Ţara Fagilor. Almanah cultural-literar al românilor …bjmures.ro/bd/S/001/09/S00109.pdfMihai...

ŢARA FAGILOR

Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni alcătuit de Dumitru Covalciuc

Variantă electronică a almanahului „Țara Fagilor” al românilor nord-bucovineni, dedicată împlinirii în anul 2018, a unui secol de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, realizat cu sprijinul

financiar al Consiliului Județean Mureș.

SOCIETATEA CULTURALĂ „ARBOROASA”

CERNĂUŢI

ŢARA FAGILOR

XXV 2016

Almanah cultural-literar

al românilor nord-bucovineni

alcătuit de

Dumitru Covalciuc

Cernăuţi●Târgu-Mureş

2016

Îngrijirea şi tipărirea Almanahului cultural-literar „Ţara Fagilor” se

face sub auspiciile Fundaţiei Culturale „Vasile Netea”,

Târgu-Mureş, România, preşedinte: Dimitrie Poptămaş

Lectori: Dimitrie Poptămaş

Mariana Ciurca

ISSN 1223–84–06

Coperta 1 și 4 Universitatea din Cernăuți

Copyright© Dumitru Covalciuc &Fundaţia Culturală

„Vasile Netea”

Toate drepturile rezervate

Coperta și tehnoredactarea: Alexandru Tcaciuc

Țara Fagilor • Almanah cultural-literar

5

„Țara Fagilor” - XXV

Sunt 25 de ani de când două provincii românești, județul Mureș (România) și regiunea Cernăuți (Ucraina) și-au reluat relațiile firești de colaborare și prietenie. Situație firească, dacă avem în vedere că ne unește aceeași limbă, credință, cultură, port, obiceiuri, tradiții și năzuințe. Acest lucru a fost posibil odată cu demolarea zidului dintre noi, a cortinei de fier care decenii la rând ne-a ținut în tăcere, frați despărțiți unii de alții. Mare a fost bucuria reîntâlnirii. Gândul mă duce la acei ani ai libertăților noastre. Pe noi nu ne-au despărțit numai granițele ci, în special, dorul de cei dragi, de locurile natale, de îngrădirile impuse de regimul totalitar postbelic. Am pășit atunci cu atâtea emoții pe acel pământ atât de râvnit în zbuciumata noastră istorie comună. Am fost primiți după o lungă absență cu dangăt de clopot, cu îmbrățișări frățești și dragoste. De 25 de ani vizitele noastre nu au încetat. Frumoase aduceri aminte.

Chemarea a fost lansată de profesoara Rodica Sireteanu căsătorită Puia, originară din Cernăuți, stabilită în Târgu-Mureș, aleasă profesoară de limba și literatura română. Adoptată de mureșeni, nu și-a uitat niciodată vatra natală, alături de alți bucovineni fortuiți de împrejurări de a se repatria. La chemarea ei au răspuns numeroși mureșeni, care, în condiții destul de grele au ținut să viziteze acel ținut al nordului Bucovinei, trup din trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Aveam gânduri mari, ca prin noi acei oameni înstrăinați să își recapete condiția și calitatea de români, asigurându-i de sprijinul nostru atât cât ne sta în putință.

Așa s-a întâmplat ca, în deplasările noastre, pe lângă vorba bună, frumoasă, de încurajare, să le transmitem, să le restituim pentru prima dată veșmântul cuvântului în literă latină, românească, pe care comunismul sovietic l-a confiscat odată cu arbitrajul din 1940. Prin tipografia târgumureșeană, cotidianul Zorile Bucovinei a revenit în formele sale firești. Numeroase au fost cărțile care au fost transbordate peste frontieră și difuzate în întreaga regiune Cernăuți. Intenția noastră era aceea de a constitui o bibliotecă publică românească la Cernăuți, pentru care am făcut mai multe intervenții la organele administrației locale, fără nici un rezultat concret. Tot nefinalizat a rămas și proiectul instituirii unei trupe de teatru tot acolo, motiv pentru care au fost selectați tineri pentru a urma Academia de Teatru din Târgu-Mureș. Trei promoții de actori, fete


6

și băieți, tineri frumoși și talentați, în lipsă de altceva au strâns rândurile companiilor din țară. În intenția noastră figura și instituirea unui muzeu de etnografie populară românească, nordul Bucovinei fiind generos în oferirea de obiecte în acest sens, și această inițiativă soldată cu eșec.

Menționăm câțiva mureșeni care au răspuns acestor chemări: prof. Rodica Puia, inițiatoare de programe, prof. univ. Cornel Moraru și scriitorul Nicolae Băciuț, directori ai Direcției Județene Mureș de Cultură, actorul și regizorul de teatru Ioan Săsăran și prof. univ. Valeria Covătariu, ambii la Academia de Teatru, Dimitrie Poptămaș, directorul Bibliotecii Județene Mureș, Valer Pop, directorul Muzeului Județean Mureș, preotul Gheorghe Șincan, protopop al BOR Târgu-Mures, Valentin Marica, redactor-senior la Radio Târgu-Mureș, Lazăr Lădariu, fost parlamentar în Camera Deputaților, redactor-șef al cotidianului mureșean „Cuvântul liber”, cercetătorul Mariana Ploeșteanu de la Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române din Târgu-Mureș, Mihail Art. Mircea, șef serviciu la Biblioteca Județeană Mureș, cărora li s-au alăturat numeroși intelectuali printre care: Mihai Suciu, prof. Emilia Lazăr, pr. Ioan Silviu Negruțiu, pr. Teodor Beldean, prof. Carol Puia, prof. Georgeta Novac, dr. Mihai Ardeleanu, dr. Voica Foișoreanu Guga, Ion și Dorina Bândilă, pr. Gheorghe Man, pr. protopop Teodor Beldeanu, Silviu Dohotaru și mulți alții.

Persoana noastră de legătură a fost și a rămas statornicul Dumitru Covalciuc, scriitor și publicist încercat, un bun cunoscător al regiunii și a oamenilor locului. I-am remarcat calitățile de bun român, înzestrat cu o temeinică cultură, fire sociabilă, gazetar iscusit și om de acțiune. La prima întâlnire am descoperit o culegere de texte istorice, literare, folcloristice, etnografice etc. pe care se căznea să o editeze într-o formă accesibilă cu mare deschidere pentru populația românească din regiune. Din aceasta s-a născut „Almanahul Țara Fagilor”, conceput ca o carte a Bucovinei. Asumarea calității de responsabil al primului volum i-a revenit Marianei Ploeșteanu, iar tehnoredactarea, lui Mihail Art. Mircea, alcătuitorul, cum i s-a spus și cum a rămas până la ultimul număr, este Dumitru Covalciuc. Lucru firesc, deoarece „Țara Fagilor” este a bucovinenilor, și adună în paginile unei publicații cu apariție anuală tot ce are mai bun și mai valoros din tradiția, prezentul și idealul oamenilor săi. „Țara Fagilor” rămâne cel mai valoros produs al colaborării rezultate din prietenia frățească a târgumureșenilor și cernăuțenilor. Anuarul apare din anul 1992 sub egida Societății Culturale „Arboroasa” din Cernăuți, subintitulat „Almanah literar al românilor nord-bucovineni”, se pune în pagină la Târgu-Mureș,


7

după care este difuzat tot acolo de unde a descins, o parte mai mică din tiraj fiind difuzată la bibliotecile din România.

Primele două numere au fost finanțate de Uniunea Vatra Românească filiala Mureș, în tiraje de 10.000 de exemplare. Bunele relații ale lui Dumitru Covalciuc cu Biblioteca Județeană, au făcut ca responsabilitățile și finanțarea almanahului să treacă asupra acesteia, ajutată de programele comune cu Ministerul Culturii, pentru vol. 3–5; volumele 6–9 au fost girate de către Biblioteca Județeană Mureș și Fundația Culturală „Vasile Netea”, ca apoi următoare să apară numai sub îngrijirea și finanțarea Fundației, la ultimele două numere solicitând sponsorizări și de dinafară. Am ajuns 25 de volume, deoarece la încheierea fiecăruia am considerat că mai avem ceva de spus, deci, mai continuăm cu un volum. Treptat, cu greutățile financiare prin care au trecut editorii, tirajul a scăzut simțitor, de la an la an situându-ne de o vreme la 200–250 de exemplare.

Rubricatura se raportează la conținutul materialelor extinzându-se s-au restrângându-se. Au rămas constante, de mare interes pentru public, rubricile: File de istorie, care a surprins pagini de vitejie ale poporului român unit în jurul domnitorilor pe care i-a avut în decursul timpului, istoria învățământului românesc, istoria bisericească, aspecte ale vieții sociale, politice și economice, probleme de demografie, istoria instituțiilor statului, genealogie și heraldică ș.a. De mare succes s-a bucurat rubrica Golgota neamului românesc din Bucovina, care a cuprins evocări, memorii și amintiri din anii ocupației sovieto – comuniste, când zeci de mii de oameni au fost terorizați, schingiuiți și deportați, cotați ca dușmani ai regimului. Numeroși locuitori ai satelor, fără a avea nicio vină au fost executați, încarcerați, ori trimiși la muncă forțată în mine, dincolo de cercul polar sau în Siberia de unde nu s-au mai întors niciodată acasă. Rămân memorabile crimele de la Fântâna Albă, când mii de români în încercarea de repatriere au fost întorși din drum și executați. Din această rubrică s-a născut cartea lui Vasile Ilica, Martiri și mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Ijești…), apărută la Oradea în două ediții succesive, precum și cea a cercetătoarei cenzurii comuniste Liliana Corobca, în colaborare cu Dumitru Covalciuc, Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, editura Saeculum, 2009.

Pe bună dreptate observa scriitorul și poetul mureșean Lazăr Lădariu, publicist și om politic, deputat parlamentar în două legislaturi care scria într-o cronică a sa că „De fiecare dată întorcând paginile „Țării Fagilor” am simțit acel strigăt de durere


8

al înstrăinării, din Cernăuțuțiul purtând urmele pașilor lui Eminescu, elevul dascălului ardelean - Aron Pumnul, cu acea conștiință comună a continuității și suferinței noastre românești, în ursita lumii sub Crivățul rece al istoriei. Și acum în urechile românilor parcă răsună lătratul mitralierelor bolșevice de la Fântâna Albă, unde de-a valma au fost ciuruiți frații noștri, dar și praporii și crucile credinței strămoșești, aflate în fruntea unei nădejdi. Acolo au fost ucise, de pornirea barbară, nu doar trupurile omenești, ale fraților români, ci, deopotrivă, sufletele, gândurile, credința, limba, tricolorul și speranța. Totul!

Bine reflectate în almanah sunt problemele de la rubrica de Filologie, care veghează asupra acurateței limbii române în universitate și școlile din Ucraina. Spațiu extins este consacrat folclorului bucovinean și etnografiei. Creația literară este susținută în principal de creația poetică, având colaboratori de notorietate, între care Vasile Tărâțeanu, Arcadie Opaiț, George L. Nimigeanu, Mihai Prepeliță, secundați de versurile poetelor din Vatra Dornei Paraschiva Abutnăriței, Tatiana Vlad Guga, Valeria Moroșan și mulți alții. Nu întâmplător în exegeza antologică a literaturii românești din Ucraina, elaborată de regretatul academician Grigore Bostan, deseori este citat „Almanahul Țara Fagilor”. O rubrică așteptată cu mult interes de cititorii almanahului este cea privitoare la personalități bucovinene. Bucovina are valori, modele demne de urmat, care, prin exemplul lor, s-au dăruit culturii și civilizației locului.

Îndrăzneam să afirm o dată că „Almanahul Țara Fagilor” aflat acum la a 25-a apariție, sub erudita și iscusita alcătuire a redactorului până nu demult al cotidianului „Zorile Bucovinei” se constituie în „Cartea de aur a Bucovinei”, poate cea mai substanțială și cuprinzătoare publicație a românilor din nordul Bucovinei, cu largă adresabilitate în rândurile publicului dornic de cultură și cunoaștere.

Ne exprimăm încrederea că nici acest volum nu o să vă înșele așteptărille.

Vă dorim o lectură plăcută și instructivă!

Dimitrie POPTĂMAȘ, Redactorul volumelor „Țara Fagilor”,

Președintele Fundației Culturale „Vasile Netea”

File de istorie

9

FILE DE ISTORIE

Situația bisericii și a clerului din actuala regiune Cernăuți

în perioada anilor 1944–1952

Dumitru COVALCIUC

Între 29 martie și 3 aprilie

1944 trupele sovietice în mersul lor

ofensiv n-au pus stăpânire pe întregul

teritoriu al actualei regiuni Cernăuți. În

raioanele montane Vijnița și Putila,

între unitățile Armatei Roșii și trupele

germane luptele au durat până spre

mijlocul lunii septembrie. Pretutindeni

în localitățile „eliberate” de către

sovietici au fost reinstalate organele

stăpânirii bolșevice, care, ca și în 1940–

1941, au început să promoveze față de

populația autohtonă o politică de

genocid etnic. Dacă după evacuarea

autorităților civile și militare române pe teritoriul reocupat au fost

create organe ale unei noi stăpâniri politice, Biserica Ortodoxă din

Bucovina a rămas fără ierarhul ei legitim. Ultimul arhipăstor al

Bisericii Ortodoxe din Bucovina, Tit Simedrea, instalat în scaunul

mitropolitan de la Cernăuți la 13 iunie 1940 și revenit după

începerea războiului, s-a întors la Suceava, unde a condus această

unitate administrativă a Bisericii Ortodoxe Române sub titulatura

de Arhiepiscopia Sucevei și Maramureșului. La Cernăuți, deci, n-a


10

rămas nici o autoritate bisericească, în grija căreia să cadă

organizarea activității parohiilor în noile condiții politice, adică sub

regimul ateo-comunist. Preoții, după cum bine se știe, și-au părăsit,

la sfârșitul lunii martie 1944, parohiile și s-au refugiat în România,

iar puținii rămași în enorii, bătrâni sau bolnavi, au început să fie

supuși persecuțiilor.

În primăvara anului celei de a doua „eliberări” Biserica

Ortodoxă din Bucovina a rămas fără stăpân. Dar această situație n-a

durat mult. Prin circulara din 28 mai 1944, patriarhul Moscovei și al

întregii Rusii Alexie l-a obligat pe mitropolitul Kievului și Galiției

Ioan să purceadă fără tăgadă la reorganizarea Bisericii Ortodoxe din

Bucovina, trecând-o sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse1.

Mitropolitul Kievului, aflat în fruntea Exarhatului Ucrainei, n-a

găsit imediat omul potrivit care să conducă Eparhia Cernăuților și

Bucovinei, fiindcă niciun reprezentant al clerului superior nu

rămăsese pe teritoriul anexat de sovietici. Abia la 19 iulie 1944, la

Cernăuți a fost trimis Eutimii Pavlovici Kaverninski, un preot, care

nu cunoștea nici tradiția locală, nici limba română, pentru a ocupa

inițial funcția de protopop eparhial al parohiilor ortodoxe din nordul

Bucovinei, Ținutul Herța și nordul Basarabiei.

Acest Kaverninski, născut în 1895 în actuala regiune Kiev,

era fiu de preot. În 1916 a absolvit Seminarul Teologic din Kiev,

obținând o parohie într-o localitate de lângă orașul Fastov. În

1918 a susținut admiterea la Academia Teologică, pe care n-a

dovedit s-o absolve, fiindcă bolșevicii au desființat-o. În 1922, când

dezmățul bolșevic era în toi, i s-a încredințat o parohie în regiunea

Vinnița. Acolo, la Kazatin, a funcționat până în 1928, când biserica

a fost închisă. I s-a dat, desigur, o altă parohie, dar la 29 octombrie

1937 a fost arestat, acuzat fiindcă ar fi desfășurat o intensă

propagandă antisovietică. La 20 noiembrie 1937, triunghiul operativ

l-a condamnat la 10 ani de detenție, nimerind într-un lagăr din

regiunea Uralilor. Îmbolnăvindu-se, a expediat o plângere pe adresa

conducerii N.K.V.D.-ului, subliniind că starea sănătății nu-i mai

permitea să se afle printre deținuți. Plângerea sa a fost examinată și,

la 20 ianuarie 1940, Direcția regională Vinnița a N.K.V.D.-ului i-a

1 Arhiva regională de Stat Cernăuți, f. R-621, inv. 2, d. 4, fila 2.

File de istorie

11

scurtat, printr-o decizie specială, termenul de detenție până la 5 ani.

Astfel, la 4 noiembrie 1942, Kaverninski a fost pus în libertate. Dar

nici nu avea unde se întoarce, căci regiunea Vinnița încă nu se afla

atunci, în toiul războiului, sub administrația sovietică. Știindu-l

nevinovat când a fost aruncat după gratii, la 1 mai 1938 soția i s-a

spânzurat, iar unicul său fiu era pe front. I s-a dat voie să slujească

într-o biserică din Ulianovsk, apoi – într-o biserică din regiunea

Sverdlovsk.

În iunie 1944, Kaverninski a fost convocat la Patriarhia din

Moscova. N-a fost primit de către Patriarhul întregii Rusii Alexie,

căci din cancelaria lui i s-a spus că era așteptat de către Karpov,

președintele Comitetului în chestiunile Bisericii Ortodoxe de pe

lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. Nu cunoaștem conținutul

dialogului dintre Karpov și Kaverninski. Cert este că după discuția

avută cu acel înalt demnitar, Kaverninski a fost pus la dispoziția

mitropolitului Ioan, exarhul Ucrainei. Exact peste o lună

Kaverninski se afla deja la Cernăuți. Pe lângă faptul că i se

încredințase funcția de proptopop eparhial al parohiilor ortodoxe

din regiunea Cernăuți, mai era și predicator la catedrala din acest

oraș. La 25 februarie 1945 a fost sfințit la Kiev ca episcop al

Cernăuților și Bucovinei, cu numele de Teodosie2. Autoritatea lui

Teodosie se extindea, deci, asupra teritoriului ocupat de sovietici,

care anterior făcuse parte din componența a 5 județe românești –

Cernăuți, Storojineț, Rădăuți, Dorohoi și Hotin. Teodosie

Kaverninski a fost primul care în perioada de ocupație sovietică, a

obținut în Bucovina un grad înalt în ierarhia bisericească. El avea

nu numai sarcina de a conduce eparhia, dar mai trebuia să-și aducă

eparhioții la ascultare față de Patriarhia de la Moscova. Iar aceasta

însemna că Biserica Ortodoxă din Bucovina trebuia să rupă toate

legăturile cu Patriarhia de la București, adică cu Biserica-Mamă, de

sub jurisdicția căreia fusese scoasă.

Chiar în ziua sosirii sale la Cernăuți, adică la 19 iulie 1944,

Kaverninski, în calitatea sa de protopop eparhial, i-a cerut lui

Mihail Ivanovici Kasatkin, împuternicitul în chestiunile Bisericii

Ortodoxe Ruse de pe lângă comitetul executiv al Consiliului

2 Ibidem, filele 17-18.


12

Regional Cernăuți, să-i elibereze o adeverință ca să poată circula

liber în satele și orașele „eliberate” în vederea reorganizării

parohiilor ortodoxe3. Totodată, cu ajutorul lui Casian Bohatyreț,

doctor în teologie, arhipresviter, preot din 1897, a întocmit lista

bisericilor și a clerului ortodox din regiune. Pe lista clericilor, foarte

puțini la număr, care slujeau la acea vreme în bisericile noastre n-a

nimerit nici un preot de naționalitate română. Acel Bohatyreț, la

începutul Primului Război Mondial a fost arestat de către jandarmii

colonelului Fischer, pentru rusofilism, și deportat în lagărul

Talerhof din Stiria. Se zicea că fusese condamnat la moarte, dar că

a scăpat cu zile datorită intervenției unei persoane cu mare trecere

la Curtea de la Viena. Aflat în fruntea unei grupări politice

ucrainene, cea a așa-zișilor „ruși bătrâni”, el s-a opus cu îndârjire

actului unirii din toamna anului 1918 a Bucovinei cu Regatul

României. Ba mai mult, a inspirat alcătuirea unui memoriu al

ucrainenilor, care urma să ajungă la Conferința de Pace de la Paris.

Iancu Flondor, aflând desprea aceasta, l-a convins că făcea o mare

prostie și Bohatyreț, după o scurtă ezitare, a retras memoriul4.

Anume pe acest cleric, care încă din tinerețea sa nutrea

sentimente antiromânești și care în 1944 slujea în biserica „Sf.

Nicolae” de pe strada Română, și l-a făcut protoiereul Kaverninski

principalul sfetnic în reorganizarea parohiilor ortodoxe din regiunea

Cernăuți. Mai întâi, viitorul episcop avea nevoie de o reședință. La

sugestia lui Bohatyreț, el a cerut împuternicitului în chestiunile

Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al

Ucrainei să i se pună la dispoziție fosta reședință a mitropoliților de

odinioară ai Bucovinei. Într-un cuvânt, el își revendica fostul Palat

Mitropolitan. Dar prin adresa nr. 29, din 29 octombrie

1944, Kasatkin îl informa din Cernăuți că la Kiev cererea nu-i

fusese aprobată, deoarece fostul Palat Mitropolitan ținea la acea

vreme de Muzeul Regional din capitala Bucovinei5. Dacă nu s-a

putut instala acolo unde fusese sfătuit, protoiereul Kaverninski a

cerut pe cale oficială să-i fie întoarse din România bunurile fostei

3 Ibidem.

4 Ibidem, d. 15, fila 35.

5 Ibidem, fila 62.

File de istorie

13

mitropolii evacuate la Suceava. Ridicat în rangul de episcop,

Kaverninski a participat la sfârșitul lunii februarie a anului 1945 la

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, unde a rugat ca Patriarhia de la

Moscova să ceară, prin episcopul Iosif Argeșeanu, lui Tit Simedrea,

fostul mitropolit de la Cernăuți, „să întoarcă poporului bucovinean

averea bisericească luată din Reședință și Catedrală și dusă în

România în 2 vagoane, și anume ornatele arhierești și preoțești,

vasele de aur și argint, cărțile sfinte, precum și limuzinile și

camioanele”6. Episcopul Argeșului, care reprezenta B.O.R. la

Sinodul de la Moscova, ar fi promis că îl va sfătui pe Tit să întoarcă

respectiva avere prin Comisia pentru reparațiile de război7.

Până la sfârșitul lunii martie a anului 1944, pe teritoriul

încadrat de către sovietici în actuala regiune Cernăuți funcționau

peste 470 biserici în afara sinagogilor și a caselor de rugăciuni. Ele

aparțineau Bisericii Ortodoxe Române, uniaților greco-catolici,

romano-catolicilor, luteranilor germani etc. După 1944, neluând în

calcul cultul mozaic și sectele neoprotestante, pe teritoriul regiunii

au rămas să funcționeze doar bisericile ortodoxe și cele romano-

catolice, celelalte fiind interzise. Astfel, din cele peste 470 biserici

au rămas doar 384, dintre care, 366 ortodoxe și 18 romano-

catolice8. Dar aceasta nu însemna că în toate continua oficierea

serviciilor divine. Cauza principală consta în lipsa acută de preoți.

La data de 8 octombrie 1944, în întreaga regiune erau înregistrați

39 preoți, 2 diaconi și 162 cantori bisericești. Adică clerul era

reprezentat doar prin 192 persoane. În lista preoților de atunci poate

fi găsit un singur român, care încă de la 20 august 1944 slujea în

biserica din Horbova, raionul Herța, și el se numea Nicolae

Grigorescu. În continuare numele acestui preot nicăieri nu va mai

figura9.

Acolo unde bisericile erau deschise, în cele mai dese cazuri

slujbele religioase erau oficiate de către dascăli, cărora li se mai

zicea și cantori. Pentru completarea rândurilor clerului din regiune,


7 Ibidem.


9 Ibidem, fila 22.


14

Teodosie a început să invite în eparhie preoți din Volynia și

Podolia. Dar aceștia, necunoscând limba română, obțineau parohii

în satele cu populație ucraineană, mai ales în cele din raioanele din

stânga Prutului. Ca să întărească clerul și cu cadre preoțești locale,

la 19 octombrie 1945, prin adresa 1147, episcopul Teodosie îl ruga

pe Kolikov, președintele Comitetului executiv regional, să-i permită

inaugurarea cursurilor pastorale de 3 luni. El mai menționa că cea

mai potrivită clădire pentru găzduirea cursurilor ar fi fost biserica

iezuită din Cernăuți, care, din lipsă de enoriași, era la acea vreme

închisă10. Avizul lui Kolikov a fost favorabil și la direcția eparhială,

pentru a fi examinați și recomandați pentru frecventarea cursurilor,

au fost invitați câteva zeci de dascăli, unii provenind chiar din

nordul Republicii Moldova. În toamna anului 1945, în biserica

iezuită de pe strada Macedoniei (azi Șevcenko) a început pregătirea

inițial a 30 de cadre preoțești. Cursanților le erau predate11

discipline, printre care istoria Vechiului și Noului Testament,

catehismul ortodox, istoria generală a Bisericii, istoria Bisericii

Ortodoxe Ruse, liturgica, apologetica, limba slavonă bisericească,

cântarea bisericească, dirijarea corală, precum și Constituția

U.R.S.S. Cursanții mai erau obligați să cunoască unele lucrări ale

lui I.V. Stalin.

Concomitent cu pregătirea cadrelor preoțești era desfășurat

procesul de înregistrare a comunităților ortodoxe ca aparținătoare la

Biserica Ortodoxă Rusă. Însă acest proces decurgea foarte lent din

cauză că nu toate comunitățile ortodoxe doreau să nimerească sub

oblăduirea Patriarhiei de la Moscova. Dintr-o informație pe care

Kasatkin i-o difuza la 17 iulie 1945 lui Teodosie, reieșea că la acea

dată din numărul de 343 biserici care erau în stare de funcționare,

doar 216 erau înregistrate. Până la mijlocul verii anului 1945, din

cele 29 biserici de pe teritoriul raionului Herța niciuna nu era

înregistrată12

și aceasta vădește despre nedorința românilor nimeriți

sub ocupație sovietică de a rupe legăturile cu Patriarhia de la

București, adică cu Biserica-Mamă.

10

Ibidem, d. 9, fila 57. 11

Ibidem, fila 65. 12

Ibidem, fila 37.

File de istorie

15

Războiul încă nu era terminat când parohiile din Eparhia

Cernăuților și Bucovinei au fost silite, prin circularele episcopului,

să verse sume exagerate de bani în fondul de sprijinire a Armatei

Roșii. La 24 martie 1945, împuternicitul Kasatkin a fost informat că

clerul și mirenii au colectat câteva milioane de ruble pentru coloana

de tancuri „Bucovina Sovietică”, iar la acea dată în fondul armatei

au mai fost vărsate încă 160 501 ruble pentru o altă coloană de

tancuri, numită „Dimitri Donskoi”. Credincioșii au mai fost

îndemnați să acorde ajutoare familiilor combatanților și suma de

bani colectată în acest scop s-a ridicat la 157 421 ruble. Odată cu

colectarea banilor pentru înzestrarea Armatei Roșii, decurgea și

campania de livrare a produselor alimentare pentru necesitățile

unităților militare sovietice. Până la data de 24 martie

1945, enoriașii bisericilor ortodoxe din regiunea Cernăuți au predat

la punctele de recepționare a produselor alimentare pentru armată

20 114 ouă, 26 centnere cereale, fasole, fructe uscate etc13

. Până la

sfârșitul anului 1954, la indicația episcopului Teodosie, de la

credincioși a mai fost colectată suma de 536 000 ruble14. Pe lângă

daniile în folosul armatei, credincioșii mai erau obligați să

contribuie și la întreținerea organelor administrației bisericești. De-

o vorbă, Episcopia din Cernăuți trimitea lunar Patriarhiei din

Moscova 15 000 ruble, iar Exarhatului din Kiev – 10 000 ruble15

.

Deși populația regiunii Cernăuți se confrunta cu lipsurile de

tot felul și cu impunerile fiscale exagerate în folosul statului

sovietic și al armatei „eliberatoare”, episcopul Teodosie pretindea

că ar fi meritat, în calitatea sa de întâistătător al Bisericii Ortodoxe

din Bucovina, să i se creeze condiții de trai identice cu cele de care

s-au bucurat mitropoliții Bucovinei. El făcea demersuri repetate în

fața autorităților civile și militare ca ele să intervină acolo unde

trebuia în favoarea retrocedării bunurilor, de care ar fi dispus la

acea vreme Tit Simedrea, evacuat cu administrația Mitropoliei

Bucovinei la Suceava. Ca să-i mai domolească ambițiile, în

octombrie 1945, generalul Eriomenko, comandantul militar al

13



Ibidem, fila 71.


16

Cernăuților, i-a dăruit lui Teodosie o limuzină și un camion16

. Iar la

29 mai 1946, Kasatkin îi comunica lui Hodcenko, superiorul său de

la Kiev, că episcopului Teodosie îi fusese repartizată o casă pentru

locuință și pentru cancelaria direcției eparhiale de categoria I, că el

dispunea de un automobil și că în curând i se vor instala două

aparate telefonice – unul în apartament, iar altul – în cancelarie17

.

Cursurile parohiale inaugurate în toamna anului

1945 continuau să funcționeze. De exemplu, de la 15 octombrie

până la 15 decembrie 1947, ele au fost frecventate de 39 de preoți și

50 dascăli. Rămâneau fără acea pregătire specială încă 23 preoți și

140 cantori bisericești18. De ce era nevoie ca și preoții care au fost

hirotoniți până la război, fiind absolvenți ai prestigioasei Facultăți

de Teologie din Cernăuți (unii, desigur), să frecventeze aceste

cursuri? Fiindcă în cadrul acelor cursuri preoții urmau să fie

„potcoviți” din punct de vedere ideologic prin studierea Constituției

U.R.S.S. și a „operelor” lui Stalin.

Încă la 27 august 1946, Goreacikin, șeful Direcției Regionale

Cernăuți a Ministerului Afacerilor Interne, l-a anunțat pe Kolikov,

președintele C omitetului executiv regional, că pentru cursurile

pastorale trebuia căutată o altă clădire. El menționa că era nevoie de

o hotărâre a Consiliului Regional Cernăuți, prin care fosta biserică

iezuită să fie transmisă direcției respective cu scopul instalării în ea

a arhivei, care era o secție a DMAI. Clădirea care urma să

găzduiască fondurile de documente, avea să fie reamenajată în

trimestrul al IV-lea al anului 194619

. Acest lucru nu s-a permis

atunci, întrucât în biserica iezuită era înregistrată o comunitate

ortodoxă20. Deci, cursurile pastorale au mai putut fi ținute acolo și

pe parcursul anului 1947. În cele din urmă, când cursurile pastorale

au fost desființate, în biserica iezuită au fost depozitate fondurile de

documente ale Arhivei Regionale de Stat Cernăuți.

Chiar dacă aceste cursuri au avut un oarecare rol în pregătirea

16





Ibidem, fila 93.

File de istorie

17

cadrelor preoțești, în multe parohii, mai ales în acele în care limba

de oficiere a serviciilor divine nu putea fi alta decât cea română,

lipsa preoților se făcea simțită. Și episcopul Teodosie a găsit două

căi de rezolvare a acestei probleme. Prima consta în hirotonirea în

preoți și diaconi a persoanelor care au frecventat până la „eliberare”

școala de cantori din Cernăuți, dar care, din cauza evenimentelor

militaro-politice, n-au reușit s-o absolve. Iar a doua consta în

primirea generoasă a preoților din alte eparhii. De exemplu, prin

adresa nr. 689, din 28 martie 1947, Teodosie îi declara lui Kasatkin

că în ultimele luni a hirotonit 9 preoți și diaconi, cărora le-a

încredințat enorii, în care erau vacante posturile respective. La acea

informație el a anexat lista persoanelor hirotonite, pe care o

reproducem21

.

Nr. Numele și prenumele

Localitatea în

care a obținut

parohia

Locul de naștere

1. Pr. Vozniuk Dorimedont Roșa Reg. Cernăuți

2. Pr. Vozniuk Avksenti Chisilițeni-Putila Reg. Ternopol

3. Ieromonah Strinadko Vlad Creșceatic Reg. Cernăuți

4. Ierodiacon Vakarik Anton Creșceatic Reg. Cernăuți

5. Diacon Ceahlei Mihail Ghiudjeva Reg. Cernăuți

6. Pr. Ropcean Ignatie Sinăuții de Jos Reg. Cernăuți

7. Pr. Bambuleak Lukian Piedicăuți – Hotin Reg. Cernăuți

8. Diacon Tucemski Vsevolod Broscăuții Noi Volynia

9. Pr. Andriuk Vasili Banila – Vijnița Reg. Cernăuți

Este locul potrivit să reproducem și tabelul protopopiatelor

din Eparhia Cernăuților și Bucovinei, tabel alcătuit la 27 august

1947, în care serviciile divine erau oficiate și în limba română22

:

Nr. Denumirea raionului

(protopopiatului)

Slavona

bisericească Ucraineană Română

1. Prot. or. Cernăuți 2 7 5

2. Raionul Cernăuți 2 9 8

21


Ibidem, fila 6.


18

3. Sadagura - 21 4

4. Chițmani - 27 -

5. Zastavna - 35 -

6. Vașcăuți - 26 -

7. Vijnița - 29 -

8. Hliboca - 9 19

9. Storojineț - 27 6

10. Putila - 16 -

11. Herța - - 23

12. Hotin 29 - -

13. Noua Suliță - 9 23

14. Secureni 19 - -

15. Chelmenți 28 - -

Total 80 215 88

Aceste date statistice sunt foarte importante, fiindcă din ele

se poate constata că în 1947, în 88 de biserici care făceau parte din

7 protopopiate, serviciile divine erau oficiate în limba română, că

slavona bisericească era utilizată în exclusivitate în bisericile din

estul regiunii Cernăuți, adică din raioanele Hotin, Chelmenți,

Secureni, care, până la unirea Basarabiei cu România, s-au aflat sub

ocupație rusească. Mai este interesant faptul că în toate bisericile

din protopopiatul Herței stăpână unică era limba română.

Să revenim la cea de-a doua cale privind asigurarea

comunităților ortodoxe cu reprezentanți ai clerului. Încă la

19 octombrie 1945, Kasatkin aducea la cunoștința episcopului

Teodosie că la Cernăuți începeau să sosească preoți ortodocși

ucraineni, repatriați din Polonia. El mai sublinia că acești preoți

erau datori să se prezinte la Comitetul executiv regional și, în

conformitate cu o hotărâre a Consiliului de Miniștri al U.R.S.S.,

urmau, în calitatea lor de repatriați, să obțină credite personale de la

5 până la 10 mii ruble pe un termen între 5 și 10 ani23

. Dar cum au

ajuns acești preoți din Polonia în Ucraina? În baza unei hotărâri a

guvernului RSS Ucrainene, acești preoți, fiind chemați să se

întoarcă în țara lor de origine, s-au stabilit vremelnic pe teritoriul

23

Ibidem, d. 9, fila 58.

File de istorie

19

regiunii Volyn. De acolo, cei mai mulți dintre ei au fost porniți în

regiunea Cernăuți, unde era încă destul de mare lipsă de cadre

bisericești24. Până la urmă, preoții ucraineni și ruși, fie din Volynia,

fie din alte regiuni ale RSS Ucrainene, fie din RFSR au invadat

Eparhia Cernăuților și Bucovinei. Aceștia obțineau cele mai bune

parohii și purcedeau fără tăgadă la ucrainizarea și rusificarea

populației băștinașe și prin biserică. Creștinii ortodocși de

naționalitate română nu cunoșteau limbile slave în care li se predica

de la amvon, dar erau bucuroși că puteau trece pragurile bisericilor

pentru a se putea închina Domnului. Ei nu protestau când li se

trimiteau preoți ce nu le cunoșteau limba și nici tradițiile, fiindcă se

temeau ca bisericile să nu le fie închise. Cu timpul, această situație

avea să se schimbe, deoarece au înțeles și cei de mai sus că

Evanghelia trebuia propovăduită în limba pe care o cunoșteau

parohienii. Dar până la acea așteptată schimbare, eparhia continua

să fie invadată de preoți din alte regiuni. Bunăoară, numai între

12 iunie și 6 august 1946, în regiunea Cernăuți au fost încadrați în

serviciu 38 reprezentanți ai clerului, majoritatea covârșitoare a

cărora o constituiau cei veniți de dincolo de Nistru. Iată și tabelul

preoților și cantorilor care au primit în acea scurtă perioadă de timp

binecuvântarea arhierească de a sluji în bisericile noastre25

:

Nr. Numele și prenumele Numit în parohia Venit din

1. Pr. Ghiațintov Vladimir Bocicăuți-Hotin ținutul Krasnodar

2. Pr. Prisneajniuk Nicolai Marenici-Putila reg. Rovno

3. Cantor Teslic Andrei Boian-Sadagura localnic

4. Cantor Goloroja Isaia Budineț-Storojineț RSS Moldovenească

5. Cantor Petrov Fiodor Boian-Sadagura -//-

6. Pr. Mironiuc Gheorghe Ropcea-Storojineț localnic

7. Protoiereu Nikitici Nik. Belousovka-

Secureni

reg. Orlov

8. Prot. Mironciuk Vasili Sârghieni-Putila Volynia

9. Ierom. Pantelimon Dancăuți-Hotin reg. Hmelnițki

24


Ibidem, d. 17, filele 14–17.


20

Mandiuk

10. Pr. Eremeev Vladimir Lucavățul de Jos –

Vijnița

reg. Harkov

11. Pr. Krivițki Andrei Ianăuți-Chelmenți reg. Voronej

12. Diacon Strugar Ion Cerlena – Noua

Suliță

RSS Moldovenească

13. Pr. Lîsenko Vasili Malinți – Hotin reg. Hmelnițki

14. Cantor Negaiciuc Fiodor Cozăreni-

Chelmenți

localnic

15. Pr. Bodnariuc Leontie Budineț-Storojineț localnic

16. Cantor Daniliuk Nikolai Mihalcea-Cernăuți localnic

17. Cantor Volyneț Andrei Gura-Putilei reg. Ternopol

18. Cantor Prepelița Iacov Rângaci – Noua

Suliță

localnic

19. Cantor Stașescu Vasile Tureatca – Herța localnic

20. Pr. Boreișa Vasili Kișla Zamjieva-

Chelmenți

reg. Smolensk

21. Pr. Gordiiciuk Roman Coniatin – Putila reg. Poltava

22. Pr. Nazarenko Nikolai Valeva – Chițmani reg. Harkov

23. Cantor Kovaliuk Eupraki Onut – Zastavna localnic

24. Cantor Vesta Aleksandr Iablonița – Putila localnic

25. Pr. Kuțkavici Aleksandr Șipote – Kameral Polonia

26. Prot. Martyn Mihail Bărbești – Vijnița Polonia

27. Pr. Ostrovski Vasili Oșehlib – Chițmani Volynia

28. Diac. Gordun Martyn Cernăuți–”Sf. Nicolae” reg. Kiev

29. Prot. Lușnikov Evghenii Volcineț – Hliboca RSS Moldovenească

30. Pr. Ksendzuk Valent Vilaucea – Vașcăuți localnic

31. Pr. Kișinevski Mark Perebâcăuți –

Zastavna

Volynia

32. Diac. Șveț Vasili Cernăuți – Catedrală reg. Ternopol

33. Pr. Vandziuk Dimitri Vasilev – Zastavna reg. Ternopol

34. Pr. Antonov Grigori Tărășeni – Hliboca reg. Sumî

35. Pr. Radcenko Simion Stănești – Vașcăuți reg. Cernigov

36. Cantor Vorbeț Gheorghi Volcineț – Hliboca localnic

File de istorie

21

37. Cantor Masian Ivan Chisălău – Chițmani localnic

38. Diacon Țerkovnik Ivan Cernăuți ?

Deși prin adevărata invazie a clericilor în regiunea Cernăuți,

numărul preoților creștea de la an la an, în localitățile fostului Ținut

Herța, cu o populație aproape de sută la sută românească, pe

tărâmul bisericesc situația rămânea destul de încordată. Dacă,

bunăoară, la 25 martie 1945, în raionul Herța funcționau 2 preoți și

1 diacon, tot în aceeași lună din acest raion au fost arestați pentru

așa-zisa atitudine dușmănoasă față de puterea sovietică 3 preoți și

2 diaconi26. Adică clericii localnici, care nu se refugiaseră în

România, erau arestați și internați în lagăre, ca să fie înlocuiți cu

slujitori ai altarului aduși din alte regiuni ale URSS-ului. În rangul

de protopop al raionului Herța a fost ridicat Mihail Andreevici

Rudețki, născut în 1914, care a obținut mai întâi parohia Molnița,

apoi – parohia Hobova27. În parohiile din protopopiatul Herței

preoții erau trimiși doar în cazul când o parohie ortodoxă se

înregistra, recunoscând că se afla sub ascultarea Patriarhiei de la

Moscova. Dar fiindcă comitetele bisericești din acest protopopiat nu

se prea grăbeau să recunoască atârnarea juridică și canonică față de

Moscova, nici preoți nu erau desemnați pentru bisericile

neînregistrate. Dintr-o dare de seamă a lui Kasatkin expediată

superiorilor săi din Kiev reieșea că, până la data de 17 iulie 1945, în

cele 29 biserici herțene înregistrate erau doar 17. Înregistrarea

decurgea aici foarte lent și, de aceea, în unele biserici serviciile

divine le oficiau cantorii. De pildă, în 1946, în biserica din Hreațca

slujea cantorul Ioan Zamfir, iar în cea din Probotești – cantorul

Nicolae Manolachi28. Apoi, la cursurile pastorale în 1947 au fost

recomandați Alexei Podaveț, din Lucovița și Petru Sorocean, din

Târnauca29. Din lipsă de clerici în primul trimestru al anului

1947, în raionul Herța au fost botezați 79 copii, au avut loc

26






22

21 cununii religioase și 131 înmormântări30

. La 1 ianuarie 1948, în

raionul Herța funcționau deja 20 de biserici, deservite de 5 preoți,

1 diacon și 6 cantori31

, iar la 30 septembrie același an, numărul

preoților de aici era numai de 732

. Preot a devenit fostul cantor

Vasile Țopa, care în 1947 slujea în biserica din Godinești și căruia,

la 1 septembrie 1948, i-au fost încredințate parohiile Tureatca și

Hreațca33. Preot la Buda Mare, Buda Mică și Pasat a fost numit, în

toamna anului 1948, Leonte Danalachi34

.

Și pe parcursul anului 1949 numărul preoților din raionul

Herța a rămas același ca și în anul precedent, adică de 7. Iar aceștia

deserveau doar bisericile înregistrate până la acea vreme, fiecare

slujind în două, în trei și chiar în patru lăcașuri de închinare

Domnului, după cum urmează35

:

Nr. Numele și prenumele Anul nașterii Parohia în care slujește

1. Rudețki Piotr 1901 Târnauca, Probotești,

Herța cu Movila

2. Țopa Vasile 1899 Hreațca, Țânteni,

Godinești

3. Manolachi Nicolae 1927 Horbova

4. Matcovschi Arhip 1905 Molnița, Satu Mare,

Lunca

5. Danalachi Leonte 1905 Buda Mare, Buda Mică,

Pasat

6. Stașescu Vasile 1900 Puieni-Regat, Puieni-

Bucovina

7.

Iurev Vladimir

1925

Mihoreni, Mogoșești,

Culiceni, Becești

Din acest tabel reiese că în 1949, în raionul Herța funcționau

30


Ibidem, fila 57. 32


Ibidem, fila 5. 34

Ibidem, fila 32. 35


File de istorie

23

20 din cele 29 biserici, în ele slujeau 7 preoți și 10 cantori. În acel

an, în întreaga regiune erau deja 183 preoți, 16 diaconi, 258 cantori,

dintre care 36 – români, 16 – ruși, 1 – bielorus, 1 – ciuvaș și 1 – de

o altă naționalitate36. Deci, în comparație cu alte raioane ale

regiunii, în raionul curat românesc Herța numărul slujitorilor

altarului era încă destul de mic, căci credincioșii din unele parohii

nu acceptaseră ca păstori duhovnicești să le fie clerici ce nu le

cunoșteau nici limba și nici datinile.

Încă în 1946, episcopului Teodosie i-a fost de mai sus

sugerată ideea că era timpul ca în cadrul Eparhiei Cernăuților și

Bucovinei să se pună accent și pe necesitatea tipăriturilor în limba

Bisericii Ortodoxe Ruse37

. Episcopul era bucuros să poată înfăptui

acest lucru, dar la fostele tipografii din Cernăuți n-au fost găsite

caracterele slavone bisericești necesare pentru realizarea acestor

tipărituri. Atunci, la 12 martie 1946, secretarul Comitetului executiv

regional Batrakov i-a cerut șefului aeroportului din Cernăuți să aibă

în atenție transportarea, cu avionul, de la Moscova a 7 lăzi cu

caractere slavone bisericești. Ca să organizeze aducerea acestor

caractere, de la Cernăuți la Moscova a fost trimis Mihail Rafailovici

Savițki38. Lăzile cu caractere slavone bisericești urmau să fie

ridicate de la Patriarhie, însă în schimbul lor de la Cernăuți erau

așteptate să fie aduse câteva lăzi cu caractere grecești, găsite la

fosta tipografie „Mitropolitul Silvestru”39

.

La 28 martie 1946, P.Hodcenko, împuternicitul în chestiunile

Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSU,

îi cerea împuternicitului de pe lângă Comitetul executiv regional

Cernăuți, Kasatkin, să-i comunice următoarele:

„Rog să-mi aduceți urgent la cunoștință:

a) dacă în tipografiile din Cernăuți există caractere în limba

română, unde anume se află ele, care-s ele după specificare,

câte sunt și dacă sunt în stare ca prin dânsele să fie tipărit

un calendar de perete;

36

Ibidem, fila 1. 37


Ibidem, fila 27. 39

Ibidem, fila 33.


24

b) dacă în Cernăuți, sau în general, în regiunea Cernăuți există

posibilitatea tipăririi calendarului bisericesc în limba

română, adică dacă sunt tipografi calificați, traducători din

limba rusă în română, lucrători literari care cunosc limba

română, precum dacă există și hârtie.

Dacă toate condițiile există, atunci să-mi trimiteți informații

despre numărul comunităților religioase (parohiilor), precum și cât

de numeroasă este populația românească ce are nevoie de calendare

în limba română40

.”

Aproape după o lună, mai precis la 23 aprilie 1946, Kasatin îi

scrie lui Hodcenko:

„În oraș în limba română apare ziarul regional „Bucovina

Sovietică”. Vă expediez un exemplar drept model al acestui ziar,

nr. 56 (277) din 20.4.1946, și de aici o să vă fie clare toate celelalte

chestiuni legate de editarea calendarului românesc.

Numărul comunităților (parohiilor), în care predomină

populația moldo-română este de până la 150, într-un mare număr de

sate se vorbește numai în limba moldo-română, ca una și aceeași

limbă. După părerea mea trebuie de tipărit nu mai puțin de

3000-5000 exemplare”41

.

La 30 aprilie 1946, Hodcenko îi scria lui Kasatkin că nu mai

putea fi editat calendarul creștin ortodox de perete în limba română

din cauză că trecuseră 4 luni din anul 1946 și că, până va fi tipărit,

vor mai trece două-trei luni. Hodcenko era de părere că acel

calendar să fie pregătit pentru anul 1947. În septembrie

1946, Kasatkin urma să expedieze un exemplar ca Hodcenko să-l

vizeze42

.

Nu știm dacă proiectatul calendar a fost tipărit ori ba în anul

1947. Însă din schimbul de scrisori dintre Hodcenko și Kasatkin ni

s-a dezvăluit adevărul că, în circa 150 localități ale regiunii

Cernăuți predominantă era populația românească, că

moldoveneasca și româna și la nivel oficial erau considerate ca una

și aceeași limbă, ni s-a adeverit și faptul că exista o publicație în

40

Ibidem, fila 35. 41

Ibidem, fila 38. 42

Ibidem, fila 48.

File de istorie

25

limba română și că se intenționa să fie editat în această limbă și un

calendar ortodox de perete.

Prin circulara nr. 1304 a episcopului Teodosie, din noiembrie

1945, bisericile greco-catolice „Adormirea Maicii Domnului” din

Cernăuți, „Acoperământul Maicii Domnului” din Sadagura, cele din

Vașcăuți, Putila și Seletin au fost trecute, în mod arbitrar, la

Biserica Ortodoxă Rusă. În același timp, cu încuviințarea tacită a lui

Teodosie, câțiva preoți ortodocși au ocupat cu de la sine putere

bisericile greco-catolice din Storojineț, Hliboca și Davideni43

. Chiar

dacă au fost interzise și ocupate de preoți ortodocși, aceste biserici

au continuat să funcționeze, dar în condiții nemaipomenit de grele

și pe parcursul anului 1946. Și slujbele religioase se țineau regulat

în bisericile greco-catolice din Cernăuți, Sadagura, Boian, Vașcăuți,

Serafineț, Vijnița, Maidan, Putila, Storojineț. Închise definitiv au

fost cele din Rarancea, Cernauca, Chițmani, Mămăiești, Seletin,

Hliboca44

. Adevărul e că, la 26 ianuarie 1946, Biserica Greco-

Catolică a fost trecută sub jurisdicția Patriarhiei de la Moscova45

.

Evidet, credincioșii greco-catolici au fost siliți să treacă la

Biserica Ortodoxă Rusă, însă ei au rămas și în continuare ținta unor

persecuții neîntemeiate. De pildă, 200 de locuitori ai satului

Rarancea, fostul județ Cernăuți, au trecut de la biserica greco-

catolică la cea ortodoxă. După cum s-a plâns, la 30 iulie 1949, lui

Kasatkin pălămarul bisericii din Rarancea, Miron Maistruk,

„nimeni n-a încălcat legile, însă la 20 iulie 1949, președintele

Sovietului sătesc Lupul mi-a luat cheile și mi-a propus să iau din

biserică toate icoanele că acolo, adică în biserică, va fi un hambar

pentru cereale”46

.

Informația că un lăcaș de închinare Domnului a fost

transformat într-o magazie pentru cereale a fost transmisă la Kiev.

Și Hodcenko i-a cerut lui Proțenko, ce-l înlocuia temporar pe

Kasatkin, care era spitalizat, să-i dea explicații amănunțite pe

marginea unui caz atât de revoltător. Și Proțenko i-a relatat, la

43






26

11 august 1949, că într-adevăr biserica „Înălțarea Domnului” din

Rarancea era greco-catolică și că la evidența bisericilor ortodoxe în

stare de funcționare nu fusese luată. El mai arăta că în acel sat

exista și o biserică ortodoxă, în care se puteau închina localnicii.

Reieșind din aceasta, cârmuirea colhozului din Rarancea a înaintat

Comitetului executiv raional Sadagura o cerere, iar pe baza ei acel

comitet a adoptat hotărârea ca biserica să fie transmisă gospodăriei

agricole colective, pentru a fi folosită ca magazie pentru cereale,

din motiv că nu fusese înregistrată. Un grup format din 25 persoane,

aparținând parohiei greco-catolice din Rarancea, a înaintat

organelor competente cererea ca biserica greco-catolică să fie

înregistrată ca biserică ortodoxă și în ea să fie săvârșite slujbele

religioase47

.

În 1945, credincioșii bisericii greco-catolice din Chițamni au

declarat că erau de acord să treacă la ortodoxie. Când tot inventarul

ei a fost transmis bisericii ortodoxe din localitate, s-a constatat că

nu toate obiectele de cult i-au fost date acesteia. O parte din averea

bisericii greco-catolice a luat-o fostul staroste Hriniuk, ca s-o

păstreze pentru timpurile când în URSS Bisericii Greco-Catolice i

se va ridica interdicția48

.

În 1946, biserica greco-catolică din Hliboca, de care

aparțineau 135 de familii de credincioși, s-a unit cu biserica

ortodoxă. La 22 martie 1947, ea a fost înregistrată, dar în vara

anului 1950 s-a anunțat că biserica nu era înregistrată și că, în

consecință, urma să fie închisă49

.

Așa s-a întâmplat cu toate bisericile greco-catolice din

regiunea Cernăuți. După ce au fost unite cu cele ortodexe, ele au

fost, chipurile, înregistrate, apoi, dovedindu-se că nu erau

înregistrate, erau închise.

Bisericile romano-catolice din nordul Bucovinei n-au fost

puse, ca cele greco-catolice, în afara legii. Conform situației de la

1 iulie 1948, în regiunea Cernăuți existau următoarele biserici

47


Ibidem, fila 68. 49


File de istorie

27

romano-catolice50

:

Nr. Localitatea Anul zidirii Numărul de

locuri Enoriași

1. Cernăuți 1828 1000 1500

2. Sadagura 1815 500 480

3. Storojineț 1864 500 200

4. Zastavna 1812 300 90

5. Vașcăuți 1784 300 80

6. Chițmani 1813 300 80

7. Vijnița 1812 300 50

8. Crăsnișoara

Veche

1812 500 250

9. Panca 1882 150 170

10. Davideni-Zrub 1910 200 60

11. Davideni-

Centru

1912 100 100

12. Lucavățul de

Jos

1904 100 90

13. Tereblecea 1873 150 180

14. Pătrăuții de Jos 1907 100 230

15. Pătrăuții de Sus 1909 100 115

16. Rarancea ? 100 60

Bisericile romano-catolice n-au fost interzise ca cele greco-

catolice, ca cele luterane și calvine. Ele au rămas deschise, însă

ksionzii, apropae toți, în august 1945, s-au refugiat în Polonia. Doar

pe lângă kostiolul romano-catolic din Cernăuți rămăseseră ksionzii

Kraevski și Greajelwski, care se deplasau acolo unde era nevoie de

dânșii51

.

În primii ani de după cea de a doua „eliberare” sovietică pe

teritoriul actualei regiuni Cernăuți funcționau 6 mănăstiri și

schituri: mănăstirea „Ioan Teologul” din Creșceatic (călugări),

schitul de maici „Vasile cel Mare” din Pârăul Negru, mănăstirea de

maici din Cernăuți, mănăstirea de călugări și mănăstirea de

50

Ibidem, d. 25, filele 3–4. 51

Ibidem, fila 4.


28

călugărițe din Fântâna Albă (lipovenești) și schitul Iablonovăț de

lângă Cuciurul Mare.

La 1 aprilie 1946, în mănăstirea Creșceatic, al cărei stareț era

Metodie Mânzac, se aflau 17 călugări și poslușnici. Avutul

mănăstirii consta din câteva hectare de pământ, pe care, în

primăvara anului 1946, starețul a fost silit de către primarul din

Creșceatic să samene numai sfeclă de zahăr, ca roada să fie apoi

transportată la o fabrică de zahăr. Nu puteau călugării să

îndeplinească un asemenea ordin, fiindcă dânșii se întrețineau în

exclusivitate cu pâinea pe care o creșteau și cu legumele pe care le

cultivau. Dacă ar fi semănat numai sfeclă, ar fi rămas muritori de

foame. Mai îngrijeau călugării și de două-trei vaci și au fost,

sărmanii, impuși să predea satutului o mare cantitate de lapte52

.

Mănăstirea n-a fost scutită de dăjdii exagerate nici în anul

următor, când în nordul Bucovinei bântuia foametea cea mare. La

17 februarie 1947, episcopul Teodosie i s-a plâns împuternicitului

pentru colectări în regiunea Cernăuți, Harcenko, că mănăstirea

Creșceatic a fost impusă pe nedrept la livrarea către stat a unei mari

cote de cereale, în timp ce „din cauza secetei, pământul n-a rodit și

călugării înșiși erau muritori de foame”53

. Iar la 7 martie 1947,

Kasatkin aducea la cunoștința lui Naumov, șeful Direcției

Regionale Cernăuți a Afacerilor Interne, că în ultimele luni

mănăstirea „Ioan Teologul” din Creșceatic a fost de 15 ori prădată,

dar organele raionale din Zastavna n-au făcut nimic ca răufăcătorii

să fie prinși și pedepsiți54. Șefimea locală era cointeresată ca

mănăstirea să fie desființată, fiindcă într-un asemenea caz puteau fi

acaparate bunurile acesteia.

Și mai dramatică s-a dovedit a fi situația la schitul „Vasile cel

Mare” din Pârăul Negru, raionul Zastavna, unde rămăseseră doar

8 călugărițe. La 26 aprilie 1946, în acel sat din apropierea Nistrului

a avut loc un caz oribil. Preotul Costeniuk și soția sa au fost tăiați în

bucăți, murind mucenicește55. Adâncindu-se toamna și neavând

52



Ibidem, fila 19. 55


File de istorie

29

mijloace de existență, călugărițele s-au mutat în 1946, vremelnic, la

mănăsătirea de maici din Cernăuți. În legătură cu aceasta,

împuternicitul în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă

Comitetul executiv regional i-a poruncit egumenului Mânzac să ia

din schitul de la Pârăul Negru clopotele, tot intervalul bisericesc, iar

ce mai rămâne să transmită bisericii parohiale „Sf. Arh. Mihail și

Gavriil” din acea localitate zastavneană56. Odată ce era împărțit

inventarul schitului, însemnă că se dăduse semnalul pentru

desființarea lui.

Călugărițele care avuseseră câteva parcele de pământ, un cal,

o vacă, o juncă, o căruță, un plug și o grapă, au fost deposedate de

acest avut prin samovolnicia președintelui Sovietului Sătesc Pârăul

Negru.

La 24 martie 1944, din porunca mitropolitului Tit Simedrea,

călugărițele au fost evacuate în România. De acolo s-au întors la

24 decembrie 1944. Schitul l-au găsit distrus și jefuit. Ele s-au

adăpostit în două chilioare și au trăit mai mult timp în lipsuri și

frică. N-au deschis biserica, fiindcă nu mai aveau preot. În

momentul refugiului au lăsat animalele în grija săteanului Ivan

Botnariuk. Când s-au întors, țăranul era pe front, mobilizat de

sovietici. Soția acestuia, Maria, le-a spus că junca au tăiat-o niște

soldați ruși, iar vaca fătase o vițică și o puteau lua din acea

gospodărie țărănească. Dar a venit Vasiliuk, președintele Sovietului

sătesc, le-a luat vaca, zicând că în folosul satului o lua, iar calul l-a

dus la el acasă.

Rămăsese ca și pe drumuri, stareța Margarita Jabiuk,

călugărițele Paraschiva Ciobanu, Anastasia Daniliuk, Glicheria

Rusu, Ana Andronic, Maria Mosovici și încă două au trecut, cu

îngăduința episcopului Teodosie și a împuternicitului Kasatkin, la

mănăstirea de maici din Cernăuți57

.

Dar și călugărițele de la acea mănăstire au fost lăsate fără

principala sursă de existență, adică le fusese luat pământul pe care îl

avuseră în folosință. La 17 iunie 1947, Vera Meghera, stareța

mănăstirii de maicii din Cernăuți, se plângea lui Kasatkin că până în

56

Ibidem, fila 33. 57

Ibidem, d. 19, filele 16, 17–18.


30

primăvara anului menționat mănăstirea dispusese de un hectar de

pământ, peste drum de clinica regională. Acel pământ îl cumpărase

și-l dăruise în 1904 mănăstirii Vladimir de Repta, mitropolitul

Bucovinei și Dalamației. Așa că mănăstirea se folosise de acel

pământ timp de 41 ani58. Directorul școlii textile din Cernăuți a

acaparat ogorul gata însămânțat și nu le-a mai permis călugărițelor

să continue acolo lucrările agricole. Mănăstirea mai avusese în

folosință 1 hectar de pământ lângă Gara Mică din Cernăuți, dar și

acela a fost acaparat de o unitate militară sovietică59. Deși li s-a luat

în mod abuziv pământul, călugărițele n-au fost scutite de dăjdii și

impozite. Șeful Secției regionale de finanțe, Kaganovski și șeful

Secției de impozite, Cernâș le-au amenințat în vara anului 1947, în

plină foamete, că dacă nu vor face față planurilor de livrare către

stat a cotelor de produse agricole și a achitării sumei respective de

bani, care constituia așa-zisa rentă funciară, vor fi aspru pedepsite60

.

Mănăstirea lipovenească de călugări de la Fântâna Albă

fusese înființată în 1795. La venirea sovieticilor în 1940, mănăstirea

a fost închisă, fiindcă în ea „eliberatorii” au instalat un pichet

sovietic de grăniceri. Ea și-a reluat activitatea imediat după

începerea războiului, iar în 1945, în ea mai viețuiau doar 9 persoane

de vârstă înaintată, după cum reiese din următoarea listă61

:

1. Martânov Iosif (Ipolit, stareț), n. 1906;

2. Avdeev Ștefan, n. 1872;

3. Mihailov Ermolai, n. 1870;

4. Gavrilov Varfolomeu, n. 1874;

5. Savin Ivan, n. 1867;

6. Nikiforov Karp, n. 1870;

7. Nefiodov Feodosii, n. 1878;

8. Vasilev Kuprian, n. 1879;

9. Golțov Sisoe, n. 1875.

58



Ibidem, fila 81. 61


File de istorie

31

Din acești 9 viețuitori ai mănăstiri lipovenești, doar 4 erau

monahi. Ceilalți erau lucrători, dintre care 2 nu erau apți de muncă.

Mănăstirea avea trei corpuri de clădiri, dintre care 2 le ocupa în

1945 pichetul de grăniceri. Din cele două biserici, una era distrusă.

Pe un grajd de cai au pus stăpânire grănicerii, iar altul le-a fost lăsat

călugărilor, care mai aveau 1 cal, 2 vaci, 1 vițică, 4 hectare de

pământ arabil, un pomăt cu 327 meri (2,6 ha)62. Călugării se

întrețineau din ceea ce produceau și din venitul ce-l obțineau prin

vânzarea merelor la piață. Dar, în 1947, când în regiunea Cernăuți

bântuiau foametea și tifosul exantematic, călugării lipoveni nici n-

au avut ce scoate la piață, căci grănicerii le-au luat în mod

samovolnic zarzavaturile și fructele63. Șeful pichetului de grăniceri,

Vasili Dron, și-a însușit din mănăstire mobilierul de care a avut

nevoie, dând cuvântul că-l va întoarce64

. Fiind mutat cu serviciul,

Dron a încărcat mobila, luând-o cu el. Bieții călugări au rămas

păgubiți și de produse alimentare, și de mobilă.

La Fântâna Albă mai exista și o mănăstire lipovenească de

maici, înființată în 182865. Comunitatea număra 25 de membre, în

frunte cu stareța Pelagheea (Polexenia) Fiodorova, rusoaică, născută

în 1883. În 1946, mănăstirea poseda 14 hectare de pământ, dintre

care 4 ha – fâneață, 1 – grădină de zarzavaturi, 3 – imaș, 1 – cimitir.

În acel an secetos cerealele ocupau o suprafață de 4,42 ha, trifoiul –

1,8 ha, leguminoasele – 0,78 ha. Recolta totală de cereale a fost de

numai 300 kg, dar mănăstirea a fost impusă să predea statului

230 kg. Impozitul pe venit și împrumutul de război au constituit

suma de 2 300 ruble, iar renta funciară – suma de 500 ruble.

Asigurarea de stat a bisericii celei mici a fost de 467 ruble, iar a

celei mari, deși în ea nu se slujea, – de 3 000 ruble. Mănăstirea

lipovenească de maici mai dispunea de 2 cai, 2 vaci și 3 vițele.

Autoritățile raionale din Hliboca au trecut gospodăria mănăstirii la

categoria gospodăriilor individuale și, reieșind din aceasta, au

calculat ca dările în natură să fie următoarele: 350 kg lapte de la o

62

Ibidem, fila 11. 63





32

vacă, 3,5 centnere de cereale de la 1 ha de teren arabil66. Neputând

îndeplini aceste sarcini, stareța s-a plâns autorităților că cotele

impuse erau foarte mari. Ea mai sublinia că din comunitate făceau

parte călugărițe bătrâne și bolnave și, deci, pământul nu avea cine-l

lucra. Concluzia era că ele deveniseră muritoare de foame.

Dintre cele 25 călugărițe, 15 erau născute în Fântâna Albă.

Unele erau acolo din 1901, iar altele au făcut legământ să ducă o

viață ascetică în 1936. În România nu s-a refugiat nicio călugăriță,

iar în 1944 și 1945, menționa stareța, toate s-au rugat pentru

izbânda în război a Armatei Roșii, iar mai apoi – pentru odihnirea

sufletelor ostașilor căzuți pe fronturi67. Din cele două biserici ale

mănăstirii funcționa una, cea mică. Nefiind în stare să achite către

stat dările la care erau impuse, autoritățile raionale au luat în calcul

obiectele de patrimoniu ale mănăstirii, ca, la o adică, să poată fi

ridicate – 23 cărți, 4 iconostase mari, 4 iconostase mici, 2 tablouri,

4 cădelnițe, 4 candelabre, 15 sfeșnice68

.

În afară de cele 2 mănăstiri lipovenești, o biserică

lipovenească mai funcționa în primii ani de după război în satul

Grubna din raionul Chelmenți, iar o alta – într-o localitate din

raionul Hotin69

.

Schitul de la Iablonovăț, al cărui stareț era Savatie Covalciuc,

a fost distrus de militarii sovietici, pentru a pune stăpânire pe

teritoriul respectiv70

.

Numărul preoților din Eparhia Cernăuților și Bucovinei a

început într-o oarecare măsură să sporească din primăvara și vara

anului 1948. De exemplu, până la 1 iulie același an, au fost

hirotoniți 9 preoți, dintre care 5 au fost trimiși să slujească în

parohii românești: în Horecea Mănăstirii – Alexandru Lombarski,

în Buda Mare – Fiodor Petrov, în Hreațca – VasileȚopa, în

Corovia – Vladimir Borcea, în Forosna – Mihail Ceahlei 70. În

prima jumătate a anului 1948 parohii au mai obținut și preoți veniți

66

Ibidem, d. 12, filele 9–10. 67


Ibidem, fila 6. 69



File de istorie

33

din alte regiuni ale Ucrainei, după cum urmează71

:

Nr. Numele și prenumele Regiunea de unde au

fost aduși

1. Pr. Ikimciuk Sava Ternopol

2. Pr. Romaniuk Ivan Ternopol

3. Diac. Nicika Simion Ternopol

4. Pr. Kupski Ivan Stanislav

5. Pr. Plahteev Dmitrii Kiev

6. Pr. Goleciko Kondrat Volyn

7. Pr. Plahteev Vladimir Vinnița

8. Pr. Vinogradov Aleksandr Sumî

9. Pr. Bobrovițki Rostislav Rovno

10. Pr. Dubovoi Vasili Ternopol

La 30 septembie 1948, în regiunea Cernăuți funcționau deja

200 preoți și 19 diaconi. Însă, cu cât numărul slujitorilor altarului

creștea, cu atât acestora organele stăpânirii ateo-comuniste le creau

condiții de trai dintre cele mai mizerabile. În primul rând,

invocându-se diferite motive, preoții erau scoși din casele parohiale.

Principalul motiv era că, în conformitate cu decretul din 15 august

1940 al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, casele parohiale au

fost naționalizate și nu mai puteau fi retrocedate bisericilor72

. De

pildă, în martie 1947, credincioșii din Stălinești s-au jeluit

împuternicitului Kasatkin că o jumătate din casa parohială a fost

ocupată de un venetic, iar în altă jumătate a fost deschisă o

farmacie. În consecință, arătau semnatarii plângerii, preotul,

neavând locuință, a rămas pe drumuri73. Tot în 1947 din casa

parohială a fost alungat preotul din Mahala, în ea instalându-se

familia unui medic74. Casa parohială din Mămăieștii Noi, construită

în 1904 de către parohieni, a fost ocupată în ianuarie 1947 de către

organele locale pentru a instala în ea sovietul sătesc, clubul,

71






34

asociația sătească de consum și serviciul de pompieri75

. Din casa

parohială a fost scos cu forța de către primarul din Hlivișce, raionul

Zastavna, preotul Katerenciuk76. Din casa parohială a fost izgonit

preotul din Stăneștii de Jos pe Ceremuș. Acea casă a fost cumpărată

de credincioși de la judecătorul Maskevici. În 1946 ea a fost

reparată, dar imediat a fost ocupată de niște militari sovietici77. Așa

s-a întâmplat și cu casele parohiale din Verenceanca și Iurcăuți,

raionul Zastavna, ambele fiind transformate în dispensare sătești78

.

Preotului Achim Sivac din Nahoreni i-au fost aruncate toate

lucrurile în curtea casei parohiale, ca în acea casă să intre un

învățător, care avea să-i acapareze preotului și grădina79

. Neluându-

se în considerație faptul că pentru repararea casei parohiale

credincioșii din Cuciurul Mic au cheltuit 3000 ruble, în ea i s-a

interzis să între, în mai 1947, preotului Andriiciuk80

.

Preoților, ca să rămână fără mijloace de existență, li se luau și

grădinile. Bunăoară, un maior sovietic pe nume Makarenko a pus

stăpânire cu forța pe grădina bisericii din Cernauca

Hurmuzăcheștilor. Protoiereul Gheorghi Balabaniuk l-a trimis pe

casierul Dumitru Bodnar, cu documentele care dovedeau că acea

grădină de 1,10 ha era a bisericii, și la vlădica Teodosie, și la

împuternicitul Kasatkin, dar fără nici un folos81

. Mihail

Katerinciuk, paroh în Stăucenii Chițamnilor, născut în 1893, n-a

fost admis la alegerile din iarna anului 1946 în Sovietul Suprem al

URSS, motivându-se că în 1940 plecase în Germania, ca de acolo

să ajungă în România. Plecarea îi fusese permisă de Comisia mixtă

sovieto-germană. În consecință, și-a pierdut cetățenia sovietică. Din

noiembrie 1940 până în aprilie 1941 a fost preot într-o parohie ce

ținea de Mitropolia Ortodoxă a Varșoviei. În cele din urmă a ajuns

în Austria, unde, ridicat de sovietici, a fost internat într-un lagăr de

75

Ibidem, fila 5. 76


Ibidem, fila 51. 78

Ibidem, fila 20. 79

Ibidem, fila 10. 80


Ibidem, filele 30–31.

File de istorie

35

concentrare. Cu greu s-a înapoiat în Bucovina, unde i s-a propus să

slujească în protoieria Chițmanilor, la Stăuceni. Autoritățile locale,

însă, l-au supus persecuțiilor de tot felul. Luându-i grădina de lângă

casa în care locuia, preotul a fost lăsat fără principala sursă de

existență82

.

Ca cetățeni sovietici, preoții erau datori, în baza Legii cu

privire la serviciul militar obligatoriu, să facă armată83. În același

timp, slujitorii tineri ai bisericilor puteau fi oricând ridicați pentru a

fi trimiși în Donbas, la școlile F.Z.O. În acest sens, revoltător a fost

cazul lui Ilie Gordaș, cantor bisericesc în satul Tisăuți, raionul

Cernăuți, în perioada 1944–1948. Era absolvent al Școlii de Cantori

de pe lângă Mitropolia Bucovinei și al cursurilor de cantori de pe

lângă Direcția Eparhială din Cernăuți. Primind decretul prin care

avea dreptul să slujească în biserica din Tisăuți, el și-a făcut cinstit

datoria, aproape fără a fi remunerat. Pe lângă obligațiile de serviciu,

mai avea de întreținut și o mamă bătrână și bolnavă. Într-o

dimineață din luna februarie a anului 1948, pe când Gordaș mergea

la biserică, președintele Sovietului Sătesc Tisăuți Nazari Leahomski

l-a prins, l-a legat, l-a bătut cu patul armei, apoi, ducându-l la

primărie, l-a silit să meargă la școala F.Z.O. nr. 198, din orașul

Cesteakov, regiunea Stalin. Consătenii săi, revoltându-se, au

expediat o reclamație pe numele secretarului C.C. al PC(b)U Nikita

Hrușciov, cerând ca Gordaș să fie lăsat să se întoarcă în sat și să-și

preia funcția. Pe acea reclamație și-au depus semnăturile, cu

caractere latine, 55 persoane. Dar de la Kiev li s-a răspuns că

Gordaș a fost mobilizat la școala F.Z.O. prin Comisariatul militar

raional, așa că fostul cantor trebuia să rămână în Donbas84

.

Pe parcursul anului 1949, unor slujitori ai altarului din

Eparhia Cernăuților și Bucovinei le-au fos prescrise, în cadrul

sovietelor sătești, norme mari la tăiatul copacilor din pădurile

noastre seculare și la transportarea buștenilor la cele mai apropiate

gări feroviare. N-a fost scutit de „rubstoikă” nici preotul Simion

Ivanciuc, paroh în Suceveni și protopop al raionului Hliboca. El

82

Ibidem, d. 6, filele 1–2.11. 83


Ibidem, d. 27, filele 52, 64.


36

avea 62 de ani și, fiindcă slujea în mai multe biserici din raion, ținea

în gospodărioara lui un cal slăbănog, cu care se deplasa în timpul

vizitațiilor canonice în toate satele hlibocene. Dar președintele

Sovietului Sătesc Suceveni, Vasile Chistiuc, îl scotea cu calul la

transportarea materialului lemnos din pădure. În legătură cu acest

fapt el s-a plâns unui reprezentant al autorităților regionale că încă

nu cunoaște bine legile sovietice, dar știe că în URSS religia era

liberă și că nimeni nu avea voie să se amestece în viața internă a

bisericii. La 17 februarie 1949, acel reprezentant al puterii îi scria

secretarului Comitetului raional de partid Hliboca ca să dea

procurorului raionului indicații în sensul ca Ivanciuc, care avea de

transportat cu căluțul său 50 m3 de material lemnos, să fie lăsat în

pace85. La „rubstoikă” au mai fost scoși Gheorghe Bilețchi, cantor

bisericesc în Tereblecea, și Avksenti Buteiko, preot în Șipote-

Kameral86

.

Din cauză că Miletie Sanduleac, cantorul bisericii din Voloca

pe Ceremuș, dar și pălămarul de la acea biserică, au fost scoși în

iarna anului 1950 la tăiatul pădurii, răposatul Vasile Curcă a stat

5 zile neînmormântat. Preotul Gheorghe Lucaș n-a putut de unul

singur să oficieze ritualul înmormântării87

.

Preoții și membrii familiilor lor trăiau într-o sărăcie lucie,

fiindcă mai erau siliți să informeze despre câștigul lor lunar de pe

urma botezurilor, cununiilor, înmormântărilor, altor servicii, în

conformitate cu care secțiile raionale de finanțe le stabileau așa-

zisele impozite pe venit. Ca acest impozit să nu fie exagerat,

protoiereul Mihail Rudețchi, preot în Târnauca și Probotești, raionul

Herța, a luat, între 1 și 31 octombrie 1949, câte 24 ruble de la

fiecare cap de familie, pe care și le-a însușit ca salariu. Fiecăreia din

cele 310 familii de credincioși i s-a eliberat câte o chitanță, în care

se mai sublinia că preotul se obligase ca de la 1 octombrie

1949 până la 1 octombrie 1950 să boteze, să cunune și să

înmormânteze fără plată, precum și să nu ia bani nici pentru alte

85

Ibidem, d. 32, filele 5, 13. 86



File de istorie

37

servicii88

.

Impozitele și taxele pe care slujitorii altarului trebuiau să le

achite față de stat erau atât de mari, încât cu greu cineva le putea

face față. Bunăoară, preotul I. Demciuk din Șebutinți, raionul

Secureni, a fost caterisit de către episcop pentru neachitarea în

1949 a împrumutului de stat în sumă de 1000 ruble89. În 1948,

Procopie Pisariuc era cantor în biserica din Corovia, sat la hotarul

sudic al Cernăuților. Fiind țăran nevoiaș, deținea doar 40 ari de

pământ și mai avea pe lângă o casă o văcuță și un cal. În 1947, deși

a fost o mare secetă și a bântuit o foamete care a secerat mii de

vieți, el a achitat statului toate dările. Dar secția raională de finanțe

l-a impus să mai plătească încă 769 ruble și 35 de copeici ca

impozit pe venitul din 1947. Dar ce venit putea să aibă un cantor,

când în biserica din Corovia nu exista un preot permanent și în care

Pisariuc slujea o singură dată pe lună90

?

În același timp, și bisericile erau impuse să plătească statului

impozite foarte mari, pe care enoriașii, sărăciți și năpăstuiți, nu erau

în stare să le achite. De-o vorbă, starostii bisericilor din Horecea

Mănăstirii și Horecea Urbană, Nicolai Zvirid și Ilie Horenciuc, îl

rugau pe împuternicitul Kasatkin să intervină la Direcția regională

de finanțe ca să le mai scadă suma impozitelor. Biserica din

suburbia cernăuțeană Horecea Mănăstirii, având 90–100 familii de

credincioși, a trebuit să plătească pe anul 1947 un impozit de

4.225 ruble, iar cea din suburbia Horecea urbană cu 130–

140 familii de credincioși – un impozit de 3400 ruble91

.

Se știe că în perioada colectivizării, în colhozuri nu erau

primiți chiaburii și persoanele private de dreptul de a participa la

alegeri. Dar în conformitate cu hotărârea nr. 2366, din 9 august

1946, a Comitetului în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe

lângă Consiliul de Miniștri al URSS, preoților și membrilor

familiilor lor li se acorda dreptul de a participa la alegeri, și deci,

88






38

dreptul de a fi primiți în colhozuri92. Preoții ce nu se înscriau în

colhozuri și aveau câte o parcelă de pământ, erau considerați ca

mici proprietari și, deci, erau siliți să achite statului anumite cote de

produse agricole.

Sunt foarte dese cazurile când preoții au fost bruscați,

batjocoriți, înjosiți și jefuiți de către reprezentanții organelor locale

ale puterii și de către militarii sovietici. Preotul Ilie Belous din

Sneci, de pildă, s-a plâns în septembrie 1944 lui Jucenko,

președintele Comitetului executiv raional Cernăuți, că Vasile

Budnic, președintele Sovietului sătesc, umbla beat prin sat și striga

că-l va duce pe popa în Siberia, iar pe cei care vor trece pragul

bisericii îi va trimite la muncă silnică, la Onega93

. Preotul Nicolai

Grigori din Cotul Vânătorilor a fost scos în septembrie 1944, în

puterea nopții, pe ploaie și pe vânt, din casa parohială, zicându-i-se

că a doua zi acea casă va fi transformată în școală94

. Trei militari

sovietici au intrat ziua în amiaza mare în locuința preotului Casian

Bohatyreț din strada Dobrogei, 9, și amenințându-l cu revolverele,

i-au luat 10.000 ruble și mai multe lucruri de preț95. În august

1945 primarul satului Costești Gheorghe Kavțeniuk a luat de la

Eugen Mangher cheile de la casa parohială și, fără consimțământul

comitetului bisericesc, a băgat în ea 2 învățători, care au distrus

mobilierul, încălzind cu el încăperile96. În noaptea de 3 noiembrie

1945, un șofer militar s-a izbit cu camionul în gardul catedralei

„Sf. Gheorghe” din Storojineț, culcându-l la pământ. Când parohul

Gheorghe Stefiuc și starostele Gheroghe Găină au sesizat

comandamentul unității militare dislocate în Storojineț despre

săvârșirea acelui act de huliganism, acestora li s-a arătat ușa,

spunându-li-se că militarii nu discută cu popii97. În Storojineț

existau la acea vreme 2 biserici, una ortodoxă și alta fostă greco-

catolică. Organele raionale au alungat preoții din cele 2 case

92



Ibidem, fila 21. 95

Ibidem, fila 15. 96

Ibidem, fila 22. 97

Ibidem, fila 15.

File de istorie

39

parohiale, în una adăpostind direcția pentru exploatarea drumurilor,

iar în alta – direcția gospodăriei silvice98. Vera Meghera, stareța

mănăstirii de maici din Cernăuți, a primit de la episcopie

100 m3 lemne din pădurea de la Jucica. 40 m

3 au fost transportați cu

căruța în curtea pădurarului Vasile Nescoromnâi din Boian. Dar

niște militari sovietici au încărcat în camioane și lemnele rămase în

pădure, și cele transportate în curtea pădurarului, făcându-se apoi

nevăzuți99

. Protopopul de Hliboca Simion Ivaniuc a colectat, în

noimebrie 1945, în biserica din Bahrinești 1576 ruble pentru

întreținerea aparatului de conducere a episcopiei și 100 ruble pentru

repararea catedralei „Sf. Vladimir” din Kiev. Primarul

Bahrineștilor, Cicaliuc, a luat banii, declarând în fața parohienilor

că dânsul îi va duce personal la episcopie, ca să se încredințeze care

era scopul colectării de la credincioși a mijloacelor financiare. La

18 octombrie 1946, episcopul Teodosie i-a declarat împuternicitului

Kasatkin că trecuse aproape un an de când banii colectați în biserica

din Bahrinești ar fi putut să ajungă la destinație. Concluzia

episcopului era că suma de 2.576 ruble s-a rătăcit în buzunarele lui

Cicaliuc100

. Episcopului Teodosie i-a răspuns procurorul raionului

Hliboca, Șmoilov, care preciza că din cauză că Cicaliuc fusese

condamnat la 10 ani de închisoare pentru altă coțcărie, episcopiei

nu avea cine să-i întoarcă banii101

.

Ofensiva bolșevică împotriva bisericilor din Eparhia

Cernăuților și Bucovinei a ațins apogeul în perioada 1947–1952. În

mai 1947, de-o vorbă, s-a dat ordin să fie transformată în școală

primară casa mortuară ce se afla în curtea bisericii din Rosoșani,

raionul Secureni102. Tot în școală a fost transformată în august

1946 și casa mortuară din curtea bisericii din Malinți, raionul

Hotin103. Și această practică era în derulare, deși nimeni nu avea

voie să ocupe clădiri ce aparțineau bisericilor.

98

Ibidem, fila 34. 99

Ibidem, fila 36. 100


Ibidem, d. 13, fila 134. 102




40

În curtea bisericii din Novoselița, raionul Chelmenți, se afla

încă până la război piatra adusă pentru gard. La 4 iunie

1948, președintele sovietului sătesc Magdaliuk și președintele

colhozului „Suvorov” Rogozneak au venit și au luat acea piatră

pentru construirea unui grajd de cai104. Președintele colhozului din

Igești s-a dovedit a fi atât de hapsân, încât a luat cu hapca și

pământul bisericii destinat pentru cimitir, ca să nu existe un loc

pentru înhumarea persoanelor decedate. O delegație formată din

Ștefan Pițul, starostele bisericii, Ilie Ionașcu, casier, din enoriașii

Gheorghe Buta și Vasile Luchian s-a prezentat la președintele

Comitetului executiv raional Storojineț ca să aducă la cunoștința

demnitarului această fărădelege105

. La 28 iunie 1949, Comitetul

executiv al Sovietului Regional Cernăuți era informat că membrii

cârmuirii colhozului „Kotovski” din Mihalcea i-au îndemnat pe

văcari să pască vitele gospodăriei agricole colective în curtea

bisericii. În acest scop s-a făcut un drum prin cimitir, fapt ce a dus

la distrugerea multor morminte106

. La 11 aprilie 1947,

împuternicitul Kasatkin îi cerea lui Chișcan, președintele

Comitetului executiv raional Chițmani, să aplice măsuri energice

față de primarul din Mămăieștii Noi, care a arat ograda bisericii

până la pragul ei, ca de Sfintele Paști, după datina creștină,

credincioșii să nu poată înconjura cu prapuri locașul lor de

închinare Domnului. Și acest act abuziv a fost săvârșit în pofida

faptului că comitetul bisericesc achita regulat la secția raională de

finanțe sumele ce reprezentau renta funciară107

. Preotul Pavel

Savelev aducea, în iulie 1950, la cunoștința împuternicitului că

președintele colhozului din Negrinți-Costiceni, raionul Noua Suliță,

îi scotea pe țărani la lucrări agricole și în zile de duminică. Odată

credincioșii i-au spus că duminica era lăsată de la Dumnezeu ca zi

de odihnă, iar președintele, înfocat, le-a întors vorba,

tunând: „Dumnezeu nu este, căci e plecat la cursuri de

perfecționare!”

104





File de istorie

41

În satul Stroești din raionul Noua Suliță, se aflau

2 biserici: una veche, care funcționa, și alta nouă, care se afla încă

în stadiul construcției. Conducerea regională a fost într-o zi sesizată

că din inițiativa primarului și a președintelui de colhoz la Stroești a

început demolarea bisericii noi108

.

Și fiindcă nicio biserică nu putea fi demolată, împuternicitul

Proțenko, cel care l-a înlocuit pe Kasatkin, l-a avertizat la 7 iunie

1949 pe Bodean, președintele Comitetului executiv raional de partid

Noua Suliță, că dacă nu va opri acea „operă”, va fi aspru sancționat.

Totodată, îi cerea și o informație despre biserica în cauză, în care să

arate și de ce s-a purces la demolarea ei fără știrea Sovietului

Regional Cernăuți109

. La 2 iulie 1949, de la Comitetul raional Noua

Suliță a sosit și răspunsul în care se reliefa că construcția acelei

biserici începuse în anul 1942, „în cinstea izgonirii Armatei

Sovietice de pe teritoriul Basarabiei, iar cărămida fusese luată din

Noua Suliță, din clădirile evreilor împușcați de către fasciști”. Se

mai sublinia că Armata Sovietică a dat peste cap planurile

constructorilor și lucrările de finisare a acelei biserici n-au mai

continuat. Pereții au fost ridicați deasupra temeliei până la o

înălțime de 4,5 metri, dar până la acoperiș nu s-a ajuns. Clădirea

nefinisată nu era înregistrată ca biserică ortodoxă nici la Sovietul

Sătesc Stroiești, nici la Comitetul executiv raional. În continuare

Gavrilov, secretarul Comitetului raional de partid, spunea că la o

adunare generală a membrilor colhozului „Stalin” s-a hotărât ca

acea clădire să fie adaptată pentru viitorul club. Iar clubul va fi

construit prin metoda constucției populare și va fi dat în exploatare

în ajunul aniversării a 32-a a Marii Revoluții Socialiste din

Octombrie110

.

În aprilie 1950, Gh. Batrakov, secretarul Comitetului

executiv regional, atrăgea atenția președintelui Comitetului executiv

raional Noua Suliță Ghetmanenko asupra unui fapt revoltător.

Adică președintele Sovietului Sătesc Stălinești și președintele

colhozului din localitate le-au dat colhoznicilor parcele de pământ

108





42

pe teritoriul cimitirului sătesc. În consecință, morții erau îngropați

prin râpe și pe coclauri111

.

Au fost semnalate mai multe cazuri, în primii ani ai

colectivizării, când președinții de colhozuri sau activiștii locali mai

mărunți își permiteau să între călare în vreo biserică și, prin șfichiul

bicelor, să scoată lumea la lucru și în zile de duminică sau de

praznice împărătești. Se întâmpla, însă, ca din biserici să fie scoși și

copiii de vârstă școlară, care să nu vină în contact cu învățătura

creștină. În acest sens, este destul de grăitoare o întâmplare care a

avut loc la 6 aprilie 1950 în biserica din Suceveni.

Era în Joia Mare și, în timpul Sfintei Liturghii, directorul

școlii Ilie Tanasiuc a intrat în biserică cu pălăria în cap și pe dată,

tunând, a început să-i scoată pe copii din lăcașul de închinare

Domnului. Nu lungă zăbavă copiii s-au întors, dar a revenit și

Tanasiuc, însoțit de câțiva învățători. În hărmălaia care s-a produs,

preotul s-a văzut nevoit să întrerupă slujba. Simion Ivaniuc, paroh

în Suceveni și protopop de Hliboca, a adus cazul la cunoștința

episcopului, care, la rându-i, l-a informat pe secretarul Comitetului

executiv regional Batrakov. Acesta l-a rugat pe șeful Secției

regionale de învățământ Danici să verifice autenticitatea

informației. Dacă se confirma că purtarea lui Tanasiuc fusese atât

de josnică, urma ca față de el să fie aplicate măsurile de rigoare,

fiindcă se compromisese și fiindcă avea un stil injust în munca

privind educarea copiilor de vârstă școlară112

.

Odată cu „eliberarea” unui tertoriu care niciodată nu le-a

aparținut, bolșevicii au interzis construcția pe acest teritoriu a noilor

biserici. Cu foarte rare excepții, în urma unor cataclisme,

autoritățile regionale au dat, totuși, voie ca să fie înălțate lăcașuri de

închinare Domnului. Bunăoară, la 23 iulie 1944, lovită de un obuz

de tun, a ars biserica din Ciornohuzî, raionul Vijnița. Într-un

asemenea caz, autoritățile au permis mai întâi construirea unui

paraclis, iar mai apoi – a noii biserici113

. La 24 mai 1946, au cerut

îngăduința autorităților regionale de a-și construi biserică nouă

111




File de istorie

43

locuitorii satului Vilaucea (azi Korâtne). În cererea semnată de

160 persoane se menționa că un sat cu circa 4.000 locuitori,

proveniți din 1.200 gospodării, nu putea să rămână fără biserică.

Biserica cea veche fusese ridicată pe un loc mlăștinos și din cauza

alunecării de teren în orice clipă putea să se năruiască114

.

Președintele Comitetului executiv regional le-a dat un răspuns

pozitiv credincioșilor din Vilaucea, care pregătiseră materialele de

construcție încă înainte de război.

Conform hotărârii din 31 ianuarie 1945, a Patriarhiei de la

Moscova, în zilele de lucru nu erau admise în biserici slujbele

religioase. Dar la 9 septembrie 1946, protopopul raionului

Chelmenți Corolciuc a adunat credincioșii, deși era o zi de lucru, și

a declarat să fie tari în credință, că rușii se retrag din Basarabia115

.

Fiind denunțat, Corolciuc a fost arestat și de cazul lui s-a ocupat

însuși Teleghin, șeful miliției regionale.

În 1947 preot în Stăneștii de Jos și Stăneștii de Sus pe

Ceremuș era Vasile Nicolaiciuc. El se născuse în 1912, dar nimeni

nu știa de unde venise ca să le fie păstor duhovnicesc parohienilor

din acele foste sate răzeșești. Se vorbea că, în 1940, ar fi fost arestat

și condamnat la moarte pentru atitudinea sa antibolșevică. Dar prin

ce minune a putut să se salveze tot nimeni nu știa. Acest preot s-a

dovedit a fi, conform acuzațiilor aduse mai târziu, un dârz adversar

al Bisericii Ortodoxe Ruse. În timpul slujbelor religioase, de la

amvon, el îi acuza pe preoți că s-au abătut de la tradiția românească

în biserică, că preoții ruși ar avea ce învăța de la preoții români. El

mai declara cu fiece ocazie că episcopul Teodosie se afla vremelnic

în postul pe care îl ocupa, fiindcă era un om necultivat116

.

Și preotul Daniliuc din Dracineț, raionul Vașcăuți, a înfierat

fărădelegile săvârșite împotriva bisericii de către slugile docile ale

autorităților de ocupație. În martie 1947, el s-a plâns

împuternicitului Kasatkin că primarul Nikolai Kavțeniuk și

adjunctul său, Vasili Zelinski, însoțiți de 3 striboci, au dat năvală în

casa în care avea loc o adunare a credincioșilor din „Oastea

114

Ibidem, filele 15, 16. 115




44

Domnului”, pe care i-au izgonit, după ce le-au confiscat cărțile de

rugăciuni în limba română117. Preotul concludea că împotriva

credinței în Dumnezeu se lucra mișelește. Pe de o parte, credința era

liberă, iar pe de alta, ea ar fi dăunat procesului edificator de

construire a comunismului în URSS. Mihail Ivanovici Kasatkin, împuternicitul în chestiunile

Bisericii Ortodoxe Ruse, de pe lângă Comitetul executiv al Consiliului Regional Cernăuți, era un om onest, nu dădea dovadă de exces de zel când trebuia să rezolve o problemă, prin care autoritățile știrbeau drepturile credincioșilor ortodocși. Nu o singură dată luase partea celor obidiți, apărându-i și protejându-i cu scutul legii. A avut curajul, de pildă, să-l înfrunte pe generalul locotenent Goreacev, comandantul corpului de armată dislocat în 1948 în Cernăuți, dovedindu-i că soldații jefuiau biserici, alte așezăminte de cult, persoane particulare, dar rămâneau nepedepsiți. El i-a demonstrat generalului-locotenent cum soldații ce păzeau depozitul militar din vecinătatea suburbiei Horecea Urbană au spart gardul, apoi au pătruns în sfântul locaș ca să-l jefuiască

118. El trimitea

aproape zilnic rapoarte pe adresa organelor sovietice și de partid despre prigoana la care erau supuși credincioșii și reprezentanții clerului din regiunea Cernăuți. Și un om integru ca Mihail Kasatkin trebuia să dispară. În august 1949, s-a comunicat că, suferind de o boală grea, fusese spitalizat. Apoi, la 27 august același an, în legătură cu moartea sa fulgerătoare, împuternicit în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă comitetul executiv regional a devenit Elisei Lukici Proțenko.

S-a străduit să-i apere pe credincioși, atât cât i-a fost cu putință, și episcopul Teodosie Kaverninski, căruia nu i-a fost îngăduit să conducă mult timp Eparhia Cernăuților și Bucovinei. De pildă, prin adresa nr. 1065, din 4 octombrie 1945, expediată împuternicitului Kasatkin, el releva:

„În timpul deplasărilor mele în raioanele Storojineț și Herța epitropii și credincioșii nu o singură dată mi s-au adresat cu rugămintea de a face demersuri în fața tov. Stalin și forurilor civile superioare, ca organele locale să nu împiedice frecventarea

117


Ibidem, fila 24.

File de istorie

45

bisericilor în zilele de duminică și în zilele de sărbătoare, să nu-i alunge în aceste zile pe credincioși la lucru”

119.

Când, în rezultatul atâtor acțiuni abuzive din partea organelor locale ale puterii sovietice, și preoții deveniseră muritori de foame, episcopul Teodosie l-a rugat pe împuternicitul Kasatkin să se adreseze secției raionale de comerț cu propunerea ca unor clerici, cum era, bunăoară, protopopul de Storojineț Gheorghe Stefiuc, să li se elibereze cartele pentru pâine, în conformitate cu hotărârea Ministerului Comerțului al RSS Ucrainene „Cu privire la asigurarea cu cartele pentru pâine a preoților ce locuiesc în orașele și orășelele Ucrainei”. Și acest document important episcopul l-a semnat la 26 iulie 1947, an în care foametea făcea ravagii

120.

În martie 1948, Kaverninski a fost mutat în altă eparhie, iar în scaunul episcopal de la Cernăuți a fost instalat Andrei Suhenko.

Episcopul Andrei era născut în 1900, în regiunea Cernigov, în familia unui agronom. Din 1918 până în 1920 a studiat la Academia Teologică din Kiev. După desființarea acesteia, timp de 4 ani și-a făcut studiile la Institutul de Economie Națională din Kiev. În 1924, a intrat ca ipodiacon la Gheorghi Deliev, administratorul Eparhiei Kievului. În 1927, fiind hirotonit, a fost trimis ca preot într-o localitate din regiunea Cernigov. În 1930, a fost transferat în Kiev, în 1932 a fost tuns în monahism. Mănăstirile și bisericile în care a slujit în continuare au fost închise, de aceea, în 1936, a plecat în regiunea Kostroma. La 19 octombrie 1937, a fost condamnat de triunghiul operativ al regiunii Iaroslavl la 8 ani de detenție, nimerind într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk. În 1945, a fost pus în libertate, iar în 1946 i s-a permis să se întoarcă în Ucraina, unde a obținut o parohie în Eparhia Harkovului. La 12 decembrie 1947, a fost ales episcop al Cernăuților și Bucovinei, în acest rang fiind hirotonit la 25 februarie 1948 de către Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Alexie. La Cernăuți a sosit la 12 martie 1948

121. Aflându-se în fruntea eparhiei bucovinene, el a executat cu

mai multă râvnă decât predecesorul să ordinele venite de mai sus în privința stabilirii relațiilor de supunere a Bisericii Ortodoxe din

119





46

Bucovina față de politica ateo-comunistă a organelor statului sovietic. A fost un colaborator energic al împuternicitului Elisei Lukici Proțenko.

Nu există nicio dovadă documentară că episcopul Andrei și-ar fi arătat nemulțumirea față de o acțiune bestială la care s-a dedat împuternicitul Proțenko. Despre ce este vorba? La 22 decembrie 1949, prin adresa nr. 110, Proțenko i-a comunicat lui Brajnikov, directorul biroului de pompe funebre din Cernăuți, următoarele:

„Obiectele aflate pe lângă biroul Dvs., care țin de cultele religioase în valoare de 4.928 ruble, în conformitate cu prețul stabilit, să fie trecute la pierderi. Obiectele din lemn să le distrugeți pe loc, cele din metal să le stricați în așa fel ca să fie aduse în deplină nefolosință, ca apoi să le puteți da la fier uzat.

Obiectele distruse să le arătați într-un act special ca trecute la pierderi, ca astfel să fie scoase de la evidența biroului de pompe funebre”

122.

Evident, actul a fost alcătuit cu o lună înainte de primirea indicației respective și era datat cu ziua de 22 noiembrie 1949. Actul a fost semnat de comisia formată din Brajnikov, Odinevski, inspector la gospodăria comunală orășenească, Altîkes, contabil la birou de pompe funebre. Concluzia comisiei a fost următoarea:

„Obiectele enumerate au fost procurate de către cultul religios pentru biroul pompelor funebre până la eliberarea orașului Cernăuți de către Armata Sovietică și se află la balanța inventarului de mică valoare”

123.

Același Proțenko, prin adresa nr. 203, din 17 febuarie 1950, îi dădea ordin lui Kovali, șeful trustului de amenajare a orașului Cernăuți, să fie scoase de urgență toate crucile de pe străzi, de la răspântii de drumuri, toate monumentele cultului religios să fie închise, apoi să se purceadă la demolarea capelițelor, troițelor, fiindcă o asemenea indicație a dat-o însuși tov. Hrușciov N.S. în timpul aflării sale în capitala Bucovinei.

Această „operație” i-a fost încredințată direcției rutiere, dar s-a specificat că trei cruci, având o mare valoare arhitecturală, vor fi transmise muzeului de istorie, iar celelalte, neavând nici o valoare, vor servi ca lemne de foc.

122



File de istorie

47

Crucile și troițele de la marginile orașului au fost demolate în primul rând de aceea, că ele fuseseră ridicate „în cinstea Războiului Sfânt de la 22.06.1941 împotriva URSS”. De exemplu, asemenea monumente au fost ridicate de pe strada Bielorusă, strada Kazeatin și din suburbia Roșa-Stâncă. Au mai fost scoase crucile de pe strada Rusă, paraclisele de la capâătul străzii Ruse și de pe strada Saltâkov-Șcedrin

124. În general, în raza orașului Cernăuți au fost

demontate 37 cruci, troițe și paraclise125

. La 21 martie 1950, tov. Proțenko a transmis clericilor din

regiune dispoziția lui A. Ghertner, locțiitorul împuternicitului Ministerului Colectărilor al URSS în regiunea Cernăuți, în care se releva că „slujitorii cultelor religioase care locuiesc în sate și în orășele sunt supuși în mod obligatoriu să achite statului cote de carne și de lapte în normele stabilite pentru meșteșugarii neasociați”

126.

Prin adresa nr. 35, din 30 martie 1950, împuternicitul Proțeko îi cerea șefului secției de finanțe a raionului Hliboca să trimită la Comitetul executiv regional inventarul averii bisericești, pe care o avea la evidență respectiva secție, în legătură cu faptul închiderii mănăstirii lipovenești de călugări din Fântâna Albă

127. Deci, în

1950, această mănăstire nu mai funcționa. În stare de funcționare se afla la acea vreme mănăstirea de călugări din Creșceatic, dar și aceasta urma să fie închisă. Trebuia să existe un motiv, și el a fost găsit. În decizia sa de la 30 ianuarie 1951 episcopul Andrei a „dovedit” că egumenul Metodie (Mihail) Mânzac, starețul mănăstirii „Sf. Ioan Teologul” din Creșceatic, s-ar fi înțeles cu directorul sovhozului de la stațiunea experimentală și cu un lucrător de la centrul de colectare a cerealelor din Chițmani, ca pe o cale necinstită să obțină material semincer de calitate superioară. Astfel, el ar fi contribuit la delapidarea proprietății socialiste și s-a discreditat ca slujitor al Bisericii Ortodoxe, dar și ca monah. Vlădica Andrei, luând o decizie prin care urma alungarea lui Mânzac din mănăstire, a mai declarat că nici călugării n-ar fi fost mulțumiți de felul cum starețul se purta cu ei. Funcția de stareț al

124


Ibidem, fila 9. 126




48

mănăstirii i-a fost încredințată ieromonahului Nicodim Rusnac128

, iar Metodie Mânzac, cel care în anii 1964–1967 avea să conducă Eparhia Cernăuților și Bucovinei, a fost trimis în 1951 să slujească în bisericile din Iordănești, Carapciu și Priscăreni.

Pecetluită era și soarta mănăstirii de maici din Cernăuți. Și aceasta trebuia să fie lichidată și, în acest sens, se făcea totul ca membrele acelei comunități să renunțe la viața monahală, să-și ia lumea în cap și să se împrăștie prin „necuprinsa Uniune Sovietică”. Dureros era conținutul unei plângeri semnate la 24 ianuarie 1952 de către Vera Meghera, stareța mănăstirii:

„Zilele trecute mănăstirea noastră a fost înștiințată că toate maicele vor trebui să achite și impozitul pentru lipsa de copii. Însă în conformitate cu statutul bisericesc și apostolic, noi, călugărițele, nu ne căsătorim și, deci, nu putem avea copii. De aceea nu recunoaștem o asemenea impunere”

129. Numai niște oameni cu

capetele pătrate puteau să închipuie pentru călugărițe un asemene impozit.

Impunerile fiscale de tot felul apăsau tot mai greu pe umerii clericilor din eparhie, care nu mai știau cum să-și hrănească familiiile și să-și ducă zilele din cauza atâtor dări către un stat veșnic flămând. Să dăm un exemplu. Preotul Ignatie Ropcean, paroh în Sinăuții de Jos, a fost silit în 1948 să se înscrie printre primii în colhoz, ca enoriașii să urmeze această pildă. A dat în colhoz cal, plug, grapă, semănătoare, material semincer care să ajungă pentru însămânțarea unei parcele de 3 hectare. În martie 1950, el a fost exclus din colhoz, lămurindu-i-se că preoții nu mai aveau dreptul să fie colhoznici. Aproape în genunchi s-a rugat la șefii locali să-i lase 50 ari de grădină, dintre care 20 ari îl ocupa pomătul. A continuat să dea la stat toate dările, dar nu ca un colhoznic, ci ca un gospodar individual. Dar în aprilie 1952, după ce timp de 3 săptămâni a săpat cu hârlețul grădina, președintele colhozului a trimis 2 oameni și i-au tăiat-o, lăsându-i daor 15 ari. Și această nelegiuire s-a săvârșit în pofida faptului că în cărțile gospodărești era trecut cu 50 de ari și că pe anul 1952 achitase toate dările, livrând statului 60 kg carne și 150 ouă

130.

128




File de istorie

49

La 29 martie 1952, preotul Rudețki, parohul bisericii din Roșa, s-a plâns secției raionale de finanțe că în mod eronat i-a fost stabilit impozitul pe venit pe anul 1952. I s-a calculat un câștig de 34.100 ruble, ceea ce era o aberație, iar suma impozitului ce urma să-l achite era de 14.508 ruble

131.

În primii ani postbelici activiștii locali ai puterii sovietice, urmând indicațiile autorităților ateo-comuniste, au încercat să nimicească, cu o deosebită ură, datinile și tradițiile creștine moștenite de la șiruri de înaintași. În primul rând, creștinilor nu li se prea îngăduia să serbeze Crăciunul, Boboteaza și Învierea Domnului. Acest lucru îl vădește și reclamația din 7 ianuarie 1952, semnată de Vasile Loic, Mihai Ciornei, Aurel Ivaniuc, Mihai Tudosan și Victor Bodnăraș împotriva primarului din Ostrița, raionul Cernăuțâi, care nu le permitea să umble cu colindatul

132.

Președintele Sovietului Sătesc Lujeni Kurâș și secretarul organizației de partid a colhozului din localitate s-au adresat către preotul Gulin ca în noaptea Învierii Domnului (din 1952) să-i cheme în predica sa pe credincioși ca toți să semneze cu entuziasm împrumutul de stat și în zilele Paștelor să iasă activ la lucru pe ogoarele colhozului

133. Președintele colhozului din satele Dumeni,

Costiceni și Ivancăuții Noi, raionul Noua Suliță, a convocat adunearea generală a colhoznicilor, la care a declarat că hramul în aceste sate nu va avea loc pe 22 mai, cum stabilise biserica, ci el va fi sărbătorit pe data de 1 mai

134. Și lucrul acesta nu era altceva decât

un amestec grosolan în activitatea bisericeacă. Fărădelegile săvârșite de reprezentanții autorităților ateo-

comuniste și a iscoadelor lor împotriva Bisericii din Bucovina, a clerului, a datinilor, tradițiilor și obiceiurilor creștine în primii ani de după cea de a doua „eliberare” a nordului Bucovinei, nordului Basarabiei și Ținutului Herța, incluse în actuala regiune Cernăuți, au fost țipătoare la cer. Avea, însă, să urmeze o perioadă și mai drastică, cea a închiderii multor biserici, a profanării lucrurilor sfinte, a ofensivei generale împotriva credinței în Dumnezeu.

131

Ibidem, filele 22–23. 132

Ibidem, fila 4. 133


Ibidem, fila 40.


50

Refugiul polonezilor în România

Aldona Rey PATRAȘ

La Centrul Karta din Varșovia s-a născut ideea readucerii în

memoria omenirii, a refugiului polonezilor în România, din anii

1939–1945.

În toamna anului 1994 s-a publicat în cotidianele românești

un apel către cei ce au avut contact cu refugiați polonezi, la care au

răspuns circa o sută de persoane.

Pe de altă parte, au fost adunate nenumătate amintiri din

refugiu ale polonezilor, din care s-a întocmit un album cu texte și

fotografii.

Concepția și elaborarea întregului album îi aparține doamnei

Alicja Wancerz-Gluza. Publicația apare în anul 2012 sub patronajul

Autorității pentru Problemele Persoanelor Reprimate din Republica

Polonă și cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român din

București.

Cartea, intitulată sugestiv, IAR PĂMÂNTUL VOSTRU A

DEVENIT CASA NOASTRĂ, e structurată pe mai multe

capitole: PREFAȚA doctorului Jan Stanislaw Ciechanowski,

MEMORIA poloneză despre România, sub semnătuta doamnei

Alicja, FRONTIERA, în care sunt redate mai multe documente

referitoare la refugiul, discursul lui Hitler către comandanți pentru

nimicirea Poloniei, apelul Comandantului Smigly către soldații

polonezi, nota ministrului Molotov, mesajul președintelui

Republicii Polone, Moscicki, către popor, comenzi ale miniștrilor,

cuvintele înalților funcționari de resort, ale ambsadorilor poloni,

francezi, români, hotărârea premierului Skladkowski de a trece

rapid prin România pentru a nu crea acesteia probleme cu nemții și

sovieticii, organizarea refugiului armatei și populației civile,

INTERNAREA, în care se regăsesc relatările din refugiu, ale

File de istorie

51

cadrelor militare poloneze și de altor oficialități, din perioada

sptembrie – octombrie 1939, EVADĂRILE, despre plecările

militarilor din locurile de refugiu spre alte destinații, în octombrie-

decembrie, VIAȚA DE ZI CU ZI povestită de refugiații civili, între

anii 1941–1945, EPILOG, în care sunt publicate amintirile

românilor, POLONEZI ÎN ROMÂNIA 1939–1945, articol semnat

de prof. Tadeusz Dubicki, INDEXUL persoanelor, SURSE, în care

se prezintă desfășurarea evenimentelor și cauzele acestora.

Evacuarea polonezilor în România, în septembrie 1939, a fost

în urma pierderii campaniei din septembrie și a atacului Armatei

Roșii din data de 17 septembrie. În acest timp, detașamente

poloneze concentrate la frontiera polono română pregăteau apărarea

în fața trupelor germane, care atacau din direcția nordică. Apariția

trupelor sovietice a determinat hotărârea Comandantului Suprem,

mareșalul Smigly, să dea comanda detașamentelor să treacă

frontiera cu România sau Ungaria. Astfel, au trecut frontiera,

militari civili, autorități, președintele Poloniei, guvernul,

adăpostidu-se în România în sepetmbrie 1939, peste 50 de mii de

persoane, din care, 25 de mii de militari. Armata, conform dreptului

inernațional, a fost internată. S-au înființat lagăre pentru soldați și

ofițeri în mai multe zone din România. Persoanele civile care nu

erau supuse internării și-au găsit adăpost în orașe. În februarie

1940, erau repartizați refugiați polonezi în 93 de localități. Erau

liberi, dependenți de partea română, care le plătea ajutoare

financiare. Cheltuielile, pentru întreținerea polonezilor, au fost

făcute de guvernul român prin folosirea unei părți a aurului polonez

transferat de statul polon, începând cu luna septembrie la Banca

Națională a României. Conform declarației părții române, suma

folosită pentru întreținerea polonezilor s-a epuizat în iunie 1942.

Majoritatea refugiaților a rămas câteva luni, alții un an și alții, până

la sfârșitul războiului. Din România, unii s-au îndreptat spre Franța,

apoi Orient, sau Polonia sub ocupație germană. Refugiul polonez în

România s-a auto-organizat foarte repede și foarte bine. Și partea


52

română a întreprins acțiuni în scopul satisfacerii nevoilor materiale

ale refugiaților, exercitând totodată un control asupra acestei

comunități. În cadrul Ministerului de Interne a fost creat un

Comisariat de Evidență și ajutorare a refugiaților polonezi.

Organele de pază și protecție, poliția, jandarmeria, au avut un rol

important pentru siguranța refugiaților polonezi civili și militari.

În anul 1939, tatăl meu, Rey C. Radu, absolvent al Facultății

de drept din Cernăuți, era angajatul Poliției din Cernăuți la controlul

străinilor. Prin urmare, a primit misiune specială pentru protejarea

refugiaților polonezi și pentru siguranța transportului Tezaurului

Poloniei pe teritoriul românesc. Pentru serviciile aduse statului

polon a primit „Crucea de argint pentru Merit, poloneză”. Despre

viața tatălui și a familiei mele, greu încercate în comunism, am scris

în cartea GENERAȚII ÎN DIALOG publicată în 2012 la Editura

Biblioteca „Miorița” Câmpulung Moldovenesc, iar datele

referitoare la refugiul polonez pot fi regăsite în paginile 32 și 96, la

fotocopiile documentelor. M-am bucurat să găsesc, între relatările

românilor despre refugiul polonez, amintirile domnului Pănoiu, în

care a descris despre modul de organizare a românilor pentru

protejarea refugiaților și măsurile de siguranță luate în transportul

tezaurului polon.

S-au spus multe cuvinte frumoase în acest album, aș dori să

redau doar un citat din prefața dr. Jan Stanislaw Ciechanowski: „Fie

ca acest album să reprezinte simbolul omagiului și al recunoștinței

noastre față de toți românii, față de cei pe care îi cunoaștem și de

cei care vor rămâne anonomi, care ne-au întins, într-un moment

tragic pentru Polonia și plonezi, o mână de ajutor sinceră și plină de

căldură. Este un minunat exemplu de solidaritate central europeană.

Dragi prieteni români, Vă mulțumim! Trăiască prietenia polono-

română!”

File de istorie

53

Construcţia interbelică în Cernăuţi

Dragoș OLARU, Snijana CAPRIICIUC

Se spune că nu putem merge înainte, privind tot timpul în

oglinda retrovizoare. Dar, privind în urmă, vedem și lucruri

frumoase, care ne ajută să pășim mai siguri înainte. Mulți dintre noi

ne-am născut încă în condițiile de viață ale regimului comunist. Ne

aflam atunci cu toții într-o mare închisoare, într-o fundătură unde

tot ce puteam face era să privim în urmă, ca să dibuim o rază de

lumină, un pic de normalitate. Acolo, în trecut, găseam, mai ales

noi, bucovinenii, lucruri nemaipomenit de frumoase și scumpe

sufletelor noastre. Era, de fapt, o modalitate de a evada din lumea

absurdă a realității totalitar-comuniste. Era o încercare de a gândi

liber. Refugiul în trecut întărea credința noastră în aceea că,

adevărul, oricât ar fi el de alungat, de travestit, de acoperit cu

lozinci mincinoase, sub o formă sau alta, mai de vreme sau mai

târziu, va ieși la suprafață.

Arhitectura orașului Cernăuți era și ea un viu exemplu al

acestui frumos trecut. Ceea ce a construit noua orânduire în orașul

de pe Prut – locuințe tipizate după modelul sovietic al „cvartalului”

– venea în mare contradicție nu numai cu arhitectura lui veche, dar

și cu simțul de frumos al omului de rând. Arhitectura orașului vechi

reflectă și simțul de frumos al locuitorilor, când acest simț este

dezvoltat de-a lungul veacurilor conform tradițiilor locale, când

există o armonie între decorație și funcționalitate, când construcția

este integrată perfect peisajului natural, atunci putem vorbi și de o

permanență culturală, de o civilizație autentică. Orașul Cernăuți,

prin multe așezăminte valoroase din punct de vedere estetic,

servește ca bun exemplu în acest sens.

În timpul stăpânirii austriece, și mai ales în a doua jumătate a

secolului XIX – primul deceniu al sec. XX, la Cernăuți se

construiesc clădiri valoroase, adevărate puncte de reper

arhitectonice, cum ar fi lăcașele de cult Catedrala ortodoxă


54

așa-numita biserică moldovenească, Templul evreiesc, Biserica

armeană, Biserica iezuiților precum și edificiile publice Reședința

mitropolitană, numită în volumul omagial „Cernăuți” din 1899 „una

din clădirile cele mai frumoase din Austria”, Palatul justiției,

Palatul guvernamental, Teatrul, Casa de economii, Casa națională

germană etc.

În această perioadă, în arhitectura orașului predominau

stilurile tradiționale epocii, precum și cele moderniste, care, fapt

neobișnuit, se dezvoltă mult mai reușit la periferia Imperiului.

Fenomenul se poate lămuri prin aceea că, în capitală aveau

influență arhitecții conservatori, formați la școala clasicismului, pe

când arhitecții mai tineri, aderenți ai modernismului, puteau să-și

realizeze ideile la periferie, unde tot ce era nou se primea cu mare

entuziasm.

Acest avânt în construcție este întrerupt de Primul Război

Mondial, iar o stagnare în domeniu va continua și în primii ani de

după război, când societatea va fi încătușată într-o instabilitate

politică și economică. Ce-i drept, noua putere instalată aici, creează

chiar în primii ani, mai ales pentru particulari, condiții favorabile de

construire.

Astfel, pe lângă Primăria orașului se înființează un nou

serviciu tehnic, care se ocupă în exclusivitate cu problemele legate

de construcția obiectivelor noi. Aici sunt concentrate forțele mai

multor ingineri constructori și arhitecți. La fel, pe lângă Mitropolie,

ca una din cele mai bogate și influente instituții din ținut, care s-a

ocupat și de construcția capitală în oraș, se creează un birou de

arhitectură. Datorită activității acestor servicii, astăzi avem fericita

posibilitate să ne folosim de documentele ce se referă aproape la

toate construcțiile efectuate în anii interbelici, documente ce

cuprind planuri, scheme, rapoarte, devize, statistici financiare etc.

Pașii întreprinși în această direcție au avut un efect imediat.

Semnificativ în acest context este „Tabloul comparativ asupra

caselor existente în Cernăuți în anii 1914–1926”, alcătuit în 1927 de

dl Bolocan, prefectul poliției din localitate. Dacă în 1914 orașul

Cernăuți, împreună cu suburbiile Roșa, Clocucica, Mănăstiriște,

Caliceanca și Horecea, avea un număr de 8286 case, atunci, la

finele lui 1926 dispunea de 9922 case, adică o creștere de 1636. Ce-

File de istorie

55

i drept, în primii 2–3 ani postbelici se construiesc, în primul rând,

case simple, șoproane, depozite, beciuri, adică strictul necesar

pentru viața de toate zilele. Treptat, capătă amploare construirea de

case particulare și vile. Anume în această perioadă se construiește o

bună parte din parcelele cuprinse de actualele străzi Sadova,

Fedkovici, Frunze, Mareșalul Jukov și Șcerbaniuk.

Un alt aspect al construcției din această perioadă consta în

reconstruirea clădirilor existente prin adăugiri de noi etaje, lărgirea

spațiului locativ, refacerea uneori, unde era posibil, a aspectului

exterior. Fenomenul se lămurește prin aceea, că centrul orașului,

fiind deja format în epocile precedente din clădiri cu cel mult

2-3 etaje, nu mai putea satisface cerințele vremii și arhitecții vin

uneori cu idei ingenioase și adaugă etaje la casele existente chiar în

imediata apropiere de Piața Centrală. Exemplu semnificativ în acest

sens ne poate sluji actualul hotel „Kiev”, care, la 1876–1877, pe

vremea când Ciprian Porumbescu organiza aici seratele festive ale

Societății „Junimea”, avea o cu totul altă înfățișare. În urma

schimbărilor suferite prin adăugarea unui etaj și reconstruirea

acoperișului, fostul hotel „Kronprinz” capătă aspectul de astăzi.

Se construiește un șir de case de locuit pe terenurile rămase

virane între clădirile de pe actualele străzi Holovna, Rusă,

Kobyleanska, Universității, Zankovețka, Hmelnișki etc. Totodată,

apar cartiere noi, construite în întregime în această perioadă, cum ar

fi cele din apropierea străzilor Șevcenko, Kobylița, Bohomoleț,

Universității etc.

În ceea ce privește specificul stilurilor folosite în arhitectură,

se observă o continuitate a tendințelor moderniste, apărute încă la

începutul secolului XX. Totodată, un loc important îl ocupă treptat

casele construite în stilul constructivismului și funcționalismului,

tendințe la modă în acea perioadă pentru arhitectura orașelor

europene, spre deosebire de arhitectura sovietică, care nu le-a

acceptat, numai cu mici excepții și sub alte forme, socotindu-le

imperialiste și decadente. S-au schimbat cardinal punctele de vedere

asupra proiectării interne, precum și a aspectului exterior al

construcțiilor, ce vine în concordanță cu spiritul noii epoci. Alături

de edificiile ridicate în stilul modernist al constructivismului, cu

formele lui simple și laconice (Palatul Cultural, Căminul de ucenici,


56

Casa Asigurărilor Sociale, Palatul Telefoanelor etc.), apar și

construcții cu elemente din arhitectura națională cum ar fi foișorul

tradițional românesc, împletiturile sculpturale, rozetele, elementele

vegetale în sculptura decorativă exterioară (casele de locuit de pe

str. Holovna, Hrușevski, Gagarin, Koțiubinski etc.) sau mulțimea de

vile construite în stilul național brâncovenesc, specifice și pentru

Bucureștiul interbelic. În arhitectura Căminului preoților, de pe

lângă fosta reședință mitropolitană, precum și în cea a Palatului

Grănicerilor (actuala str. Suvorov) se pot descoperi multe elemente

comune cu renumitul palat de la Mogoșoaia, construit la 1702.

Din investigațiile făcute de noi se observă că în primul

deceniu de după război construiesc mai mult particularii pentru

folosința proprie și numai parțial, proprietarii de case cu scopul de a

le vinde chiriașilor. În schimb, anilor 30 le revine, cu mici excepții,

întreaga construcție de stat și departamentală a edificiilor

administrative și publice. Ca exemple, menționăm aici Palatul

Cultural, Facultatea de Litere și Filosofie, Policlinica municipală,

Palatul Grănicerilor, Căminul preoților, Liceul Comercial de Băieți,

Casa Asigurărilor Sociale, Căminul de ucenici, Palatul

Telefoanelor, Banca Agricolă ș.a.

O pagină însemnată a fost înscrisă și în construcția

așezămintelor de cult, care, compozițional s-au bazat pe tradițiile

naționale moldovenești și muntenești, pe succesele în construcție a

vremurilor mai vechi, îmbinate reușit cu noile rezolvări ale

construcției moderne. Dintre cele patru biserici ce s-au construit în

oraș între 1936–1939, se evidențiază în mod deosebit biserica

„Sf. Nicolaie”, care a fost construită de arhitectul Virgil Ionescu

după modelul bisericii episcopale „Sf. Nicolaie” de la Curtea de

Argeș (1512–1518). Celelalte biserici „Sf. Petru și Pavel” din

Mănăstiriște (str. Storojinețului, 45), „Sf. Treime” din Colocucica

(str. Zolocivska, 76) și „Înălțarea Sf. Duh” de la Horecea Urbană

(str. Rusă, 235) l-au avut ca autor pe același V. Ionescu, de aceea se

observă elementele arhitectonice comune tuturor, cum ar fi sistemul

moldovenesc de susținere a bolților, pridvoarele exterioare deschise

ș.a.

Catapetesmele acestor biserici, precum și aceea de la Vama,

care se construia simultan cu cele din Cernăuți, au fost executate

File de istorie

57

din lemn de stejar de calitate superioară de cunoscutul sculptor

bucureștean Grigore Dumitrescu. În sculptura catapetesmelor s-au

folosit motive din vechile biserici ortodoxe românești, precum și ale

stemelor provinciilor noastre istorice.

Icoanele catapesmei bisericii „Sf. Nicolaie”, în total 57 de

bucăți, au fost executate de pictorul Paul Molda la București și în

orașul Giurgiu, unde artistul picta în acea vreme și biserica Eroilor.

Icoanele au fost executate pe panouri de lemn după ce, în prealabil,

au fost prelucrate cu materiale speciale spre a nu fi atacate de cari și

umezeală. Pentru pictură s-au folosit cele mai bune vopsele de toate

nuanțele coloristice, iar fondul sfinților a fost aurit cu aur veritabil

de 22 carate, cumpărat de la firma „Ekaterinengold”.

Pictorul Gheorghe Chirovici a executat vitraliile de la cupola

turnului central. Cele 13 icoane pe sticlă colorată au fost montate de

firma cernăuțeanului Wilhelm Swiderski pe 12 panouri de fier.

Amvonul a fost sculptat din stejar în tâmplăria Mitropoliei.

Aurirea stelelor pentru ornarea acoperișului turlelor a executat-o

Nichifor Ciobanu, cu aur veritabil de la Mitropolie.

Revenind la arhitectura interbelică din Cernăuți, menționăm

că majoritatea proiectelor au fost întocmite și planificate de

arhitecții cernăuțeni, adepți ai școlii de arhitectură austriacă și

numai în anii 30 – și a celei de la București. Printre ei s-au

evidențiat Tadeus Kossowski, Samuel Donnenfeld, Moritz Elling,

Walter Stubchen-Kirchner, Paul Hitzigrath, Alex Wieselberg,

Sigmund Wall, Carol Nossek, Vasile Grecul, Iuliu Migula,

Constantin Nănescu, Constantin Panaita, Conrad Bitner, Virgil

Ionescu, Horia Creangă, A. Ivanov ș.a.

Ca antreprenori la executarea construcțiilor, au existat la

Cernăuți o mulțime de firme și societăți specializate, deși pe multe

șantiere au lucrat și cunoscute firme din Iași, București, Caransebeș,

Arad ș.a. Dintre cele cernăuțene, amintim societățile de construcție

„Granitul”, „Arboroasa”, „Construcția”, „Furnica”, „Tehnica”,

Sopeco” etc.

În concluzie, am dori să menționăm următoarele. La prima

vedere, ceea ce s-a construit în perioada austriacă, ca volum și

valoare arhitecturală, se plasează în fruntea construcțiilor din

perioada administrației românești. Totuși, am dori să nu se scape


58

din vedere faptul că, perioada austriacă, din punct de vedere al

construcției și arhitecturii, a durat peste 140 de ani, pe când cea a

administrării românești – numai 22 de ani. Pentru acest scurt timp,

și mai ales, știind că această perioadă cuprinde și câțiva ani de

restabilire postbelică și de gravă criză economică (1929–1933),

timp în care nu s-a creat aproape nimic, aportul acestor arhitecți și

constructori la edificarea orașului nostru este mai mult decât

semnificativ. Aceasta se referă în primul rând la casele de locuit.

Faima apartamentelor-lux din acei ani a rămas neîntrecută până

astăzi. Nu sunt de neglijat nici noile tendințe stilistice ce se impun

armonios în acești ani în arhitectura orașului.

Se cere o cercetare și studiere minuțioasă a întregului

fenomen de arhitectură și construcție pentru a putea trage concluzii

veridice asupra perioadei puse în discuție. Cu atât mai mult, cu cât

perioada respectivă, din acest punct de vedere, a fost neglijată

completamente de specialiști.

Astfel, în perioada dintre cele două conflagrații mondiale,

arhitecții cernăuțeni au adăugat nu puține trăsături interesante la

imaginea vechiului oraș, dezvoltând armonios bogatul tezaur

arhitectonic al așa-numitei perioade austriece. Executate din piatră

și beton, din lemn și sticlă, originale și mărețe, aceste lăcașuri ne

slujesc cu devotament și astăzi. Ca să nu se piardă legăturile dintre

epoci, și mai ales, ca vechiul spirit arhitectonic cernăuțean să-și

poată perpetua frumusețea peste ani, să poată inspira noi generații

de arhitecți, trebuie să cercetăm aceste creații cu dragoste și emoție.

Cu ajutorul lor vom vedea mai bine trecutul nostru, vom înțelege

mai ușor prezentul și, ce-i mai important, vom putea prevedea

viitorul nostru și al orașului Cernăuți.

File de istorie

59

Ilustrații

Biserica Sf. Nicolaie

(sf. 6 decembrie 1939)

Biserica Sf. Nicolaie (sf. 6 decembrie

1939). Imagine de epocă

Biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel

(sf. 1938). Imagine de epocă


(sf. 1938). Imagine de epocă


60


(sf. 1938)

Biserica Sf. Treime de la Clocucica

(sf. 1938)

Biserica Sf. Treime de la Clocucica

(sf. 1938)

Biserica de la Horecea Urbană

(sf. 21 noiembrie 1938)

File de istorie

61

Casă de locuit din str. Holovna, colț cu str. Gogol (1929). Casa e

construită pe terenul și fostul sediu al Societății pentru Cultura și

Literatura Română în Bucovina

Casă de locuit din str. Holovna, colț cu str. Gogol (1929). Detaliu

(observați elementele vegetale în sculptura decorativă exterioară)


62

Banca Agricolă (1929)

Căminul preoțesc (1929, arh.

Tadeus Kossowski)

Căminul preoțesc. Ilustrată de epocă

File de istorie

63

Palatul grănicerilor (1934)

Palatul grănicerilor (1934). Intrarea


64

Casă de locuit pe str. Holovna 62–64 (1927)

Planul casei din str. Holovna 62–64 (1927)

File de istorie

65

Vilă pe str. Jukov (1925). Proprietatea familiei Grigorovici

Planul vilei din str. Jukov (1925)


66

Palatul cultural (1937–1940). Imagine din 1942

Planul casei de locuit din str.

Universității, colț cu str. 28 iunie

(1933)

Planul casei de locuit din str.

Universității, colț cu str. 28 iunie

(1934)

File de istorie

67

Casă de locuit la intersecția str. Universității și 28 iunie (1933).

Imagine de epocă

Model de casă din cartierul vilelor construită în anii interbelici

(str. Frunze)


68

Planul unei vile construite în anii interbelici

Model de casă din cartierul vilelor construită în anii interbelici

(str. Șcerbaniuk)

File de istorie

69

Casă de locuit din str. B. Hmelnițki, colț cu str. Lev Tolstoi (1936)

Casă de locuit în str. Gagarin (fosta Casă a Muncii, constr. 1927)


70

Casă de locuit din str. Gagarin (1938)

Școala „Ieremia Movilă” din str. Șcerbaniuk

File de istorie

71

Cartier construit în anii 30 ai sec. XX-lea (str. Gulag-Artemovski)

Cartier construit în anii 30 ai sec. XX (str. Bohomoleț)


72

Casa Asigurărilor sociale (1937). Imagine de epocă

Policlinica din str. Școlii (Casa Asigurărilor Sociale)

File de istorie

73

Căminul de ucenici (1937). Imagine de epocă

Căminul de ucenici cu Biserica Iezuită. Imagine de epocă


74

Căminul ucenicilor (în stânga imaginii) văzut din turnul Bisericii iezuite

(1936)

Facultatea de Litere și Filosofie (1935, arh. Jakob Jelinek).

Imagine de epocă

File de istorie

75

Senatul Academic al Universităţii din Cernăuţi

(1875–1919)

Constantin UNGUREANU

Înfiinţarea Universităţii la Cernăuţi

Încă în timpul Revoluţiei din 1848, elitele bucovinene au

propus să fie deschisă o instituţie superioară de învăţământ la

Cernăuţi. Românii din Bucovina revendicau înfiinţarea unei

universităţi sau cel puţin a unor facultăţi româneşti la Cernăuţi.

Către mijlocul sec. al XIX-lea însă, învăţământul primar şi secundar

din Bucovina era încă foarte slab dezvoltat, aici funcţionând doar

un singur gimnaziu superior, iar deschiderea unei instituţii

superioare de învăţământ nu era reală atunci la Cernăuţi.

Situaţia s-a modificat semnificativ după ce Bucovina a

devenit provincie autonomă în cadrul Monarhiei Austro-Ungare şi

după adoptarea legilor imperiale şi provinciale ale învăţământului.

În scurt timp, în Bucovina a fost deschis un şir de şcoli primare şi

câteva şcoli secundare (Gimnaziul Ortodox din Suceava, Şcoala

Reală Superioară din Cernăuţi, Gimnaziu la Rădăuţi, Şcoala Reală

Inferioară din Siret, Şcoala Normală din Cernăuţi). Toate şcolile

medii respective erau cu limba de predare germană, româna şi

ucraineana fiind studiate în principal de elevii de naţionalitatea

respectivă.

Polonizarea universităţilor din Lemberg (Lvov) şi Krakovia,

înfiinţarea Universităţii maghiare la Cluj-Napoca şi maghiarizarea

Academiei de Drept din Sibiu au îngreunat accesul la învăţământ

superior a minorităţii germane din estul Austro-Ungariei (din

Bucovina, Galiţia, Transilvania şi Banat), dar şi a românilor sau

ucrainenilor din aceste teritorii, care nu cunoșteau poloneza sau

maghiara. În aceste împrejurări, absolvenţii celor trei gimnazii

germane din Bucovina erau nevoiţi să-şi continuie studiile la alte


76

universităţi austriece sau germane.

La începutul anilor 70 ai sec. al XIX-lea, autorităţile

austriece erau dispuse să deschidă noi universităţi, existând mai

multe solicitări în acest sens. În timp ce slovenii, cehii şi italienii

cereau înfiinţarea unor universităţi cu limba maternă de instruire,

elitele bucovinene au cerut deschiderea unei universităţi cu limba

de predare germană la Cernăuţi. La 28 noiembrie 1872, deputatul

Constantin Tomaşciuc, deşi se considera de naţionalitate română, a

înaintat în şedinţa Dietei propunerea înfiinţării unei universităţi de

limbă germană la Cernăuţi. Cu majoritate de voturi, Dieta a aprobat

solicitarea respectivă135

.

La 26 martie 1874, în Parlamentul de la Viena s-a pus în

discuţie propunerea deschiderii unei noi universităţi. Majoritatea

deputaţilor a susţinut propunerea fondării unei universităţi germane

la Cernăuţi. O decizie ministerială în această privinţă a fost adoptată

în mai 1874. La 16 noiembrie 1874, Consiliul de Miniştri a

confirmat această decizie. Împăratul Franz Josif a emis, la

7 decembrie 1874, un decret de înfiinţare a Universităţii la

Cernăuţi. Aceste decizii au fost aprobate de Camera Deputaţilor, la

14 martie 1875, şi de Senat – la 20 martie 1875136

.

În toiul acestor dezbateri, reprezentanţii românilor

bucovineni au încercat să obţină învăţământ parţial în limba

română. Astfel, deputatul român Gheorghe Hurmuzachi a optat

pentru înfiinţarea la viitoarea Universitate din Cernăuţi a unor

catedre cu instruirea în română, la facultăţile de drept şi filosofie.

De asemenea, Societatea pentru Cultură şi Literatură Română a

optat pentru deschiderea unor facultăţi româneşti, iar Ioan Sbiera a

propus, în iulie 1872, înfiinţarea unei universităţi româneşti la

Cernăuţi137. Toate aceste propuneri, însă, au fost respinse de

135

Erich Prokopowitsch, Gründung, Entwicklung und Ende der Franz-Josephs-

Universität in Czernowitz, Clausthal-Zellerfeld: Pieper, 1955, p. 8–9. 136

Чернiвецкий Унiверситет. 1875-1995. Сторiнки iсторii, Чернiвцi:

Рута, 1995, p. 10. 137

Alexandrina Cernov, Universitatea din Cernăuţi în contextul

evenimentelor premergătoare inaugurării, în Glasul Bucovinei, nr.

3/1995, p. 65.

File de istorie

77

parlamentarii austrieci. Autorităţile austriece erau decise atunci să

deschidă o nouă universitate, dar cu instruire doar în limba

germană. Din aceste considerente, nu au fost satisfăcute

revendicările cehilor, italienilor ori slovenilor de a obţine

universităţi naţionale. Deputaţii bucovineni au obţinut doar acordul

pentru înfiinţarea unor catedre de limbă şi literatură română,

respectiv ruteană, precum şi instruirea în limba română şi

ucraineană la lecţiile practice de la Facultatea de Teologie.

La 30 septembrie 1875, împăratul Franz Josif I şi ministrul

învăţământului Karl Stremayer au semnat, la palatul Schönbrunn

din Viena, uricul de creare a noii Universităţi din Cernăuţi. Acest

document prevedea că, la această universitate se vor crea trei

facultăţi, de Teologie Ortodoxă, Drept şi Filosofie, instruirea se va

desfăşura în limba germană, iar universitatea se va bucura de

aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi alte universităţi austriece138

.

Inaugurarea festivă a Universităţii germane din Cernăuţi s-a

stabilit pentru ziua de 4 octombrie 1875, chiar în ziua onomastică a

împăratului Franz Josif I. De altfel, Universitatea din Cernăuţi a şi

purtat numele împăratului austriac, fiind numită oficial

„Alma-Mater Francisco-Josephina”. La festivităţile cu prilejul

inaugurării Universităţii din Cernăuţi a participat un număr mare de

oaspeţi din Monarhia Austro-Ungară, printre care ministrul

învăţământului şi cultelor Karl Stremayer, delegaţii din partea

Academiei de Ştiinţe din Viena, de la mai multe universităţi

austriece şi germane. Marele absent de la aceste manifestări a fost

însuşi împăratul Franz Josif I. El a vizitat pentru prima dată

Universitatea din Cernăuţi abia peste 5 ani, la 16 septembrie

1880139

.

Festivităţile de la Cernăuţi au fost boicotate de reprezentanţii

nobilimii şi intelectualităţii româneşti din Bucovina, care erau

nemulţumiţi că nu s-a înfiinţat o universitate românească sau cel

puţin mai multe catedre cu instruire în limba română. Românii

bucovineni au refuzat să participe şi la manifestările organizate cu

138

Ion Nistor, Istoria Bucovinei, ediţie şi studiu biobibliografic de Stelian

Neagoe, Bucureşti: Editura Humanitas, 1991, p. 212–215. 139

Чернiвецкий Унiверситет. 1875–1995 …, p. 12–13.


78

prilejul împlinirii a 100 de ani de la ocuparea Bucovinei de către

Imperiul Habsburgic şi au preferat să meargă la o adunare de

comemorare a domnului Grigore al III-lea Ghica, organizată la Iaşi,

la 1 octombrie 1875.

În primul an de studii, 1875/76, au fost create opt catedre la

Facultatea de Teologie şi câte 10 catedre – la celelalte două

facultăţi. În anii următori, numărul total al catedrelor de la

Universitate s-a mărit de la 28 la 53 (10 la Facultatea de Teologie,

15 – la Drept şi 28 – la Filosofie), ceea ce corespundea atunci şi

altor universităţi austriece140

.

La începutul anului de studii 1875/76, la Universitate s-au

înscris 158 de studenţi. Din Bucovina erau 99 (63%) de studenţi, iar

49 (31%) erau originari din Galiţia. După confesiuni, 64 erau

ortodocşi, 36 mozaici, 34 romano-catolici, 14 greco-catolici141

. La

sfârşitul primului an de studii 1875/76, la Universitatea din

Cernăuţi activau 29 de profesori şi învăţau 209 studenţi (39 la

teologie, 120 la drept şi 50 la filosofie). După limba maternă,

88 erau germani, 53 români, 38 ucraineni, 27 polonezi, iar după

confesiuni – 85 catolici, 70 ortodocşi, 50 mozaici, 4 protestanţi142

.

Din cei 88 de studenţi, care considerau germana drept limbă

maternă, doar 38 (18% din totalul studenţilor) erau etnici germani,

iar 50 erau de naţionalitate evrei.

Au fost câteva motive mai convingătoare pentru deschiderea

unei universităţi anume la Cernăuţi. După constituirea statului

dualist austro-ungar şi polonizarea universităţilor din Galiţia,

crescuse necesitatea unei universităţi pentru minoritatea germană

din estul monarhiei bicefale. Cernăuţiul era locul cel mai potrivit

pentru o astfel de instituţie, cu atât mai mult că după ridicarea

Episcopiei Bucovinei la rangul de Mitropolie, capitala Bucovinei

devenise şi centrul Bisericii Ortodoxe din Austria. De asemenea,

faptul că Cernăuţiul dispunea de o bibliotecă provincială importantă

140

Franz Hieronymus Riedl, Die Universität Czernowitz als völkerverbindende

Institution 1875–1919, în Der Donauraum. Zeitschrift des

Forschungsinstitutes für den Donauraum, 15 Jg., Wien, 1970, p. 221. 141

Чернiвецкий Унiверситет. 1875–1995 …, p. 15–16. 142

Statistische Jahrbuch, Wien, 1878, vol. V, p. 12–13.

File de istorie

79

şi că preconizata Facultate de Teologie Ortodoxă putea fi finanţată

din veniturile Fondului Bisericesc, a contat foarte mult pentru a

favoriza Cernăuţiul în această chestiune. A existat şi un important

motiv de ordin propagandistic, prilejuit de apropierea aniversării

jubileului de 100 de ani de stăpânire austriacă în Bucovina.

Corpul profesoral al Universităţii din Cernăuţi

La Universitatea din Cernăuţi au fost angajaţi mai mulţi

profesori de la diferite universităţi din Austro-Ungaria şi Germania.

Doar la Facultatea de Teologie, toţi profesorii erau români

bucovineni. Primul corp profesoral al Universităţii din Cernăuţi era

constituit din 28 de persoane, dintre care 14 germani, 10 români

(rectorul Constantin Tomaşciuc, profesorul de limbă română Ioan

Sbiera, restul fiind de la Facultatea de teologie) şi 4 ucraineni143

.

În perioada 1875–1919, la Universitatea din Cernăuţi au

activat în total 127 de profesori titulari şi extraordinari, dintre care

15 la teologie, 44 – la drept şi 68 – la Facultatea de Filosofie. Din

totalul acestor profesori, 87 au fost de naţionalitate germani,

20 români (13 la Teologie, 5 la Filosofie şi 2 la Facultatea de

Drept), 12 evrei, 5 ucraineni, 2 sloveni şi un ceh. Marea majoritate

a acestor profesori s-a angajat la Cernăuţi, fiind transferaţi de la alte

universităţi austriece, cei mai mulţi de la Viena (44), Graz (14),

Praga (8) şi Innsbruck (7), alţi 9 profesori au sosit de la diferite

universităţi germane. La Universitatea din Cernăuţi au mai fost

angajate 16 persoane, care anterior au ocupat diferite funcţii

publice, iar alte 12 persoane au lucrat mai întâi la alte instituţii de

învăţământ din Cernăuţi144

.

Din cei 127 de profesori titulari şi extraordinari, 69 (54% din

total) au lucrat mai puţin de 10 ani la universitate, 32 – de la

11 până la 20 de ani, 18 – de la 21 până la 30 de ani, iar 8 profesori

s-au dedicat mai mult de trei decenii activităţii profesionale la

Universitatea din Cernăuţi. Durata medie de activitate a unui

143

Franz Hieronymus Riedl, op. cit., p. 221. 144

Erich Prokopowitsch, op. cit., p. 38–39.


80

profesor la Cernăuţi a fost de 13 ani145. Perioade îndelungate au

lucrat la această universitate profesorii de teologie Constantin

Popovici (42 ani), Eusebiu Popovici (33), Emilian Voiuţchi (31);

profesorii de la Facultatea de Filosofie Emil Kaluzniacki (39 ani),

Isidor Hilberg (37), Stephan Smal-Stocki (34), Richard Przibram

(31), Alois Handl (30); profesorul de la drept Friedrich

Kleinwächter (34 de ani)146

. Facultatea de Teologie Ortodoxă şi-a început activitatea cu

6 catedre şi 6 profesori titulari teologi de naţionalitate română, care până atunci au activat la Institutul de Teologie: Isidor de Onciul, Vasile de Repta, Eusebiu Popovici, Alexie Comoroşan, Constantin Popovici şi Vasile Mitrofanovici. În perioada 1875–1919, la această facultate au activat în total 15 profesori titulari, dintre care 13 români şi doi ucraineni. Din aceştia, 6 s-au angajat prin transfer de la Institutul de Teologie, 5 au lucrat anterior ca docenţi privaţi, iar alţi 4, până la angajare au lucrat în alte domenii

147. Profesorii de

la această facultate erau personalităţi bine cunoscute atunci în Bucovina, care, decenii la rând au activat la Facultatea de Teologie. Din 15 profesori titulari, Constantin Popovici a lucrat 42 de ani, doi (Eusebiu Popovici şi Emilian Voiuţchi) – câte 33, respectiv 31 de ani, 3 – câte 22–23 de ani, 5 – câte 19–20 de ani, unul – 13 ani, doar 3 profesori fiind activi la această facultate mai puţin de 10 ani

148.

În afară de profesorii titulari, la Facultatea de Teologie au ţinut cursuri încă câţiva profesori români, dar cu statut de suplinitori sau docenţi privaţi. Încă din 1875, a predat catehetica docentul suplinitor Ioan Stefanelli (1834–1914). În ultimii ani din ajunul războiului au mai activat la această facultate ca docenţi privaţi Silvestru Octavian Isopescul, Valerian Şesan, Lazăr Gherman.

La Facultatea de Drept, în intervalul 1875–1919 au activat şi au condus diferite catedre în total 51 de profesori

149. Din 44 de

profesori ordinari şi extraordinari ai facultăţii, 18 au sosit de la

145

Ibidem, p. 61. 146

Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina în

perioada stăpânirii austriece (1774-1918), Chișinău 2015, p. 322. 147

Erich Prokopowitsch, op. cit., p. 38–39. 148

Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina …, p. 334. 149

Erich Prokopowitsch, op. cit., p. 30–32.

File de istorie

81

Viena, 6 – de la Graz, 4 – de la Innsbruck, restul – de la alte universităţi, ori au activat anterior ca funcţionari sau medici la diferite instituţii din Cernăuţi. După o perioadă de activitate la Universitatea din Cernăuţi, 25 profesori de la această facultate au plecat la diferite universităţi din Austria (8 la Innsbruck, 7 la Graz, 6 la Praga, 3 la Viena şi unul la Lemberg), doi profesori s-au angajat la alte universităţi germane, doi s-au pensionat, 3 au decedat în timpul aflării la Cernăuţi, 11 s-au repatriat în 1919 în Austria şi doar un singur profesor, după 1919, a râmas să activeze la Universitatea românească din Cernăuţi

150.

Cei mai mulţi profesori de la juridică au predat doar câţiva ani la Universitatea din Cernăuţi, dar au fost şi profesori, care decenii la rând s-au dedicat activităţii profesionale. Din 44 de profesori, 29 au funcţionat la această universitate mai puţin de 10 ani, 9 – de la 11 până la 20 de ani, iar 6 au predat mai bine de două decenii la Facultatea de Drept

151. Din aceşti profesori, 35 au

fost germani, 6 evrei, doi români şi un sloven152

. Pe parcursul anilor 1875–1919, la Facultatea de Drept au fost doar doi profesori titulari români – Constantin Tomaşciuc şi Constantin Isopescul Grecul.

Facultatea de Drept s-a caracterizat printr-o fluctuaţie intensă a profesorilor titulari şi extraordinari, având loc schimbări frecvente la multe catedre. În perioada 1875–1918, dreptul bisericesc a fost predat de 7 profesori, câte 6 profesori au ţinut cursuri de drept civil austriac şi drept administrativ. De 5 ori s-au schimbat profesorii pentru dreptul roman, dreptul penal, statistică şi dreptul procesual civil

153. În perioada 1875–1919, din totalul de 127 profesori titulari la

Universitatea din Cernăuţi, 68 au activat la Facultatea de Filosofie, dintre care 52 au fost germani, 6 evrei, 5 români, 3 ucraineni. Mai mult de jumătate din aceşti profesori (37) au activat la Cernăuţi mai puţin de 10 ani, alţi 17 au lucrat de la 10 până la 20 de ani, iar 14 au activat mai mult de două decenii la Cernăuţi. Perioada cea mai îndelungată au fost activi la Universitatea din Cernăuţi lingviştii

150

Ibidem, p. 37, 39. 151

Ibidem, p. 61. 152

Ibidem, p. 38. 153

Die Professoren der juridischen Fakultät in Czernowitz, în Glanz und Elend

der Peripherie 120 Jahre Universität Czernowitz, Bern, 1998, p. 107.


82

Emil Kaluzniacki (39 ani) şi Stefan Smal-Stocki (34), profesorul de limba latină Isidor Hilberg (37), chimistul Richard Przibram (31), fizicianul Alois Handl (30), botanistul Eduard Tangl (29), germanistul Oswald Zingerle (27), profesorul de română Ioan Sbiera (26), istoricii Ferdinand Zieglauer (25) şi Wladimir Milkowicz (24 ani)

154.

Până la sfârşitul stăpânirii austriece, la Facultatea de Filosofie au activat doar 5 profesori de naţionalitate română. Ioan Sbiera şi Sextil Puşcariu au fost titulari la Catedra de limbă şi literatură română, iar istoricul Ion Nistor era numit în 1912 în fruntea Catedrei de istorie sud-est europeană. În ajunul Primului Război Mondial şi-au început cariera didactică la Facultatea de Filosofie alţi doi profesori români, istoricul Teofil Sauciuc-Săveanu şi zoologul Eugen Botezat. Ambii s-au afirmat la Universitatea din Cernăuţi în perioada interbelică

155.

Corpul profesoral al Universităţii din Cernăuţi s-a străduit să ridice prestigiul ştiinţific al acestei instituţii superioare de învăţământ. La Universitate au activat profesori de diferite etnii şi cu diferite viziuni politice, fără însă a compromite atmosfera colegială din cadrul instituţiei, caracterizată printr-o înaltă disciplină şi exigenţă ştiinţifică, precum şi o colaborare foarte bună între profesori şi studenţi. Acest contact atât de important, care a existat între studenţi şi corpul profesoral, era înlesnit substanţial şi de proporţia numerică favorabilă dintre profesori şi studenţi. Astfel, în primul semestru de studiu 1875/76, la 29 de profesori reveneau 209 studenţi, iar în 1913, la 72 de profesori reveneau 1.020 de studenţi şi 109 studente

156.

154

Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina …, p. 353. 155

Idem, Profesorii români de la Universitatea austriacă din Cernăuţi

(1875-1919), în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe

Şincai”, vol. VIII-IX, Târgu-Mureş, 2005–2006, p. 99–100. 156

Statistische Jahrbuch, 1875, vol. V, p. 12–13; Oesterreichische

Statistik, ediţie nouă, vol. XIV, 1918, caiet III, p. 6–9.

File de istorie

83

Rectorii și prorectorii Universităţii din Cernăuţi

Pe parcursul existenţei Universităţii austriece la Cernăuţi, s-a

respectat tradiţia de desfăşurare anuală a alegerilor rectorilor şi

decanilor facultăţilor. Atât rectorul, cât şi decanii erau aleşi pentru o

perioadă de activitate de un singur an. La alegerea rectorului

participau toţi profesorii titulari ai Universităţii, dar de obicei era

respectată regula ca o dată la trei ani să fie ales rector

reprezentantul altei facultăţi. După expirarea termenului de un an de

aflare la conducerea universităţii, fostul rector ocupa în mod

automat încă un an funcţia de prorector, asigurându-se astfel o

continuitate şi o bună administrare în fruntea universităţii. Funcţia

de rector avea şi o mare importanţă politică, fiindcă pe perioada

aflării în funcţie, rectorul universităţii devenea simultan şi deputat

în Dieta Bucovinei, având posibilitate să influenţeze deciziile din

Parlamentul provincial şi să promoveze interesele Universităţii.

La 22 septembrie 1875, s-a constituit primul senat academic

al Universităţii. Pentru contribuţia deosebită la crearea acestei

universităţi, profesorul de drept Constantin Tomaşciuc era numit

rector al Universităţii din Cernăuţi. Decan al Facultăţii de Teologie

Ortodoxă a devenit Vasile Mitrofanovici. În fruntea Facultăţii de

Drept a fost numit Friedrich Schuler von Libloy, sas din

Transilvania, care s-a transferat de la Academia de Drept din Sibiu,

iar decan al Facultăţii de Filosofie a devenit Johann Wrobel,

originar din Silezia157. Din Senatul Universităţii mai făceau parte

prorectorul Eusebiu Popovici, prodecanii Isidor de Onciul,

Friedrich Kleinwächter şi Ferdinand von Zieglauer, senatorii Alexie

Comoroşan, Raban von Canstein şi Emil Kaluzniacki158

. Astfel, din

157

Hugo Weczerka, Die „Francisco-Josephina“ in Czernowitz. Eine

Universität am Ostrand der Habsburger-monarchie, în Gelebte

Multikulturalität. Czernowitz und die Bukowina, Frankfurt am Main:

Peter Lang, 2010, p. 75. 158

Alma Mater Francisco Josephina. Die deutschsprachige

Nationalitäten-Universität in Czernowitz, editată de Rudolf Wagner,

München: Hans Meschendörfer, 1975, p. 41.


84

11 membri ai Senatului Universităţii din Cernăuţi, 5 erau români

(rectorul, prorectorul, decanul, prodecanul şi senatorul din partea

Facultăţii de Teologie).

Până în 1900, inaugurarea oficială a noului an de studii şi a

noului rector avea loc la 4 octombrie, de ziua onomastică a

împăratului. În această zi festivă, vechiul rector prezenta un raport

de activitate, în care indica cele mai importante evenimente

desfăşurate la universitate, modificările produse în corpul

profesoral, frecvenţa studenţilor, susţinerile de doctorat, bursele

acordate studenţilor, completarea bibliotecii universitare etc. Aceste

rapoarte erau publicate anual de Universitate, iar în 2001, Elmar

Lechner a editat într-un volum separat rapoartele de activitate ale

foştilor rectori, pentru anii de studii 1892/93 – 1912/13159. În

aceeaşi şedinţă solemnă, noul rector prelua conducerea Universităţii

şi prezenta o comunicare ştiinţifică, de regulă apropiată de

activitatea sa profesională.

În 1900 a fost organizată o manifestare festivă cu ocazia

aniversării a 25 de ani de la înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi.

La această manifestare a participat ministrul învăţământului din

Austria, delegaţii din partea mai multor universităţi austriece şi

germane. Manifestarea a avut loc la 2 decembrie 1900, zi în care se

sărbătorea urcarea pe tron a împăratului Franz Iosif I. În anii

următori, inaugurarea oficială a noului an de studii şi a noului rector

s-a organizat în ziua de 2 decembrie şi nu la 4 octombrie, cum a fost

tradiţia până în 1900.

Rectorii erau aleşi fără nici un fel de restricţie etnică sau

confesională. Pe parcursul funcţionării Universităţii austriece, la

Cernăuţi au activat 44 de rectori, dintre care 22 germani, 11 români

(majoritatea de la Facultatea de Teologie), 9 evrei şi 2 ucraineni160

.

În anii de studii, 1896/97 şi 1910/11, au fost organizate alegeri

159

Berichte der abtretenden Rektoren der Universität Czernowitz, în

Deutschsprachige Quellen zur Geschichte des Bildungswesens der

Bukowina um 1900, editat de Galina Czeban și Elmar Lechner, vol.

XIII, Klagenfurt 2001, p. 1–98. 160

Emanuel Turczynski, Die Bukowina, în Deutsche Geschichte in Osten

Europas. Galizien, editat de Isabel Röskau-Rydel, Berlin 1999, p. 259.

File de istorie

85

repetate ale rectorilor, fiindcă profesorii aleşi (Ernst Hruza,

respectiv Mathias Friedwagner) între timp s-au transferat la alte

universităţi161. Până în 1914 au fost aleşi 16 rectori de la Facultatea

de Filosofie, 14 – de la Drept şi 10 – de la Facultatea de Teologie.

De două ori au fost aleşi rectori profesorii Ferdinand Zieglauer (în

1876 şi 1899), Friedrich Schuler von Libloy (1878 şi 1890), Alois

Handl (1879 şi 1894), Eusebiu Popovici (1880 şi 1895), Friedrich

Kleinwächter (1882 şi 1893), Emilian Voiuţchi (1892 şi 1901) –

vezi tabelul nr. 1.

Până în 1914, Facultatea de Teologie Ortodoxă a avut de

10 ori reprezentanți în conducerea Universității din Cernăuți. În

această perioadă, rectori ai Universității au fost profesorii teologi:

Vasile Mitrofanovici (1877/78), Eusebiu Popovici (de 2 ori, în

1880/81 și 1895/96), Vasile de Repta (1883/84), Constantin

Clement Popovici (1888/89), Emilian Voiuţchi (de 2 ori, în

1892/93 și 1901/02), Teodor Tarnavschi (1904/05), Eugen Kozak

(1907/08) şi Ştefan Saghin (1911/12) – vezi tabelul nr. 1.

În iunie 1907, în funcția de rector al Universității fusese ales

profesorul de teologie Vasile Găină. Însă, în august 1907, la vârsta

de doar 39 de ani, Vasile Găină a decedat. În urma noilor alegeri,

desfășurate în toamna anului 1907, rector al Universității, pentru

anul de studii 1907/08, a fost ales profesorul de teologie Eugen

Kozak162. Ultimul rector al Universității austriece din Cernăuți a

fost, de asemenea, un profesor de teologie, Vasile Tarnavschi, ales

pentru anul de studii 1918/19. Cu excepția lui Eugen Kozak, de

naționalitate ucraineană, toți ceilalți rectori din partea Facultății de

Teologie au fost români bucovineni.

Pe parcursul funcţionării Universităţii austriece, din partea

Facultăţii de Drept au fost aleşi 14 rectori. Doi profesori de la

această facultate s-au aflat de două ori în fruntea Universităţii din

Cernăuţi: Friedrich Schuler von Libloy (în 1878/79 şi 1890/91) şi

Friedrich Kleinwächter (1882/83 şi 1893/94). Rectori ai

universităţii au mai fost numiţi profesorii Constantin Tomaşciuc

(1875/76), Carl Hiller (1885/86), Josef Heinrich Singer (1887/88),

161

Deutschsprachige Quellen …, Band XIII, p. 17, 84. 162

Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina …, p. 336.


86

Julius von Roschmann-Hörburg (1896/97), Arthur Skedl (1898/99),

Franz Hauke (1900/01), Walter von Hörmann zu Hörbach

(1903/04), Eugen Ehrlich (1906/07), Karl Adler (1909/10) şi Hans

von Frisch (1913/14) – vezi tabelul nr. 1.

Constantin Tomașciuc a fost primul rector și, totodată, unicul

român din partea Facultății de Drept, care a ajuns la conducerea

Universității din Cernăuți. Ceilalți rectori din partea acestei facultăți

au fost de naționalitate germană. În semn de recunoştinţă faţă de

meritele sale în înfiinţarea Universităţii, la 17 octombrie 1898, în

grădina publică din Cernăuţi, a fost inaugurat un monument

consacrat lui Constantin Tomaşciuc163

.

În perioada 1875–1914, din partea Facultăţii de Filosofie au

fost aleşi 16 rectori. Istoricul Ferdinand Zieglauer şi fizicianul Alois

Handl au fost de 2 ori rectori ai Universității din Cernăuți. Alți

12 profesori de la această facultate au fost aleși o singură dată în

fruntea Universităţii din Cernăuţi, printre care doi profesori de

latină (Alois Goldbacher și Isidor Hilberg), doi zoologi (Vitus

Graber și Carl Zelinka), doi chimiști (Richard Pribram și Cäsar

Pomeranz), doi istorici (Sigmund Herzberg-Fränkel și Raimund

Friedrich Kaindl), doi filologi (Emil Kaluzniacki și Mathias

Friedwagner), un profesor de limbă greacă (Johann Wrobel) și unul

de mineralogie (Rudolf Scharizer) (vezi tabelul nr. 1).

Decanii, prodecanii şi senatorii Universității

Profesorii titulari de la fiecare facultate, de asemenea, anual

desfăşurau alegerile pentru noul decan, care în anul următor ocupa

funcţia de prodecan. La Facultatea de Teologie erau cei mai puţini

profesori titulari, care, perioade îndelungate au activat la

Universitate. Din această cauză, aceiaşi profesori au fost aleşi de

mai multe ori decani ai facultăţii respective. Eusebiu Popovici a fost

de 6 ori ales în fruntea Facultăţii de Teologie; Constantin Popovici,

Isidor de Onciul şi Emilian Voiuţchi au condus de câte 5 ori această

facultate; Teodor Tarnavschi şi Vasile de Repta au fost de câte 4 ori

163

Deutschsprachige Quellen …, Band XIII, p. 21.

File de istorie

87

aleşi decani; Vasile Mitrofanovici, Vasile Tarnavschi şi Vasile

Gheorghiu au condus de 2 ori facultatea respectivă, iar alţi

5 profesori teologi (Miron Călinescu, Alexie Comoroşan, Vasile

Găină, Eugen Kozak şi Ştefan Saghin) au fost câte un an decani ai

Facultăţii de Teologie. Cu excepţia lui Eugen Kozak, toţi decanii

Facultăţii de Teologie Ortodoxă au fost profesori de naţionalitate

română (vezi tabelul nr. 2).

La Facultatea de Drept, de cele mai multe ori, au fost aleşi

decani profesorii Friedrich Schuler von Libloy şi Friedrich

Kleinwächter (de câte 6 ori), Carl Hiller (de 4 ori). Julius von

Roschmann-Hörburg şi Eugen Ehrlich au condus de 3 ori această

facultate, iar Constantin Tomaşciuc, Walter von Hörmann zu

Hörbach şi Karl Adler au fost aleşi de 2 ori. Aproape toţi decanii de

la Facultatea de Drept au fost profesori de naţionalitate germană sau

evrei. O singură excepţie s-a consemnat în cazul profesorului român

Constantin Tomaşciuc, care, de 2 ori (în 1879/80 şi 1885/86) a

condus această facultate (vezi tabelul nr. 3).

În schimb, la Facultatea de Filosofie, unde au activat cei mai

mulţi profesori, în perioada 1875–1914 funcţia de decan au

îndeplinit-o 33 de profesori, dintre care, doar 7 (Johann Wrobel,

Alois Handl, Ferdinand Zieglauer, Vitus Graber, Johann Loserth,

Anton Puchta şi Stefan Smal-Stocki) au ocupat această funcţie de

două ori. Şi la această facultate, marea majoritate a decanilor a fost

formată de profesori vorbitori de limbă germană. Ucrainenii au avut

trei reprezentanţi în fruntea acestei facultăţi: Stefan Smal-Stocki (în

anii de studii 1894/95 şi 1904/05), Emil Kaluzniacki (1886/87) şi

Wladimir Milkowicz (1910/11). Abia în vara anului 1914, a fost

ales şi un profesor român (lingvistul ardelean Sextil Puşcariu) în

funcţia de decan al Facultăţii de Filosofie, dar nu a mai ocupat acest

post din cauza izbucnirii războiului (vezi tabelul nr. 4).

Fiecare facultate avea încă câte un reprezentant în Senatul

Academic al Universităţii, care se numea senator şi era ales pentru

o perioadă de activitate de trei ani. În Senatul Academic al

Universităţii au activat mai mulţi ani la rând în calitate de senatori

profesorii de teologie Alexie Comoroşan (1875–1877), Constantin

Popovici (1878–1880,1884–1885 și 1894–1896), Isidor de Onciul

(1881–1883), Emilian Voiuţchi (1886–1889), Vasile de Repta


88

(1890–1892), Vasile Găină (1899–1904). Cu exepția lui Eugen

Kozak (în 1905) și Dionys Jeremijczuk (1909–1910), toți senatorii

de la Facultatea de Teologie au fost români bucovineni164

.

Din partea Facultăţii de Drept, mai mulţi ani consecutivi au

fost senatori profesorii Raban von Canstein (1875–1877 şi 1879),

Emil Schrutka-Rechtenstam (1881–1883), Alexander Grawein

(1884–1886 şi 1891), Arthur Skedl (1887–1889), Franz Hauke

(1892–1895 şi 1902–1904), Alfred von Halban (1896–1897), Julius

von Roschmann-Hörburg (1898–1901), Josef Lukas (1905–1908),

Josef Mauczka (1911–1912), Otto von Dungern (1913–1914). Cu

excepția lui Constantin Tomașciuc (în anul de studii 1878/79), toți

senatorii din partea acestei facultăți au fost profesori de

naționalitate germană sau evrei (vezi tabelul nr. 5).

Facultatea de Filosofie a fost reprezentată mai mulți ani de

senatorii Emil Kaluzniacki (1875–1877), Josef Strobl (1878–1880),

Alexander Supan (1881–1883), Friedrich Becke (1884–1886),

Ferdinand Löwl (1888–1889), Ioan Sbiera (1890–1892), Richard

Pribram (1893–1895), Ferdinand Zieglauer (1896–1898), Carl

Zelinka (1899–1900), Johannes Kromayer (1903–1904), Julius

Jüthner (1905–1908), Karl Penecke (1912–1913). Românii și

ucrainenii au avut câte un singur senator din partea acestei facultăți.

În primii ani de activitate ai Universității (din 1875 până în 1878),

senator a fost profesorul de slavistică Emil Kaluzniacki, iar pentru

perioada 1890/91 – 1892/93, senator din partea Facultății de

Filosofie a fost ales profesorul Ioan Sbiera, titularul Catedrei de

limbă și literatură română (vezi tabelul nr. 5).

Până în 1914, mai mulți profesori proeminenți de la

Universitatea din Cernăuți, în decurs de mai bine de 10 ani, au fost

membri în Senatul Academic, ocupând diferite funcții de

conducere. S-au remarcat în special mai mulți profesori de la

Facultatea de Teologie. Astfel, Constantin Popovici, pe parcursul a

19 ani a făcut parte din Senatul Academic al Universității, fiind de

9 ori senator, de câte 4 ori decan, apoi prodecan, în 1888 a fost ales

rector, iar în anul următor – prorector. Profesorul de teologie

Emilian Voiuțchi, din 1886 până în 1914, de 19 ori a făcut parte din

164

Constantin Ungureanu, Sistemul de învățământ din Bucovina …, p. 421.

File de istorie

89

Senatul Universității (de câte 2 ori – rector și prorector; de câte

5 ori – decan, prodecan și senator). Alt profesor de teologie,

Eusebiu Popovici, în decurs de 18 ani a fost membru al Senatului

Academic, fiind de 2 ori rector, de 4 ori – prorector, de 6 ori –

decan, de 6 ori – prodecan. Mai mult de 10 ani au fost membri în

Senatul Universității profesorii teologi Vasile de Repta (de 14 ori),

Isidor de Onciul (13 ori), Teodor Tarnavschi (11 ori)165

.

Din partea Facultății de Drept, de cele mai multe ori a fost

ales membru în Senatul Universității, profesorul de economie

Friedrich Kleinwächter. În decurs de 17 ani, el a fost de 2 ori rector,

de 2 ori – prorector, de 6 ori – decan și de 7 ori – prodecan. Un alt

profesor de la această facultate, Friedrich Schuler von Libloy,

13 ani a fost membru al Senatului Academic (de câte 2 ori – rector,

apoi prorector, de 6 ori – decan și de 3 ori – prodecan). De 12 ori au

făcut parte din Senatul Universității, în diferite funcții de

conducere, alți doi profesorii de la drept, Carl Hiller și Julius von

Roschmann-Hörburg. S-a remarcat și profesorul de naționalitate

română Constantin Tomașciuc, care, în decurs de doar 13 ani (din

1875 până în 1887), nu mai puțin de 9 ani a fost membru al

Senatului, fiind rector și prorector (câte un an), decan (de 2 ori),

prodecan (de 4 ori) și senator (un an)166

.

Facultatea de Filosofie a avut cei mai mulți profesori titulari,

de aceea, un număr mai mare de profesori a fost reprezentat în

Senatul Universității, respectiv mai puțini profesori au fost perioade

îndelungate în funcții de conducere. Din partea acestei facultăți,

doar profesorii Ferdinand Zieglauer și Alois Handl au fost aleși de

2 ori rectori, iar alți 7 profesori, de câte 2 ori au condus Facultatea

de Filosofie. În schimb, nu mai puțin de 8 profesori de la facultatea

respectivă, în decurs de trei ani consecutiv au fost aleși în calitate

de senatori. De cele mai multe ori (12 ani) a fost membru al

Senatului Academic istoricul Ferdinand Zieglauer, el fiind de 2 ori

rector, prorector și decan, de 3 ori – prodecan și senator (vezi

165

Calculat după informațiile din tabelele nr. 1, 2 și 5. 166

Calculat după informațiile din tabelele nr. 1, 3 și 5.


90

tabelele nr. 1, 4 și 5).

Din cauza transferării unor profesori la alte universități sau în

alte funcții, au fost câteva situații când același profesor, doi ani la

rând a ocupat funcția de prorector, decan sau prodecan. Astfel,

profesorul de teologie Eusebiu Popovici, timp de doi ani consecutiv

(în 1881 și 1882) a fost prorector al Universității din Cernăuți. A

fost și un caz, când profesorul Friedrich Schuler von Libloy, doi ani

la rând (în 1880 și 1881) a condus Facultatea de Drept.

La toate cele trei facultăți au fost mai multe situații, când un

profesor, doi ani consecutiv, a îndeplinit funcția de prodecan. La

Facultatea de Teologie, în 1894 și 1895, prodecan a fost Vasile de

Repta, iar în următorii doi ani (1896 și 1897), în aceeași funcție s-a

aflat Emilian Voiuțchi. La Facultatea de Teologie, câte doi ani la

rând au fost prodecani Constantin Tomașciuc (1880–1881 și 1886–

1887), Ernst Hruza (1889–1890) și Arthur Skedl (1894–1895). Și la

Facultatea de Filosofie, câte doi ani consecutiv au îndeplinit funcția

de prodecani profesorii Anton Puchta (1893–1894) și Carl Zelinka

(1902–1903) – vezi tabelele nr. 2–4.

Senatorii, de regulă, erau aleși pentru trei ani de activitate,

dar au existat mai multe situații, când acest termen a fost depășit

sau, dimpotrivă, s-a limitat la unul sau doi ani. Profesorul Vasile

Găină, în decurs de 6 ani consecutiv (1899–1904) a fost senator din

partea Facultății de Teologie. Câte 4 ani la rând au fost senatori

teologul Emilian Voiuțchi (1886–1889), juriștii Franz Hauke

(1892–1895), Julius von Roschmann-Hörburg (1898–1901) și Josef

Lukas (1905–1908), profesorul de limbă greacă Julius Jüthner

(1905–1908) – vezi tabelul nr. 5.

La sfârşitul lunii iulie 1914, s-a încheiat semestrul de vară,

deja fusese ales noul rector şi viitorii decani pentru anul de studii

1914/15. Însă, la începutul lunii august a izbucnit războiul, care în

scurt timp a cuprins cele mai importante state din Europa. În timpul

războiului, Universitatea din Cernăuţi a fost temporar închisă, cei

mai mulţi profesori de origine germană s-au refugiat la Viena sau în

alte oraşe austriece, o parte din profesori şi studenţi au fost

mobilizaţi pe front.

File de istorie

91

După plecarea definitivă a armatei ruse din Cernăuţi, în

august 1917, autorităţile austriece au demarat pregătirile pentru

începerea noului an de învăţământ. Totuşi, cursurile la Universitate

au fost reluate parţial abia în mai 1918. La începutul lunii mai a

revenit la Cernăuţi rectoratul şi o parte din profesori. În anul de

studii 1918/19, Universitatea din Cernăuţi a continuat să

funcţioneze ca o instituţie cu limba germană de instruire, cu acelaşi

corp profesoral. La 4 octombrie 1918, s-au desfăşurat alegerile

pentru ultimul rector al Universităţii austriece din Cernăuţi, care a

fost profesorul de teologie Vasile Tarnavschi. Din Senatul

Universităţii mai făceau parte prorectorul Caesar Pomeranz, decanii

Ştefan Saghin (la teologie), Hans von Frisch (drept) şi Eugen

Herzog (filosofie), prodecanii Vasile Gheorghiu, Paul Leder şi

Sextil Puşcariu, senatorii Ferdinand Kogler şi August von

Böhmersheim167

.

Astfel, Senatul Academic al Universităţii din Cernăuţi era

constituit din 11 profesori (rectorul şi prorectorul universităţii,

decanii şi prodecanii celor trei facultăţi şi câte un senator din partea

fiecărei facultăţi). Această modalitate de alegere a Senatului

Academic asigura reprezentarea proporţională a celor trei facultăţi

şi continuitatea în activitate. Totodată, fiecare profesor titular de la

cele trei facultăţi avea posibilitatea reală să fie ales rector, decan

sau senator şi să participe activ la conducerea Univeristăţii.

Tabelul nr. 1. Rectorii şi prorectorii Universităţii din

Cernăuţi (1875–1914)

Anul Rector Prorector

1875/76 Constantin Tomașciuc Eusebiu Popovici

1876/77 Ferdinand Zieglauer Constantin Tomașciuc

1877/78 Vasile Mitrofanovici Ferdinand Zieglauer

1878/79 Friedrich Schuler von Libloy Vasile Mitrofanovici

167

Personalstand der Franz Josephs-Universität zu Czernowitz im

Studienjahre 1918/1919, Czernowitz, 1919, p. 3.


92

1879/80 Alois Handl Friedrich Schuler von Libloy

1880/81 Eusebiu Popovici Alois Handl

1881/82 Alois Goldbacher Eusebiu Popovici

1882/83 Friedrich Kleinwächter Eusebiu Popovici

1883/84 Vasile de Repta Friedrich Kleinwächter

1884/85 Johann Wrobel Vasile de Repta

1885/86 Carl Hiller Johann Wrobel

1886/87 Vitus Graber Carl Hiller

1887/88 Josef Heinrich Singer Vitus Graber

1888/89 Constantin Popovici Josef Heinrich Singer

1889/90 Emil Kaluzniacki Constantin Popovici

1890/91 Friedrich Schuler von Libloy Emil Kaluzniacki

1891/92 Richard Pribram Friedrich Schuler von Libloy

1892/93 Emilian Voiuţchi Richard Pribram

1893/94 Friedrich Kleinwächter Emilian Voiuţchi

1894/95 Alois Handl Friedrich Kleinwächter

1895/96 Eusebiu Popovici Alois Handl

1896/97 Julius Roschmann-Hörburg Eusebiu Popovici

1897/98 Isidor Hilberg Julius Roschmann-Hörburg

1898/99 Arthur Skedl Isidor Hilberg

1899/00 Ferdinand Zieglauer Arthur Skedl

1900/01 Franz Hauke Ferdinand Zieglauer

1901/02 Emilian Voiuţchi Franz Hauke

1902/03 Rudolf Scharizer Emilian Voiuţchi

1903/04 Walter Hörmann zu Hörbach Rudolf Scharizer

1904/05 Teodor Tarnavschi Walter Hörmann zu Hörbach

1905/06 Sigmund Herzberg-Fränkel Teodor Tarnavschi

1906/07 Eugen Ehrlich Sigmund Herzberg-Fränkel

1907/08 Eugen Kozak Eugen Ehrlich

1908/09 Carl Zelinka Eugen Kozak

1909/10 Karl Adler Carl Zelinka

1910/11 Mathias Friedwagner Karl Adler

1911/12 Ştefan Saghin Johannes Kromayer

1912/13 Raimund Friedrich Kaindl Ştefan Saghin

1913/14 Hans von Frisch Raimund Friedrich Kaindl

1914/15 Cäsar Pomeranz Hans von Frisch

File de istorie

93

Surse:

1875–1900 – Anton Norst, Alma mater Francisco-Josephina,

Czernowitz 1900, p. 23–40;

1900/01 – 1903/04 – din Bukowinaer Post, Nr. 1014 (3 iulie 1900),

p. 2; Nr. 1162 (23 iunie 1901), p. 4; Nr. 1348 (4 septembrie 1902),

p. 4; Nr. 1469 (23 iunie 1903), p. 2;

1904/05 – 1914/15 – din Czernowitzer Allgemeine Zeitung, Nr. 149

(28 iunie 1904), p. 4; Nr. 446 (27 iunie 1905), p. 3; Nr. 739





(27 iunie 1914), p. 4–5.

Tabelul nr. 2. Decanii şi prodecanii Facultăţii de Teologie

Ortodoxă

Anul Decan Prodecan

1875/76 Vasile Mitrofanovici Isidor de Onciul

1876/77 Isidor de Onciul Vasile Mitrofanovici

1877/78 Eusebiu Popovici Isidor de Onciul

1878/79 Vasile de Repta Eusebiu Popovici

1879/80 Miron M. Călinescu Vasile de Repta

1880/81 Alexie Comoroşan Miron M. Călinescu

1881/82 Constantin Popovici Alexie Comoroşan

1882/83 Vasile Mitrofanovici Constantin Popovici

1883/84 Eusebiu Popovici Vasile Mitrofanovici

1884/85 Isidor de Onciul Eusebiu Popovici

1885/86 Vasile de Repta Isidor de Onciul

1886/87 Constantin Popovici Vasile de Repta

1887/88 Isidor de Onciul Constantin Popovici

1888/89 Vasile de Repta Isidor de Onciul

1889/90 Eusebiu Popovici Vasile de Repta

1890/91 Emilian Voiuţchi Eusebiu Popovici

1891/92 Isidor de Onciul Emilian Voiuţchi

1892/93 Constantin Popovici Isidor de Onciul


94

1893/94 Vasile de Repta Constantin Popovici

1894/95 Eusebiu Popovici Vasile de Repta

1895/96 Emilian Voiuţchi Vasile de Repta

1896/97 Isidor de Onciul Emilian Voiuţchi

1897/98 Constantin Popovici Emilian Voiuţchi

1898/99 Teodor Tarnavschi Constantin Popovici

1899/00 Emilian Voiuţchi Teodor Tarnavschi

1900/01 Teodor Tarnavschi Emilian Voiuţchi

1901/02 Eusebiu Popovici Teodor Tarnavschi

1902/03 Teodor Tarnavschi Eusebiu Popovici

1903/04 Emilian Voiuţchi Teodor Tarnavschi

1904/05 Eusebiu Popovici Emilian Voiuţchi

1905/06 Vasile Găină Eusebiu Popovici

1906/07 Eugen Kozak Vasile Găină

1907/08 Ştefan Saghin Eusebiu Popovici

1908/09 Vasile Tarnavschi Ştefan Saghin

1909/10 Vasile Gheorghiu Vasile Tarnavschi

1910/11 Teodor Tarnavschi Vasile Gheorghiu

1911/12 Vasile Tarnavschi Teodor Tarnavschi

1912/13 Vasile Gheorghiu Vasile Tarnavschi

1913/14 Constantin Popovici Vasile Gheorghiu

1914/15 Emilian Voiuţchi Constantin Popovici

Surse:



1900/01 – 1903/04 – din Bukowinaer Post, Nr. 1014 (3 iulie

1900), p. 2; Nr. 1162 (23 iunie 1901), p. 4; Nr. 1348

(4 septembrie 1902), p. 4; Nr. 1469 (23 iunie 1903), p. 2;

1904/05 – 1914/15 – din Czernowitzer Allgemeine Zeitung,

Nr. 149 (28 iunie 1904), p. 4; Nr. 446 (27 iunie 1905), p. 3;





Nr. 3481 (27 iunie 1914), p. 4–5.

File de istorie

95

Tabelul nr. 3. Decanii şi prodecanii Facultăţii de Drept

Anul Decan Prodecan

1875/76 Friedrich Schuler von Libloy Friedrich Kleinwächter

1876/77 Friedrich Kleinwächter Friedrich Schuler von Libloy

1877/78 Friedrich Vering Friedrich Kleinwächter

1878/79 Friedrich Kleinwächter Friedrich Vering

1879/80 Constantin Tomașciuc Friedrich Kleinwächter

1880/81 Friedrich Schuler von Libloy Constantin Tomașciuc

1881/82 Friedrich Schuler von Libloy Constantin Tomașciuc

1882/83 Carl Hiller Friedrich Schuler von Libloy

1883/84 Friedrich Schuler von Libloy Carl Hiller

1884/85 Friedrich Kleinwächter Friedrich Schuler von Libloy

1885/86 Constantin Tomașciuc Friedrich Kleinwächter

1886/87 Heinrich Singer Constantin Tomașciuc

1887/88 Carl Hiller Constantin Tomașciuc

1888/89 Ernst Hruza Carl Hiller

1889/90 Friedrich Schuler von Libloy Ernst Hruza

1890/91 Friedrich Kleinwächter Ernst Hruza

1891/92 Carl Hiller Friedrich Kleinwächter

1892/93 Julius Roschmann-Hörburg Carl Hiller

1893/94 Arthur Skedl Julius Roschmann-Hörburg

1894/95 Friedrich Schuler von Libloy Arthur Skedl

1895/96 Carl Hiller Arthur Skedl

1896/97 Friedrich Kleinwächter Carl Hiller

1897/98 Franz Hauke Friedrich Kleinwächter

1898/99 Alfred von Halban Franz Hauke

1899/00 Hans Groß Alfred von Halban

1900/01 Walter Hörmann zu Hörbach Hans Groß

1901/02 Eugen Ehrlich Walter Hörmann zu Hörbach

1902/03 Karl Adler Eugen Ehrlich

1903/04 Adolf Lenz Karl Adler

1904/05 Friedrich Kleinwächter Adolf Lenz

1905/06 Julius Roschmann-Hörburg Friedrich Kleinwächter

1906/07 Walter Hörmann zu Hörbach Julius Roschmann-Hörburg

1907/08 Karl Adler Walter Hörmann zu Hörbach

1908/09 Eugen Ehrlich Karl Adler

1909/10 Ferdinand Kogler Eugen Ehrlich


96

1910/11 Georg Petschek Ferdinand Kogler

1911/12 Eugen Ehrlich Georg Petschek

1912/13 Julius Roschmann-Hörburg Eugen Ehrlich

1913/14 Josef Mauczka Julius Roschmann-Hörburg

1914/15 Paul Leder Josef Mauczka

Surse:




1900), p. 2; Nr. 1162 (23 iunie 1901), p. 4; Nr. 1348








Nr. 3481 (27 iunie 1914), p. 4–5.

Tabelul nr. 4. Decanii şi prodecanii Facultăţii de Filosofie

Anul Decan Prodecan

1875/76 Johann Wrobel Ferdinand Zieglauer

1876/77 Alois Goldbacher Johann Wrobel

1877/78 Alois Handl Alois Goldbacher

1878/79 Ferdinand Zieglauer Alois Handl

1879/80 Vitus Graber Ferdinand Zieglauer

1880/81 Johann Loserth Vitus Graber

1881/82 Josef Strobl Johann Loserth

1882/83 Ferdinand Zieglauer Josef Strobl

1883/84 Richard Pribram Ferdinand Zieglauer

1884/85 Johann Loserth Richard Pribram

1885/86 Anton Waßmuth Johann Loserth

1886/87 Emil Kaluzniacki Anton Waßmuth

1887/88 Friedrich Becke Emil Kaluzniacki

File de istorie

97

1888/89 Theodor Gartner Friedrich Becke

1889/90 Vitus Graber Theodor Gartner

1890/91 Johann Wrobel Vitus Graber

1891/92 Isidor Hilberg Johann Wrobel

1892/93 Anton Puchta Isidor Hilberg

1893/94 Alois Handl Anton Puchta

1894/95 Stefan Smal-Stocki Anton Puchta

1895/96 Ottokar Tumlirz Stefan Smal-Stocki

1896/97 Rudolf Scharizer Ottokar Tumlirz

1897/98 Anton Puchta Rudolf Scharizer

1898/99 Ferdinand Löwl Anton Puchta

1899/00 Oswald Zingerle

Summersberg

Ferdinand Löwl

1900/01 Sigmund Herzberg-Fränkel Oswald Zingerle Summersberg

1901/02 Carl Zelinka Sigmund Herzberg-Fränkel

1902/03 Ernst Kalinka Carl Zelinka

1903/04 Mathias Friedwagner Carl Zelinka

1904/05 Stefan Smal-Stocki Mathias Friedwagner

1905/06 Johannes Kromayer Stefan Smal-Stocki

1906/07 Raimund Friedrich Kaindl Johannes Kromayer

1907/08 Michael Radovic Raimund Friedrich Kaindl

1908/09 Freidrich Czapek Michael Radovic

1909/10 Julius Jüthner Freidrich Czapek

1910/11 Wladimir Milkowicz Julius Jüthner

1911/12 Josef Geitler Armingen Wladimir Milkowicz

1912/13 August Böhm Böhmersheim Josef Geitler Armingen

1913/14 Josef Plemely August Böhm Böhmersheim

1914/15 Sextil Puşcariu Josef Plemely

Surse:




1900), p. 2; Nr. 1162 (23 iunie 1901), p. 4; Nr. 1348






98




Nr. 3481 (27 iunie 1914), p. 4–5.

Tabelul nr. 5. Senatorii Universităţii din Cernăuţi

Anul Facultatea de

Teologie Facultatea de Drept

Facultatea de

Filosofie

1875/76 Alexie

Comoroşan

Raban von Canstein Emil Kaluzniacki

1876/77 Alexie

Comoroşan


1877/78 Alexie

Comoroşan


1878/79 Constantin

Popovici

Constantin Tomaș

ciuc

Josef Strobl

1879/80 Constantin

Popovici

Raban von Canstein Josef Strobl

1880/81 Constantin

Popovici

Carl Hiller Josef Strobl

1881/82 Isidor de Onciul Emil Schrutka-

Rechtenstam

Alexander Supan


Rechtenstam

Alexander Supan


Rechtenstam

Alexander Supan

1884/85 Constantin

Popovici

Alexander Grawein Friedrich Becke

1885/86 Constantin

Popovici

Alexander Grawein Friedrich Becke

1886/87 Emilian Voiuţchi Alexander Grawein Friedrich Becke

1887/88 Emilian Voiuţchi Arthur Skedl Theodor Gartner

1888/89 Emilian Voiuţchi Arthur Skedl Ferdinand Löwl

1889/90 Emilian Voiuţchi Arthur Skedl Ferdinand Löwl

1890/91 Vasile de Repta Carl Hiller Ioan Sbiera

1891/92 Vasile de Repta Alexander Grawein Ioan Sbiera

1892/93 Vasile de Repta Franz Hauke Ioan Sbiera

File de istorie

99

1893/94 Eusebiu Popovici Franz Hauke Richard Pribram

1894/95 Constantin

Popovici

Franz Hauke Richard Pribram

1895/96 Constantin

Popovici

Franz Hauke Richard Pribram

1896/97 Constantin

Popovici

Alfred von Halban Ferdinand Zieglauer

1897/98 Teodor

Tarnavschi

Alfred von Halban Ferdinand Zieglauer

1898/99 Eusebiu Popovici Julius Roschmann-

Hörburg

Ferdinand Zieglauer

1899/00 Vasile Găină Julius Roschmann-

Hörburg

Carl Zelinka


Hörburg

Carl Zelinka


Hörburg

Ernst Kalinka

1902/03 Vasile Găină Franz Hauke Mathias

Friedwagner

1903/04 Vasile Găină Franz Hauke Johannes Kromayer

1904/05 Vasile Găină Franz Hauke Johannes Kromayer

1905/06 Eugen Kozak Josef Lukas Julius Jüthner

1906/07 Ştefan Saghin Josef Lukas Julius Jüthner

1907/08 Vasile

Tarnavschi

Josef Lukas Julius Jüthner

1908/09 Vasile

Gheorghiu

Josef Lukas Julius Jüthner

1909/10 Dionys

Jeremijczuk

Adolf Lenz Josef Geitler

Armingen

1910/11 Dionys

Jeremijczuk

Karl Lamp Josef Geitler

Armingen

1911/12 Vasile

Gheorghiu

Josef Mauczka August

Böhmersheim

1912/13 Constantin

Popovici

Josef Mauczka Karl Alfons Penecke

1913/14 Emilian Voiuţchi Otto von Dungern Karl Alfons Penecke

1914/15 Vasile

Tarnavschi

Otto von Dungern August

Böhmersheim


100

Surse:




1900), p. 2; Nr. 1162 (23 iunie 1901), p. 4; Nr. 1348








Nr. 3481 (27 iunie 1914), p. 4–5.

File de istorie

101

Evoluția învățământului din comuna Ciudei

Societatea culturală „Anastasia” ( „Învierea”)

din satul Ciudei

Adrian ILIUȚ,

președintele Societății Culturale „Anastasia”

(„Învierea”) din Ciudei, fostul județ Storojineț

Comuna Ciudei168, actualmente aflată în componența

raionului Storojineț, regiunea Cernăuți, Ucraina, a cunoscut diferite

stăpâniri de-a lungul istoriei. Acest fapt se reflectă și în evoluția

învățământului din această localitate nord-bucovineană.

Perioada austriacă

Ca rezultat al celor opt războaie ruso-turce purtate pe

teritoriul Moldovei medievale în secolele XVIII-XIX, s-au format

două noi provincii istorice: Bucovina și Basarabia. În urma

Războiului ruso-turc din anii 1768–1774, Moharhia Habsburgică a

anexat partea de nord-vest a Moldovei, numită ulterior Bucovina.

Suprafața Bucovinei era de 10,441 km2, iar numărul populației la

1774 era de cca 75 000 locuitori.

Pe parcursul celor 144 de ani de stăpânire austriacă,

Bucovina a cunoscut trei perioade diferite de administrare. După

anexare, în acest teritoriu a fost instituită o administrație militară,

care a durat 12 ani. În toamna anului 1786, Bucovina a fost inclusă

în componența Galiției, ca al XIX-lea cerc administrativ. Perioada

administrației galițiene (1786–1848) a fost cea mai nefastă pentru

Bucovina. Capitala Galiției era orașul Lvov (Lemberg) și era

administrată în special de polonezi. Revoluțiile din țările europene,

deci și din Austria, de la 1848, au avut o importanță mare pentru

168

Comuna Ciudei este formată din satele Ciudei şi Crăsnişoara Nouă.


102

populația Bucovinei169

. S-a anulat administrația galițiană și s-a

acordat Bucovinei un statut de autonomie. Dar abia în 1861,

Bucovina a obținut definitiv statutul de ducat autonom. Pe parcursul

anului 1867, Imperiul Habsburgic a devenit dualist în sensul că

teritoriul țării a fost împărțit în două părți:

• Cisleitania, administrată de Austria. Bucovina făcea parte

din acest teritoriu al țării;

• Transleitania, administrată de unguri.

Din acest moment statul a început să se numească Austro-

Ungaria, denumire care s-a menținut până în noiembrie 1918.

Dezvoltarea învățământului primar în noua provincie

austriacă Bucovina a început în anii 80 ai sec. al XVIII-lea, când

împărat al Imperiului Habsburgic a fost fiul împărătesei Maria-

Tereza (1740–1780) – Iosif II (1780–1790). Să menționăm că

învățământul primar a existat și până la 1774 în două forme: școli

pe lângă mănăstiri și instruirea privată în familii înstărite.

Primul document referitor la organizarea învățământului în

satele bucovinene este corespondența episcopiei Bucovinei cu

gubernatorul Galiției de la sf. sec. XVIII (fig. 1).

Prima atestare documentară a înființării unei școli triviale în

localitatea Ciudei se referă la anul 1816. În această școală se învăța

a citi, a scrie și aritmetica. Învățător era dascălul bisericii, și

totodată se predau cunoștințe de religie.

169

Ungureanu Constantin, Învăţământul primar din Bucovina

(1774-1918), Chişinău: Civitas, 2007, p. 5.

File de istorie

103

Fig. 1. Scrisoare din corespondenţa referitoare la dezvoltarea

învăţământului

Dacă primele discipline enumerate erau comune pentru toți

elevii, religia se preda separat. Școala era mixtă, româno-germană.

Copiii evrei și nemți învățau în clasele germane, dar ei erau de

religie diferită. Școala funcționa într-o încăpere închiriată.

Dar până la înființarea școlilor triviale, puține la număr la


104

început, pe teritoriul statului Austria existau așa-numitele școli

ambulante și învățători ambulanți care lucrau prin sate în perioada

iernii, învățând copiii țăranilor înstăriți să citească și să scrie (în

limbile germană, română, poloneză), precum și predând aritmetica

în timpul liber de la munca agricolă.

Interesant este faptul că Biserica și administrația Ținutului au

format un fond special pentru susținerea învățământului, în care

anual se vărsa o anumită sumă de bani. Încă din 1789, Ministerul

Cultelor și al Învățământului trimiteau în noua provincie austriacă

învățători din Transilvania, care cunoșteau limbile germană, latină

și română.

Mai târziu, învățători și preoți erau pregătiți în două școli din

orașele Suceava și Cernăuți. În 1849, în Bucovina a fost fondat

Consiliul școlar din Ținut170

.

Între anii 1817–1837 s-a purtat o corespondență intensă între

administrația parohiei Ciudei și consistoriul eparhial al Bucovinei

din Cernăuți privind necesitatea construirii unui local de școală în

Ciudei171

. La 1837, s-a aprobat documentația necesară (fig. 2). În

1844, școala cu două săli de clasă pentru 100 de elevi și locuința

pentru învățător a fost terminată.

Școala veche se afla unde în prezent sunt cabinetul

directorului, cancelaria și clasele învecinate. Primul învățător al

școlii despre care avem date a fost Anton Gribovski, care, în

1823, face o plângere la Consistoriul arhiepiscopal din Cernăuți

împotriva preotului parohial din sat pentru sechestrarea unui cal al

său.

O altă menționare a existenței școlii din s. Ciudei o găsim în

corespondența dintre Consistoriul episcopal din Cernăuți și

guvernământul din Lemberg (Lvov) privind posibila transferare a

școlii din Ciudei în s. Crasna (1821)172

.

170

St. Smali-Stoţki, Bukovinskaia Rusi, 1897. 171

La Arhiva de stat din Cernăuţi, Fond-1263-1-28. 172

Arhiva de stat din Cernăuţi, F-1-2-1746.

File de istorie

105

Fig.2. Planul şcolii din Ciudei (1837)

Probabil că școala a fost totuși mutată, pentru că în

1839 găsim în Arhiva regională Cernăuți un document al

Departamentului cameral Jucika despre transferul școlii din satul

Crasna-Putna la Ciudei173

.

La 24.02.1833 în Ciudei locuiau 198 familii cu 977 suflete174

,

dar puțini copii frecventau școala. Tot în această perioadă de timp

s-a discutat despre stabilirea cheltuielilor bisericii „Sf. Nicolaie” din

Ciudei și a salariului preotului paroh, care preda religia în școala

trivială (1835–1841)175

.

În anul 1848, ziarul Bucovina din Cernăuți a publicat un

articol de fond intitulat Școlile populare din Bucovina, în care se

173

Ibidem, F-1,O-1, 6323. 174

Arhiva de stat din Cernăuţi, fond 1, inv. 1, dosar 6309. 175

Ibidem, fond 1, inv. 1, dosar 7128.

https://ciudei.files.wordpress.com/2015/12/scoal1.png


106

descria starea deplorabilă a învățământului primar în provincie176

.

În acest an în ținut existau 6 școli-model și 34 școli triviale.

În total 40 de școli, deși în Bucovina erau atunci 283 de parohii cu

20 de biserici filiale ortodoxe, 7 parohii cu 14 capelanate romano-

catolice, 2 parohii cu 12 capelanate greco-catolice, în total – 292 de

parohii cu 46 de biserici filiale (20 filiale ortodoxe și 26 romano și

greco-catolice). Și aceasta, fără a lua în considerație comunitatea

mozaică. Se menționa în acest articol și frecventarea foarte slabă a

școlilor existente. Astfel, la Boian cu 4 114 locuitori erau doar

58 de școlari, la Molodia – 2 887 locuitori și 37 de elevi, la Ciudei –

2 085 locuitori și 34 de elevi, Cuciurul Mare – 5373 locuitori și

doar 20 de școlari177

.

Evenimentele revoluționare din 1848 au contribuit la

relansarea procesului de învățământ în Bucovina. Pentru

învățământul primar bucovinean o mare importanță a avut ordinul

ministerial nr. 9411, din 23.02.1850, prin care s-a decis trecerea

școlilor din localitățile cu parohii ortodoxe de sub autoritatea

Consistoriului catolic din Galiția (Lemberg) sub controlul

Consistoriului ortodox din Cernăuți. Dar acest transfer s-a

desfășurat foarte lent – a durat 15–22 de ani. Din corespondența

dintre mandatarul cameral (Primăria) s. Ciudei cu guvernatorul

Galiției aflăm că în sat trebuiau adăugate noi săli de clasă, deoarece

crescuse numărul de copii de vârstă școlară178

.

Cu toate acestea, numărul elevilor în 1865 era scăzut, atât în

Ciudei, cât și în alte sate din împrejurimile Storojinețului (tab.1).

Școala din Ciudei nu era inclusă în această listă, fiindcă nu era

subordonată Consistoriului ortodox din Cernăuți.

176

Ungureanu Constantin, Învăţământul primar din Bucovina (1774-

1918), p. 41. 177

Ibidem, p. 41. 178

Arhiva de stat din Cernăuţi, fond 1, inv. 2, dosar 11205.

File de istorie

107

Tabelul 1. Școlile primare ortodoxe din Bucovina (din

actualul raion Storojineț), subordonate Consistoriului ortodox, în

anul 1865

No. Localitatea Locuitori

ortodocși Elevi Numele învățătorului

1 Storojineț 2084 54 Vasile Grigorovici

2 Cuciurul Mare 6439 7 Ioan Danalaki

3 Banila Mold. 2100 12 Ioan Popescul

4 Pătrăuții de Jos 1826 15 Ioan Ilasievici

5 Panca 1682 40 Vasile Marko

6 Jadova 2336 36 Ioan Sorocean

7 Costești 2180 30 Grigore Lastowiecki

8 Broscăuți 2758 24 Eugen Braha

Sursa:

Schematismus der Bukowinaer gr.or. Diocese fur das Jahr

1865, Czernowitz.

Lista din tabelul nr. 1 nu este completă, fiindcă după aceeași

sursă, în 1865, în toată Bucovina funcționau 104 școli primare

ortodoxe, dintre care 100 școli triviale cu 107 învățători179

. La cele

100 de școli triviale învățau 2 614 elevi (cca 26 elevi la o școală!).

Mai mult decât probabil, unele școli duceau lipsă de învățători. De

exemplu, în protopopia Putilei erau 9 școli triviale, dar numai

5 învățători. De asemenea, în protopopia Nistru, la 15 școli erau

11 învățători. O asemenea situație era și în protopopiile Storojineț,

Coțmani, din partea de Nord a Bucovinei. Cel mai bine erau

frecventate școlile din Zastavna (68 elevi), Storojineț (54 elevi),

Vașcăuți și Ispas – câte 50 elevi. Foarte slab erau frecventate școlile

din Cuciurul Mare, Rarancea și Lujeni – câte 7 elevi. La Voloca era

doar un elev. Cuciurul Mare, cel mai mare sat din Bucovina, cu

2 parohii ortodoxe și 6439 de credincioși avea doar 7 copii

școlarizați.

179

Constantin Ungureanu, Învăţământul primar din Bucovina

(1774-1918), p. 48.


108

În anul 1865, la școlile primare din Bucovina activau 287 de

învățători, din care 278 bărbați și doar 9 femei. Dintre elevii școlilor

primare aprox. 65% erau băieți și doar 35% – fete.

În Ciudei, în anul 1868, mai puțin de 15% din copiii de vârstă

școlară erau elevi, situația fiind asemănătoare și în satele vecine

(tab. 2).

Tabelul 2. Situația privind încadrarea copiilor în învățământ

în Ciudei, Crasna și Igești, 1868

Localitatea Nr.de

familii Suflete

Copii de

școală Elevi Băieți Fete

Ciudeiu 311 1554 191 28 28 0

Crasna 668 2781 315 50 42 8

Igești 550 2445 202 6 6 0

Pentru ameliorarea situației din învățământ, guvernul austriac

a emis o nouă lege intitulată Reichsvolksschulgesets (14.5.1869)180

.

Conform noii legi, școlile erau împărțite în două grupe:

1. Școli publice (de Stat);

2. Școli private.

Până la 25.5.1868, școlile populare erau subordonate

Bisericii.

Potrivit unei statistici școlare din anul 1894, în comuna

Ciudei erau 362 copii de vârstă școlară (183 băieți și 179 fete).

După limba maternă, 251 copii erau români, 106 germani,

4 polonezi și un ucrainean, iar după confesiuni, 251 erau ortodocși,

69 mozaici, 42 romano-catolici. În sat exista o școală cu două clase,

construită în 1875 și deschisă în 1876. Această școală, cu limbile de

predare română și germană, era frecventată de 156 elevi (98 băieți

și 58 fete). Diriginte al școlii era Gheorghe Braha, născut în Crasna

Ilschi. În școală mai activa Gheorghe Gafenco (din Pătrăuți), iar

învățători de religie erau Valentin Puchala (pentru copiii romano-

catolici) și Nicolai Carauș (pentru elevii ortodocși). În același an,

180

Constantin Ungureanu, Învăţământul primar din Bucovina

(1774-1918), p. 54.

File de istorie

109

funcționa o școală, de limbă germană, la Huta Nouă. În acest sat

erau 85 copii de vârstă școlară (41 băieți și 44 fete), dintre care

67 germani, 16 ucraineni și 2 români, iar după confesiuni –

64 romano-catolici, 18 ortodocși și 3 mozaici. școala cu o clasă,

construită în 1873, era frecventată de 80 elevi (37 băieți și 43 fete).

Diriginte al școlii era Julius Imsel, originar din Crasna Putna181

.

În anul 1904, directorul școlii mixte germano-române din

Ciudei era Braha Gheorghe, născut la 7.4.1854, originar din Crasna.

Alt învățător se numea Ioan Țareviciu. Anul următor, în 1905,

învățător în Ciudei a fost numit Paul Cuciureanu.

În anul școlar 1912–1913, la Ciudei funcționa o școală mixtă,

cu 10 clase germano-române. La această școală erau instruiți 540 de

elevi (310 ortodocși, 125 mozaici, 103 romano-catolici, un greco-

catolic și un evanghelic). După limba maternă, cei mai mulți elevi

erau români (310) și vorbitori de germană (214), urmați de

15 polonezi și un ucrainean. Diriginte al școlii erau Olinic Dumitru.

Tot atunci, la Huta Nouă exista o școală mixtă, cu 2 clase germane

și o clasă română. Școala respectivă era frecventată de 139 elevi

(82 romano-catolici și 57 ortodocși), care, după limba maternă, erau

82 germani și 57 români. Diriginte al școlii era Mykytynski Karl182

.

În timpul Primului Război Mondial, nordul Bucovinei a fost

de trei ori sub ocupația armatelor ruse. Ultima ocupație a fost de

lungă durată și a durat un an (vara 1916 – sf. lui iulie 1917).

Autoritățile militare ruse au permis reluarea învățământului în

septembrie 1916. Dispunem de un document din 2 februarie 1917,

în care este oglindită starea clădirilor școlilor, dacă erau sau nu

învățători, dacă școala dispunea de materiale didactice, lemne de

foc, care era limba de predare și numărul de copii de vârstă școlară

– băieți și fete aparte.

181

Ibidem, p. 246. 182

Ibidem, p. 284–285.


110

Perioada românească

În noiembrie 1918, Bucovina s-a reunit cu România, fiind

instaurată o nouă administrație.

Într-un document oficial emis la Storojineț la 26 august

1922, cu nr. 3012/22, se publică un raport asupra situației școlilor și

claselor după limba de predare pe anii 1918 (sub administrația

austriacă) și 1922 (fig. 4).

În baza emisului Consiliului școlar al țării, din 9.10.1919,

№12819, școala primară de 6 clase din Ciudei s-a împărțit într-o

secție română și una germană. Nefiind un edificiu separat, secția

germană a rămas sub o conducere cu secția română. Abia în

decursul anului școlar secția germană a fost adăpostită într-o casă

particulară în cătunul Cornișor. În 1921 se vorbea deja despre

desființarea clasei germane și trecerea ei la predarea în limba

română. Dar în 1923, secția germană încă exista.

Fig. 3. Colectivul pedagogic a școlii Ciudei-centru în 1928–1930.

În mijloc – directorul Popescu

https://ciudei.files.wordpress.com/2015/12/invatatori-1928-1930.jpg

File de istorie

111

Fig. 4. Situația școlilor din județul Storojineț după limba de predare și

numărul elevilor, 1918 și 1922

În perioada dificilă de după Primul Război

Mondial, Corporația meseriașilor din ocolul (plasa) Ciudei s-a

adresat Guvernului României cu rugămintea de a deschide o școală

de meserii în localitate. În scrisoare se menționează că de ocolul

Ciudei țin 16 comune cu 31.000 suflete. Adresa a fost semnată la

3.3.1924.

Peste o lună după adresarea la Ministrul Muncii,

Cooperațiunii și Ocrotirii sociale, dl. N. Chirculescu, Prefectura

județului Storojineț cere de la Primăria comunei Ciudei motivarea

unei asemenea dorințe și dacă localitatea dispune de un local


112

potrivit. La această adresare a Prefecturii jud. Storojineț, 18 aprilie

1924 primarul s. Ciudei P. Bândiul răspunde:

„România

Primăria Ciudeiu

Nr. 368 / 1924 april 18

Cătră

Prefectura judeţului Storojineţ

La ordinul D. Voastră din 03.04.194, nr. 3293, am onoarea a

vă raporta, cum că populaţia doreşte înfiinţarea unei şcoli de

meserii, şi chiar este şi lipsă, de înfiinţarea unei atare şcoli, în

comuna noastră.

În scopul acesta se află o clădire, care după reparaţie ar fi

potrivită pentru curs şi ateliere, cât şi pentru locuit.

Primar: P. Bândiul (Ştampila)”

La 1925 în comuna Ciudei existau 3 școli:

1) Școala Ciudei-Centru – 6 clase;

2) Școala Crasnișoara Nouă – 2 clase

3) Școala Cornișor – 2 clase.

Comuna Ciudei era alcătuită din 795 familii, în care intrau

1382 bărbați și 1453 femei, total populație – 2835. În anul

1926, activau următorii învățători în comuna Ciudei:

Învățători la școala Ciudei-Centru La Crasnișoara Nouă:

1. Popescu Gheorghe (1876–

27.7.1934)

clasa română – Luchian Ilie

2. Popescu Teofila clasele germane – Mykytynschi Carl

3. Fleminger Amalia Bailec Elena

4. Neagu Mihai

5. Chilei Matrona

6. Nichitovici Aspazia

7. Onufrei Eleonora

8. Repta Domnica

9. Moșac Olga

10. Șaina Valeria

File de istorie

113

Școala Ciudei-Centru a devenit școală politehnică începând

cu 1925–1926, când s-a introdus lucrul de mână la fete și

deprinderile de meserii (tâmplăria, împletitul cu nuiele, lucrul cu

metalul) la băieți. Organizatori ai instruirii prin muncă au fost

Axintie Adam, inspector pe plasa Flondor județul Storojineț, și

Ștefanesa Lazăr, îndrumătoare la fete183

.

În anul 1935, asigurarea cu învățători în comuna Ciudei era

următoarea:

Școala de 7 clase (din

1927) Ciudei-Centru Școala din Cornișor

Școala

din Crasnișoara

Nouă

1. Neagu Mihai –

director, căsătorit

2. Moșac Nicolai

3. Dașchevici Gheorghe – căsătorit

4. Miglei Orest

5. Voitec Elena – desenul

6. Chilei Matrona –

căsătorită – cântul

7. Șaina Valeria – căsăt.

8. Lemnii Melania –

căsătorită

9. Repta Domnica –

căsătorită

10. Cunțelman

Eleonora – căsătorită

11. Moșac Olga –

căsăt. – preda hacluitul

12. Burla Eufrozina –

căsătorită

13. Vasilescu Nicu –

căsătorit

14. Vasilescu

Ștefania – căsătorită

15. Vântu Serghie

16. Popovici Elena

1. Cunțelman Iacob

– căsătorit

2. Popescu Maria –

căsătorită

3. Ședlovschi Lidia

4. Neagu Ecaterina

1. Mancovschi Isidor

– căsătorit

2. Mânzatu Ioan

3. Staroșciuc Silvia –

căsătorită

4. Mancovschi Teofil

– căsătorit

5. Jalobă George

183

Arhiva de stat din Cernăuţi, fond Р – 497, inv. 1, dosar 2.


114

Lista de plată pe luna martie 1940 includea următorii

învățători în comuna Ciudei:

Școala Ciudei-Centru Școala

din Cornișor

Școala

din Crasnișoara Nouă

1. Vasilescu Nicu

2. Cunțelman Eleonora

3. Moșac Olga

4. Cunțelman Iacob

1. Rusu Gheorghe

2. Lemnii Melania

3. Nablaru Constantin

4. Mugureanu

Pelaghia

1. Condruț Nicolae

2. Clit Eufrosinia

3. Lazurcă Felicia

4. Anfrianu Gheorghe

5. Cniaschei Orest

6. Popescu Octavian

7. Vântu Serghie

8. Lazăr Vasile – învățător titular

9. Bândiu Nicolai Chilei Matrona

10. Repta Domnica – clase primare (1–4)

11. Vasilescu Ștefania

12. Petre Adela

13. Popovici Ștefan

14. Burla Eufrozina – preda bucătăria

15. Neagu Ecaterina – lucru manual (țesutul)

Odată cu ocuparea temporară a nordului Bucovinei în iunie

1940, fostele școli au fost desființate și s-a introdus sistemul de

învățământ sovietic. Majoritatea cadrelor didactice s-au refugiat sau

au fost repatriate în mod organizat (nemții) prin înțelegerea sovieto-

germană din septembrie 1939. Nu știm dacă în anul de învățământ

1.9.1940 – iunie 1941 în Ciudei a funcționat vreo școală.

În perioada 1940 – iunie 1941, în Ciudei, și în genere în

raioanele Storojineț și Hotin, școlile create sub administrația

română nu funcționau. În ianuarie 1941, sistemul de învățământ

românesc a fost reorganizat. Administrația de stat din regiunea

Cernăuți a reușit să deschidă doar 16 școli, din care 14 școli de

7 clase și doar 2 școli medii, cu 50 de clase și 1498 de elevi. Aceste

„realizări” sunt rezultatul hotărârii Biroului regional de partid al PC

(b) al Ucrainei din 23.12.1940, OblVNO (Secția regională de

învățământ) este obligat ca până la 1.2.1941 să includă în procesul

de învățământ cca 15 000 persoane.

File de istorie

115

Ulterior, până în primăvara anului 1941, toate școlile

existente în sistemul românesc: școlile primare (503 școli cu

69 056 elevi), gimnaziile (13 de profil comercial, industrial ș.a. cu

2 583 elevi), liceele (14 cu 8037 elevi), colegiile profesorale (3 cu

972 elevi) au fost reorganizate în cadrul sistemului sovietic în școli

primare, medii necomplete (cu 7 clase) și școli medii (cu

10 clase)184

(tabelul 3).

Tabelul 3. Situația învățământului din regiunea Cernăuți în

mai 1941

Denumirea școlii Numărul școlilor Numărul elevilor

Școli primare 371 48 903

Școli medii necomplete 138 45 715

Școli medii complete 27 13 952

Total 536 108 570

Sursa: Memorandumul Direcției regionale de învățământ,

1941 (Arhiva Muzeului din Ciudei)

În perioada ianuarie-mai 1941, a fost planificată și realizată

deschiderea a 406 școli cu limba de predare ucraineană, 10 școli cu

limba de predare rusă, 8 școli cu limba de predare evreiască,

1 școală cu predarea în limba poloneză, 114 școli cu limba de

predare „moldovenească”, deoarece glotonimul „român, românesc”

a fost scos din uz.

În 1940, pentru învățământul public în regiune au fost

repartizate 17 358 000 ruble (карбованці):

1. Pentru școli – 12 083 mii r.

2. Pentru instruirea celor adulți – 105 mii r.

3. Pentru lichidarea analfabetismului – 289 mii r.

4. Pentru învățători – 466 mii r.

184

Memorandumul Direcţiei regionale de învăţământ a Comitetului

regional al Partidului Comunist din Cernăuţi privind starea

învăţământului popular din regiune în I jum. a anului şcolar 1940-

1941 (Arhiva Muzeului din s. Ciudei).


116

5. Pentru instruirea politică – 506 mii r.

6. Pentru biblioteci – 387 mii r.â

7. Pentru conferințe – 166 mii r.

8. Pentru lucrul metodic – mii r185

.

În toamna anului 1941, la 15 septembrie, s-a început un nou

an de învățământ, deja sub administrație românească (deoarece

nordul Bucovinei fusese eliberat între timp). Din nou, în Ciudei au

început să activeze cele 3 școli. Școala Ciudei-Centru

avea 12 posturi de învățători și 329 de elevi. Școala avea 4 ha de

pământ. Școala primară Cornișor avea 3 posturi bugetare de

învățători și 152 de elevi înscriși. Dar școala era frecventată de

120 de elevi. Școala dispunea de 2 săli de clasă și o

cancelarie. Școala poseda 0,4 ha de teren și 4 ha de pământ în

Davideni, de care nu se folosea. Școala din Crasnișoara Nouă

avea 2 posturi de învățători și 40 de elevi înscriși. Școala e

frecventată de 36 de elevi. Școala are local propriu, cu 2 săli de

clasă și 2 cancelarii. Clădirea școlii este de lemn, acoperită cu

șindrilă. De asemenea, școala posedă 4 ha de teren în comuna

Davideni, teren pe care îl arendează. În ianuarie 1942, școala are

21 băieți și 19 fete. Directorul școlii este Ion Mânzatu, iar Emilia

Mânzatu – învățătoare186

. În toate cele 3 școli, în toamna

1941, cantinele școlare nu funcționează.

Școala Ciudei-Centru, la 5 ianuarie 1942, avea 5 săli de clasă

și 2 săli închiriate. Școala a fost construită din cărămidă, și

acoperită cu șindrilă (dranca). Corpul didactic al școlii Ciudei-

Centru era format din:

1. Vasilescu Nicu – învățător gradul I (din Dorohoi);

2. Neagu Mihai – învățător titular (din Broscăuți) ;

3. Vântu Serghie – învățător titular;

4. Lazăr Vasile – învățător titular;

5. Bândiu Nicolai – învățător de muncă (tâmplărie) ;

6. Chilei Matrona – învățător gradul I;

185

Arhiva regională de Partid a PC(b) din Ucraina, Fond 1–12–3;

Materiale din Muzeul s. Ciudei. 186

Arhiva regională-85а–3–45.

File de istorie

117

7. Repta Domnica – învățător gradul I;

8. Vasilescu Ștefania – învățător gradul II (din Broscăuți) ;

9. Burla Eufrozina – învățător gradul II;

10. Manoliu Ana – învățător de matematică;

11. Rațineu Verginia – educatoare la grădinița de copii;

12. Neagu Ecaterina (din Suceveni) ;

13. Dragan Teodor.

Școala era frecventată de 195 băieți și 175 fete.

Total: 370 elevi.

Toate școlile din Ciudei aveau nevoie de noi săli de clasă,

mobilă, manuale și caiete. Frecventarea școlilor era de cca 75%187

.

În acest regim, școlile au funcționat până în martie 1944, când

regiunea Cernăuți a devenit din nou sovietică.

Perioada sovietică

Odată cu ocuparea teritoriului românesc, autoritățile sovietice

au inclus satul Ciudei în componența raionului Storojineț, regiunea

Cernăuți, ultima formată din 3 părți (la 7.8.1940): Nordul

Bucovinei (6.050 km2), Nordul Basarabiei (1.660,1 km

2) și Ținutul

Herței (290 km2). Aceste procese au fost însoțite de represalii,

deportări, refugieri ale populației băștinașe. Astfel, dacă în august

1941 în Ciudei erau 3126 locuitori, atunci la 25.11.1945 populația a

fost estimată la 1027 de locuitori188. Deoarece în anul următor

456 de persoane s-au instalat cu traiul în Ciudei, în 1946 populația

satului a ațins cifra de 1624 oameni (698 bărbați, 926 femei).

Componența națională din anul 1946 constituia: români – 1540;

ucraineni – 28; polonezi – 33; ruși – 21; evrei – 2.

Problema instruirii populației a fost soluționată prin legea

despre instruirea generală obligatorie. În acest scop Comitetul

Central al Partidului bolșevic din Ucraina în 1945 a adoptat

hotărârea privind „Lichidarea analfabetismului la populația adultă

în regiunile Ucrainei de Vest”. Toți adulții, efectiv, au fost așezați

în băncile școlare. Învățătorii erau fie specialiști de breaslă, fie

persoane care au terminat 7 ani de școală. Autoritățile considerau în

187

Arhiva regională-85а-3-45. 188

v. Actul secţiei fiscale din Storojineţ din 25.11.1945.


118

acel moment că cei care nu cunoșteau alfabetul chirilic și nu

vorbeau în limba rusă erau analfabeți sau „cu puțină carte”. După

revenirea autorităților sovietice în 1944, ca limbă străină în școli se

studia limba germană, pe care o cunoșteau mulți locuitori din

Nordul Bucovinei. Limba franceză a fost introdusă în școlile

române treptat, începând cu anul școlar 1959–1960 în clasa a V-a,

ca apoi să treacă la clasele următoare.

Începând cu anul școlar 1945–1946, școala din Ciudei-Centru

nr. 1 își reia activitatea ca școală de 7 clase cu limbile de predare

„moldovenească” (cu alfabetul cirilic) și rusă, în clase paralele

române și rusești (ultimele au existat până în 1948).

Primul director de școală a fost numit evreul Șulman Iacob

Leib (se semna Lvovici). În anul următor a fost succedat în post de

alt director, Țintilă Emanuil Ilici, originar din comuna Banila pe

Siret (e vorba de Siretul Mic), care la prima sa atestare documentară

se numea Banila Moldovenească (la 1428). Țintilă Emanuil Ilici,

fost pilot-locotenent al Armatei române, care, în vara anului 1944 s-

a predat rușilor, în 1967 a fost numit director al Școlii medii

nr. 2 din s. Ciudei (cu limba rusă de predare).

Școala primară din cătunul Cornișor (s. Ciudei), cunoscută

ulterior ȘM nr. 3 (școală de 9 clase până în ziua de azi) și-a reluat

activitatea în 1945 ca filială a ȘM nr. 1 din Ciudei-Centru, având

același director ca și școala din Centru – Șulman I. În 1953, l-a

succedat în post un învățător trimis din s. Ropcea, Petrașescu

Traian, după care, directoare a fost numită Bândiu Ștefania (1954–

1958). La lucru au fost angajați atunci mai mulți evrei vorbitori de

limbă română: șefa de studii S.F.Iafe ș.a. La început, la Cornișor

erau doar 25 de elevi în 2 clase: a I-a și a III-a, iar în anul următor

(1946–1947) – a II-a și a IV-a. Cei care veneau prima oară la

școală, erau înscriși direct în clasa a II-a, din cauza lipsei de cadre

didactice. În 1954, școala din Cornișor devine școala medie de 8, și

mai târziu, de 9 clase. În 1962 în școală învățau 260 elevi, conform

documentației școlare.

Școala nr. 2 din Ciudei a fost inaugurată la 01.9.1948.

Această școală, la început de 7 clase, a devenit treptat școală medie

File de istorie

119

cu limba de predare rusă189. Școala nr. 2 a devenit ȘM cu promoția

din 1963–1964. Primii directori190

au fost: Nosova Maria, Prihodico

Ivan, Davidean Alexandru, Moscaliuc Serghei, Țintila Emanuil.

Aceste persoane au venit în Ciudei după 1945. Ca încăpere pentru

școală a fost aleasă casa farmacistului Iosef Smidt, refugiat în

România.

Din acest moment în Ciudei funcționează 4 școli:

1. Școala medie Centru, cu predarea în limba română – 10 clase

(de la 1.9.1948);

2. Școala medie necompletă Cornișor, cu predarea în limba română – 7 clase;

3. Școala medie necompletă Centru, cu predarea în limba rusă –

7 clase;

4. Școala primară de 4 clase din Crasnișoara Nouă.

Începând cu anul școlar 1951–1952, în actuala clădire a școlii

nr.1 a fost deschisă o nouă instituție de învățământ – Școala anuală

regională de stat ce pregătea contabili pentru nou-înființatele

colhozuri din regiunea Cernăuți. În cei 4 ani de existență (1951–

1955), această școală a pregătit 40 de specialiști191

.

Din 1952, școala de 8 ani Centru-Ciudei a fost reorganizată

în școală medie (de 10 ani), ca între anii 1964–1966 să fie de

11 ani, iar apoi iar să revină la învățământul de 10 clase.

Cei 32 de învățătorii din 3 școli din sat în 1953 primeau ca

ajutor material pe un an calendaristic 48 litri de gaz lampant de

persoană pentru iluminat. Dintre învățători, 6 persoane nu aveau

locuință proprie și primeau de la Primăria satului câte 25 ruble

lunar. În acest an, directori ai celor 3 școli din sat erau:

1. Șc. Medie nr. 1 – Șulman Iacob Leibovici;

2. Șc. de 7 clase nr. 2 – Davidiuc A.S.;

3. Șc. de 7 clase nr. 3 – Bândiu Ștefania C.

Deja în anul 1954 în sat erau 13 învățători ce locuiau la

gazdă. Primăria oferea lunar 25 r. pentru plata gazdei.

189

Ziarul raional Сталінський шлях, nr. 77 din 22. IX.1949. 190

Arhiva regională din Cernăuți, Fond. 85-1-34. 191

Ziarul Радянська Буковина, nr. 187, 20.09.1955.


120

Școala medie nr. 1, în anul 1955–1956, avea internat pentru

65 de locuri, dispunând de baie, bufet, ospătărie, spălătorie. De

acest internat se foloseau tinerii veniți din Igești, Budeneț, Cireș,

Ropcea. Școala ducea lipsă de manuale pentru limba germană,

istorie, abecedare ș.a.

Grădinița de copii192

.

La începutul lunii iunie 1958, în s. Mejdurecie (așa se numea

satul în perioada 7.9.1946 – martie 1995) a fost deschisă o grădiniță

de copii de limbă moldovenească cu 25 de locuri. În acest scop a

fost reamenajată casa fostului director al ȘM nr. 1, Neagu Mihai,

care s-a refugiat în martie 1944 în România. Se cere menționat

faptul că, încă în 1948, în sat funcționa o creșă pentru copiii sugari,

pentru ca mamele să poate lucra la ordinul Primăriei și al colhozului

recent creat.

Școala-internat din satul Ciudei193

.

În toamna anului 1958, la 1 septembrie, în s. Mejdurecie a

fost deschisă o nouă instituție de învățământ – școala-internat de

8 clase pentru copiii cu dizabilități fizice, psihice și sociale. Inițial

erau 80 de copii, pentru ca în iulie 2002 să se ajungă la 201 elevi.

Ca local pentru școala-internat în 1958 a fost ales un grup de clădiri

cu 3 etaje construit în 1908, unde își aveau inițial sediul Judecătoria

locală, Perceptoria, Secția de jandarmi, sediul avocaților ș.a. Alături

se afla închisoarea pentru cei condamnați pe termen scurt și care a

devenit „dormitorul” elevilor din noua instituție școlară.

Această școală-internat a fost lichidată în 2011 în cadrul

campaniei de „optimizare” a instituțiilor de învățământ (de fapt, e

vorba de un proces de tăiere a bugetului educațional). Ca urmare,

marea majoritate a elevilor au fost împărțiți prin școli normale,

aproape toți având mari dificultăți în adaptarea la un nou mediu.

Școala medie serală pentru tineretul sătesc194

La 1 octombrie 1958, în localul ȘM nr. 1 au fost organizate

clase serale. Clasele serale au fost reorganizate în școală serală

192

Ziarul raional Сталінський шлях, nr. 70 din 15.6.1958. 193

Ziarul Ленінський шлях., nr. 68 din 11.6.1958. 194

Ibidem, nr. 117 din 3.10.1958.

File de istorie

121

aparte începând cu anul de învățământ 1960–1961195

, sub

denumirea de „Școala serală pentru tineretul sătesc”, cu propria

ștampilă și conducere. Școala se mai numea „pentru cei analfabeți

sau cu puțină carte de vârstele între 16 și 50 de ani”, din cauză că

elevii nu cunoșteau limba rusă. Această școală cuprindea

următoarele clase cu „elevi” maturi: clasele I-IV – 20 elevi; clasa V

– 24 elevi, au terminat anul 20 elevi; clasa VI – 24 elevi. Clase

serale organizate pe cătune funcționau și în 1948. Există liste cu

„elevi” născuți în 1905, 1910, 1915. Din anul 1904 era doar o elevă

– Burla Maria, fiica lui Grigore.

Organizarea învățământului în școala medie nr. 1 (Ciudei-

Centru)

Anul școlar 1947–1948: în urma unei analize a cataloagelor

de clasă care s-au păstrat în arhiva ȘM nr. 1 din Ciudei, începând cu

1947, aflăm că la acel moment erau două clase de-a I-a cu 58 de

elevi (34 băieți, 24 fete). Învățători erau doi bărbați cu liceul

terminat până în 1944. Școala funcționa în două schimburi din

cauza lipsei de învățători. Obiectele de studiu în acel an erau: limba

moldovenească (cu alfabet chirilic); aritmetica; desenul; cântul;

caligrafia. Notarea cunoștințelor și a purtării elevilor se făcea doar

la sfârșit de an școlar. Elevii puteau fi lăsați repetenți începând cu

clasa I.

Clasa a II-a: era o singură clasă: 29 băieți și 18 fete. Regimul

de lucru era de 6 zile pe săptămână, câte 4 lecții pe zi. Se predau

7 obiecte (se adaugă gimnastica și limba rusă).

Clasa a IV-a: era o clasă de 9 elevi (6 băieți și 3 fete). Ca

obiecte de studiu se adaugă istoria, geografia, științele naturale.

Interesantă este tematica cântecelor ce făceau parte din programul

școlar din acea perioadă: Imnul RSS Moldovenești; Imnul RSS

Ucrainene; Cumătrița; Cântecul Moldoveanului slobozit; Catincuța;

Cântecul despre Șciors (activist revoluționar bolșevic...).

Clasa a VI-a: în clasă erau 12 elevi (7 băieți și 5 fete). Se

predă și germana ca limbă străină. Sistemul de apreciere este cel

sovietic: de la 1 la 5. Catalogul de clasă începe a fi completat din

ianuarie 1948! Este completat foarte neglijent. La pagina unde se

195

Ibidem, nr. 117, 03.10.1958.


122

scria reușita la obiectul Limba moldovenească lipsește până și lista

elevilor. În schimb compartimentul cu predarea limbii ruse este

completat foarte atent și curat, după toată regula, de învățătorul

Țintila Emanuil.

Anul școlar 1948–1949. Sunt două clase de–a I-a

(44 elevi: 28 băieți, 16 fete). Se învață în 2 schimburi. Învățătoare

este Moșac Olga. Toți elevii sunt înscriși în catalog moldoveni. Anii

de naștere ai elevilor variază între 1938–1942. Opt elevi repetau

clasa I-a al doilea an, șase elevi repetau clasa al treilea an, un elev

repeta clasa I-a al patrulea an.

Clasa a II-a: era o singură clasă de 31 de elevi: 17 băieți și

14 fete. Toți elevii sunt înscriși în catalog moldoveni. Anii de

naștere ai elevilor variază între 1938–1941. Învățător este Toderiuc

Ion (al lui Alexandru), care a lucrat în școală până în anul 2000.

Toți elevii la acel moment au statut de pioneri.

Clasa a III-a: era o clasă de 22 de elevi: 9 băieți și 13 fete.

Anii de naștere ai elevilor variază între 1936–1939. Învățător este

Toderiuc Ion, care lucra în două schimburi. Toți elevii au statut de

pioneri și sunt de naționalitate moldoveană.

Clasa a IV-a: era o clasă de 16 de elevi: 4 băieți și 12 fete.

Învățătoare este Țintila Raisa. Toți elevii au statut de pioneri și de

asemenea sunt de naționalitate moldoveană. Pentru promovarea

clasei a IV-a elevii au scris dictarea „Как Ваня провел утро”, la

recomandarea Ministerului Învățământului din RSS Moldova.

Clasa a V-a: diriginte de clasă era Ivanovici Igor (venit din raionul

Noua Sulița). În clasă erau 34 de elevi: 18 băieți și 16 fete. Elevii

sunt din trei localități: Crasna (4 elevi), Igești (10 elevi), Ciudei

(20 elevi). Cele mai frecvente nume de familie ale elevilor

sunt: Bândiu, Burla, Micailu, Haritescu, Frunza, Pojoga, Burla,

Crasnean, Padure, Bruja, Grozavu, Luchian. Părinții copiilor lucrau

fie la colhoz, fie la „Lespromhoz”, părinții unui elev erau angajați la

Calea ferată moldovenesacă, de care ținea calea ferată din Ciudei.

Clasele VI și VII.

În ambele clase era aceeași dirigintă – Voitenco Lidia

Ivanovna. În afară de învățătoarea Moroșan Olga rămasă din

perioada României Mari, toți învățătorii erau aduși în Ciudei din

alte părți. În sat erau locuri de muncă, erau multe case de locuit

File de istorie

123

rămase după persecutarea evreilor în 1941, evacuarea nemților,

deportarea a cca 200 de ciudeieni (evrei și români în majoritate) în

1940–1941. Au fost și refugiați în România în 1940, martie 1944.

Au mai existat și alte cauze.

În clasa a VI-a erau 14 elevi (5 băieți și 9 fete), anii de

naștere variind între 1931–1937.

Clasa VII era clasă de absolvire. În clasă erau doar 9 elevi

(5 băieți și 4 fete). Ca obiecte de studiu s-au adăugat Constituția

URSS și RSSU, fizica, pregătirea militară.

Lista elevilor din clasa VII în anul școlar 1948–1949, primii

absolvenți ai școlii în perioada sovietică, include următoarele

persoane:

1. Albin Anatolii, venit cu părinții din raionul Râșcani, RSS Moldova,

și care a devenit mai târziu învățător de istorie la ȘM nr. 1.;

2. Bândiu Iordache;

3. Grozavu Oltea;

4. Grozavu Ana;

5. Ivanova Tatiana;

6. Paduri Vasile;

7. Paduri Gheorghe;

8. Cepega Dumitru;

9. Schipor Floarea.

Anul școlar 1949–1950: școala încă este de 7 clase. Sunt

două clase de-a I-a, învățătoare fiind Ivanovici Olga. Lecțiile se fac

șase zile pe săptămână, câte patru pe zi. Sunt 45 de elevi (29 băieți

și 16 fete). Anii de naștere, de asemenea, variază simțitor – între

1937 și 1942.

În clasa a II-a (cu 37 elevi) învățătoare este Moșac Olga, în

clasa a 3-A – Țintila Raisa, în clasa a 3-B – Petrașescu Traian (în

total 55 elevi). Toți elevii sunt înscriși moldoveni, cu excepția unui

elev, Levițchi Ion al lui Eugen, scris român la el acasă! În clasele a

4-A (învățători fiind Ivanovici Olga și Veisberg F.M.) și a 4-B

(Todoriuc Ion și Petrașescu Traian) erau 54 de elevi. În clasa 5-a

erau înscriși pe listă 35 de elevi, dintre care 4 au rămas repetenți

(anii de naștere a elevilor din clasă sunt 1930–1938). Programul

școlar cuprinde 9 obiecte repartizate în 33 de ore săptămânal: 5 ore

de limbă moldovenească, 7 ore de limbă rusă, 5 ore de limbă


124

germană, 6 ore de aritmetică, 1 oră de geometrie, 3 ore de

geografie, 2 ore de științe naturale, 2 ore de istorie, 2 ore de

educație fizică.

Diriginte pentru clasa 6 era Ivanovici Igor (cu 17 elevi), iar

pentru clasa 7 – Voitenco L. (cu 13 elevi).

Anul școlar 1954–1955: școala a devenit școală medie de

9 clase. Școală medie nr. 1 din Ciudei era considerată cea mai

importantă școală „moldovenească” din raionul Storojineț la acel

moment, având elevi din multe sate de pe valea Siretului.

În catalogul clasei a 2-a, pentru prima dată întâlnim o clasă

formată din 23 elevi-români (12 băieți și 11 fete).

Elevii clasei a 3-a (22 la număr: 13 băieți și 9 fete) apar pe

lista din catalog de naționalitate moldoveană. Așa au fost înscriși de

dirigintele de clasă Albin Anatoli, absolventul acestei școli. Între

elevii din clasa dată, diferența de vârstă ajunge până la 7 ani!

(născuți între 1939–1946). Cauza acestei diferențe este în parte

faptul că unii elevi nu reușeau să promoveze clasa și rămâneau

repetenți de mai multe ori. În clasa 4-a au fost 25 de elevi, dirigintă

de clasă era Țintila Raisa. Apar cercuri după interese școlare: de

dans, de cânt, sportiv, cercul tinerilor naturaliști.

În clasa a 5-a (28 elevi) obiectele de studiu sunt predate de

învățători-specialiști pe obiect:

1. Limba moldovenească – Mihailiuc Gheorghe;

2. Limba rusă – Haițina Clara;

3. Limba germană – Biler M.;

4. Aritmetica și chimia – Rudman A.;

5. Geografia – Basarab A.;

6. Științele naturale – Țurcan V.;

7. Istoria – Jidovețchi Iacob;

8. Educația fizică – Baraș S.N.

Diriginta clasei a 6-a a fost Haițina Clara. În clasă erau

22 elevi (18 băieți și 4 fete). În ceea ce privește naționalitatea

elevilor, moment important pe acele vremuri, pe lista din catalog

apăreau 8 români, 12 moldoveni și 2 polonezi. Oare după ce criteriu

ne-au despărțit în două? După această logică există două

naționalități ale poporului ucrainean: rutenii și rusinii, care nu

File de istorie

125

trebuie confundați cu huțulii din Carpați vorbind limba (nu graiul)

lor deosebită huțulească.

În clasa a 8-a erau două clase paralele, în care se preda limba

ucraineană (2 ore pe săptămână). În clasa 8-A sunt 30 de elevi

(13 băieți și 17 fete) din satele Mejdurecie (Ciudei, 4 elevi), Igești

(8 elevi), Crasnoilsc (2 elevi), Budeneț (3 elevi), Cireș (5 elevi),

Ropcea (4 elevi), Pătrăuții de Sus (1 elev), Dimca (sau Trestiana,

1 elev), Crasnișoara Nouă (2 elevi). În clasa a 8-B diriginte de clasă

era Braunstein Semeon. Cei 31 de elevi erau de naționalitate

română, moldovenească și ucraineană (3 elevi). Pe lângă localitățile

menționate în clasa 8-A, erau elevi veniți și din Cupca, Corcești.

Dirigintele clasei a 9-a (cu 17 elevi) a fost Mihailiuc

Gheorghe. Se învățau 15 obiecte, nou adăugate fiind psihologia,

trigonometria, bazele darwinismului (în prezent biologia). După

criteriul național, în clasă învățau 16 moldoveni și 1 rus. Toți elevii

erau deja comsomoliști.

În anul școlar 1959–1960 pe listele din cataloagele ȘM

nr. 1 sunt înscriși 237 elevi, din care 151 elevi erau indicați drept

români, 78 elevi – moldoveni, 5 elevi – polonezi și un evreu. Nu

știm prin ce metamorfoză în anul școlar 1960–1961 naționalitatea

acelorași elevi se schimbă: avem în clase deja 208 români,

19 moldoveni, 3 polonezi, 3 ucraineni, un rus și un evreu (în total

236 elevi). Oare putea să depindă acest lucru de gradul de conștiință

al dirigintelui de clasă?

Între anii 1945–1961, școala din Ciudei-Centru a devenit

școală medie exemplară pentru școlile cu limba de predare

moldovenească (română) din raionul Storojineț.

Perioada ucraineană

Odată cu destrămarea URSS și proclamarea independenței

Ucrainei, la 24 august 1991, satul rămâne în aceeași subordonare

administrativă, dar revine la denumirea sa inițială – Ciudei.

Au loc schimbări importante în organizarea învățământului.

În Ucraina s-a renunțat la sistemul sovietic de apreciere cu note de

la 1 la 5 și s-a adoptat sistemul de evaluare de la 1 la 12 (anul

2000–2001). Experiența nefericită cu statul muncitorilor și al

țăranilor a luat sfârșit. Lumina nu vine de la răsărit... Din școală au


126

dispărut noțiunile de pioner și comsomolist, iar pentru învățători –

partidul comunist. Pentru românii/moldovenii prin forță ajunși în

componența Rusiei și apoi a URSS, problema numelui de națiune și

a limbii a devenit una politică, nu științifică, vorba lui Marian Lupu.

Limba rusă a fost studiată în școlile „moldovenești” din

Ucraina începând cu anul 1945 din clasa a II-a. Dar a venit toamna

anului școlar 1992, când și această limbă universală a spațiului ex-

sovietic a fost scoasă din programul școlar și înlocuită cu limba

ucraineană.

Limba ucraineană nu s-a învățat în școlile moldovenești din

Ucraina până în anul 1992, cu excepția anului de învățământ

1954-1955, în clasele V-IX.

După desprinderea RSS Ucrainene de URSS, la 24.8.1991,

școala nr. 2 a trecut treptat la predarea tuturor obiectelor în limba

ucraineană. Autoritățile ucrainene de diferit nivel susțin că anumite

obiecte de studiu (ca, istoria Ucrainei, de exemplu) trebuie să fie

predate în limba de stat și în școlile (care au mai rămas) naționale

din țară, fără a numi explicit care este acea „limbă de stat”.

În 2011 Școala medie nr. 2 cu limba de predare ucraineană a

fost reorganizată în Complex educațional. El include 595 de elevi,

în clasele 1–11 și 100 de copii preșcolari, în cele patru grupe de

grădiniță create recent de către administrație pentru pregătirea

viitorilor elevi pentru școală. La insistența colectivului pedagogic al

ȘM nr. 1 și a corpului de deputați din s. Ciudei, o grupă din cele

patru deschise este „română”.

În ultimii 15 ani se atestă o creștere bruscă a numărului

elevilor școlii cu predare în limbă ucraineană, până la aproape 600.

Menționăm că în perioada sovietică numărul de elevi la școala cu

predare în limba rusă a variat între 160 și 220. Ultimele evoluții au

dus la faptul că proporția elevilor care învață în limba română a

scăzut drastic, până la 40,6% din total (tab. 4). Asistăm la un proces

clar de deznaționalizare în condițiile când numărul populației

satului care a declarat limba română drept limbă maternă la ultimul

recensământ, din 2001, a depășit 80%.

File de istorie

127

Tabelul 4. Evoluția numărului de elevi în școlile din satul

Ciudei în ultimii 15 ani

Anul

școlar

ȘM nr.1 ȘM nr.2 ȘM nr.3 Elevi după limba de

predare, %

elevi %

din

total

elevi %

din

total

elevi %

din

total

română ucraineană

2000–

2001

519 45,8 396 34,9 219 19,3 65,1 34,9

2003–

2004

428 38,5 479 43,1 205 18,4 56,9 43,1

2006–

2007

406 37,0 519 47,4 171 15,6 52,6 47,4

2015–

2016

310 30,3 595 58,2 117 11,5 40,6 59,4

Sursa datelor: cataloagele claselor.

Notă: în anul 2015 a fost deschisă o clasă I-a cu predare în

limba ucraineană și la școala nr. 3 (Cornișor).

Concluzii Evoluția învățământului din comuna Ciudei a fost în strânsă

legătură cu stăpânirea politică și organizarea administrativă a

teritoriului. Organizarea și conținutul învățământului a reflectat

politicile și ideologia promovată la nivel de stat. Cu toată

diversitatea de ideologii, atitudini față de diferite religii și politici

naționale, aproape pe toată perioada analizată, proporția elevilor

după limba de predare a corespuns în linii generale proporției

populației după etnii. Excepție face ultima perioadă, mai accentuat

începând cu anii 2000, când această proporție se modifică

substanțial. Se înregistrează un proces îngrijorător pentru viitorul

românesc al învățământului, care necesită studii suplimentare

pentru a stabili mai exact cauzele și a propune soluții.

Anexă: Directori ai școlii Ciudei-Centru în perioada

postbelică:


128

Șulman Iacob Țintilă Emanuil

Huțuleac Lazăr Burla Ion Petrașescu Radu

https://ciudei.wordpress.com/istoria-invatamantului/sulman/

https://ciudei.wordpress.com/istoria-invatamantului/tintila/

https://ciudei.wordpress.com/istoria-invatamantului/hutueac/

https://ciudei.wordpress.com/istoria-invatamantului/burla/

https://ciudei.wordpress.com/istoria-invatamantului/petrasescu/

File de istorie

129

Proprietarii de odinioară ai satului Prisăcăreni

Rodica ZEGREA, bibliotecară

Sat așezat la confluența Siretului Mare cu Siretul Mic, Prisăcărenii care, până spre sfârșitul secolului al XVII-lea s-au numit și Fărceni, se hotărește cu Petriceanca (Petricenii de altă dată), cu Sucevenii, Carapciul, Hliboca și Cuciurul Mare. Acest sat a făcut parte în timpuri mai îndepărtate din ținutul Suceava, iar după anexarea de către Austria a părții de nord-vest a Moldovei, botezată de către cei ce-au răpit-o Bucovina, a fost inclusă inițial în căpitania Siret, ca mai pe urmă să devină o unitate teritorial-administrativă a districtului și, respectiv, a județului Storojineț. În timpul de față, cu denumirea schimbată din 1946 în Prosica, acest sat face parte din raionul Hliboca al regiunii Cernăuți și se subordonează, pe linie administrativă, Primăriei Suceveni.

Satul, împărțit pe timpuri, pe baza proprietăților funciare pe care le dețineau aici câțiva mazili, în Prisăcărenii de Jos și Prisăcărenii de Sus, a crescut prin cătunele sale Holița, Strâmtura, Seliște și Deleni. Populația ambelor părți depășește cu puțin mia de locuitori, care sunt în temei români de naționalitate.

Primul proprietar cunoscut al satului Fărceni (Prisăcărenii de azi) a fost Toderașco Grama

196.

La 1674, el a schimbat acest sat cu satul Tolova al unchiului său, Dumitrașcu Prajescul. Acesta nu s-a statornicit pe moșia Fărceni, așa cum a fost învoiala între el și unchiul său Grama. Nu lungă zăbavă a vândut Fărcenii lui Ioan Stroescul, mare jitnicer. Această cumpărătură, însă, s-a făcut de către Stroescul în folosul nepoților săi George, Sandul și Constantin, fiii lui Ștefan Volcinschi, care l-au stăpânit frățește din anul 1754

197. La

8 ianuarie 1762, domnul Moldovei Grigore Calimah a întărit hotarnica satului Fărceni, făcută cu un an mai înainte de către boierul Vasile Buhăiescul și vornicul de poartă Lupul Hadâmbul. Și în acel document se menționa:

196

Nicolai Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. II, Editura

„Anima”, Iaşi, 1996, p. 408. 197

Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VI, f.a., p. 74.


130

„Hotarul Fărcenilor începe la răsărit de Opcina despre Hliboca, spre Carapciu spre apus la o piatră în câmp, la apa Siretului, cu Siretul în sus până la Opcina despre Tomeștii ai mănăstirii Putna spre Petriceni, peste apa Siretului până la Opcina unde s-a început Fărcenii se întăresc fraților Gheorghi, Sandu și Constantin, fiii lui Ștefan Volcinschi.”

198

La începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XVII-lea proprietarii moșiei Fărceni erau cei trei frați Volcinschi, care stăpâneau părți egale dintr-un tot întreg. Dar Gheorghe Volcinschi, fratele mai mare, în curând a decedat și în această împrejurare la 9 ianuarie 1763, ceilalți doi, Sandul și Constantin, s-au învoit să împartă „părțile noastre de moșie, baștină și cumpărături, ce le avem de la părinții noștri”

199. La acea dată a avut loc împărțeala

întregului sat Fărceni și a unei jumătăți de sat Petriceni, care s-a numit și Mihailăuți. La acea împărțeală o parte i-a revenit Axanei, văduva răposatului Gheorghe Volcinschi

200. A trecut doar un an și

jumătate de la acea învoială, când, la 20 iulie 1764, Constantin Volcinschi s-a plâns lui Grigore Alexandru Ghica, noul domn al Moldovei, că partea sa de moșie, care se afla în hotar cu moșia Tomești, proprietatea mănăstirii Putna, o împresuraseră călugării. Și domnul țării i-a făcut dreptate, confirmându-i dreptul de a stăpâni acea parte de ocină, iar călugării au fost chemați la divan pentru a fi judecați

201.

Constantin Volcinschi avea un fiu, Miron, și o fiică, Zoița. Și, la 23 martie 1767, el a semnat zapisul, prin care lui Miron îi dărui o jumătate din moșia Tărășeni, pe care o cumpărase cândva de la unchiul său Dumitrache Ursachi, iar o altă jumătate, precum și a patra parte din satul Fărceni – Zoiței, care era măritată cu Constantin Arapu. Soțul Zoiței, adică Constantin Arapu, prezentându-se în 1782 în fața Comisiei austriece de delimitare a proprietăților funciare în Bucovina, a declarat că deținea 1∕3 din Prisăcăreni, zis mai înainte Fărceni, și că acea parte o primise ca zestre nevasta sa Zoița. El a mai adăugat că 1∕4 de sat o deținea Andrei Volcinshi, moștenită de la tatăl său Sandul Volcinshi, iar 1∕6 era proprietatea Axanei, văduva răposatului Gheorge

198

Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VI, f.a., p. 74. 199

Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VI, f.a., p. 74. 200

Ibidem. 201

Ibidem, p. 75.

File de istorie

131

Volcinschi, că la acea vreme anumite părți din moșie le mai stăpâneau Petru și Constantin Volcinschi

202.

Constantin Arapu a schimbat, la 17 mai 1784, partea sa din moșia Prisăcăreni cu Ion Sava, nepotul lui Niculiță Sava

203. N-a fost

menționat în document pe ce moșie și-a schimbat Constantin Arapu proprietatea sa din Prisăcăreni. Dar în Tabloul de boieri și nobili din Bucovina cu indicarea proprietăților lor, tablou alcătuit la Lemberg în 1802, numele lui Constantin Arapu nu mai figurează. Probabil că, la începutul veacului al XIX–lea nu mai era în viață. În acest tablou, însă, era trecută, sub nr. 3, Zoița Arapu, care locuia în Tărășeni și deținea 2∕3 din acea moșie

204. Tot la 1802, stăpân pe

1∕3 parte din moșia Tărășeni era mazilul Miron Volcinschi205

. La 25 mai 1786, văduva Axana Volcinscoaia, fiicele ei

Maria, Ilinca și Antimia, precum și nepotul acesteia Constantin, fiul lui Ion Volcinschi, au dat mărturire pentru 1∕4 din Prisăcăreni. Ei au declarat că Ion Volcinschi a vândut acea parte de moșie lui Gheorghe Volcinschi, soțul Axanei, iar fiul său Constantin a răscumpărat-o

206.

În conformitate cu împărțeala frățească din 1763, o parte din moșia Prisăcăreni i-a revenit, după cum s-a menționat, lui Sandul Volcinschi, iar acea parte a moștenit-o fiul său Antohi. Când Antohi și soția sa, Sanda, și-au căsătorit o fiică, pe nume Lupa, care a devenit nevasta lui Ilie Răus, ea nu a fost înzestrată cu pământ în Prisăcăreni, ci a primit 6 odgoane din satul învecinat Petriceni, partea de sus, odgonul fiind de 60 stângeni

207.

Sandul Volcinschi a mai avut, în afara fiului său Antohi, și două fiice, una căsătorindu-se cu mazilul Nicolai Grigorcea. Încă la 26 decembrie 1796, Nicolai Grigorcea i-a dăruit fiului său Ilie părți din satele Stroieștii de Sus, zis Gogolina, Costești, ambele fiind în ținutul Cernăuți. Acest mazil era un om cu destulă avere, odată ce, la 18 septembrie 1765, a avut bani să poată cumpăra de la socrul

202

Ibidem, p. 181. 203

Ibidem, p. 182–183. 204

Ibidem, p. 183. 205

Dumitru Covalciuc, Boierii, mazilii, ruptaşii şi alţi proprietari de

pământ în Bucovina la 1802, în Almanahul „Ţara Fagilor”, vol. VIII,

Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1999, p. 12. 206

Ibidem, p. 32. 207

Teodor Balan, op. cit, vol. VI, p. 183.


132

său a opta parte din Petriceni, ținutul Sucevii, pe apa Siretului, „care se hotărește cu satele Fărceni și Caminca, pentru 35 lei bani gata, ca să-i fie lui, copiilor, nepoților și strănepoților această moșie în veci”

208. Apoi, la 30 aprilie 1799, în prezența șătrarului Ilie

Cârste, ispravnic de Suceava, Sanda Volcineasa, maziliță din Prisăcăreni, declara că ginerele ei, Nicolai Grigorcea, primise de la soțul dânsei, Sandul Volcinschi, o parte din Stroiești, în stânga Prutului și că mai stăpânea și o parte a satului Prisăcăreni

209. La

1802, Nicolai Grigorcea era trecut în tabloul amintit doar cu 1∕6 din Carapciu pe Siret. La acea vreme, fiul său Ilie deținea 1∕16 din Iordănești, iar Pentelei, un frate al acestuia, avea pământ în Brăiești

210. Partea din moșia Iordănești pe care o deținea Ilie

Grigorcea îi fusese dăruită de către tatăl său la 26 decembrie 1792

211. Dar Ilie mai stăpânea atunci și 1∕16 din moșia Carapciu.

La 14 octombrie 1806, Ilie Grigorcea cu suma de 2.000 florini a cumpărat părțile din Prisăcăreni, Petriceni și Nepolocăuți ale lui Iordachi Sava, moștenite de la Ion Sava căpitan

212. Iar la 11 iulie 1810, Antohi Volcinschi i-a cedat lui Ilie

Grigorcea 1∕2 din 1∕4 din Prisăcăreni, partea moștenită de la tatăl său, în urma drepturilor ce le avea acesta după Anița și Maranda, fiicele lui Sandul Volcinschi

213. Astfel, stăpânind părți din satele

Prisăcăreni, Carapciu, Iordănești, Petriceni, Camenca, toate pe Valea Siretului, și din Nepolocauți, sat la fostul hotar dintre Moldova și Polonia, deși fusese trecut în categoria mazililor, Ilie Grigorcea devenise boier în lege. Evident, că mai fusese inclus, cu titlul de cavaler, și în rândurile nobilimii bucovinene.

Între timp, satul pe care îl stăpânise cândva Todirașcu Grama și-a lărgit cu mult contururile. În primul rând, lucrul acesta s-a făcut prin îndreptarea hotarului dinspre partea de răsărit a Prisăcărenilor. De pildă, domnul Moldovei i-a trimis pe serdarul Ilie, ispravnic la Suceava, și pe Gheorge Carp, mare căpitan de Ropcea, să restabilească hotarul Prisăcărenilor dinspre moșia Hliboca a postelnicului Turculeț. Iar Gheorge Turculeț a declarat cu acel prilej că hotarnica Hlibocii s-a făcut pe drept, atunci când Volcineștii

208

Ibidem, p. 151. 209


Teodor Balan, op. cit., vol. IV, Cernăuţi, 1937, p. 225. 211

Dumitru Covalciuc, art. cit., p. 18. 212

Teodor Balan, op. cit., p. 182. 213

Ibidem, p. 183.

File de istorie

133

părăsiseră un timp țara din cauza birurilor mari care trebuiau achitate în folosul domniei. Cearta dintre Volcinești și postelnicul Turculeț a fost pentru partea de jos a Fărcenilor de atunci, însă ea s-a încheiat prin îndreptarea hotarului. Astfel, partea de jos a moșiei a fost întoarsă Volcineștilor

214. În al doilea rând, locuitorii Fărcenilor

„au tras în partea lor și casele de la Tomești, care se cheamă Casele Sucevenilor”

215. În al treilea rând, satul a crescut și prin lăzuirea

anumitelor porțiuni de pădure, ca pe locurile defrișate unii supuși boierești să-și poată construi case. De pildă, la 5 august 1791, Nicolai Grigorcea i-a cedat lui Toader Zegrea o bucată de pădure ca s-o lăzuiască și pentru această muncă clăcașul fusese scutit de toate obligațiile față de stăpânul său

216.

Din timpuri mai vechi în sat există un lăcaș de închinare Domnului. Potrivit consemnației din 1784 a clerului ortodox din Bucovina, la acea veche biserică din Prisăcăreni slujeau doi preoți – popa Iacob și popa Ștefan

217. În anul următor, 1785, în Prisăcăreni

se aflau, de asemenea, doi preoți – Simeon Sucevan și Ștefan Rus, iar la biserica de aici mai umblau credincioșii din Carapciu și Suceveni

218.

Biserica devenise neîncăpătoare pentru credincioșii din trei sate de pe Valea Siretului și, într-un asemenea caz, în 1798, Ilie Grigorcea s-a angajat să construiască o biserică nouă, având sprijinul celorlalți mazili din Prisăcăreni. Construcția acesteia a fost mult tărăgănată, de aceea, în anii 1801–1802 preotul Grigore Iurevici a cerut în repetate rânduri Consistoriului din Cernăuți să ia măsurile potrivite ca biserica din sat să fie terminată. El sublinia în scrisorile sale că boierul și mazilii din Prisăcăreni, deși s-au obligat să ridice un lăcaș de închinare Domnului, nu vor să contribuie cu nimic la zidirea bisericii. Preotul Iurevici credea că era necesar ca în acea problemă să intervină Administrația Bucovinei care să dea o „mai aspră poroncă sau tocmai orânduire execuției către acești ctitori a Priscărenilor spre săvârșirea începutului”

219.

214

Teodor Balan, op. cit., p. 183. 215

Ibidem. p. 75. 216

Ibidem, vol. IV, p. 14. 217

Dumitru Covalciuc, Consemnaţiile din 1784 şi 1785 ale clerului

bucovinean, în „Ţara Fagilor”, vol. XXI-XXII, 2013, p. 32. 218

Ibidem, p. 38. 219

Teodor Balan, op. cit., vol. VI, p. 183–184.


134

Biserica din Prisăcăreni cu hramul „Sfântul Ioan Teologul” a fost târnosită în anul 1803. În 1816, Ilie de Grigorcea a ridicat și biserica din Carapciu pe Siret, cu hramul „Sfinții Doctori Cosma și Damian”. Biserica din Carapciu făcea, însă, parte din comuna bisericească Prisăcăreni, adică era o filială a bisericii din Prisăcăreni

220. Este locul potrivit să menționăm că în această

biserică aveau peste ani să slujească Teoctist Blajevici, în viitor mitropolit al Bucovinei, și Metodie Mânzac, episcop al Cernăuților și Bucovinei pe la mijlocul anilor 50 ai secolului XX.

Ager la minte, răzbătător și foarte ambițios, Ilie cavaler de Grigorcea a ieșit învingător din competiția cu Andrei Borcea pentru stăpânirea jumătății din moșia Iordănești. Crescându-i aripile, el n-a mai știut de îndurare și compasiune când își scotea supușii la prestarea robotei. Din porunca sa, prin vechil și prin slujitorii de la curte, țăranii din Prisăcăreni erau mânați la munci istovitoare, având de participat la arătură, prașilă, la secerișul și treieratul culturilor cerealiere, la cositul, adunatul fânului din poloage, la transportarea, cu carele, a recoltei din câmp. Ei nu erau lăsați în pace nici în zilele de duminică, fiindcă erau trimiși fie la vânătoare, fie la pescuit în apa Siretului, fie la vânzarea, în târguri, a produselor agricole și a băuturilor stăpânului de la velnița sa din Carapciu

221. Țăranii

fruntași erau datori să facă în folosul boierului 133 zile de clacă cu câte 4 boi, mijlocașii – 129 zile cu câte 2 boi, iar codașii (căsașii sau calicii) – 125 zile cu brațele. Țăranii mai erau siliți, atunci când era necesar, să participe la repararea acaretu-rilor boierești, să dea dijmă din toate produsele agricole și ale grădinilor, să-i mai dea anual stăpânului câte o găină, un fuior tors de in sau de cânepă, precum și să-i aducă din pădure un car cu lemne

222. Deci, nu

întâmplător prima pecete a satului Prisăcăreni avea pe efigie un cocoș cântând. Astfel, ea consemna o realitate din epoca boierescului, când țăranii trebuiau să se scoale la cântatul cocoșilor pentru a merge la lucru pe moșia stăpânului”

223.

220

Ion Drăguşanul, Povestea aşezărilor bucovinene, vol. I, Editura

„Muşatinii”, Suceava, 2010, p. 358. 221

Dumitru Covalciuc, Nicolae Şapcă, Ciprian Bojescu, File din istoria satului

Iordăneşti, Editura „Zelena Bukovyna”, Cernăuţi, 2013, p. 62. 222

Nicolai Grămadă, Sătenii şi stăpânii în Bucovina între 1775 şi 1848, în

„Anuarul Muzeului Bucovinei”, an I-II, Cernăuţi, 1944, p. 70–78. 223

Gheorghe Gorda, Sfânt este numele tău, Voloca. Etimologia

File de istorie

135

Teoretic, boierescul a fost desființat în Bucovina în 1848, dar starea țăranilor n-a cunoscut o oarecare ameliorare. E drept că dânșii au primit pământ din moșia lui Grigorcea, însă prețurile de răscumpărare erau exagerate. Și țăranii din Prisăcăreni s-au văzut nevoiți să se spetească din nou în folosul noului proprietar al moșiei Alecu Grigorcea. Apoi, stăpân al moșiei Prisăcăreni a fost Mihai Grigorcea. De fapt, Grigorcenii au stăpânit Prisăcărenii până la ocuparea nordului Bucovinei de către sovietici.

Ultimul mare proprietar funciar în Prisăcăreni a fost Radu cavaler de Grigorcea. În 1923, când satul (cu cătunele Vatra Satului, Holița, Strâmtura și Seliște) avea o populație de 800 locuitori, acesta stăpânea 810 ha terenuri agricole și 830 ha pădure, o fabrică de spirt și una de cherestea

224. La recensământul

general al populației din România, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1930, s-a stabilit că în Prisăcăreni locuiau 1.083 persoane, dintre care, 952 erau români, 16 – ucraineni, 50 – germani, 25 – evrei, 24 – poloni și 16 – de alte naționalități

225.

În perioada de dominație sovietică în nordul Bucovinei, în conacul din Prisăcăreni a Grigorcenilor a funcționat o școală tehnico-profesională de pregătire a cadrelor de mecanizatori de larg profil. Iar prin anii 70 ai secolului trecut, pe baza terenurilor agricole pe care le-au avut cândva în stăpânire boierii din spița Grigorcenilor, a fost creat un complex intergospodăresc de îngrășare a bovinelor. În 1974, de pildă, aici erau îngrășate 2.200, iar în 1976, în complexul ce era prevăzut pentru 15.000 capete, erau întreținute 12.016 bovine. Odată cu desființarea colhozurilor și sovhozurilor, complexul din Presăcăreni, pierzându-și utilitatea, a fost lăsat cu totul în paragină.

toponimelor, hidronimelor şi a unor antroponime din Nordul

Bucovinei, Editura „Zelena Bukovyna”, Cernăuţi, 2012, p. 94. 224

Ibidem, p. 95. 225

Ibidem.


136

GENEALOGIE

Noi informații din arhive private

Înrudirile Dașchievicilor de la Vama

Marius-Andi DAȘCHIEVICI

Distins auditoriu, supun atenției Dvs. un material care

sintetizează istoricul demersului istorico-genealogic și câteva dintre

înrudirile numeroase ale membrilor ramurii, demers care se află la

primele pagini.

A doua mare ramură a Dașchievicilor s-a stabilit în satul

Vama (fig. 1), sat renumit prin Stâlpul lui Mihail Racoviță voievod

din 1717, Muzeul Oului încondeiat și casele tradiționale (fig. 2) și

unde au fost ridicate patru biserici, din care, primele două din

secolele XVI-XVIII. Actuala împărțire a satului în două parohii

datează de la sfârșitul secolului XVIII când se ridică în partea de

sud lăcașul de cult cu hramul „Înălțarea Domnului”, în Vama din

Jos (1783) și cea cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae” în Vama de Sus,

din centrul satului (1797). Ambele lăcașuri de cult au fost înlocuite

cu lăcașe noi din piatră. În cimitirul parohiei din Sus a fost mutată

vechea biserică de lemn cu hramul „Sf. Nicolae” (fig. 3–4) în jurul

căreia și-au înmormântat familia (fig. 5), iar cea din Jos a fost

demontată și dusă la Suceava în Muzeul satului.

Familia este una strâns legată de Biserică atât ca

administratori, cântăreți, cât și ca preoți și diaconi, așa cum au fost

preotul Ilie Dașchievici, autorul unor rapoarte pentru anii

1827-1841 în care prezintă evoluția populației școlare din Parohia

Genealogie

137

Vama de Sus-Sf. Nicolae226. Din acesta pare să descindă, sub

rezerva dovedirii filiației, ramura lui Eusebie Dașchevici (n. 1828),

ai cărui urmași trăiesc la Vama, Suceava, Voroneț, dar și în exterior

în Italia, Spania (Madrid) și care m-au ajutat cu date importante

despre membrii familiei, cercetând și cimitirul de sus unde se află

vechea biserică de lemn și mormintele membrilor familiei.

Istoria cercetării acestei ramuri a constituit o preocupare de

mare importanță pentru trăitorii de la sfârșitul secolului al XIX-lea

și începutul celui următor, așa cum a fost preotul Adrian Andronic

(* 4 iulie 1871, Părhăuții Noi) cu a sa spiță a neamului Andronic-

Dașchievici și transcrisă de fiul Ștefan A. Andronic 25 .4.1933,

consultată de Ioan V. Dașchevici 1940 (transmisă de Octavian

Filievici în 2013) asupra căreia vom reveni la momentul potrivit.

Traian Larionescu și Ioan (Iancu) Dașchievici

(1940-1944) au colaborat în demersul întocirii unui arbore al

descendenților preotului Onofrei și chiar a fost alcătuită o listă a

familiilor înrudite, fără a trata fiecare persoană în parte, fiind

însoțite de o istorie, dar despre care nu am cunoștință să mai existe.

De menționat, că paleograful a făcut o vizită la Vama în 1940, după

mărturia uncheșului Gheorghe, pe atunci un copil. Din păcate nu a

rămas nimic palpabil de pe urma vizitei, nici o spiță sau vreun

arbore.

Cea de-a doua perioadă a acestui demers genealogic a

început în 1996, când m-am aplecat asupra istoriei Bucovinei și a

implicării familiei în evenimentele acestei provincii. Căutarea altor

spițe de neam redactate de paleograful Ioan V. Dașchievici mi-a

fost ușurată de profesorul Ștefan Sorin Gorovei care mi-a oferit

primele spițe de neam realizate de predecesorul meu, între care și

arborele redactat de Traian Larionescu, un descendent al ramurii

Vama.

Tabela genealogică a tuturor descendenților din Onofei,

alcătuită de Traian Larionescu era parte a lucrării „Familii

boierești bucovinene” era o sursă importantă pentru proiectata, dar

din păcate necunoscuta lucrare „Familia Dașchevici”. Tabela

226

Ion Cernat şi Elena Lazarovici, 600 de ani de istorie ai satului Vama.

Studii şi schiţe monografice, Ed. Pim, Iaşi, 2002, p. 113.


138

cuprindea 416 persoane, dintre care, 2 capi de familie, Onofrei și

Anastasia, 270 descendenți și 144 de soți și soții. (carte

MyHeritage)

Regretatul Dr. Grohoschi-Miclescu (fig. 6–7) mi-a oferit în

corespondența purtată în perioada 1996–2012 o microspiță a

descendenților Eudochiei și preotului Mihail Muntean, parohul de

Cuciurul Mare (fig. 8–10), parte a arborelui familiei Volcinschi

publicat în Arhiva Genealogică 227

(fig. 11).

Aceste materiale par să fie parte a unui proiect genealogic

organizat pe cele 10 ramuri și subramuri, fiecare fiind însoțiță de

tabele cu familiile coborâtoare și cu note explicative, aspect sesizat

și în cazul ramurii Bănila (sursă Groholschi-Miclescu fig. 12–14).

O sursă importantă de informare a constituit-o Monografia

satului Vama redactată de Ion Cernat și Elena Lazarovici în

2002, între ale cărei pagini am găsit date despre clericii care au trăit

și activat în parohiile satului (fig. 15).

O direcție importantă în demersul meu o constituie

colaborarea cu rudele din ramura Vama, în special cu Gheorghe

Dașchievici –Vama cu copiii lui (fig. 16–21), cu membrii familiei

Malcinschi, cu un descendent al neamul Muntean, anume Herve

Menga și, mai ales, Octavian Filievici și Dan Poraicu despre

Neamurile Andronic, Bacinschi, Filievici, Popescu, Malcinschi,

Mitrofanovici, Nistor, Poraicu. Toate aceste conexiuni și schimburi

de informații s-au desfășurat între 2008–2014.

La începutul anului 2013 am primit un plic cu doi arbori

genealogici, expediaț de vărul meu Octavian Filievici: Spița

familiei Andronic-Dașchevici și arborele Neamului Popescu. Cele

două familii sunt înrudite pe linie feminină cu ramura preoțească a

Dașchevicenilor de la Vama (arbore MyHeritage și original).

Descriere: calc cu dimensiunile 80 cm lungime și 59 cm

lățime, bine păstrat, cu adnotarea paleografului Ioan Dașchevici în

stânga și dreapta jos:

„Cu vrerea Tatălui și ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului

Duh, extras am la 18 iulie 1940, pentru lucrarea genealogică

227

Sergiu Groholschi-Miclescu, Genealogia Familiei Groholschi, ArgGen,

VI(IX), 1999, 1–4, p. 59–72.

Genealogie

139

„Familia Dașkevici”, datele care privesc pe membrii familiei

Dașchevici (linie bărbătească) din copia scoasă la 25 aprilie 1933,

de Ștefan A. Andronic, după spița Familiei Andronic-Dașchevici,

făcută de Sfinția Sa preotul Adrian Andronic, născut la 4 iulie 1871,

iar Prea Venerabilul Părinte Exarh George Filievici, Paroh și

Protoiereu al județului Storojineț, comandor al Ordinului Coroana

României, precum și soția Sfinției Sale, Mult stimata Doamnă

Preoteasă Eleonora, a cărei bunică, Domnica, este fiica preotului

Onofrei Dașchevici din Vama, Bucovina…”

Datele exacte ale nașterii, căsătoriei și decesului indică

existența unor acte de familie păstrate la momentul realizării lui, dar

care s-au pierdut. Comparându-l cu „fratele” Larionescu putem

spune că se completează în anumite privințe.

Din aceste rânduri se înțelege că Arborele Andronic-

Dașchevici a fost alcătuit de preotul Adrian Andronic de la

Părhăuți, probabil la sfârșitul secolului al XIX-lea sau la începutul

celui următor, transmis unuia dintre fii, Ștefan, care l-a copiat în

1933 și al cărui exemplar a ajuns în posesia arhivistului și

istoricului neamului. „Acest document a fost încredințat de către

Prea Sfinția Sa George Filievici și soția sa Maria, strănepoata

preotului Onufrie Dașchevici de la Vama, către verișoara

paleografului, Zorica E. Dașchevici, învățătoare în comuna Corcești

și care l-a adus la București împreună cu alte date pentru a fi

studiate de genealogist”.

Deoarece arborele se păstra în posesia familiei Filievici

putem trage concluzia că arborele a fost restituit în posesia

neamului Filievici, la George Filievici din Buziaș.

Primele două generații care se găsesc în arborii Larionescu și

Andronic sunt:

Preotul Onofrei Dașchievici, trăitor între 1783–1846, la

Vama, căsătorit cu Anastasia Nosievici, fiică de preot din Lențești,

căsătoria fiind oficiată la 9 Ianuarie 1808228, este menționat la Vama

de Sus încă de la data de 19 ianuarie 1831, când raporta 134 de

familii ortodoxe cu 698 de locuitori, post pe care l-a ocupat prin

228

Preot Adrian Andronic, Spiţa neamului Andronic-Daşchievici (1933) şi

arborele Larionescu.


140

concurs229

.

Urmașii preotului Onofrei și ai Anastasiei au fost următorii:

1. Maria, căsătorită cu Vasile Popescu, paroh în Vatra

Moldoviței;

2. Teodor (n. 1811–1887), dascăl de Vama, căsătorit cu

1. Ruxandra Bucevschi, fata preotului din Ilișești (T. Larionescu) și

2. Rucsandra Mironovici (arborii Andronic și Larionescu).

Mormântul său din cimitirul vechi ne-a oferit și stabilirea perioadei

de viață (fig. 22). Din descendența sa face parte profesorul

Animpodist, fondatorul Muzeului de Istorie de la Suceava, prieten

al scriitorului, teologului și folcloristului Simion Florea Marian,

ambii colegi la Ober Gimnazium230

, unica fotografie a celui mai

pedant profesor din Ducatul Bucovinei (fig. 23) mi-a fost furnizată

de colegul și prietenul Alexandru Pânzar. Mormântul său se află în

cimitirul „Pacea” de la Suceava (fig. 24)231

;

3. Ana, devenită prezbitera preotului Leon Vorobchievici,

paroh la Lențești;

4. Ion, ologul (arborele Andronic);

5. Nicolae, vameș la Fălticeni, căsătorit cu Balașa Hașnaș;

6. Rachila, căsătorită cu preotul Alexandru Chiseliță, paroh

de Cupca;

7. Margareta (1830–1906), care s-a căsătorit chiar la Vama

cu preotul George Andronic, parohul de Ostrița;

8. Eudochia (?-†1887) a devenit soția preotului Mihail

Muntean, paroh de Cuciurul Mare;

9. Victoria a luat în căsătorie pe veterinarul Onesim

Berchișan la Vatra Moldoviței;

229

Ion Cernat şi Elena Lazarovici, op.cit, p. 157. 230

Marius-Andi Daşchievici, Lupta pentru unitate și conștiință națională

în Bucovina Austriacă prin școală, Colecția Accente Istoriografice, nr.

4, ediția II revizuită și adaugată. Volum dedicat aniversării a 60 ani de

la înființarea Liceului Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” Iași (coord.

Lăcrămioara Iordăchescu, Ariadna Maximiuc,Cezar Furtună), Editura

Pim, Iaşi, 2015, p. 619–623, ISBN 978-606-13-2245-9. 231

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimitirul_Pacea_din_Suceava#/ media/

File: Animpodist_Daschevici.jpg.

Genealogie

141

10. Domnica avea să devină soția cantorului Vasile

Malchinschi de la Cupca;

11. Mihai se va călugări sub numele de Melchisedec;

12. Preotul George Dașchevici era în anii 1847–1848 un

tânăr diacon când în protocolul de inspecție, al Protopopului de C-

lung Moldovenesc este menționat la aceeași parohie alături de

preotul paroh Mihail Muntean, de fratele său, dascălul Teodor

Dașchevici și pălimarul Iacob Șuștac232

. Soția sa, Paraschiva

Cantemir, fiica preotului din Cajvana, care, după moartea preotului

se va călugări la mănăstirea Agapia la 18 ianuarie 1902233

.

Primul neam care se va înrudi, Andronic provenea de la

Roșa, născut la 1796, pribegit din Transilvania în Bucovina, la

Ostrița, unde s-a căsătorit cu Ileana Strzejac cu care a avut

5 copii: Domnica, căsătorită Manoli Grosu, Ecaterina

(1829-18 ianuarie 1866), căsătorită cu Vasile Hiejeu (?) fără

descendență, preotul George (n. 4 aprilie 1823–21.08.1896),

Dimitrie (1829–1886) căsătorit cu Eufrosina și Ileana.

Deși necunoscut de preotul Adrian Andronic, prenumele

primului Andronic era Grigore, așa cum indică însemnarea din

fondul Sever Zotta și, în plus, se impune o rectificare a anilor de

viață a fiului George 1822–1894, în loc de 1824–1896 așa cum apar

la Traian Larionescu234

.

În generația a II –a neamului Andronic

Dimitrie Andronic și soția sa Eufrosina au avut trei copii:

1 Marfa (decedată 1922), căsătorită cu un Diaconovici din

Vrânceni, a căror singură fiică Aglaia a devenit soția preotului

Țurcanovici, decedat în Rusia;

2. Maria, căsătorită cu un Cracalia;

3. Melania, căsătorită Kile.

George Andronic a luat-o în căsătorie pe Margareta

Dașchevici, fiica preotului Onufrie de la Vama în satul său de

baștină, cu care avea să aibă următoarea descendență, prezentă în

232

Ibidem, op.cit, p. 110. 233

Preot Adrian Andronic, Spiţa neamului Andronic-Daşchievici (1933) şi

arborele Larionescu. 234

DCAN Bucureşti, fond Sever Zotta, dos. 18, f. 1-2 r.


142

cei doi arbori genealogici, Larionescu și Andronic:

III. 21 Titus * 8 aprilie 1848-†Viena, 6/8 mai 1896.

III. 22 Maximilan * Rădăuți, 1 martie 1853-†Cernăuți,

30 decembrie 1896, de profesie inginer silvic (arbore Larionescu),

cununat 24 aprilie 1881, de la Cernăuți cu Francisca Korn, fiica

doctorului Korn și sora doctorului austriac Robert Korn de la

Suceava, căsătorit cu domnișoara Schmirch cu care are trei băieți

(Otmar, Johann și altul necunoscut).

III. 23 Haralambie * Părhăuți, 3 mai 1855 -†Ostrița, 20 mai

1875.

III. 24 Haritina * 14 ianuarie 1856-†cripta Ostrița, 28 mai

1896, căsătorită de două ori 1. Dr. Daniel Verenca de care va

divorța pentru al 2-lea mariaj cu Alfred Folkavschi din Serbia.

III. 25 Eugenia * 17 aprilie 1862-†Sucevița, 1907, căsătorită

cu Alexandru Voevidca, preot la Sucevița.

III. 26 Leocadia, căsătorită cu Ion Ștefaniuc (Ștefanelli),

paroh și arhimandrit la Sucevița.

Arhimandritul mitrofor Inochentie Ștefanelli (n. 22 februarie

/7 martie 1858, Siret – d. 2 iunie 1934) a fost egumenul Mănăstirii

„Sf. Ioan cel Nou” din Suceava. Pe crucea de lângă biserica

„Sf. Arhangheli” din Călineștii lui Cuparencu (fig. 25) este

următoarea inscripție:

„Cripta familiei Ștefanelli. Aici odihnește în Domnul

Archimandrit Mitrofor Inocentie Ștefanelli Egumenul sf. Mănăstiri

din Suceava decorat cu Ordinul Coroana României în gradul de

Comandor, Medalia «Răsplata Muncii pentru biserică» cl. I, născut

7 Martie 1858 repausat 2 Iunie 1934. Dormi în senină pace pe care

ți-au dat-o faptele tale.” (fig. 26).

Inochentie Ștefanelli s-a născut cu numele de Ioan Ștefaniuc.

A urmat studii la Gimnaziul de Stat din Cernăuți și apoi la

Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți, pe care le-a

absolvit în iulie 1882. S-a căsătorit cu Leocadia, fiica parohului și

protopresviterului Gheorghe Andronic din Ostrița. Mitropolitul

Silvestru Morariu-Andrievici l-a hirotonit diacon la 7 noiembrie

1882 în Catedrala din Cernăuți și apoi preot la 12 noiembrie 1882,

în biserica din Bănila Rusească. A fost rânduit pe rând preot de

ajutor la bisericile din Negrileasa (1/13 decembrie 1882), Cuciur

Genealogie

143

Mare (11/23 februarie 1883), Carapciu pe Ceremuș (17/29 februarie

1884) și apoi Rarancea (23 octombrie/4 noiembrie 1884). Este

numit apoi administrator parohial (1/13 aprilie 1888) și paroh

(19/31 decembrie 1889) la biserica din Călinești-Cuparencu. A fost

ales în trei perioade asistent protopresbiterial. În anul 1914, a fost

tuns în monahism, sub numele de Inocentie, și hirotesit

protosinghel. La 27 februarie 1914 a fost instalat ca proistos al

Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava în prezența delegatului

consistorial Ipolit Vorobchievici, arhimandrit și egumen al

Mănăstirii Dragomirna. Prin actul Guvernului Bucovinei nr.

22996/14 din 3 iulie 1914 i s-a schimbat numele din Ștefaniuc în

Ștefanelli. I s-au conferit demnitățile de arhimandrit stavrofor

(1920) și arhimandrit mitrofor (1923)235

.

III. 27 Ion * 2 iunie 1863- †Ostrița, 24 aprilie 1883.

III. 28 Adrian * în Pătrăuții Sucevei, 4 iulie 1871-†?,

căsătorit cu Ecaterina, fiica preotului Miron Tomiuc.

În octombrie 1914, „preotul Adrian Andronic din Lucavița, o

localitate cu populațiune în majoritate ruteană, a fost arestat, în

urma unei denunțiațiuni infame. Dovedindu-se nevinovăția, a fost

eliberat”. Ca și în alte cazuri similare, acuzația se referea la posibila

colaborare cu trupele țariste, acuzație pe care austriecii o priveau cu

foarte multă atenție236

.

A patra generație Andronic este compusă din următorii

membri:

Copiii lui lui Maximilian Andronic arborele Larionescu:

IV. 1 Constantin 1890–1908 la Traian Larionescu.

IV. 2 Ileana la Larionescu 1893–1896, nu 1894 ca în spița

Andronic.

IV. 3? 1882–1955, doar în spița Larionescu.

Copiii Leocadiei Ștefanelli: Margareta (IV. 4) și Virginia (IV.

5) căsătorită cu doctorul Nicolae Carabiovschi cu care a avut trei

copiii.

Copiii Eugeniei Voevidca:

235

Arhimandrit Mitrofor Inochentie Ștefanelli, Cronica Mănăstirii

„Sfântul Ioan cel Nou” (manuscris, 1927–1930), p. 29–30. 236

Viaţa Nouă, Anul III, nr. 146, 1 noiembrie 1914, p. 2.


144

IV. 6 Leocadia, născută în 1884 și căsătorită cu Alexandru

Butrișchi

IV. 7 Maria s-a căsătorit cu preotul Vasile Iftodi.

IV. 8 George 1882–1955 este menționat ca director de școală

la Cernăuți.

IV. 9 Adriana apare doar la Traian Larionescu, căsătorită cu

parohul de Bădești, Gheorghe Cosmovici.

Copiii preotului Adrian apar la Traian Larionescu

astfel: Maximilian (IV. 10) căsătorit cu Sextila Bumbu în 1929, Ion

(IV.11) născut 1903, Ștefan- posesorul arborelui- (IV. 12) născut în

1905 a fost profesor, trăia în 1933 și Titus (IV. 13) născut 1906 a

urmat cariera de ofițer.

Copiii Margaretei Carabiovschi: V. 1 Corina, V. 2 Leocadia,

devenită soția căpitanului Vasile Cazacu și V. 3 Nicoleta care a fost

căsătorită doar doi ani cu profesorul Virgil Ianovici până la moartea

ei survenită în 1930.

Copiii Leocadia Butrișchi: V. 4 o fiică, Hortensia care se

căsătorea în 1929 cu preotul Mauriciu.

Octavian Filievici și ruda sa, Dan Poraicu, sunt autorii unui demers

genealogic restitutiv pregătit pentru Congresul din luna mai a anului

viitor.

Departe de a fi încheiată, cercetarea acestei primei înrudiri

are un schelet bine fixat, trebuie adăugate informații suplimentare,

elucidate lacunele și completate cu alte înrudiri.

Până acum, spița familiei Andronic în cele 5 generații a

adăugat 53 de membri cu toți descendenții și soții/soțiile: 2 capi de

familie, 31 descendenți și 20 de parteneri prin alianță.

Concluziile acestei prezentări sunt următoarele:

1. munca de investigare a istoriei familiilor înrudite este o

constantă prezentă în generațiile trecute și prezente ale

familiei, indiferent de ramură.

2. există o conștiință a trecutului care se cere scris, prezentat

publicului interesat și, mai ales, publicat.

3. Profesiile cele mai întâlnite sunt: preot, dascăl, medici,

ofițeri, profesori de liceu sau facultate, majoritatea fetelor

se căsătoreau cu preoți.

Genealogie

145

4. Se repetă anumite prenume: Maximilian, cu referire la

efemerul Împărat Maximilan al Mexicului, fratele

autocratului Austriei, Franz Iosef I, Leocadia, Titus,

George, Ileana, Margareta, Maria.

Spița neamului Andronic-Dașkevici (!)

Arborele Andronic-Dașkevici a fost alcătuit de preotul

Adrian Andronic de la Părhăuți, probabil la sfârșitul secolului XIX

sau la începutul celui următor, transmis unuia dintre fii, Ștefan, care

l-a copiat în 1933 și al cărui exemplar a ajuns în posesia arhivistului

și istoricului neamului, paleograful Ioan V.Dașchevici, care a

adnotat exemplarul transmis mie în ianuarie 2013 de George

Filievici de la Buziaș, inițiatorul relegării comunicării și împreună

lucrători la scrierea istoriei neamului.

Spița este scrisă pe calc, cu creionul, fiind organizată

descendent de la neamurile Andronic și Dașchievici, cu aspectul

unei pânze de paianjen, în care generațiile se amestecă, liniile

descendenților coboară și se întretaie, fiind necesară urmărirea

fiecărei linii și filiații.

„Cu vrerea Tatălui și ajutorul Fiului și cu săvârșirea

Sfântului Duh, extrasa-am la 18 iulie 1940, pentru lucrarea

genealogică «Familia Dașkevici», datele care privesc pe membrii

familiei Dașkevici (linie bărbătească) din această copie scoasă la

25 aprilie 1933, de Ștefan A.Andronic, după Spița Familiei

Andronic-Dașchevici făcută de Sfinția Sa Preotul Adrian Andronic,

născut la 4 Iulie 1871, iar Prea Venerabilul Părinte Exarh George

Filievici, Paroh și Protoereu al județului Storojineț, Comandor al

Ordinului «Steaua României», precum și soției Sale, Mult Stimata

Doamnă Preoteasă Eleonora, a cărei bunică, Domnica, este fiica

preotului Onofrei Dașkevici din Vama, Bucovina; le exprim pe

această cale, cele mai respectuoase mulțămiri și toată recunoștința

pentru deosebita bunătate ce a au avut a încredința acest document

verișoarei mele, Zorica E. Dașchevici (ramura Dașchevici-enilor

din Vama), refugiată din Bucovina, de la școala comunei Corcești,

care l-a adus la București, împreună cu alte date adunate de omnia


146

Sa, ca contribuție la lucrarea genealogică menționată, pentru care

ajutor prețios îi rămân foarte recunoscător.

Și s-au scris șirele de mai sus, la întâiu an al domniei

Majestății Sale Regale Mihai I al tuturor Românilor, aci în

București, la anii de la zidirea lumii 7450, iar de la Mântuitorul

lumii, leatul 1941, septembrie în 3 zile, de Ion a lui Vasile cavaler

de Dașchevici (ramura Dașchevici-enilor din Bănila pe Siret,

Bucovina).

Sfârșit și lui Dumnezeu celui în Treime slăvit, Mărire și

laudă în vecii nesfârșiti, Amin!”

I.V. Dașchevici, Șef al Diviziei C.F.R î.r.

București IV, Calea Moșilor nr. 133

Făcut de Preot Adrian Andronic *4 Iulie 1871, Pătrăuți-Sucevei

Copiat: Ștefan A. Andronic 25 .4.1933

Generația I (cca. 1770–1840)

NEAMUL ANDRONIC, originar din Roșa

N, * 1796 căsătorit Ileana Strejac

NEAMUL DAȘCHIEVICI

ONOFREI, preot în Vama 1783–1846, căsătorit cu Anastasia

Nosievici

Generația II (cca. 1800–1880)

ANDRONIC

II. 1 Dimitrie 1829–1886 la Ostrița, căsătorit cu Eufrozina.

II. 2 Domnica (?-?) căsătorită Manoli Grosu.

II. 3 Ileana.

II. 4 George (4 aprilie 1823–21 august 1896), cununați la

Vama cu Margareta Dașchevici 1830–1906, fiica preotului Onufrie

DAȘCHIEVICI- 11 urmași.

II. 5 Mihai.

II. 6 Ion, ologul.

II. 7 Teodor, dascăl de Vama căsătorit cu 1. Ruscanda

Bucevschi și 2. Rucsandra Mironovici.

II. 8 George, paroh de Vama, căsătorit cu Paraschiva Cantemir.

Genealogie

147

II. 9 Domnica, căsătorită cu Vasile Malcinschi.

II. 10 Ana, căsătorită cu preotul Leon Vorobchievici.

II. 11 Victoria, căsătorită Berchișan.

II. 12 Neculai, căsătorit cu Balașa Hașnaș.

II. 13 Evdochia, căsătorită cu preotul Mihai Muntean.

II. 14 Rachila, căsătorită preot Chiseliță.

II. 15 Margareta căsătorită cu preotul George Andronic.

Generația III

ANDRONIC

Fii lui II. 1 Dimitrie Andronic.

III. 1 Marta (+ 1942) căsătorită cu Diaconovici din Vrânceni.

III. 2 Maria (?-?) căsătorită Cracalia.

III. 3 Melania (?-?) căsătorită Kile.

Fiii lui II.7 Toader DAȘCHEVICI, dascăl de Vama.

III. 4 Ileana DAȘCHEVICI din prima căsătorie, căsătorită cu

Grigorie Berlinschi (frate cu Petru, Gheorghe și Vasile, toți fiii lui

Iordache Berlinschi).

Fiii lui II. 8 George, preot de Vama căsătorit cu Paraschiva

Cantemir, fiică de preot, decedată la Mănăstirea Agapia la

13 ianuarie 1902.

III. 5 Glicheria, decedată în 1912, căsătorită cu Nicolae

Bodnarescu Rus de bou †1916 (fratele Rachilei, căsătorită cu

Gheorge Isopescu).

III. 6 Maria, decedată 1910, căsătorită cu Domițian

Ștefanovici, Bănila.

III. 7 Arcadie, †1932 căsătorit cu Beatrice.

III. 8 Anipodist, profesor la Suceava, decedat 1916.

III. 9 Teodora, decedată 1883, căsătorită cu Miron

Gribovschi, preot Cuciur-Mic.

III. 10 Tecla, maică.

III. 11 Cornel căsătorit cu Eugenia Ianovici.

III. 12 Eusebie, decedat la Suceava în 1886 căsătorit cu


148

Maria,†1924, fiica preotului Cozac.

Fiii lui II. 9 Domnica căsătorită MALCINSCHI.

III. 13 Rachila.

III. 14 Ilarion.

III. 15 Haritina.

III. 16 Elisabeta.

III. 17 Onofrei.

Fiii lui II.10 Ana, căsătorită VOROBCHIEVICI

III. 18 Maria

III. 19 Suzana

Fiii II.15 Margaretei Dașchievici căsătorită cu preotul George

Andronic.

III. 21 Titus ANDRONIC * 8 aprilie 1848- + Viena, 6/8 mai

1869.

III. 22 Maximilan ANDRONIC * Rădăuți, 1 martie

1853-†Cernăuți, 30 decembrie 1896, cununat 24 aprilie 1881 la

Cernăuți cu Francisca Korn, fiica doctorului Korn și sora doctorului

austriac Robert Korn de la Suceava căsătorit cu domnișoara

Schmirch cu care are trei băieți (Otmar, Johann și altul necunoscut).

III. 23 Haralambie * Părhăuți, 3 mai 1855-†Ostrița, 20 mai

1875.

III.24 Charitina * 14 ianuarie 1856-†cripta Ostrița, 28 mai

1896 căsătorită de două ori 1. Dr. Daniel Verenca de care va divorța

pentru al 2-lea mariaj cu Alfred Folkavschi din Serbia.

III. 25 Eugenia * 17 aprilie 1862-†Sucevița, 1907 căsătorită

cu Alexandru Voevidca, preot la Sucevița.

III. 26 Leocadia căsătorită cu Ion Ștefaniuc (Ștefanelli)

III. 27 Ion * 2 iunie 1863-†Ostrița, 24 aprilie 1883.

III. 28 Adrian * Pătrăuții Sucevei, 4 iulie 1871-†?, căsătorit

cu Ecaterina, fiica preotului Miron Tomiuc.

Genealogie

149

Foto 1. Vedere generală asupra satului Vama de pe Dealul Crucii 2013

(arhiva personală M-A Dașchievici)

Foto 2. Carte postala cu satul Vama


150

Fig. 3 Biserica Sf. Nicolae din Vama de Sus 1797

Fig. 4 Biserica Sf. Nicolae –clopotnița

Genealogie

151

Foto 5. Cimitirul satului cu mormintele familiei-George Dașchevici

Foto 6 și 7. Regretatul doctor și genealogist Sergiu Groholschi Miclescu


152

Foto 8–10. Spița Evdochiei Dașchievici căsătorită Mihail Muntean,

cuprinsă în studiul regretatului genealogist Sergiu Groholschi Miclescu

Genealogie

153

Foto 11. Studiul Volcinschi Foto 12.

Foto 12–14. Lista familiilor înrudite pentru microspița Evdochiei Muntean


154

Foto 15. Monografia satului Vama Foto 16.

Foto 17.

Genealogie

155

Foto 18.

Foto 19.


156

Foto 20.

Foto 16–21. Unchiul Gheorghe și soția sa, Domnica împreună cu toate

neamurile (2007–2013) și Casa bătrânească cu o vechime de 200 ani care

a aparținut lui Eusebie, strămoșul direct al unchiului Gheorghe

Genealogie

157

Foto 22. Crucea cantorului bisericesc Teodor Daschkewicz

n. 1811–1887 și a celor două soții

Foto 23. Colectivul profesoral al Liceului „Ștefan cel Mare” din Suceava

1895. Rândul de sus: Constantin Procopovici, Emil Malachowski, dr.

Eusebie Popovici, Victor Nussbaum, Lazăr Vicol, dr. Vasile Tarnavschi.

La mijloc: Vasile Bumbac, Josef Wolf, Ironim Muntean, Simion Florea

Marian, Constantin Cosovici, dr. Animpodist Dașchevici. Jos: Gherasim

Buliga, dr. Emil Sigall, Arsenie Comoroșan, Franz Stock


158

Foto 24. Mormântul Profesorului Animpodist Dașchievici

(10 ianuarie 1853-decedat 1916) din Cimitirul Pacea din Suceava

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimitirul_Pacea_din_Suceava#/media/File:

Animpodist_Daschevici.jpg)

Foto 25. Biserica Sf. Arhangheli din satul Călineștii lui Cuparencu.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfin%C8%9 Bii_Arhangheli_Miha

il_%C8%99 i_Gavriil_din_C%C4%83 line%C8%99 ti-

Cuparencu#/media/File: Biserica_Sf._Arhangheli_din_Calinesti-

Cuparencu 1.jpg)

Genealogie

159

Foto 26. Mormântul arhimandritului Inochentie Ștefanelli din curtea

bisericii satului Călineștii lui Cuparencu

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfin%C8%9 Bii_Arhangheli_Miha

il_%C8%99 i_Gavriil_din_C%C4%83 line%C8%99 ti-

Cuparencu#/media/File: Biserica_Sf._Arhangheli_din_Calinesti-

Cuparencu 6.jpg)


160

Tabela urmașilor neamului Andronic

După spița Andronic-Dașchievici

și arborele Traian Larioescu

Generația I -2 membri I. 1 Grigore* (DCAN București, fond Sever Zotta, dos. 18, f.

1–2 r de la Roșa), născut la 1796, pribegit din Transilvania în Bucovina, la Ostrița, căsătorit cu Ileana Strzejac.

Generația II – 8 membri din care 5 membri și 3 pateneri prin alianță.

II. 1 George (n. 4 aprilie 1822–21.8.1894), căsătorit cu Margareta Dașchievici, fiica preotului Onufrie D. de la Vama II. 2 Ecaterina (1829–18 ianuarie 1866) căsătorită cu Vasile Hiejeu(?) fără descendență.

II. 3 Dimitrie (1829–1886, Ostrița) căsătorit cu Eufrosina II. 4 Ileana. II. 5 Domnica. Generația III – 20 membri din care 11 membri și 9 parteneri

prin alianță. George Andronic și Margareta Dașchievici au avut

următoarea descendență: III. 1 Titus * 8 aprilie 1848-†Viena, 6/8 mai 1869. III. 2 Maximilan * Rădăuți, 1 martie 1853-†Cernăuți,

30 decembrie 1896, cununat 24 aprilie 1881 la Cernăuți cu Francisca Korn, (fiica doctorului Korn și sora doctorului austriac Robert Korn de la Suceava căsătorit cu domnișoara Schmirch cu care are trei băieți Otmar, Johann și –necunoscut).

III. 3 Haralambie * Părhăuți, 3 mai 1855-†Ostrița, 20 mai 1875. III. 4 Charitina * 14 ianuarie 1856-†cripta Ostrița, 28 mai

1896 căsătorită de două ori 1. Dr. Daniel Verenca de care va divorța pentru al 2-lea mariaj cu Alfred Folkavschi din Serbia.

III. 5 Eugenia * 17 aprilie 1862-†Sucevița, în 1907 căsătorită cu Alexandru Voevidca, preot la Sucevița.

III. 6 Leocadia căsătorită cu Ion Ștefaniuc (Ștefanelli) III. 7 Ion * 2 iunie 1863-†Ostrița, 24 aprilie 1883 III. 8 Adrian * Pătrăuții Sucevei, 4 iulie 1871-†?, căsătorit cu

Ecaterina, fiica preotului Miron Tomiuc, preot la Lucavița de Sus din 1899, paroh din 1906.

Genealogie

161

Dimitrie Andronic și soția sa Eufrosina a au avut trei copiii: III. 9 Marfa (decedată 1922), căsătorită cu un

DIACONOVICI din Vrânceni. III. 10 Maria căsătorită cu un CRACALIA. III. 11 Melania căsătorită KILE. Generația a IV-a – 19 membri din care 14 descendenți și

5 parteneri prin alianță. Copiii lui Maximilian ANDRONIC. IV. 1 Constantin 1890–1896 la Traian Larionescu. IV. 2 Necunoscut 1882–1955 cunoscut doar de T. Larionescu. IV. 3 Ileana, menționată de spița preotului Ștefan, a murit în

1894, 1 a Traian Larionescu 1893–1896. Copiii Leocadiei Ștefanelli: Margareta (IV. 4) și Virginia (IV. 5) căsătorită cu doctorul

Nicolae Carabiovschi cu care a avut trei opiii. Copiii Eugeniei Voevidca: IV. 6 Leocadia, născută în 1884 și căsătorită cu Alexandru

Butrișchi IV. 7 Maria s-a căsătorit cu preotul Vasile Iftodi IV. 8 George 1882–1955 este menționat ca director de școală

la Cernăuți. IV. 9 Adriana apare doar la Traian Larionescu, căsătorită cu

parohul de Bădești, Gheorghe Cosmovici Copiii preotului Adrian apar la Traian Larionescu astfel: IV. 10 Maximilian, căsătorit cu Sextila Bumbu în 1929. IV. 11 Ion, născut 1903. IV. 12 Ștefan – posesorul arborelui – n. 1905 a fost profesor,

trăia în 1933. IV. 13 Titus născut 1906 a urmat cariera de ofițer. Copiii Marfei DIACONOVICI V. 14 Aglaia DIACONOVICI a devenit soția preotului

Țurcanovici, decedat în Rusia. Generația a V-a: 7 membri din care 4 membri și 3 parteneri

prin alianță. Copiii Margaretei Carabiovschi: V. 1 Corina. V. 2 Leocadia, devenită soția căpitanului Vasile Cazacu

V.3 Nicoleta care a fost căsătorită doar doi ani cu Profesorul Virgil Ianovici până la moartea ei survenită în 1930.

Copiii Leocadia Butrișchi: V.4 o fiică, Hortensia care se căsătorea în 1929 cu preotul Mauriciu.


162

FILOLOGIE

Despre ultima revenire a lui Mihai Eminescu la Cernăuți

Octavian VORONCA,

membru al prezidiului Societății pentru Cultură Românească

„Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți

Fiecare popor își are geniul care-l reprezintă: ucrainenii – pe T. Șevcenko, polonii – pe A. Mickiewicz, românii – pe M. Eminescu etc. Creația eminesciană se referă și la ținutul bucovinean, bine cunoscut fiind faptul că Eminescu și-a făcut studiile gimnaziale la Cernăuți.

Aici și-a petrecut primii ani ai adolescenței, aici s-a pătruns de iubirea profundă pentru limba maternă, pentru istoria neamului românesc, având șansa să se afle în preajma unor cărturari ca Aron Pumnul și Ion Gh. Sbiera, de la care a avut cu prisosință ce învăța. Astfel, Eminescu nu poate fi înțeles și nu poate exista fără Cernăuți, orașul care a fost capitala sa spirituală. Pentru noi este foarte important și interesant să cunoaștem locurile din Bucovina pe unde a poposit sau pe unde a trecut Eminescu. Or, poetul a rămas pentru totdeauna legat de meleagurile noastre, cărora le-a lăsat moștenire sufletul său generos.

Mihai Eminescu

Filologie

163

Urmele eminesciene au marcat și suburbia cernăuțeană Horecea, îndeosebi dumbrava de la Horecea-Mânâstirii, unde se află o biserică monumentală, ridicată în 1766 prin osteneala egumenului Artemon, sprijinit în nobila sa lucrare de mitropolitul Moldovei Gavriil, de marele logofăt Cilibiu și de alți oameni de bine, intrați în rândul ctitorilor viitoarei mânăstiri. Eminescu a trecut nu o singură dată pragul acestei biserici, care, după forma ei exterioară, amintește de un așezământ de cult din Iași, căci știut este faptul că Ion Gh. Sbiera, profesorul de limba și literatura română de la Obergymansiumul din Cernăuți, își ducea de fiecare dată, la sărbătoarea armindenului, învățăceii în dumbrava din Horecea.

În ianuarie 1866, după moartea iubitului său profesor Aron Pumnul, Mihai Eminescu a părăsit cu multă durere în suflet capitala Bucovinei.

A revenit cu prilejul organizării serbării de la Putna din 1871, a mai fost o dată, când autoritățile habsburgice se pregăteau să celebreze cu mult fast centenarul unirii Bucovinei cu Austria, aducând, pentru a fi răspândită printre intelectualii bucovineni, o broșură a lui Mihai Kogălniceanu, în care era dezvăluit adevărul privind raptul teritorial din 1775. Ultima dată a vizitat Cernăuții la finea lunii decembrie a anului 1885. Atunci a trecut și pe la Horecea Urbană, unde își avea proprietatea sora sa, Aglaia Drogli. Se știe că profesorul cernăuțean Ioan Drogli a cumpărat, după nunta din 1871 cu Aglaia, o casă și pământ la Horecea, pentru care a plătit suma de 2000 de galbeni. Din păcate, casa nu a fost identificată până în prezent. De data aceasta, vizita poetului la Cernăuți purta un caracter particular – dorea să-și revadă sora și nepoții, cu care să sărbătorească împreună Crăciunul. Mai dorea să-și întâlnească foștii colegi de gimnaziu, voind s-o revadă și pe Aspazia Kaplonska, o veche prietenă. Când poetul își vizita sora în casa ei de la Horecea, Aglaia era bolnavă. Dar, ca să-i facă fratelui o surpriză, i-a rugat pe membrii Societății Muzicale „Armonia” din Cernăuți să joace în casa ei piesa „Florin și Florica”. Reprezentația a avut loc la 26 decembrie 1885, în rolurile principale evoluând George Drogli, nepotul de soră al poetului, și Constantin Isopescul – Grecul, viitor rector universitar. Ajutat de nepoții săi, Eminescu participă și el la desfășurarea spectacolului, instalat, ca sufleor, într-o cabină improvizată.

Dacă deschidem o paranteză, trebuie amintit că în 1882, la Cernăuți a fost constituit un comitet pentru crearea teatrului


164

românesc și a unei trupe de artiști amatori. Comitetul a închiriat primul etaj al hotelului „Moldavie”, unde urmau să aibă loc reprezentațiile. Trupa de teatru îl avea pe Vasile Morariu director de scenă, iar pe Tudor Flondor – capelmaistru. Printre artiști se număra și Aglaia Drogli, sora lui Eminescu, care a făcut o carieră frumoasă la „Armonia”, apărând în nu mai puțin de 23 de piese, între anii 1883–1885. Din trupa au mai făcut parte pianista Eugenia Tomiuc, Minodora Ștefanelli, care a tradus și localizat mai multe piese care au fost puse în scenă, renumita folcloristă Elena Niculiță-Voronca, Maria Mandicevschi, sora celebrului muzicolog Eusebie Mandicevschi, frații Eugenia și Nicu Meșederiu, precum și amica cernăuțeană a lui Eminescu, Aglaia Kaplonska.

În ziua de 27 decembrie 1885, Mihai Eminescu și-a luat rămas bun de la soră, nepoți și prieteni, urcând în trăsura ce avea să-l ducă la gară. Pe peron se adunaseră mulți intelectuali români din Cernăuți, care voiau să-l vadă și să-l salute. Poetul luase trenul spre Suceava, unde îl așteptau prietenii pentru a sărbători împreună ziua onomastică a lui Ștefan Dracinschi, fost director, până în 1884, al Gimnaziului superior din Suceava. Astfel, în a treia zi de Crăciun, la 27 decembrie 1885 adică, plecând din suburbia Horecea, Eminescu a părăsit pentru totdeauna atât Cernăuții, orașul adolescentei sale, cât și neuitatele plaiuri bucovinene.

În decembrie 2015 s-au împlinit, așadar, 130 de ani de la ultima revenire a lui Mihai Eminescu la Cernăuți. Socot că această dată ar trebui comemorată. Dar cum? Până la 27 decembrie fiecare formațiune național-culturală din regiunea Cernăuți să desfășoare adunări de dare de seamă. Iar în ziua respectivă șefii lor să aducă la cunoștința publicului, în cadrul unei acțiuni comemorative, ce sarcini ținând de păstrarea identității naționale a românilor băștinași pe aceste plaiuri au realizat și care a fost aportul lor la revigorarea mișcării noastre generale de emancipare național-culturală. Și toate acestea trebuie să se facă într-un cadru deosebit de festiv, sub semnul omagierii marelui Eminescu.

Aș mai cuteza să propun ca în fiecare an, la 15 ianuarie, pe lângă acțiunile comemorative din cadrul Eminescianei, șefii societăților național-culturale din regiunea Cernăuți să-și dezvăluie planurile de lucru pe anul respectiv, ca, la 27 decembrie, când se va marca ziua ultimei reveniri a marelui nostru poet în capitala Bucovinei, să poată raporta în fața publicului cum au fost acestea îndeplinite.

Filologie

165

Realizarea coordonării în texte de limbă română

vorbită în Ucraina

Felicia VRÂNCEANU,

Universitatea Națională „Iuriy Fedkovici” Cernăuți

Biunivocitatea relaţiei dintre participanţi este o caracteristică a comunicării orale, reversibilitatea rolurilor de emiţător şi receptor constituind principiul de bază al structurării mesajului transmis pe cale orală. Este evident că limba vorbită nu înseamnă numai succesiunea unor replici aparţinând participanţilor la actul comunicării, dar structura de tip dialogat pare a fi o formă specifică oralului. Replica dialogală, înțeleasă ca succesiunea a două enunțuri, a căror existență la nivelul textului este intercondiționată prin relații de tipul: întrebare – răspuns, enunț întrerupt – completare, afirmație – negație ș.a. Această grupare de două replici este condiţionată nu numai în plan lexical, ci şi în plan sintactic, ceea ce presupune identificarea la nivelul succesiunii replicilor a unor mărci raportuale.

În unele enunţuri, unităţile sintactice care contractează raportul de coordonare se află în replici enunţate de diferiţi participanţi la actul de comunicare; aceste replici nu pot fi însă separate una de cealaltă fără a distruge unitatea semantică a enunţului realizat.

Să analizăm, de exemplu, următorul fragment extras dintr-un dialog

* la care au participat doi vorbitori: A – Profilu-i absolut diferit: social politic, cultural... B – Şi economic. (14/FV, 6,7) Este evident că raportul de coordonare – marcat la nivelul

formei prin conjuncţia coordonatoare copulativă şi – se realizează între unităţi sintactice ce aparţin enunţurilor realizate de doi vorbitori distincţi: social politic, cultural reprezintă mesajul

* Textele au fost înregistrate în regiunile Cernăuți și Transcarpatia din

Ucraina. Ele au fost publicate în vol. F.Vrânceanu, Texte de limba

română vorbită, Editura Universității din Cernăuți, Cernăuți, 2003.


166

transmis de A, iar şi economic aparţine celui de-al doilea vorbitor. Există opinia că în realitate mesajul transmis de B este un rest de propoziţie, caz în care coordonarea se realizează cu un termen existent, dar neexprimat. Structura refăcută ar fi următoarea:

A – Profilu-i absolut diferit: social politic, cultural... B – Profilul este şi economic. Apelând la materialul audio, observăm că intonaţia adoptată

de B nu ne îndreptăţeşte să recurgem la refacerea contextului în modul arătat anterior, comunicarea pierzând ceea ce este de fapt una din caracteristicile de bază ale limbii vorbite: spontaneitatea. Vom considera aşadar că în structura analizată avem un tip special de coordonare: coordonarea copulativă cumulativă în replica dialogală. Ceea ce este specific acestui tip de coordonare este intenţia celui de-al doilea vorbitor de a oferi o informaţie suplimentară, completând în acest mod informaţia oferită de primul vorbitor.

O altă problemă a raportului de coordonare în texte de limbă vorbită o reprezintă identificarea unor elemente de relaţie utilizate cu alte valori decât în varianta standard a limbii literare. În continuare vă propunem atenţiei o astfel de structură:

Pi scurt + îî dispri Boian s-ar putea di spus foarti multi, dar pi scurt putem spuni cî + îî + domnu primar a îî amintit pi + pentru prima datî Petru Rareş (...) (13 /FV, 39,40)

Nu ne vom referi în cazul de faţă la caracterul fragmentat, aproape indescifrabil din punct de vedere semantic, al acestui text, nici la repetiţiile existente, ci la elementul de relaţie care marchează raportul de coordonare contractat de două din unităţile sintactice din textul dat. Prezenţa conjuncţiei coordonatoare disjunctive dar ne determină să căutăm în enunţul dat două unităţi sintactice care, la nivel semantic, să se opună, fără ca una dintre ele să o excludă pe cealaltă. Acest lucru nu este posibil, deoarece informaţia semantică transmisă de cele două propoziţii principale coordonate nu intră în opoziţie: Pi scurt + dispri Boian s-ar putea di spus foarti mult 1/ şi dar pi scurt putem spuni 2/. Cauza o reprezintă topicalizarea complementului circumstanţial de mod pi scurt, care se constituie în temă a primei propoziţii. În acest mod se renunţă la proiectul sintactico-semantic iniţial în care identificăm două propoziţii care îndeplinesc atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere semantic toate condiţiile pentru a contracta un raport de

Filologie

167

coordonare adversativă (Despre Boian s-ar putea spune multe, dar pe scurt ne vom referi doar la...).

În continuare vă propunem o altă structură în care conjuncţia şi este folosită nu cu valoare copulativă, ci cu valoare adversativă.

(…) + el s-o dus su-pat + e (= ea) aşa di nervoasî + şî cu lăicerili n-aj’unj’e ş-o luat cociorba + era pi la-ndămână + şî l-a tras + cociorba di la pâni + da nu pute rîdica cociorba sus, da-l ghionte acolo. (1/FV, 8–11)

Dincolo de caracaterul fragmentar al enunţului, identificăm o serie de unităţi sintactice construite pe principiul coordonării. Unul din aceste nuclee este: e aşa di nervoasî + şî cu lăicerili n-aj’unj’e ş-o luat cociorba. La nivelul conţinutului nu putem identifica un raport de coordonare copulativă, ci de coordonare adversativă (unităţile respective nu se asociază, ci intră în opoziţie). Şi este în acest caz utilizat cu valoarea lui dar sau a lui însă. Dificultăţile apar datorită neexprimării propoziţiei subordonate consecutive, subsituirea realizându-se fără dificultăţi: ea era aşa de nervoasă, încât a început să arunce cu lăicerile, însă cu lăicerile nu ajungea.

Tot în exemplul anterior identificăm o pereche corelativă inedită în componenţa căreia intră dar, binecunoscuta conjuncţie coordonatoare disjunctivă:

(…)+ şî l-a tras (…) da nu pute rîdica cociorba sus, da-l ghionte acolo.

O consecinţă a utilizării conjuncţiei dar cu valoarea jonctivului coordonator copulativ şi este apariţia perechii corelative dar… dar (cu varianta specifică oralului da… da). Ne interesează în acest caz ultimele două propoziţii aflate în raport de coordonare. Informaţia semantică exprimată de aceste două unităţi sintactice nu mai intră în opoziţie, evidentă fiind dorinţa vorbitorului de a sublinia ideea alternanţei, a alegerii pe care autorul acţiunii a avut-o la dispoziţie în momentul respectiv.

Inovaţii la nivelul sistemului jonctivelor coordonatoare sunt identificate şi în interiorul replicii dialogale despre care am amintit anterior. Interesează replica celui de-al doilea vorbitor, acesta începându-şi comunicarea cu un jonctiv coordonator.

C – (…) sînt unili problemi cari nu pot li + + rezolva singurî îî mă adresez la + + mai mult la-nvăţători, la colegi di clasî + îî.

A – Şî părinţi nu vorbesc deloc româneşte? C – Nu + + mama şî tata nimini nu ştiy, dar în viitor poati +


168

vor + sî vor învăţa. Ne interesează în acest caz replica rostită de cel de-al doilea

vorbitor (A): Şî părinţi nu vorbesc deloc româneşte?. Este vorba despre o propoziţie interogativă introdusă prin jonctivul coordonator copulativ şi care face legătura cu un context anterior. Utilizarea acestui jonctiv conferă unitate comunicării dialogate, caracterizată prin fragmentarism (cauzat de participarea mai multor vorbitori la actul comunicării). Din acest punct de vedere acest şi se apropie de valoarea textuală a unui şi narativ, diferenţa fiind aceea că unităţile sintactice coordonate prin şi în interogativă sunt situate în enunţuri aparţinând unor emiţători diferiţi.

Acelaşi rol în comunicare îl poate avea şi jonctivul coordonator disjunctiv dar în enunţuri de tipul:

B – Daa + + nu-i nădejdi + şî vaca… A – Da + ş’ini. V-o paşti ş’iniva? B – Ş’ini?!+ O zî ieu + o zî baba. Mai luăm cu noi + la

cîmp. (11/FV, 157–159) În cea de-a doua replică (Da + ş’ini. V-o paşti ş’iniva?) dar

este utilizat cu acelaşi scop: de a conferi caracter unitar unei comunicări caracterizate prin fragmentarismul provocat de intervenţia necontrolată a participanţilor la actul comunicării. În acest caz se poate vorbi despre un factor extralingvistic ce poate influenţa aplicarea unor principii de comunicare.

Intervenţia unui vorbitor este de multe ori neobservată de către ceilalţi participanţi la dialog:

A – La noi am văzut asta la Cacica aşa… C – Da dumniavoastrî di undi sunteţi? B – Numa-ici p-oamini. În tăt fostu Soiuz + + + aici esti una

şî + în + + asta cum + Malo Solotvino. (2/FV, 5–8) Intervenţia celui de-al doilea vorbitor (Da dumniavoastrî di

undi sunteţi?) nu este observată de A şi de B, cererea de informaţii pe care o realizează rămânând fără răspuns.

Nevoia de a suplini intervenţia necontrolată în comunicare explică şi existenţa unor enunţuri de tipul:

A – Şî + îî + când di îî sărbătoarea noastr-a minerilor + ultima aa săptă + adică ultima duminică din luna august + am primit pintru tăti ce-am făcut + + Să le spun, domnu + preşedinte?

G – Spuni! Cât? F – Asta-i realitatea, no!

Filologie

169

A – Păi, da! Am primit o medalie şi douzăci di grivni. (3/FV, 75–80)

După cum observăm, primul vorbitor îşi începe comunicarea cu o conjuncţie coordonatoare, care de această dată poate fi analizată ca având atât valoarea lui şi narativ, cât şi valoarea pe care am atribuit-o elementelor coordonatoare în interogativele analizate anterior.

În astfel de enunţuri, deşi identificăm atât forma, cât şi conţinutul raportului de coordonare, funcţia de marcă a unui raport sintactic pe care o îndeplinesc elementele jonctive analizate trece în plan secund. În prim plan se află în aceste cazuri funcţia de instrumente utilizate uneori în mod inconştient de vorbitori în actele de comunicare spontane.

Prin urmare, putem afirma că în limba vorbită se impune o reorganizare a sistemului de mărci raportuale ale coordonării, acestea diversificându-şi rolurile. Aplicarea aceloraşi criterii de analiză ca în varianta scrisă a limbii literare este greu de realizat, principala cauză fiind condiţiile diferite în care se realizează comunicare orală (comunicarea orală este situaţională, empatetică şi participativă, permiţând şi utilizarea altor mijloace de expresie decât cele verbale).

Bibliografie Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia: structuri şi strategii.

Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Bucureşti, Editura ALL,

1995.

Felicia Vrânceanu, Inovaţii şi strategii comunicaţionale, în vol.

Limba română vorbită în Ucraina, Leipziger Universitätsverlag, 2004, pp.

105–116.

Felicia Vrânceanu, Realizarea raporturilor sintactice de

nondependenţă în limba română vorbită, în vol. Limba română vorbită în

Ucraina, Leipziger Universitätsverlag, 2004, pp. 139–145.


170

GOLGOTA NEAMULUI ROMÂNESC

Nu și-a plâns încă tot amarul

Maria TOACĂ

„Cât mai ține mama minte”

De câte ori am fost la Mahala, întâlnindu-mă cu oameni care

au căzut victime primului val al deportărilor, credeam că am

consemnat sau, cel puțin, am ascultat mărturiile tuturor

supraviețuitorilor acelei nopți de groază, de care ne despart mai

mult de șapte decenii. Dar nu demult am descoperit-o pe Florica

Gostiuc, o bătrânică de 85 de ani, care mai mult plânge decât

vorbește, căci încă nu și-a răcorit sufletul, nu s-a eliberat de necazul

adunat în aproape cincisprezece ani de exil. Florica a rămas și la

adânci bătrâneți o subtilă statuie antică, purtând pe fața-i brăzdată

de plugul vremii urmele unei frumuseți de madonă, demne de

penelul baronului George Lowendal, care admira chipuri mândre de

țărani români de pe meleagul Bucovinei, mai ales din Mahala și

Boian.

Mai întâi l-am cunoscut pe fiul ei – un gospodar ca mai toți

oamenii de frunte din satele noastre, dar care suferă de o pasiune pe

cât de interesantă, pe atât de rar întâlnită în timpurile de astăzi. M-a

sunat într-o zi, recomandându-se drept Vasile Hostiuc și frapându-

mă cu vestea că avem legături de rudenie pe linia familiei Toacă.

Nu prea-mi venea să cred, deoarece din informațiile sumare despre

bunelul meu, decedat la o vârstă foarte tânără, știam că n-are

tangențe cu comuna Mahala: s-a născut în Seliște, până a se căsători

la Lehuceni, a trăi în Gogolina (un cătun aflat odinioară la marginea

Golgota neamului românesc

171

Imperiului Austriac). La replica mea că, dacă pornim de la Adam și

Eva, suntem cu toții plămădiți dintr-un lut și rupți din aceeași

bucată, proaspăta mea rudă a venit cu alte argumente, făcându-mă

să-mi fie tare rușine când a început să se intereseze de străbunicii pe

linia tatei și alte ramuri din tulpina arborelui genealogic al familiei

mele. Am recunoscut cu regret că mai departe de bunelul Ștefan și

un străbunic Mihai Bușilă, nu cunosc pe nimeni și nici nu mai am

pe cine întreba despre ceilalți care au trăit până la ei.

„Nu trebuie să întrebați de nimeni, ci să cercetați arhivele”,

mi-a dat un sfat bun noul cunoscut din Mahala, obiectând că în

unele monografii ale localităților noastre, care au fost editate în

ultimul timp, apar multe date prinse de autori cu urechea, culese din

gura lumii, fără argumentări documentare.

O perioadă a dispărut, apoi începu din nou să mă sune la

intervale de două-trei luni, comunicându-mi unde a ajuns cu

cercetările obârșiei sale, ce neamuri și-a mai descoperit, cine cu

cine s-a căsătorit, cine pe cine a cununat și a botezat prin secolele

XVIII, XIX… Cel mai interesant e că îndrăgostitul de istoria

neamului, Vasile Hostiuc, e doar un diletant în istorie. În tinerețe a

practicat la nivel profesionist sportul, absolvind la timpul său

Facultatea de cultură fizică de la Universitatea din Kiev. Dar,

printre grijile casei și eforturile de a-și câștiga pâinea cea de toate

zilele, găsește timp pentru nesățiosu-i interes față de rădăcinile sale.

Și-a schimbat toate actele din Gostiuc în Hostiuc, considerând că

așa e mai pe românește.

Deși e mai departe de aceste preocupări, sora sa mai mare,

Maria, absolventă a Facultății de filologie, despre care fratele spune

că a învățat mult mai bine decât el în școală, încurajează și laudă

pasiunea lui Vasile. Pare că nu folosesc la nimic răscolirile lui prin

arhive, însă cu fiecare pas aprofundat în trecutul său, fiecare ființă

omenească se simte mai încrezătoare în prezent, înaintează cu mai

multă speranță în viitor.

Ascultând poveștile lui Vasile Hostiuc despre neamurile

îndepărtate, n-am putut să nu mă interesez de cele mai apropiate –

de părinții săi. Am aflat că e un favorit al norocului, deoarece îi

trăiește mama. Onorându-și promisiunea de a mă aduce la ea „cât

mai ține mama minte”, am stat de vorbă în pridvorul casei Floricăi


172

Gostiuc chiar în după-amiaza de duminică, când, la cimitirul din

Cernăuți, Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina i-a

comemorat pe conaționalii martirizați în gulagurile staliniste.

„Nu mă zăpăciți, lăsați-mă să-mi amintesc…”

Nu știu dacă în acea duminică, s-au ținut sfinte liturghii în

memoria mucenicilor români din Bucovina și în alte biserici din

satele românești care cinstesc memoria martirilor sau numai în

lăcașul Trei Ierarhi din vechiul cimitir al Cernăuțiului, unde

slujește părintele Cristofor. Însă lacrimile vărsate de Florica în acea

zi ar fi fost îndeajuns pentru a uda iarba de pe toate mormintele

cunoscute și anonime de pe întreg cuprinsul marcat de suferințele

românilor noștri.

După 85 de ani, împliniți la 28 ianuarie a.c., prășește în

grădină, umblă vioaie prin ogradă, fiind stingherită doar de slăbirea

auzului. Cât am stat de vorbă, își dădea sfioasă broboada la o parte

să prindă mai ușor orice cuvânt, îmi urmărea mișcarea buzelor ca

să-mi priceapă întrebările, iar fiului și fiicei le riposta: „Nu mă

zăpăciți, lăsați-mă să-mi amintesc, să nu greșesc ceva”. Maria și

Vasile cunosc pe de rost drama familiei lor deportate, au auzit-o de

nenumărate ori de la mama Florica, de la bunica Maria. Și

asemenea copiilor neastâmpărați, care știu pe de rost poveștile

depănate de bătrâni, se grăbeau cu vorba înainte, o opreau pe mamă

observând că iarăși a încurcat ceva, că mai demult lor altfel le-a

povestit. Ea, însă, de fiecare dată își amintește de nenorociri ce încă

n-au fost scoase din depozitul suferințelor sau, poate, intenționat

„încurcă ițele” ca să pună la încercare memoria celor tineri.

Firavul fir al destinului putea să i se curme la vârsta când

abia împlinise 11 ani, fiind deportată în Siberia pentru…

„politică!”. „Ce politică am făcut eu, un copil de unsprezece ani,

dar fratele meu de nouă neîmpliniți, surioara de numai trei ani,

bunica Eudochia, trecută de 80 de ani…”, se revoltă bătrâna. Nici

tatăl ei, Florea Doroș, din cauza căruia întreaga familie a fost

înscrisă pe lista neagră a românilor sortiți exterminării, nu era

implicat în marea politică. Avea la București un frate bolnav de

cancer. Întâmplarea a făcut că s-a dus să-l viziteze înainte de

moarte, în perioada când ținutul ne-a fost călcat de tancurile

sovietice. În noile împrejurări, nu a mai avut drum de întoarcere


173

acasă, dar nici curaj, căci era un timp când lumea bună (nu doar

românii) fugea ca de ciumă din ținutul ocupat. Așa i-a fost norocul

să-și salveze propria viață în schimbul suferințelor celor rămași la

baștina nimerită sub tirania rusească. Or, fiind om înstărit, cu destul

pământ și chiar un magazin în centrul Cernăuțiului, ar fi căzut și el

printre primele victime ale genocidului declanșat de ocupanți față

de populația românească autohtonă.

Cu muți ani mai târziu (Florea Doroș a decedat în 1989),

când i s-au cicatrizat puțin rănile sufletești, Florica și-a vizitat tatăl

la București și i-a cântat un cântec „tare gelos”, compus de ea,

despre marile necazuri prin care a trecut, despre cum a fost mereu

pândită de moarte, cum îngheța și leșina de foame, cum o mâncau

păduchii și-i sugeau sângele toate gângăniile Siberiei… Au plâns

îndelung împreună, ținându-se de mână. Atunci, tatăl ei a vărsat

lacrimi peste tot amarul pe care nu l-a împărțit cu chinuiții săi

copilași.

Am rugat-o pe Florica să-mi cânte, ori măcar să-mi spună

câteva strofe din acel amar. „Nu-mi aduc nimic aminte, am uitat”,

s-a grăbit să-mi răspundă, începând să îngâne alte cântece, străine ei

și nouă, învățate de la rușii care au ajutat-o să nu-i rămână

oscioarele în pământul înghețat al Siberiei.

Stăteam în răcoarea din pridvorul casei bătrânești zidite de

Florica împreună cu soțul Ion, după care plânge de aproape un

deceniu. În fața celeilalte case mai noi zâmbeau la soare trandafirii,

adunau nectar din căldura verii cireșele alb-roze. „Eu cred că mama

a primit de la Dumnezeu numele Florica. Iubește mult florile, are

grijă să avem trandafiri prin curte până dă bruma, îi place să vadă

pomi tineri pe lângă casă”, mi-a spus fiica ei, Maria, în timp ce fiul

Vasile lăuda cireșele mari, mustoase aduse din livada sa. „Cele din

pomii mamei se coc mai târziu, acum îți fac gura pungă”, ne tot

îndemna el să gustăm din dulceața fructelor sale. Într-adevăr, erau

grozav de delicioase, dar pe cât de dulci cireșele, pe atât de amare

vorbele mamei sale. Pacea tihnitei amiezi de duminică se răsfira

tulburată la întoarcerea-i în cei mai negri ani, când ea, o firavă

copilă, a fost mai tare ca moartea, mai aprigă decât foametea și

gerul, mai demnă și mai mare decât puternicii tirani, care i-au

mânat familia în iad. Astăzi, la 85 de ani împliniți, în curtea ornată


174

cu flori, cu fiul și fiica alături, cu o nepoată foarte instruită (Inga,

fiica lui Vasile predă dreptul internațional la Universitatea

Cernăuțeană) și un nepot priceput la orice muncă, Floricăi i se pare

că-și trăiește apusul vieții în rai. I-ar plăcea să creadă că n-a trecut

nicicând prin acel coșmar, când stăpânii satului Mahala, instaurați

la putere de dictatura stalinistă, urlau în bătătura casei

părintești: „Să nu rămână nici un cui din gospodăria asta!”

„Sunteți fasciști. Voi mâncați oameni!”

Nu e un vis de groază calvarul suferit în timpul celor două

deportări, ci povestea crudă a destinului ei. Or, spre deosebire de

alte sute de familii din Mahala, Maria Doroș, mama Floricăi,

împreună cu toate sufletele din casa lor, au fost deportate în două

rânduri – prima dată în noaptea de pomină din iunie 1941, iar a

doua oară, de-acum după sfârșitul războiului, când lumea răsufla

mai liber și începea să creadă că are ceva drepturi.

Prima dată au fost scoase cinci suflete din casă. Maria Doroș

cu trei copii și încă unul purtat sub inimă (Florica de 11 ani, Ion –

9 ani și Rahira de trei ani) și mama ei, Eudochia, trecută de 80 de

ani. După ce soțul i-a rămas în România, oameni cumsecade din

conducerea primăriei au sfătuit-o pe Maria să-și schimbe numele de

familie, ca să nu fie trecută pe lista neagră. Ea, însă, s-a temut sau

poate n-a vrut să renunțe la ceea ce i-a fost predestinat. De fapt, nu

se știe dacă aceasta ar fi salvat-o. Doar bătrâna sa mamă, Eudochia,

nu făcea parte din familia Doroș, ci din ramura renumită a

Nandrișenilor, fiind soră cu Vasile Nandriș, care a instruit câteva

generații de copii în Mahala, și a fost tatăl lingvistului Octavian

Nandriș, ctitorul Catedrei de limba română la Universitatea din

Strasbourg. Fiul lui Octavian, Daniel, vizitând în ultimii ani baștina

vestitului său tată, a fost și în casa îndepărtatei sale rude, Vasile

Gostiuc. Dar acesta e cu totul alt subiect, care-l obsedează

îndeosebi pe fiul Floricăi. Pentru bătrâna lui mamă n-are importanță

cine cu cine s-a înrudit, greutățile prin care a trecut convingând-o

că, la mare nevoie, un străin poate să te ajute mai mult decât oameni

de același sânge.

„Ai noștri, din sat, când au venit să ne ridice, nu ne-au lăsat

să luăm nimic de mâncare. Mama a pus în traistă numai câteva

rufe și a luat vreo două ruble ce le avea în casă. Ne-au dus la


175

Lujeni și ne-au încărcat în vagoane pentru vite. După o zi am

pornit la drum. Dacă veneau nemții mai degrabă poate scăpam de

chinurile cele neomenești. Cât am mers cu trenul, am mâncat

numai ce ni se dădea la oprire în gări. Alți oameni aveau cu ei

pâine, saci de făină, iar noi eram cu mâna goală. Când ne-au

descărcat din tren, ne-au dus într-o poiană din pădure, unde era un

grajd mare de animale, gol. Ne păzeau santinele cu arme. În jur nu

se zărea vreo localitate unde să trăiască oameni. Toată vara am

stat acolo. Mâncam ce vedeam în jurul nostru – iarbă, frunze, flori.

Ne urcam în copaci, căutam ouă de păsări, puișori în cuiburi. Am

auzit că o familie întreagă a murit din cauză că s-a otrăvit cu

ciuperci, iar pe o femeie de la noi, cu doi copilași, au sfâșiat-o

lupii. Nemaifiind în stare să rabde chinul foamei, mama și bunica s-

au înțeles să mâncăm și noi bureți otrăvicioși și să murim toți

odată. Au strâns laolaltă ce-au găsit și i-au fiert puțin. Au mâncat

ele, ne-au dat pe urmă și nouă, dar nu ne-a fost nimic”, își depănă

bătrâna necazul, văzându-se aievea copil de 11 ani.

La vreo trei kilometri de lagărul lor se afla un sat. După ce

paza a mai slăbit, își lua frățiorul de mână și umbla cu cerșitul. Nu

cunoșteau limba, arătau cu mâna la gură, abia având putere să

plângă, rugându-se să le dea o coajă de pâine ori de cartof. „Vrem

mâncare”, plângeau copilașii, iar rușii le răspundeau: „Sunteți

fasciști. Nu avem pentru voi pâine, voi mâncați oameni!”.

Localnicii fuseseră preîntâmpinați de autorități să nu le dea nimic

deportaților care umblau cu cerșitul, căci ei sunt sălbatici, niște

canibali. Degrabă lumea de acolo a înțeles că acei străini sunt

oameni nevinovați, necăjiți, și nu-i mai numeau fasciști, îi lăsau pe

copii să strângă cartofi înghețați de pe câmp. Dacă foamea și-o mai

potoleau cu ce găseau prin pădure, în privința apei era mare

nenorocire. Florica povestește că în tot satul era o singură fântână.

Iarna se descurcau mai ușor, căci topeau zăpada, iar în restul anului

făceau în pământ gropițe, strângeau apă de ploaie în două cu viermi.

Bunică-sa, Eudochia, a murit la câteva săptămâni. Îi răsună în

urechi cum cerea întruna mâncare. „Ce să-ți dau?”, îi răspundea

fiica înnebunită și ea de foame și de grija pentru cei trei copii.

Pruncul născut acolo l-a dat după două săptămâni la orfelinat, sau la

vreo familie de ruși. Florica nu știe nimic despre acel nefericit


176

frățior. Dar crede că a scăpat cu viață, căci mama ei nu l-a scris

niciodată în pomelnic la biserică, n-a dat de pomană de sufletul

acelui copil.

Când au început înghețurile, au fost mutați în niște barăci

pustii – câte 20 de familii într-o cameră cu o singură sobă. Ca

într-un vis de groază o urmăresc pe Florica niște paturi lungi pe

care zăceau oameni fără suflare. „O femeie din Coteni îi ținea

lumânarea feciorașului. Doamne, cum plângea copilul cela și o

întreba pe mamă-sa dacă va ajunge să se vadă acasă. „Taci,

Mihai, că om merge și acasă”, îl mângâia femeia. Când mă uit,

băiatul e mort”, îmi povesti Florica. Și astăzi varsă lacrimi pentru

bunica, pentru surioara sa Rahira, pentru toți măhălenii pe care i-a

văzut morți, întinși pe acele lavițe lungi. Atunci, însă, nu avea

lacrimi, nici putere să plângă după alții.

Se bucurau de moarte

Unica salvare de chinuri era moartea. Cu toată rușinea,

Florica recunoaște că s-a bucurat când surioara Rahira a fost luată

de îngeri la ceruri. La acel moment mama lor se afla în închisoare.

Lucra la un depozit de grâne. Seara venea acasă cu câteva grăunțe

ascunse în mănuși. I-a mers de vreo două ori, iar a treia oară a

prins-o un supraveghetor, strigând la ea: „Tu ești fascistă, n-ai voie

să furi de la stat”. „Fascistă, nefascistă, dar ne omoară foamea”, a

îndrăznit să-i riposteze femeia, curajul costând-o doi ani de

pușcărie. Cele câteva grame de grâu găsite prin buzunare se

transformaseră într-un kilogram, numai bine pentru a-și primi

pedeapsa. Astfel, mama își ispășea pedeapsa în pușcărie, fetița cea

mică umbla la grădiniță, Ion îngheța pe la porțile localnicilor

cerșind, iar de Florica și-a făcut milă o femeie de la cantina

tractoriștilor – o luase să spele vasele, podelele. Era fericită când o

punea să curețe cartofi. Atunci ascundea câte o coajă în sân. Când

i-a murit surioara s-a bucurat că-i va rămâne porția ei de pâine. Cine

ar îndrăzni s-o condamne pe copila ce ducea o luptă crâncenă

pentru supraviețuire, când lacrimile și inimile celor adulți se

transformaseră în sloiuri de gheață.


177

După vreun an, mamă-sa a fost slobozită din celulă într-un

lagăr. A avut puțin noroc. Luase de acasă un pieptar cusut cu

mărgele. Descosea mărgelușele și le făcea femeilor de la bucătărie

șiraguri de pus la gât. Cât a stat în detenție a descusut toate florile

de pe pieptar. Pentru micile podoabe, bucătăresele îi puneau ceva

mai bun în farfurie. Într-o zi au prevenit-o să nu se atingă de

mâncare. Nu departe a văzut că se sapă gropi cu buldozerul. După

cina aceea deținutele au căzut ca muștele, vreo o mie de suflete. Din

câte știe Florica de la mamă-sa, mâncarea a fost otrăvită. Știa

cineva de la Moscova ce crime se făceau acolo, sau poate special se

dădeau ordine să fie omorâți cât mai mulți oameni deportați?

Această întrebare o chinuiește neîncetat pe supraviețuitoarea

exilului.

Oamenii liberi nu aveau cui se plânge, nemaivorbind de

românii considerați dușmani de moarte. „Era lume de tot felul – și

bună, și rea. Șefa de la cantină, Iulia, ne jelea, se făcea că nu vede

când puneam ceva în gură. Și o altă femeie, șefă de fermă, fie-i

țărâna ușoară, după ce mama a fost eliberată din închisoare, slabă

de nu se ținea pe picioare, a luat-o să lucreze ca străjer. Îl lăsa și

pe Ionel să vină când se mulgeau vacile, ca să guste puțin lapte.

Dar ne temeam de feciorul ei. Odată mai că nu ne-a omorât în

bătaie. Strângeam cu fratele Ion spice pe miriște. Văzându-ne, el

ne-a chemat, amăgindu-ne că ne dă mai multe spice, dar ne-a prins

și ne-a bătut de moarte. N-am spus nimănui de teamă să n-o pățim

mai rău. Nu știu de unde mai aveam sânge pentru ploșnițe, păduchi

și alte gângănii?”, se întreabă tremurând Florica.

A doua deportare

Când au aflat că s-a terminat războiul, românii deportați s-au

bucurat alături de ruși, sperând că se vor întoarce pe meleagurile lor

însorite. La un an după Ziua Victoriei a început să se pregătească de

drum și Maria Doroș. Au fost luați cinci și cu pruncul ce avea să se

nască – șase, dar se întorceau acasă, la Mahala, numai trei. Era și

aceasta o mare Victorie a unei mame condamnate la suferințe

golgotice. Doar familii întregi ale consătenilor ei au căzut din


178

primele săptămâni de viață în Siberia, nemairămânând niciun suflet,

ca să-și răzbune morții măcar prin mărturisirea chinurilor îndurate.

Maria și cei doi copii ai ei, deja maturizați și căliți de gerurile

siberiene, au ajuns cu bine acasă. În drum n-au avut probleme,

nimeni nu i-a întrebat cine sunt și încotro țin calea. Autoritățile din

regiunea Omsk i-au asigurat că sunt liberi și pot pleca unde-i duc

ochii, dar fără să le elibereze buletine de identitate sau alte acte,

chipurile, nu au nevoie de ele, sunt liberi. Puterea de la Mahala,

însă, s-a dovedit a fi mai aspră și mult mai vigilentă. Neavând ce

lua de la niște amărâți ca ei, mai marii satului i-au lăsat să ierneze în

pace, iar spre primăvară au început să le dea târcoale, cerându-le în

cel mai cumplit an al foametei să plătească birurile la stat. Negăsind

nimic prin casă, unul Cârcea le-a luat unica pereche de pâsle, aduse

din Siberia.

„Veneau unul Zaidel, altul Miron, să ne scoată din casă,

tunând și fulgerând că nu avem documente în regulă. Râvneau la

casa și grădina noastră și până la urmă ne-au băgat în

închisoare”, își continuă Florica evocarea martirajului. Drept că a

doua oară ne-au lăsat să luăm cu noi un sac de făină de păpușoi și

mai multe haine. Îmbrăcămintea ne-a prins bine, dar de făină n-am

avut parte, căci, până am ajuns din nou în Siberia, am fost mutați

dintr-o închisoare în alta.”

Florica a lucrat mulți ani la Spitalul regional din Cernăuți, ca

infirmieră, și se cutremura de câte ori trecea pe lângă închisoare

prin fosta Piață sovietică (astăzi Piața Integrității). Zilele petrecute

acolo, după o lună de detenție la Sadagura, au fost cele mai

strașnice. Toți trei au fost închiși într-o celulă atât de strâmtă, încât

nici nu puteau să se așeze. Trebuiau să stea numai în picioare. Au

răbdat până la leșin, când își reveneau începeau a răcni ca-n gură de

șarpe, până au ridicat toți gardienii și au fost trecuți într-o celulă

mai mare. După o lună și jumătate de închisoare la Cernăuți au mai

fost ținuți după gratii două luni la Lvov, unde au întâlnit și mulți

ucraineni, condamnați din cauză că se opuneau orânduirii sovietice.

Apoi au fost iarăși escortați la Omsk, până la Ust-Ilimsk. Despre

detenția de la Omsk, Florica își amintește: „Acolo, am învățat de la


179

niște ucrainence să ghicesc pe fasole. Vrăjeam dacă ne vor slobozi

sau nu din pușcărie. Când ne scoteau la spălat toaletele primeam

mâncare mai bună. Pe urmă ne-au dus vreo mie de kilometri,

lăsându-ne la stația Piketnâi 241, ferma nr. 2.”

Nimic din ce le arătase a bine vrăjitul în închisoare nu se

adeverea. Greutățile, mai ales foamea se țineau ca scaiul de ei.

Florica avea deja 16 ani și un timp a lucrat ca dădacă prin familiile

șefilor. Iarna nu aveau nevoie de serviciile ei. Trebuia să meargă la

tăiat pădure. O dată a căzut un copac peste ea. Noroc că era zăpadă

multă și lovitura n-a fost mortală. Dimineața când intra în pădure

omătul era tare ca piatra, ziua se făcea mai moale, iar seara din nou

da gerul năprasnic. Rochia îi îngheța, umflându-se ca o umbrelă, cu

țurțuri pe la poale. A muncit la o fabrică de cărămidă, îndeplinind

planul de o mie de bucăți pe zi. Cu timpul, împreună cu mamă-sa și

fratele, Ion, au ridicat o căsuță din bârne, și-au înjghebat o mică

gospodărie, aveau o văcuță. După moartea lui Stalin un bărbat a

scris la Moscova despre cazul lor și de atunci respirau mai liber. Au

fost ajutați cu lemn pentru casă, li se plătea pentru muncă. Viața lor

ar fi pornit pe un făgaș mai bun, dacă n-ar fi chinuit-o pe mamă-sa

dorul de glia natală. După „întâlnirea” cu o haită de lupi în pădure

(venea cu carul tras de boi de la fermă), Maria Doroș a decis ferm

să se întoarcă la cuibul străbun.

Și acasă ca în exil

I-a primit într-o cămară nașa Fruzina, căci în ograda lor, unde

Florica Gostiuc trăiește astăzi nu aveau dreptul să calce. Nănașa,

femeie cu harțag, i-a adăpostit din milă, dar era aspră, mai ales cu

Florica, fată bună de măritat. S-a supărat rău, când fina i-a venit

într-o duminică seara condusă de cel mai întrebat și mândru flăcău

din sat. După Ion Gostiuc fetele umblau cu cârdul, care de care mai

înstărită. În acea duminică, la o nuntă din Buda, Ion a ținut-o numai

pe ea în joc, apoi, spre ciuda celorlalte fete a însoțit-o până la casa

nașei. A intrat în tindă, s-a așezat gospodărește pe-o laviță,

mărturisindu-i că o are de dragă și vrea s-o ceară de nevastă. După

ce a plecat, nașa Fruzina a luat-o la trei parale: „Ce-i de capul tău,


180

crezi că el se va însura cu o sărăntoacă de-alde tine?! Să nu-l mai

văd pe lângă casa mea, căci vă fugăresc pe toți de aicea!”

Fata a înghițit noduri, iar mamă-sa i-a răspuns

timidă: „Degrabă vom avea casa noastră”. „Veți face voi casă când

îmi va crește păr în palmă”, le-a întors-o gazda mânioasă.

Păr în palmă, desigur, nu i-a crescut, dar sărmanii adăpostiți

de ea totuși au fost ajutați de Dumnezeu și oamenii buni din sat să-

și ridice o căscioară. Drept că în Deal, nu pe locul celei mândre și

frumoase de odinioară. Deși aveau toate actele în regulă, copoii

satului îi țineau sub control, cel mai mult fiind cu ochi răi pe ei un

vecin pe nume Jenică, care le acaparase o parte din grădină cu un

cireș roditor. Într-o seară, când încă nu erau căsătoriți, conducând-o

pe Florica, Ion a urcat în vârful copacului. Rupea cireșe și-i arunca

iubitei. Fata râdea fericită, când a dat peste ea valvârtej megieșul,

amenințând-o c-o omoară. Flăcăul din pom l-a trimis cât mai

departe. Atunci parcă totul s-a terminat pașnic. Peste câteva

săptămâni, de hramul satului, vecinul a venit noaptea cu toporul la

casa lor din Deal, iar soția lui cu bolovani… S-a declanșat mare

urgie – le-a spart ferestrele, le-a stricat ușa. „Câți bolovani erau în

jur, toți au fost aruncați în geamurile noastre”, povestește Florica.

Ea dormea cu mamă-sa pe cuptor, nu aveau măcar un pat de

scânduri în casă. Tremurând de frică, au ieșit afară când loviturile

au încetat. Tot atunci s-a strâns în jur lumea. A doua zi au chemat

miliția și pe primar, care nu erau dispuși să facă dreptate

păgubașilor. Dar n-au avut încotro, l-au obligat pe răufăcător să

pună la loc geamurile, să recupereze și celelalte stricăciuni. În

bătaie de joc, el le-a adus o căruță de lemne în două cu surcele și cu

asta basta.


181

Florica Gostiuc cu fiica, Maria, și fiul Vasile, în pridvorul casei sale

Pentru Florica toate necazurile au rămas ca o poveste.

Regretă numai că n-a avut chip să învețe, că, acolo, în Siberia, doar

un singur an a umblat la școală. Cât a lucrat la Spitalul regional din

Cernăuți, se pricepea să ajute bolnavii nu mai rău decât o soră

medicală. Să fi avut măcar școala primară, putea să-și continue

învățătura. Răuvoitorii n-au izbutit s-o distrugă nici cu bolovanii,

nici cu vorbele de ocară, nici chiar cu toporul. Ion a ținut să se

însoare cu ea așa cum era, săracă, fără de casă, fără de masă. Și-au

durat gospodăria pe locul ce-i aparținea prin legea strămoșească,

acolo de unde dușmanii i-au mânat familia în alt capăt de lume ca

să li se piardă numele și urma. Au trăit în sărăcie la început, Ion

fiind mire în ciubote împrumutate de la un frate, dar toată viața s-au

împăcat de minune, în ciuda multora care le doreau răul. Nu o dată,

Florica a găsit în casă ațe înnodate pe sub pat, aruncate de femei

care îi tăiau calea bărbatului ei. Râdea de prostia lor, căci nu credea

în vrăji băbești. Prin câte trecuse până atunci, se încredea numai în

puterea lui Dumnezeu, care o ține și astăzi, înseninându-i

bătrânețile cu bucuria de a-și vedea copiii și nepoții fericiți.


182

Crucea mamelor cu aripi de înger

Maria ANDRIEȘ

„Când s-a întors/La puii ei cu hrana,/Găsise cuibul gol/Și

amuțit./I-a căutat/Pân-îi albise pana,/Pân-când în cioc/Sămânța a-

ncolțit” (Grigore Vieru).

Aceste versuri despre mama-pasăre îmi amintesc de o mamă

cu chip de om din satul meu natal. Era început de iunie din tragicul

an 1941. Întorcându-se de la câmp după o zi grea de muncă,

Grăhinuța, cum o numeau consătenele, și-a găsit casa goală,

devastată… Vecinii i-au spus că soacră-sa și cei doi feciorași ai ei

au fost ridicați de soldații ruși și duși undeva la Sadagura, la

eșalonul cu lumea ce urma să fie deportată în Siberia. Când biata

femeie a ajuns la Sadagura, trenul era deja plecat din gară. A reușit

să-l ajungă din urmă la Noua Suliță, unde eșalonul morții a staționat

în așteptarea altor victime. A căzut în genunchi și s-a rugat cu

lacrimi în ochi de soldații ce păzeau vagoanele să-i permită să plece

și ea alături de copii. Din cauză că soțul se refugiase în România,

familia a nimerit pe lista neagră și pe cine au găsit, pe aceia i-au

scos din casă. Mama, însă, nu putea să se bucure de libertate, când

copiii ei erau duși la pierzanie. Mânați tocmai după cercul polar, ea

i-a ocrotit de moarte și i-a readus flăcăi în toată legea la baștină.

Aceasta-i doar una din numeroasele istorii de pe pătimitul

nostru pământ, despre mame cu aripi de înger, care au îmbrățișat

moartea pentru a le dărui viață copiilor. Unul din acești copii este

profesorul, doctor în filologie, Ilie Popescu, președintele Societății

publice „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuți – victime ale

represiunilor regimului totalitar. Purtând în inimă icoana măicuței

sale, care, în condițiile inumane ale exilului din Kazahstan, și-a

ocrotit copiii și i-a adus pe toți opt vii acasă, în inimă de mult timp

îi odrăslea ideea să înalțe un monument simbolic în memoria

tuturor mamelor sacrificate întru salvarea copiilor de la moarte în

GULAG-urile regimului totalitar sovietic.


183

Posibil, în visurile sale, vedea altfel această Cruce-monument pentru ființele ce-și merită Împărăția Cerurilor. Dar, știut lucru, materializarea celor mai sacre dorințe depinde și de latura financiară. În măsura ajutorului primit de la președintele Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, dl Radu Emil Moldovan, și de la consilierii săi, cu susținerea Consulului General al României la Cernăuți, dna Eleonora Moldovan, ajutat și de alți donatori, Ilie Popescu a reușit să-și realizeze visul, având fericirea, împreună cu consătenii din Pătrăuții de Jos, la 14 noiembrie, de sărbătoarea Sfinților Făcători de Minuni și Doctori fără Arginți Cosma și Damian, să participe la slujba de sfințire a monumentului-simbol. Nu știu dacă special a fost aleasă această zi, care a înnobilat semnificația evenimentului prin faptul că acești doi frați, rămași orfani de tatăl lor care era necredincios, au fost crescuți de mama Teodota în aleasă evlavie creștină. Prin exemplul vieții sale și prin citirea cărților sfinte, Sf. Teodota a păstrat puritatea vieții copiilor ei, ajutându-i să devină bărbați virtuoși și drepți.

Sfinții fără de arginți, tămăduitori ai durerilor omenești, au fost pomeniți cu pioșenie în Tedeumul oficiat la sfințirea Crucii, de soborul de preoți – părintele Dumitru, parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Pătrăuții de Jos, părintele Gheorghe, slujitor la Igești, preoții Vasile (Cupca) și Cristofor (Biserica Mitropolitană Trei Ierarhi din cimitirul vechi din Cernăuți). Cu deosebită dragoste creștinească au citit cucernicii părinți din sfânta evanghelie, înălțând psalmi de slăvire a sublimului jertfei aduse de mamele ocrotitoare. Aici trebuie să menționez că toți cei patru preoți își au rădăcinile în Pătrăuții de Jos, vocile lor, de rând cu smerenia, vibrând și de sentimentele mândriei pentru faptele vrednice ale consătenilor. Or, orice lucru frumos, indiferent de amploare sau importanță, nu se face cu una ori câteva persoane.

Putem spune că toți fruntașii satului, de la mic la mare, și-au adus contribuția la înălțarea celei de-a șaptea cruci de către cetățeanul de onoare al Pătrăuților de Jos, după cum am aflat că este prof. Ilie Popescu. Să începem de la cei cărora le aparține viitorul – moștenitorii memoriei neamului și continuatorii faptelor creștinești ale buneilor și părinților. Doi băieți îmbrăcați în portul național veritabil al pătrăucenilor, Daniel Schipor și Corneliu Pavel, elevi la ȘM nr. 1 din localitate, au stat neclintiți lângă drapelele tricolore ce străjuiau Crucea. Deși bătea vânt năprasnic și cerul plângea cu o


184

ploaie rece, ei n-au părăsit acest post de onoare până la finalul slujbei preoților. Mai apoi, în sala localului primăriei, Anastasia Bodnariuc și Daniela Grumeza, eleve la aceeași școală, au recitat din psaltirea suferințelor neamului, în ritmul plin de jale al „Mioriței”. Alături le aveau susținătoare pe doamnele Larisa Popescu, șefa Casei de Cultură, și Natalia Balan, conducătoare artistică în cadrul instituției respective.

Totuși, titlul de campion în competiția emoțiilor i-ar fi revenit noului primar, Gheorghe Fedorean, de curând în funcție. E mai mult decât o întâmplare fericită a destinului ca alesul satului să-și înceapă activitatea cu înălțarea acestei Cruci-monument în fața Primăriei, beneficiind de la bun început de sprijinul multor oameni (Ion Zmoșu, directorul școlii, Maria Ștefureac, șefa bibliotecii, Ion Schipor, lucrătorii de la serviciul de pompieri și mulți alții) uniți în cuget și simțiri, după cum a menționat și dna Eleonora Schipor, vicepreședintă a Societății regionale „Golgota”, ea însăși o energică animatoare a vieții spirituale a satului. Acest moment a fost remarcat îndeosebi de Consulul General al României la Cernăuți, Excelența Sa Eleonora Moldovan, care a mulțumit lui Ilie Popescu pentru fapta nobilă, dar și tuturor sătenilor, amintind, în primul rând, de contribuția confraților întru credință românească din Bistrița-Năsăud. Evocând istoria grea, plină de jertfe, distinsul diplomat s-a referit și la tragediile prin care a trecut România și Franța în ultimele săptămâni: „Viața nu e simplă nici acum. Atât în Ucraina, cât și în România au fost evenimente tragice, zeci de oameni au căzut victime, așa cum s-a întâmplat cu mamele nevoite să-și lase casele, părinții zăcând la pat și să plece în neagra și greaua străinătate… Acest monument, ridicat la Pătrăuții de Jos, vine să aducă o rugăciune, să pună o cruce la sufletul celor care au murit fără un Tatăl Nostru. Aceasta-i misiunea ce și-a asumat-o Societatea „Golgota” – de a aduce mai aproape adevărul istoric care ne doare pe toți, pentru că acolo unde este vărsare de sânge, unde mor oameni nevinovați, nu există nici cetățeni, nici state, nici regiuni politice. Există oameni care trebuie salvați, aduși la adevăr. Pe de altă parte, sentimentul trăit astăzi este și unul de bucurie creștină, în sensul că ne aduce aminte de mamele noastre, de patimile suferite de Născătoarea de Dumnezeu.”


185

Aceasta a și fost chintesența concepției lui Ilie Popescu. Cu ecoul rugăciunilor ocrotitoare ale mamei sale în suflet, supraviețuitorul exilului a stăruit să facă ceva edificator în memoria tuturor mamelor care s-au sacrificat pentru copiii lor, crescându-i, chiar și acolo printre străini, în legea noastră creștinească și dragoste pentru limba română. Bucovina n-a avut până acum un astfel de monument, „Golgota” condusă de el făcând să plângă crucile de piatră pentru posteritate. Lăcrimează pietrele, plâng și inimile noastre, chiar și ale celor tineri, care cunosc paginile sângeroase ale trecutului doar din amintirile bunicilor, așa cum a mărturisit Diana Covalciuc, adjunctă a șefului Administrației Raionale de Stat Storojineț: „Bunica mea se ruga la icoana Preasfintei Născătoare când au intrat în casă călăii s-o ridice în Siberia. Stătea în genunchi într-un loc ferit de văzul lor și n-au observat-o. Ea m-a învățat să mă rog și să mulțumesc Maicii Domnului pentru viața mea, a copiilor mei…”

Un caz desprins parcă din tragediile antice a fost evocat de scriitorul Dumitru Covalciuc. O femeie din Suceveni, rămasă cu un sugaci la sânu-i secătuit, după ce a pierdut 6 membri ai familiei, și-a legat o piatră de gât și s-a aruncat cu micuțul într-un râu. Crucea ridicată la Pătrăuții de Jos este și pentru acea nefericită mamă și pentru multe altele, tragediile cărora au fost evocate de Octavian Voronca, membru al prezidiului Societății regionale „Golgota”, scriitorul Vasile Tărâțeanu, președintele Centrului cultural român „Eudoxiu Hurmuzachi” ș.a. La faptele demne de urmat ale celor două societăți „Golgota” și contribuția personală a lui Ilie Popescu s-au referit Nicolae Toma, redactorul-șef al „Zorilor Bucovinei” și președintele Societății Jurnaliștilor Români Independenți din regiunea Cernăuți, și Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”.

De față se afla o venerabilă doamnă, Tatiana Guga, sosită de la Vatra Dornei să-și sărbătorească în nordul Bucovinei, la baștina sa, cea de-a 91-a aniversare. Rămasă de mică orfană de mamă, trecând prin cele mai oribile încercări ale refugiului, fiica preotului Constantin Vlad din Iordănești ar fi avut ce mărturisi din noianu-i de amare amintiri. Dar a păstrat tăcerea, prelungind astfel momentul de reculegere pentru jertfa tuturor mamelor – de pe pământ și celor ce ne-au devenit îngeri ocrotitori în ceruri.

(noiembrie 2015)


186

Deportați pe motive de credință

Rodica ZEGREA

Între vecinii mei, oameni harnici și săritori la nevoie, oameni îndurați și cu frică de Dumnezeu, se află și nonagenara Victoria Cojocari, născută Traciuc. E o femeie încă plină de viață, cu o privire blândă și chipul ei emană o căldură sufletească ce te învăluie ca și razele mângâietoare ale soarelui ce urcă pe bolta azurie în dricul primăverii. Am crescut împreună cu copiii ei, care sunt foarte omenoși, ne-am întins o mână de ajutor, când a fost nevoie, dar până nu demult n-am știut prin ce calvar a trecut în anii tinereții.

Victoria, fiica lui Vasile Traciuc din Prisăcăreni, fostul județ Storojineț, s-a născut în 1926. La școala din sat a învățat foarte bine și șapte clase le-a absolvit în anul când sovieticii au ocupat nordul Bucovinei. Era o fetișoară doar de 15 ani, însă sovieticii au scos-o împreună cu alți tineri de seama ei la săpat tranșee în pădurea dintre Suceveni și Fântâna Albă, sat lipovenesc, la marginea căruia la 1 aprilie 1941, s-a tras cu mitralierele în coloana românilor de pe Valea Siretului care încercau să scuture de pe umeri jugul bolșevic, prin trecerea în România liberă.

A început războiul, în nordul Bucovinei a fost reinstalată administrația românească și viața a reintrat în făgașul ei normal. Dar la sfârșitul lunii martie 1944, sovieticii au invadat din nou partea de nord a Bucovinei. Familia lui Vasile Traciuc nu s-a refugiat în România. Avea gospodarul patru fete – Anica, Victoria, Zamfira, Paraschiva și un fecior – Ilie. Își vedeau cu toții de treburi și nici nu bănuiau ce primejdie îi păștea. Capul familiei, Vasile Traciuc, și soția sa, Veronica, născută Bostan, aparțineau unei grupe religioase deosebite și din acest motiv întreaga familie avea să fie ridicată și deportată în Siberia.

În 1951, în noaptea din ajunul Bunei Vestiri, în geamul gospodarului Vasile Traciuc au bătut câțiva soldați înarmați. Gospodarul a ieșit în prag să vadă cine și pentru ce îl trezea din somn. Mai întâi a dat ochii cu primăreasa din Prisăcăreni, Paulina Grenceșin. A întrebat-o:


187

— Cu ce gând ați venit la casa mea în puterea nopții? I-a răspuns: — Faci parte dintr-o grupă religioasă neînregistrată și pentru

aceasta vei fi pedepsit. Îmbrăcați-vă cu toții și la drum, bădie! — Bre, două fete-s măritate, iar Paraschiva nu-i acasă, că-i la

Crasna, la lucru. — Pe toate-o să le aducem, n-ai grijă! Ordinul e să vă ducem

până la Boian, așa că puteți să vă luați puține merinde și puține lucruri din casă.

N-au fost duși la Boian, precum li s-a zis, ci la gara din Lujeni, înspre fosta graniță a României cu Polonia. Acolo, pe peron, se aflau foarte mulți oameni și din alte sate ale raionului Hliboca. La un semnal, toți au fost urcați în 5 vagoane pentru vite și trenul a pornit înspre necunoscut. Era frig, înghesuială și mâncare nu li s-a dat. Cine avea ceva în traistă – o bucată cât de mică de mămăligă- se împărțea între toți frățește. Când trenul se oprea în vreo gară, la ușa fiecărui vagon se postau câte doi soldați înarmați, ca și cum cineva ar fi încercat să fugă fără bani și fără documente. În gările în care trenul staționa mai mult de jumătate de ceas, soldații aduceau în fiecare vagon câte o vadră de apă și câteva pâini negre și cleioase.

De frig și de foame, la puțin timp, în vagonul în care se afla familia lui Vasile Traciuc a murit un prunculeț. Nimeni n-a venit să ridice cadavrul și abia după două zile soldații au luat copilul, zicând că o să-l îngroape în spatele unei gări. Însă tuturor le-a fost clar că aveau să-l arunce undeva în zăpadă.

12 zile trenul, care trecuse de multișor de munții Ural, a ajuns în regiunea Irkutsk. Scoși din vagoane, vlăguiți de foame și de sete, nord- bucovinenii exilați pe motive de credință, au fost escortați spre Taișet, orășel de pe cheiul râului Biriusa, iar acolo au fost repartizați la direcția transportării lemnului cu plutele. La 49 de oameni li s-a dat o vadră de supă 5 pâini, 5 pești sărați și o găleată de apă. După acel „ospăț copiios”, li s-a arătat în care baracă de scânduri vor locui. Și era acolo, în Siberia Orientală, un ger cumplit, căci și apa din Biriusa înghețase până la adâncimea de un metru și jumătate. N-au fost lăsați să-și revină după un drum atât de lung și chiar a doua zi au fost scoși la lucru. Cât ținea iarna siberiană, munceau la pregătirea traverselor pentru calea ferată. Vara erau scoși la doborârea copacilor și la transportarea buștenilor


188

pe malul râului, de unde erau rostogoliți în apă, ca să plutească până la un punct anume, unde erau scoși pe mal. În fiecare seară, când se întorceau istoviți de la muncă, Gorbunov, șeful lagărului din Taișet, îi număra și îi punea să se iscălească într-un registru. Vasile Traciuc nicicând nu și-a depus semnătura pe documentul în care dânsul și membrii familiei sale erau trecuți că veniseră la muncă în Siberia ca „voluntari”. Și de față cu Gorbunov el de fiecare dată repeta:

— Care condei a iscălit că ne-om afla aici până la moarte, acela va iscăli și eliberarea noastră...

Două fiice ale sale, Ana și Victoria, se căsătoriseră până la deportare. Când ele au fost ridicate, bărbații au rămas în Prisecăreni. Adică ei n-ar fi făcut parte din acea grupă religioasă.

Vasile Traciuc și copiii săi au fost scoși mai apoi la sortarea buștenilor, după grosimea lor, care veneau pe apă, la o distanță de 120 kilometri de Taișet. Acolo s-a îmbolnăvit o fiică de-a lui, Zamfira, care a fost transportată la spitalul din Taișet. În spital a și murit sărmana. Aflând o veste atât de tristă, Vasile Traciuc, soția sa Veronica și fiica lor Victoria au cerut voie să plece în oraș ca s-o înmormânteze. Au dus-o la cimitir, au plâns-o și, după înmormântare, s-au îndreptat spre gară, căci trebuiau să se prezinte fără tăgadă la locul lor de muncă. Și-au cumpărat bilete și, când au deschis ușa de la sala de așteptare, ca să iasă pe peron, s-au ciocnit, pe neașteptate, de Sidor și Ilie, bărbații Victoriei și Anei, rămași în Prisăcăreni. S-au îmbrățișat, au plâns de bucurie, apoi unul din ginerii lui Vasile Traciuc a zis:

— Ne-am lăsat satul, gospodăriile și am venit la nevestele noastre, în Siberia... Suntem flămânzi și fără bani, căci drumul a fost lung și costisitor. Duceți-ne într-o ospătărie să îmbucăm barem ceva. Apoi, dacă nu ne veți lua cu voi, rămânem aici, căci nu avem bani și nu avem posibilitate să mergem undeva.

Din Taișet toți cinci au plecat la locul de muncă al lui Vasile Traciuc, al fiicelor sale și al fiului său Ilie. Când Ana și-a văzut bărbatul s-a aruncat în brațele lui și nici nu-i venea să creadă că soțul ei venise de bună voie în Siberia, unde ea fusese exilată.

Și Sidor, și Ilie au fost primiți la lucru. Peste un timp, Victoria a născut un băiețel, Radu, iar Ana a născut o fetiță – Larisa. Ambii copilași s-au stins acolo, în Siberia, din cauza frigului și a subnutriției.


189

După trei ani de muncă grea, bucovinenii din zona Taișetului și-au construit case din lemn și au întemeiat o localitate nouă, numită Kostina. Și acea localitate avea doar patru ulicioare – Beregovaia, Altaiskaia, Pervoe Maia și Sovetskaia. În casă nouă a trecut și Victoria împreună cu soțul ei Sidor Cojocari. Amintindu-și despre acel eveniment îmbucurător, lelița Victoria îmi mărturisea:

— Noi credeam că am fost duși în Siberia pe toată viața, de aceea am stăruit să ne întemeiem o gospodărioară. Am început a trăi mai bine, căci munceam vârtos și munca ne era plătită. O dată pe săptămână, în satul nostru bucovinean din adâncul Siberiei ne erau aduse produse alimentare, precum și manufactură. Ne cumpăram de toate și ceea ce procuram împărțeam cu alți deportați. Căci cei ce fuseseră exilați înaintea noastră trăiau mult mai greu. Bani nu aveau și locuiau în bordeie înguste, săpate în pământ. Nici pături nu aveau sărmanii. Dormeau pe niște scânduri așternute cu pufoici rupte și tot cu pufoici ferfenețite se înveleau. De perne, nici vorbă. Dar noi am avut noroc de la Dumnezeu...

Când a pierit Stalin, la 5 martie 1953, la orele 11, toți am fost siliți să lăsăm lucrul. Adunați într-o mică piață, ni s-a ordonat să plângem după „tătuca”. Și plângeam de se scuturau cămășile pe noi, dar că închisese ochii blestematul de tiran; noi ne deplângeam soarta noastră amară...

După moartea lui Stalin a urmat grațierea noastră. Atunci, șeful acelui lagăr de muncă l-a chemat pe tata și i-a zis: „Cred ca Dumnezeu a fost și este cu voi. Că de alta cum ați știut că s-a ivi posibilitatea să te întorci acasă?”

Într-o zi, fratele leliței Victoria, Ilie, a fost trimis la lucru într-o localitate în care exista un lagăr în care erau deținuți oameni care, pentru așa-zisa atitudine dușmănoasă față de puterea sovietică, fuseseră condamnați la 25 de ani de detenție. Acolo, printre deținuți, l-a zărit pe Simion al Floarei din Prisăcăreni. De vorbit cu el n-a putut, căci ar fi pus în pericol viața consăteanului său. A ținut minte că avea pe robă numărul 15. Când s-a întors, i-a povestit tatălui despre acel nenorocit. Nu lungă zăbavă, Vasile Traciuc a fost trimis acolo cu căruța să aducă un traliu manual și ulei de mașină. Așteptând să-i fie eliberată „marfa”, Vasile Traciuc, recunoscându-și consăteanul, a început să vorbească cu calul, în românește, netezindu-i coama și grumajii.


190

De fapt, el vorbea cu Simion, încet și răspicat, întrebându-l de ce avea nevoie. Santinela nu știa românește, așa că Simion al Floarei a putut, când a prins momentul, să șoptească unde să-i lase lucrurile pe care le cerea. Și Vasile Traciuc i-a adus de câteva ori mâncare și mici obiecte pe care le lăsa pe locul anumit, ca Simion să le poată ridica după plecarea consăteanului.

Victoria Cojocari, fiica lui Vasile Traciuc, a revenit pe meleagurile natale abia în 1958. S-a întors împreună cu părinții, cu surorile rămase în viață, cu soțul, cu fratele și cu cumnatul. Ba s-a mai întors și cu un băiețel, Ilie, născut în Siberia, după Radu, cel ce a murit acolo în pruncie. N-a gasit în Prisăcăreni nici casă, nici masă. Tatăl ei, Vasile Traciuc, a cumpărat un grajd vechi, l-a desfăcut și din acel material lemnos și-a construit o căsuță. După un timp Victoria și Sidor și-au zidit o casă mare, din cărămidă. La Prisăcăreni li s-au mai născut încă trei fete – Viorica, Gheorgina, Maria, și un fecior, Vasile.

Moșul Sidor Cojocari a murit demult, iar lelea Victoria, cum o numim noi, trăiește și își învață nepoții să fie omenoși și harnici.

Victoria şi Sidor Cojocari împreună cu un fiu al lor

născut în exilul siberian


191

La moartea fetiţei Zamfira Traciuc

(tatăl, mama şi sora Victoria lângă sicriu)

La plutărit pe râul Biriusa


192

Suferință și moarte în exilul kazah

Alexandra JAR

Când imperialii sovietici au invadat nordul Bucovinei și

ținutul Herța, Milucă Cobelea din Mihoreni se afla în România.

Fiindcă avea pe teritoriul ocupat nevastă și cinci copii între trei și

nouă ani, omul și-a pus de gând să se întoarcă în familie. A trecut

clandestin granița, din direcția Dorohoiului, și a bătut mai întâi la

geamul unui camarad din Tureatca, de unde, după ce s-ar fi

informat care era situația în satul său de baștină, urma să plece la

Mihoreni. Acel camarad i-a promis că îl va ascunde atât cât o să

trebuiască, dar chiar a doua zi și-a făcut drum spre centrul raional,

declarând acolo că la el se afla un fugar din România. Pe dată a

sosit o mașină cu enkavediști, l-au scos pe Milucă Cobelea din

ascunzătoare, l-au arestat, l-au supus chinurilor neomenești, apoi

omul a fost condamnat la ani grei de închisoare.

Dacă Milucă Cobelea a fost condamnat ca „spion român”, n-

a fost lăsată în pace nici soția sa, Anica. Împreună cu cei cinci copii

ai ei a fost într-o noapte ridicată, ca să fie exilată tocmai în

Kazahstanul de Nord. A dovedit sărmana femeie să ia cu dânsa mai

multe haine și mai multe lucruri din casă, pe care mai apoi avea să

le schimbe pe mâncare.

Când a fost urcată într-un vagon de vite, i s-a dat o pâine și

cinci pești sărați, ca hrană pentru drum. Copilașii, mâncând peștii,

se topeau de sete, dar apă nimeni nu le aducea. A dat bunul

Dumnezeu o ploaie și Anica a scos prin gemulețul vagonului o

strachină, în care stropii picau pieziș. Le-a udat gurițele cu apă de

ploaie, dar când n-a mai avut ce să le dea de băut, le umezea buzele

cu propri-a salivă.

Din tren, vinovații fără vină au fost coborâți pe un câmp fără

margini. Acolo îi așteptau mai multe căruțe, unele fiind trase de cai


193

slăbănogi, iar altele de cămile. Zece familii au nimerit într-un sătuc

sărăcăcios. Anicăi i s-a arătat un bordei pe jumătate săpat în

pământ, unde urma să locuiască împreună cu copilașii. Mâncare pe

dată nu li s-a dat și foamea era cumplită. A ieșit Anica din bordei și

a găsit în câmp un cal pierit. A spălat carnea de câteva ori și a pus-o

la fiert. Un timp a avut cu ce-și hrăni copiii.

De frig, de foame și de dor de casă într-o zi a murit Culina, o

fiică a Anicăi Cobelea. A luat corpul neînsuflețit al copilei în brațe

și s-a dus s-o îngroape adânc în zăpadă. Apoi a murit o altă fetiță,

Ileana, tot de foame și de frig. În ajunul Sfintelor Paști s-a

îmbolnăvit Niculuță, mezinul Anicăi. Era istovit de foame și cu

greu se înțelegea ce șoptea. El cerea mereu un ou, ca să-l mănânce.

O zi întreagă a umblat Anica prin sat cu cerșitul și la o casă i s-a dat

un ou. L-a fiert și i l-a dat băiatului să-l mănânce. Dar Niculuță

după cea de a doua îmbucătură s-a întors cu fața la perete și și-a dat

ultima suflare. A plâns mama până au părăsit-o puterile. Cu greu l-a

scos din bordei. Într-un loc anume l-a așezat pe iarbă. După ce a

săpat o gropiță, l-a culcat în ea și fața i-a învelit-o cu o bucățică de

țol. Țărâna a frământat-o în palme, ca să nu-i cadă vreun bulgăre pe

piept.

Era primăvară, pe la mijlocul lunii mai, și mama s-a întors la

bordei cu cele două fetițe slăbite și flămânde – Ortanța și Maria. Ca

să poată supraviețui, Anica torcea zi și noapte lână, iar Maria păștea

o sută de oi ale colhozului. Muncea și Ortanța chiar și atunci când

gerul ajungea la 50 de grade. Ca să nu moară de frig, mama și cele

două fiice încălzeau bordeiașul cu tulpini uscate de pelin.

După terminarea războiului, situația s-a schimbat întrucâtva

spre bine. Din puținul câștig se puteau procura produse alimentare

și ceva îmbrăcăminte. Într-o zi a anului 1947, președintele

colhozului a chemat-o la el pe Anica și i-a spus:

— Vă puteți întoarce pe meleagurile natale. Dar pe drum să

fiți cu mare băgare de seamă, că s-ar putea să fiți reținute și întoarse

iarăși aici...


194

Președintele le-a lămurit cum să fugă și cum să ajungă până

în centrul regional Aktiubinsk. Până acolo nu li s-a întâmplat nimic.

Apoi, flămânde și cu bani puțini, au călătorit cu trenul până la

Moscova. Un om bun le-a ajutat să urce în trenul Moscova-

Chișinău. Ajunse în capitala Basarabiei, s-au pomenit și fără bani, și

fără o fărămitură de pâine. Dar o femeie i-a cumpărat Anicăi bilet la

trenul spre Cernăuți. Pe Ortanța și pe Maria le-a ascuns prin

ungherele vagonului, când își făcea apariția controlorul de bilete.

Au coborât în gara din Noua Suliță, de unde, pe jos, au mers până în

satul herțean Hreațca. S-au oprit la o casă și gospodina, văzându-le

cum arătau, le-a poftit la o masă cu bucate țărănești. Astâmpărându-

și foamea, tustrele au ținut calea spre Mogoșești, unde aveau niște

rude. În a treia seară după Crăciun s-au văzut în casa lor din

Mihoreni, casă friguroasă și cu pereții goi. S-au adunat neamurile și

vecinii și fiecare s-a oferit cu ceva să le ajute. Văzându-se în casa

părinților, Ortanța a leșinat, iar Anica Cobelea, pentru un scurt timp

și-a pierdut graiul, după ce careva o întrebase unde i-au rămas trei

dintre cei cinci copii ai ei.

Anița Cobelea a trăit 96 de ani și până la moarte i-au fost de

sprijin fiicele Maria și Ortanța. Înainte de a închide pentru

totdeauna ochii a aflat cu durere că soțul ei, Milucă, a fost aruncat

într-un lagăr din Ural, unde foamea l-a silit să pască iarbă ca

dobitoacele și unde a murit în chinuri mari.

Din familia lui Milucă și a Anicăi Cobelea mai trăiește doar

Maria. E bătrână și bolnavă (în momentul deportării avea 5 anișori),

dar are cine s-o îngrijească. Uneori le povestește consătenilor

despre destinul amar al familiei lui Toader Popa, o altă familie

deportată din satul Mihoreni. Toader Popa fusese deportat împreună

cu nevasta și cu cinci copii. Capul familiei lucra la o fermă. Într-o zi

geroasă de iarnă fusese trimis să aducă cu sania fân de undeva din

câmp. Viscolea de se prăpădea lumea. N-a dovedit omul să încarce

fân, căci în drum a degerat și boii l-au adus mort în sanie. O

fetișoară de-a lui a făcut mămăliga din lucernă tocată. Din acea


195

mămăligă i s-a tras moartea. Mama ei a plâns și-a tot plâns și de

supărare a murit și ea. Rămași fără părinți, au murit, pe rând, și

ceilalți patru copii ai lui Toader Popa. Pe un băiețel, Traian, l-au

îngropat niște oameni în zăpadă. Când s-a topit omătul, l-au găsit

mic, ca o păpușă.

Iată ce „viitor luminos” le-au pregătit „eliberatorii” românilor

eliberați „de sub jugul cotropitorilor români”!

În imagine: Anica Cobelea cu fiicele sale Ortanța (stânga) și Maria

(dreapta)


196

Tragicul sfârșit al lui Ciprian Nichiteanu

Prof. Corneliu NICHITOVICI

Ciprian Nichiteanu era cel de al doilea fiu al preotului Mihai

Nichitovici, paroh în Dăvidenii Storojinețului, cel care, în timpul

studiilor universitare, sub nr. 58, a fost membru al Societății

Academice „Arboroasa”, fiind la Facultatea de Teologie din

Cernăuți coleg cu Ciprian Porumbescu. Născut în 1901, Ciprian a

urmat cursul primar la școala din Davideni-Centru, școala înființată

încă în 1877, apoi a urmat Liceul German de Stat din Cernăuți,

transformat, după 1918, în Liceul „Aron Pumnul”. S-a căsătorit cu

Aspazia Bohatâr, care în 1918 a absolvit Pedagogicul din Cernăuți

și care a fost învățătoare la Ciudei și Davideni, iar din această

căsătorie a rezultat o singură fiică pe nume Oltea. Ca și fratele său

mai mare, Aurel, născut în 1892, care a fost profesor de geografie la

Liceul „Aron Pumnul” din capitala Bucovinei și profesor de istorie

la Liceul „Ferdinand” din Storojineț, care, în 1935 a fost ales

deputat în Parlamentul României, învrednicindu-se și de ordinul

„Steaua României”, Ciprian și-a schimbat numele de Nichitovici în

Nichiteanu. Având o temeinică pregătire profesională, a fost

angajat, ca specialist principal, la Inspecția a VIII-a C.F.R.

Cernăuți.

La 29 aprilie 1939, cu un an și ceva înainte de invazia

trupelor sovietice în nordul Bucovinei, el îi scria rezidentului regal

al Ținutului Suceava, Gheorghe Flondor, următoarele:

„Respectuos subsemnatul Nichiteanu Ciprian, referent la

Inspecția a VIII-a C.F.R. Cernăuți, diplomat al Centrului de

Pregătire Profesională Administrativă, cu media generală de

absolvire 18, rog să fiu detașat în Administrația Centrală a Ținutului

Suceava până la ivirea unui post vacant.


197

Cererea aceasta mi-o întemeiez pe faptul că studiile pe care le

posed nu-mi sunt recunoscute la C.F.R.” (Arhiva de Stat a regiunii

Cernăuți, F-608, inv. 2, d. 608, fila 1).

La 11 mai 1939, directorul Rezidenței D. Socoleanu a

expediat adresa nr. 12626/A, 1939 Direcțiunii Generale C.F.R.

București, explicând motivele detașării, adăugând „avem onoare a

vă ruga să binevoiți a aproba detașarea solicitată, cunoscând că din

partea noastră opinăm pentru satisfacerea cererii susnumitului”

(Ibidem, fila 2).

La 29 mai 1939, prin adresa nr. 88262/RA, 1939 de la

Direcțiunea Generală a Căilor Ferate, Rezidentul Regal al Ținutului

Suceava i se răspunde:

„În conformitate cu dispoziția art. 10 al legii pentru statutul

C.F.R., personalul Regiei C.F.R. nu poate fi detașat sau mutat decât

în Ministerul de Comunicații și în Direcția Generală pentru

Ocrotirea și Ajutorarea personalului C.F.R.

Având în vedere pe de o parte, prevederile statutului, iar pe

de altă parte că avem mare lipsă de personal de specialitate, cererea

d-lui Nichiteanu Ciprian nu poate fi satisfăcută” (Ibidem, fila 4).

Odată ce nu i-a fost aprobată detașarea în Administrația

Generală a Ținutului Suceava, Ciprian Nichiteanu a continuat să

facă parte din personalul de conducere a Inspecției a VIII-a C.F.R.

Cernăuți. În ultimele zile ale lunii iunie a anului 1940 nu s-a grăbit

să se salveze din calea puhoiului bolșevic. A rămas în Cernăuți și,

zi și noapte, s-a străduit să găsească vagoane, pe care să le pună la

dispoziția miilor de oameni care se refugiau în România. A reușit

să-și urce într-un tren, cu puține bagaje, soția și fetița în vârstă de

numai 10 anișori. Iar el a continuat să-și facă până la capăt datoria,

încercând să mai formeze câte un eșalon cu refugiați.

A fost arestat în iulie 1940, în locuința sa din Cernăuți și

aruncat după gratii. Învinuit fiind de enkavediști că ar fi spion

român lăsat în teritoriu pentru a furniza informații cu caracter


198

militar „stăpânilor” săi de dincolo de linia de demarcație, Ciprian

Nichiteanu a fost supus în închisoarea din Cernăuți unui tratament

bestial. Când a început războiul și când o parte din deținuți au fost

împușcați în curtea închisorii, Ciprian Nichiteanu a nimerit în

convoiul celor ce aveau să mărșăluiască pe jos, sub pază strașnică,

până la Hotin și până dincolo de Nistru, unde aveau să fie

învagonați și porniți spre adâncul URSS-ului. I s-a pierdut, deci,

urma și nimeni n-a mai știut nimic despre el. Și numai atunci când

unchiul meu Dionisie Nichitovici s-a întors după mulți ani din

prizonieratul sovietic, au aflat rudele că Ciprian Nichiteanu

decedase în 1944 într-un lagăr din Siberia, unde fusese scos la

muncă forțată, sub țeava armei și pe geruri de peste 40 grade. Și

unchiul Dionisie, purtat, tot în Siberia, din lagăr în lagăr, a aflat

această tristă veste de la un bucovinean care a fost scurt timp

tovarășul de suferință al omului ce s-a numit Ciprian Nichiteanu.

Pământ străin l-a înghițit, la vârsta de 43 de ani și pe

mormântul lui n-a avut cine vărsa o lacrimă, precum n-a avut cine

să-i aprindă la căpătâi un muc de lumânare când își dădea ultima

suflare.

Fiica sa, Oltea, ajunsă, împreună cu mama, Aspazia, în

România, a crescut fără tată. A absolvit, totuși, studii liceale și

superioare, devenind o bună economistă. S-a căsătorit în București,

iar fiica ei Nora și-a luat licența în chimie. Pe plaiurile natale n-a

revenit niciodată.


199

Ca sufletele lor să nu-și strige durerea

Felicia NICHITA

Deși trăim vremuri nu chiar dintre cele mai bune, când

pământul e cuprins de teroare, dezastru și foamete, iar cel de-al

treilea război mondial a început deja fără să fie declarat, noi,

bunicii și părinții cărora au trecut prin infernalul calvar al

războaielor și foametei, nu știm ce înseamnă să nu ai ce pune în

gură și să-i ocrotească Cel de Sus și pe copiii copiilor noștri de

războaie foamete și nevoi. De altfel, cea mai grea cruce, care a

apăsat pe umerii părinților și buneilor, străbuneilor noștri a fost

cea a deznaționalizării, deportărilor și foametei. De fapt, ea a

început nu în 1946, precum scriu unii istorici, ci în 1944, odată cu

„eliberarea” nordului Bucovinei de către iscoadele sovietice prin

represiuni, deportări, dajdii, calvarul stalinist culminând cu

foametea organizată din 1946–1947. Anume din această perioadă,

pe fundalul unei secete, care însă n-a lovit întreaga provincie

istorică a României, ci doar o parte, „eliberatorii” ruși au început

un macabru scenariu de înfometare a populației, căreia ghiaurii

comuniști i-au adus „lumina și raiul” de la Răsărit, cu scopul

distrugerii conștiinței naționale, manipulării și constrângerii,

tăierii rădăcinilor și nimicirii celor nesupuși, instaurării fricii,

pentru ca să fie mai ușor contopiți în marea „familie” a maselor,

cărora „eliberatorii” staliniști le-a adus nu doar „lumină” de la

Răsărit, ci și „raiul”, în infernul căruia curgeau râuri de sânge, și-

au găsit mulți oameni nevinovați sfârșitul. Or, toate aceste crime

macabre se făceau cu un singur scop – a elibera calea spre

colectivizare, începută prin forță în 1947, farsă jucată cu succes în

Ucraina în anii 1932–1933, în consecința foametei organizate

decedând câteva milioane de oameni, a treia parte dintre care erau

copii.

Oricum, harnicii noștri țărani aveau mici rezerve de pâine din

anii anteriori, cu care ar fi putut supraviețui, însă teribilul plan de


200

înfometare, urzit de Kremlin, era bine pus la cale. „Stribocii”,

localnicii, trecuți în serviciul diavolului de la Răsărit, care și-a

instaurat puterea în Bucovina răpită și cedată, curățau până la

ultimul grăunte podurile oamenilor de bruma de cereale ce le mai

rămăsese, lăsând guri înfometate. În caz că țăranii le opuneau

rezistență, înfundau Siberia, erau bătuți, deportați, întemnițați și

chiar împușcați. Pe noii stăpâni nu-i durea capul că gospodarii nu

aveau cu ce-și hrăni copiii, că lăsau guri înfometate fără un grăunte.

Oamenii mureau cu miile. Nu există o statistică exactă a

înfometaților decedați, precum nici a celor masacrați, chinuiți și

deportați, împușcați în gulaguri și închisori. Știm că în „raiul” adus

de „eliberatori” și-au găsit tragicul sfârșit mii de suflete nevinovate,

iar de foame, în anii, 1946–1947, a murit aproape un milion de

oameni. Or, aceste triste momente din lacrima de amar a românilor

bucovineni au fost evocate de Octavian Voronca, membru al

Societății „Mihai Eminescu”, Gheorghe Onofreiciuc, profesor

școlar, de românul cu suflet mare Ion Boacă din Culiceni, raionul

Herța, care a adus un colac mare cât ușa bisericii și a aprins o

lumânare de sufletul chinuiților răposați, Vasile Bâcu, președintele

Societății „Mihai Eminescu”, ucraineanul get-beget Nicolai

Hanchevici, participanți la Conferința în memoria jertfelor foametei

din anii 1946–1947, organizată de Societatea „Golgota” a românilor

din Ucraina, condusă de președintele Octavian Bivolaru, care anual

reaprinde candela memoriei în căscioara spiritualității românești din

nordul Bucovinei, prin manifestările organizate păstrând vie în

inima comunității drama românilor nimiciți prin masacre, deportări

și înfometare și care s-a referit la evenimentele comemorative,

organizate anual de societatea ce, în martie 2016, va marca un sfert

de veac – 25 de ani, de la fondare.

Inaugurată duminica precedentă, 29 decembrie, prin divina

rugăciune „Tatăl nostru „de cei mai mici discipoli ai lui Iurie

Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru

Conservarea și Promovarea culturii tradiționale românești, care a

prezentat broșurile „Bucovina cea furată”, de Pandelica Radeș, și

„Mareșalul Antonescu, victimă a trădării de la palat din 23 august


201

1944”, autor Nicolae Lupan, manifestarea de comemorare a

jertfelor foametei s-a înscris, prin lacrima unor înălțătoare imnuri

patriotice ale acestor tinere vlăstare, în suita de bogate evenimente,

printre care și Ziua Bucovinei, sărbătorită la „Zorile Bucovinei” sub

nimbul ocrotitor al Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, Poetului

Național Mihai Eminescu, și făuritorului Unirii Mari – Iancu

Flondor, ce precedă cea mai mare Sărbătoare a Românilor – Ziua

Națională a României.

Cu un pios mesaj din partea sa și a Consulului General al

României la Cernăuți, dna Eleonora Moldovan, diplomatul Edmond

Neagoe a conștientizat că Ziua Națională este o sărbătoare cu

referiri la o perioadă tristă din istoria Bucovinei, la fel precum și

Ziua Bucovinei, iar comemorarea de către Societatea „Golgota” a

jertfelor foametei este alăturată acestor sărbători cu profund

caracter național: „Este atâta durere în istoria poporului român, în

această Golgotă fără de sfârșit, care, mai ales, în această parte a

Bucovinei, a atins cote inimaginabile. După cum afirma maestrul

Dan Puric la Cernăuți, atâtea lacrimi au curs în nordul Bucovinei că

simte vibrația pământului și e sigur că prin aceasta poporul român

s-a mântuit. Și acum lumea ar putea trăi mai bine, fără războaie, în

pace, armonie și toți ar avea ce mânca. Gândiți-vă câte tone de

mâncare se aruncă zilnic, în timp ce mulți oameni mor de foame! O

mai bună opțiune a unor lideri de-a lungul istoriei nu ar fi dus la

acest dezastru ce s-a produs. Mulți dintre cei care ar fi putut

contribui la evitarea lui s-au pus în slujba răului”, consulul

sensibilizând că schimbarea paradigmei în care se dezvoltă relațiile

româno-ucrainene nu mai sunt afectate de răceală, ci sunt din ce în

ce mai bune, mai fluide, se îmbunătățesc și prin proiectele comune,

finanțate din fonduri europene, ceea ce este un mare sprijin și

susținere pentru românii din Țară și din nordul Bucovinei, dacă se

susțin reciproc se ajută să treacă perioadele dificile împreună. Iar

participarea tinerilor la asemenea manifestări e o dovadă că nu se va

uita niciodată ceea ce au pătimit eroii-martiri ai neamului din

această parte a Bucovinei.


202

Istoricul și scriitorul Dumitru Covalciuc, președintele

Societății „Arboroasa”, a relevat momentele dramatice prin care a

trecut Biserica Ortodoxă a Patriarhiei Române, cum a fost distrusă

în rând cu populația, prin cotele mari de pâine, carne, produse

lactate, impusă să dea și împrumut în bani la stat pentru întreținerea

armatei roșii, combatanților ucraineni și ruși, conștientizând că

biserica a fost distrusă în rând cu școala românească. Numai în

1941, într-o singură zi, au fost împușcați 6 preoți, iar în locul lor

erau aduși alții din Ucraina. A început un proces de rusificare-

ucrainizare. Cum era înregistrată numai o biserică românească, se

subordona nu Patriarhiei României, ci Patriarhiei Moscovite.

Colega noastră, Mihaela Buculei, corespondent Radio

România Actualități, Suceava, a rămas impresionată de sărbătorirea

la Cernăuți a Zilei Bucovinei și comemorarea jertfelor foametei. Iar

prietenul nostru, Ciprian Bojescu din Suceava, originar din

Iordănești, cel care e alături în bucurii și dureri, sosind împreună cu

o impunătoare suită, o delegație de consilieri din comuna Stupca, în

frunte cu primarul Dumitru Nimițean, a depănat firul de amar al

refugiului, când la vârsta de un anișor, în timpul anexării Bucovinei

de către Rusia sovietică, părinții săi au fost nevoiți să se refugieze

în România, considerat, în perioada comunistă, străin în Țara sa.


203

„Am avea un păcat de moarte cei care am purtat crucea

Golgotei neamului românesc să nu le povestim copiilor despre

tragediile prin care au trecut părinții, buneii și străbuneii noștri”, a

constatat Alexandra Jar, corespondenta noastră netitulară din

Mihoreni, convinsă că ar fi bine ca la lecția de literatură română

copiii să scrie o compunere pe această temă și s-o păstreze în

albumul vieții ca pe o amintire sfântă, moștenită din tată în fiu,

evocând câteva momente de groază din viața oamenilor chinuiți de

foame, când mama a fost nevoită să-și îngroape 3 copii,

acoperindu-i cu frunze să nu-i doară greutatea pământului rece, ca

sufletele lor să nu-și strige durerea.

Deși ucraineanul Nicolai Hanchevici, iubitul și stimatul

profesor al lui Octavian Bivolaru, care a învățat româna la perfecție,

e încă ca un flăcău voinic, i-a dăruit Dumnezeu ani rodnici – se află

în pragul jubileului de 90 de ani, a suferit de foamete și nu și-a

plâns încă toată durerea, amarul acelor vremi, când călăii bolșevici

au cotropit Bucovina și și-au bătut joc de populație, mai ales de

români – frații lui de suferință, poate și de aceea nu-i poate vedea

cu ochi buni pe Putin și călăii lui, care distrug Ucraina: „Eu,

ucrainean get-beget, m-am împrietenit de tânăr cu românii și nu mai

pot trăi fără ei. În mine curge jumătate de sânge ucrainean și

jumătate – românesc. Mă bucur că la manifestările noastre vin și

copii, căci ei trebuie să știe cât sânge a curs și cât am suferit.”


204

Lăcrămioare din sacra Vale a Plângerii

Felicia TOMA

Presărați pe-alor morminte, ale laurilor foi,

Spre a fi mai dulce somnul, fericiților eroi.

Ridicați pe piramida nemuririi, faima lor,

Scris în cărțile de aur, cântecul nemuritor.

Pe copii la sânul vostru, alintați-i cu-acest cânt,

Povestindu-le cu fală al eroilor avânt.

Dezveliți tot adevărul, și le spuneți tuturor,

Cum muriră frații voștri, pentru neam și țara lor.

(Imnul Eroilor)

Deși vântul sufla cu putere, iar norii negri aruncau fulgi mari

de gheață, soarele apărea mereu cu razele-i blânde, calde și

luminoase ca o speranță în idealurile sacre pentru care și-au jertfit

viața mii de martiri ai neamului românesc din nordul Bucovinei.

Lăcrimioare amare se prelingeau pe fețele brăzdate de dureri și

tristeți ale celor care și-au pierdut aici rudele și care au sosit

duminica precedentă la Varnița, în Valea Plângerii, ca să

îngenuncheze în fața altarului jertfelor regimului totalitar din satele

de pe Valea Siretului, ucise mișelește, fiindcă își iubeau Țara și

Neamul. Tineri în floarea vârstei și bătrânei sprijiniți în toiag, toți

cei care au neuitare și un dor aprins în suflet, în pofida naturii

răzvrătite și altor piedici ce ni se pun mereu în cale, au venit la

Fântâna Albă să aprindă o lumânare și să-i pomenească în rugăciuni

pe martirii secerați de mitralierele grănicerilor sovietici. Plângea

cerul cu lacrimi de gheață, iar falnicii brazi de la marginea pădurii

legănau ușor osemintele celor ce au rămas să-și doarmă somnul la

rădăcinile lor. Or, pe oasele și din sufletul eroilor a și prins viață

oastea de brazi ce străjuiește sacra catedrală a martirilor, care, cu

sufletul înflăcărat de dragoste și ars de dor, au pornit, în acea

îndepărtată zi de 1 aprilie 1941, convinși că, după cum li s-a spus, li


205

se va permite să treacă în România. Plecau nu mânați de frică, ci

frământați de dorința fierbinte de a se uni cu rudele, frații și surorile

lor. Au pornit cu credință în suflet și visul de a trăi în libertate și

fericire. Erau siguri că îi așteaptă o viață demnă și îndelungată în

Patria lor istorică. Însă această plecare s-a dovedit a fi drumul

morții. Cred, puțini sunt în timpurile de astăzi dintre acei patrioți,

care prin fapte, nu doar prin cuvinte de laudă de la tribune, cu

sufletul înnobilat de credința în sacrele idealuri, să se jertfească în

numele libertății. Or, ecoul jertfelor acelor oribile tragedii, suferite

de românii din nordul Bucovinei în primii ani de instaurare a puterii

sovietice, este mereu viu în inimile urmașilor eroilor, care au pornit

pe drumul morții, înălțându-și astfel pentru veșnicie columna

nemuririi.

Aici, în poiana Varnița din pădurea Camencei de lângă

Fântâna Albă, unde pământul e scăldat în sângele oamenilor uciși

fără de vină, unde te temi să pășești pentru a nu călca pe osemintele

eroilor și de a nu le tulbura liniștea, unde ne mai străpunge în piept

câte un dor și câte o amintire dureroasă despre moartea tragică, în

lagărele staliniste și închisori, a buneilor și străbuneilor noștri,

durerea românilor urcă cu o rugă spre cer.

Despre genocidul neamului românesc ne vorbesc doar crucile

rătăcite printre viguroșii brazi, paraclisul, monumentul

comemorativ, înălțate prin osârdia locuitorilor raionului. Dar

inscripția, „Bucovinenilor – victime ale evenimentelor tragice de la

1 aprilie 1941”, de pe placa comemorativă a acestui semn

monumental, mă duce cu gândul că vor trece ani și nimeni nu va

mai ști că pădurea din poiana Varnița a crescut pe osemintele

românilor, masacrați de „eliberatori” pentru că și-au dorit o altă

soartă – să trăiască liberi în Patria lor. Cred că până la ridicarea pe

acest loc sfânt a unui măreț locaș de închinare – dorința noastră, a

tuturor creștinilor ortodocși – ar trebui să fie, în primul rând,

schimbată inscripția, să se scrie adevărul că, în acest pământ

însângerat, aproape sub fiecare copac, zac osemintele românilor

masacrați lângă Fântâna Albă, că aici a avut loc un adevărat

genocid al neamului românesc de pe Valea Siretului, adevăr la care

s-au referit și Valeriu Rotar, și parohul Bisericii din s. Voloca, Ioan

Gorda, protopopul raionului Hliboca, care, împreună cu un sobor de


206

preoți din satele Bahrinești, Camenca, Iordănești, Tureatca și

Cupca, a oficiat slujba de pomenire lângă mormântul simbolic al

martirilor, fiind susținuți de membrii Corului „Dragos Vodă” și ai

Corului gospodarilor din Voloca, care, prin imnurile înălțate

glorificării eroilor, au ținut aprinsă candela memoriei până s-a

prelins ultima lacrimă de ceară.

„Ne-am adunat azi pentru a-i plânge și a ne ruga pentru acei,

care ne-au dat viață, pentru acei, care ne-au păstrat identitatea

națională și care, în Sfânta zi de Paști, s-au pornit cu dorul de viață,

dar au găsit moartea aici, în poiana Varnița, secerați de mitralierele

grănicerilor sovietici. Acei care au fost urmăriți de soldații călări au

căzut răpuși din fugă de gloanțele lor, iar cei care au rămas în viață

au fost deportați în Siberia, Kazahstan, duși la Onega, întemnițați,

distruși. În împrejurimile acestei văi a plângerii a fost secerată

floarea tineretului de pe Valea Siretului, care dorea ca împreună cu

frații lor din Patria-mamă să ducă o viață mai bună. Au fost ucise

mișelește familii întregi – părinți, bunei și copii. Datoria noastră e

să nu-i uităm, să venim aici în fiecare an și să-i pomenim, iar

1 aprilie să fie declarată zi de doliu”, a specificat preotul Ioan

Gorda. Prezenți la comemorarea eroilor, oribil uciși fără vină, au fost

și Octavian Bivolaru, președintele Societății Orășenești „Golgota”, care a organizat pelerinajul la locul masacrului, Petru Grior, președintele organizației nonguvernamentale „Centrul de Cercetări Istorice și Culturale” din Cernăuți, Mihai Bojescu, adjunct al șefului ARS, Ion Popescu, deputat al poporului, Valeriu Rotar, președintele Consiliului Raional etc. N-au găsit timp pentru a fi alături de durerile românilor doar conducătorii regiunii. Cu profundă tristețe că și unchiul său a fost aici împușcat, Valeriu Rotar și-a exprimat dorința că ar trebui să venim mai des, nu doar o dată în an, căci sub fiecare brad, copac, zac osemintele înaintașilor noștri. „Trebuie să ne cunoaștem istoria și să nu uităm nicicând despre aceste evenimente tragice, ca ele să nu se mai repete, să nu se mai verse sânge nevinovat”.

Cu lacrimi în inimi, profunda recunoștință martirilor le-au adus-o, din Țară, Eugen Tomac, Secretarul de Stat pentru Românii de Pretutindeni, și Radu Cosma, director la Departamentul pentru


207

Românii de Pretutindeni, Înalt Preasfinția Sa, Arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, însoțit de un grup de clerici, senatorul Viorel Badea, Consulul General al României la Cernăuți, dna Tatiana Popa, împreună cu viceconsulul Denisa Gabor și consulul Nicolae Lupușor. În coroanele de flori vii, depuse la mormântul simbolic al eroilor, au luminat cele trei culori ale Tricolorului, pentru care și-au jertfit tinerețea românii din nordul Bucovinei. Nădăjduind să mai vină pe aceste meleaguri de tristețe și durere, stropite cu sânge românesc, exprimându-și doleanțele că ar trebui să ne adunăm forțele ca aici, pe locul oribilului masacru, unde-și dorm somnul veșnic martirii neamului, să fie înălțată o biserică măreață, Înalt Preasfinția Sa Melchisedec Velnic a specificat că avem datoria sfântă să ne cunoaștem spița neamului, istoria, rădăcinile și să ne aducem aminte cu drag de moșii și strămoșii noștri, care s-au jertfit pentru identitatea națională și au plecat dincolo de moarte. „Să ne amintim de acei, care cu 71 de ani în urmă, secerați de gloanțe, au trecut în lumea veșniciei, purtând o singură vină – erau creștini români, aveau prapuri și cruci, devenind martiri ai acestor locuri. Ei pentru ei nu mai pot să facă nimic, dar noi trebuie să ne amintim cu drag de ei cu fapta, cu dragostea și bunătatea noastră. Căci dragostea și bunătatea nu ne-o poate răpi nimeni”.

Eugen Tomac a evocat curajul martirilor nevinovați, uciși în pădurea de la Fântâna Albă de un regim totalitar necruțător, exprimându-și speranța că sacrificiul eroilor neamului nu va fi dat uitării: „1 aprilie va rămâne o zi de referință pentru români, indiferent unde nu s-ar afla ei. Fiindcă într-o zi de Paști, oameni nevinovați, cu suflete curate, au hotărât să-și schimbe destinul, însă forțele rele le-au luat sufletele. Faptul că și-au pierdut viața aici, într-un loc blestemat, ne obligă să le păstrăm vie memoria și să ne luptăm ca aceste dureri, care sunt ca o rană deschisă pentru națiunea noastră, să nu se mai repete”.

Convins că jertfele acestor martiri n-au fost zadarnice, senatorul Viorel Badea a spus că a sosit momentul să nu ne mai fie frică de adevăr, să recunoaștem că suntem o națiune puternică, că trecutul, prezentul și viitorul nostru s-a clădit pe sacrificiul acestor eroi ai neamului.

Impresionată de devotamentul și profunzimea sentimentelor mulțimii adunate, dna Tatiana Popa a relevat faptul că prezența aici


208

în număr mare a românilor din nordul Bucovinei e o dovadă elocventă a cinstei și respectului față de înaintașii noștri, față de martirii neamului, că și vremea din acea zi de duminică a fost după sufletul lor – soarele speranțelor apărând de după norii negri ai durerii.

Pentru a le dezvălui tinerilor adevărul istoric, Ion Tovarnițchi, profesor de geografie la liceul din Carapciu, le-a dat câtorva elevi din clasele a 7–8-a o lecție excelentă de patriotism, purtându-i cu Tricolorul pe urmele celor, care și-au jertfit tinerețea pentru Credință, Neam și Țară.

Am gustat cu toții din bucatele gustoase, pregătite pentru pomenirea sufletelor martirilor de către cupcencele Viorica Dugan, Elena Timiș, Veruța Alerguș. Elena Maior, bucătăreasă la Biserica din Cupca, păstorită de preotul Vasile Cuciuren.

Printre cei care au avut mai puține cuvinte, dar mai multe lacrimi în ochi, care, cu toate că are 83 de ani, însă cât îl țin picioarele și puterile, vine în fiecare an la 1 aprilie la Fântâna Albă, era și Ion Ungureanu, originar din Cupca, care în prezent locuiește în Storojineț. Avea 12 ani când a avut loc tragedia. Îl cuprind fiori de gheață, când își amintește de povestirile unui martor ocular despre masacrul din poiana Varnița. „Un consătean, cu încă un bărbat, au reușit să fugă și să se ascundă în pădure, sub o grămadă de lemne. Când s-a făcut dimineața, au văzut cum au venit lipovenii cu hârlețe, participând cu zel la desăvârșirea masacrului. Poiana era mare, plină de morți și răniți, care încă erau vii. Pe cei care nu puteau fugi, lipovenii îi loveau cu hârlețele în cap, iar grănicerii – cu patul armelor – ca să-i omoare. Îi aruncau apoi în gropi comune, îngropându-i pe mulți de viu, încât din ele se auzeau încă multă vreme gemete înăbușite, iar țărâna și iarba din poiană foșnea și se mișca. Apoi sovieticii au arat poiana și au plantat copaci – pădurea a crescut pe sângele și osemintele martirilor. Au fost și sunt români iubitori de Țară, patrioți, dar sunt și trădători...”, mi-a spus omul îngândurat.

„Mătușa, Marta Șorodoc din Cupca, care pe atunci învăța în România, a fost împușcată și îngropată într-o groapă comună și plină. Avea 18 ani și a fost ucisă mișelește în floarea vârstei. Era foarte frumoasă și avea un păr bogat, împletit în două cozi groase, care, după ce-au astupat-o cu lut, au rămas afară. Trei zile a „umblat” pământul cu oamenii îngropați de viu. Iar mama ei,


209

împreună cu cei doi fii mai mici, au fost arestați și întemnițați”, mi-au mărturisit, cu ochii înlăcrimați și inimile străpunse de durere, nepoata ei, Odorica Belici, nepoții Vasile și Gheorghe, strănepotul Dorin.

La manifestarea de la Fântâna Albă a fost și prietenul nostru Ciprian Bojescu din Suceava, originar din s. Iordănești, care, cu 10 zile înainte de masacrul ce a avut loc la Varnița, a trecut clandestin frontiera, împreună cu părinții Florentina și Ion, oprindu-se la Solca. 11 ani la rând, încă de pe când lucra adjunct al șefului ARS, Ion Șcrobaneț, medicul-șef al Spitalului Raional, vărul lui Ciprian Bojescu, e prezent la mitingul de doliu de la Fântâna Albă. Iar Domnica și Maria Țugui vin în fiecare an să se închine martirilor, cu toate că prima are 80 de ani și de acum se sprijină cu greu în cârjă. I-am întâlnit și pe profesorii Todor Nicolaevici și Ion Sucevan din s. Suceveni, pe Sava Șorodoc din Dimca, care mi-au povestit un caz foarte tragic. „Era la 15 noiembrie 1940, și un grup de locuitori ai s. Suceveni, neputând suporta represiunile bolșevice, într-o noapte, au hotărât să treacă ilegal frontiera în România. Luna apărea și dispărea după nori. Grupul de câțiva oameni a trecut pe lângă un stog, lângă care dormeau doi grăniceri, cu armele lângă ei. Ce să facă, să-i omoare? I-au lăsat să doarmă, crezând că n-o să se trezească. Însă au mers vreo zece metri și grănicerii au deschis foc. Atunci de la pichetul de grăniceri de la Fântâna Albă se auzeau cum vin soldații călări. O parte au trecut înaintea grupului și au început să tragă în oameni. O femeie era cu o fetiță de 6 ani de mână, iar cu alta mai micuță – în traistă. Glonțul a trecut pe lângă piciorușele fetiței și a lovit-o mortal pe maică-sa, fiicele rămânând în viață. Însă au fost deportate apoi, împreună cu bunica lor, în Kazahstan, unde bătrâna și-a găsit sfârșitul. Nepoatele s-au întors la vatră, dar acum, cu părere de rău, nu mai sunt în viață.”

Dacă am răsfoi cu mai multă răbdare și străduință filele trecutului, am descoperi aproape în fiecare familie din satele românești din nordul Bucovinei tragedii asemănătoare. Masacrul românilor de la Fântâna Albă s-a identificat cu marea dramă a Bucovinei cedate, înstrăinate și uitate. Căci acum, ca și atunci, în clipele grele de deznădejde, când avem nevoie de ajutor, ne întoarcem privirile oricum spre Patria noastră istorică.

(2012)


210

Imagini de la eveniment. Fotografii de Vasile Zahariciuc


211

Neuitat este satul Iordănești,

sat în care m-am născut

Ciprian BOJESCU

Un sat din Bucovina prin care trece râul Siret, despărțindu-l

în două, având pe ambele maluri o luncă de o frumusețe rară.

Aici am văzut lumina zilei la data de 15 mai 1939.

În cei patru ani ai copilăriei mele n-am avut, ca alți copii,

norocul să apuc să-mi cunosc satul natal din cauza evenimentelor

de război. Împreună cu părinții mei am cunoscut calvarul refugiului

atât în anul 1941, cât și în anul 1944, rămânând definitiv pe

teritoriul României în județele Suceava și Caraș-Severin (Banat).

Pe scurt, am reușit să-mi revăd locurile natale după o

perioadă de 25 de ani și atunci cu invitație din partea unchiului

Toader Bojescu, fratele tatei.

Invitațiile se făceau o dată la doi ani, pe o perioadă de 30 de

zile.

Prima vizită am făcut-o împreună cu tatăl meu, Ioan Bojescu,

în anul 1968, exact în noaptea când rușii au pătruns cu tancurile în

Cehoslovacia, iar difuzoarele (singurul mijloc de informare la sate

în acele vremuri) băgau groaza în populație și o parte din verișorii

mei erau concentrați pe granița cu Cehoslovacia.

Era prima mea vizită în comuna natală, la vârsta de 29 de ani.

Am reușit să revăd numai pământul natal, pentru că, din gospodăria

părinților, a rămas numai fântâna. Casa, șura și alte anexe au fost

dărâmate și luate la Colhoz. Așa se proceda cu cei care s-au refugiat

în România și nu s-au mai întors la vatra strămoșească.

Atât tata, cât și mama, de acasă se numeau Bojescu.

Dau mai jos numele și prenumele ambilor părinți, cu frații și

surorile (la ora la care scriu, în viață a mai rămas o singură mătușă

din partea mamei, în vârstă de 85 de ani).


212

Rudele tatei, Ioan Bojescu:

Nr.

crt. Numele și prenumele

Localitatea unde a fost

înmormântat Observații

1 Bojescu Ilie Mort în Primul Război Mondial

2 Bojescu Niculai Iordănești – Storojineț

3 Bojescu Gheorghe com. Călinești-Enache, Suceava

4 Bojescu Toader Iordănești – Storojineț

5 Bojescu Pavel București

6 Bojescu Ioan (tata) Solca, Suceava

7 Bojescu veronica Iordănești – Storojineț

8 Bojescu Floarea Iordănești – Storojineț

Rudele mamei, Florentina Bojescu:

Nr.

crt. Numele și prenumele

Localitatea unde a fost

înmormântat

Obser-

vații

1 Bojescu Vasile com. Iordănești – Storojineț

2 Bojescu Florentina (mama) Solca, Suceava

3 Bojescu Mărioara Iordănești

4 Bojescu Gheorghe Vatra-Dornei (prizonier 1944)

5 Bojescu Dionisie Iordănești

6 Bojescu Valeria (în viață, 85 de ani, Iordănești)

7 Bojescu Dochița (Eudochia) Chinuită și executată de ruși,

în 1944

Având în comună un număr de 15 unchi și mătuși, care, la

rândul lor aveau, fiecare, doi, până la patru copii, am o zestre bogată de rude, astfel încât astăzi, în afară de mătușa Valeria, am în sat o mulțime de verișori.

După un număr de ani, activând la Vatra Dornei în calitate de silvicultor, m-am transferat la Suceava, unde am lucrat ca tehnician la Unitatea de Transporturi Auto (călători și marfă). Aici am activat și la departamentul control-auto chiar și, după parteneriatul convenit între Suceava și Cernăuți pe linie de transport călători, când s-au deschis zilnic câte 6–8 curse de ambele părți. Au avut loc schimburi de experiență pe linie de transporturi, întemeindu-se relații avantajoase de ambele părți.


213

Profitând de relațiile deosebite între noi, am călătorit de nenumărate ori de la Suceava la Cernăuți, vizitând rude și apoi noile cunoștințe făcute pe parcurs.

Am fost de nenumărate ori la Cernăuți cu membrii Ansamblului „Ciprian Porumbescu” din Suceava, care prezentau spectacole de muzică populară. Director la Ansamblu era rapsodul popular Traian Straton, iar la Casa de Cultură, era poetul și publicistul Ion Cozmei.

Prin ei am cunoscut, pe parcurs, aproape pe toți membrii Societății pentru cultură „Mihai Eminescu” din Cernăuți, al cărei președinte pe timpul acela era poetul Arcadie Opaiț, iar vicepreședinte, Dumitru Covalciuc, istoric și publicist. Între personalitățile Societății pe care am avut onoarea să le cunosc amintesc pe: acad. Grigore Bostan (decedat), acad. Vasile Tărâțeanu, poetul Ilie Tudor Zegrea, publicistul Vasile Bâcu (actualul președinte al Societății), arhivistul Petru Grior, prof. Octavian Voronca, prof. Ion Ignat, redactorul „Zorilor Bucovinei” Niculai Toma, Vasile Bota, arhivistul Dragoș Olaru, redactor la „Zorile Bucovinei” Huțcal Mihai, prof. Constantinovici, O. Bivolaru și prof. Ilie Popescu, ultimii doi – președinți ai Societății Golgota, apoi, poetul Mircea Lutic (fost președinte), Nicolai Șapcă (vicepreședinte), Iurie Levcic – directorul Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești din Cernăuți, și frații Broască.

Am participat în permanență la acțiuni culturale, schimburi de experiență și lansări de carte, la Societatea din Cernăuți și la Biblioteca „I.G. Sbiera” din Suceava.

Asistând la aceste manifestări am prins curaj și, dobândind ceva experiență, mi-am propus să fac ceva pentru locuitorii com. Iordănești și, cu sprijinul cărturarului și publicistului D. Covalciuc și a prof. Nicolai Șapcă, am publicat monografia satului Iordănești (File din istoria satului Iordănești, 600 pagini), cartea autobiografică Rătăcind prin Bucovina. Pagini de jurnal, precum și mai multe articole în Almanahul Cultural-Literar „Țara Fagilor”, alcătuit de Dumitru Covalciuc și Dimitrie Poptămaș, președintele Fundației Culturale „Vasile Netea” din Tg.-Mureș.

Familia Bojescu se înscrie în odiseea atâtor familii dezmoștenite de puterile potrivnice și purtate departe de valurile vieții. De multe ori mi-am pus întrebarea ce s-ar fi întâmplat cu


214

mine și cu părinții mei dacă nu ne-am fi refugiat la timp, mai ales că tatăl meu a fost și notar în comună. Probabil că am fi fost arestați și trimiși cu trenurile morții în gulagurile Siberiei: Sverdlovsk, Omsk, Tiumen de unde nu s-a mai întors aproape nimeni.

Cazuri concrete au fost descrise în Cartea Durerii apărută în 2013, cu sprijinul Guvernului României, Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul politic pentru relația cu românii de pretutindeni, având ca autori pe Petru Grior, prof. Marius Cazacu, Ștefan Rotaru. Aici sunt pomenite zeci de persoane din Bucovina și Basarabia arestate și trimise în gulagurile rusești.

Din cartea lui Tiberiu Tudor, Istoria dramatică a teritoriilor românești ocupate (București, 2004), vom cita din spusele unui deportat, Gheorghe Spătaru: „În 1941 ocupanții sovietici au năvălit în ograda noastră, au ucis câinele și au intrat în casă cu niște puști mai înalte ca ei. Au arestat-o pe mama, iar pe noi, copiii, au început să ne arunce în căruță ca pe niște snopi. Somnoroși și goi.

Pe bunica, Zamfira, paralizată, au aruncat-o ca pe un butuc. Ne-au dus… Ne-au aruncat în Siberia, în mlaștinile diavolului. Pe mama și încă patru românce le legau una de alta cu funii să nu se înece și le băgau în râul Sâm, care se vărsa în mare, să scoată din apa înghețată plutele și buștenii lungi. Li se plătea cu 300 gr. de pâine neagră ca noroiul pe care mama o amesteca cu buruieni și ne dădea mâncare, la toate cele opt suflete.

Aici au murit bunicul, fratele Ionel, pe care l-au îngropat fără sicriu în mlaștinile siberiene. Mama s-a îmbolnăvit de tuberculoză. În locul mamei a rămas sora mai mare, de 14 ani, Valeria.

La 11 ani căram saci dintr-un loc în altul. Am devenit mai apoi văcar printre urși și lupi.”

Răsfoind durerile deportaților din com. Iordănești și alte comune învecinate din Bucovina, dar și pe cele ale fraților din Basarabia, când alții s-au stins la vârste fragede, mă cutremur, la vârsta pe care o am (76 ani), că puteam fi și eu unul din sutele și miile de refugiați și mulțumesc bunului Dumnezeu și părinților mei care m-au absolvit de un chin și o dispariție tragică.

Poesis

215

POESIS

Vasile TĂRÂŢEANU

De dincolo solie

Doamna în negru rânjeşte dispreţuitor

Dezvelindu-şi caninii însângeraţi

îmi zice fără drept de apel:

de fapt tu nu exişti pentru că nici n-ai fost

de aceea n-ai cum să fii de acuma înainte

Degeaba mai speri – pustiul din tine

se extinde înfiorător

Mai repede chiar decât nisipul

în timp de furtună


216

Zadarnic te zbaţi ca să fii dacă nu te-ai născut

dacă poezia există doar în afara,

nu şi în interiorul tău

Eu n-am de făcut altceva decât să-ţi pun

oglinda timpului în faţă.

Priveşte-te!

Poţi să te superi pe mine sau nu

Lucrul acesta nu mai are nici o relevanţă

nici pentru mine

nici pentru tine

Cetăţile tale oricum sunt

ca şi castelele mele

din nisip

Ele nu mai au nevoie

de lovitura piciorului meu

sau al tău

nici de îndemânarea mânilor mele

nici de bisturiul rece

al privirilor tale

Ele dispar cu de la sine putere

năruindu-se-n timpul în care

dispariţia lor

poate fi cel mult consemnată fugitiv

la rubrica faptului divers

într-un ziar provincial

a fost... n-a fost

cum a fost

Viaţa noastră – ce întâmplare banală!

Poesis

217

De dincolo

Din tării necuprinse

cad stele pe rând

Ca ruguri aprinse

în vis,

ca şi când

Înspre tot ce a fost

şi-ar fi putut să fie

Să tot aibă un rost

şi un dat din vecie

Ca-ntre noapte şi zi

o frântura de gând

De parcă-aş mai fi

nefiind nevăzând.

Pe cer de fantasme

în timp galopând

Ca-n vechile basme

tot eu

ca şi când...

Sufletul poemului

Acest poem citeşte-l numai tu

şi arde-l după ce prin cerul înalt

al ochilor tăi

vor zbura negrele-i rânduri

ca un stol de cocori

Descifrează-i sensurile

ascunse-n cuvintele-i de dor spuzite

ca buzele iubitei

în aşteptarea sărutului


218

E doar al tău

Nimeni altul nu mai are dreptul

să pătrundă în sufletu-i închis

unde accesul persoanelor străine

este strict interzis

Dacă nu-ţi place – dă-i foc!

şi priveşte indiferentă cum fumul

urcă-n rotocoale la cer

Eu, cel puţin văzându-l

voi şti că ai făcut şi tu

ceva pentru mine

Murire-n viaţă

Nu mă mai muri atâta

timpule, în goana ta

Ca pe un firicel de apă

uscă-mă

nu mă seca

nu mă mai muri în şoapte

tu, iubito, draga mea

că şi-aşa se face noapte

făr-de lună,

făr-de stea

nu mă mai muri în vise

că şi-aşa s-o spulbera

tot ce-am dorit odată

când mi-or bate

scândura

nu mă mai muri, tu viaţă

lasă-mă cât pot cânta...

Poesis

219

Ş-apoi să ascult ecoul

ce din morţi

mă va-nvia

Singurătatea-n doi

Sunt singur, doamnă, singur

mi-e sufletul pustiu

aş vrea ca să te chem

dar e de-acum târziu

Sunt singur, doamnă, singur..

Din ceruri triste cad

Zăpezi întârziate

Şi-n linişte se-aştern

Pe lespezi de cetate.


de când nici nu mai ştiu

şi nimeni nu mă-aude

Altfel nu pot să fiu

Sunt singur, doamnă, singur.





Sunt singur doamnă, singur

Şi de-aceasta-ţi scriu

Doar gânduri sugrumate

Cu gustul lor sălciu.






220



Chiar de am fi în doi

Cât vechea-ne iubire

Va sta zid între noi.


Mistuirea-n flăcări

Adormite-ntru Domnul

pleoapele-mi reci

Stau închise-n somnul

ce ni-i dat pe veci

Se vor trezi vreodată

din adormirea lor

la ceasul de răsplată

şi, tresărind uşor

Ce-or să-mi vadă ochii

privind uimiţi pe plai:

pe flăcări de mă mistui

sau mă topesc în rai.

Şi cum nu ştiu pe unde

de acuma o să treci

Ca să-ţi pot răspunde

Timidă să te-apleci.

Şi să-mi îngâni cuvinte

Pe vechile-mi poteci

De le mai porţi în minte

Uitat din veci de veci

Poesis

221

Când nu mai poţi vorbi

La ce mi-ar mai servi

cuvintele acum

câtă vreme sensurile lor se pierd

ca aburii dimineţilor

străpunşi de razele soarelui

sau ca o pată de ulei

pe faţa mării

mai bine zis ca resturile

unui naufragiu naţional

ce se lovesc de marginile

altor ţări şi neamuri

Şi totuşi ele-mi sunt

pâinea cea de toate zile

şi apa şi aerul şi lumina

prin care încă mai pot fi întâlnit

pe acest pământ

Dacă-aş renunţa la ele

n-aş face altceva decât să renunţ

la mine însumi

la visul meu de a rămâne

măcar cât o interjecţie

de bucurie sau de durere

printre cuvinele limbii române

Fir de iarbă

Mai fericit decât piatra

e firul de iarbă

El ştie măcar că şi cosit va creşte

tot verde

Călcat în picioare


222

se va ridica din nou

cu varfu-i spărgând veşnicia

În timp ce piatra

crăpată în patru

sau în zeci de bucăţi

nu se mai poate întregi

la loc

Din toată duritatea ei până la urmă

praf şi pulbere

se alege

Mai fericit decât mine-i

chiar frunza lovită de brumă

Auzi cum în pocnetul de muguri

reînvie codrul

în freamăt de frunze

Putea-vor la fel să renască

şi versurile mele

în inimile voastre înfrunzind

anonime

Ca firul de iarbă

indiferenţa timpului

spărgând-o

Iubindu-ne aproapele

Fii atent, mi-a zis floarea de tei,

nu te lăsa îmbătat

cu apa chioară a iubirii de aproapele

Eşti prea încrezător în valurile ei

ca să nu te bată vânturile

Poesis

223

nenorocirile,

apele

Nu uita că de la dragoste până la ură

e numai un pas şi-i uşor

să-l greşeşti

Îngânate amândouă-s de aceeaşi gură

Şi adevărul de multe ori e

ascuns în poveşti

Până când

Bucuros că mai pot urca

treptele acestei vieţi

La un moment dat

neştiind cât spaţiu am în faţă privii în urmă –

Un fior de gheaţă-mi alunecă pe spinare

Numai trepte prăbuşite

Cum, Doamne, să mă întorc înapoi

la origini

de cât tot urcându-mă

Până când?

Ultima treaptă-i undeva în nori

Mă vor mai ţine picioarele

să mă prind de ea...

E spaţiu privat şi e liber. Intraţi

la orice oră de zi şi de noapte

Pătrundeţi în el, dragii mei fraţi

ca-ntr-o livadă cu cireşe coapte


224

Tot ce vreţi ce doriţi ce vă place

fiecare e liber să-şi ieie ce vrea

Dacă-i om rău va rupe copacii

dacă-i om bun mănâncă şi bea

E spaţiu privat moştenire lăsată

cu acte în regulă, peceţi şi zapise

dar legea bună-i mereu violată

Iar drepturile noastre-s interzise

De toţi neisprăviţii ce în gloată

Îşi apără doar raiurile promise

De bună voie şi nesilit de nimeni

mi-am băgat grumazul

în jugul acesta

Pe zi ce trece carul la care trag

devine tot mai greu

Încarc în el bucurii şi dureri

din clipele-mi toate

de azi şi de ieri

Mi-aruncă şi alţii poverile lor

la rându-le şi ele

adesea mă dor.

Poesis

225

Arcadie OPAIȚ

Depășirea de sine

„Numai acolo unde sunt morminte sunt învieri” Neitzsche

Trăiesc într-o spaimă creștină

Calc rar ca o ciută pățită

Nutresc îngerul cu sânge prin somn

Cartea cărților se umflă și crapă

În afară nu se aude nimic

Noaptea își plimbă în jurul meu stelele

Își încearcă proteza dentară

fără piele pe cap

mușcă istoria

statele rămase fără cordon ombilical

și nimeni nu bănuiește

că o parte din ele sunt moarte

și vor fi îngropate

În cel mai bun caz vertical

loc e puțin pe falia oglinzilor

unde predomină haosul chelbos

și ceasornicele fără ace

care așteaptă momentul potrivit

să ia cu asalt ora zero

baricadată în colivia cu papagali


226

Pogorât în vizibil

Din prizonieratul lui Boubha

Dalai Lama

a ieșit prin urechea Tibetului

Tropotul cailor mongoli

i-a prorocit o stare de liniște

pe care nu știa unde s-o pună

când natura latentă

va începe descrețirea frunților…

Cât de repede gândul pus la-ncercare

devine ascet

Înșelător sau nociv

se retrage și duce o viață austeră

ca vinul ce așteaptă să fie băut

de unu

ce învinovățește lumina de ceva violet

iar spre seară

se întoarce cu spatele la propriul nume

și cade în lunga așteptare

să fie trecut prin strungă

În timp ce câini și bacii

captivați de crivățul nordic

sorb mioritica umbră

Răcoarea sfârșitului

Trecem prin flacăra toamnei

cocori

Privim cu spaimă la sâni domesticiți

Undeva sub pământ

rădăcinile capul în palme ni-l strâng

Așteptăm neclintiți nașterea zilei de mâine

poate în ea

În sfârșit s-a vorbi despre noi

Poesis

227

Poate la miez de noapte

poate în zori

cocoșii ne vor ridica din patul lui Procust

Întregi

Descheindu-ne nasturii de la gură

vom bea din urma Domnului

pelin sau faguri de miere

orice

Totul e dulce

când vrei să fii mințit

de gura ce-a supt din ugerul nopții

momeala

răcoarea sfârșitului

vaietele răstignirilor publice

ridicate la rang de fericire

Singur și gol

Dacă poți ieși din clișee

ieși

și intră în carnea mea mijlocitor

să stăm spate în spate

În spatele orei

două remușcări cu unghiile lăcuite

și buzele vinete

să acordăm atenția cuvenită

mesagerilor cu nume de pasăre

zgâriat pe cer de pomii răsturnați de furtună

să medităm inspirat despre tăișul unui briceag

ce scormonește istoria

În care se presupune că a fost zidită de vie

o enigmă

de ce omul rămâne singur și gol

În drumul invers

o simplă absență ce-și promovează conturul

departe de vasele comunicante

și-a cârtițelor


228

ce fac dragoste cu întunericul din mers

fără să fi văzut vreodată dimineți virgine

Piesă fără personaje

Siberia...

După o vânătoare

umbre de om întinse pe sfoară

Într-un craniu gloanțe

semințe pentru păsări

zbor întrerupt

inimi de creștini

În subconștient sârmă ghimpată

paznici bolnavi de cataractă

dincolo

o gâlceavă a celor ce-au fost odată torțe

ceva într-o parte

o limbă de soare linge buze vinete

femeile nasc durere

foamea cu ochi bulbucați

geme în pântecele muribunzilor

pe poarta de la intrare lozinca

dacă vreți ordine

masoneria rusească trebuie să fie condusă de evrei

Pică cortina

P.S.

În fața prezenței curgătoare

noaptea inundă dansatoarea neagră

de aceea

nu mi-e frică să mă culc cu ea în pat

să-i întind palma

care-a tatonat nu o dată coperta unei cărți nescrise

Poesis

229

Epitalam – cântec de nuntă

Șterge-mă Așara din cărțile sfinților

și trece-mă-n pomelnicul tău

Nu vreau să rămân înger pistruiat

nici pământ

ce primește ca orbul toate obidele

Lasă-mă lemn exotic să fiu

din scoarța cărui se extrage astringent

bun de tratat dorința

de-a pătrunde în viața unui cuc

care-și acoperă miscibilitatea cu o frunză

rămasă pe ram din toamna trecută

ca sfaturile unui burlac

ce râmă ca un pește în prundiș

pentru a găsi unde să-și lase icrele

când duhurile ies cu ținta pe burtă

În calea tinerilor de viță-aleasă

recent căsătoriți

O singură dată

Pe lângă noi trece vârsta

Într-un stil postmodern

Ne face semne de adio

Vântul domesticit o înfășoară

cel sălbatec îi deschide larg porțile

împărțind sentimentele-n două

ambele părți îi revin

Să trecem pe aici

spune pruncul din brațele maicii

aici este vadul

și-i timpul când înfloresc bolovanii

sub ei se bat peștii cei mari

ne permit să-i luăm în brațe


230

să-i gâdilăm pe burtă

până își ies din minți

Crezându-ne mici

evadăm în răceala trecutului

În taina inexistenței

asemenea sângelui

ce nu-și poate desfunda cărările

În corpul rece

Închis pentru renovare

Talentul – rugăciune în doi

Stâncile...

Numai ele-au rămas

și zâmbetul lor de jertfă

și formele

care în timp nicidecum nu încap

De ce nu le-am da un răgaz

să poată prinde talentul de coamă

pe acel unic pegas

ce escaladează ușor genunea

tulbură vinul împărtășirii

confundă noapte cu zi

secundă cu ceas

și nu vrea să știe nimic

despre Ioan Gură de Aur

și lacrima lui sacră

căzută

pe sfârcurile îmbătrânitei muze

ștampilă de ceară

ce acoperă partea cealaltă a sufletului

ca o eclipsă

Poesis

231

Lucian Blaga

Vino la mine Egumene

să ne luăm de mână

să ne ducem

unde liniștea are trup

poate fi tăiată în bucăți

și dată ciorilor pradă

Poezia nu țiuie-n urechi

și nu e nevoie

să-i astupi gura cu pumnul

ochii – cu bani de argint

Iezii obraznici

nu-și uită zâmbetu-n geam

iar oglinzile

nu-și pun peste față năframă

să nu le ia întunericul mirii

Vino sub scările cerului

să te învăț a evita moartea

murind de un număr infinit de ori

cum o fac păsările

când se țin cu lăbuțele de sârma ghimpată

prin care trec cuvinte de dragoste

Te caută poezia să-ți spună

de-un număr infinit de ori

că nu-i ajunge lumină

și-ar putea să facă atac de cord

cu toate consecințele

Cu ce aș putea s-o ajut

doar s-o calc în picioare

până la singurătatea divină


232

Pescar în apa Iordanului

Baricadat în trupul poeziei

cu frică mă uit afară

cum la un cot de noi

Paul Valery delicat

submină nota sa senzorială

iar între cer şi pământ

unşii căzuţi în copilărie

se dau huţa în scrânciob de cânepă

coboară pe pământ

tulbură apa Iordanului

să prindă şi ultimul peşte

să hrănească cu el

pe acei ce trudesc

la renovarea Mormântului mire

Când va veni timpul plecării

cine-a plăti pentru aerul consumat

frica adusă la sinucidere

legăturile periculoase cu Dumnezeu

Poesis

233

Vasile BÂCU

Înstrăinaților de limba maternă

Ni-i, frate, limba ca o pâine – Muncită în sudoare grea, De ce cu-atâta ușurință Și nepăsare calci pe ea?.. Ea ni-i comoara cea mai scumpă Și pentru viața de apoi, De ce să-i oferim uitarea? Doar, frate, n-am muncit-o noi!.. Strămoșii, frate, au purtat-o Prin ani, la bine și la greu, Au să ne-ajungă-a lor blesteme Și ne va bate Dumnezeu! Au să ne uite strănepoții De parcă n-am fost pe pământ, Uitând de astăzi limba mamei, De astăzi ne săpăm mormânt. Ni-i, frate, limba ca o pâine Muncită în sudoare grea, Hai s-o gustăm și azi, și mâine Prin rugăciunea mea și-a ta...

10 septembrie 2006


234

Trenul morții

În memoria celor deportați

Trenul ce gonea spre răsărit,

Încărcat cu tragice destine,

Nu era un tren obișnuit,

El gonea pe oase, nu pe șine.

El scotea afară fum de pipă,

Bocete scotea sirena lui

Și părea c-o strașnică aripă

Îl mâna în lumea nimănui.

Trenul ce gonea ca un blestem

Prin hățișuri de străinătate,

Depănând în goană-al vieții ghem,

Să ajungă pân-la gara „Moarte”

El și acuma vine uneori,

Rătăcește-n vis ca o nălucă

Și țăranii noștri pe la zori

Dorm și-n vis se tot gătesc de ducă.

Trenul ce gonea spre răsărit,

Încărcat cu tragice destine,

N-a rămas în timp împotmolit,

El a fost ast-noapte după mine...

22 august 1993

Început de an şcolar

Dramă la-nceputul toamnei,

Vântul printre ierbi se plimbă,

Plâng copii în limba mamei,

Ei nu ştiu o altă limbă...

Iar părinţii lor, sărmanii,

Tot încearcă să-i convingă

Că nu-i bună limba mamei

Poesis

235

Şi-i mai dulce altă limbă.

Cobori, Doamne, pe o clipă,

Ca puterea Ta cerească

Să-i atingă cu aripa

Şi să-i facă să zâmbească.

Fă-le, Doamne, să cunoască

Toate limbile din lume,

Dar spre toate să pornească

Numai de la limba mumei.

Dramă la-nceputul toamnei,

Vântul printre ierbi se plimbă,

Plâng copii în limba mamei,

Ei nu ştiu o altă limbă...

1989

Cernăuţi

Muzica: Dumitru IGNAT cu ocazia celor 600 ani de la prima

atestare documentară a oraşului – 8 octombrie 2008

Zidit de voievozi

Pe lespezi vechi de ani,

Prin secole întinereşti, cetate,

Le-ai fost şi adăpost

Şi spaimă la duşmani -

Îndemn la bătălii pentru dreptate

Stă Ţeţina pe culmi,

Eroii ei străbuni

Ş-acum veghează printre veacuri încă,

Din maluri de epoci

Ecouri-val de voci

Răzbat prin noapte dinspre Roşa Stâncă

Refren:

La Cernăuţi


236

Mă-ntorc din depărtări

La Cernăuţi

Eu vin de orice dată

Oraşul meu-

Încărunţit de zări

Uşor mă dojeneşte ca un tată

Horecea-ntre stejari

Loc sfânt de mănăstiri

Pe cărărui istoria se plimbă

La împăraţi şi ţari -

Prilej de amintiri,

Iar păsările cântă a colindă

Clocucica – vechi izvor

Plăpând, tremurător

Bătrânul Prut îl ia frumos de mână

Ştergar de curcubeu

Se-apleacă peste nori

Să soarbă din a Turcului fântână

Refren:

Cupole aurii

Se apropie de nori

Şi străzile se scaldă în garoafe

Pe frunzele de tei

Cu stropi tremurători

Poeţii lasă-n taină autografe

Cândva şi noi vom fi

Prilej de amintiri

Ca dangătul de clopot ne vom stinge...

La tine-om reveni

Pe-a soarelui priviri

De piatra ta să ne putem atinge

Poesis

237

Gheorghe MOIȘ

Rugă

Pe umbra mea aștept să te așezi

și să te pierzi în mine coborând

și-acolo printre rânduri să veghezi

cum eu iubirii mele te revând.

Acolo în pădurea de cuvinte

te voi ascunde lângă-un trunchi

mă voi ruga ca înainte

la inima-ți fierbinte să ajung.

Voi aștepta chemându-te prin șoapte

de dincolo de umbră și credință

ca să îmi vii în fiecare noapte

cu visu-ți ridicat prin suferință.

Cu iubire

Cu iubire mă vindec

cu iubire mă spăl

cu iubire-mi port pașii

sub umbre de meri.


238

Cu iubire-mi scriu versul

cu iubire mă scol

cu iubire-mi chem mama

și-n mine nu mor.

Cu iubire te mângâi

cu iubire privesc

cu iubire-mi chem anii

cu iubire glumesc.

Cu iubire seamăn

cu iubire adorm

cu iubire-mi port gândul

În odăjdii de domn.

Cu iubire-mi cânt satul

și codrii mei dragi

cu iubire-mi cânt Țara

bătrânilor fagi.

Cu iubire respir

și vremile sfinte

și tot cu iubire

privesc înainte.

În loc de a fi

Acoperiș albastru

cu multe făclii

Învăluiască-mă Doamne

așeza-voi inima

pe o limpede piatră

scrisă cu sufletul

timpului meu

care cânta-va

prin iarbă cu soarele

Poesis

239

și alături de mine oceanul

pe care poezia mea arde.

Dorință

Mângâiați-mă cu frunze

mângâiați-mă cu ploi

mângâiați-mă cu rouă

și cu zorii de la noi.

Mângâiați-mă cu cântec

mângâiați-mă cu șoapte

mângâiați-mă cu stele

și cu liniștea de noapte.

Mângâiați-mă cu ape

mângâiați-mă cu vânt

mângâiați-mă cu ochii

mamei mele dacă sunt.

Marginea mea

Am venit pe lume a doua oară

și nu mă mai văd

decât în cărțile mele

unde mă închin

la un pom în liniște străin

cum împreună cu pedeapsa

am lăsat în urmă un timp

unde viața și moartea

au aceleași sărbători

și-n liniștea stelelor

iubesc cu ochii-n flăcări

sperând că nu știe nimeni

că sunt eu celălalt.


240

Dumitru MINTENCU

***

un poem și

12 fragmente de-ale lui

au început să planeze

peste hârtia albă

Într-o zi

continuând în noapte

apoi tot așa

planau

peste o săptămână,

o lună, un an, doi, trei, patru…

planau

deasupra unei mese

dintr-o noapte obișnuită

planau

deasupra unei nebunii

a unei credințe pierdute

a unei mântuiri flirtate…

planau:

Poesis

241

un poem și

12 fragmente

de-ale lui în care

si(n)gur credea-i

că vei descoperi

un fragment de mântuire

* * *

rămășițele de unghii

pe care le tai

În măsura în care cresc

În măsura în care observi

că au crescut

le aduni într-o colecție

pe acelea de la

degetele mâinilor

pe acelea de la

degetele picioarelor

pe toate

le aduni sârguincios

Într-o colecție

de muzeu particular

pe toate le cataloghezi

drept niște rămășițe de iluzii

pe care nu le-ai ros

până la capăt

* * *

cineva a vărsat

peste oraș

o halbă de bere

alt cineva s-a grăbit

să numească această beție

toamnă

și numai tu


242

În acest anotimp

confunzi:

frunzele cu poemele

poemele cu frunzele

* * *

iubită

Începe poemul tău

e foarte scurt

așadar nu te farda

nu-ți lua rochia de gală

ai putea să întârzii

și atunci la ce bun

această iroseală de

cuvinte

* * *

acest poem

e reflectarea

frumoasei tale tristeți

pe care

niciodată și niciunde

n-ai s-o vezi

În oglindă

* * *

În astă noapte nu vom dormi

vom închide pleoapele doar

atât cât ai strivi

evadarea

din ziua pe care

Încă nimeni n-a avut curajul

de a o inventa

dar deja i-au făcut

foaie de drum

Poesis

243

* * *

unde-i clipa pentru care

am părăsit orașe iubiri tăceri

am inventat nenumărate clepsidre

am risipit pustiul de nisip

unde-i clipa în care

ai promis că ne vom bea cafeaua

și vom spune la toți:

„OK!”

* * *

la o anumită oră

a nopții

gândacii de bucătărie

schițează destinul

unor poeme

Încă nescrise

* * *

de o vreme

de la conductorii troleurilor

nu iau bilete

la ce bun mi-ar mai folosi

dacă:

e incomod

să scrii pe ele poeme

e imposibil

să confecționezi cocori japonezi

e absurd

ca în numărul seriilor lor

să-ți ghicești norocul


244

George L. NIMIGEANU

Viața-i frumoasă

Deux- Montagnes, Canada

„Viața-i frumoasă. Ea începe mâine!”

Dar până mâine e o veșnicie!...

Vai... să-mi rândui clipa... ora... ziua...

și... să trudesc, trăind pe datorie...

Să-nvăț – va fi – toți fluturii să zboare...

privighetorile să-ncânte zorii...

pe flori să cern lumină... și culoare...

și, de pe cer, cu pleoapa, să șterg norii...

Pe după gând, pe ronduri, trandafirii

să-i număr... și să-i curăț... să miroase

a bucurie... în răcoarea serii...

și-a dimineață... cu femei frumoase...

Amiaza, prin livezi, de mă va prinde,

să-mi umplu buzunarele cu mere!...

Seara să am din ce să-mi cumpăr clipa

de vis... uitarea dacă mă va cere...

Poesis

245

prin ochii mei plimbând o stea înaltă,

cu pletele mierii... și mers viclean...

Sorbind din cupa mea de... „vin cu fiere”,

de voi muri... să nu fie în van,

cât timp, visând, m-ating de veșnicie...

Că... realitatea clipei că... întâi ne

legăm visând... Și-apoi... ne fură veacul...

„Viața-i frumoasă!... Dar... ea-ncepe... mâine!”

Seară înaltă

Deux-Montagnes, Canada

Vezi?... Ceasurile frunzelor clatină

lumile toamnelor mele...

și aici!... Că... și-aici bântuie

clarul cerului... prin vâlcele...

Seri parmen-aurii poartă ziua...

și-aici... prin ierbi de mătase...

Și... la fel își plimbă amurgul

umbrele moi... peste case...

Pieziș, ochiul cată... și-aici,

pe alei, cum nurii se joacă...

Pe-ascuns să se bucure gândul...

iar cuvântul... să tacă...

Și-n toate, la fel, îmi sunt... urmele...

calde... chiar dacă-s pierdute...

Nopțile-ngână, pe zări vinete,

licărul... stelelor mute...

și... parcă și-aceleași învățuri,

spre vise, îmi leagănă pleoapa...

la trecerea mea... printre... clipe...

când timpul... își tremură... apa...


246

De-a focul

Pe-aici... ni se tulbură apele,

curgând, nefiresc... înapoi...

Noi acoperi-vom cu pleoapele

depărtările... pribegite... în noi:

tu – întomnând... în lumina

Înserărilor... fără de cale...

eu – clătinând... în pricina

părelniciei... tăcerile tale...

Nici o zare lăuntrică... nu e,

sub negura gândului... punte...

Întru seninătate... să suie!...

Tăcerea din noi – cât un munte,

apasă... pe cumpăna zilei!...

Tu-mi însorești... o poveste,

În zariștea... albă... a filei...

Eu... duc drumul... pe creste...

Deci, cumpăniți în celeste

vinovății ancestrale...

dăm seama... de toate aceste...

numărând... căzute petale...

Nu-i nicio cumpănă oarbă!...

Toate-s cum... fost-au să fie!...

Liniștea-i câmpia cu iarbă

pierdută... de noi... în pustie...

tocmai pe unde-ntrebarea

lumii... ne tâlcuie jocul...

În care... lumească... eroarea...

cu noi, se joacă... „de-a focul”...

Poesis

247

Retrospectivă

Cu un țipăt, te-ai dat vieții –

vinovat... fără de vină...

Astăzi, plânsului pricină,

sângerând între scaieții

buluciți... să te cuprindă,

cauți... „Calea”-n vis... pe unde

Întunericul... ascunde

cum dă clipa... să-ți aprindă -

Într-un joc de false stele -

umbletu-ndoielnic... frânt...

de un fluierat de vânt,

ori... de-atâtea... alte cele!...

Te-ai visat copil... cândva!...

Oare-ai fost?... Nu ți se pare

că-ntr-un vis – întru eroare -

viața... te ademenea?...

Roua Dimineții Sfinte

primenitu-te-a... pesemne,

sufletul să ți se-ndemne

spre... aducere aminte,

fără teamă, de Grădina

Adevărului... anume,

hăt... la... început de lume...

tocmai... când văzuși Lumina!...

Prea târziu?... Sau... prea devreme?...

Cine știe?... Pe sub clipă,

toate... curg!... Și... curg... în pripă!...

Și... de vis... prind... a mă teme!...


248

Obârșie

Pe seceri arcuită, vara sună,

sub cerul noimei, grâul altui veac...

Întru cuvânt, ca într-o zi de lucru,

cămașa adevărului s-o-mbrac,

larg să se taie-n mine arcul zării...

să aflu, după rosturi, cine sunt

și-n care noimă rostuiesc lumina

timpului strâmb... cu care mă înfrunt...

Sub seceri, lanuri coapte cad și-n mine!...

Plătesc tributul omenesc... deci, știu

că, din părinți, pâinea... străluminează,

sfântă, durerea tatălui... în fiu...

Și cum mă-nclin, cu vara, către Taina

grâului... din părinți... coborâtor,

În graiul pâinii... fiilor... dau...Veste...

cu vara... ostenind... în Rostul Lor...

Punct de fugă

Sâmbure tăcerii – duci în tine Rostul!...

Ce ți-e scris în Carte... buchisești... cu viața!...

Cu bătăi de pleoape... numeri veacuri...

către totdeauna ostenind... cu fața...

Pragu-n care sângeri... cumpănă te are;

nălucești... fântână... oazei... din pustie...

Tâlcuindu-ți truda, somnul... te încearcă...

Visul... te condamnă... în contumacie...

Pipăind tăcerea, setea grea... ți-o stinge

nălucirea clipei... doldora de... ere!...

Poesis

249

Din ce-i scris în CARTE... ce citești... cu VIAȚA

e... un punct... de fugă... Restul... e Tăcere!...

Monolog matinal

Celui din oglindă

Ieșind din „greul” care ți-a fost haină

- strâmtă și aspră și străină foarte -

uitând de ură, nedreptăți și moarte,

luminii dăruindu-te... în taină,

să treci prin tine... cum lumina crudă

a dimineții prin pupila calmă

a florii... care-ți înflorește-n palmă!...

Să simți că zarea-n pleoapa ta asudă -

pasăre-n cântec... în ție senine!...

Strunindu-ți gândul Scara-n Cer s-o-nvețe,

În visul semețite... dinspre junețe,

spre... destrămarea beznelor din tine,

purificat de propria durere,

să arzi... în prețul vieții... dumirit...

de parc-ai arde-n clipa de sfârșit -

umblând... prin moarte... către Înviere!...

Că... Drumul... suie... înapoi... spre Casă...

un trudnic munte, povârnit pe Cale,

cu tot urcușul răsturnat... pe-o Vale...

a cărei necuprindere... apasă...

cât Cerul tot... pe viața clipei tale...

dându-ți răgaz – de jertfă... și... de treaptă -

să te aduni... cu totul – într-o faptă...

rănile... preschimbându-le-n petale...

În slăvile adâncului din tine,


250

ieșind din năruita vieții trudă -

Lucrarea Noimei... sfânt să se audă,

Întru... rodirea... Gândului-de-Bine!...

Și-n tine, povârnindu-te pieptiș,

În cruci de tâlcuri, chiar de la „intrare”,

lumii... să-i fii răspuns... la Întrebare...

curat... înalt... și... fără ocoliș!...

Drumul... e-n tine!... Ținta lui... în tine!...

precum, în poame, seva Rădăcinii...

și-„nveșnicirea sfântă a LUMINII”

În... Nesfârșirea Dragostei Divine”...

Poesis

251

Paraschiva ABUTNĂRIȚEI

La chipul Poetului

Nu mă-ntreb de noi pierzanii și nici unde ne e firea

Și de ce „mașina lumii” nu mai poate fi ce-a fost,

Am venit aici la tine să-ți cinstim nemărginirea

Altfel, toate-s triste-n lume și nimic nu are rost.

Nu mă-ntreb de ce deasupra se cocoață mititeii

Ce sunt mari doar la statură și nimic nu au de spus.

Mă întreb: unde sunt aceia ce se-asemănau cu zeii?

Și la multe alte-n lume nu mai pot găsi răspuns.

Vino tu, din veșnicie, să împrăștii hâdă ceață

Să ne-nveți că adevăru-i firul cel călăuzitor

El să fie gândul nostru în oricare zi din viață

Și urâtul să apună, precum umbra unui nor.

Să visăm ca tine, Barde, fala Daciei străbune

Și modele să ne fie bravi strămoșii din istorie

Să clădim pe unitate, pe muncă și-nțelepciune

Astfel să trăiască țară, să-și înalțe a ei glorie.


252

Moștenire

Din părinți în părinți, ca șuvoi arzător,

Curge întruna duios, limba noastră română

Rând pe rând, generații se încarcă de dor

S-o cinstească mereu, că ne este stăpână.

Din părinți în părinți, setea ne-o potolim

Cu răcoarea fântânii în dimineți și în seară

Setea graiului nostru, ce cu drag îl rostim

Darul de preț, ce străbunii moștenire-l lăsară.

Azi e altfel

Despre Cuza, doar de bine

După ceva zeci de ani

Că așa-i acum în lume

Apă-n moară la dușmani.

Nu-i bun el, atâția nu-s

Nici Carol, nici Ferdinand.

Derbedeii ajung sus

Patrioții – șir în stand.

Sunt și-acum duble votări

Nu cu pistolul pe masă

Cu minciuni și cu trădări

Își fac unii – oriunde, casă.

Cuza face diferența

Două țări i-au dat onorul.

Azi, pe-un loc sunt o grămadă

Doar, doar i-a vota poporul.

Peste tot își vând obrazul

Unii chiar ajung la cârmă

Poesis

253

Figuri triste, de tot hazul,

Saltimbanci jucând pe sârmă.

Când mai cade câte unul

Se prelinge precum para

Să rămână cu tainul

Păgubită-i numai țara!

Vino, Țepeș și-i adună

Și-i azvârle jos, în hău

Să vedem și noi lumina

Să ne mântuim de rău!

Cântec pentru limba mamei

Doar în limba mea frumoasă

Pot rosti cuvântul „mamă”

Graiul ei m-a dus prin lume

Și am dat, oriunde, samă.

Tot în limba mamei mele

Pot rosti cuvântul „pâine”

Și pădurea e pădure

Izvorul, izvor rămâne.

Tot în limba-mi, moștenită,

Cinstesc moșii și părinții

Și mă-nchin în catedrală

Să m-ajute-n viață sfinții.

Toate limbile-s frumoase

Dar a mea e dor și miere

Și o voi cinsti de-apururi

Pân-voi deveni tăcere.

Va rămâne ea prin vreme

Și nepoții s-o vorbească.


254

Să trăiești în sărbătoare

Limba mea cea românească.

Regret

(pentru zăpezile și oamenii care nu mai sunt cum au fost)

Ninge peste Dorne și zăpezi

În iarnă își desfiră lungul caier.

Se-adună nouri în cirezi

Și își pierd grăbiți din cozi, prin aer.

Totuși, nu-i ca-n basmul de demult

Cu un lup hapsân și cu trei iezi

Astăzi doar vântoasele le-ascult

Cum lovesc în geamuri, cu zăpezi.

Și nici oameni de zăpadă nu mai vezi,

Iar copiii nu mai știu ce-i joaca.

Timpu-și bate, impasibil, toaca,

Despre lume, nu știi ce să crezi

Și cad peste Dorne lungi zăpezi.

Poesis

255

Tatiana Vlad GUGA

Vis

M-am visat în Iordănești

M-am visat în Iordănești

Si-am fost tare fericită:

Uite casa parohială,

veche, proaspăt văruită,

cu mușcate în ferești.

Peste drum văd „Arboroasa”,

-cabinetul de lectură-

ziare, cărți pe toată masa

și-ndrumări de-agricultură.

Parcă toate-mi spun râzând:

„Bun venit! Nu pleci curând,

rușii nu mai dau năvală,

să rămâi din nou la școală!...

M-am dus veselă-n ogradă

să scot apă din fântână.

În oglinda-i, ce să vadă

ochii mei?

„Ești bătrână!”

Mi-au zis ei.

M-am trezit din somn plângând:


256

Câți ani oare-oi fi având?

..……………...

Ce frumos vis am visat!

Oare e adevărat

că am fost la noi în sat???...

Tristeți

Tristeți fără margini stropit-au cu lacrimi azi sufletul meu.

Se sting camarazii ca niște lumine în beznă.

Suntem într-o vale adâncă-n noroi peste gleznă...

Dușmani, pretutindeni, ce vor să distrugă credința.

Noi lacrimi vărsăm și-ncercăm să-ntărim conștiința,

Murim cu durere în suflet că n-avem destoinici urmași,

Nepoții ne zboară spre alte meleaguri și uită de Sfântul

Locaș.

Tristeți fără margini curg astăzi ca râuri, mereu și mereu...

Cântec pentru Bucovina

Bucovină prea iubită,

Cât de mult ai suferit!

Prin trădare-ai fost răpită

De dușmani din răsărit.

Roagă-te la sfântul Ștefan

Să te scape de tirani,

Să devii din nou grădină,

Cum ai fost sute de ani.

Bucovină mult iubită,

Nu mai plânge în zadar,

Cheamă-ți iute toți feciorii

Să-ntregească-al tău hotar.

Plânge soră după frate

Poesis

257

De când mi te-au ciopârțit,

Te-au tăiat în jumătate,

De-ai rămas ogor știrbit.

Românie, Mamă Țară,

Ți-au furat copiii tăi,

Ca să-i ai la sânu-ți iară,

Să te-ajute-ai tăi flăcăi!

Fluture de noapte

— Fluture de noapte,

Care-i sensul vieții,

Visul tinereții?

— Somnul dimineții,

Vorbe dulci, în șoapte,

Must de prune coapte!...

— Fluturaș de noapte,

Vine vremea ceții,

Iarna bătrâneții...

Unde dormi la noapte?

De-unde prune coapte?

După somnul dimineții,

Risipirea tinereții,

Guști amarul bătrâneții...

Fluturaș de noapte,

Milă mi-e de tine:

Iată, iarna vine...

Te trezești tu oare

Din dulcea licoare?

Liceul meu!

Sunt șaptezeci de ani

de când te-am părăsit,


258

liceul meu iubit

din Cernăuți!

Cu dor am revenit,

cu lacrimi să stropesc

grădina ta de flori,

ce-mi dau și azi fiori,

când le privesc.

Urcând pe-al școlii prag,

Mă simt copil pribeag...

La ultimu-mi popas,

Rămas-am fără glas,

iubitul meu

Liceu

din Cernăuți!...

Păreri de rău

Când ochii mamei se închid,

se-ncuie poarta fericirii

și mor cuvintele iubirii,

iar sufletul e-un cuib de vid.

Stăpâna casei e tăcerea,

când lacrimile curg pârău,

n-aduc cu ele mângâierea,

ci doar părerile de rău.

Reproșuri multe și suspin

n-așteaptă mama de la tine,

ci dăruiește-te deplin,

făcând în juru-ți numai bine...

Inflori-vor trandafirii

cu petalele iubirii.

Poesis

259

Nostalgii

Am fost și eu copil ca tine

și fluturi alergam să-i prind,

Dar ei zburau pe lângă mine

Ca flori tivite cu argint.

Când ascultam, vrăjit, povești

Cu Prâslea, Harap Alb și zâne,

Visam ca cete haiducești

S-alunge liftele păgâne

Ce Bucovina ne-au răpit.

De-atunci, eu pribegesc prin lume

și plâng de dorul Țării Mume...

Înstrăinare

Ai revenit la Cernăuți,

Dorești aicea să te muți?

Orașu-ntreg îl tot saluți,

Mai ai pe cine să săruți?

Intinerești, te bucuri, zburzi

Pe lângă Prutul înspumat,

dar n-ai cu cine sta la sfat.

Sunt tineri toți și parcă-s surzi

la vorba ta cea românească,

le pare -o limbă păsărească.

Pe unde-s frații tăi români?

Ei nu mai sunt aici stăpâni,

școliți rusește și-ucrainește,

nu mai învață românește.

E stinsă ginta cea latină

În fosta mândră Bucovină.


260

Durere

— De ce ai gene-nrourate?

De ce suspini, prieten drag?

— Cum să nu gem, să nu suspin,

când toată Țara e-n declin?...

— Tu ai dreptate, dragul meu,

doar pentru dânsa plâng și eu:

Mă doare jalea celor mulți,

mă dor copiii cei desculți,

flămânzii frați care cerșesc.

Mă doare neamul românesc!

Mă dor pădurile tăiate,

pământurile nelucrate...

Bogata-mi Țară de-altădată

a sărăcit, mereu furată...

Legi noi, parlamentarii fac:

minciuna să rămână-n veac

stăpână peste Țara mea!

Cum să nu plângem pentru ea??!

Poesis

261

Valeria MOROȘAN

Pășea poetul

Pășea poetul peste crengi și muguri,

I se frângeau umile sub picioare

Și flori, și ierburi ce au ars pe ruguri,

În iarna răzvrătită să-l doboare.

A renăscut din propria cenușă,

Purtând stigmatul unei mari iubiri.

Închide timpul înc-o neagră ușă

Peste tristețe, lacrimi, amăgiri.

S-a-ntors rănit, însângerați i-s pașii

Urmându-și drumul ce-i fusese scris

Cu demnitate, pentru toți urmașii,

Purta stindardul unui ultim vis.

În ochi lucea divină o scânteie

Din focul sacru ce-i fusese dat,

Pășea luptând c-o ultimă idee,

Ce se-ntrupa în cântu-i avântat.


262

Al meu să fii...

Al meu să fii, de Dragobete,

Mi-aș pune flori de busuioc

În sân, pe pernă și în plete,

Și-apoi te-aș săruta cu foc.

Pe brațe,-ncet, te-aș legăna,

Șoptindu-ți magice cuvinte

Și murmurând te-aș descânta,

Căldura mea s-o porți în minte.

Ți-aș da, apoi, din pumni să bei

Licoarea dulce, fermecată,

Care aprinde-n ochi scântei

Și-n suflet dragostea curată.

Dar soarta mi-a găsit alt loc

Și mi-a pus ghiocei în plete.

Mi-apari în vis, dar n-am noroc,

Parfumul tău să mă îmbete,

Să fii al meu, de Dragobete.

Cu tine în gând

Din nou, pe strada Păcii miroase-a iasomie,

Din nou mă-mbată, gingaș, parfumul de bujor,

Iar ploaia ce coboară, dând vieții armonie,

Îmi spală de sub gene o lacrimă de dor.

Te regăsesc în toate, în nori, în vânt, în vis,

În crengile plecate cu flori de liliac,

În zumzetul molatec din vișin și cais,

În rozele cunună, în focul unui mac,

Poesis

263

Te regăsesc în cântec, în glasuri de viori,

În tot ce îmi aduce un strop de fericire,

Te port cu drag în suflet, unde am strâns comori,

Nu vreau ca să te caut, plângând, în amintire.

Descântec... De primăvară

Fă-te suflet ghiocel!

Și strecoară-te-n grădină,

Într-un colț știut de el,

Scaldă-i inima-n lumină!

Fă-te suflet mărțișor!

Și în șnurul tău îmbină

Dorul meu cel călător,

Ce la pieptul lui s-alină.

Fă-te suflete copac!

Și îi bate la fereastră.

Muguri cruzi de liliac!

Fă-te pasăre măiastră!

Te-ntrupează din azur,

Ia și-un greier cu chitara

Și-nălțându-ți glasul pur,

Du-i pe aripi primăvara!

Gherghina

În fiecare blândă toamnă,

Mlădie, când te-ai înălțat,

A florilor distinsă doamnă

Cu chipul tău cel preacurat,

Ba albă, bulgăre de nea,

Trandafirie, înfocată,

Ori aurie, ca o stea,


264

Pe bolta cerului brodată,

Cu soarele la cingătoare,

Ca fetele de măritat,

Când joacă prinse-n hora mare,

Tu sufletul mi-ai luminat.

Dar toamna rece, nemiloasă,

De tine nu s-a îndurat

Și lama brumei cea tăioasă

În tină te-a îngenuncheat.

Când iarna-și cerne albii fulgi,

Plăpânde scame de lumină,

În ce grădini de vise fugi

Frumoasă, nobilă gherghină?

Te poartă îngerii în plete,

Când joacă prinsa printre stele,

De frumusețe când mi-e sete,

Te chem în gândurile mele.

Rondelul deznădejdei

Din ce în ce mai rar te- nduri

Să-mi spui și mie un cuvânt.

Va-ncrucișa timpul securi,

Pe lespedea de pe mormânt.

Tu n-ai să lepezi vechi armuri

Și n-ai s- arunci cu vorbe-n vânt.

Din ce în ce mai rar te-nduri

Să-mi spui și mie un cuvânt.

Curând, voi deveni pământ

Ce-nalță către slăvi păduri,

Va rătăci duiosu-mi cânt,

Printre himerice figuri,

Din ce în ce mai rar te-nduri...

Poesis

265

Mi-am luat ghiocei

Cu ultimii bani mi-am luat ghiocei.

Mi-era dor, tare dor, de sufletul tău

Fragil, luminos și plăpând ca și ei,

Puternic când viața-l supune la greu.

I-am cuprins în palme și i-am sărutat.

Mi-era dor, tare dor, de sărutul tău

Infinit de dulce, tandru și curat,

Mi-era dor să mă-mbăt de farmecul său.

I-am ascuns în haină să le țin de cald,

Să-i feresc de ninsori, de ger și de ploi,

În a lor răcoare inima să-mi scald

Mi-era dor, tare dor, de noi amândoi!

I-am desprins de suflet și i-am pus pe masă,

Toată încăperea luminând cu ei.

Cu ultimii bani ce-i aveam azi în casă,

Nebună de dor, mi-am luat ghiocei.

Pe cale

Durerea mi-e prieten bun.

Se spune că ea sapă,

Ca sufletu-nsetat acum

Să afle-n ceruri apă.

Că viața-i vis amețitor,

Fantasme și minciună

Cu răni cumplite, care dor,

Cu zbucium și furtună.

Ești însetat chiar de cad ploi,

Flămând cu masa plină,


266

Trăiești însingurat în doi, Împovărat de vină. Chiar dragostea cu-al ei avânt, Fierbinte și vicleană, Îți prinde sufletul înfrânt În dulcea ei capcană, Nu să te-nalțe cum ai vrea Pe drum cu praf de stele, Ci să te-nvețe a cădea Mai iute decât ele.

Rondelul raiului din noi

Grădina-mi este sfântă cu ape cristaline, Cu păsări care cântă cu viers dumnezeiesc, Cu pomi mereu în floare, cu crini și cu gherghine Ce înfloresc în taină, când zorii se ivesc. E-atâta armonie în raiul cel din mine Și-atâta fericire în visu-mi tineresc! Grădina-mi este sfântă, cu ape cristaline, Cu păsări care cântă, cu viers dumnezeiesc. Cu fluturi ce se-avântă, în dans, peste coline Și gâze aurite ce-n raze se rotesc, Mușcate ard de dorul luminilor din tine Ce se răsfrâng curate pe chipu-ți îngeresc. Grădina-mi este sfântă, cu ape cristaline.

Firul vremii

Firul vremii aspru-l torc,

Dintr-un caier încâlcit,

Fusu-n degete întorc

Și-l arunc în dans rotit.

Poesis

267

Apoi depăn scul de vise,

În cruciș, pe rășchitor,

De pe mâinile întinse

Ghem de zile înfășor.

Din vârtelnița nebună,

Le învârt pe țevi de stuf,

După datina străbună,

Cu sudoare și năduf.

Le voi țese- apoi șăgalnic,

Fire-alese pe culori,

Al suveicii drum năvalnic,

Le va transforma în flori

Și în soare, și în stele,

Si în clipe-ntunecate

Spice, păsări, joc de iele

Și izvoare fermecate.

Fire albe dau năvala,

Printre ițe le strecor,

Calc tălpicii, trag vătala,

Și încărunțesc de dor.

În lumina dimineții

Țes mereu cu mare zor,

Amintirea tinereții

În al vieții trist covor.

Îmi clocotesc în suflet mări

Îmi clocotesc în suflet mări, Corăbii albe le străbat, Mi-s brațele deschise zări Și gândul zbor înaripat. Ai tinereții pescăruși


268

Își țipă-n aer disperarea. Timpul închide negre uși, Să nu le mai aud chemarea. Furtuni de vise și dorinți Adâncu-mi tainic răscolesc. Gânduri mă copleșesc, fierbinți, Tâmpla de stâncă îmi izbesc. Caii iubirii înfocați, Lovesc în maluri cu copita. Cu șei de lacrimi sunt legați. I-a înșeuat, râzând, ursita. Mi-e soarele la asfințit. Alerg cu undele-n văpăi, Spre țărmul cald și liniștit, Spre cerul blând din ochii tăi.

Simptomele lenii

Ah, doctore, mi-e rău, am boală grea Cu crize, cu frison și cu sudoare, Iar uneori câte-un leșin mă ia Și-o usturime pe la... buzunare!!!

Circarul

Deprinderile domnului Ilie Sunt cam neortodoxe uneori. A avansat mereu, pentru că ştie, „Să cânte-n strună” şi „să tragă sfori”.

Ne fug ochii după țări ca Germania, Franța, Olanda...

Parafrazându-l pe I. Creangă

— Mi-s dragi aceste țări în armonie,

Dragi precum fetele la un fecior.

— Ei bine, măi române, dar tu lor?

— La cât sunt de co(rupt)... și ele mie!

Poesis

269

Limita răbdării

Până la un punct rabdă bărbatul!

-Până află ce știa tot satul.-

Pe altarul dragostei defuncte,

Soața rabdă, pân' la puncte, puncte.

Cu gândul la viitor

De nu luăm cu toții seama,

Și dormităm, ca niște moaște,

Doar în Muzeul de la Vama,

Vom mai vedea un ou de Paște.

Chestiune de onoare

Hoții nu fură de la hoți!

Să n-o luați în șagă.

Și-au înțeles românii toți:

La hoți, te duci cu șpagă!

Adevărul eliberează

Ca bun creștin cu frică de păcat,

Minciuna mi se pare un supliciu.

De când spun drept, mă simt eliberat!

...Că am pierdut amicii și serviciu.

Celor care scot în evidență doar lucrurile rele, uitând de

adevăratele valori ale acestui neam:

Să revenim, români, la demnitate!

Prostiei hâde nu-i mai faceți jocul!

Străbunii au vorbit după dreptate:

„Pentru-n păduche nu zvârliți cojocul!”


270

Unei moldovence bățoase care nu-și dorește unirea cu

patria-mamă, pe motiv că „nici măcar nu semănăm”

Ne-a dat un grai și-o țară s-o păstrăm,

Și cântecul din nai, și din caval.

Cum naiba vrei perfect să semănăm,

Când Dumnezeu e-un tip original?

Ah, norii, călătorii!...

Sprintenă-s, voioasă, drăgălaşă,

Port şi cizmuliţe cu pampon,

Numai umbra -mi este buclucaşă

Că atinge -aproape un pogon.

Manie de şef

Într -o idilică splendoare,

Ciobanul şef, badea Ion,

Păştea doar gingaşe mioare

Ce -aveau implant cu silicon.

Fațetele succesului

Tot zburând, ușor, din floare-n floare,

A ajuns la tristă constatare:

„Furi nevasta omului un'-doi.

Greu e să-l convingi s-o ia 'napoi.”

Nerăbdare

N-am astâmpăr să ajung la Cluj,

Ca să caut mult doritul ruj.

Soțul meu, o fire drăgălașă,

Mi-a adus o mostră pe cămașă.

Poesis

271

Silvia Caba - GHIVIREAC

Beznă de catran la Lunca...

În memoria victimelor terorii staliniste

Persecuţii, oprimare,

Schingiuiri – un lung calvar

Cunoscutu-ne-a destinul

În trecutul cel barbar

Suferinţe, frică, ură

Am tot îndurat din plin

Pentru-n singur lucru, iată, -

Pentru că suntem români!

Sub ciubota țintuită

A terorii lui Stalin

Am gemut în ceas de jale,

Frânţi de lacrimi şi de chin.

Înjosiţi, ţinuţi sub puşcă

Puşi la încercare grea...

„Grija fratelui mai mare”

Astfel ni se arăta.


272

Ci-n vremi crunte, de urgie,

Un preasfânt liman aveam –

Leagănul de dor al mamei,

La care mereu visam.

Şi-au pornit feciorii noştri

Într-o noapte către el...

Dar au fost scăldaţi în sânge

De călăi sub roş drapel.

Beznă de catran, la Lunca

Umbra iadului în crâng...

Sufletele lor curate

Până azi în vale plâng.

Glăsuirea lor de tângă

Pică-n cugete scântei

De amar, şi se îngână

Cu ecoul Varniţei.

Şi cu mări de jeluire,

Ce dinspre taigale bat...

Ni se zbate amintirea

Într-un doliu ne-alintat.

Arde-o lumânare-n sfeşnic,

Cerne neguri un mormânt...

Doamne, neamul ocroteşte-mi

Pe acest colţ de pământ!

Bucovina

Pământ lăsat din buni-străbuni,

Tărâm de fapte și minuni,

Geană de rai, gură de mit,

Picior de plai mult pătimit.

Poesis

273

Meleag al sufletului meu,

Tu, hărăzit de Dumnezeu

Să-mi fii și leagăn, și destin,

Și templu-n care să mă-nchin.

Aș vrea, prin vremi, să nu mai știi

De suferințe și urgii,

Și fagii tăi din evul dac

Să lumineze veac de veac.

Să-ți fie glia-n dalb veșmânt

Și, după dreptul legământ

Al vremilor, tu, în sfârșit,

Să-ți vezi iar visul împlinit.

Atunci și sufletu-mi stingher

Intra-va-n ceasul său de ler

Și, logodită-n timp cu-a ta,

Va înflori și soarta mea.

Grai străbun

Vrem să facem carte-n limba care

Ni-i lăsată-n veacuri de străbuni...

Chiar atât de mult vă cerem oare,

Că ne tot purtați de luni pe luni?..

Este limba neamului ce-și poartă

Datu-n acest spațiu carpatin.

E hotarul tras, prin timp, pe hartă

Chiar de-al nostru zbuciumat destin.

Vrem ca pruncii noștri s-o cunoască

Și, de harul ei străluminați,

Sănătoși și fericiți să crească,

Viță de ștefani adevărați.


274

Logodiți în soartă cu-alte nații

Pe pământul nostru din bătrâni,

Liber posedăm, prin generații,

Și-alte limbi, dar ne numim români.

Învăța-vom, fără îndoială,

Și vom ști și limba cea de stat,

Dar străbunul grai ni-e scut și fală,

Logosul în stei de vremi săpat.

Fără el nu vom avea nici doină,

Nici al „Mioriței” vers de mir

Și ‒ prin vifor, negură și moină –

L-om păstra întruna, fir cu fir!

Vrem să facem carte-n limba care

Ni-i lăsată-n veacuri de străbuni...

Chiar atât de mult vă cerem oare,

Că ne tot purtați de luni pe luni?...

Să nu uităm nicicând...

Să nu uităm nicicând

C-avem origini sfinte

Și să-i păstrăm în gând

Pe bunii din morminte.

Căci numai cei ce-și știu

Izvoarele străbune

Au simțământul viu

Al vetrelor comune.

Ni-i neamul cum mai rar

Sunt altele sub zare

Și-avut-am domni cu har,

Ca Ștefan, zis cel Mare...

Poesis

275

Și să nu spună spâni,

Cu gândul c-o să iasă,

Că nu suntem stăpâni

Pe-acest pământ, acasă.

Am fost, suntem și-om fi

Aici întotdeauna:

Cât soarele-a luci,

Cât stelele și luna.

Cât iarba va da fir,

Cât grâul va da roadă,

Mereu vom fi, în șir,

Prin timp, fără tăgadă!

Cernăuți

Din străevuri răsai, luminos,

Ca un mândru și brav Făt-Frumos,

Măiestos cum e codrul de fag,

Cernăuțiul meu drag,

Cernăuțiul meu drag.

Ctitorit de-Alexandru cel Bun,

Fosta-i leagăn de slavă, străbun,

Tăinuind nesfârșite virtuți,

Târg de vis, Cernăuți,

Târg de vis, Cernăuți.

Ți-e trecutul un veșnic frământ,

În anale și cronici răsfrânt,

Vatra mândrului nostru tinut,

Vechi oraș de pe Prut,

Vechi oraș de pe Prut.

Cunoscut-ai nevoi și urgii,

Dar rămas-ai cu fruntea-n ție,


276

Reședință a plaiului meu,

Tu, oraș-curcubeu,

Tu, oraș-curcubeu.

Rădăcini de legendă-ți hrănesc

Crezul tău din bătrâni, românesc...

Fii mereu fericit și senin,

Scump sălaș carpatin,

Scump sălaș carpatin!

Din străevuri răsai, luminos,

Ca un mândru și brav Făt-Frumos,

Măiestos cum e codrul de fag,

Cernăuțiul meu drag,

Cernăuțiul meu drag.

La teiul lui Eminescu

La teiul îndrăgit de Eminescu,

Ce-i poartă astăzi numele cu dor,

S-au strâns copiii risipiți prin lume —

Să se-ntrețină-n graiul mamei lor.

În limba noastră dulce, mult duioasă,

Din care sfinte miruri izvorăsc,

Și după moarte poate Eminescu

S-adune neamul nostru românesc.

La Iași venit-au toți, ca să te vadă,

S-aprindă lumânări la chipul tău,

Lăcașul scump, râvnit odinioară,

Să ți-l admire, cu păreri de rău.

Nu l-ai avut în viața ta vreodată:

Ai hoinărit prin arșiță și vânt.

N-ai stăpânit casteluri niciodată,

Dar ai lăsat comoară pe pământ.

Poesis

277

Avut-ai mulți răuvoitori în viată,

Ce ți-au dorit necazuri și suspin,

Ci dispărut-au ca un văl de ceață,

Fără să aibă-n lume vreun destin.

Iar tu rămas-ai să străluci întruna,

Să fii virtutea mândrului popor.

Din lauri ți-i măreața ta cunună

Și chipul tău e-n veci nemuritor.

Ne ești Luceafăr, logodit cu Geniul,

Și vei rămâne-așa și-n viitor.

Prin ani vei trece... Și peste milenii

Vei fi iubit mereu de-al tău popor.

N-ai cunoscut în veacul tău ovații

Pentru comoara ce ne-ai dăruit.

Dar dăinui-vei peste generații,

Mai splendid decât toți ce au trăit!

Slăvit vlastar al plaiului herțean

Lui Gheorghe Asachi

Te-ai zămislit pe lume-n primăvară, După o iarnă cu îngheț și vânt, Când soarele-ncălzise firea iară Și se trezise totul pe pământ. În lumea pământeană, trecătoare, Un veșnic monument ți-ai înălțat, Căci, animat de-o nobilă chemare, Tu propășire neamului i-ai dat. Deschis-ai școli, ai redactat ziare – Strădania-ți nu are precedent. Croit-ai drumuri noi și le-ai dat zare Către cultura de pe continent.


278

Ai semănat cu fapta și cuvântul

Lumina purtătoare de destin;

Benefic și înalt ți-a fost avântul,

Cu larg ecou prin vreme, și deplin.

De-aceea-n nemurire va rămâne

Bogatul rod ce l-ai crescut pe lan,

Tu, fiu ales al nației române,

Slăvit vlăstar al plaiului herțean.

Ultimul stejar din codrii Herței

Codrii Herței... E-o poveste. Despre rostul ei, acum, Un stejar ne mai vorbește, La o margine de drum. Stă stingher, căzut pe gânduri, Frunza-i freamătă în vânt; E brăzdat adânc de riduri, Dar de vremi n-a fost înfrânt. Ca o vie amintire El se-nalță spre ție. Parcă-i cartea de citire A imensei veșnicii. În tulpina noduroasă A bătrânului copac Se-ntrevede, glorioasă, Soarta noastră-n veac de veac. Poate chiar Ștefan cel Mare S-a oprit aici, pe grui, Și-ntr-o clipă de dogoare A șezut la umbra lui... E-un simbol al dăinuirii Cugetului românesc, Un frumos răsad al firii Pe acest loc strămoșesc.

Poesis

279

Mulți ca el, în foșnet verde,

Au împodobit cândva

Plaiul Herței, ce se pierde

În zări largi de peruzea.

Dar au dispărut și, iată,

Numai basmul le dă glas...

Codrii Herței de-altădată

Doar în datini au rămas.

Cine oare-n rădăcină

Le-a sădit cel nenoroc?

Că nu-i vremea doar de vină,

E și insul la mijloc.

Și cât poate să îndure

Un popor în al său veac?..

Sub tăișul de secure

Cade om, cade copac.

Și dacă-ntr-o zi cu ceață

Va pica-n țărână ‒ vai! —

Și acest însemn de viață

Românească-aici, pe plai,

Ce ne va rămâne oare

Să ne țină printre vii?..

Dă-ne, Doamne, cuget tare

Să-l păstrăm peste urgii!


280

Un orășel, la margine de țară

Un orășel, la margine de țară,

Cutreierat cruciș și curmeziș

De-a spadelor sâmcea, de-nec și pară,

Cu ceasuri de cădere și suiș...

Aici Asachi a dat ochi pe lume,

Aici Arthur Verona a creat

Și amândoi, pe aripi de renume,

În cerul neamului s-au înăltat.

Dar cât și-a așteptat, din larg de zare,

Sărmana Herță fiii săi plecați:

Să se întoarcă iar în casa mare,

La mama,-n jurul mesei adunați.

Că-s duși pe vânturi nu e a lor vină...

Din cuibul vieții, în dulci vise tors,

Au fost luați în noaptea de pomină

Și-n iad zvârliți... Mulți nu s-au mai întors.

Azi unii se alină doar cu gândul

La locul baștinei fermecător,

În fuga vremii, anii trec de-a rândul

Și ei nu mai revin la vatra lor...

Veniți, copii, la maica cea duioasă,

La miez de noapte sau la zori veniți,

Căci ea v-așteaptă cu-așternută masă

Și ochii i-s de plâns îmbătrâniți.

Poesis

281

Te-am îndrăgit din fragedă pruncie

Te-am îndrăgit din fragedă pruncie, Scump orășel al sufletului meu. Memoria-mi păstrează, pururi vie, Ziua-ți de ieri, sub arc de curcubeu. Ai fost un centru de negoț odată, Un favorit al zeului Mercur. Biografia ta dintr-o bucată O cunoștea tot natul dimprejur. Cu tine viața-mi logodită este Până în ultimul respir al ei... Trecutul ți-e ca firul de poveste Și ca povestea are-un bun temei. Te-ai ridicat cu noi clădiri spre zare, Prin vârstă ai crescut, nu și prin rost. După război, străvechile-ți hotare În multe rânduri răscroite-au fost. Deși ți-au răvășit până și morții Și din moșie ți-au luat mereu, Tu n-ai cedat nicicând în fața sorții Și nu ai desperat în ceasul greu... Acum, ce să mai zic?.. Dacă năpasta S-a abătut asupra ta din veac, Mai rabd-o, de se poate, și pe asta – Cei tari în suferință se refac. Și iar vei fi, precum odinioară, De Bunul Dumnezeu blagoslovit – Un târg frumos, la margine de țară, În vechile fruntarii revenit. Vei câștiga străbuna vrednicie, Căci astfel chiar în zodie ți-e scris. Știu că dorești aceasta cu tărie, O, Herța, orășelul meu de vis!...


282

Anii vieții

Din clipe îndelungi urziți, Ați fost și grei, și fericiți. Și, chiar de ați trecut șuvoi, Azi n-am nimic mai scump ca voi. Când răsfoiesc cele ce-au fost, Urmând al dăinuirii rost, Mă văd al sorții rod discret. Și nu e cazul să regret. În tinerețe, fericit, Îți pare viața basm vrăjit Și nu simți anii cum se duc Și nostalgii adânci ți-aduc... O, ani lăsați de Dumnezeu, De ce tot iureșiți mereu? Ce mult aș da să vă rețin! Mai stați, mai zăboviți puțin! Nu vă grăbiți spre neștiut, Ci bateți pragul meu de lut Și vatra mi-o-ncălziți, pe plai, Fără potrivă chiar și-n rai! O frunză-i omul pe pământ: Acu-i pe ram, acu-i în vânt... Dar dacă are-un nobil tel, E-n timp ca zidul de oțel. Și când coboară jos, în glii, De fapt se cerne-n veșnicii Prin tot ce lasă împlinit În lumea ce l-a zămislit.

Poesis

283

Gheorghe VICOL

Invitație

Prietene, de vii în țara mea

Și vrei să afli totul despre ea,

Ascultă-o rapsodie de Enescu,

Citește un poem de Eminescu,

Privește „Pasărea Măiastră”,

Ori mergi la marea cea albastră,

Contemplă „Gânditorul” din argilă,

El în istorie e prima filă!

Admiră cerul, de-i senin ori înnorat,

Spre el drapelul țării mele-i înălțat.

Urcă pe munți, coboară spre câmpii

Și prinde-te în jocuri de copii.

Mănâncă borșul românesc cu cimbru

Și calcă rar pe urme vechi de zimbru.

Intră să vezi o veche mănăstire

Și sufletul ți-l umple de iubire.

Prietene, de vii în țara mea,

Aș vrea să afli multe despre ea;

Te voi primi cu pâine și cu sare,

Venirea ta va fi o sărbătoare!


284

E primăvară-n Bucovina

E primăvară-n Bucovina,

Mai cântă-n luminiș un cuc!...

Și zumzăie pe deal albina,

Iar turmele spre munți se duc.

Se-aude-o toacă-n mănăstire,

Apoi un clopot bate rar

Și ghiocei în zeci de fire

Sub cerul limpede răsar.

S-a îmbrăcat de sărbătoare

Ținutul nostru legendar,

Ia uite, liliac în floare

Ne-aduce primăvara-n dar.

Să vii aici a mia oară,

Să stai în iarbă să visezi;

E-n Bucovina primăvară

Și curg miresmele-n livezi.

Poesis

285

Mircea Dorin ISTRATE

Soră dragă, Bucovină

Strigăt de durere

Soră dragă, lasă-ți ochii care-ntruna vreme plâng

Să se-ndrepte către mine, ca la suflet să te strâng

Și-a ta lacrimă de miere și-al tău bocet întristat

Din blestem amar de fiere, rugă fie de-nchinat.

Domnul să ne de-a putere și scânteia unui gând

Ca să vină vremea ceea să fim una pe pământ,

Ca și cum e maica noastră, dulcea limbă românească,

Grai de suflet care vine dintr-o vreme strămoșească.

Amândouă Prutul astăzi de pe maluri adăstând

Așteptăm să ne-mpreune domnul Stefan, drag și sfânt,

Că în el ne stă nădejdea de blestem ne slobozească

Să fim iar ce-am fost odată, rai de clipă-mpărătească.

Lasă-ți doamne umbra morții, ia-ți oștenii tăi bărbați

Și la vreme norocoasă trece Prutul către frați,

Treci prin Cernăuți mărite, Văscăuți și prin Cosmeni

Și-ai să vezi cum fug muscalii dinainte-ți, dacă vrei.


286

Că de nu Moldova-ți dragă, ce-a grădină înflorată

Cu acei ce azi țin hățul n-o fi una niciodată,

Vino dară mândre Ștefan, ca-l nost’ suflet rău ne doare,

N-avem lacrimi a mai plânge, și de toate ne sloboade.

Unirea lui Cuza

În frământata vreme, din secolul trecut,

A noastră viță veche prin veacuri preumblată,

A dat bărbați de seamă prin fapte ce-au făcut

Rămâie-n cartea țării o filă-ngloriată.

Din ei, în măreție, pe-un Cuza-l ținem minte

Că a unit voința a două țări române,

Ca una fie ele cum fost-au mai’nainte

Când largă era țara în granițe străbune.

Bărbat cu drag de țară, de neamul lui cel bun,

Preaplin de-nțelepciune și sete de dreptate,

Făcut-a începutul la multe ce-s acum,

Tot mărețindu-și viața cu-a sale bune fapte.

Atunci, cum mai făcut-au, și-au dat mână cu mână

Trudiții cei de veacuri, mereu ne-ndreptățiți,

Și-au ridicat în slavă ce-a nație română

Când fiii ei ajuns-au să fie iar uniți.

A Milcovului maluri cuprinsu-le-au în horă

Nicicând să mai separe în două vechiul neam,

Legați fie-n vecie, ca frate bun c-o soră

În cuib de veșnicie, muntean cu moldovean.

***

Unirea e putere și vis de înălțare

La cel lovit de soartă căzut mereu în tină,

E spadă neînfrântă, e scut de apărare

Mândrie și onoare, cât timpuri or să vină.

Poesis

287

Unirea înzecește a brațelor putere,

Credința că prin jertfă am binemeritat-o,

Nădejdea că odată va fi și-a noastă vrere

Că prea de multă vreme mereu am așteptat-o.

Istoria-nțeleaptă

Istoria-nțeleaptă, de-atâtea ori ne-nvață

Că doar frăția face tăria unui neam,

Noi tot uităm în vreme, că-șelătoarea viață

Ne-ncearcă de-om fi vrednici, ori visul ni-i în van.

Doar tainica speranță voința o-nmiește

Când inimile-aprinde și-apoi le-nflăcărează,

Pe slabul de putere ea încă-l întărește

Când calea i-o arată și mintea-i luminează.

Din vremile bătrâne așa gândit-a neamul

Că doar unind hotare cu vorbă românescă,

Vom fi cea stâncă tare cum este Caraimanul

Ce ține piept furtunii și-o face să pălească.

Așa cum la-nceputuri împrejmuind Carpații

Aici ne-a fost cuibarul de Domnul rânduit,

Așa am stat și-n vremuri hulpave-n care alții

Venit-au să ne prade avutul rânduit.

Lățiți am fost odată departe-n larga zare

Sub marele Zamolxes, în vremuri mari de vis,

Iar dacul Burebista, a strâns în împăcare

Pe toți din împrejuru-i, făcându-i de ne-nvins.

Măritul Decebalus și Mircea înțeleptul

Ne-au învățat că țara cu jertfă doar se ține,

Că ortul dat de dânsa e nimbul din înaltul

Ce-nnobilează veacul și vremea care vine.


288

Mihai și domnul Cuza au vrut cum vrut-a țara

Mărirea și puterea să-i crească din unire,

Românii strânși să fie ca snopi de spice vara

Și-așa legați ca unul, mi s-au făcut tărie.

Mărite Ștefane

Mărite Stefane, mai dă-ne poruncă Înhamă-ne Doamne la greaua ta muncă, Mai ține-ne-n viață în lupte de-o vară Să știm ce înseamnă iubirea de țară. În posturi ne ține, și-n grea rugăciune, Tămâie ne fie în lacrini și-n pâine, Iar gândul ni-l pune în aspră căință Să știm ce înseamnă, tăria-n credință. Că astăzi pe toate pierdutu-le-am, Doamne Stricatu-s-a rândul, iar cele icoane Ce fost-au în veacuri mereu sărutate Căzut-au din rame, uitate-s și-s sparte. În Tine iar pus-am speranța cea sfântă Acum când a noastră viață e frântă, Mai vino, Ștefane, și dă-ne tărie Și iartă-ne Doamne că fost-am pustie. De nu vii acuma să pui iară frâie La’noastre păcate crescute-n prostie, Ne-om duce-n pierzare cu toți și cu toate, Și nimeni pe lume de-acol’ nu ne-o scoate.

Mai vino Ștefane

Văratice vremuri se-ngână întruna,

Senină e bolta, trecută-i furtuna,

Din câmpuri de luptă primită-n urale

Se-ntoarce oștirea lui Ștefan cel Mare.

Poesis

289

Scăpat-a iar țara de mana păgână,

Iar cea bărbătoasă oștire română

Avându-l de-a dreapta pe bun Dumnezeu

Unită-n credinț, învins-a mereu.

Dar Ștefan îmi știe c-o astfel de faptă

Își are-nmiită vremelnică plată

În vieți ce norodul le pune-n altare

Să-mi fie la Domnul, răsplata cea mare.

Doar astfel rămâne în suflete ura

De dușmanii care îmi vor bătătura,

Și roada-n sudoare muncită cu greu

Și viața dorită în bine mereu.

Războiul e poarta spre cea libertate

Când țara își ține a sa demnitate,

Când vremile-ncearcă virtutea străbună,

Tăria din oameni aflați în furtună.

El Ștefan își simte cum inima-i plânge

Și mâna pe paloș a ură îmi strânge,

Că sfânta-i moșie prea des e călcată

Iar moartea-n oștire îmi seceră roată.

N-apucă cea rană la loc să se-nchidă

Că lacomii dușmani, aicea-s în tindă

Și iară îmi buciumă jalea pe dealuri

Să-mi strângă plugarii spre-a oștilor maluri.

Îmi pare că soarta a vrut ca-n urcare

El Ștefan, să-mi aibă bătută cărare

Cu faptele sale mărețe, de glorii,

Rămase ca pilde, în cărți de istorii.

Puțini sunt aceia ce-n vremuri aprinse

Mi-au stat în picioare clădind a lor vise,


290

Puterea le-a dat-o din cer Dumnezeu

Și țara ce fostu-le-aproape la greu.

Mai vino, Ștefane, la cruce de veacuri

S-aduci mântuire și sfintele leacuri,

Că țara ta geme și n-are speranță,

Mai dă-ne, Ștefane, o pildă de viață!

Noi suntem aicea, cu gândul la tine,

Nevolnici în fapte, căzute ruine

Rămași fără vlagă, netrebnici, atei,

În vremi mincinoase, slugarnici mișei.

În noi stricăciunea-i o boală, se vinde,

Se-ntinde ca râia, ca lepra cuprinde,

La tine e leacul mărite Ștefane,

Mai vino odata și-ajuta-ne, Doamne!

Limba noastră

31.o8. – Ziua Limbii Române

Motto: „Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,

Ce-au vorbit-o moșii noștri prin Carpații înstelați,

Ea e veche ca și timpul, plămădit din veșnicie,

Giuvaier dintr-o comoară, împărțită între frați”

Păstorindu-și din-ceputuri turme pe-un picior de plai

Din cuvinte unse-n miere șlefuit-au Miorițe,

Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,

Să se știe că de-aicea, ni e trag a noastre vițe.

Întinzându-și peste lume cea moșie și averea

În cuibarul viețuirii înmulțitu-s-au străbunii

Și-ntorcând mereu țărâna și-au luat de-aici puterea

Ca vecinii să îmi știe, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

Poesis

291

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de țară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

**

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi și prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi și hulpavi, ce ne fură în neștire

Trupul țării și averea ce străbunii le-au lăsat.

Numai limba și credința ne mai țin uniți în vreme

Și speranța, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne

Ce furatu-ne-au străinii, și pe cei de-un singur grai.

Rugă pentru limba română

31.VIII. –Ziua Limbii Române

Motto: „Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi”

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ți din poveste

Unde neamuri nesfârșite dimpreună veșnicesc,

Fă de vrei, ca toți aceștia să vorbească românește

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

Are miere în cuvinte și e leac de pus la rană

Dacă ții în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă și unește, ce dezbină și destramă

Și e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

Și-apoi, Doamne, rugi smerite ce’nălțăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranță,


292

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerșim iertări spășite, la păcatele din viață.

Și-apoi doina cu aleanul, și-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfințească-se cu dorul

Când poeții vruți de tine, românește glăsuiesc.

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârșitul Tău ceresc?

Și-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi, românii, ce pe Tine te slăvesc?

De-asta fă a noastră vorbă toți pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfințită de dieci,

Și e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

Unde încăput-a oare?

Motto: „Al tău vers de poezie E fior și e trăire”

Unde oare încăput-a într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viața cea lumească,

Și-ncă taine neștiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri și-apoi lumea infinită.

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuțeala ei distanțe, greu cuprins-n numărare.

Poesis

293

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupați în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neștiutorii, zicem: file-s de poveste.

***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în ființa omenească,

Patimi, lacrimi, înălțare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

Și –apoi dragosta de țară moștenită din strămoși,

Și durerea din robia unor ani nenorocoși,

Și pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viața dată vamă ne-am făcut cea dăinuire.

Unde oare încăput-a în lărgimea minții sale

Câte-n lume îs știute, bucurii, durere, jale,

Și de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veșnicească-n nemurire.

15.1.2016

De citesc a tale versuri

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ți-a turnat dumnezeire

Și-n cuvânt ți-a pus simțire, iar cel suflet miruindu-l

La’nălțat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ți mângâiată pus-ai jalea și cu dorul

Și iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereții, mări de lacrimi, și fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopți cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăți nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri mărețe, petrecute în ascuns.


294

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ți-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai știut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Și-ntr-o lacrimă vei stinge fierbințeala unui dor.

În scurtimea vieții tale moșii ți i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ți aducă de măririle trecute,

Când pe domnul și prostimea îi dureau aceeași rană

Și-mpreună sângerat-au în onoare și virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urma ta lăsat-ai, din cea limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulcește cu-al tău vers,

Și atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfințește a sa urmă, colindând prin univers.

Poesis

295

Lui Eminescu

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniți de-un vânt ușor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra și-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Și-n ‘nălțătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranța viu le-o ardă dorințele în șoapte,

Topeașcă-mi-i ca ceara în ruga lor din noapte.

Că tu îmi știi mai bine, cum nu știu mulți în lume,

Ce-i rugul din iubire și-a chinului genune,

Ce-nseamnă o-mbrățișare, arsura din sărut,

Și mii de înțelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul și curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea și-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată și ruga visătoare

Și lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Și dorul plâns în doină de-un suflet pătimit

Și-al mamei chip-icoană pe-altare însfințit

Și neamul din țărână la ceruri ridicat,

Strămoșul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânță de lumesc,

Că din iubiri și patimi a noastre vieți îmi cresc,

Pe cei urcați la ceruri tu fă-mi-i veșnicie

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spații ne ține-n ocrotire

Și peste noi revarsă speranțe și iubire.


296

Noi încă te vom ține icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Și-n candelă de suflet, tu muc de nemurire,

Vei licări cât vremuri s-or face amintire.

Cântec lui Eminescu

Ne-ai învățat cuvântul ne fie înviere

Și moștenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nșelăm speranța ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urce-n neființă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise și large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul prin lumile străine,

Să țină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieții din mintea lui flămândă.

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Și-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Și vârsta cea de aur cu inima curată,

Și-ntorsul în pruncia ființei nepătată.

Pădurea fermecată cu lacul de cleștar,

Și-n nopți sub clar de lună iubirile de jar,

Și lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă

Iar sufletu-ți altare pe toți să ne cuprindă,

De ochiul vieții noastre va lăcrima lumină

Om nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

Poesis

297

De s-ar putea

Lui Eminescu

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita lui putere

Să te-nviu pe loc aș face-o, și un pumn de ani avere

Ți-aș mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

Că doar tu îmi știi ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Și prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire,

Întorcând a lumii timpuri spre a ta copilărie.

Și-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire și-n iatacul cel ascuns

Schimb să dea pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

Ne-a mai dus prin codri negri și la margine de mare

Să-i cunoaștem începutul și sfârșitul de cărare,

Și-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul cu iubirea lui de țară.

Nu sunt eu nici Preamăritul și nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălța-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veșnicită,

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mișcare

Și nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Și-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

Fără el, în veci rămânem prinși în tina frământată,

Iar în nopți neadormite, sus pe bolta înstelată


298

Vom vedea doar galbeni aștri, stând sleiți și-n nemișcare,

Negândind că și pe-acolo, viața-ntinde-a ei hotare

Înfrățiți cu Eminescu în lungimea unui vers

Veșnicie îi vom face, nelăsându-l lumii șters,

Leac la suflet îl vom pune, și-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgi-l-om, rând pe rând.

Dascălilor noștri

Voi ce-aveți în grai dulceața rostuitelor cuvinte

Ce le puneți ca plămadă într-un suflet de copil,

Din al vostru gând, semințe azi le faceți pentru minte

Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.

Ca o flacără vă ardeți ca să puneți în ființă

Și-n a tainițelor inimi sfinte boabe de lumină,

Iar fântâna vieții voastre apă vie însfințită

Următorilor le deie, că sunt cruzi și fără vină.

La puțini statui va face viața asta hăituită

Ce-n nevoi și suferință vă va arde ca pe-o iască,

Voi, crescuți în demnitate într-o lume prea grăbită,

Sunteți oastea cea modestă, osândită să trăiască.

Eu v-aseamăn, de-mi dați voie, cu o candelă aprinsă

Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,

Să-nsfințească darul vieții și-ntr-o lacrimă prelinsă

Să adune bucuria, că pe mulți făcut-ați oameni.

Când plecați din astă lume înspre cerurile nalte

Să vă faceți roi de stele, împăcați și fericiți,

Toți veți fi trecuți de-a pururi în a vieții lungă carte

Și-n a noastre inimi unde, veți rămâne veșniciți.

Poesis

299

Învățătoarea

A semănat destine mereu pe-a vieții cale

Și pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să-i învețe din cărți să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă și să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-a vieții lor cărare.

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simțind că o petală din laurii-nălțării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile și bruma.

Și-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost și multă miere dar și amar pelin,

Și bucurii să-i treacă necazurile toate,

Și întristări, speranțe, regrete, mestecate,

De toate, ca să știe cel gust la fiecare,

Din el la toți să-mpartă hrănindu-i în visare.

Acum, îmi stă de-o parte, în colțul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Așa, mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un „Sărut mâna, doamnă”, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învățătoare

În anii scurși ca clipe, pe-a timpului cărare.

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulțumiți vreodată

De ce v-a pus în inimi atunci, ca viața toată

Voi să-i purtați comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată, în aur poleită.

Iar de-o vedeți vreodată trecând prin cea mulțime

Smeriți să-i faceți vorbă, cu un cuvânt de bine.


300

Lumea copilăriei

Peste gândurile mele mângâiate în alint

Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt

Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită

Frământând desculț pe uliți, tina lumii, însfințită.

Mai apoi, cu alți de-o seamă, în știutul loc umbrit

Dulci frăguțe-nmiresmate căutam prin Continit

Și-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală

În Târnava lenevită, ne scăldam, în pielea goală.

Îndulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită

Și-n uitări punea de-o parte vremea ceea miruită,

Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată

Risipeam din punga vremii, viață tânără, curată.

Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte

O-mpărțeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte,

Iar când cina așteptată stâmpăra a noastră foame

Preaspășiți și-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane.

Când luceferii din noapte înhămați la Carul Mare

Ne purtau prin cer de stele îndulciți într-o visare,

Luna, felinarul lumii și a nopților dădacă,

Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i pentru joacă.

***

Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând

Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând,

Răscolindu-mi anii care, stau de-acum în cumpănire

Mergători spre mal de viață, ce ca mâine e, vecie.

Din creațiile cititorilor noștri

301

DIN CREAȚIILE CITITORILOR NOȘTRI

Rodica STRUGARI

Graiul mamei

Când m-am născut pe pitorescul plai,

În limba mamei îngerul vorbise

Și cânt de leagăn în al bunei grai

M-a alintat în neuitate vise.

Când viscolul prin ramuri rătăcea

Și vântul ne bătea la geam în rece seară,

La gura sobei tata ne-nvăța

Că limba noastră este o comoară.

În limba mamei florile – nfloresc

Și șipotește unda cea sprințară.

În graiul mamei plaiul strămoșesc

Se primenește-n miez de primăvară.

Luceafărul din crângul cel ceresc

Prin grai matern în basm ne însoțește.

Vis, alinare și gândul ce-odrăslește

Din graiul mamei pururi înfloresc.


302

Septembrie

Plouă.

Picăturile grele alunecă,

Pictând pe geamuri plânsul târziu al verii.

Cucoara.

S-a rătăcit și singură zboară,

Zbătându-se printre nourii grei cu durere.

Nourii.

S-au făcut cenușii și parcă

Fac popas pe creștetul pădurii.

Luna.

Undeva deasupra nourilor a rămas,

Țesându-și povestea, întinsă pe lungul veacurilor.

Vântul.

Nu mai este gingaș și blând,

Despoaie copacii de frunze și le dansează sălbatic.

Frunzele.

Care verzi, care galbene, parcă râd, parcă plâng,

Așezându-se peste ierburi nepregătite de somnul iernatic.

Visurile.

Și-au pierdut undeva culorile? Le-au obosit aripile?

Printre cuvinte – nghețate au rătăcit?

Privirile.

Din subiecte s-au preschimbat în articole

Și nu știu de au început, însă au un sfârșit.

Toamna.

O mică virgulă între vară și iarnă,

Între trecut și viitor sub semnul lui x.

Zilele.

Scăldate de ploi sau încălzite de soare,

Cu mii de nuanțe ce încap între rece și cald.

Oamenii.

Care aleargă, care pășesc potolit, care s-au oprit în cărare...

Unii trăiesc, alții însă se lasă purtați de val.

Gândurile.


303

Care ne încălzesc, care ne dau răcoare.

Unele sunt poezie, iar altele – recital.

Plouă.

Picăturile desenează pe geamuri

Ori ultimul plâns al verii, ori al toamnei plâns cel dintâi.

Un măcieș m-a uimit:

A dat drumul toamna la floare.

Poate pentru cucoara, în septembrie rătăcită, el a înflorit?

Urme pe apă

Luna lasă pe oglinda apei

Urme reci din fire argintii.

Și din nou se culcă urmă albă

Pe pădure, dealuri și câmpii.

Fața lunii, palidă și tristă,

A întrat încet în al meu vis.

Cu privirea neînțeleasă încă

Ca – ntr – o vrajă dulce m – a cuprins.

Și – n aceea clipă minunată

Tăinicia ei am înțeles.

Și atunci eu pentru prima dată

Din lumina ei făcui un vers.

Luna – și lasă urmele pe apă,

Urme minunate, urme – vers,

Însă ele se topesc îndată,

Fiindcă se desfac în univers.

Oare poate un basm?

Oare poate un basm să încălzească gândul,

Un basm scurt, scris cu ceață rece pe suflet

Și tipărit cu fulgi?


304

Oare poate un basm să transforme lacrima,

Născută din floare de pelin într – o picătură de miere,

Lipsită de-a albinelor venin?

Oare poate să știe un basm de unde se naște cuvântul?

Din răsărit sau din apus?

Din oceanul fericirii sau din lacrima durerii

Vărsate pe ascuns?

Un basm scurt, scris cu iluzii și tipărit cu fulgi

Poate să încălzească gândul,

Să topească lacrima și să zămislească

În suflet reînnoit cuvântul!

Porumbeii albi

Câțiva porumbei albi ca zăpada

zburau în unghi sub nourii negri,

Asemănători cu niște fantome înspăimântătoare

Gata – gata să se prăvale peste dumbrăvile verii.

Era ceva magic în acel zbor,

De parcă un pictor genial desena un tablou,

Pentru care și-a sorbit inspirația

Dintr-un curat și neînceput izvor.

Porumbeii albi zburau la unison,

De fiecare dată tot mai sus

Voind să împrăștie nourii

Robiți de vânt și supuși.

Câțiva porumbei albi ca zăpada

Zburau ușor – liberi și neînfricați,

Cum ar zbura o melodie

Compusă de-un suflet descătușat.

Ce înseamnă o privire?

Ce – nseamnă o privire-n viața asta?

Un trecut asemănător


305

Unei luntre fără vâsle,

Ce o poartă apa pe unde întâmplător.


Un viitor, visat de multe ori,

Ce seamănă în suflet credință și nădejde,

Crescute-n ale amăgirii flori.


Un prezent ce zboară printre clipe,

Răstignite pe semnul întrebării,

Sperând să ațingă veșnicia cu propriile aripe.

Maria BOJESCU

Rugă șoptită

Se scaldă sufletul meu

În marea de păcate;

Dă-mi, Doamne, lacrimi până mor,

Ca să le spăl pe toate.

Dă-mi har de Sus, Dumnezeiesc,

Să mă călăuzească,

S – ajung cu sufletul curat

În patria cerească.

Până – i veni iar pe pământ

Credința ne-o împarte;

La Judecata de Apoi

La dreapta Ta fă-mi parte.

Slăvit să fie Domnul


În cer și pe pământ;


În faptă și cuvânt.


306

Creștine, să-l slăvești

La fiecare pas,

Căci nimenea nu știe

Cât timp ți-a mai rămas.

Și-n vremea viețurii

Pe-acest tărâm frumos,

Te roagă și înalță

Mărire lui Hristos.

Pe mulți de la pierzare

I-a scos și i-a salvat:

În fața crucii Sale

Să cazi neîncetat.

Și adă-i mulțumire

Prin rodnicul cuvânt:


În cer și pe pământ.

Întinde – mi, Doamne, azi Paharul

Întinde-mi, Doamne, azi paharul

Ce-a fost să-l beai şi Tu cândva

Şi-un spin ghimpos, să nu-mi pierd harul,

Căzut din cununiţa Ta.

Aş vrea să beau o picătură

Din cupa plină cu venin,

Din care ai băut odată,

Să fie cerul mai senin;

Batjocorit să fiu de lume

Că Ţie calea Ţi-am urmat

Şi crucea grea s-o duc alături

De Tine, Doamne, neîncetat.

S – aduc pe toţi la rugăciune,

Atâta, Doamne, mai doresc,

S – asculte şi să împlinească

Cuvântul Tău împărătesc


307

Maria SMERICA-PUIU

Rugă

Doamne, să ne faci dreptate,

Să fim iarăși cum am fost,

Să stăm frate lângă frate,

Doar așa avem un rost.

Dă-ne, Doamne, -nțelepciune

Și voință, și tărie,

Că ce-avem de dus pe umeri,

Să purtăm cu vrednicie,

Să ținem mereu aprinsă

Candela credinței sfinte,

Că de nu, atunci strămoșii

Se vor răsuci-n morminte.

Ne rugăm cu lacrimi Ție,

Vrerea fie-ne-mplinită,

Să lăsăm pentru vecie

Țara-ntreagă și unită.

Îndemn

Deșteptați-vă, români,

Că aici suntem stăpâni,

Nu străini, nu venetici,

Țara noastră e aici!

Suntem mulți și suntem tari

Ca stejarii seculari.

În unire de-om trăi,

Domnul ne va ocroti.

Unirea ne este vrerea,

Că-n unire stă puterea!


308

Întomnurare

Printre norii plumburii

Soarele-și arată fața

Și-ale razelor făclii

Zdrențuiesc în văiuri ceața.

Pe coclauri vântul parcă

E în ceasul de hodină.

Zarea toată se îmbracă

Într-o zale de lumină.

Peste creștet de huciaguri

Păsări în văzduh se-avântă

În perechi și în șiraguri,

Dar nu gânguresc, nici cântă.

Din întomnurat pridvor

Au zburat lăstunii-n larg,

Iar pe rugul de culori

S-au aprins stejar și fag

Semne-s că fără zăbavă

O să cadă brumele

Peste toate văile.

Vântul încă clipocește,

Dar când s-a trezi buimac,

O să răscuture norii

Și-o s-aducă iarna-n prag.

Personalitați bucovinene

309

PERSONALITAȚI BUCOVINENE

Ion Sbiera – un român bucovinean cu literă mare

Maria GUȚU,

șefă de secție la Arhiva Regională de Stat Cernăuți

Anul acesta, la 1 noiembrie, se împlinesc 180 de ani de la

nașterea unui mare fiu al Bucovinei – Ion Gheorghe Sbiera, care s-a

născut în comuna Gorodnicul de Jos, județul Rădăuți, într-o familie

de săteni înstăriți cu tradiții vechi. În satul natal lipsea o școală

primară, și de aceea, prima învățătură a primit-o acasă, de la un

învățător ambulant. Mai târziu, în anul 1845, a fost înscris la școala

primară din Rădăuți la vârsta de aproape 9 ani, dar, deoarece lecțiile

în perioada habsburgilor se predau în limba germană pe care el nu o

cunoștea, a fost primit în clasa întâi, unde a învățat trei ani, iar clasa

a patra a terminat-o de-acum la Cernăuți. Mai departe, toată viața

lui Sbiera a fost legată de acest oraș, în afară de anii, când și-a făcut

studiile universitare la Viena. Învățământul primar l-a terminat cu

succes, fiind eminent și, în 1949, s-a înscris la liceul din Cernăuți,

unde l-a avut profesor pe Aron Pumnul. Iată cum scria Sbiera în

amintirile sale: „O schimbare mare în starea sufletească a

Românilor bucovineni se făcu dela anul 1848 încoace, cu deosebire

prin neuitatul Aron Pumnul și prin învățăceii săi. Înrăurința lui

culturală asupra mea a fost determinantă și decisivă,... acest mare

și iscusit învățător au lăsat urme neșterse în sufletul meu, și, pe

nesimțite, mă făcu să apuc calea și direcțiunea în care m-am mișcat

toată viața mea ulterioară.”

Aron Pumnul a avut la gimnaziu o bibliotecă bogată și cei


310

mai buni gimnaziști aveau grijă de ea pe rând. Pentru stăruința sa,

în 1871, Sbiera a fost numit primul custode la biblioteca, care apoi

a trecut în posesiunea universității cernăuțene. Cu recunoștință față

de iubitul învățător, în anul 1889, a dedicat memoriei profesorului

său cartea „Aron Pumnul”.

După terminarea liceului și-a prelungit studiile la Viena,

unde, timp de patru ani a studiat dreptul. Fiind student la

universitate, are idea de a înființa o societate studențească în

capitala habsburgilor.

Întorcându-se la Cernăuți, se gândea să-și prelungească

cariera potrivit studiilor sale dobândite la universitate, dar frații

Hurmuzachi, care pe atunci se îngrijeau de soarta vieții culturale

românești în Bucovina, căutau un profesor, care ar putea să-l

înlocuiască pe Aron Pumnul, deoarece în vremea aceea el era foarte

bolnav și au hotărât ca tânărul I. Sbiera să primească suplinirea de

limbă română la catedră și, din anul 1861, a predat limba și

literatura română la liceu. La acest liceu l-a învățat și pe marele

nostru poet – Mihai Eminescu, pe care și Pumnul, și Sbiera îl

socoteau ca unul din cei mai buni elevi.

După anexarea Bucovinei de austrieci, conștiința națională a

românismului n-a încetat să existe, dimpotrivă, în 1862 a fost

înființată o societate pentru a cultiva spiritul național, care a fost

izgonit de autoritățile austro-ungare din școală și din viața publică.

În vremea aceea, I.G. Sbiera, suplinitor la liceul din Cernăuți, a

elaborat un proiect de statut pentru societatea „Reuniunea de leptură

în Cernăuți”. La înființarea acestei societăți a influențat mult A.

Pumnul, aceasta se vede după limba „pumnulistă” în care a fost

redactat proiectul de statut. După adoptarea statutelor, Sbiera a fost

secretarul societății. După cum zicea profesorul Constantin

Loghin: „Dacă Al. Hurmuzachi este cel dintâi conducător al

societății, I. Sbiera este întemeetorul și sufletul ei. Dela dânsul a

pornit inițiativa înființării, el i-a elaborat primul proiect de statute,

el a intervenit pentru aprobarea lor. Și după înființare I. Gh. Sbiera

este cel mai însemnat factor al ei, rămănând în comitet, cu puține

întreruperi, până în anul 1896... Dacă societatea... a prins rădăcini

atât de trainice și s’a impus atât de repede celei mai largi atenții a

opiniei publice, se datorește a două factori: președintelui...


311

Al. Hurmuzachi, precum și devotamentului și hărniciei lui I. Gh.

Sbiera.”

Ion a lui Gheorghe Sbiera

Din 1875, când a fost înființată Universitatea din Cernăuți

devine suplinitor la catedra de limbă și literatură română și numai

din anul 1881 devine profesor titular, post pe care l-a deținut până

în anul 1906, când vârsta înaintată l-a făcut să se retragă de la

catedră.

Și-a petrecut toată viața, cum singur scria „cu ochii în carte și

cu condeiul în mână”. S-a destins în activitatea literară științifică la

„Foaia Societății pentru cultură și literatură română în Bucovina”,

pe care a redactat-o, la „Almanahul României june” din Viena, la

„Familia” din Oradea Mare, la „Arhiva” de la Iași, la „Candela”,

„Vatra”, „Gazeta Bucovinei” etc.

Una din lucrările sale privitoare la istoria culturii și literaturii

este „Codice Voronețean”, care a ieșit de sub tipar în anul

1895 după un fragmentul de carte, ce se păstra în mănăstirea

Voroneț și găsit în anul 1871 de prof. Gr. Crețu și care nu avea nici


312

început și nici sfârșit, cuprinzând faptele Apostolilor și trei epistole

sobornicești: una a lui Iacob și două ale lui Petru.

În anul 1884, în „Analele Academiei Române”, fiind

membrul ei de la întemeierea „Societății academice române” a

tipărit lucrarea: „Grigore Ureche, Contribuiri pentru o biografie a

lui”, iar în anul 1886 a publicat studiul „Scrierile lui Miron Costin.”

Încă o lucrare însemnată a fost dedicată învățătorului său cu

titlul „Aron Pumnul”, care cuprinde evenimente din viața

profesorului, precum și documentele relative la înființarea catedrei

de limbă și literatură română la gimnaziul superior din Cernăuți. La

sfârșitul volumului a fost alipită broșura „Lăcrimioarele învățăceilor

gimnaziaști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu

Arune Pumnul”, care prima dată a fost publicată în 1866 și

cuprindea șapte poezii, printre care era și prima poezie publicată a

lui Mihai Eminescu „La mormântul lui Aron Pumnul”.

A avut două lucrări cu caracter general: „Contribuiri pentru o

istorie soțială cetățenească, religionară bisericească și culturală

literară a Românilor dela originea lor încoace până în iuliu 1504”,

volumul I, apărută la Cernăuți în 1906 și „Mișcări culturale și

literare la Românii din stânga Dunării în răstimpul dela

1504-1714”, tot apărută la Cernăuți, în 1897. Ambele cărți reproduc

o prelucrare a cursurilui de limbă și literatură română, ținut întâi la

liceu, apoi la universitate între anii 1861–1871 și 1875–1906.

În anul 1899, cernăuțenii au făcut cunoștință cu opera

„Familia Sbiera, după tradițiune și istorie și amintiri din viața

autorului”, unde și-a descris viața cu o bogăție de informații, care

ne prezintă viața Bucovinei între anii 1850–1900.

Fostul lui elev Alecu Procopovici, amintindu-și de profesorul

său zicea că, întotdeauna lui i-a tras atenția „literatura populară de

care ne vorbea în cursuri cu atâta stăruință, ca de un izvor de

înțelepciune”. Fiind încă elev de liceu, Sbiera a început să adune o

colecție bogată de basme, anecdote, cântece de stea, colinde,


313

descântece, cimilituri, urări de nunți în satul său natal, Horodnicul

de jos, la Ciudei, Cireș, Opaițeni, pe care le-a tipărit la Cernăuți

tocmai în 1886, cu titlul „Povești poporale românești”, iar cu doi

ani mai târziu, în 1888 – „Colinde, cântece de stea și urări la nunți”.

După cum a însemnat mai târziu N. Tcaciuc-Albul: „Amândouă

cărțile, cu toate că într-o vreme au fost foarte răspândite și citite,

acuma sunt date uitării pe nedrept.” A mai publicat împreună cu

Florea Marian în „Die österr.-ung. Monarhie în Wort und Bild”

„Das Volksleben der Romänen în der Bukovina”.

„Nu cred să fi existat profesor, care ar fi stăruit mai mult,

dând elevilor săi sfaturi folositoare și îndemnându-i la viața morală

și muncitoare”, scria mai târziu despre Sbiera – Alecu Procopovici.

Constantin Loghin a afirmat, că „… în viața publică a

Bucovinei dintre 1861–1906, I.G. Sbiera a fost în fruntea tuturor

manifestărilor de natură politică, religioasă, culturală și literară,

fiind, la cele mai multe, inițiatorul și sufletul lor”, fiind totodată și

„sufletul «Societății pentru cultură română» din Bucovina”.

Studiind documentele de la Arhiva regională de stat din

orașul Cernăuți, din condicele metricale am aflat, că s-a căsătorit la

30 iulie 1872, la vârsta de 36 ani, cu Aspasia în vârstă de 19 ani,

fiica parohului din Puieni județul Rădăuți – Mihaiu Nedelcu și a

nevestei sale Rahilea, născută Dan.

După recesământul locuitorilor din Bucovina realizat de

Austro-Ungaria în anul 1890 reiese, că atunci avea 6 copii: Remus-

Modest, născut 5 aprilie 1873; Traian, născut la 12 octombrie 1874;

Decebal, născut la 16 septembrie 1875; Radu, născut la

17 decembrie 1876; Alesandru (așa e scris în document), născut la

30 august 1878 și Mihaiu, născut la 31 martie 1887. Din agendele

cu adrese ale locutorilor orașului Cernăuți din anii

1906-1913 reiese, că Ion G. Sbiera a locuit la Cernăuți, în centrul

orașului pe strada Schmalgasse, nr. 4, care mai târziu a fost numită

Sbiergasse, denumire pe care a primit-o încă atunci, când I. Sbiera


314

era în viață. În Cartea Funciară № 9204 a or. Cernăuți din anii

1939–1940 se indică clădirea „zidită din material tare,

acoperemântul din material incombustibil”, care constă din „subsol,

parter și un etaj” și care a fost împărțită la 25 noiembrie 1939 între

feciorii săi în șapte apartamente: la I-ul apartament i s-a întabulat

dreptul de proprietate fiului Mihai Sbiera; al II-lea și al IV-lea –

fiului Decebal Sbiera, al III-lea – fiului Remus Modest Sbiera, al

V-lea – Amirei Bociar, născută Sbiera, al VI-lea – fiului Alexandru

Sbiera, al VII-lea – dr. Radu Sbiera. Apartamentul al III-lea, Remus

Modest Sbiera l-a vândut Aspaziei Moga, născută Sbiera. Când

Bucovina a intrat în componența Uniunii Sovietice, printr-o

hotărâre din octombrie 1940 a Comitetului Executiv al consiliului

regional din orașul Cernăuți a fost adoptată lista proprietarilor din

regiune, a căror case pretindeau să fie naționalizate, printre care a

fost și casa familiei Sbiera.

În documentele de la biserica „Sf. Parascheva”, care se

păstrează la arhivă, în condica de moarte se scrie, că Ion Georghe

Sbiera s-a dus din viață la 7 octombrie 1916, în vârsta de 80 ani.

Însă cu părere de rău, acest om muncitor, care a fost urmașul

lui Pumnul la catedra de limbă și literatură română la liceul din

orașul Cernăuți, apoi iarăși a muncit cu sârguință la catedra de

limbă și literatură română a universității cernăuțene de la înființare

timp de 31 de ani, care a fost membru al Academiei Române de la

înființarea ei, care a avut o publiscistică bogată din domeniul

bisericesc, școlar, folcloric și în domeniul istoriei – a fost dat pe

nedrept uitării în Bucovina de Nord în perioada sovietică. De aceea,

am găsit de cuviință să trezesc interesul generației de astăzi față de

trecutul românesc al cărui martor ocular și mare patriot a fost I. G.

Sbiera.


315


316

O precizare referitoare la data nașterii

lui Vasile Bogrea

Svetlana CONSTANTIN,

specialist principal la Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți

Filolog și lingvist, membru-corespondent al Academiei

Române, „cel mai învățat dintre români”, după aprecierea lui

Nicolae Iorga, Vasile Bogrea a văzut lumina zilei în comuna

Târnauca din județul Dorohoi, sat ce se află în prezent în

componența raionului Herța, al regiunii Cernăuți. Tatăl său, Arghir,

era grec de origine, emigrat în Moldova de pe insula Egina, iar

mama, Agripina, era fiica lui Ioan Mihăilescu, parohul bisericii din

Târnauca.

Primii patru copii ai soților

Bogrea – Victoria, Titus, Natașia

și Victoria, au decedat în pruncie

din cauza anghinei. Un alt copil,

Gheorghe, avea să fie învățător și

director al școlii primare din

Herța. Dumitru, alt fiu a lui

Arghir și al Agripinei, avea să se

stabilească cu traiul în orașul

Dorohoi, unde, până la moartea

sa, survenită în 1949, avea să

îndeplinească diferite funcții.

Arhivar și avocat în Dorohoi avea

să fie Mihai, cel de al treilea frate

a lui Vasile Bogrea, iar sora sa Maria avea să se căsătorească cu un

profesor de muzică din Pomârla.

La pagina 190 a compendiului și antologiei lui Grigore C.

Bostan și Lorei Bostan „Pagini de literatură română din Bucovina,

regiunea Cernăuți, 1775–2000” se susține că Vasile Bogrea a venit

Vasile Bogrea


317

pe lume la 6 octombrie 1881. Pentru aceeași dată, în monumentala

sa lucrare „Enciclopedia Bucovinei” (vol. I, p. 132) optează și

distinsul cercetător sucevean Emil Satco. În „Dicționarul

folcloriștilor al lui Iordan Datcu și S.C. Stroiescu (p. 79), în

„Enciclopedia istoriografiei românești” (p. 66), al cărei coordonator

științific este Dr. Ștefan Ștefănescu, precum și în monografia lui

Dumitru Gh. Aioanei „Târnauca, chemarea vetrei strămoșești” (p.

58), monografie care a apărut la Herța, în 2007, se dă o altă dată a

nașterii lui Vasile Bogrea – 26 septembrie 1881.

Care este, totuși, data reală a nașterii omului și renumitului

savant Vasile Bogrea, care a fost „cel mai învățat dintre români”?

La Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (fondul F-1245, inv. I,

dosar 208, fila 66) se păstrează un document deosebit de valoros,

prin care se poate lua cunoștință că Vasile Bogrea s-a născut nu la

6 octombrie 1881, nu la 26 septembrie 1881, ci la 24 septembrie

1881. Iată conținutul acestui document (nr. 121, din „Registrul

stării civile pentru născuți” al comunei Târnauca, județul Dorohoi):

ACT DE NAȘTERE

Din anul una mie opt sute optzeci și unu luna septembrie în

douăzeci și șase zile ora zeci dimineață. Act de Naștere a lui Vasile

de religie ortodoxă de sex bărbătesc născut alaltăieri pila ora unu

după amiazi în casa părinților săi din comuna Târnauca, fiu al lui

Arghir Bogrea în etate de patruzeci și șapte ani și al soției sale

Agrapina în etate de treizeci și cinci ani, ambii de profesie

agricultori și domiciliați în această comună. După declarațiunea

făcută de tatăl care ni-au înfățoșat copilul, întâiul martor au fost

Toader Neculai Vieriu în etate de patruzeci ani, și al doilea martor

au fost Vasile Grădinariu în etate de trezeci și opt ani, ambii de

profesie agricultori și domiciliați în această comună, care au

subscris acest act împreună cu noi după ce l-am citit și eu

declarantele. Constatat după lege de noi înșine Iordachi Niculaiță

ajutor de primar și oficeri stărei civile al comunei Târnauca.

Declarante A. Bogrea

Martori Toader Neculai Vieriu

Vasile Grădinariu

Primar și of[iceri]. st[ării]. civ[ile]. Iordachi Niculaiță


318

Actul de naștere


319

Din conținutul acestui document reiese că actul de naștere al

viitorului mare savant a fost eliberat în ziua de 26 septembrie

1881 de Primăria comunei Târnauca, însă în el se precizează că

copilul era „născut alaltăieri pila ora unu”, adică cu două zile

înainte ca numele lui să fie trecut în „Registrul stării civile pentru

nașteri”. Deci, adevărata dată a nașterii lui Vasile Bogrea este cea

de 24 septembrie 1881!

Fiind, pe linie maternă, nepot de preot, Vasile Bogrea a fost

botezat în religia ortodoxă. A crescut într-o familie țărănească, iar

școala primară a absolvit-o în satul natal, unde l-a avut învățător pe

Dumitru Scriba. Primele șase clase de liceu le-a făcut în satul

învecinat Pomârla. La Liceul „Anastasie Bașotă”, al cărui director

era cărturarul bucovinean Samson Bodnărescu, a fost considerat

drept „elevul-minune”. Bacalaureatul și l-a luat în 1902, la Liceul

Național din Iași. Din 1902 până în 1906 a urmat în paralel

Ștampila primăriei comunei Târnauca


320

Facultatea de Litere și Filosofie și Facultatea de Drept a

Universității ieșene. Având în comisia de examinare pe iluștrii

profesori Ilie Bărbulescu, Alexandru Philippide și A.D. Xenopol, în

1906 și-a luat licența în filosofie cu „Magna cum laude”. A fost

profesor secundar la Piatra Neamț și Iași, iar în perioada

1910-1913 a urmat studii de filologie clasică la Universitatea din

Berlin, unde și-a luat și doctoratul. Între 1913 și 1919, a fost

profesor la Liceul Internat din Iași, apoi, în 1920, an în care a

devenit membru-corespondent al Academiei Române, a fost

profesor la Catedra de Limbi Clasice a Facultății de Litere și

Filosofie din Cluj. Tot aici, alături de Sextil Pușcariu, care a fost

chemat în acest scop de la Cernăuți de prietenii clujeni în vara

anului 1919, a participat la fondarea Muzeului Limbii Române și a

Societății Etnografice din Cluj. De fapt, cei șapte ani (1919–1926)

petrecuți la Cluj, au fost cea mai fructuoasă și avantajoasă periodă

din viața și activitatea savantului și profesorului.

A colaborat cu studii interdisciplinare, mai ales lingvistico-

istorice, cu explicații semantice și istorice ale unor cuvinte din

vechiul vocabular românesc al cronicilor și documentelor, cu studii

de toponimică istorică și de onomastică la numeroase publicații din

România. După cum scria Sextil Pușcariu, Vasile Bogrea a fost „un

spirit de o universalitate atât de pronunțată, pentru care lingvistica,

istoria, etnografia, folclorul și literatura alcătuiau diferitele fețe ale

aceluiași întreg: istoria culturală”. El a mai semnat epigrame,

versuri, recenzii, foiletoane, cronici, maxime și cugetări, eseuri,

pamflete politice, traduceri etc.

Umanist de vastă cultură clasică, Vasile Bogrea a lăsat o

operă durabilă și fudamentală. Aici amintim numai cele mai

semnificative: „Etimologii și notițe lexicografice”, „Pagini istorice

și filologice. Câteva considerații asupra toponimiei românești”,

„Românii în civilizația vecinilor”, „Din onomastica folclorică”,

„Sfinții-medici în graiul și folclorul românesc”, „Semantism


321

românesc și semantism balcanic”.

Vasile Bogrea s-a stins din viață la 6 septembrie 1926, la

vârsta de 45 de ani, într-un spital din Viena, chiar a doua zi după o

operație complicată. La finele lunii septembrie a anului 1991, cu

prilejul a 110 ani de la naștere, la Școala medie Târnauca a fost

dezvelită o stelă comemorativă, prin care profesorii acestei școli

aduceau un pios omagiu savantului, care s-a născut și a copilărit în

această localitate herțeană. În anul 2001, în ograda aceleiași școli a

fost instalat bustul lui Vasile Bogrea, realizat de regretatul sculptor

cernăuțean Dumitru Gorșcovschi.

Bustul lui Vasile Bogrea din ograda Școlii din Tărnauca


322

Iurie Cucu – artistul bucovinean,

care a fascinat întreaga lume

Svetlana URSU

Niciun lucru pe care vrem să-l săvârșim și care are un temei mai adânc nu e ușor de realizat. Mai ales dacă vorbim despre artă. Pentru a-și promova arta, a ne demonstra bucuria sa în muncă și a ne convinge încă o dată că arta adevărată nu există fără talent, Iurie Cucu a parcurs o cale de mai mulți ani în căutarea a ceea ce nu poate fi dobândit cu ușurință – performanța artistică. Totul a început de la o simplă pasiune, însă astăzi Iurie Cucu este artistul convins că arta e cea mai mare valoare în posesia căreia a intrat prin dorința arzătoare de a crea frumosul.

Pictorul nu este doar un producător de imagini este convins interlocutorul meu. Cel care se încumetă să ia pensula în mână și culorile în cealaltă, va reda ceea ce este partea nevăzută a omului – sufletul. Sufletul îndurerat al omului, dar și bucuria măreață, sufletul copleșit de credință, dar și cel singuratic, deznădăjduit și înșelat; frumusețea naturii și minunile lui Dumnezeu, sinceritatea iubirii și devotamentul prieteniei. Pentru a fi în stare să redai toate aceste sentimente, mai întâi e nevoie să simți arta. Prima care i-a adus faima de artist a fost pictura. Culorile, pensulele, pânza și hârtia l-au ademenit pe Iurie Cucu să-și înceapă cariera de artist anume de la desen. Tablourile lui astăzi dețin un loc de onoare la expozițiile internaționale, în primul rând, în Italia, unde activează în ultimii ani.

S-a născut Iurie Cucu în pitorescul sat Vancicăuți, din raionul Noua Suliță. Tot aici, în satul, unde și-a petrecut frumoasa copilărie, pe malul stâng al Prutului, a absolvit și școala medie incompletă. Aflăm că Iurie a învățat bine, depunând mult efort în studierea materiei școlare. Se evidenția prin dorința fermă de a desena, a reda frumusețea în viziunea sa cu ajutorul pensulei și a culorilor. Nici recrutarea în rândul Forțelor Armate nu a constituit un impediment pentru tânărul pictor. Îndrăgostit de gama culorilor și hârtia, care ușor se lăsa înlănțuită de personajele zugravului, Iurie


323

Cucu nu putea trăi fără creație și picta albumele soldaților. Care, totuși, a fost începutul artistic și cum a descoperit

pasiunea pentru pictură, ne povestește unul dintre martorii acestor clipe de neuitat, Pantelei Cucu, tatăl pictorului: „În casa noastră nu existau icoane, fiindcă soția era membru de partid. Însă într-o bună zi, fiul a adus nu știu de unde icoana Maicii Domnului și a început să o picteze. De ce icoana? Nu am înțeles atunci... După clasa a 9-a, Iurie a depus documentele la școala de artă din Chișinău și a prezentat lucrarea sa – icoana pictată. Din motive necunoscute, n-a fost admis. S-a invocat faptul că nu avea pregătire suficientă.”

Iurie Cucu nu se oprește aici. Revenind acasă, întoarce roata vieții și hotărăște să studieze la școala de artă pentru copii din Noua Suliță, pe care o absolvă cu succes. Înțelege că nu dorește să meargă singur pe drumul spre cunoașterea farmecului artei picturale și devine mentor pentru viitorii săi ucenici, care astăzi îi duc dorul și-i poartă stimă pentru personalitatea-i impunătoare, în primul rând, în satul de obârșie.

În materialul de cercetare al profesoarei de limba și literatura ucraineană la Școala medie generală din Vancicăuți, Anastasia Costina, găsim o mărturie a pictorului, ce vădește despre dragostea sa firească pentru copii și dorința de a-i învăța să cunoască ce înseamnă artă: „Când am mers să înaintez dosarul la facultate, încă nu mă gândeam că voi fi profesor. Pur și simplu, îmi doream să devin pictor. Vara am avut practica pedagogică la tabăra pentru copii „Rovesnik”. Atunci am realizat că îmi place să comunic cu copiii, că pot să-i învăț să observe frumusețea din jur, așa cum m-au învățat și pe mine dascălii mei. A fost o experiență minunată pentru perspectiva mea de viitor, apoi și pentru sensul vieții. După absolvirea instituției de învățământ, timp de 14 ani am lucrat ca profesor la școala din satul natal. Chiar de la primele lecții am găsit limbă comună cu elevii.”

Despre activitatea profesorală a lui Iurie Cucu la școala locală din Vancicăuți își amintește și Aliona Prisacar, directoarea instituției de învățământ: „Frumusețea va salva lumea, dacă îi vom învăța pe copii să creze de unii singuri. Acesta era scopul profesorului de artă Iurie Cucu. Era un om talentat, îndrăgostit de lucrul pe care-l făcea. A iubit mult copiii, învățându-i să observe și să perceapă frumosul, forma, gusturile artistice și cu măiestrie contribuia la dezvoltarea aptitudinilor lor. La lecțiile sale


324

întotdeauna predomina un climat psihologic favorabil și o atmosferă prietenoasă. Anii 1990–2004, când Iurie Cucu făcea parte din colectivul pedagogic al școlii noastre, au rămas de neuitat atât pentru dumnealui, cât și pentru generațiile de școlari, care l-au avut ca mentor.

Mai mult de 10 ani, Iurie Cucu a fost conducătorul cercului de sculptură în lemn. La ședințele cercului, copiii lucrau cu mare plăcere. Fiecare membru avea ocazia să-și identifice viziunea personală, să aleagă maniera de a picta, de a se manifesta. Discipolii cercului au învățat tehnica de executare a lucrărilor, au asimilat legile luminii, culorii, compoziției. Cooperând cu copiii, profesorul învăța caracterele lor, talentul, îi ajuta să-și descopere abilitățile, îi îndruma în direcția în care vor fi în măsură să se realizeze.

Scopul principal al activității sale profesionale era dezvoltarea personalității artistice, gândirea creativă și gustul artistic al discipolilor, formarea viziunii estetice elementare despre lumea înconjurătoare, unirea copiilor în jurul său. Și dacă copiilor li se dădea sarcina de a desena viața, datoria profesorului era să-i învețe să nu le fie frică să o deseneze. În ciuda faptului că Iurie Cucu de mulți ani nu mai lucrează cu noi, totul în școală amintește de el, mai cu seamă de mâinile sale dibace și talentul inegalabil.”

Pictor de icoane și sculptor

Dorind să-și extindă visul până la realitate, Iurie Cucu devine

pasionat și de arta sculpturii. Prin arta de a crea forme în diferite

materiale el atrage și copiii, doritori de a combina imaginația cu

inspirația și a crea lucruri deosebit de frumoase – adevărate creații

artistice. Dacă în pictură prevalează jocul cu culorile, sculptura este

o artă mai sobră, necesită multă migală și răbdare. Chiar dacă aceste

două trăsături sunt greu de stăpânit în ziua de azi, totuși, în faimosul

sat Vancicăuți, s-au găsit câțiva admiratori ai meșteșugului de a

sculpta în lemn, a experimenta și a-și face timp pentru noua

pasiunie.

— Cu timpul la școala din Vancicăuți a fost inaugurat cercul

de sculptură în lemn, filială a Casei de creații pentru copii. În ciuda


325

faptului că în sat nu aveau nici o idee despre sculptură, doritori de a

încerca să învețe acest meșteșug erau mulți. Copiii erau foarte

entuziasmați, și așa au apărut primele lor lucrări. Noi am participat

la multe expoziții, organizate cu ocazia diferitor sărbători, unde

oamenii aveau posibilitatea să admire creativitatea tinerilor

sculptori. Am simțit că discipolii mei frecventau ședințele cercului

cu drag și interes, dar și pentru mine era o mare plăcere să le

altoiesc dragostea față de lucrul manual, – mărturisește Iurie Cucu.

Art Studio „Lariks” de pe lângă Școala Medie din Vancicăuți a

Casei de creații pentru copii a început să funcționeze în anul 1992.

„Lariks” este denumirea unei specii valoroase și rare de brad, care

crește în Munții Carpați, are o textură bună și se prelucrează ușor.

Deviza discipolilor studioului era următoarea: „Autoexprimarea

personalității prin intermediul percepției creative, gândire și

reflecția lumii.”


326


327


328


329

De-a lungul anilor elevii-membri ai studioului nu o dată au

participat la diverse concursuri de nivel raional și internațional.

Astfel, lucrarea lui Dorin Banar a fost expusă la o expoziție din

Kiev. În anul 2000, la Festivalul Internațional din România, orașul

Câmpulung, lucrarea discipolilor studioului – „Ideea meșterului” a

câștigat primul loc onorabil și premiul întâi pentru cea mai bună

performanță, fapt confirmat de diplomele obținute.

Amintiri despre profesorul îndrăgit

Pavel CREȚU:

„Veneam la cercul de „Sculptură în lemn”, cu mare bucurie.

Aici nu doar învățam din experiența mentorului, dar aveam și

posibilitatea de a discuta cu domnul Cucu, care întotdeauna a fost

pentru noi nu doar un profesor, ci și un prieten drag, ce niciodată nu

regreta timp pentru noi.

În anul 2001 am participat la Concursul Internațional de

sculptură în lemn din România. Mulți oameni au fost surprinși de

cum confecționam pe loc diferite lucruri din lemn. Acolo am

obținut multe diplome. Iar cu trei ani mai târziu am luat parte la

Festivalul-iarmaroc folcloric și umoristic huțul „Zaharețkii Garcik”.

Anume momentele respective au rămas în amintirea noastră pentru

o viață întreagă.”

Florin CORLOTEAN:

„Cu domnul Iurie nu suntem doar prieteni, dar și vecini. Încă

din copilărie mi-a plăcut să urmăresc, cum dintr-un simplu butuc

„se năștea” o sculptură frumoasă. Domnul Iurie a fost profesorul

nostru de desen. La începutul anilor’90, sub conducerea dumnealui,

la școala din sat, a fost inaugurat cercul de „Sculptură în lemn”. Am

auzit mult despre acest cerc, pe care deja la vremea aceea îl

frecventau prietenii mei. Mai târziu, m-am alăturat și eu. Cel mai

interesant era faptul că domnul Iurie în timpul ședințelor cercului

era cu totul altfel, decât în timpul lecțiilor. El ne-a învățat să

apreciem prietenia. Era foarte plăcut să petrecem timpul în preajma

profesorului, simțeam cu toții protecție și încredere din partea

dumnealui. Eram ca o familie mare și prietenoasă. De fiecare dată,


330

în timpul întâlnirilor noastre descopeream o mulțime de lucruri

interesante. La întrunirile cercului întotdeauna predomina o

atmosferă prietenoasă. Nu existau astfel de probleme, pe care să nu

le discutăm. Știam că nu toată lumea reușea să sculpteze, nu toți

aveau talent, dar toți depuneau eforturi pentru a obține rezultatele

muncii sale – năzuiam să fim uniți. Dacă domnul Iurie promitea

ceva, nu încălca cuvântul său. Cu nerăbdare așteptam vara. El

organiza excursii în pădure și munți. De neuitat au fost călătoriile

noastre în Carpați. Dumnealui întotdeauna ne povestea diverse

curiozități, iar noi mereu îl „bombardam” cu întrebări. Abia acum

îmi dau seama că cel mai important lucru pentru noi a fost

comunicarea. Nu se simțea gradul de superioritate între profesor și

elev, era un prieten extrem de interesant, care întotdeauna ne dădea

un sfat, un sprijin. Sfaturile sale și astăzi, după mulți ani, mă ajută

în viață. Consider că dumnealui – a fost un profesor adevărat.

Datorită domnului Iurie am participat la diverse concursuri. Și mă

mândresc cu aceasta. Personal, mie acum îmi lipsesc acele relații de

prietenie. Am înțeles că trecutul nu se va întoarce niciodată. Și dacă

aș fi putut să dau timpul înapoi, aș fi mers din nou cu plăcere la

întrunirile cercului de „Sculptură în lemn”. Mă pricepeam bine la

sculptura artistică, de aceea, după absolvirea școlii, am continuat să

studiez la Școala Profesionistă de Artă №5 din Cernăuți. Perioada,

când am frecventat cercul, este cea mai frumoasă amintire despre

școală.”

Talentul artistului apreciat cu brio în Italia

Odată cu începutul secolului XXI, în viața lui Iurie Cucu

începe o nouă etapă de dezvoltare profesională. Anul 2004 îl duce

pe tânărul pictor departe de meleagurile satalui natal Vancicăuți,

tocmai în Italia, unde continuă și azi activitatea sa artistică. În

străinătate a organizat expoziții personale în orașul Sera San Bruno

(2008); i s-a acordat medalia de aur la concursul artistic „Citta di

Pitto, 53” (2007). De asemenea, lucrările sale au devenit cunoscute

în orașele: Consenta, Miletto, Vibo Valentia, Milano, Catona,

Reggio Calabria la Vatican și pot fi considerate adevărate opere de


331

artă. În anul 2008, Iurie Cucu se învrednicește de premiul

„Antreprenorul Anului în sfera artei” în Calabria.

Iurie Cucu este un adevărat urmaș al galaxiei pictorilor, care

reflectă obiectul sfințeniei ca element al realității extreme,

completând pleiada artiștilor renumiți ca Lazar Lâsâțikâi, Alexandr

Murașko, Abram Manevâci și alții. După cum mărturisește însuși

pictorul, creația sa artistică include sculptura, pictura, arta

decorativă, majolică, teracota. Este o pictură surprinzătoare prin

faptul că autorul lucrează virtuos cu pensula, tablourile având

caracteristici bogate și un colorit original. Cele mai impresionante

și expresive, deosebite prin măiestria executării sunt chipurile lui

San Bruno, Padre Pio, San Domenico, San Francesco di Paolo. Prin

operele sale, Iurie Cucu devine un „generator” de lumină, care este

predominantă în tablourile sale. De exemplu, opera „Arătarea Sf.

Maria lui San Bruno” este plină de lumină miraculoasă. Aceasta

acoperă chipul Mariei, subliniind în așa fel sfințenia și măreția Ei.

Sentimentele provocate de operele lui Iurie Cucu sunt speciale

pentru toată lumea și nu lasă pe nimeni indiferent.

Dintotdeauna creativitatea artiștilor a fost o componentă

importantă a culturii spirituale. Aceasta și astăzi întruchipează

lumea bogată a imaginilor, idealurile etice, umanismul și

democrația, originalitatea nevoilor estetice ale poporului nostru – a

ceea ce constituie patrimoniul artistic al Ucrainei, original și

irepetabil. Studiind istoria, limba și cultura, cu adevărat putem

cunoaște originea poporului nostru, cultura, creată de-a lungul

secolelor și transmisă din generație în generație, care continuă să se

dezvolte și să se răspândească, devenind tradițională.


332

ETNOGRAFIE

Terminologia portului popular din Valea Siretului,

raionul Storojineț

Diana CHIBAC

Un studiu comparativ al elementelor etimologice componente

ale terminologiei portului popular este deosebit de util, întrucât ne

poate oferi argumente privind specificul limbii române vorbite pe

teritoriul raionului ucrainean Storojineț – limbă care, deși în esența

ei este profund romanică și conservatoare, a dobândit, de-a lungul

timpului, o configurație specifică, pe care o vom analiza în

continuare.

Prezența masivă a lexicului slav în limba română vorbită pe

Valea Siretului nu este câtuși de puțin surprinzătoare, dată fiind

coexistența, de-a lungul istoriei, a elementului slav cu cel latin, în

condițiile conviețuirii românilor de aici cu ucrainenii. Această

influență se resimte asupra limbajului de toate zilele, fie prin

utilizarea unui lexic comun, fie printr-o pronunție contaminată de

accentul de tip slav.

Iată câteva exemple de termeni ce țin de lexicul comun:

borteancă <ucr. bort + suf. -eancă

cartuz <ucr. kartuz

cațaveică <ucr. kacavejka

ciubotă <ucr. čoboty

Etnografie

333

crușală <ucr. krušyty + suf. -eală

gaci <ucr. haci

hacluială <ucr. hak, „cârlig” + suf. -eală

mirej <ucr. merejiti

pajură <ucr. pažera, „ființă lacomă, nesățioasă”

prisnă <ucr. prisno, „curat”

șfartuc <ucr. fartuh

Observăm că aceste cuvinte ucrainene fie au primit desinențe

românești, fie și-au păstrat forma originală; în ceea ce privește

accentul, acesta fie s-a mutat de pe ultima silabă pe penultima, fie s-

a păstrat ca în originalul ucrainean. Pe de altă parte, și elementele

de origine latină sau romanică au oferit limbii ucrainene o serie de

neologisme. Spre exemplu:

lat. pectus + suf. -ar a dat în românește pieptar

(dialectal: chieptar), apoi în ucraineană kiptar (кептар);

lat. bajulus, bajula a dat în românește baier (baieră), apoi

în ucraineană bajer (баер);

lat. camisia + suf. slav -elka a dat în românește camizâlc,

apoi în ucraineană kamizel’ka (камєзелька);

fr. costume a dat în românește costum și în ucraineană

kostium (костюм);

fr. jaquette a dat în românește jachetă și în ucraineană jaket

(жакет).

Desigur că în vocabularul românilor trăitori pe Valea

Siretului există, ca mai peste tot în România, și termeni de origine

sud-slavă, cum ar fi: altiță <sb. latica, berneveci <bulg. vernevici,

broboadă <bulg. podbradka, cârpă <bulg. kărpa, sb. krpa etc. Acest


334

fenomen se produce în urma schimburilor comerciale dintre

oameni, a conviețuirii pașnice dintre etnii diferite.

Este foarte interesant că termenii neologici de origine latină:

s-au format semantic în jurul unui nucleu tot

latin: îmbrăcăminte <lat. imbracare (<braca, „pantaloni”) +

suf. -ăminte; sau

au intrat în limbă indirect, cel mai adesea prin filieră

franceză:

o romb <lat. rhombus, fr. rhombe

o sandale <lat. sandalium, fr. sandale

o uniformă <lat. uniformis, fr. uniforme

o vestă <lat. vestis, fr. veste,

îmbogățind astfel zestrea lingvistică a limbii române.

Există, combinații de tip suntagmatic între elementele latine,

slave sau oricare altele, ce demonstrează viabilitatea limbii române

nu numai la nivel morfologic și suntagmatic, ci și la nivel simbolic-

figurativ. Este cazul următoarelor construcții, care denumesc

ornamente ale portului popular sau ale casei tradiționale țărănești,

ornamente ce îmbină o varietate de motive artistice: Pomul vieții,

Păstorul sau Ciobanul cu oile, Calea robilor, căciula românească,

costumul alb, scoarța cu alesături, frânghia cu stremțe, zâmții

șchiopi etc.

„Pomul vieții”, simbol al vieții veșnice întru Domnul, este

pomul biblic din Grădina Raiului, aflat nu departe de pomul

cunoașterii binelui și răului, de care nu aveau voie să se atingă

primii oameni. Ispitită de șarpe, Eva l-a provocat pe Adam să

încalce porunca Domnului, comițând „păcatul originar”, pentru care

au fost izgoniți din Rai, fiind sortiți astfel vremelniciei, adică

morții. Preluarea acestui simbol biblic de către țesătorii ortodocși de

covoare și de scoarțe se explică prin credința acestora în mântuire și

în dobândirea vieții veșnice de dincolo de viața pământească.

Etnografie

335

„Păstorul” sau „Ciobanul cu oile” este un alt element

simbolic, ce amintește de străvechea ocupație a poporului român,

păstoritul, punându-ne în fața mitului mioritic al vieții și al morții și

sugerând credința omului din popor în veșnicia elementelor naturii,

fie ele cosmice ori terestre. Tabloul conține elemente fitomorfe

(ierburi și brazi) și zoomorfe (oi și lebede), ce semnifică gingășia

lumii terestre trecătoare – prin contrast cu apa și cu cerul, elemente

ale lumii veșnice.

Ambele reprezentări sunt desfășurate pe tot câmpul țesăturii.

Prin motivele lor, stil și tehnică a culorilor, ele demonstrează nu

numai marea măiestrie artistică a țesătorilor, ci, cu siguranță, și un

anumit mod de gândire, specific bunului creștin preocupat de ideea

mântuirii și a vieții veșnice.

Ca elemente de decor nelipsite din casele țăranilor,

covoarele, scoarțele și chilimurile237

fac parte din viața de zi cu zi,

căci ele stau și astăzi pe peretele central din camera de oaspeți

(cașciamare) a fiecărei gospodării. Culorile sunt vii, predominând

verde, roșu, galben, maro, alb, portocaliu și, mai rar, negru. Cel mai

frecvent întâlnim țesături cu o singură față, cu motive florale –

uneori și geometrice – în mijlocul cărora se află crucea, ca însemn

al creștinismului și al mântuirii.

După cum observă Victoria și Ștefan Costinean238, scoarțele

diferă de covoare, de obicei, prin lipsa chenarelor, obligatorii pentru

acestea din urmă. Este semnificativ faptul că în Valea Siretului sunt

arhicunoscute și răspândite covoarele cu chenar tricolor, care, prin

ornamenul lor roșu, galben și albastru le amintesc românilor din

Ucraina că sunt români. Iată cum simbolurile biblice și mitice,

naționale și creștine se împletesc aici, în afara hotarelor României,

definind identitatea creștin-ortodoxă și românească a unei populații

ce nu-și va uita niciodată originile – atâta timp cât scoarțele,

covoarele și păretarele sunt expuse în odăi luminoase, pentru a fi

admirate. Păretarele sau lăicerele sunt mai înguste decât covoarele,

având o lățime de până la un metru. Sunt, de obicei, vărgate (în

237

În limba ucraineană, khelim înseamnă, ca şi în turceşte, „scoarţă cu

două feţe”. 238

Victoria şi Ştefan Costinean, Valea Siretului, p. 52.


336

dungi), dar pot fi și „alese” cu variate motive florale sau

geometrice. Au fie o față, fie două fețe, asemenea covoarelor și

chilimurilor. La Crasna întâlnim păretarul „Calea robilor”, realizat

în tehnica „alesăturii” și deosebindu-se de alte păretare prin

fundalul său cafeniu, pe care se înșiruie, în plan central, stele

portocalii, încadrate de un chenar tot de stele, mai puțin luminoase,

ce sugerează imensitatea cerului nocturn.

În cazul suntagmelor prezentate mai sus descoperim limbajul

simbolic în care se unesc, într-un tot, semnificatul și semnificantul,

din punct de vedere lingvistic și onomasiologic. Obiectul denumit

dobândește o triplă valoare, el nefiind doar util și frumos, conform

dictonului latin utile et dulce, ci și înălțător-cathartic, dând naștere

la asociații de natură spirituală, creștin-ortodoxă și subliniind

devotamentul în fața Dumnezeirii și devotamentul față de patria-

mamă.

O încărcătură similară au și piesele de port expuse, de obicei,

în camera de oaspeți. Astfel, bătrânii din satele românești din

apropierea Cernăuțiului poartă așa-numitele „costume albe”, iar

pentru moarte ei își confecționează, de asemenea, costume albe, în

care își fac trecerea în lumea de dincolo, asigurați fiind, formal și

spiritual, de toată curăția necesară mântuirii. Costumul alb, ca

îndeobște toate costumele românești, este însoțit de „căciula

românească”, definind astfel identitatea locuitorilor de aici. După

cum observă aceiași Victoria și Ștefan Costinean, „Toate căciulile

confecționate din blană de miel, indiferent de forma pe care o au,

sunt numite, în nordul României, căciuli românești.”239

Trebuie să remarcăm și faptul că pe Valea Siretului românii

păstrează, ca nicăieri în altă parte, unele forme lexicale vechi, care

în rest s-au depreciat semantic, însă acolo și-au păstrat sensurile

„nobile” de pe vremuri. De pildă, suntagma „frânghie cu zdrențe”

(pronunțată și: „frâmbie” sau „fimbrie cu stremțe”) are, în general,

un sens depreciativ, ducând cu gândul la o frânghie roasă,

zdrențuită – pe când la Crasna, Cireș, Budineț, Ciudei și Ropcea ea

denumește frânghia (bata) de încins, multicoloră, cu franjuri, făcută

din benzi decorate cu năvădituri (nivideală). Foarte răspândite sunt

239

Victoria şi Ştefan Costinean, Valea Siretului, p. 82.

Etnografie

337

„frânghiile” cu tricolor, întâlnite în tot arealul românesc din Raionul

Storojineț.

O altă constatare este aceea că terminologia portului popular

din zona Văii Siretului e, din punct de vedere etimologic, eterogenă,

deoarece fiecare popor împrumută câte ceva de la celelalte popoare

cu care vine în contact de-a lungul istoriei; dar, în același timp, ea

este și unitară, întrucât denumirile pieselor de bază ale portului, în

calitatea lor de cuvinte din fondul principal lexical, sunt

indispensabile pentru comunicarea de zi cu zi.

De o reprezentare bună (9,4%) se bucură încă, spre exemplu,

lexicul de origine turcească, fapt datorat influenței exercitate timp

de secole de către stăpânirea otomană în Moldova. Nu sunt de

neglijat nici elementele maghiare (5,7%), contribuție a românilor

refugiați din Transilvania și a coloniștilor maghiari aduși în

Bucovina de stăpânitorii austro-ungari, precum și cele germane

(4,4%), acestea din urmă fiind specifice, în primul rând, satului

Ropcea, unde românii au conviețuit cel mai mult cu coloniștii

germani. Este însă important de remarcat faptul că majoritatea

lexicului latin și slav aparține fondului principal de cuvinte, în

vreme ce restul elementelor lexicale aparține fondului principal

doar în proporție de 50–60%. Excepție fac lexicul considerat

autohton și cel de origine neogreacă, aparținătoare aproape în

întregime fondului principal de cuvinte.

Totodată în zona Văii Siretului, au luat naștere cele trei tipuri

de îmbrăcăminte:

costumul popular tradițional (străbun);

costumul „obișnuit”, din stofă, fără motive populare (

„nemțesc”);

costumul național festiv, de scenă, care reprezintă un hibrid

între oraș și sat și care s-a îndepărtat de adevăratul specific

național românesc. În Valea Siretului, de pildă, el este

numit „costum național de Cernăuți”.

Câteva exemple de înnobilare semantică ne oferă denumirile

ornamentelor pieselor de port, piese realizate cu atâta măiestrie de

meșterii populari, încât înnobilarea de sens se realizează de la

simplu la complex și de la concret la abstract:


338

hacluiala (<ucr. hak, „cârlig”) denumește un ornament

croșetat;

puișorii (<lat. *pulleus) reprezintă broderia realizată în

cruciulițe;

vârstele sau vrâstele (<sb. vrsta), adică dungile verticale de

pe catrințe, dau naștere unor adevărate curcubeie de culori.

Cuvântul latinesc pectus a dat naștere substantivului derivat

pieptar, cu variantele piptar, chiptar, cheptar, pieptăraș, ciaptar

(Ropcea), care circulă în paralel cu varianta de influență slavă

cheptarek, precum și cu termenii de origine maghiară bundă,

bundiță, bonghiță, bondiță, bondușcă etc., ce cunosc o largă

circulație în zonă. De asemenea, relativ recent s-a introdus, în toată

Valea Siretului, termenul vestă. În satele Ropcea, Crasna, Cireș și

Ciudei se mai folosește și cuvântul german laibăr (sau: laibel,

laibăl), care denumește un pieptar țărănesc sărăcăcios, de postav.

Astfel de exemple demonstrează vitalitatea vocabularului

românesc de pe Valea Siretului, care se învechește și se înnoiește,

se depreciază și se înnobilează semantic, este viu, conservator și

receptiv la nou în același timp, are o mare capacitate de derivare și

își păstrează culoarea specific moldovenească și bucovineană –

aidoma limbii vorbite în patria-mamă, România. Într-adevăr, deși

zona Văii Siretului se află la nordul actualei granițe cu România,

izolarea politică din ultimele decenii nu a întrerupt legăturile

lingvistice cu patria-mamă, întrucât românii de aici sunt

conservatori și continuă tradiția portului și a graiului românesc, deși

sunt și receptivi la noutăți, după cum o demonstrează neologismele

de mai sus. Se poate afirma că terminologia portului popular poartă

în sine o evidentă semnificație cultural-istorică, întrucât ea ține de

evoluția unei civilizații, de înnoirea ei din Antichitate – de la traco-

iliri și daco-romani – și până astăzi. Întreaga terminologie a portului

românesc utilizată pe Valea Siretului ține de obârșia vorbitorilor.

Cultura materială a unui popor este expresia creativității spirituale a

acestuia; în cazul de față, ea demonstrează, în același timp, o

continuitate incontestabilă, atât la nivel motivic, cât și pe plan

lingvistic, datorită terminologiei majoritar latinești.

Etnografie

339

Catrință „clasică”, simplă, cu vărgi, pentru femei în vârstă


340

Zi de sărbătoare la Crăsnișoara

„Cașciamare” – o veritabilă expoziție a portului popular românesc

Etnografie

341

Frânghie (Crasna)

Covor cu model geometric, (Budineț)

Broderie în cruciulițe


342

Broderie cu motive florale pe bondiță (detaliu)

Etnografie

343

Zilele culturii tradiționale românești la Cernăuți

Centrul Bucovinean de Artă pentru Conservarea și

Promovarea Culturii Tradiționale Românești Cernăuți

În perioada 19–22 noiembrie 2015, în nordul Bucovinei, cu

prilejul Zilei Naționale a României, a noua oară consecutiv Centrul

Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii

Tradiționale Românești Cernăuți și Școala Populară de Artă și

Civilizație Românească din Cernăuți (fondată prin proiect

cofinanțat de Departamentul pentru Relația cu Românii de

Pretutindeni din cadrul MAE a României), în parteneriat cu

Asociația culturală „Vatra satului” Suceava, Centrul Cultural

Bucovina al Consiliului Județean Suceava, Centrele Județene pentru

Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava și Iași și

Postul teritorial TVR Iași a organizat Zilele Culturii Tradiționale

Românești. Evenimentul a fost sprijinit de Consiliului Județean Iași,

Primăria Municipiului Iași și Administrația Regională de Stat

Cernăuți, cu participarea Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru

românii de pretutindeni.

În cadrul evenimentului s-a desfășurat:

- Ediția a VI-a Simpozionului „Vatra dulce strămoșească”,

dedicat problemelor cercetării, culegerii și păstrării folclorului.

- Lansare de carte românească. Au fost lansate 17 titluri de

carte românească a mai multor autori din întreaga Bucovină, printre

care Dumitru Covalciuc, Vasile Tărâțeanu, Ioan Camilar,

Paraschiva Abutnariței, Constanța Cristescu, Ioan Filipciuc, de


344

asemenea, au fost prezentate numeroase volume de specialitate în

domeniul etnografiei, muzicologiei și folclorului, editate de Centrul

Cultural Bucovina, Centrele Județene pentru Conservarea și

Promovarea Culturii Tradiționale Suceava, Iași și Bistrița-Năsăud.

- Expoziție de artă fotografică, realizată de artistul -fotograf

Victor Rusu din Suceava.

- Expoziție de artă meșteșugărească cu articole realizate de

discipolii Școlii Populare de Artă și civilizație Românească din

Cernăuți la Secțiunile „Încondeiere de ouă” și „Încrustare în lemn”.

La expoziție au participat și meșteri populari din Suceava și Iași.

Marea majoritate a celor expuse vor fi donate copiilor de la școli

speciale din ținut.

- „Dialogul Artelor”, spectacol interactiv susținut de Călin

Brăteanu împreună cu colegii săi de la Centrul pentru Conservarea

și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava.

- Spectacolul de Gală al ediției a IX-a a Festivalului de

folclor românesc „SĂ-MI CÂNȚI, COBZAR”, care este apogeul

suitei de spectacole susținute în 8 localități ale Regiunii Cernăuți de

discipolii Școlii Populare de Artă și civilizație Românească. Pe

scena Centrului regional pentru educație estetică „Tineretul

Bucovinei „din Cernăuți au urcat mai mult de 150 de artiști de toate

vârstele. Printre ei s-au numărat: Formațiile vocal-folclorice

„Perla”, „Sirețelul” ale Centrului Bucovinean de Artă; Grupul

folcloric „Țărăncuța”, s. Marșinți, raionul Noua Sulița; Corul

„Dragoș Vodă”; Ansamblul etnografic „Mugurelul”, s. Pătrăuții de

Sus, raionul Storojineț; Recent creata Orchestră de muzică populară

„Mugurel” din cadrul Școlii Populare de Artă și civilizație

Românească din Cernăuți; tinerii soliști Diana Dugan, Rada Baran,

Elena Patraucean, Ana-Maria Calancea, Emilia Nicorici, Odorica

Bostan, Sabrina Palamariu; Formații folclorice și artiști consacrați

din România: Ansamblul etnofolcloric „Stejarul” al Liceului

tehnologic din comuna Cajvana, județul Suceava; Fanfara

„Trandafirul” din comuna Calafindești, Suceava; Fanfara din

Chetriș, județul Iași. La finalul Spectacolului au delectat auzul și

inimile spectatorilor Călin Brăteanu și Adriana Bucevschi.

- „Caravana filmelor documentare”, la care românii din

Cernăuți au avut posibilitatea să vizioneze în premieră sau să

Etnografie

345

revadă cele mai bune producții realizate în ultima perioadă în zona

Moldovei și în regiunile transfrontaliere. Este vorba de o selecție de

filme documentare realizate de TVR Iași și partenerii din cadrul

proiectului „TVR Iași 24”: Centrul Bucovinean de Artă pentru

Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești

Cernăuți, OWH Studio și TV Moldova 1 din Chișinău.

- Spectacolul „Dintr-o casă-n altă casă”, susținut de artiștii

care au participat la eveniment în Sala de Spectacole a Casei

Raionale de cultură Herța. Mai mult de trei ore publicul spectator

adunat într-un număr foarte mare în acest local de cultură, care

devenise neîncăpător, a savurat cu plăcere momentele frumoase

dăruite de interpreții îndrăgiți atât din ținut cât și din Țară.

- Spectacolul de folclor din cadrul Proiectului Transfrontalier

„TVR Iași 24. Iași – Cernăuți – Chișinău”. Un adevărat regal de

zile mari au făcut publicului spectator și telespectator din Regiunea

Cernăuți interpreții de cântece populare românești: Sofia

Vicoveanca, Viorica Macovei, Angelica Flutur, Alexandru

Brădățan, Nicu Mâță, Iurie Levcic, Gheorghe Stratulat, Andreea

Chisăliță, Laura Erhan, Ana Apetrachioae, Ana-Maria Calanceași

Emilia Nicorici, acompaniați de Orchestra de muzică populară

„Plai”, sub bagheta Artistului Emerit al Ucrainei, maestrul Nicolae

Hacman.

Tradițional în cadrul „Zilelor culturii tradiționale românești”

la Cernăuți, pentru contribuția deosebită la organizarea acțiunilor

pentru promovarea patrimoniului cultural românesc și pentru efortul

depus în promovarea valorilor neamului peste hotarele țării, Centrul

Bucovinean de Artă al cincilea an consecutiv a acordat titlul „Omul

anului”. Diplome de excelență pentru acest titlu onorific anul acesta

au fost înmânate în cadrul Spectacolului de Gală al Festivalului de

folclor „Să-mi cânți cobzar... „doamnei prof. Zvetlana Preoteasa,

Director general al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru

românii de pretutindeni din București, domnului prof. Adrian

Ardeleanu, Directorul Centrului Județean pentru Conservarea și

Promovarea Culturii Tradiționale Iași și domnului ing. Nicolae

Bâzgan, Directorul General al Fabricii de instrumente muzicale

S.C. „Hora” S.A. Reghin.


346

Acest eveniment, ce s-a transformat într-o sărbătoare de

suflet a tuturor românilor din ținut, s-a dovedit a fi o reușită a

organizatorilor, care au mulțumit interpreților – ambasadori ai

culturii românești, pentru prestațiile artistice ce au transformat

pentru câteva zile orașul Cernăuți într-o capitală a spiritului

românesc.

Cu prilejul Zilelor Culturii Tradiționale Românești la

Cernăuți, spectatorilor prezenți în sală și organizatorilor au transmis

mesaje de salut și felicitări dnul Ministru-consilier Ionel Ivan de la

Consulatul General al României la Cernăuți, Victor Griga,

reprezentantul Direcției pentru cultură din cadrul Administrației

Regionale de Stat Cernăuți, Marian Clenciu, Președintele Asociației

culturale „Pro Basarabia și Bucovina”, Adrian Ardeleanu,

Directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea

Culturii Tradiționale Iași și doamna Zvetlana Preoteasa, Directorul

general al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de

pretutindeni din București. Doamna Director a transmis și mesajul

domnului Dan Stoenescu, Ministru-delegat pentru relațiile cu

românii de pretutindeni.

Spectacolele din cadrul acestui eveniment au fost difuzate de

posturile de televiziune TRK Cernăuți, REAL TV al Centrului

Bucovinean de Artă și TVR Iași – partenerii media ai acestei acțiuni

de amploare.

Centrul Bucovinean de Artă pentru

Conservarea și Promovarea Culturii

Tradiționale Românești Cernăuți

58002, str. 28 iunie, nr. 7

Cernăuți, Ucraina

Tel. 0038 050 9060099;

[email protected]

[email protected]

www.artbuc.cv.ua

mailto:[email protected]

http://www.artbuc.cv.ua/

Etnografie

347


348

Etnografie

349


350

Aspect de la spectacol

Au participat la spectacol: Dimitrie Poptămaș, Mihai Huțcal, Octavian

Voronca, Ion Broască, Eleonora Moldovan și Ciprian Bojescu

Folclor bucovinean

351

FOLCLOR BUCOVINEAN

1.

Mărg pe drum, jalea m-ajunge,

Mă pun jos și-ncep a plânge;

Și mă-ncep a jelui,

De străini nu pot trăi.

Căci străin mi-s ca și spinul

Și amar ca și veninul.

Dimineața, când mă scol,

Întâi plâng, și-apoi mă spăl.

Cât în cană, apă nu-i

Cana-i cu pelin în cui;

Cât în cană, apă este,

Cana cu pelin plesnește.

Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș drumului.

Drumul are petricele

Și n-are grijile mele.

Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș cerului.

Cerul are stele dese,

Jelui-m-aș cui să-i pese?

Soarele de dimineață

Toată lumea luminează.

Numai la inima mea

Îi ploaie și vreme rea.


352

2.

Nici nu pot, frate, să-ți spun

Cât mă aflu de străin:

Ca și puiul cucului,

Părăsit de mama lui

În mijlocul codrului,

Străinior și fără pene,

Ca omul fără putere.

Doamne-s negru la obraz,

Că de mamă am rămas.

Nu-s negru de nespălat,

Ci-s negru de supărat;

Nu-s negru că sânt zoit,

Da-s negru că sunt scârbit.

3.

Străină-s, Doamne, străină,

Ca și floarea din grădină, -

Bate vântul și-o clatină

Din vârvuț la rădăcină.

Buruiana m-o împlut,

Neghina m-o zacrescut.

N-am nici frați să mă cosească,

Nici surori să mă plivească.

Străinioară-s, pui de cuc,

N-am pe unde să mă duc;

Străinioară-s păsărea,

N-am milă nicăierea.

4.

Frunză verde foi de fag,

Ieși, măicuță, până-n prag.

Te uită la curcubeu,

Să vezi, maică, drumul meu,

Drumul către miază-noapte,

Unde-s duși voinici la moarte.

Folclor bucovinean

353

Drumu-i către răsărit,

Cine-o mărs n-o mai venit.

5.

Nu știu cin m-o blestemat

Ori am făcut vreun păcat,

Să fiu prins nejudecat?

De-a mea țară că-s departe,

Tot în sus, spre miază-noapte.

Ici nu-s sate ca la noi,

Nu-i nici plug cu patru boi, -

Nici cu patru, nici cu doi!

Foicică lozioară,

Du-mă, Doamne, -n a mea țară,

Să samăn grâu și secară.

6.

Amar îi, Doamne, pelinul,

Dar îi mai amar străinul.

Pelinul e o verdeață,

În străini amară-i viața

Îs mâncată de străini

Ca iarba de boi bătrâni;

Îs mâncată de dușmani,

Ca iarba de boi plăvani.

Cine zice că mi-i bine,

Mute-și casa lângă mine

Și părăul lângă-al meu

Să vadă cum trăiesc eu.

De necaz, ardă-l-ar focul,

M-am uscat ca busuiocul;

De necaz, ardă-l-ar para,

M-am îngălbenit ca ceara.

7.

Pe sub lună, pe sub stele

Strânge dorul mângâiere.


354

Pe sub lună, pe sub soare

Strânge dorul supărare.

Pe câmpie, pe pământ

Trece dorul șuierând.

Trece dorul printre flori

Și se chiamă călător.

Cui i-i drag, cine-l iubește,

De departe-l tot privește.

Numai la inima mea

N-are dorul ce căta,

Că-i o boală tare grea

Și-ți atacă inima.

8.

Frunză verde trei miscele,

Vai de drumurile mele,

A crescut iarba pe ele.

Las să crească,

S-otăvească

Cine-a trăi s-o cosească.

De-oi trăi, oi cosi și eu,

De-oi muri, nu-mi pare rău,

Că m-o bătut Dumnezeu

Când eram tânăr flăcău.

Nu știu Cel de Sus a dat,

Ori mama m-o blestemat

Hojma să fiu supărat,

Să trăiesc numai cu dor,

La masa străinilor.

9.

Treci, dorule, granița,

Ca să nu-ți văd urmuța.

Du-te, du-te de la mine,

N-am făcut contract cu tine.

Chiar dacă n-aș fi făcut,

Tot de mine te-ai ținut.

Folclor bucovinean

355

Cât dor este pe pământ

Tot l-am petrecut pe rând;

Câtă jale-n lume este,

Toată-n mine se oprește.

10.

Apa-n Prut e tare rece,

De adâncă n-o pot trece.

Prutule, îi sta, nu-i sta,

Tot aici oi rămânea,

Că mă doare inima.

Spune-i badii sănătate,

Că de dânsul sunt departe

Și nu-l uit până la moarte.

De la dânsul pân la mine -

Numai lacrimi de suspine.

Câte lacrimi vărs de jele,

Nu-s pe cer atâtea stele.

Toate de le-aș aduna,

Curge-ar râu ca Dunărera,

Dar nu poate nime-n lume

Râu de lacrimi să adune.

Din colecția lui Dumitru COVALCIUC


356

CUPRINS

„Țara Fagilor” – XXV/ Dimitrie POPTĂMAȘ ........................................................... 5

FILE DE ISTORIE ......................................................................................................... 9

Situația bisericii și a clerului din actuala regiune Cernăuți în perioada

anilor 1944–1952/ Dumitru COVALCIUC .......................................................... 9 Refugiul polonezilor în România/Aldona Rey PATRAȘ .......................................... 50 Construcţia interbelică în Cernăuţi/ Dragoș OLARU, Snijana CAPRIICIUC ........... 53 Senatul Academic al Universităţii din Cernăuţi (1875–1919)/Constantin

UNGUREANU ................................................................................................ 75 Evoluția învățământului din comuna Ciudei/Adrian ILIUȚ .................................101 Proprietarii de odinioară ai satului Prisăcăreni/Rodica ZEGREA .........................129

GENEALOGIE ..........................................................................................................136

Noi informații din arhive private/Marius-Andi DAȘCHIEVICI .............................136 Tabela urmașilor neamului Andronic..................................................................160

FILOLOGIE ...............................................................................................................162

Despre ultima revenire a lui Mihai Eminescu la Cernăuți/Octavian VORONCA ...........162 Realizarea coordonării în texte de limbă română vorbită în Ucraina/

Felicia VRÂNCEANU ......................................................................................165

GOLGOTA NEAMULUI ROMÂNESC ..................................................................170

Nu și-a plâns încă tot amarul/Maria TOACĂ ........................................................170 Crucea mamelor cu aripi de înger/Maria ANDRIEȘ .............................................182 Deportați pe motive de credință/Rodica ZEGREA ................................................186 Suferință și moarte în exilul kazah/Alexandra JAR ..............................................192 Tragicul sfârșit al lui Ciprian Nichiteanu/Corneliu NICHITOVICI ......................196 Ca sufletele lor să nu-și strige durerea/Felicia NICHITA .....................................199

Cuprins

357

Lăcrămioare din sacra Vale a Plângerii/Felicia TOMA ....................................... 204 Neuitat este satul Iordănești, sat în care m-am născut/Ciprian BOJESCU .......... 211

POESIS ...................................................................................................................... 215

Vasile TĂRÂŢEANU ......................................................................................... 215 Arcadie OPAIȚ ................................................................................................... 225 Vasile BÂCU ...................................................................................................... 233 Gheorghe MOIȘ .................................................................................................. 237 Dumitru MINTENCU ......................................................................................... 240 George L. NIMIGEANU .................................................................................... 244 Paraschiva ABUTNĂRIȚEI ............................................................................... 251 Tațiana Vlad GUGA ........................................................................................... 255 Valeria MOROȘAN ............................................................................................ 261 Silvia Caba - GHIVIREAC ................................................................................ 271 Gheorghe VICOL ................................................................................................ 283 Mircea Dorin ISTRATE ..................................................................................... 285

DIN CREAȚIILE CITITORILOR NOȘTRI ............................................................ 301

Rodica STRUGARI ............................................................................................ 301 Maria BOJESCU ................................................................................................. 305 Maria SMERICA-PUIU ..................................................................................... 307

PERSONALITAȚI BUCOVINENE......................................................................... 309

Ion Sbiera – un român bucovinean cu literă mare/Maria GUȚU ........................ 309 O precizare referitoare la data nașterii lui Vasile Bogrea/Svetlana CONSTANTIN ....... 316 Iurie Cucu – artistul bucovinean, care a fascinat întreaga lume/Svetlana URSU .......... 322

ETNOGRAFIE .......................................................................................................... 332

Terminologia portului popular din Valea Siretului, raionul Storojineț/

Diana CHIBAC ............................................................................................... 332 Zilele culturii tradiționale românești la Cernăuți ............................................... 343

FOLCLOR BUCOVINEAN ..................................................................................... 351

CUPRINS .................................................................................................................. 356

Ţara Fagilor. Almanah cultural-literar al românilor …bjmures.ro/bd/S/001/09/S00109.pdfMihai...

Documents

Transcript of Ţara Fagilor. Almanah cultural-literar al românilor …bjmures.ro/bd/S/001/09/S00109.pdfMihai...