Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Musceluluil Anul XI l nr. 593 l 15-22 iunie 2013 l 8 pagini

Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a fostpatriarh al Constantinopolei, pe vremeaîmpăratului Arcadie (395-408) şi aîmpărătesei Eudoxia, care, în urma intrigilorde la curte a influenţat pe împărat ca să-ltrimită pe Sfântul Martir, în surghiun, de maimulte ori scoţându-l din scaunul dearhipăstor, fiind supus la cumplite batjocoririatât din partea confraţilor săi, cât şi a puteriipolitice de atunci, influenţată de cei multinvidioşi. Ultimul drum l-a făcut spreArmenia, la Comane unde şi-a sfârşitcălătoria prin această vale a Plângerii. Îndatădupă această nelegiuire, mulţime denenorociri s-au abătut asupra imperiului.Poporul credincios socotea că această stareeste din cauza pedepsirii Sfântului Ioan decătre înverşunata şi nedreapta împărăteasăEudoxia. La sfatul patriarhului Proclu,ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur,împăratul Teodosie a hotărât aducereasfintelor sale moaşte la Constantinopole, caun bun semn al împăcării.

Pregătindu-i-se un sicriu de aur, curugăciuni şi cu toată bună cuviinţa, după 31de ani găsind trupul întreg al Sfântului IoanGură de Aur, l-au aşezat cu laude şimulţumire către Dumnezeu, Cel minunatîntru Sfinţii Săi. Pe întreg drumul a fostînconjurat de mulţime de credincioşi cu făcliiaprinse, mireasmă de tămâie şi cântăriduhovniceşti. Ajungând la Constantinopole,însuşi Împăratul Teodosie a îngenuncheat,rugându-l cu lacrimi ca să ierte fărădelegeamamei sale Eudoxia, din care cauză a murit însurghiun Marele Ioan Gură de Aur. PunândSfintele Moaşte în careta împăratului, aumers la biserica Sfinţilor Apostoli şi aşezându-l acolo, credincioşii s-au rugat pentru caSfântul Ioan Gură de Aur să mijloceascăîndurarea lui Dumnezeu asupra poporului şi aîmpăratului. Găsim în Vieţile Sfinţilor şi uncuvânt despre omul care s-a tămăduit lamormântul Sfântului Ioan Gură de Aur, prin asa căinţă din inimă.

Citim, aşadar, că un om din cei puternici aiConstantinopolei, fiind grav bolnav, dar avândşi o mare credinţă în Sfântul Ioan Gură de Aur,a îndemnat pe slugile sale să-l ducă înbiserica Sfinţilor Apostoli şi să-l aşeze lângămormântul Sfântului. Aici se ruga îndurerat laDumnezeu, la Sfinţii Apostoli şi la Sfântul IoanGură de Aur pentru a primi vindecare deneputinţele ce l-au cuprins, aducându-şiaminte de toate păcatele pe care le-a săvârşitînainte de îmbolnăvire, zicând, cu lacrimi:„Amar mie şi vai de ticălosul cel nepocăit,cum voi merge pe calea dintru care nu mă voiîntoarce? Şi cum voi suferi certareaînfricoşătorului Judecător şi muncile celenetrecătoare şi veşnice?” Ieşind din bisericăînsoţitorii săi şi rămânând singur, şi-aîndreptat privirea spre bolta acelei biserici şivăzând chipul Domnului nostru Iisus Hristos,

de îndată a început a grăi către Dânsul aşa:„De chipul Tău, Stăpâne, zugrăvit de mâiniomeneşti, mă cutremur şi mă tem. Dar cumeu, ticălosul, Te voi vedea pe Tine,înfricoşatul Judecător, când vei veni să judecitoate? Greşit-am, Stăpâne, iartă-mă pe mine,că n-am păzit poruncile Tale!”.

Toate acestea grăindu-le, cu suspinenegrăite, a început a-şi mărturisi păcatelecătre Sfânta icoană. Cu osârdie şi-a spus toatepăcatele, dar la unul s-a oprit şi a început azice: „L-am făcut, Stăpâne, însă nu îndrăznesca-l spune, nu îndrăznesc, Iubitorule deoameni, nu îndrăznesc, Milostive”. Zicând

acestea cu multă cutremurare a auzit glas dela Sfânta icoană, zicând: „Spune, omule!” Deîndată spunând păcatul, a venit un alt glas şii-a zis: „Îţi sunt iertate păcatele tale!”. Dupăauzul acestor cuvinte, s-a sculat omul sănătosşi căzând cu faţa la pământ, strigând cu glasmare a înălţat cântări de mulţumire luiDumnezeu, Care nu voieşte moartepăcătosului, ci să se întoarcă şi pururea să fieviu.

Cu inima plină de umilinţă, dar şi debucurie fără margini, omul împărăţieipământeşti, a găsit iubirea cea fără demargini a lui Dumnezeu, Căruia închinându-i-Se, ca unui Domn şi Mântuitor, precum şiSfântul Ioan Gură de Aur, s-a dus la casa sa,cealaltă vreme a vieţii sale, petrecându-o încurăţie şi cu multă pază. Când rostim numeleSfântului Ioan Gură de Aur, gândul nostru seluminează spre opera sa cărturărească şisocială, deopotrivă. Dacă, noi, ca teologi nereamintim de celebra sa carte, Desprepreoţie, care ne umple sufletul de înţelesurile

înalte duhovniceşti, fiind drept un manual deiniţiere pentru chemarea de clerici ai Bisericiidreptmăritoare. Niciun compartiment dinviaţa de fiecare zi n-a scăpat analizei şisoluţiilor binecuvântate ale celebrului orator,filosof şi doctor al sufletelor şi trupurilor.

De aceea, Sanctitatea Sa Daniel, PatriarhulBisericii Ortodoxe Române, a binecuvântataşezarea sfintelor moaşte (o parte din ele) aleSfântului Ioan Gură de Aur, într-o raclă,capodoperă lucrată în argint aurit, laMonetăria Statului Român. De ziua SfântuluiIerarh Ioan Gură de Aur, pe 13 noiembrie,acum doi ani, s-a făcut slujbă de pomenire, înCatedrala Patriarhală, la împlinirea a 1600 deani (407) de când a fost proslăvit deDumnezeul Iubirii. Părintele Patriarh Daniel,în câteva emisiuni radiofonice şi TV, precum şiîn chiar ziua Sfântului Ioan Gură de Aur, aarătat, prin viu grai, complexitateapersonalităţii pururea pomenite, precum şifaptul că a hirotonit un strămoş de-al nostrudin Dobrogea, pe Sfântul Ioan Casian. Operamisionară şi pastorală s-a concretizat şi princreştinarea goţilor arieni de pe teritoriul ţăriinoastre. Racla cu moaştele Sfântului IoanGură de Aur a stat în timpul Sfintei Liturghii,alături de racla Sfântului Cuvios Dimitrie celNou, iar spre seara de vecernii, în procesiune,a fost dusă la biserica Sfânta Ecaterina, delângă Facultatea de Teologie. Cu mai multărâvnă, studenţii şi profesorii de teologie,precum şi creştinii, au posibilitatea de a-şiîntări credinţa, îmbogăţi cultura teologică şicere, în rugăciuni, ajutorul celebrului ierarh,sfânt al lui Dumnezeu din bucuria SfinteiTreimi.

*

La Muntele Athos am văzut capul SfântuluiIoan Gură de Aur. Urechea dreaptă esteperfectă. Ca la un om viu! M-am bucurat aşade mult! Spune Tradiţia că la urechea aceea îişoptea Sfântul Apostol Pavel cum să scrie,tălmăcind epistolele sale. Şi cred nestrămutataceasta, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur afăcut explicarea celor 14 epistole ale MareluiApostol Pavel. Opera sa se află cuprinsă înEdiţia Migne, în 18 tomuri impresionante.Nimeni până la el şi nici după aceea nu se vamai naşte ca să egaleze pe Sfântul Ioan Gurăde Aur. Şi iată, aşa precum vedeţi, nebucurăm de darurile cele bogate ale mileidumnezeieşti!

Cu ce oare vom răsplăti Dumnezeului Iubiriipentru darurile de preţ hărăzite nouă?

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Ioan Gură de Aur, Sfântul lui Dumnezeu în bucuria Sfintei Treimi

Argeºul Ortodox

2

Colegiul de redacþieFONDATOR:

† Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAlINICal Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

Editor:Preot Daniel Gligore - consilier cultural

Redactor ºef:Pr. dr. Napoleon Dabu

Redacþia:preot prof. Cornel Dragoº,preot Florin Iordache,diacon prof. Gabriel Firuþã,asist. univ. drd. Gabriela Safta.Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori:Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. AlexandruBrichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº,Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu,Iuliana Popa.

Machetare: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan ISSN: 1583-2643Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

„Calea lui Dumnezeu este o cruce de zi cu zi.Nimeni, dar, nu s-a suit la cer fără osteneală”.(Cuviosul Isaac Sirul)

Pe 11 iunie, Biserica îl prăznuieşte pe SfântulLuca, Arhiepiscopul Crimeei şi Simferopolului,om de ştiinţă valoros şi vestit, profesor dechirurgie, apreciat în lumea medicală pentrudescoperirile sale, dar şi un mare propovăduitorşi pătimitor pentru dreapta credinţă în vremeastăpânirii bolşevice din Rusia.

Sfântul Ierarh Luca s-a născut în familia lui FelixVoino-Iaseneţki, în Kesţ, Crimeea răsăriteană, pe27 aprilie 1877, şi a primit din botez numeleValentin. Credinţa sa a fost înrâurită deapropierea Lavrei Peşterilor (familia se mutase înKiev), precum şi de o Sfântă Scriptură, primită cuprilejul absolvirii liceului. Avea un mare talentartistic, precum şi dorinţa de a şi-l cultiva, însăasupra acestuia a predominat dorinţa sa de a-iajuta pe ţăranii săraci din jur, aşa că s-a înscris lacursurile şcolii medicale din Kiev, pe care aabsolvit-o în 1903.

În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus peValentin în Orientul Îndepărtat ca şi chirurg.Acolo îşi va întâlni viitoarea soţie, AnnaVasilievna Lanskaia. S-au căsătorit şi au avutpatru copii. În acest răstimp, Valentin s-aspecializat în operaţiile chirurgicaleoftalmologice, împreună cu anestezia locală şitratarea infecţiilor piogenice (care au devenitmai târziu pentru el un subiect de studiu).Valentin avea şi o credinţă uriaşă pentru acelevremuri grele – familia sa găzduia lunar o maicăde la mănăstirea Fiodorovski, şi mergea regulatla biserică. El refuza să opereze fără să se roagemai înainte în faţa unei icoane a Maicii Domnuluidin sala de operaţie, şi apoi să-l însemneze pepacient cu iodină, în semnul crucii. La unmoment dat, oficialităţile comuniste au dat josicoana; atunci, Valentin a refuzat să mai operezepână ce icoana nu va fi aşezată la locul ei. Dupăpuţină vreme, soţia unui oficial al Partidului aavut nevoie de operaţie, şi l-a cerut în modanume pe Valentin. El însă s-a ţinut neclintit dehotărârea sa. Atunci, autorităţile s-a supus cereriisale, au aşezat la loc icoana, iar el a intrat în salade operaţie.

Soţia lui Valentin s-a îmbolnăvit de tuberculozăşi a murit prematur. Deşi Valentin şi-a plâns multsoţia, a izbutit totuşi să vadă mâna Domnului ce-l călăuzea chiar şi-n aceste clipe grele –Dumnezeu i-a trimis o infirmieră care să-l ajutecu creşterea copiilor, şi l-a chemat la preoţie.Făcând ascultare de Arhiepiscopul Innochentie,Valentin a răspuns degrabă acestei dumnezeieştichemări, fiind hirotonit diacon pe 26 ianuarie şipreot pe 2 februarie 1921. Apoi, fiindcă în acelevremuri de prigoană Biserica ducea lipsă depăstori, părintele Valentin s-a supus chemăriinorodului şi a intrat în monahism (a luat numeleLuca, după Sfântul Evanghelist pe care-l urma înlucrarea apostolească şi de tămăduitor altrupurilor şi sufletelor), fiind hirotonit episcop.

Era o perioadă foarte grea pentru BisericaRusă, care era atacată şi de-a dreapta, de zeloţi şifanatici, precum şi de-a stânga, de guvernareaatee şi „biserica vie” pe care o odrăslise. Dinpricina mărturisirii credinţei sale, în ciudauriaşelor sale realizări medicale şi ştiinţifice,Sfântul Luca a fost aruncat în temniţe, chinuit şisurghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia şi altelocuri cumplite.

Virtuţile, luptele şi realizările Sfântului Lucasunt copleşitoare. Acest arhiereu plin de har aizbutit să redeschidă multe biserici închise decomunişti, a dat naştere unor lucrări teologice demare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi aadus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toateacestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sapentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebiale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale

medicale au câştigat multe premii ştiinţifice, fiindpreţuite de colegii săi chirurgi decenii la rând.După o viaţă de realizări medicale şi lupteduhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe,Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla înscaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11iunie 1961.

Uimitoarele virtuţi ale Sfântului Luca, precumşi nemărginita sa dragoste pentru Domnul şiaproapele au întărit din preaplin turmacredincioşilor în acele vremuri grele, ale statuluiateu. După moartea sa, Partidul Comunist s-afolosit de propagandă şi de intimidare pentru azădărnici izbânzile sfântului arhiepiscop, dardragostea şi dăruirea copleşitoare alecredincioşilor au năruit aceste uneltiri. Deşi s-avrut ca procesiunea de îngropare să ţină doarcâteva minute, fără cinstiri şi cântări bisericeşti,ea s-a sfârşit după ore bune, căci credincioşii s-auaşezat în jurul dricului şi l-au împiedicat săgonească spre cimitir. Un stol uriaş de porumbeia urmat în chip minunat cortegiul, de la bisericăpână la cimitir.

Pe 17 martie 1996, osemintele Sfântului Lucaau fost dezgropate, în prezenţa a aproape 40.000de oameni. Moaştele sale răspândeau omireasmă negrăită, iar inima sa rămăsesenestricată, ca o mărturie a marii iubiri pe care aavut-o pentru Hristos şi aproapele său. După treizile, pe 20 martie, moaştele sale au fost mutateîn Biserica Sfintei Treimi. În noiembrie 1995,

Biserica Ucraineană l-a canonizat ca sfânt,hotărâre încuviinţată de întreg sinodulPatriarhiei Ruse la 25 mai 1996. Semnelesfinţeniei sale s-au arătat şi prin darul facerii deminuni, cu care Dumnezeu l-a proslăvit pe sfântulSău.

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeştesufletul!”, îi scria Sfântul Luca fiului său.Prigoanele, calomnierile, suferinţele, păţaniilede necrezut, anchetele istovitoare, întemniţările,torturile, deportările, exilările – chipul lui sfinţitşi viaţa mucenicească – au multe de oferitcreştinului zilelor noastre. Ca mulţi dintre noi, els-a aflat în faţa dilemei de a-L alege pe Hristos şia urma căii Sale pătimitoare sau de a urmaduhului acestui veac, căldicel, care fuge desuferinţă, de jertfă, de mărturisire – şi, în cele dinurmă, de dragoste. Însă „Dumnezeu dragosteeste, şi cel ce rămâne în dragoste rămâne înDumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru dânsul” (IIoan 4:16); fiindcă a ales acel „singur lucru caretrebuieşte” (Luca 10:42), Domnul l-a numărat înceata sfinţilor pe Sfântul Ierarh Luca, a cărui pildăsă ne învrednicim toţi a o urma, pentrurugăciunile sale.

Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea„Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe

tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şiprigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şisufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părintecinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te săse mântuiască sufletele noastre.”

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunatcurăţeşte sufletul!”

„Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de SfântulLuca

„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate finiciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină lafel cu cea de pe Tabor”.

„De pe Crucea lui Hristos se revarsănemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti,dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainicrăutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şitulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastretrupeşti şi sufleteşti…”

„Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuricei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutămmângâiere în necazuri? Despre aceasta SfântulProroc David spune: «De la Domnul e mântuireamea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiereadâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte dininimă, în împărtăşirea duhovnicească cuDumnezeu!”

Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca„Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn,

înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, casă vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nuvă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie săluptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile,adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-ieste de folos să gândească şi să simtă cineva că îistă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut emai primejdios decât unul văzut. O, cât de mareşi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număreste hoarda lor întunecată! Neschimbată,neobosită, zi şi noapte căutând a ne face săcădem pe noi, toţi cei ce credem în numele luiHristos, să ne ademenească pe calea necredinţei,a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşinevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şinoapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi,luaţi putere din numele lui Iisus!”

Grupaj realizat de Radu HAGIu

11 iunie - Sfântul Luca al Crimeei – doctor fără-de-arginţi şi mărturisitor al

Ortodoxiei în prigoana comunistă

Argeºul Ortodox

3

În timpul expediției militare a împăratuluiAurelian împotriva reginei Zenobia, armateleromane ajung în Asia Mică. Într-una dintrecetățile provinciei Bitinia, Drepanum,poposește și vestitul general roman ConstanțiuClor. Cazat la hanul din localitate, acesta seîndrăgostește de fiica hangiului pe nume Elena,pe care se hotărăște să o ia de soție. Pentruoricine, acceptarea de către tânără hangiță aunei relații cu o persoană ce avea un atât demare statut în cadrul instituțiilor statuluiroman, putea fi văzută ca o adevărată realizare.Însă, Elena văzuse în Constanțiu nu soldatulneînfricat și nici generalul destoinic, ci omulvenit din popor, ca și ea, familiarizat cubunătatea, toleranța și dragostea pentrusemeni. Ea privise dincolo de haina militară șide o biografie ce îi ancora genealogia înîmpăratul Claudiu. Pentru o tânără ce făceaprimi pași în viața de familie, importante eraucalităție morale ale persoane alături de careurma să își trăiască viitorul. De aceea Elenapărăsește încrezătoare liniștea hanului dinDrepanum și își însoțește bărbatul. Laîntoarcerea din expediția orientală, Constanțiuși Elena se vor opri în cetatea Naisus dinprovincia Dardania, unde Eutropius, tatăl luiConstanțiu, îi va primi cu bucuria tatălui ce-șivede fiul așezat la casa lui.

Liniștea și frumusețea Naisusului îi alinăElenei dorul de casa natală. Dar, mai mult caorice, nașterea fiului ei Constantin (274 d. Hr.) îiva aduce și mai multă mângâiere și încredereîntr-un viitor ce începea să se prefigureze destulde sumbru. Și aceasta pentru că soțul ei,recunoscându-i-se calitățile morale și militarede către Augustul Dioclețian, fusese ridicat lastatutul de Cezar și obligat să renunțe lamariajul nelegitim cu Elena și să se căsătoreascăcu fiica Augustului Maximian, Theodora.

Așa cum afirmă și M. Albert de Broglie,„uniunea dintre Constanțiu și Elena era unconcubinaj, în sensul dat acestui cuvânt dedreptul roman, foarte mult diferit de cel pe careîl dă astăzi termenul în limba franceză. Era ocăsătorie de ordin inferior, care nu dădeacopilului dreptul de succesiune parentală”. (M.Albert de Broglie, L`Eglise et L`Empire Romainau IVe siècle, pag. 189)

Nu a fost ușor pentru Constanțiu să îșiabandoneze soția și copilul, să părăseascăcetatea natală și să purceadă la un nou drum înviața de familie. Este adevărat că posteritateapoate să îl sancționeze pentru părăsirea Eleneiși a micului Constantin. Dar, oare, avea de ales?Putea să se împotrivească cerbericuluiDioclețian? Riscul de a-l supăra pe mareleaugust nu putea fi asumat de un general, carecunoștea efectele unui act de nesupunere.

Ajuns la Roma și apoi în Galia, Constanțiu seva strădui să își îndeplinească îndatoririle detată față de fiul său Constantin, pe care îl vatrimite împreună cu mama sa la Nicomidia, lacurtea Augustului Dioclețian. Mare curaj pentruun tată să își trimită copilul chiar la casa celuicare îi furase bucuria de a-și vedea fiul crescândsub ochii săi. Dar și mai mare curajul Elenei să

accepte provocarea educării copilului ei într-unmediu în care stigmatul originii sale putea să îlafecteze iremediabil.

Providența divină a lucrat asupra luiConstantin, iar acesta s-a făcut remarcat lacurtea împăratului, însuși Dioclețian prețuindu-l și recunoscându-i calitățile fizice și morale. Nutrebuie uitat faptul că un mare merit înformarea și cristalizarea însușirilor morale l-aavut educația pe care a primir-o de la mama saElena.

Iată cum îl descrie Eusebiu de Cezareea petânărul Constantin: „Nimeni nu i-ar fi pututședea alături în ce privește frumusețea șifarmecul, precum și în ce privește înălțimea șiproporțiile trupului; iar tinerii de vârsta lui îlștiau de frică, atât de vânjos era, atâta era de

puternic. Numai că zestrea lui sulfetească îiîntrecea cu mult calitățile trupești: înainte deorice, își înveșmântase sufletul cu podoabacumpătării, căreia mai apoi se pricepuse să-idea o neasemuită strălucire prin marea luicultură, prin înnăscuta lui putere de judecată șiprin înțelepciunea cu care îl dăruise Dumnezeu.” (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin celMare, pag. 73)

Istoricul Lactanțiu amintește faptul căDioclețian, încântat de calitățile fiului luiConstanțiu, îi va acorda prima sa funcțieadministrativă, ridicându-l la rangul de tribunde ordinul întâi (Lactanțiu, De mortibuspersecutorum, 20).

Pr. dr. Napoleon Nicolae DABu

Constantin, fiul lui Constațiu Clor

și al Elenei

Argeºul Ortodox

4

Pentru început să definimtermenul de „sinod ecumenic”.Conform “Dicţionarului deteologie ortodoxă” al Pr. Prof. Dr.Ion Bria „sinod ecumenic [gr.oikoumeniki; sinodos, lat.Concilium] este o adunare deepiscopi, care reprezintă întreagaBiserică”. În plus, sinodulecumenic este definit şi ca„Forma colegială în care seexprimă episcopatul universal înmaterie de doctrină şi dedisciplină. Cu toate că episcopulare o destinaţie localădeterminată, el are o răspunderecolegială în problemele de interesgeneral ale Bisericii”. Prinurmare, numai caracterul dereprezentare al întregii Biserici dăecumenicitate unui Sinod. Deasemenea, este de la sine înţelescă hotărârile unui astfel de Sinoddevin valabile pentru întreagaBiserică reprezentată acolo.Primul Sinod de la Niceea(astăziİznik, înTurcia) s-a întrunit la 20mai în anul 325. Scopul primuluiSinod ecumenic a fost, pe de oparte, stabilirea unei date fixepentru sărbătorirea Paştelui, iarpe de alta, stabilirea adevăruluicu privire la dumnezeirea şiconsubstanţialitatea Fiului luiDumnezeu, Iisus Hristos cuDumnezeu-Tatăl.

Iniţiativa convocării acestuiSinod i-a aparţinut Împăratului Constantin cel Mare,care dorea să pună capăt polemicilor dintre Răsărit şiApus cu privire la data Paştelui, dar şi tensiunilor ceexistau între creştini, tensiuni datorate de teoria luiArie. Teologul şi istoricul ortodox Prof. AlexanderSchmemann, consideră că împăratul își dorea ca acestsinod să fie „simbolul și încununarea” victoriei saleasupra lui Licinius și a reunificării Imperiului. Îndiscursul său de deschidere, Sf. Constantin descriedisputele din interiorul Bisericii ca fiind „maipericuloase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmiprovoacă mai multă durere decât orice altceva”. Dupăce împăratul și-a ținut discursul de deschidere, seconsideră că Sfântul Osius este cel care a prezidatSinodul, fiind convocat în acest scop chiar de cătreîmpărat, care și-l alesese drept sfătuitor în chestiuniteologice.

Mai întâi, s-a hotărât ca, pentru întreagacreştinătate, data serbării Paştelui să fie primaDuminică după luna plină care urmează echinocţiuluide primăvară . Dacă această Duminică va coincide cudata Paştelui iudeilor (14 aprilie), Paştele creştinilor seamână în Duminica următoare sau se prăznuieşte cu oDuminică mai înainte. Ulterior, diferenţelecalendaristice în privinţa echinocţiului va duce laprăznuirea Paştelui la date diferite în Răsărit şi Apus.

Sinodul a rezolvat şi problema ereziei lui Arie prinalcătuirea unui Simbol de credinţă compus din 8articole, în care se afirma lămurit şi precisDumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitateaLui cu Tatăl. Aceste 8 articole constituie, de fapt,prima parte a Crezului pe care astăzi îl cunoaştem, iarîn acest fel Crezul de la Niceea devine punctul dereferinţă al întregii învăţături ortodoxe.

Eusebiu de Nicomidia este primul care propunedelegaților spre analiză un crez arian, care esteimediat respins. Eusebiu de Cezareea mal (de rostitla Botez) originar din Palestina. Acesta este consideratde mulți istoric ca fiind cadrul esențial pentruarticularea Crez la un sinod din Antiohia.

Crezul palestinian includea, în descrierea Persoaneilui Hristos, formula, de origine biblică, “Întâi-născut

din toată făptura”. Această formulare nu apare înCrezul de la Niceea, probabil pentru că, scoasă dincontextul în care e integrată în scrisoareaSfântului Pavel către Coloseni, ar fi putut fiinterpretată în sens arian. În locul său a fost introdusătermenul de-acum celebru de homoousios, untermen filosofic care însemna că Fiul luiDumnezeu este de o ființă (consubstanţial) cu Tatăl.“Homoousios” înlocuia formula lui Arie, “homiousios”- de fiinţă asemănătoare, în sensul că Iisus ar fi primito fiinţă asemănătoare Tatălui şi nicidecum aceeaşifiinţă. Este foarte interesant faptul că a fost folositacest termen, deși el fusese mai înainte utilizat deereticii sabelieni (și în special de Paul de Samosata) încursul secolului al III-lea d.Hr., în timpul disputei lor cuSfântul Dionisie cel Mare. Ca în cazul multor altortermeni filosofici, Sfinții Părinți au preluattermenul homoousios și i-au dat un sens nou,ortodox. Conceptul a fost propus pentru prima dată laNiceea de Osius sau chiar de Constantin însuși, fiindmai apoi susținut de “un mic grup de teologiîndrăzneți și luminați care au înțeles că nu erasuficientă o simplă condamnare a lui Arie, ci eranevoie și de o cristalizare a Tradiției Bisericii prinfolosirea unui termen clar”.

În afară de formularea de bază a Crezului, au fostformulate și patru anateme explicite la adresaarienilor. Toți episcopii de la Sinod au semnat Crezul,cu excepția a doi dintre ei, Theonas deMarmarica și Secundus de Ptolemaida, care au fostulterior depuși de Biserică și exilați de către împăratîmpreună cu Arie, care a refuzat și el să acceptedecretele Sinodului. Schmemann observă, cu privirela cei exilați, că astfel Constantin “confunda iarășijudecata Bisericii cu cea a Cezarului” (p. 79), făcândprobabil aluzie la nefericita folosire de către împărat aputerii civile atunci când a ales să îi persecutepe donatiști.

Arie era un preot învăţat din Alexandria care,începând cu anul 318, susţinea prin biserici faptul căIisus Hristos n-a fost Dumnezeu, ci numai o creatură aTatălui, negând astfel dumnezeirea lui Hristos.Totodată Arie susţinea şi subordinaţionismul, o teorie

conform căreia Fiul estemai mic decât Tatăl.Întrucât aceste rătăciriatrăgeau tot mai mulţicredincioşi, episcopulAlexandru al Alexandriei aîncercat să îndreptesituaţia printr-un sinodlocal ţinut la Alexandria înanul 320. Însă acest sinodnu l-a oprit pe Arie în a-şisusţine pe mai departeînvăţăturile greşite până înEgipt, Palestina, Siria,Libia, Pentapole şiprovinciile Asiei Mici, aşaîncât la anul 325tulburarea Bisericiiprovocată de arianism erafoarte mare. Eusebiu deCezareea descrie situaţiade atunci astfel, în operasa Viaţa fericituluiConstantin, „În fiecarecetate, episcopii se ridicaucontra episcopilor,mulţimile contramulţimilor, luptând uniiîmpotriva altora”. Cuprivire la Arie şi uceniciilui, aceştia au fostdeclaraţi eretici şianatemizaţi. Ei au fostexilaţi în Iliric, după unelecurente istorice undeva lacotul Dunării la sud deBelgradul de astăzi.

Există o listă a episcopilor care au participat laSinod, cuprinzând aproximativ 230 de nume, darexistă unele indicii că listele ar avea unele lipsuri.Sfântul Atanasie al Alexandriei afirmă că numărulparticipanților era de 318, număr cu semnificațiemistică, întrucât acesta era numărul slujitorilorlui Avraam (care pe atunci se numea încă “Avram” pecare acesta i-a luat cu el atunci când s-a dus să îlsalveze pe nepotul său Lot (Cf. Facerea 14, 14).

La Sinod au fost prezenți puțini episcopi dinOccident (o situație care avea să se repete latoate Sinoadele Ecumenice): Marcu de Calabria,Nicasie de Dijon, Domnus de Stridon, Osius deCordoba și Cecilian al Cartaginei, Sfântul Silvestru,Papă al Romei a fost reprezentat de doi preoți. Au fostprezenți și mai mulți sfinți răsăriteni binecunoscuți: înafară de Atanasie cel Mare, mai erau prezenți Nicolaeal Mirelor, Spiridon al Trimitundei, Alexandru alAlexandriei şi Pafnutie Egipteanul.

Între participanţii la sinod, semnatari ai hotărârilordoctrinare şi canonice, se numără şi doi ierarhi de peteritoriul de astăzi al României. “Este vorbade Scitanul, cum este menţionat de Eusebiu deCezarea, Marcu Tomensis, aşa cum a fost identificatde către istorici, şi Teofil episcopul Goților care îşiavea reşedinţa în zona de astăzi a judeţului Buzău”

Alte hotărâri ale acestui Sinod au fost formulate încele 20 de canoane care cuprind norme cu privire laorganizarea şi disciplina bisericească, dintre care celemai importante sunt cele cu privire la organizareaBisericii după provinciile administrative ale Imperiului;prezenţa a trei episcopi liturghisitori în hirotoniaepiscopală precum şi moralitatea membrilor clerului.

În ansamblu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea ocupăun loc extrem de important în istoria Bisericii, întrucâtaici s-a stabilit învăţătura fundamentală cu privire lafirea şi persoana lui Iisus Hristos, despre caremărturisim că este de o fiinţă cu Tatăl, egal acestuia,născut din Tatăl mai înainte de veci şi nu creaţie a Lui.Totodată, prin păstrarea şi astăzi în forma autentică aprimelor 8 articole din Crez, Biserica îşi mărturiseşteuniversalitatea ei, atât în timp cât şi în spaţiu.

Primul Sinod Ecumenicde la Niceea

Argeºul Ortodox

5

Există (şi a existat întotdeauna) o tensiune: între real şiireal, istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret,între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţapământească pe care o trăim cu toţii. Rezolvarea acesteiantinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană cişi cea divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planulsensului, destinului său. Când singur vrea să seautodivinizeze, să se facă înger el ajunge fiară.

Omus secundus deus – maximă iluministă şimarxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutândsingur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării.Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în IisusHristos.

Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-sesub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia,el pune condiţie Revelaţiei, erezia, care este produsulsubiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şitransmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nueste o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegereamântuirii nu este una gnostică,teoretică.

Se uită că religia creştină nueste rodul căutării omului ci este istoriacăutării omului de către Dumnezeu. ÎnRevelaţie, în această căutare şidescoperire, Dumnezeu nu comunicănumai adevărul despre El, ci se deschideEl Însuşi şi ne arată condiţiile mântuiriiîn El. Unirea omului cu Dumnezeu estescopul Revelaţiei, deci umanul esteuman numai în Dumnezeu. Aceastăînfiere a noastră în Iisus Hristos serealizează în Biserică. Acesta estemesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică:accesul la duhul înfierii.

Trecând de la aceastăintroducere, voi susţine că din punct devedere istoric, Biserica – comunitate acreştinilor, cuprinde şi uneşte pe toţi ceice cred în Domnul nostru Iisus Hristos,pentru a le comunica acestora Viaţa Sacare este Înviere, victorie asupra morţii.Ea reprezintă comunitatea şicomuniunea oamenilor cu Dumnezeuprin Fiul în Duhul Sfânt, precum şi formavăzută a unei raportări suprafireşti laIisus Hristos – Cuvântul lui DumnezeuÎntrupat în istorie. Cunoaştem faptul căBiserica are o alcătuire, o constituţieteandrică, ea unind timpul cu veşnicia, istoria cusupraistoria ori cu metaistoria. „Ea este locul unei „mişcări”veşnice a Înălţării şi a Cincizecimii care uneşte Cerul şipământul prin „vălul” Sfintelor Taine, locul unde SfântulDuh face cunoscută prezenţa şi Trupul cel slăvit alMântuitorului” – potrivit afirmaţiilor teologului OlivierClement.

Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu secomunică Bisericii, Ea este cea aleasă fiind plină de Treime,spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite.Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilorBisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcăriiomului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în aceastărealitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi înBiserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prinSfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, dupăprincipiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Oricepropovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică,face din ea o simplă învăţătură umană.

Biserica, aşadar, este locul unde veşniciaîncorporează timpul acestui veac. Rolul ei nu este acela dea înveşnici istoria, ci de a o sfinţi. Misiunea ei esteeshatologică, şi anume aceea de a-l răscumpăra pe ompentru veşnicie, de a-l desprinde pe el de această lume, învederea obţinerii adevăratei sale cetăţenii – ÎmpărăţiaCerurilor – care nu este în şi din lumea aceasta. Cu altecuvinte, ea nu este o simplă parte a istoriei deoarece ea arepropria misiune specifică, ci o asumare a ei, fără a seconfunda cu realităţile istoriei pentru că ea are propriamisiune, nu trăieşte în afara lor. Deşi Biserica este din cer,misiunea ei este una pământească. Biserica estesupraistorică, metaistorică dar în acelaşi timp se află înistorie pentru că Iisus Hristos Domnul S-a întrupat în istorie,iar Biserica pe care a întemeiat-o cu “însuşi scump sângele

Său” a rămas în istorie pentru a-l răscumpăra pe om pentrusupraistorie. Biserica nu ignoră, nu refuză şi nu respingeistoria, ci şi-o asumă, fiindcă misiunea ei este nu numaieshatologică ci şi istorică – căci omul trăieşte în istorie, într-un timp şi spaţiu circumscris, istoric şi geografic. Este taină,simbol şi mod al prezenţei lui Dumnezeu în lume, dar eaeste şi fenomen social, act şi fapt istoric. Biserica nu poatelucra şi cultiva mântuirea oamenilor desprinsă fiind derealitatea materială a vieţii, despărţită fiind de pământ şide timp, pentru că ea a luat naştere în timp şi estesubordonată, în acest sens, categoriilor temporale. Ea esteîn mod necesar şi concret o instituţie. Alcătuirea saierarhică este ancorată în realitatea ei sacramentală, doarsuccesiunea apostolică a episcopatului poate atesta căDumnezeu rămâne printre noi, prin Sfintele Taine – dupăcum spune acelaşi teolog Olivier Clement. Dar spredeosebire de alte instituţii sociale care îl au ca subiect peom, Biserica nu îl consideră pe om doar ca pe o zidireraţională supusă unor necesităţi şi interese strict

temporale, ci şi în perspectiva scopului său supranatural şisuprafiresc către care trebuie să conveargă întreaga saexistenţă personală şi comunitară. În aceste împrejurăriBiserica nu a trecut cu vederea şi nici nu a tratat superficialrealitatea existenţială ce conduce social şi politic istoriacare se întrupează în Stat. Statul nu este de sorginte ori deesenţă divină, dar corespunde rânduielii dorite deDumnezeu, el are o demnitate eminentă care învocă şiimpune supunere şi ascultare din partea tuturor. De aceea,Biserica a avut intotdeauna simţul istoric, întrucât nu arespins şi nu a ignorat rolul Statului în planul existenţeisocial – istorice, neopunând acestuia un refuz categoricizvorât dintr-o orientare spirituală spre lumea de dincolo.Dimpotrivă, Instituţia eclesială l-a considerat un partener şiun aliat indispensabil al societăţii civile şi religioase, dupăcum precizează, în această direcţie, atât învăţăturascripturistică cât şi tradiţia canonică a Bisericii. Mai multdecât atât, fiind împlinitori ai cuvintelor biblice, încă de laînceput Eclesia a rânduit pomenirea în cadrul liturgic aconducătorilor Statului, practică ce se află şi astăzi în uz.

Prin urmare, postulatul şi posibilităţile uneirelaţionări între Biserică şi Stat se întemeiază şi sefundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitateduhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională,socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei şi, în fond alunei organizări statale – aparţine atât Împărăţiei Cerurilor,cât şi celei a Cezarului. Însă Biserica, în pofida apartenenţeisale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut simţulistoric, încercând să se situeze permanent într-un raport deconciliaritate, de armonie şi deschidere faţă de structuraseculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici,este faptul că acest raport se desfăşoară între anumitelimite şi se funfamentează pe baza unor condiţii invocate înmod reciproc. Aşa cum spuneam, Biserica este un fenomen

social şi o instituţie socială, strâns legate de un anumitmediu, situându-se în cadrul unei organizări statale, însăîntr-un plan paralel cu cel al Statului, înţelegându-se prinacest lucru o cooperare substanţială, dar lipsită de oriceimixtiuni şi amestecuri arbitrare, nefondate şi de orice“tovărăşie” a Bisericii la toate nedreptăţile şi greşelileputerii statale. În această relaţie Biserica nu poate să îşiuite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte alecaracterului său diacronic sunt strâns unite iar fiinţa ei esteteandrică, misiunea ei fiind una celestă. Ea nu este oinstituţie ca oricare alta. De aceea, ea nu se poateconfunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti,pământeşti, limitate deci, la această existenţă terestră. Unconformism şi o compatibilitate absolută cu aceste interesear putea fi păgubitor pentru credibilitatea, imaginea şiautoritatea ei în faţa poporului, a lumii. Biserica nu are voiesă se amestece în disputele politice, înlăturând astfel, oricebănuială ori suspiciune cu privire la favorizarea şi părtinireavreunei guvernări politice. Ea nu trebuie să fie purtată şi

manipulată în platforma program avreunui partid politic şi nici nu-şi varegăsi, vreodată, sensul ;I identitateaîn spectrul propagandei electorale.Rolul său predominant constă în a-Iconduce pe oameni pe drumul ceduce la mântuire, oferindu-leaceastă certitudine, şansă şiposibilitate. O preocupare intensă şiexagerată pentru problemele cerevin competenţei Statului ar puteagenera suspiciuni referitoare lagaranţia mântuirii şi a misiunii sale înlume. Căci creştinismul nu se poatereduce la un simplu moralism saudoctrinalism, acestea fiind metodeale misionarismului neoprotestant.Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli cădogma nu este doctrinalism iarmorala eticism, ci ele sunt viaţă,participare la Dumnezeu. Dacă„Bucuria Tatălui şi a Fiului este înDuhul Sfânt”, spune Sf. GrigoriePalama, ce faci tu din iconomia lor înBiserică şi în Istorie ?

Profesorul Teodor M. Popescususţine că Biserica nu are o misiunepolitico-economică deoarece ea esteo instituţie religios – morală.Evanghelia nu poate fi transformată

în lege de Stat şi nici Biserica în organizaţie politico –socială.

În altă ordine de idei, Biserica este în lume.Mădularele sale sunt membrii societăţii. Raportul Bisericiicu societatea este esenţială, fundamentală. Ea trebuie să-şiexercite rolul spiritual şi soteriologic nu doar răspunzândproblemelor axiologice şi eshatologice ale omuluicontemporan îndeosebi, ci şi îngrijându-se cu orice preţ deprotejarea şi promovarea demnitatăţii tuturor persoanelorumane precum şi coeziunea societăţii. Prin aceasta nutrebuie să înţelegem că Biserica se substituie Statului înrelaţia acestuia cu societatea şi nici nu îşi asumă funcţiileproprii ale acestuia, însă ea trebuie să îndeplinească omisiune esenţială şi totodată imperativă şi anume: alinareasuferinţelor tuturor oamenilor şi protejarea demnităţiiumane – lucru ce scoate în evidenţă gândirea şi slujireasocială a Bisericii, aşa încât ea nu poate fi în afaraproblemelor sociale cu care se confruntă omul. Ea nu poatefi un spectator indiferent, pasiv şi superficial, fărăparticipare directă şi substanţială, în raport cu societatea şiimplicit cu Statul, care supraveghează şi cârmuieşte aceastăsocietate. Dar mărturisirea creştin - socială în istorie este (şiea) incomodă pentru societatea bazată pe minciună,înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu, inclusivdin punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii,înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului,a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă înperioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind înafara societăţii, astăzi se constată o ieşire a acesteia dincreştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării şi aleautosuficienţei.

Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căcinu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustripăcatul, şi în sensul social - comunitar. Glasul ei este

Câteva puncte de vedere cu privire la relaţia dintre Stat –Biserică, în România, în cadrul discursului social – istoric,

contemporan, precum şi în contextul revizuirii Constituţiei...

Argeºul Ortodox

6

aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”...Chemarea ei, filantropică, se îndreaptă către toţi, şi faceacest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei.Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţeicreştine îi aparţine doar Ei.

Caracterul spiritual şi transcendent al Bisericii nureprezintă o scuză şi o justificare imbatabilă pentru oatitudine pasivistă în relaţie cu socialul, aşa cum nicimentalitatea strict consumistă a sistemelor social –economice ale vremurilor nu poate constitui oargumentare pentru “socializarea” excesivă a mesajuluisău. Drept urmare, o atitudine antistatală şi ignorantă arpoziţiona Biserica în cealaltă extremă – antisocială, iarancorarea excesivă în social ar denatura şi deteriora însăşimisiunea sa. Accentuarea unilaterală a mesajului său arduce, pe de o parte, la relativizare, iar pe de alta, la lipsa derealism, precum şi o carenţă a discursului său social careoricum se află în stadiul incipient de noviciat şi decatehumenat. Nu putem ignora faptul că ea trebuie să-isusţină pe oameni nu doar din punct de vedere moral –duhovnicesc, ci chiar şi social, prin grija faţă de trup, caredeşi este pieritor are o valoare inestimabilă deoarece elreprezintă organismul în care omul îşi lucrează mântuirea.Biserica are o atitudine critică, dar în acelaşi timpconstructivă şi iubitoare faţă de lume, astfel încât eaniciodată nu este împotriva acesteia, ci pentru ea, este în şideasupra lumii. Ea are drept scop şi ţintă finală înveşnicirealumii cu Mântuitorul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu – ÎnÎmpărăţia Sa, cu aportul dragostei desăvârşite, şi nicidecumpieirea sau distrugerea ei. “Prin aceasta ea nu îşi pierdeatributele sale, nu se “cosmicizează”, ci coboară în lumepentru a o ridica şi a o câştiga pentru veşnicie. În felulacesta Biserica evită atât “monotelistul ecclesiologic” –negarea misiunii sale în lume, cât şi seminestorianismul –relativizarea adevărului dumnezeiesc în favoarea lumii.” –După cum afirmă Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de laAtena.

În aceste condiţii, schimbând puţin registruldiscuţiei noastre, vom susţine, în cele ce urmează că acumne aflăm în perioada de dezbatere publică a unui nou textconstituţional. Dubla calitate a creştinilor, cea de membrual Bisericii şi cea de cetăţean al unui Stat, ne obligă la oreflecţie creştină de tip sociopolitic, care se cere precedatăde o întrebare fundamentală: ce este Statul?

Elaborarea unei noi Constituţii este un moment derefondare a societăţii politice româneşti. O astfel de legefundamentală nu descrie doar instituţii şi proceduripolitice, ci şi societatea. Astfel, o Constituţie bună poateînseamna o societatea mai bună, care să fie rodul voinţeiparticipanţilor ei. În acest sens, o Constituţie are vocaţia dea fonda statul în care trăim. Marile Constituţii, cele cu carese mândresc societăţile democratice occidentale, suntdocumente rezultate în urma asumării unor experienţeistorice tragice. Constituţia celei de-a Cincea RepubliciFranceze redactată în anul 1958 este o consecinţă arăzboiului din Algeria. Constituţia americană din anul 1787este rezultatul Războiului de Independenţă. ConstituţiaRepublicii Italiene din anul 1947 este rezultat deconstruiriistatului fascist. Cel mai bun exemplu este, însă, cel britanic:în acest caz se vorbeşte despre o contituţie “nescrisă”,pentru că nu avem un unic text. Sunt peste 80 de volumecare stau pe masa din mijlocul Camerei Comunelor. Este,deci, o constituţie “foarte scrisă” care adună decizii, norme,tradiţii etc., apărute în urma unor tensiuni majore alesocietăţii britanice încă de acum 800 de ani: Magna ChartaLibertatum (1215), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights(1689), Parliament Act (1911, 1949), etc. Jurisprudenţaconstituţională britanică ne spune prin caracterul eiexcepţional că un bun pact social şi politic se consolideazăpe tradiţie.

Astfel, vocaţia unei Constituţii este aceea de a discernece a fost greşit în trecut pentru a împrumuta viitoruluisocietăţii pozitivul unei reflecţii îndelungate. Constituţiadevine un pansament al unei crize, având menirea de adiscerne experinţa istorică, şi nu neapărat prezentul. La fel,în cazul nostru, statul comunist a păcătuit prin anularealibertăţii umane creând un mediu în care doar cei puterniciau avut vocaţia de a rezista, cei slabi capitulând. De aceea,o nouă Constituţie trebuie să limiteze atotputerniciastatului în societate şi să spună explicit că subiectul politiceste totalitatea cetăţenilor adunaţi într-un corp politic, nustatul.

Aşadar, ce este Statul? Statul nu este un om sau un grupde oameni, ci acel ansamblu de instituţii care ocupă vârfulsocietăţii. Este o suprastructură impersonală investită cuputere în interesul dreptăţii sociale. Cetăţenii se unesc întreei şi cad de comun acord să se supună unei puteri care estedescrisă de legi. Prin urmare, orice act înfăptuit de cătrestat este opera cetăţenilor săi, nu a unei entităţi invizibile.Ca dispozitiv care organizează autoritatea, statul este parteşi instrument ale corpului politic (poporul), dar şi inferiorcorpului politic, aşa cum partea este inferioară întregului. Elnu are independenţă supremă faţă de întreg, nici puteresupremă asupra lui, deci nu poate fi în mod autentic

suveran. De aceea, statele democratice se numescsuverane în raporturile cu alte state, nu cu propriii cetăţeni.

Tipul ideal de stat este un produs exclusiv al raţiunii(Statul de drept). El se distinge fundamental de societate,fiind un mijloc al acesteia, nu un scop în sine. Statul dedrept este mijlocul prin care cetăţenii se înscriu într-unproiect comun, dar şi cel care ne reaminteşte că am depăşitgraniţele acelui proiect prin puterea sa punitivă. Totodatăel trebuie obligat să finanţeze activităţile pe care cetăţeniişi grupurile de cetăţeni nu le pot face singure. Dacă la oraactuală milioane de români sunt plecaţi în străinătate lamuncă, de foarte multe ori dezgustaţi de societateanoastră, este şi pentru că nu au conştiinţa că aparţin unuiproiect comun. Acest lucru ne sugerează că statul româneste încă un stat slab, dezinteresat de mulţi dintre cetăţeniisăi.

La peste douăzeci de ani după căderea comunismuluiavem datoria morală să deconstruim statul totalitar. O voravea şi generaţiile următoare nouă, pentru că americaniiîncă se raportează la Abraham Lincoln, Alexander Hamilton,James Madison şi ceilalţi ca la “părinţii fondatori”, francezii,la Revoluţia sângeroasă din anul 1789, iar britanicii, la anul1215. Dacă democraţiile consolidate încă păstrează înstructura lor exemplele de tipul “Aşa nu!”, cu atât mai multcea românească trebuie să găsească formula potrivită depact social pentru a depăşi ateismul, statolatria şiindividualismul produse de regimul comunist. Nici regimulpolitic românesc precedent comunismului nu ne oferă preamulte bune practici ale guvernării. Sociologul francez deorigine română Matei Dogan, un savant de reputaţiemondială, numea în 1946 regimul politic românesc dinperioada anilor 1866-1937 “o democraţie mimentică”,arătând precaritatea construcţiei statului de drept în ţaranoastră.

În altă ordine de idei, lipsa distincţiei dintre societate şistat a permis regimului comunist să dizolve autonomiasocietăţii, partidul-stat intrând până şi în zonele cele maiintime ale vieţii cetăţenilor prin informatorii săi. PartidulComunist s-a comportat ca un demiurg, deasuprapoporului, dar şi în interiorul lui. Biserica rămăsese singuraoază de umanitate într-o societate în care însuşi partiduldorea să îşi asume şi puterea pastorală de transformare a“omului nou” de tip sovietic. Procedând aşa, comunismuldemonstrează că adevăratul său concurent a fost religiaînsăşi şi de aceea a încercat să o înlocuiască cu o viziuneeshatologică profund materialistă. Noua lume avea să fieuna în care să domnească utopia egalitarismului perfect.

Dacă Biserica este pentru noi o societate perfectă,întrucât este Trupul Tainic al Mântuitorului nostru IisusHristos, statul nu va avea niciodată aceeaşi vocaţie. Cutoate acestea, viaţa în trup a creştinilor o pregăteşte pe cea“în duh”, ceea ce se traduce prin nevoia de participare acredincioşilor la realizarea binelui comun în viaţa de aici.Mai mult decât atât, filosoful francez Pierre Manent aratăfaptul că Biserica are dreptul de a controla tot ceea ce ţinede această lume. Ea trebuie să vegheze cu cea mai vieatenţie ca toţi cei care conduc să nu ordone celor supuşi săcomită fapte care le-ar putea pune în pericol mântuirea.Dacă în logica guvernamentalităţii contemporane omuleste un simplu element statistic, Biserica ne reaminteşte înpermanenţă că omul este mult mai mult: el este o persoanăunică şi irepetabilă, care are vocaţia mântuirii. Mai departe,mântuirea este un act personal, dar care necesită şiprimeşte amprenta comunităţii, ceea ce înseamnă că omuleste profund îndatorat să reflecteze la felul în care sestructurează puterea în comunităţile sale: familie, loc demuncă, sat sau oraş, ţară etc.

Primele reflecţii de tipul personalismului politic înspaţiul românesc le găsim chiar în ortodoxie. Astfel, în anul1924, Episcopul Râmnicului Noul-Severin, BartolomeuStănescu, licenţiat în drept şi sociologie la Sorbona, spuneacă “omul este care îşi face statul, iar nu statul îl face pe om”,denunţând caracterul intruziv al statului român interbelic înviaţa socială. În anii comunismului, Aleksandr Soljeniţîn,simţind povara ateismului impus spunea: “Nu vrem această“mântuire”, nu vrem să fim mântuiţi de aceşti oameni şi cuaceste mijloace”.

Cetăţenii români şi-ar dori să trăiască într-o societate încare studentul merituos ştie că pregătindu-se consecventpentru o carieră o va putea urma, în care omul maturmuncind atât bine cât şi corect poate să ofere bunăstarefamiliei lui şi în care bătrânul pensionar este preţuit pentrumunca lui de o viaţă. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie săştie regulile jocului unei societăţi care se vrea stabilă. Altfelspus, atunci când guvernul ordonă cetăţenilor ceva, aceştiaar trebui să aibă conştiinţa că ei l-au autorizat. Ce ne poatefurniza această încredere? Pe de o parte, democraţia, deşieste, aşa cum o numea Winston Churchill, “tot un regimprost, dar puţin mai bun decât celelalte”, şi, pe de altăparte, spiritul autentic creştin, care trebuie să modelezecomportamentul nostru în comunitate. (Potrivit afirmaţiilorDomnului Cătălin Raiu, făcute în Cotidianul „Lumina” alPatriarhiei Române, în ziua de 17 mai 2010, în articolul „Ce(nu) este Statul” - http://ziarullumina.ro/teologie-politica/ce-nu-este-statul).

Altfel spus, revenind puţin la problematizarea iniţială,acum în concluzie şi în încheiere, vom recunoaşte faptul căraportul, între şi dintre cele două instituţii, a evoluat în moddiferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur aaşa – zisei simfonii bizantine şi ajunfând până la contextulactual geopolitic, social, cultural şi religios care trebuie săpresupună anumite pârghii şi condiţii de relaţionare întrecele două instituţii mai sus menţionate. Această asocierenu poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şinici abordată aleatoriu ca fiind nesemnificativă, ci trebuiesă fie una sinceră şi foarte serioasă. Este adevărat şi faptulcă nu putem defini un model de relaţie Stat – Bisericăuniversal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturorstatelor, deşi pot exista unele asemănări şi similitudini,deoarece fiecare Stat îşi reglează şi conturează acesterelaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioaseproprii şi mai ales de cadrul politico – ideologic şi axiologicpe care şi-l asumă. Este cunoscut faptul că în epoca noastrăfiecare Stat în cadrul independenţei şi suveranităţii sale, îşinormează relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute, înaşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale aleraporturilor sale cu aceste culte religioase. Problemaprincipală se referă la modul în care se stabileşte acestcadru şi care sunt condiţiile ce-l definesc. Şi când susţinemacest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă StatulBisericii în contextual spiritual şi cultural al societăţii,totodată şi paradigma sau tipologia adoptată în definirearelaţiilor dintre cele două instituţii. În situaţia de faţă estebine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unortipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic,religios şi cultural al vremurilor (de pildă modelul bizantin),dar nici nu putem fi atât de ignoranţi încât să aspirăm spreefemeritatea statutului laic (modelul francez), şi asta dedragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiindcă adevărata şi autentica libertate nu există decât înDumnezeu – Cel în Treime lăudat. Imparţialitatea,neutralitatea ori nepărtinirea Statului în relaţie cu cultelenu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şitransformarea acesteia într-un domeniu particular în careintră cine poate şi iese cine vrea şi nu urmărim nicicultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate.Imposibilitatea existenţei unui Stat theocratic nu poatejustifica extinderea hegemoniei unuia ce l-a alungat peDumnezeu şi Biserica Sa, la periferia societăţii. Departe denoi gândul de a postula imaginea intervenţionistă a uneiBiserici ce stă, în mod autoritar, deasupra Statuluichemându-l la raport şi ordine, noi optăm pentru o viziunemult mai optimistă care vizează o “sinergie” a destinuluiuman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt şifără acţiune în lumea contemporană, căci misiunea ei nu s-a încheiat, ea fiind legată de concepţiile, ideologiile şisituaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea estedatoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral –dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, aerorilor, a lipsurilor şi a slăbiciunilor politice şi sociale lacare membrii ei colaborează sau asistă cu indiferenţă.

Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi decătre cei care sunt nostalgici după “modelul bizantin” că înîmprejurările de faţă, Biserica nu-şi poate revendica sarcinicare îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstitui cenzurapentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, darnici nu poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”.Trebuie să se ajungă la o reciprocitate şi la o stare deechilibru astfel încât Ea trebuie să deţină în mod concret şireal cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, cacetăţean şi credincios, cu alte cuvinte esre chemată săadopte măsuri de perspectivă, fără a fi nevoiţi să facemdistincţia artificială între cei doi şi fără a fi suspectaţi deîncălcarea libertăţii de conştiinţă. În altă ordine de idei,faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentruStat, aşa după cum s-a întâmplat în epoca bizantină, nuîndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă de opinia ei atuncicând este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilorsocietăţii de mâine. Aceasta este marea provocare acontextului social – istoric actual, atât pentru România carea ieşit din şabloanele unui model totalitarist, şi care nu aadoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii Stat –Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic dupămodelele altor state europene, cât şi pentru identitateaEuropei de mâine. În ce priveşte România, ne întrebăm careeste sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient şioptim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii întreStat şi Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional –bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia franceză, alStatului laic şi laicizat nu pot fi alternative viabile pentrucontextul actual? Şi aceasta în condiţiile în care Bisericaeste chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cuprivire la cârmuirea duhovnicească a lumii care aspiră laajungerea din „Biserica luptătoare” în „Biserica ceatriumfătoare” – care nu este din lumea aceasta dar estepentru lumea aceasta – şi vrea să participe „într-un cer nouşi pământ nou” la comuniunea veşnică şi deplină cu„Împăratul Veacurilor ce au să fie!”...

Stelian GomBoş

Argeºul Ortodox

7

Primii doi copii ai lui Adam şi a Evei, Cain şi Abel, au adusDomnului Dumnezeu, fiecare câte o jertfă. Jertfele lor erautotal diferite. Din felul cum şi-au adus ei jertfele Domnului, sepoate vedea respectul lor faţă de Dumnezeu şi nevoia lor dedependenţă faţă de El. În rândurile care urmează vom analizarelaţia lor cu Dumnezeu şi modul lor de a se lega cu încrederede El, adică vom studia religia fiecăruia dintre ei prin prismajertfelor pe care le-au adus. Chiar dacă ei aveau ocupaţiidiferite, aveau nevoie să se închine Bunului Dumnezeu. « Dupăaceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, anăscut pe Cain şi a zis: “Am dobândit om de la Dumnezeu”. Apoia mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi,iar Cain lucrător de pământ. » (Facerea 4,1-2). La fel şi noiastăzi, ca oameni suntem diferiţi unii de ceilalţi, prin prismafelului cum ne câştigăm pâinea de fiecare zi, însă fiecare dintrenoi avem trebuinţă să ne închinăm în duh şi în adevăr luiDumnezeu. Mai întâi vom analiza religia lui Cain. Analizândcoordonatele religiei lui Cain, vom putea observa ce anumecaracterizează o astfel de religie.

Religia lui Cain se caracterizează prin următoareletrăsături :

a. mai întâi de toate religia lui Cain este una carenesocoteşte sângele : « Dar după un timp, Cain a adusjertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.» (Facerea4,3). Nu poate exista o ofensă mai mare adusă luiDumnezeu decât aceea de a nesocoti Jertfa sângelui.Mielul pe care l-a adus ca jertfă, fratele său, Abel,reprezenta Jertfa Supremă, reprezenta Jertfa CruciiMântuitorului. A neglija mielul şi a aduce roadelecâmpului, oricât de bune şi frumoase erau acestea, ele nuputeau înlocui Jertfa sângelui. Mielul adus de Abel, pecare l-a neglijat Cain, reprezenta pe Mielul lui Dumnezeu,care ne oferă posibilitatea mântuirii noastre prin credinţaîn El. Acest lucru ni-l spune şi Sfântul Apostol Pavel :«Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertareapăcatelor, după bogăţia harului Lui.» (Efes. 1,7). Anesocoti Jertfa sângelui, Jertfa Crucii, este cea mai mareofensă adusă lui Dumnezeu. Fâcând în felul acesta omulrespinge posibilitatea mântuirii prin Mielul luiDumnezeu, Iisus Hristos, şi crede că există o altăposibilitate de a fi salvat, doar prin meritele sale.

Sfântul Apostol Petru spunea despre Mielul luiDumnezeu, Iisus Hristos, că nu există altă cale demântuire, decât prin Crucea Lui : «Atunci Petru, plin fiindde Duhul Sfânt, le-a vorbit: Căpetenii ale poporului şibătrâni ai lui Israel, fiindcă noi suntem astăzi cercetaţipentru facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost elvindecat, cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporulIsrael, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Carevoi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat dinmorţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră!Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii,care a ajuns în capul unghiului; Şi întru nimeni altul nu estemântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat întreoameni, în care trebuie să ne mântuim noi. » (Fapte 4,8-12).

Cum să neglijezi Jertfa Mielului, din moment ce, reiesetocmai din Jertfa Mielului : « Dar Dumnezeu Îşi arată dragosteaLui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit cândnoi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiindîndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căcidacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu,prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, nevom mântui prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, ci şi ne lăudăm înDumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care amprimit acum împăcarea.» (Rom. 5,8-11).

Şi noi creştinii de astăzi să medităm la religia noastră, dacănu cumva ignoră Jertfa Crucii, Aceluia care este Sfântul luiIsrael : « Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenităcelui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotitsângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhulharului. » (Evrei 10,29).

Toţi cei mântuiţi vor cânta lui dumnezeu în semn derecunoştinţă faptul că au biruit păcatele prin sângeleMielului :« Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcutmântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şistăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilornoştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şinoaptea. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântulmărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. »(Apoc. 12, 10-11). Veşnic seva aduce laudă Răscumpărătoruluişi Mântuitorului nostru Iisus Hristos : « Şi cântau o cântarenouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei,fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cusângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şineamul; » Apoc.5,9.

b. Religia lui Cain este una care nu suportă concurenţa,competiţia : «Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-aîntristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.» (Facerea 4,5). Nutrebuie să facem niciodată concurenţă cu alţi închinători. Dacătrebuie să fie o competiţie atunci aceea trebuie să fie unasfântă şi cu noi înşine şi nu cu alţii. Fiecare dintre noi să sestrăduiască să facă pentru Domnul cât poate el mai bine ceeace i se dă să facă sau doreşte el să facă pentru Domnul.

c. Religia lui Cain este una care promovează neadevărul,minciuna : Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: “Pentruce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta ? (Facerea4,6). « Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: “Unde esteAbel, fratele tău?” Iar el a răspuns: “Nu ştiu! Au doară eu suntpăzitorul fratelui meu?” ,6.9). Nimeni, nici credincioşii, nicislujitorii domnului nu trebuie să folosească minciuna : Aceastaeste unealta diavolului : « Dar în proorocii Ierusalimului amvăzut grozăvii: aceştia fac desfrânare şi umblă cu minciuni,ajută mâinile făcătorilor de rele, ca nimeni să nu se întoarcă dela necredinţa sa; toţi sunt pentru Mine ca Sodoma, şi locuitoriilui ca Gomora.» (Ier. 23,14). Dreptul Iov spunea că nu a umblatcu minciuni : «Umblat-am oare întru minciună şi picioarelemele au zorit spre înşelăciune? » (Iov, 31,5).

d. Religia lui Cain este una care nu poate opri săvârşireapăcatelor : « Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar denu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tubiruieşte-l! » (Facerea 4,7). Domnul ne cheamă şi ne îndeamnăşi astăzi să ne oprim din săvârşirea fărădelegilor şi să nugrămădim pacate peste păcate : « Vai de feciorii răzvrătiţi, ziceDomnul, vai de cei ce fac planuri fără Mine, care fac legămintece nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate pestepăcate.» (Isaia 30,1) ;Mulţimea păcatelor aduce întodeaunaconsecinţe. Ce bine ar fi să ne pocăim cu toţii de fărădelegilenoastre, cerând iertare pentru ele în virtutea meritelorsângelui vărsat al Mielului : « Toţi prietenii tăi te-au uitat şi nute mai caută; că Eu te-am lovit ca pe un vrajmaş, cu pedeapsacrudă, pentru mulţimea fărădelegilor tale, pentru că seînmulţiseră păcatele tale. De ce te plângi de rana ta? Durereata este de nevindecat? După mulţimea fărădelegilor tale ţi-amfăcut aceasta, pentru ca se înmulţiseră păcatele tale. Dar toţicei ce te mănâncă vor fi mâncaţi şi toţi vrăjmaşii tăi vor mergeşi ei toţi în robie şi toţi jefuitorii tăi vor fi jefuiţi. » (Ier.30,14-16).

e. Religia lui Cain este una care produce în mod continuufrica morţii : « După aceea Cain a zis către Abel, fratele său:“Să ieşim la câmp!” Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncatasupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât. Atunci a zis DomnulDumnezeu către Cain: “Unde este Abel, fratele tău?” Iar el arăspuns: “Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” Şia zis Domnul: “Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigăcătre Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământulcare şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tăudin mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai daroadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”. Şi a zisCain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai maredecât aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pământulacesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugarpe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide”.» (Facerea

4,8-14).f. Religia lui Cain este una care se îndepărtează de

Dumnezeu : «Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: “Nu aşa, ci tot cel ceva ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus DomnulDumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-lomoare. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit înţinutul Nod, la răsărit de Eden.» (Geneza 4,15-16).

2. Religia dreptului Abel se caracterizează prinurmătoarele lucruri :

a. Religia lui Abel este una care dăruieşte lui Dumnezeulucruri preţioase, lucruri de valoare : «Şi a adus şi Abel din celeîntâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutatDomnul spre Abel şi spre darurile lui.» (Facerea 4,4). Orice darpe care-l faci Domnului, să fie făcut din inimă, să fie de bunăvoie : « Şi tot aurul şi argintul pe care-l vei aduna tu din toatăţara Babilonului, împreună cu toate darurile de bună voie de lapopor şi preoţi, pe care le vor jertfi ei pentru templulDumnezeului lor, cel din Ierusalim. » (Ezdra 7,16) ; Cânddăruieşti pentru Dumnezeu, să nu fii zgârcit, ci să fii generos, săte bucuri că poţi să dai, că ve-i vedea astfel binecuvântareaDomnului :« Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cuzgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu

dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inimasa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeştepe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate săînmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toatăîndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun.» (2Cor.9,6-8).

b. Religia lui Abel este una care, prin închinarea şidarurile aduse, produce bucurie Domnului : «...Şi a căutatDomnul spre Abel şi spre darurile lui.» (Facerea 4,4). Cel maimare dar pe care poţi să-l aduci Domnului, este prpria tafiinţă. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă pe noi toţi, să neaducem pe noi înşine Domnului ca nişte jertfe vii : «Văîndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, săînfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră ceaduhovnicească. » (Rom.12,1). Cea mai frumoasă şi maivaloroasă jertfă adusă Domnului este viaţa ta pe care săopredai Domnului, consacrându-te să-L asculţi şi să tebucuri numai în Domnul.

c. Religia lui Abel este una care cere în mod continuuajutor de la Dumnezeu : « Şi iată o femeie cananeianca, dinacele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne,Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însănu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îlrugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El,răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile celepierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui,zicând: Doamne, ajută-mă. » (Matei 15,22-25). Azunci cândsuntem apăsaţi şi ne îndreptăm spre Dumnezeu cu

închinarea care i se cuvine, s ridicăm ochii credinţei spre El, cădoar de la El primim ajutorul în nevoile noastre :« Ridicat-amochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meude la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul. » (Psalmi 121,1-2). « Ajutorul nostru este în numele Domnului, Cel ce a făcutcerul şi pământul. » (Psalm 124,8).

d. Religia lui Abel este una care are reverberaţii pestetimp, una care vorbeşte peste veacuri : « Şi a zis Domnul: “Ceai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine dinpământ.» (Facerea 4,10).

e. Religia lui Abel este una care găseşte întotdeaunaoameni care să fie gata spre a duce mai departe adevăratareligie : « Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea,zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set, pentru că şi-azis: “Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucisCain”.» (Facerea 4,25). Dumnezeu a găsit întodeauna în fiecaregeneraţie, oameni care să fie gata şi dornici de a duce maideparte sfânta credinţă. Fiişi tu unul care să duci dreaptacredinţă cu evlavie mai departe, către rudeniile tale, cătrevecinii tăî, către oricine. Fii un astfel de om şi Dumnezeu te vabinecuvânta pe tine şi familia ta. Acolo unde se face onedreptate, fii gata tu să faci o binefacere. Acolo unde estesupărare şi apăsare, fii tugata să aduci o rază demângâiere.Acolo unde există lipsă de pâine sau de altetrebuinţe, fii tu creştinul de azi, gata să poţi dărui o bucată dinpâinea ta, o haină din hainele tale şi ceva din tot ceea ce BunulDumnezeu te-a binecuvântat. Ce bine ar fi să putem trăi înfiecare zi religia lui Abel, iar religia lui Cain, o religie doar deformă şi după propriile gusturi, să lipsească din viaţa noastră.Doamne ajută-ne să trăim şi noi ca dreptul Abel, şi să înălţămîn închinarea noastră zilnică doar Jertfa Mielului, Jertfasângelui Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Doamneajuta !

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARu

Astăzi, religia ta s-ar putea asemăna cu religia lui Cain sau cu religia lui Abel?

Argeºul Ortodox

OrtosintezeOrtosinteze

Data de 6 iunie reprezintă un moment debucurie duhovnicească pentru credincioșiiEparhiei Argeşului şi Muscelului, pentru căsărbătorim ziua de naștere a Înaltpreasfințitului PărinteCalinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

Evenimentul a adunat în curtea CatedraleiArhiepiscopale clerici veniţi din cele şaseprotopopiate ale Eparhiei, membrii dinpersonalul Centrului Eparhial şi foarte mulţicredincioşi.

În baldachinul din faţa ctitoriei domnitoruluisfânt Neagoe Vodă Basarab, Înaltpreasfinţitul

Părinte Calinic a oficiat Sfânta Liturghie împreunăcu un sobor format din 120 de preoţi.

Părintele profesor Radu Tascovici, decanulFacultăţii de Teologie Sfânta Muceniţă Filoteiadin Piteşti, a prezentat în faţa auditoriului celemai importante aspecte din viaţa şi activitateaChiriarhului de la Argeş, amintind de perioadacopilăriei, a intrării în monahism şi de realizăriledeosebite din cei 28 de ani de arhierie.

Cei prezenţi la acest eveniment deosebit auavut bucuria de a asculta cuvântul de învăţăturărostit de Întâistătătorul Eparhiei Argeşului şiMuscelului, care a mulţumit tuturor pentrubunăvoinţa de a fi martori la aniversareaîmplinirii unei vîrste binecuvântate.

După oficierea Sfintei Liturghii soborul depreoţi prezent a mers în procesiune spre PalatulArhiepiscopal , locul unde ÎnaltpreasfinţitulPărinte Calinic a avut bucuria de a fi gazdă pentrutoţi cei care au venit să transmită ÎnaltpreasfinţieiSale cele mai frumoase urări în această zibinecuvântată de Dumnezeu.

Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic s-a născut în Cracăul-Negru la 6 iunie 1944, dinpărinţi ortodocși români: Elena si Haralambie,numindu-se din botez Constantin.

A studiat la Seminarul teologic din mănăstireaNeamţ (1959-1964) şi la Institutul TeologicUniversitar din Sibiu (1964-1968).

A slujit ca preot în parohiile Tioltiur şi Inău dinTransilvania (1964-1971), s-a călugărit lamănăstirea Căldăruşani în decembrie 1971,primind numele Calinic.

A îndeplinit ascultările de muzeograf şi secretaral mănăstirii de metanie (1972-1974), apoi a fosttransferat la mănăstirea Cernica (1974-1977).

A fost numit stareţ al mănăstirii Sinaia (1977-1981), apoi al mănăstirii Cernica (1981-1985),arhiereu vicar al eparhiei Râmnicului şi Argeşului,cu titlul Argeşeanul şi cu reşedinţa la mănăstireaCurtea de Argeş.

În această demnitate a fost hirotonit şi instalatla 17 noiembrie 1985. La 12 februarie 1990Sfântul Sinod a decis reînfiinţarea EpiscopieiArgeşului, cu jurisdicţie peste judeţele Argeş şiTeleorman.

Ca locţiitor de episcop, la 4 aprilie 1990, a fostnumit arhiereul vicar Calinic Argatu Argeşeanul,ales episcop eparhiot în 27 septembrie 1990 şiînscăunat la 18 noiembrie 1990.

Truda în propovăduirea Sfintei Evanghelii, petărâm cultural-misionar şi administrativ, a făcutca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,sub preşedinţia Prea Fericitului Părinte PatriarhDaniel, să ridice, în anul 2009, Episcopia Argeşuluişi Muscelului la treapta de Arhiepiscopie, iar PreaSfinţia Sa să fie numit Arhiepiscop al Argeşului şimuscelului.

În perioada 6-8 iunie 2013, Consiliul JudeţeanArgeş, prin Centrul Judeţean pentru Conservarea şiPromovarea Culturii Tradiţionale Argeş, înparteneriat cu Arhiepiscopia Argeşului şiMuscelului, Primaria Curtea de Argeş şi Centrul deCultură şi Arte “George Topârceanu” şi alteinstituţii de cultură argeşene, cu sprijinul SocietaţiiRomâne de Televiziune -Redacţia “ViaţaSpirituală”, a organizat cea de-a XX-a editie aFestivalului-concurs al filmului cu tematicareligioasa “Lumină din Lumină”.

Acesta a fost deschis tuturor producţiilor defilm video din ţară care au fost realizate după 1ianuarie 2012, fară a fi acceptate filmele care auparticipat la ediţiile precedente. Festivalul işipropune să contribuie la revitalizarea şiconservarea tradiţiilor creştine (ortodoxe,catolice sau greco-catolice) ale spiritualităţiiromâneşti, la o cunoaştere mai profundă decătre tineret a valenţelor educative ale BisericiiCreştine.

În după-amiaza zilei de 6 iunie, începând cuorele 16.00, juriul format din personalităţi aleartei cinematografice şi din reprezentanţi aiinstituţiilor organizatoare, a vizionat cele 18filme acceptate în concurs.

Premierea s-a făcut în ziua de 7 iunie, la orele11.00, în prezenţa Înaltpreasfinţitului PărinteCalinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului,urmată de vizionarea filmelor care au obţinutPremiul de Excelenţă şi Marele Premiu. Deasemenea, a fost difuzat un material video care aprezentat o retrospectivă a ediţiilor precedentedesfăşurate din anul 1993 şi până în prezent.

După regulamentul concursului, fiecare

realizator a participat cu cel mult două producţii, cucondiţia ca acestea sa fie înscrise la secţiuni diferite.Producţiile prezentate în concurs s-au încadrat înurmatoarele categorii de film: documentar(didactic, monografic, etnografic, etnologic,sociologic, reportaj) şi eseu.Premiile concursului, în valoare netă, sunturmătoarele: Marele Premiu - 1.200 lei şi trofeul

festivalului, oferit de Arhiepiscopia Argeşului şiMuscelului , a fost adjudecat de Alina Resceanu şiMarian Vulcănescu din Craiova cu filmul ,, Bisericide lemn hunedorene”, Premiul de Excelenţă -1.000 lei, oferit de Consiliul Judeţean Argeş a fostadjudecat de Cristian Gheorghe şi preot Ciprian

Necula cu filmul,, Raiul din inima munţilor”,Premiul I - 800 lei, oferit de Primăria MunicipiuluiCurtea de Argeş, adjudecat de Tudor Porumb cufilmul ,, Rezonanţe vâlcene“; Premiul al II-lea - 600lei, oferit de Centrul Judeţean pentru Conservareaşi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş,adjudecat de Elena Stăicuţ din Bucureşti, cu filmul,,Între mit şi adevăr-Pârvu Mutu”; Premiul al III-lea

- 500 lei, oferit de Centrul de Cultură şi Artă ,,George Topârceanu” din Curtea de Argeş,adjudecat de Mihaela Ilea din Cluj, cu filmul,,Părintele Ioan, arhiepiscopul munţilor “; PremiulSpecial - 500 lei, oferit de Centrul Judeţeanpentru Conservarea şi Promovarea CulturiiTradiţionale Argeş, adjudecat de AnişoaraŞtefănucă, din Galaţi, pentru filmul Lavara.

Peliculele trimise pentru concurs nu seînapoiază, ci rămân în patrimoniul concursului,constituindu-se într-o arhivă a manifestării.

În cadrul aceleiaşi festivităţi, la Centrul deCultură şi Arte “George Topîrceanu” din CetateaBasarabilor, s-a desfăşurat astăzi şi festivitatea depremiere a Expoziţiei Naţionale de IcoaneRugămu-ne Ţie!, ediţia a XV-a.

Juriul de specialitate a ales 23 de icoane care aufost premiate de diferite instituţii ale judeţuluiArgeş.

Marele Premiu în valoare de 1500 lei, oferit deConsiliul Judeşean Argeş, a fost adjudecat deCristina Gheorghe din Craiova , iar Premiul I învaloare de 1200 lei, oferit de ArhiepiscopiaArgeşului şi Muscelului a fost adjudecat de MarianCrângaşu din Alexandria.

ZIuA RuGĂCIuNII ŞI APORŢILOR DESCHISE

Manifestări artistice cu tematicăreligioasă în Eparhia Argeşului şi Muscelului