Aprilie, luna florilor de mai carte despre Ion Negoitescu si alti prieteni de demult

Capitolul I Intalnirea

Am inceput, in toamna anului 1970, niste studii teologice la Sibiu. Venisem aici manat de dorinta secreta de a relua, in felul meu, experiente religioase precum acelea ale povestilor lui Blaga ori Arghezi. Tinta mea nemarturisita era Poezia si socoteam, cu nu stiu cat temei ca insolita alegere imi va netezi, oarecum, drumul catre ea. Visam sa ma calugaresc, eventual si sa scriu Nu eram singurul in situatia aceasta ( dovada ca modelul intelectualului interbelic rezista inca in Transilvania vremurilor acelora ) si consecinta imediata a faptului a fost constituirea, chiar de la inceputul anului universitar a unui Cerc literar ( asa, cel putin ii spuneam eu, indragostit patimas de celalalt Cerc literar al Sibiului, cel de prin 43 46 ) iar Dumnezeu, caruia-i place, uneori, sa ne dea totul cu asupra de masura ( pentru a compensa cine stie ce alte neajunsuri? )- a facut ca, pe la sfarsitul toamnei, sa mi se implineasca unul dintre visele cele mai dragi: Acela de a-l cunoaste pe Ion Negoitescu, de a deveni discipolul acestuia. Imi voi permite, aici, o mica digresiune. Nu mi-am propus sa scriu despre mine insumi decat in masura in care modesta mea existenta poate sugera ceva din sinuozitatile devenirii intelectuale intr-o parte a lumii in care o astfel de devenire era privita, in genere, cu circumspectie. Dorinta mea este sa evoc, in primul rand, doua existente exemplare in ordinea culturala: Wolf ( von ) Aichelburg si Ion Negoitescu; doua modele de asumare, pana la capat, in profida riscurilor si a nefericirii, a conditiei de artist cinstit fata de el insusi, intr-o societate care numai de lipsa de compromisuri nu a dus lipsa. Am fost vreme de cativa ani, martorul uimit-fermecat al vietii aproape cotidiene a celor doi scriitori. Umanitatea lor deplina, tensionata, inevitabil, dar nu lipsita de seninatate in profida vremurilor as vrea sa o evoc. Li se vor alatura, de - a lungul paginilor urmatoare, si chipurile altor prieteni de demult - caci incercarea mea vizeaza si reconstituirea unei epoci, privite, fireste, dintr-o perspective subiectiva. Voi incepe prin a marturisi ca desi hotararea de a fi poet o luasem inca de pe la noua, zece ani, descoperirea Poeziei ca ntitte transcendenta, s-a produs mult mai tarziu, in urma lecturii Metamorfozelor poeziei si, mai ales, a Poeziei lui Eminescu. Anul aparitiei celor doua carti e, pare-mi-se, 1968 As putea verifica prefer sa ma las, insa, in voia ( si jocul ) memoriei. Citisem, copil, Cosbuc, Alecsandri, Iosif, Anghel, Poe, Bacovia, in primii ani de liceu lecturile mi s-au tot imbogatit, versificam cu harnicie si stupiditate, am reusit chiar sa-mi vad numele tiparit, sub o compunere oarecare, in Astra ( la coltul elevului ) dar intalnirea cea mare nu avusese inca loc. Aceasta s-a produs prin intermediul cartii lui Negoitescu. Pana atunci citisem, fireste, destul de mult Eminescu dar abia citindu-l pe Negoitescu marele poet mi s-a revoltat! Cei doi ani dupa aparitia uluitorului eseu ( pana la intalnitea de la Institutul Teologic, pe care am de gand sa o evoc ) au fost, pentru mine, ani de febrilitate intelectuala si am stat indiscutabil, sub semnul criticului pe care incepusem sa visez ca-l voi cunoaste candva. Aflasem despre Cercul literar, citeam in reviste, mai tot ce aparea sub semnaturile lui I. Negoitescu, N. Balota, C. Regman ( care tinea la Tomis o rubrica in care aparuse polemicul Doinas refuzat de critici ). Citeam zilnic poemele lui Radu Stanca si Doinas E usor de inteles, asadar, emotia care m-a coplesit, in acel sfarsit de toamna al anului 1970, la aflarea vestii ca Sibiul va fi vizitat de un grup de scriitori, dintre care unii isi vor lansa cartile proaspat aparute. Urmau sa vina I. Negoitescu, St. Aug. Doinas, N. Balota, G. Grigurcu, Al. Andritoiu, Eta Boeriu, Radu Enescu, C. Regman. Se aflau, in grup, si zeii mei! In ziua intalnirii - care urma sa aiba locloc seara o bomba exploda, pe la pranz, printre membrii cenaclului nostru: Doinas, Negoitescu si Andritoiu au acceptat sa vina la Institut, sa ne asculte poemele! Despre intalnirea propriu-zisa voi avea cuvinte putine. Odata oaspetii sositi si asezati la masa ce tinea loc de catedra intr-o sala oarecare - eu nu am mai avut ochi si urechi decat pentru El. Era, pentru mine, cea mai inalta ipostaza umana si odata atintita privirea asupra chipului sau - nu am mai putut-o desprinde. Ca putea fi suparatoare aceasta insistenta a mea ( mai tarziu mi-a marturisit ca intr-adevar fusese stanjenitoare ) intelegeam dar, oricat m-am silit, nu am putut urmari ce se petrece in sala. Colegii citeau, desigur, se stabilise sa prezinte fiecare un numar restrans de poezii, le auzeam cuvintele, oarecum dar toata fiinta mea, incordata, se indreptase catre El. Nu cred sa mai fi vazut vreodata, pana atunci, o fata atat de intens spiritualizata si vraja pe care am trait-o in clipele acelea s-a intors, cu si mai multa putere, parca, ori de cate ori m-am aflat in preajma lui. Inalta-I frunte ( caci coama care-I incadra chipul parea a fi la inceput, de ceva vreme, ase retrage spre crestet si nu trada cei cinzeci de ani pe care abia-i implinise ) era neteda si straniu senina, cum senina mi s-a parut si privirea, prezenta, desigur, in sala - tintind totusi, parca, un alt spatiu decat cel imediat! Asculta, fara nici o miscare a buzelor, fara nicio tresarire a muschilor faciali, abstras ( in aparenta? ) de neatins. Era un tip de concentrare intensa, pur launtrica, pe care am remarcat-o, in ani, pe foarte putine alte chipuri ( unul ar fi al ziaristului C. T. Poposcu ). * * *