătoare.

Astfel stigmatul social legat de divorţ este aproape inexistent, şi fiecare om are dreptul

sa-şi refacă viata, însă neuitând de îndatoririle sale de părinte, dacă este cazul66.

Este de la sine înţeles faptul ca structurile familiale biparentale sunt cele mai indicate

pentru a asigura unui copil dezvoltarea psiho-afectivă normal iar familiile monoparentale

sunt deficitare sub acest aspect. Părintele unic este împovărat de grijile de zi cu zi şi de

multe ori nu mai prestează atenţia cuvenita unui copil care poate fi în continuă dezvoltare

şi formare.

Unele studii arată că legătura dintre eşecul şcolar al copiilor şi monoparentalitate este

dependenta, între altele, de situaţia economică a familiei, însă dependenţa de statutul

socio-profesional al mamei, care se depreciază sensibil în urma divorţului; corelaţia e

menţionată (între monoparentalitate şi eşec şcolar) este prezenta în cazurile în care

65 Ştefan, C., (2006) Familia monoparentala , Ed. Polirom, Iasi, p.84

66Ştefan, Cristina. Familia monoparentală – Aspecte privind protecţia socială. Bucureşti ,Editura Arefeană. 2001, p.53

47

monoparentalitatea se asociază cu un nivel scăzut al veniturilor şi cu o situatie economica

precara, instabila.67

Factorii de risc decurg în principal din situaţia profesională a părintelui singur care

determina nu doar nivelul venitului său, ci şi vulnerabilitatea sa pe piaţa muncii (în

termeni de fragilitate, de dependenţă, de uzura psihologica etc. Reuşita şcolară mai slabă

se asociază, de asemenea, unui nivel cultural scăzut al familiei, respectiv unui nivel

scăzut al studiilor mamei. Un alt factor important este reprezentat de condiţiile în care se

instalează monoparentalitatea ; cei mai afectaţi sunt copiii familiilor divorţate, iar dintre

aceştia, cei ai căror părinţi se separa într-o atmosfera puternic conflictuală : Factorul cel

mai destructiv al divorţului este, probabil, angoasa legata de conflictele care îi agita pe

foştii parteneri şi care destramă familia monoparentală. Reţelele de sociabilitate pot

stimula conflictele între foştii parteneri şi pot, de asemenea, construi un statut aparte al

copilului, printr-un lanţ de etichete68.

De multe ori ceea ce are importanţă pentru dezvoltarea copilului este mai puţin forma

familiei cât atitudinea anturajului iar reţelele de sociabilitate (de rudenie) pot stimula sau

inhiba exercitarea rolurilor educative de către părinţi sau pot funcţiona în calitate de

canale de transfer a acestor roluri, pe durata crizei sau pe termen mai lung, către familia

de origine a adultului sau către alte persoane.

După divorţul partenerilor, rolurile educative sunt restabilite prin intervenţia

bunicilor, alte rude sau prieteni apropiaţi care încearcă sa restabilească echilibrul familial.

Solidaritatea reţelelor se manifesta frecvent în mediile defavorizate, dar ea devine

efectivă şi eficientă în cazul mamelor active profesional; pentru femeile fără calificare şi

fără proiect familial, sprijinul rămâne de multe ori ineficace ori este chiar absent, datorita

precarităţii economice a reţelelor69.

Un studiu arată că modul angajării foştilor soţi în relaţia parentală după divorţ

influenţează situaţia copiilor. Copii care, la cinci ani după divorţ, au depăşit în mare

măsura şocul iniţial sunt beneficiarii unei atitudini de angajare din partea ambilor părinţi,

împreună sau separate (contactele cu tatăl sunt frecvente, iar relaţiile cu ambii părinţi

sunt descrise ca bune). Dimpotrivă, situaţia celor care “eşuează" reflectă un “eşec al

divorţului : copii sunt utilizaţi frecvent ca “paratrăsnet" al conflictelor care nu încetează

67 Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, 1997,Editura Polirom, p.14468 Elisabeta Stănciulescu , Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, 1997,Editura Polirom, p.14569 Zamfir, Cătălin. (coord), Pentru o societate centrata pe copil, Raport al Institutului de cercetare a Calitatii Vieţii. Bucureşti, Editura Alternative, 1997, p.84

48

între părinţi ; în consecinţa, atât relaţiile cu mama, cât şi cele cu tatăl se deteriorează după

divorţ.70

Separarea soţilor nu conduce automat la o ruptura cu modul de angajare parentală şi

familiala înainte de divorţ. Experienţele trăite în familiile de origine, distribuţia rolurilor

domestice şi educative în familia conjugal-parentală, natura raporturilor conjugale şi a

relaţiilor copilului cu fiecare dintre părinţi modelează implicarea educativa a acestora din

urma : în ciuda importantei unor determinism parentale după divorţ, nu se pune problema

să neglijăm nici dinamica familială şi individuală, care permite punerea în practică a unui

mod de funcţionare familiala, nici conţinutul experienţei proprii a partenerilor în materie

de viata familială: fiecare este un tată sau o mamă pe măsura propriei sale istorii.71

Dacă copii aparţinând unor familii parentale sunt mai frecvent înregistraţi printre cei

care eşuează şcolar sau manifestă comportamente asociale, nu monoparentalitatea în sine

trebuie pusa în discuţie, ci situaţia socială particulară a familiilor respective, caracterizată

printr-un cumul de factori “de riscʼʼ: unele studii dezvăluie faptul ca cele mai multe

dintre femeile care divorţează au un statut socio-profesional, un nivel al veniturilor şi un

nivel educaţional scăzute, preferă divorţul din culpa care implica importante costuri

psihologice şi sociale, aparţin unui mediu cultural tradiţional - care, deşi oferă suport,

încriminează conduita de rupere a căsătoriei, culpabilizează adultul şi victimizează

copilul, întreţinând un climat conflictual si sunt obligate sa-şi schimbe repetat domiciliul,

schimbând, prin aceasta, frecvent anturajul şcolar şi social al copilului care ar avea,

dimpotrivă, nevoie de stabilitate

,,Riscul" pentru copil, care pare inerent monoparentalităţii nu poate fi corect

interpretat fără a se face referire la modul de inserţie socială a părintelui care este

responsabil de creşterea sa. Aceasta concluzie are o importantă cruciala pentru orientarea

intervenţiei sociale: ea arata că pentru a asigura copiilor şanse maxime de dezvoltare,

ţinta intervenţiilor trebuie sa fie în primul rând situaţia sociala a părintelui care primeşte

custodia copilului, respectiv fenomene cum sunt vulnerabilitatea statutului socio-

profesional al femeilor, veniturile scăzute, nivelul scăzut de cultură, costurile materiale,

psihologice şi simbolice ale divorţului şi maternităţii solitare şi nu familia conjugală (în

sensul “salvării"/impunerii ei ca model unic).72

70 Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, 1997,Editura Polirom, p.13271 B. Legros, Gauthier şi Guillaume, 1991, op. cit. Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, 1997,Editura Polirom, p.14672Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.63

49

Consider ca pentru a putea merge mai departe şi a putea trece peste obstacolele vieţii,

părintele unic ar trebui sa-şi centreze toată atenţia pe copil, sa impună anumite reguli

stricte care sa nu fie încălcate. O educaţie adecvata în acest sens ar putea împiedica

eventualele abateri ale copilului de la ceea ce este bine şi corect. De asemenea părintele

ar trebui sa aibă încredere în celelalte persoane cum ar fi bunici, veri, alte rude, prieteni

care au influenta benefica asupra copilului şi care îi pot oferi dragostea de care are atâta

nevoie.

Conform lui Stephen Atlas, autorul cărţii ,,Părinte unic", dacă familiile cu părinte

unic sunt dornice sa lupte pentru ele şi primesc ajutor atunci când au nevoie, exista 7

avantaje pentru copii şi părinţi.Voi încerca o prezentare, pe scurt, a acestora. Primul

avantaj ar consta în reducerea tensiunii instituita anterior, în perioadă de criza şi

creşterea solidarităţii familiale. Al doilea ar fi acela ca părintele unic are o mai mare

flexibilitate în planificarea timpului pe care-l petrece cu copiii săi, nefiind nevoit sa se

mai raporteze şi la dorinţele partenerului. Al treilea : familiile acestea pot interacţiona

mai mult, pot aborda problemele dintr-o perspectiva comuna, de lucru în echipă, fiind

astfel posibila instituirea unor ,,consilii de familie", la care copii sunt implicaţi direct în

luarea deciziilor. Al patrulea : creşterea de unul singur a unui copil oferă multe provocări,

ce reprezintă oportunităţi pentru dezvoltare, maturizare ; părinţii aflaţi într-o astfel de

situatie au nevoie sa-şi dezvolte noi abilitaţi şi sa înveţe mai multe, devenind astfel mai

puternici. Al cincilea : copiii îşi îmbogăţesc experienţa, fiecare dintre cele 2 familii cu

părinte singur influentandu-i în mod diferit. Al şaselea: cei din jurul părintelui unic,

comunitatea, îşi oferă sprijinul. Al şaptelea: tinerii, copii se simt valorizaţi mai mult,

pentru ca sunt membrii de baza ce contribuie la bunăstarea familiei lor.73

În societatea noastră familiile monoparentale reprezintă o populaţie în continuă

creştere. Multe dintre cercetările în acest domeniu s-au centrat pe mamele ramase singure

şi pe absenta tatălui. În ultima vreme au primit mai multa atenţie taţii singuri, mamele

adolescente necăsătorite, alţi părinţi unici, precum şi procesele de adaptare ale acestora la

noua situaţie. Deşi cercetările timpurii au lăsat impresia că acest tip de familie reprezintă

o formă maladivă a familiei, toate cele prezentate anterior constituie, în zilele noastre,

alternative viabile la familiile nucleare.

73 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p. 3050

Pana acum, societatea tradiţionala nu a pregătit nici femeile, nici bărbaţii pentru a fi

părinţi unici. Mulţi asemenea părinţi înregistrează diferenţe vizibile în interacţiunile de

tip copil-părinte, în noua structură familiala. Se simt mai respectaţi şi capabili sa

încurajeze opiniile personale ale copiilor lor. Folosesc ameninţările, pedepsele, dar

niciodată pe cele de tip fizic. Deşi de cele mai multe ori au tendinţa de a se ,,descărcaʼʼ

nervos pe copii, găsesc puterea de a tine cont, în primul rând, de dorinţele acestora.74

Taţii singuri au reuşit sa se sincronizeze, pentru a putea răspunde atât sarcinilor de la

slujbă, cat şi celor de acasă. Sunt capabili sa rezolve treburile casnice, fără prea mare

dificultate. Taţii din ziua de azi par sa se familiarizeze mai uşor cu noile roluri decât

predecesorii lor.

Obiectivele şi metodologia cercetării

Obiectiv general:

Studiul îşi propune să evidenţieze impactul tipului de familie (monoparentală sau

biparentală) asupra comportamentului problematic al elevilor (stres, inadaptare,

comportament disimulativ).

Obiective specifice:

1. Evidenţierea diferenţelor existente între elevii incluşi în familii monoparentale şi

cei incluşi în familii biparentale privind comportamentul problematic, stresul şi

comportamentul disimulativ.

2. Evidenţierea diferenţelor existente între elevii incluşi în familii monoparentale şi

cei incluşi în familii biparentale privind gradul de insatisfacţie faţă de familie, şcoală,

anturaj şi propria persoană.

Ipotezele cercetării

1. Elevii incluşi în familii monoparentale au un comportament mai problematic

atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă sau tensionată decât cei incluşi în familii

biparentale - perceptia prezentei la mama, respectiv la tata, a anumitor scheme cognitive.

2. Elevii incluşi în familii monoparentale resimt un grad mai ridicat de stres decât

cei incluşi în familii biparentale - prezenta unor tulburari de personalitate

74 Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.4151

3. Elevii incluşi în familii monoparentale prezintă un comportament defensiv mai

crescut decât cei incluşi în familii biparentale - prezenta unor atitudini de evitare,

respectiv de compensare.

4. Elevii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie mai ridicată faţă de

familie, şcoală, anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii biparentale -

perceptia prezentei la mama, respectiv la tata, a anumitor scheme cognitive.

5. Elevii care provin din familii monoparentale preiau din atributiile parintelui absent -

prezenta unor atitudini de evitare, respectiv de compensare.

DESIGN-UL STUDIULUI

Studiul a fost realizat cu ajutorul a 100 de subiecţi adolescenţi, cu vârstele

cuprinse între 16 şi 18 ani, media de vârstă fiind 17,15. 50 de subiecţi sunt incluşi în

familii monoparentale ( 25 baieti/ 25 fete ), iar 50 sunt incluşi în familii biparentale ( 25

baieti / 25 fete).

Distribuţia pe vârstă a subiecţilor este prezentată în figura 1.

Studiul prezent are 2 variabile independente

1. tipul familiei : monoparental / biparental

2. sexul : m / f

52

Descrierea probelor

Pentru această cercetare au fost utilizate următoarele probe :

a. Chestionarul schemelor cognitive

b. Chestionarul privind stilul parental

c. ACE

Subiecţii au completat individual probele. Chestionarele au fost aplicate de

aceeaşi persoană – care a răspuns la orice întrebare şi nelămurire.

a. Chestionarul schemelor cognitive Young

În Chestionarul Schemelor Young participanţilor li s-a solicitat să coteze, pe o

scală de la 1 la 6 (unde 1 = „în totalitate neadevărat”, 2 = „în general neadevărat”, 3 =

„mai degrabă adevărat decât fals”,4 = „foarte puţin adevărat”, 5 = „adevărat în general”,

6 =„mă descrie perfect” ), diferite declaraţii susceptibile de a-i descrie. Chestionarul

cuprinde 114 de itemi şi descrie doar 18 itemi. El permite evaluarea schemelor precoce

de inadaptare asupra cărora se va aplica terapia tulburărilor de personalitate. Grila de

corectare este simplă; doar raspunsurile de la 5 şi 6 sunt luate în seamă pentru ansamblul

schemelor. Mai apoi, pentru fiecare schemă, număr de răspunsuri 5 şi 6 se împarte la

numărul total al întrebărilor raportate la schemă. Notele dau un profil al individului.

Această notare este înlocuită printr-o notare mai tradiţională: adunarea notelor obţinute în

fiecare schemă, scorul total reprezentând notele obţinute de 18 scheme.

Cele 18 scheme prezente în chestionar sunt următoarele:

- deprivare emoţională

- abandon / instabilitate

- neîncredere / abuz

- izolare socială, excludere / înstrăinare

- defect / ruşine

- eşec

- dependenţă / incompetenţă

- vulnerabilitate la rău şi boală

- protecţionism / ego infantil

- revendicare / grandomanie

- autocontrol / autodisciplină insuficientă

53

- subjugare

- auto-sacrificiu

- căutarea aprobării / recunoaşterii

- negativism / pasivitate

-inhibiţie emoţională

-standarde nerealiste / hipercriticism

-penalizare

b. Chestionarul privind stilul parental

Instrumentul de evaluare, de tip Likert cuprinde 62 de itemi care reprezintă o serie

de comportamente pe care părinţii le manifestă atunci cand interacţionează cu copii lor.

Aceste comportamente sunt repartizate în trei scale care evaluează: stilul parental

autoritar, democratic şi permisiv.

Stilul parental autoritar a fost evaluat prin intermediul a 20 de itemi. Scala care

evaluează stilul parental democratic a fost evaluat prin intermediul a 27 de itemi. Stilul

parental permisiv a fost evaluat prin intermediul a 15 itemi.

Părinţii elevilor au fost rugaţi să evalueze cat de des manifestă anumite

comportamente faţă de copil (copii), din cele specificate in lista prezentată. Fiecare

afirmaţie trebuia evaluată pe o scală de la 1 la 5, unde valoarea 1 indică o lipsa totală de

manifestare a comportamentului evaluat, iar valoarea 5 reprezintă o manifestare

permanentă a comportamentului respectiv.Un scor ridicat la scala ce evaluează unul

dintre stilurile parentale denotă practicarea de către părinţi cu o frecvenţă crescută a

comportamentelor descrise de itemii care formează scala respectivă. De exemplu, un scor

ridicat la scala ce evaluează stilul parental autoritar va reflecta faptul că

părintele recurge permanent in interacţiunile cu copilul (copiii) la

comportamente de tip autoritar.

Chestionarul evaluează 17 scheme iar pentru fiecare chestionar acest număr al

notelor mari se împarte pe totalul întrebărilor raportate la schemă. Cele 17 scheme

prezente sunt:

-carenţa afectivă

- abandon

- răutate

- vulnerabilitate

54

- dependenăă şi incompetenţă

- imperfecţiune

- eşec

- supunere

- sacrificiu de sine

- exigenţă sporită

- totul mi se cuvine

- lipsa autocontrolului

- relaţii de fuziune

- vulnerabilitate

- control emoţional în exces

- severitate

- căutare a aprobării sociale

c. ACE - “Adolescent Concerns Evaluation” - este un chestionar format din patru

dimensiuni ale vieţii cotidiene de elev. Şi anuma insatisfactia faţă de scoală, părinţi,

anturaj şi propria persoană. Acest chestionar cuprinde 40 de itemi şi este realizat de

David W. Springer. Se calculează inversând răspunsurile următorilor itemi: 2, 3, 5, 8. 11,

12, 13, 17, 18, 22, 24, 27, 28, 34 şi 36. Scorurile foarte mari înseamnă un risc mai mare

ca adolescentul să fugă de acasă.

Chestionarul este format din patru factori pe care i-am analizat separat.

1. Insatisfacţia resimţită în viaţa de familie (itemii 1 - 12). Un scor ridicat la această

subscală ne arată un grad mare de insatisfacţie resimţită în viaţa de familie.

2. Insatisfacţia resimţită în legătură cu şcoala (itemii 13 – 21). Un scor ridicat la această

subscală ne arată un grad mare de insatisfacţie resimţită în legătură cu şcoala.

3. Insatisfacţia legată de anturaj (itemii 22 – 28). Un scor ridicat la această subscală ne

arată un grad mare de insatisfacţie legată de anturaj.

4. Insatisfacţia resimţită faţă de propria persoană (itemii 29 – 40). Un scor ridicat la

această subscală ne arată un grad mare de insatisfacţie legată de propria persoană.

Designul cercetării şi variabile implicate

Lucrarea este un studiu comparativ care doreşte să stabilească diferenţe între două

grupuri: elevii incluşi în familii monoparentale şi cei incluşi în familii biparentale.

55

Variabilele studiate sunt următoarele: comportamentul problematic, stresul,

comportamentul fugar, gradul de insatisfacţie faţă de familie, şcoală, anturaj şi propria

persoană.

Prezentarea şi interpretarea rezultatelor

Ipoteza 1: Elevii incluşi în familii monoparentale au un comportament mai

problematic atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă sau tensionată decât cei incluşi

în familii biparentale - percepţia prezenţei la mamă, respectiv la tată, a anumitor scheme

cognitive. Această ipoteză s-a confirmat.

Comportament adaptabil/ neadaptabil

Tabelul nr. 1

Cum descrii relatia cu familia ta ?

Sunt de acord cu tot ceea ce fac

Ma sprijină in tot ce fac

Sunt prea severi

Sunt indiferenţi, nu se interesează de ceea ce fac

Total

Procentaj F- monop. 61,8 32,6 2,7 2,9 100

Procentaj F- bip. 57,1 35,7 3,6 3,6 100

56

În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul

nostru, că nu există diferenţe între elevii incluşi în familii monoparentale şi cei incluşi în

familii biparentale în privinţa reacţiei la o situaţie dificilă şi tensionată.

Comparând cele două grupruri, nu se poate spune că unul ar avea un comportament mai

problematic (inadaptabil) decât celălalt în cazul confruntării cu situaţii dificile. Motivul

pentru care s-a dovedit acest lucru poate fii faptul că atât cei din familiile biparentale cât

şi cei din familiile monoparentale sunt solicitaţi atât la şcoală, cât şi în activităţile

extraşcolare, astfel cã dobândesc de mici o rezistenţã la situaţii tensionate.

Ipoteza 2: Elevii incluşi în familii monoparentale resimt un grad mai ridicat

de stres decât cei incluşi în familii biparentale - prezenta unor tulburari de personalitate.

Această ipoteză s-a infirmat.

57

În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul

nostru că elevii din familii biparentale resimt mai acut stresul decât cei de vârsta lor care

convieţuiesc cu un singur părinte. Acest lucru se poate datora faptului că, cei provenind

din familiile monoparentale s-au confruntat de timpuriu cu probleme şi sunt “antrenaţi”

să treacă mai uşor peste grijile care le-ar putea provoca un stres.

Ipoteza 3: Elevii incluşi în familii monoparentale prezintă un comportament

defensiv mai crescut decât cei incluşi în familii biparentale - prezenta unor atitudini de

evitare, respectiv de compensare.

Această ipoteză s-a confirmat.

F. bip.

Stress 46,8 %

F. monop. Stress

34,7 %

F. bip. Nonstress

53,2 %

F. monop. Nonstress

65,3 %

58

În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul

nostru, că elevii din familii monoparentale prezintă un comportament defensiv mai

crescut decât cei de vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi. Aceasta se datorează

faptului că, aceşti copii crescuţi de un singur părinte se confruntă cu probleme

neobişnuite vârstei lor, care uneori îi poate doborî. Nereuşind să facă faţa problemelor

familiale, ei aleg să practice atitudini de evitare si de compensare la un nivel de confuzie

valorica, ascunzâdu-se de ele.

Ipoteza 4: Elevii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie mai

ridicată faţă de familie, şcoală, anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii

biparentale - perceptia prezentei la mama, respectiv la tata, a anumitor scheme cognitive

Această ipoteză s-a confirmat parţial, elevii incluşi în familii monoparentale

resimţind o insatisfacţie mai ridicată faţă de familie şi şcoală decât cei incluşi în familii

biparentale.

F. bip. C.

defensiv 28,8 %

F. monop. C. defensiv

54,2 %

F. bip. C. participativ

71,2 %

F. monop. C. particip.

45,8 %

59

SATISFACŢIA FAŢĂ DE FAMILIE

În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul

nostru, că elevii din familii monoparentale prezintă un grad mai mare al insatisfacţiei în

viaţa de familie decât cei de vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi. Acest lucru este

evident datorită lipsei unuia dintre părinţi. Lipsa unui părinte aduce cu sine şi o situaţie

materială mai dificilă decât a celorlalţi şi mai important, nevoia de a primi dragostea,

atenţia şi sprijinul nu poate fii pe deplin satisfãcută, ducând la o neîmplinire sufletească

pe plan familial.

SATISFACŢIA FAŢĂ DE ŞCOALĂ

F. bip. insatisfactie

26,3 %

F. monop. insatisfactie

37,5 %

F. bip. satisfactie

73,7 %

F. monop. satisfactie

62,5 %

60

În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul

nostru, că elevii din familii monoparentale prezintă un un grad mai mare al insatisfacţiei

legată de experienţa lor şcolară decât cei de vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi.

Insatisfacţia şcolară a elevului dintr-o familie monoparentală, se poate datora şi faptului

că acesta simte că este suprasolicitat pe toate planurile vieţii cotidiene, încât ajung să nu

mai poată face faţă cerinţelor şcolare.

SATISFACŢIA FAŢĂ DE ANTURAJ

F. bip. insatisfactie

31,6 %

F. monop. insatisfactie

41,4 %

F. bip. satisfactie

68,4 %

F. monop. satisfactie

58,6 %

61

În urma acestor rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din

eşantionul nostru, că elevii din familii monoparentale sunt la fel de mulţumiţi ca şi cei de

vârsta lor care convieţuiesc cu ambii părinţi, de prietenii lor şi de relaţiile sociale pe care

le au. De foarte multe ori relaţiile familiale precare duc la o viaţa socială mai bună, la o

relaţie mai bună cu prietenii şi apropiaţii.

SATISFACŢIA FAŢĂ DE PROPRIA PERSOANĂ

F. bip. insatisfactie

27,3 %

F. monop. insatisfactie

35,6 %

F. bip. satisfactie

72,7 %

F. monop. satisfactie

64,4 %

62

În urma acestui rezultate, se poate afirma, pentru subiecţii din eşantionul nostru,

că elevii din familii monoparentale au aceeaşi atitudine faţă de propria persoană ca şi cei

de vârsta lor care fac parte din familii biparentale. Cu siguranţă se simt diferiţi de ceilalţi,

dar nu neapărat inferiori celor crescuţi de ambii părinţi. Tocmai întâmpinarea unor

probleme de devreme îi pot maturiza astfel încât să se accepte pe sine.

Un număr de întrebări au vizat dezvăluirea condiţiilor socio-familiale ale elevilor,

relaţia pe care aceştia o au cu familia şi atitudinea pe care familia o are faţă de actul

educaţional. (item:1, 2 ,3, 4)

În cea ce priveşte relaţia pe care elevii o au cu familia lor, peste jumătate dintre

aceştia susţin că familia este de accord cu tot ce fac şi ca sunt interesaţi de preocupările

lor şcolare, 32,6% susţin că beneficiază de sprijinul familiei in tot ceea ce fac, le oferă

sprijin în rezolvarea temelor şi a altor sarcini şcolare, 2,7 % consideră că parinţii sunt

prea severi şi au prea multe reguli.

F. bip. insatisfactie

24,2 %

F. monop. insatisfactie

36,8 %

F. bip. satisfactie

75,8 %

F. monop. satisfactie

63,2 %

63

Tabelul nr. 2

Care din următoarele probleme seregăsesc în familia ta?

Nu sunt probleme

Lipsa acută a banilor

Violenţă verbală şi fizică

Consumul de alcool

Altele Total

Procentaj F - monop. 35,4 27,9 23,6 9,6 3,5 100

Procentaj F - bip. 34,8 26,7 21,4 8,6 8,5 100

La această întrebare elevii chestionaţi susţin că nu se regăsesc nici un fel de

probleme în familia lor, 27,9 % dintre elevii din familiile monoparentale se confruntă cu

probleme din cauza banilor iar unii elevi se confruntă cu probleme de genul : consumul

de alcool ( 9,6 % ) şi violenţă verbală şi fizică ( 23,6 % ) care sunt conexe.

Ipoteza 5 : Elevii care provin din familii monoparentale preiau din atributiile

parintelui absent - prezenta unor atitudini de evitare, respectiv de compensare.

Elevii care provin din familii monoparentale se diferențiază de elevii care provin

din familii biparentale în ceea ce privește: carența afectivă, sentimente de abandon,

izolare socială, imperfecțiune, eșec, dependență / incompetență, vulnerabilitate, relații de

înțelegere, relații de supunere, sacrificiu, control emoțional excesiv, exigență sporită,

culpabilitate, lipsa autocontrolului.

Schemele Young Familia Familia Dif.

64

monoparentala

biparentala

deprivare emoţională 32,6 25,7 6,9

abandon / instabilitate 26,5 22,8 3,7

neîncredere / abuzz 18,6 14,6 4

izolare socială, excludere / înstrăinare 42,6 32,8 9,8

defect / ruşine 17,3 15,4 1,9

eşec 24,5 21,4 3,1

dependenţă / incompetenţă 25,4 23,6 1,8

vulnerabilitate la rău şi boală 16,4 15,3 1,1

protecţionism / ego infantil 23,8 21,2 2,6

revendicare / grandomanie 17,4 14,6 2,8

autocontrol / autodisciplină insuficientă 32,6 28,4 4,2

subjugare 21,9 19,8 2,1

auto-sacrificiu 35,4 28,7 6,7

căutarea aprobării / recunoaşterii 41,3 32,4 8,9

negativism / pasivitate 21,4 20,4 1

inhibiţie emoţională 31,5 28,6 2,9

standarde nerealiste / hipercriticism 45,6 41,1 4,5

penalizare 26,8 21,6 5,2

Observăm că elevii din familiile monoparentale au cele mai ridicate cote la

deprivarea emoțională, izolarea socială, excludere, înstrăinare, autocontrol/autodisciplină

insuficientă, autosacrificiu, căutarea aprobării / recunoașterii, standarde nerealiste /

hipercriticism, penalizare.

Efectuând investigaţiile de rigoare asupra tezei reespective, am constatat

următoarele: În ceea ce priveşte influenţa factorilor familiali - exteriori actului didactic

propriu-zis - şi mediul familial îşi pune amprenta asupra succesului şi, mai ales, a

insuccesului personal. Această categorie de factori se exprimă prin mai multe moduri,

cum ar fi:

- climatul educaţional familial;

- valenţele educative ale familiei;

65

- atitudinile proşcolare - educaţionale ale familiei;

- gradul de înzestrare logistică (calculator, Internet etc.) şi posibilităţi materiale -

financiare;

- nivelul de instruire şi preocupare în ceea ce priveşte pregătirea şi autoeducaţia

părinţilor;

- regimul de viaţă şi stilul de viaţă al părinţilor.

Fiecare din aceşti factori contribuie în mod diferenţiat la reuşita sau eșecul personal.

Mai mult, sunt resimţiţi factorii de ordin financiar şi posibilităţile materiale ale părinţilor,

ceea ce a făcut să crească fenomenul abandonului şcolar şi analfabetismul.

Întradevăr, structura familială reprezintă şi ea un factor referitor la succesul sau

eșecul unui elev, dar acest factor poate fi unul minor în comparaţie cu alţi factori. Altceva

este că structura parentală a familiei poate influenţa caracterul şi comportamentul

elevului. Dar şi în acest caz este primordial factorul educativ.

66

Concluzii

Monoparentalitatea este o temă actuală, iar acest studiu demonstrează dacă elevul

crescut de un părinte este afectat de acest lucru.

S-a demonstrat însă că doar ipotezele conform căreia elevul dintr-o familie de

tip monoparental are un comportament defensiv şi resimte o insatisfacţie din puctul de

vedere al familiei şi al şcolii sunt adevărate, celelalte situându-l pe elev lângă ceilalţi

crescuţi într-o familie de tip biparental.

Aceste ipoteze s-au confirmat datorită faptului că elevul poate întampina

probleme care să-l depăşească atât în familie cât şi la şcoală, dovenind astfel o

insatisfacţie pe aceste două planuri foarte importante din viaţa lui. Acest lucru îl poate

impinge sã fugă de acasă, dovenind astfel un comportament fugar.

Ipotezele care nu s-au confirmat au fost:

1. Elevii incluşi în familii monoparentale au un comportament mai problematic

atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă sau tensionată decât cei incluşi în familii

biparentale.

2. Elevii incluşi în familii monoparentale resimt un grad mai ridicat de stres decât cei

incluşi în familii biparentale.

Şi ipoteza 4 care nu s-a confirmat parţial:

4. Elevii incluşi în familii monoparentale resimt o insatisfacţie mai ridicată faţă de

anturaj şi propria persoană decât cei incluşi în familii biparentale.

Acest lucru se poate datora faptului că elevii incluşi în familiile monoparentale au

o rezistenţă dobândită mai mare la stres şi se integrează foarte bine în societate reuşind să

se împace mai repede cu sine decât elevii obisnuiţi.

Obiectivele lucrării au fost şi ele atinse parţial:

1. Evidenţierea diferenţelor existente între elevii incluşi în familii monoparentale

şi cei incluşi în familii biparentale privind comportamentul problematic, stresul şi

comportamentul defensiv.

2. Evidenţierea diferenţelor existente între elevii incluşi în familii monoparentale

şi cei incluşi în familii biparentale privind gradul de insatisfacţie faţă de familie, şcoală,

anturaj şi propria persoană, obiectivul 1. fiind atins parţial, în măsura în care s-a putut

67

evidenţia o diferenţă netă între comportamentul defensiv al elevului dintr-o familia

monoparentală, faţă de elevul dintr-o familie biparentală.

Concluzia este că diferenţe semnificative nu sunt între elevii cu un singur părinte

şi cei cu ambii părinţi, prin urmare el nu este afectat de tipul de familie din care face

parte, elevii din familiile monoparentale confruntându-se cu aceleaşi probleme specifice

perioadei prin care trec ca şi cei din familiile biparentale.

68

Bibliografie:

1. Jung, C.G. (2008), “ Dezvoltarea personalităţii”, Editura Trei

2. Mathews, Gerald, Jan J. Deary & Martha C. Whiteman(2005), “Psihologia

personalităţii”, Editura Polirom

3. Mielu, Zlate ( 2006), “ Fundamentele psihologiei”, Editura Universitară

4. Mitrofan, I(1998).,” Cuplul conjugal-armonie şi dizarmonie”, Bucuresti

5. Modrea, Margareta (2006), “Imaginea de sine şi personalitatea în adolescenţă –

Studii teoretice şi experimentale”, Editura Aliter

6. Piaget, Jean ( 2005), “ Reprezentarea lumii la copil”, Editura Cartier

7. Popescu, Raluca, “ Calitatea vieţii în România”, cercetare ştiinţiifică

8. Popescu- Brumă, Speranţa (2003),”Dezvoltări dizarmonice de personalitate

în copilărie şi adolescenţă,,Editura Paralela 45

9. Scutaru, Anca, (2006), “Familia monoparentală de la vulnerabilitate la

autocontrol”, Editura Lumen

10. Stănciulescu, E. (1998), “Sociologia educației familiale”, Editura Polirom

11. Ştefan, Cristina (2006) ,”Familia monoparentală. O abordare politică. Ediţia

a II-a revăzută, Editura Polirom

12. Voinea, M. (1993), “Sociologia familiei”, București

69

13. Voinea, M.( 1998), “Familia şi evoluţia sa istorică, București

Anexa 1

Chestionarul schemelor cognitive

YSQ-S3

Instrucţiuni: lista de mai jos cuprinde afirmaţii folosite de o persoana pentru a se descrie

pe sine. Vă rugăm citiţi cu atenţie fiecare afirmaţie şi decideţi cât de bine vă descrie pe

dvs.. Când nu sunteţi sigur/ă, răspundeţi în funcţie de ceea ce simţiţi şi nu în funcţie de

ceea ce credeţi că este adevărat.

Alegeţi valoarea dintre 1 şi 6 care credeţi că vă descrie cel mai bine si scrieţi numărul în

locul din faţa afirmaţiei.

1_ În general nu am avut pe cineva care să se îngrijească de mine, căreia (căruia) să-i

împărtăşesc din viaţa mea, sau căreia (căruia) să-i pese mult de tot ceea ce se întâmpla cu

mine.

2__ M-am agăţat de cei apropiaţi mie pentru că m-am temut că mă vor părăsi.

3__ Simt că oamenii vor profita de mine.

4__ Nu-mi găsesc locul nicăieri.

5__ Nici o femeie/bărbat pe care o/îl doresc nu mă poate iubi odată ce îmi va vedea

defectele.

6__ Este important pentru mine să fiu plăcut(ă) de aproape toată lumea pe care o ştiu.

7__ Chiar si când lucrurile par să meargă bine, eu cred că este doar temporar.

8__ Dacă fac o greşeală, merit să fiu pedepsit(ă).

9__ Aproape orice din activităţile mele de la şcoala sau la serviciu nu este atât de bine

făcut ca a celorlalţi.

10__ Nu mă simt capabil(ă) să mă descurc singur(ă) în fiecare zi a vieţii mele.

11__ Nu pot scăpa de sentimentul ca ceva rău este pe cale sa se întâmple.

12__ Nu am fost în stare sa mă despart de părinţii mei în felul in care o fac ceilalţi de

vârsta mea.

13__ Cred că dacă fac ceea ce cred, dau numai de necazuri.

14__ Mă schimb in funcţie de oamenii cu care sunt pentru ca ei să mă placă mai mult.

15__ Dacă uneori se întâmpla ceva bun, mi-e teama că ceva rău va urma.

16__ Dacă nu fac tot ce pot, pot sa mă aştept să pierd.

70

17__ Sunt genul care de obicei sfârşeşte prin a avea grija de cei apropiaţi mie.

18__ Sunt prea conştiincios (conştiincioasă) să arăt sentimente pozitive faţă de ceilalţi

(afecţiune, preocupare).

19__ Trebuie să fiu cel mai bun în tot ce fac; nu accept sa fiu al doilea dintre cei mai

buni.

20__ Am probleme când trebuie sa accept „nu” ca răspuns când vreau ceva de la ceilalţi.

21__ Nu mă pot motiva să îndeplinesc sarcini plictisitoare şi de rutina.

22__ Încerc sa mă adaptez.

23__ Nu poţi fi totdeauna atent; ceva rău va apărea întotdeauna.

24__ Nu există nici o scuză dacă fac o greşeală.

25__ În general oamenii nu au fost lângă mine ca să îmi ofere căldură, sprijin şi dragoste.

26__ Am atâta nevoie de ceilalţi încât mă îngrijorez că îi voi pierde.

27__ Simt că nu trebuie să las garda jos în prezenţa altor oameni pentru că altfel mă vor

răni intenţionat.

28__ Sunt fundamental diferit(ă) de ceilalţi oameni.

29__ Nici unul din cei pe care îi doresc eu nu va putea sa stea lângă mine odată ce mă va

cunoaşte cu adevărat.

30__ Stima mea se bazează mai ales pe felul cum mă vad ceilalţi.

31__ Oricât de mult aş munci, mi-e teama că aş putea să fiu falit(ă) financiar.

32__ Oamenii care nu-şi cunosc limitele îndeajuns ar trebui pedepsiţi în vreun fel.

33__ Sunt incompetent(ă) când este vorba de realizări.

34__ Mă gândesc la mine ca şi la o persoană dependentă când este vorba de viaţa de zi cu

zi.

35__ Simt că un dezastru (natural, chimic, medical sau criminal) se poate întâmpla în

orice moment.

36__ Părinţii mei şi cu mine tindem să ne implicăm în viaţa şi problemele celuilalt.

37__ Simt că nu am altă posibilitate decât să îndeplinesc dorinţele altora, altfel mă vor

respinge.

38__ Să am bani şi să ştiu lume bună mă face sa fiu mai valoros(valoroasă).

39__ Mă îngrijorez de faptul că o decizie greşită poate duce la dezastru.

40__ In general nu accept scuzele altora. Ei nu sunt doritori să accepte responsabilităţi şi

să suporte consecinţele.

71

41__ Sunt o persoană bună deoarece mă gândesc la alţii mai mult decât la mine.

42__ Mi se pare jenant să-mi exprim sentimentele altora.

43__ Încerc să fac tot ce pot; nu mă mulţumesc cu suficient.

44__ Sunt deosebit(ă) şi nu trebuie să accept restricţii puse de ceilalţi.

45__ Daca nu îmi pot atinge un scop devin repede frustrat(ă) şi renunţ.

46__ Petrec mult timp pentru aspectul fizic, pentru ca oamenii sa mă valorifice.

47__ Sunt obsedat(ă) des de deciziile minore deoarece consecinţele unei greşeli par

serioase.

48__ Dacă nu îmi fac treaba ar trebui să sufăr consecinţele.

49__ Foarte mult timp din viaţa mea nu am simţit că sunt special(ă) pentru cineva.

50__ Mă tem că oamenii de care mă simt apropiat(ă) mă vor părăsi sau abandona.

51__ Este doar o problemă de timp ca cineva să ajungă să mă trădeze (să mă înşele).

52__ Locul meu nu e aici; sunt singuratic(ă).

53__ Nu merit dragostea, atenţia şi respectul celorlalţi.

54__Realizările sunt mai valoroase pentru mine dacă oamenii le observă.

55__ Mă simt mai bine pretinzând că lucrurile nu-mi vor merge bine, ca să nu mă simt

rău dacă lucrurile nu merg bine.

56__ Mă gândesc des la greşelile pe care le fac şi sunt furios(ă) pe mine.

57__Majoritatea celorlalţi sunt mai capabili decât mine în domeniile profesionale şi în

realizări.

58__ Sunt mai puţin capabil decât majoritatea oamenilor.

59__ Mă tem ca o sa fiu atacat(ă).

60__ Este foarte greu pentru mine şi părinţii mei să păstram detalii intime despre celalalt

fără să ne simţim vinovaţi şi înşelaţi.

61__ In relaţii, las pe cealaltă persoana sa aibă un cuvânt de spus.

62__ Sunt atât de preocupat(ă) să mă adaptez, încât uneori uit cine sunt eu.

63__ Mă concentrez mai ales asupra evenimentelor şi situaţiilor de viată negative.

64__ Când oamenii fac ceva rău am probleme să aplic expresia: „Iartă si uita”.

65__ Sunt atât de ocupat(ă) să mă ocup de oamenii de care îmi pasă, încât am puţin timp

pentru mine.

66__ Mi se pare greu să arăt căldura şi spontaneitate.

67__ Trebuie sa-mi îndeplinesc toate responsabilităţile.

72

68__ Detest să fiu constrâns sau reţinut din ceea ce vreau eu sa fac.

69__ Nu sacrific satisfacţia imediată pentru obţinerea unui scop îndepărtat.

70__ Mi se pare greu să-mi fixez propriile scopuri fără să mă gândesc cum ceilalţi vor

răspunde alegerilor mele.

71__ Tind să fiu pesimist(ă).

72__ Port pică chiar dacă persoana s-a scuzat.

73__ În cea mai mare parte a timpului nu am avut pe cineva care să mă asculte într-

adevăr, care să mă înţeleagă, sau care să investească în mine sentimente adevărate.

74__ Când simt că cineva la care ţin se îndepărtează de mine, devin disperat(ă).

75__ Sunt destul de suspicios (suspicioasă) în privinţa motivelor altora.

76__ Mă simt străin(ă) de ceilalţi oameni.

77__ Simt că nu pot fi iubit(ă).

78__ Când mă uit la deciziile din viaţa mea îmi dau seama că le-am făcut pe majoritatea

cu gândul la aprobarea de către ceilalţi.

79__ Oamenii apropiaţi mie, mă consideră îngrijorat(ă).

80__ Mă supăr când cred că cineva a renunţat prea repede.

81__ Nu sunt atât de talentat cum sunt ceilalţi la munca.

82__ Judecata mea nu poate fi bună in toate situaţiile de zi cu zi.

83__ Mă tem ca o sa-mi pierd toţi banii şi o sa devin un(o) nevoiaş(ă).

84__ Simt des că daca părinţii mei trăiesc prin mine, nu mai am viaţa mea pe cont

propriu.

85__ Întotdeauna îi las pe ceilalţi să ia decizii pentru mine, deci nu ştiu ce vreau pentru

mine.

86__ Chiar dacă nu îmi place cineva tot vreau ca el (ea) să mă placă.

87__ Dacă oamenii se entuziasmează de ceva, mă simt inconfortabil şi simt că i-aş

avertiza că ceva merge greşit.

88__ Mă enervez când oamenii se scuză şi îi învinuiesc pe ceilalţi pentru problemele lor.

89__ Întotdeauna am fost genul care a ascultat problemele altora.

90__ Mă controlez atât de mult că oamenii cred ca nu am emoţii.

91__ Simt ca este o presiune constantă asupra mea să îndeplinesc şi să realizez diferite

lucruri.

92__ Simt că nu trebuie să urmez regulile normale şi convenţiile pe care ceilalţi le fac.

73

93__ Nu mă pot forţa să fac lucruri care nu îmi plac, chiar când ştiu că este pentru binele

meu.

94__ Când nu primesc multă atenţie din partea altora mă simt puţin important(ă).

95__ Nu contează de ce fac o greşeala; când fac ceva greşit trebuie sa plătesc.

96__ Rar am avut o persoană care să mă sfătuiască sau care să mă îndrume când nu am

ştiut ce să fac.

97__ Câteodată sunt atât de îngrijorat(ă) că oamenii mă părăsesc încât îi îndepărtez eu de

mine.

98__ De obicei sunt vigilent(ă) faţă de motivele pe care oamenii le au.

99__ Întotdeauna mă simt înafara grupului.

100__ Am prea multe defecte de neacceptat în foarte multe aspecte pentru a mă lăsa

cunoscut(ă) altora.

101__Caut recunoaştere şi admiraţie atunci când îmi spun părerea la o întâlnire sau

întrunire. .

102__ Mă lupt cu mine însumi (însămi) pentru lucrurile în care am eşuat.

103__ Nu sunt atât de inteligent(ă) ca şi ceilalţi când este vorba de scoală sau serviciu.

104__Nu am încredere in capacitatea mea de a rezolva toate problemele care apar.

105__ Mă tem ca am o boala grava, deşi nu a fost diagnosticat nimic grav de către doctor.

106__ Simt des că nu am o identitate separată de a părinţilor mei sau de a partenerului

(partenerei) meu (mele).

107__ Am o mulţime de probleme când cer sa-mi fie respectate drepturile şi să-mi fie

luate în seamă sentimentele.

108__ Complimente şi recompensări multe mă fac sa mă simt valoros (valoroasă).

109__Sunt o persoană rea care merită să fie pedepsită.

110__ Ceilalţi oameni mă cunosc ca făcând prea mult pentru alţii şi nu destul pentru

mine.

111__ Oamenii mă vad inflexibil(ă) din punct de vedere emoţional.

112__ Nu pot să-mi cer scuze pentru greşelile mele.

113__ Simt că ceea ce am de oferit are mai mare valoare decât contribuţiile altora.

114__ Rar am fost în stare să mă bazez pe propriile mele hotărâri.

74

Anexa 2

Chestionarul privind stilul parental

Toate răspunsurile sunt anonime şi vor fi doar identificate după

numărul de identificare

pe care il introduceţi la inceputul acestui chestionar. Chestionarul

conţine o listă de

comportamente pe care părinţii le manifestă atunci cand

interacţionează cu copiii lor.

Intrebările sunt destinate să măsoare cat de des se manifestă anumite

comportamente

faţă de copil (copii).

Manifest acest comportament:

1 = Niciodată

2 = Rar

3 = Cam jumătate din timp

4 = Foarte des

5 = Intotdeauna

6 = Nu e aplicabil – copilul e prea mic să vorbească

___ 1. Imi incurajez copilul să vorbească despre problemele pe care le

are.

___ 2. Imi indrum copilul prin pedeapsă mai mult decat prin argumente

___ 3. Cunosc numele prietenilor copiilor mei.

___ 4. Imi este greu să imi disciplinez copilul.

___ 5. Imi laud copilul atunci cand e cuminte.

___ 6. Imi plesnesc copilul atunci cand e neascultător.

___ 7. Glumesc şi mă joc cu copilul meu.

___ 8. Mă reţin să il critic chiar dacă copilul acţionează contrar

dorinţelor mele.

___ 9. Imi arăt compasiunea cand copilul este jignit sau frustrat.

75

___ 10. Il pedepsesc privandu-l de privilegii fără a-i oferi vreo explicaţie.

___ 11. Imi răsfăţ copilul.

___ 12. Ii ofer susţinere şi inţelegere atunci cand e supărat.

___ 13. Strig la copil atunci cand nu se comportă cum trebuie.

___ 14. Sunt lejer şi relaxat cu copilul meu.

___ 15. Ii permit copilului să ii deranjeze pe alţii.

___ 16. Ii spun copilului ce aşteptări am de la purtarea lui inainte de a

se implica in

activitate.

___ 17. Il cicălesc şi il critic pentru a-şi imbunătăţi comportamentul.

___ 18. Am răbdare cu copilul meu.

___ 19. Imi bruschez copilul cand nu e ascultător.

___ 20. Stabilesc pedepse pentru copilul meu dar nu le pun in practică.

___ 21. Sunt receptiv la sentimentele şi nevoile copilului.

___ 22. Ii permit copilului să se implice in regulile familiei.

___ 23. Mă cert cu copilul meu.

___ 24. Am incredere in abilităţile mele ca părinte.

___ 25. Ii explic copilului de ce regulile trebuie respectate.

___ 26. Par a fi preocupat mai mult de propriile mele sentimente decat

de cele ale

copilului.

___ 27. Ii spun copilului că apreciez ceea ce incearcă să facă sau ceea

ce realizează.

___ 28. Imi pedepsesc copilul trimiţandu-l undeva unde să stea singur

fără nici o

explicaţie.

___ 29. Il ajut pe copil să inţeleagă impactul pe care il are

comportamentul lui

incurajandu-l să vorbească despre consecinţele propriilor acţiuni.

___ 30. Imi e teamă că disciplinandu-mi copilul pentru că se poartă urat

il va face pe

acesta să nu mă mai placă.

76

___ 31. Iau in considerare dorinţele copilului inainte de a-i cere să facă

ceva.

___ 32. Imi vărs furia pe copil.

___ 33. Sunt la curent cu problemele şi preocupările copilului la

grădiniţă.

___ 34. Il ameninţ cu pedepse mai mult decat le aplic.

___ 35. Imi exprim afecţiunea prin imbrăţişări, săruturi sau ţinandu-l in

braţe.

___ 36. Ii ignor purtarea urata.

___ 37. Folosesc pedeapsa fizică ca o modalitate de a-mi disciplina

copilul.

___ 38. Duc pană la capăt metoda de disciplinare după ce copilul meu

se poartă urat.

___ 39. Ii cer scuze atunci cand greşesc ca şi părinte.

___ 40. Ii spun copilului ce să facă

___ 41. Cedez atunci cand copilul face gălăgie pentru ceva.

___ 42. Discut cu copilul şi ii explic atunci cand acesta se poartă urat.

___ 43. Il plesnesc atunci cand se poartă urat.

___ 44. Mă contrazic cu copilul meu.

___ 45. Ii permit copilului să ii intrerupă pe alţii.

___ 46. Petrec timp tihnit şi intim cu copilul meu.

___ 47. Cand doi copii se ceartă, ii pun intai la respect şi apoi pun

intrebări.

___ 48. Imi incurajez copilul să se exprime liber atunci cand nu e de

acord cu mine.

___ 49. Imi mituiesc copilul cu recompense pentru a fi ascultător.

___ 50. Il cicălesc şi il critic atunci cand comportamenul lui nu e

conform aşteptărilor

mele.

___ 51. Ii arăt copilului că ii repect opiniile incurajandu-l să şi le

exprime.

___ 52. Impun reguli stricte, bine stabilite pentru copilul meu.

77

___ 53. Ii explic copilului despre ce simt atunci cand un copil se poartă

urat sau se

poartă frumos.

___ 54. Folosesc ameninţările ca pedeapsa fără foarte multe explicaţii.

___ 55. Iau in considerare preferinţele copilului meu atunci cand facem

planuri pentru

familie.

___ 56. Cand copilul meu intreabă de ce trebuie să se conformeze, Ii

spun: pentru ca

aşa am zis eu sau eu sunt părintele tău şi aşa vreau să faci.

___ 57. Par nesigur vis-a-vis de cum aş putea rezolva purtarea urată a

copilului.

___ 58. Ii explic ce consecinţe are comportamentul lui.

___ 59. Ii pretind copilului să facă anumite lucruri.

___ 60. Ii canalizez purtarea urată spre activăţi mai acceptabile.

___ 61. Il bruschez/lovesc atunci cand nu este ascultător.

___ 62. Ii subliniez care sunt motivele pentru care există reguli.

Anexa 3

Testul ACE

Urmatoarele afirmatii sunt menite sa descrie cum vedeti lumea in jurul dvs. Din moment

ce acestea sunt parerile dvs, nu exista raspunsuri corecte sau gresite. Va rog sa raspundeti

78

cat de sincer posibil. Incercuiti cate un raspuns pentru fiecare item care descrie cel mai

bine modul in care vedeti lucrurile in prezent.

Va rog notati modul in care sunteti de acord cu afirmatiile de mai jos, in felul urmator:

1= Nu sunt deloc de acord

2= Nu sunt de acord

3= Nici nu aprob, nici nu contrazic

4= Sunt de accord

5= Sunt intru totul de accord

In primul rand, ganditi-va la viata de familie.

1. Nu ma simt confortabil sa vorbesc cu parintii despre problemele mele 1 2 3 4 5

2. Ma inteleg bine cu mama. 1 2 3 4 5

3. Ma inteleg bine cu tata. 1 2 3 4 5

4. Parintii mei nu ma inteleg 1 2 3 4 5

5. Imi place sa petrec timp cu familia mea. 1 2 3 4 5

6. Nu ma simt in siguranta in casa mea. 1 2 3 4 5

7. Nu sunt luat in seama in familia mea. 1 2 3 4 5

8. Sentimentele mele sunt respectate in familia mea. 1 2 3 4 5

9. Parintii mei au cerinte prea mari pentru mine. 1 2 3 4 5

10. Regulile din familia mea nu sunt corecte. 1 2 3 4 5

11. Simt ca parintii mei au incredere in mine. 1 2 3 4 5

12. Pe de-a-ntregul, imi place familia mea. 1 2 3 4 5

In al doilea rand, ganditi-va la experienta dvs. scolara.

13. Ma inteleg bine cu profesorii. 1 2 3 4 5

14. Profesorii mei sunt prea severi cu mine. 1 2 3 4 5

15. Imi creez probleme la scoala. 1 2 3 4 5

16. Scoala este mai usoara pentru altii copii decat pentru mine. 1 2 3 4 5

17. Sa termin liceul este important pentru mine. 1 2 3 4 5

18. Scoala ma ajuta sa ma pregatesc pentru viitorul meu 1 2 3 4 5

79

19. Deobicei, nu sunt multumit de notele mele. 1 2 3 4 5

20. In general, prietenii mei nu frecventeaza scoala. 1 2 3 4 5

21. Nu imi place scoala. 1 2 3 4 5

Acum, ganditi-va la experienta traita in anturajul dumneavoastra.

22. Sunt placut in anturajul meu. 1 2 3 4 5

23. Nu ma integrez in anturajul mau 1 2 3 4 5

24. Sunt respectat in anturajul meu. 1 2 3 4 5

25. Simt ca nu fac parte din grup. 1 2 3 4 5

26. Parintii mei nu sunt de accord cu anturajul meu. 1 2 3 4 5

27. Prietenilor din anturajul meu le pasa de mine. 1 2 3 4 5

28. Ma distrez in anturajul meu. 1 2 3 4 5

In final, gândiţi-vă la sentimentele cu privire la viata dvs.

29. In majoritatea timpului ma simt deprimat. 1 2 3 4 5

30. Ma simt neajutorat in privinta situatiei mele. 1 2 3 4 5

31. Ma gandesc la sinucidere. 1 2 3 4 5

32. Ma simt neputincios. 1 2 3 4 5

33. Nu sunt in stare sa fac nimic. 1 2 3 4 5

34. Ma descurc sa-mi rezolv problemele. 1 2 3 4 5

35. Ma simt ca prins intr-o capcana. 1 2 3 4 5

36. Ma simt bine in pelea mea. 1 2 3 4 5

37. Fac fata stresului. 1 2 3 4 5

38. Majoritatea timpului sunt nervos. 1 2 3 4 5

39. Simt ca nu detin controlul asupra vietii mele. 1 2 3 4 5

40. Simt ca altii ar fii bucurosi daca nu as fi in preajma. 1 2 3 4 5

Factori determinanţi ai reușitei / eșecului

1.Cum descri relatia cu familia ta?

a) ma sprijina in tot ce fac

b) sunt de accord cu tot ceea ce fac

80

c) sunt prea severi, au prea multe reguli

d) sunt indiferenti, nu se intereseaza de ceea ce fac

2.Care din urmatoarele probleme se regasesc in familia ta?

a) nu sunt probleme

b) lipsa acuta a banilor

c) violenta verbala si fizica

d) consumul de alcool

e) altele………………

81