PR

INC

IPII

BIB

LIC

EP

RIN

CIP

II B

IBL

ICE

Aprilie - Mai 2016 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 19

„Dumnezeu este Duh şi cine se

închină Lui trebuie să I se

închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4.24)

Închinarea și lauda în Noul LegământÎnchinarea și lauda în Noul Legământ

18 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI Aprilie - Mai 2016

Prezbiter SIMION BUZDUGA

Biserica Maranata, Rădăuți

Extras din volumul „Închinarea și lauda în acord

cu Sfânta Scriptură”, apărut la Editura Little Lamb, Suceava(comenzi la tel.: 0741131160).

nchinarea noutestamentară este definită

Îde Domnul Isus și este în duh și în adevăr (Ioan 4:23-24). Închinătorii noutestamen-

tari au acces direct în Locul Preasfânt, prin sân-gele Domnului Isus, sunt numiți o preoție sfântă și împărătească (Evrei 10:19-22; 1 Pet. 2:5,9). În același timp, fiind universală, preoția conferă statutul de leviți în slujba de laudă tuturor creș-tinilor.

Noul Legământ a fost instituit de Domnul Isus în camera de sus (Mat. 26:17-29; Lc. 22:20; 1 Cor. 11:25). Este amintit de Apostolul Pavel (2 Cor. 3:6). În Ioan capitolele 14-16, Domnul Isus stipulează o parte din poruncile Noului Legământ. El este Mijlocitorul, Marele Preot al Legământului amintit (Ioan. 14:13,14), în care credincioșii beneficiază de o mulțime de binecuvântări printre care: răscumpărarea, iertarea, înfierea, sfințirea și moștenirea veș-nică împreună cu El. Închinarea prin cântare poate fi definită ca un act al rațiunii, voinței și sentimentelor (cognitiv, volitiv, afectiv) prin care sufletul adoră și cinstește măreția, maies-tatea și grandoarea lui Dumnezeu. Adorarea este o rugăciune, un omagiu divin sau rostirea unei pledoarii adresate lui Dumnezeu. Termenul de adorare în limba română provine din latines-cul „adoratio”. În sens teologic, aceasta o merită exclusiv Dumnezeu.

Principalii termeni întâlniți în limba greacă pe paginile Noului Testament*:

„Latreia” – λατρεία = slujbă, funcție, închi-nare cult (Rom. 12:1); λατρεύω = a sluji în sens religios sau cultic (Mt. 4:10; Luca 4:8; Fapte 7:7; Rom. 1:9; 2 Tim. 1:3; Evrei 12:28)

„Leitourgesa” – έλειτούργησα = 1. a-și face datoria, a-și îndeplini funcțiile, a sluji (în cult) - (Evrei 10:11); 2. a-și aduce contribuția la, a aduce sprijinul său financiar la... (Rom. 15:27); λειτουργία = funcție, slujbă mai ales în sens religios. 1. slujire, slujbă religioasă, cult (Luca 1:23; Evrei 8:6; 9:21); 2. slujbă, slujire (2 Cor. 9:12; Fil. 2:17; 2:30); λειτουργικός = slujitor al cul-tului, slujitor al lui Dumnezeu (Rom. 13:6; 15:16; Fil. 2:12; Evrei 1:7; 8:2).

„Proskuneo” – προσκυέω = a se prosterna, a se închina în fața cuiva, aducând un omagiu, a aduce reverență, a adora (Ioan 4:23; Matei 4:9-10; 20:20; In. 4:21; F.A. 10:25; 1 Cor. 14:25). Numai în Noul Testament, pentru închinare, cel mai des este folosit cuvântul „proskuneo”, mai mult de 50 de ori.

„Doxa” – δόξα = slavă, glorie, mărire, cinste, stimă. (Ioan 5:44; 7:18; 1 Tes.2:6) 2. slava lui Dumnezeu sau a lui Hristos, prezența activă divină; pl. „Doxai” – măririle (îngerești, cerești) – (2 Pt. 2:10; Iuda 1:8).

„Ainos” – αίυος = laudă (în public), dar în sen-sul de laudă la adresa lui Dumnezeu (Luca 18:43)

„Ainestis” – laudă, (Ev. 13:15), „aineo” = a lăuda, a înălța laudă cuiva Lc. 2:13, 20;

„epainos, epaineo” – έπαιυος = a lăuda, a elogia, a slăvi, a proslăvi (Lc. 16:8; Rom. 15:11), laudă, proslăvire (Rom. 2:29; 1Cor. 4:5; 2 Cor. 4:18).

„Humneo” – ύμυέω (humneso, humnesa), a cânta un imn (Mt. 26:30; Mc. 14:26) a lăuda, a cânta laude (F.A. 16:25; Ev. 2:12), humnos (Ef. 5:19; Col. 3:16) a cânta o odă religioasă, a slăvi, a-l sărbători pe Dumnezeu prin cântec (Ev. 2:12).

„Eulogeo” – εύλογέω = a vorbi bine despre (d.p.d.v. religios); a binecuvânta, a mulțumi sau a invoca o binecuvântare peste... (Luca 1:68; Mt. 14:19).

Termenul care exprimă cel mai bine poziția în închinare este grecescul „proskuneo” care înseamnă a săruta pământul, a se prosterna. (*Maurice Carrez, Francois Morel, Dicționar grec – român al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucu-rești, 1999).

Ce este închinarea în duh și în adevăr?

Închinarea în duh și în adevăr deschide un nou capitol în închinare, diferit de cel vechites-tamentar. „Duh” este un cuvânt care împreună cu vânt și suflare formează cuvântul ebraic „rûah”. Suflarea înseamnă viață, absența ei înseamnă moarte. Prin urmare, duhul este locul în care are loc comuniunea lui Dumnezeu, a Domnului Isus și a Duhului Sfânt cu omul. Termenul din Noul Testament pentru duh este ,,pneuma”, fiind folosit de aproape 40 de ori pentru a indica acea dimensiune a personalității umane prin care este posibilă relația cu Dumnezeu. Este elementul ima-terial al omului, care adesea este sinonim cu su-fletul (Lc. 1:46-47), inima (Ps. 84:2), viața (Ps. 26:9). Alteori este distinct de suflet (1 Tes. 5:23; Ev. 4:12). Prin închinarea în duh (spirit) și în adevăr (biblic), Domnul Isus deschide o eră nouă închinării aflată, de data aceasta, în contradicție cu ceea ce înțele-geau samaritenii sau israeliții prin practicile vechi de închinare. Domnul Isus accentuează închinarea în duh și adevăr. Aceasta vizează sta-rea inimii, un factor decisiv în atenția lui Dum-nezeu, care trebuie impulsionat prin principii de învățătură corectă (în adevăr). Astfel, închinarea în duh - interioară – se îmbină într-o formă echilibrată cu manifestarea exterioară. Cu alte cuvinte, trebuie să conțină o atitudine de respect sincer, profund, plăcut, cu evlavie și teamă față

de Dumnezeu. În același timp, atitudinile trebuie să provină din sentimente de curățenie interioară și exterioară și din-tr-o dragoste profundă față de Dumnezeu. Când acestea există în închinare, e ne-voie de rațiune și, cu atât mai mult, de voință. O voință liberă descrie o închi-nare voluntară verosimilă. Manifesta-rea exterioară poate fi caracterizată de prefăcătorie sau falsitate până la extrem.

Întâlnim diverse categorii de închi-nători în duh, dar singurii acceptați de Dumnezeu sunt cei care întrunesc și al doilea element al închinării: „în adevăr”. Adică, se poate vorbi de o închinare co-rectă doar atunci când convingerile cuiva au susținere divină în ceea ce Sfânta Scriptură definește credința, pocăința, nașterea din nou și sfințirea, toate acestea făcând parte din procesul de mântuire.

Desigur că închinarea în duh se referă la manifestarea emoțiilor inte-lectului și voinței omenești sfinți-te, curate în apropierea de Dumne-zeu: „să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, cu ini-mile stropite și curățite de un cuget rău…” (Evrei 10:22a). Cuvântul „inimă” este sinonim cu duhul omu-lui. Închinarea în duh prin cântare ex-clude preferințele și plăcerile perso-nale lumești, formate și plămădite în tiparul lumesc prin care omul își împlinește gustul carnal manifes-tat prin acțiunea ritmului. „Volumul ridicat al repetărilor la nesfârșit a unor motive melodice sau a bătăilor de tobe, baterii, (mai mult de 3, 4 bă-tăi pe secundă), scurtcircuitează cortexul prefrontal și modifică emo-țiile, sentimentele, într-un cuvânt - bulversează rațiunea, netezind tere-nul manipulării psihice” (Christian Berdahl, „Shepherd's Call Ministry”, www.shepcall.com).

Când este închinarea în duh și în adevăr?

„…Ce este născut din Duh, este duh” (Ioan 3:6). „Cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). Duhul închinării adevărate se regăsește în:

Natura închinării – în duh și în ade-văr – trebuie să producă reverență în în-chinare, atât la nivelul rațiunii (adevărul exprimat prin cuvânt), cât și la nivelul duhului – ca rezultat al subordonării emoțiilor, voinței și rațiunii Duhului Sfânt, dar și Creatorului nostru – Prea-sfântul Dumnezeu și Răscumpărătorului nostru ceresc (Ioan 4:23-24).

Forma închinării. Una dintre for-mele manifestării în închinarea creștină este prin rodul buzelor: „Prin El, să adu-cem totdeauna lui Dumnezeu, o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărtu-risesc Numele Lui” (Evrei 13:15).

Atitudinea în închinare, al cărei spirit este mulțumirea. Pentru ca închinarea noastră prin laudă să primească accep-tul lui Dumnezeu, trebuie să ne asigu-răm că aceasta trece testul cerințelor Sale, în ce privește închinarea în duh și în adevăr. Închinarea în duh și în adevăr oferită lui Dumnezeu este însuflețită de un duh care dezvoltă aspecte spirituale sau își îmbunătățește permanent slujirea,

urmărind aspectele duhovnicești, cum ar fi echilibrul între rațiune și spirit: „Voi cânta cu duhul, voi cânta și cu mintea” (1 Cor. 14:15).

Trezire spirituală: „...Toți aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu” (Ezra 1:5). Trezirea spirituală este dorința de a renunța la păcat și presupune invocarea ajutoru-lui divin. Adevăratul efect al închinării noutestamentare – prin vestirea Cuvân-tului, prin rugăciune, prin cântare – pro-duce trezirea spirituală datorită prezenței Duhului Sfânt, care dovedește „lumea vinovată în ce privește păcatul, nepri-hănirea și judecata (Ioan 16:8).

Dumnezeu are, desigur, partea Lui, atunci când credincioșii sunt „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor. 3:9). Trezire spirituală nu înseamnă stârpirea păcatului, ci dorința de a renunța la el.

Stabilitate: „Pune în mine un duh nou și statornic!” (Ps. 51:10b). Un duh nou și statornic produce consecvență, intransigență. Nu se aliniază fiecărui cu-rent de învățătură contemporană, pentru că este la modă; nu adoptă standardul vestimentar, pentru că este la modă, nu subscrie fiecărui curent muzical modern botezat „creștin” (Romani 12:2), numai pentru că este preferința unui anumit segment care se alimentează din acel

curent muzical. Apostolul Pavel a specificat rolul intelectului în servi-ciul divin. Un închinător caracterizat de instabilitate: „...să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât și nestator-nic în toate căile sale” (Iacov 1:7). Cel statornic, dimpotrivă, prezintă o minte înnoită care „discerne (deo-sebește) bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Rom. 12:2b).

Spiritualitate: Credinciosul gân-dește, vorbește, judecă duhovnicește, (1 Cor. 2:13,14). Prezența Duhului Sfânt în slujirea unui creștin certifică aceleași însușiri pe care le-a avut Domnul Isus: „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelep-ciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2).

Modestie: Prezența acestei însu-șiri în viața închinătorilor creștini produce înviorarea și îmbărbătarea inimilor zdrobite. Un închinător autentic este un purtător de podoabe interioare. Un astfel de închinător va avea o ținută vestimentară decen-tă, lipsită de bijuterii, podoabe etc., pentru că accentul este pus pe inte-

rior. Va cultiva un caracter nobil, așa cum îl descrie Apostolul Petru: „...ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:3-4.)

Imunitate: rezistență față de păcat: „El vă va întări și vă va păzi de orice rău” (2 Tes. 3:3). Având duhul de înfiere, credinciosul este eliberat de duhul robiei prin frică sau alte sentimente negative (Rom. 8:15). Aceasta înseamnă o revi-gorare a duhului prin rugăciune, Cuvânt,

PR

INC

IPII

BIB

LIC

EP

RIN

CIP

II B

IBL

ICE

(continuare în pag. 20)