Sunete Aprilie 2015

GRATUIT APRILIE 2015

www.sunetelive.ro

TAME IMPALA MADONNA GRIMES DEATH CAB FOR CUTIE

ROKOLE

CTIV10

ANIDosar despre

festivalul cu o decadă în

spate

ISSN 2392-9820

REDACTOR-ŞEFMihai Tiţa

[email protected]

COLABORATORIPaul Breazu

Cristi MărculescuFilip StandavidAndrei Bucureci

LAYOUT & DTP

Claudiu Oană[email protected]

Szabó Kinga - Noé[email protected]

DISTRIBUŢIEDan Budoi

[email protected]

VÂNZĂRISperanţa Velicu

[email protected]

PUBLISHERMarian Gîlea

[email protected]

CONTACTsunetelive.ro

facebook.com/[email protected]

Agendă muzicală proaspăt relaxată,

versatil necesară, care împacă zona alternativă

cu cea urbană, atentă la proiecte locale şi

conectată la importuri. Başca, Sunete se ambiţionează să

ajungă la oameni şi prin intermediul hârtiei.

Din 2003.

De ceva ani încoace, numărul exact depinzând de timing-ul fiecăruia dintre noi, luna aprilie înseamnă Rokolectiv. Cum iunie însemna B’estfest sau cum august a ajuns să

fie important datorită unui foarte proaspăt Summer Well. Aprilie ăsta marchează şi fix 10 ani de existenţă a unui festival de muzică electronică unic în piesajul nostru, care nu şi-a făcut vreodată lista de artişti în funcţie de „Câţi oameni crezi că vin?”. Poate tocmai de aceea, astăzi vin atât de mulţi. Că sunt mulţi. Dintre ei, Paul Breazu a fost încă de la început. Mai mult decât atât, e un apropiat al colectivului care a pornit totul. Foarte potrivit, aşadar, să îngrijească un dosar (14 pagini, mai puţin nu se putea!) despre Rokolectiv, în care aflăm mai multe de la organizatori, dar şi de la trei oameni, fiecare cu rolul său în peisaj. Plus o listă cu 9 momente esenţiale.Altfel? Mai puţine piese, mai multe albume şi promitem mai multe viitoare-articole despre fenomenele conexe muzicii, de la arte la tehnologie. Sunete încearcă şi trebuie să facă faţă unor vorbe pierdute în vreun comentariu pe Facebook, citite de la Mihnea Mihalache-Fiastru (caută-l la pagina 32): „Muzica e atât de multă, că nu mai ai timp de altceva”.

DE MIHAI TIŢA

5sunetelive.roaprilie 2015

FILTRU10+1 PIESE ESENŢIALE DE LAKELELA, LEGOWELT, GRIMES,

SHLOHMO, DEATH CAB FOR CUTIE ŞI AŞA MAI DEPARTE

ALESE DE MIHAI TIŢA


Pe a cincea piesă de pe Lonerism, Kevin Parker distorsionează cuvintele următoare, proiectate printr-o prismă multicoloră de orgi prăfuite şi pedale wah-wah: „But I just don’t know, How to feel right, A beautiful girl, Is wasting my life”. Despre singurătate (aproape glorificarea ei) a fost acel album, pus la cale alături de Dave Fridmann (Neon Indian, MGMT), ajuns rapid unul dintre cele mai lăudate ale ultimului deceniu – până acolo aş merge, da. Ce l-a făcut să nu fie o simplă pastişă a epocii distort-ului şaizecist? Nu pot spune exact.

Poate că tocmai digitalizarea de care spunea Parker, la un moment, comparând tobele lor cu ritmurile Daft Punk. Sau poate felul lejer şi deştept în care omul poza într-un „fumat” inocent. Revenind la influenţele din zona electronică, „Let It Happen” le duce mai departe. Poate fi chiar uşor confundată cu un side-project, iar orele petrecute în studio alături de Mark Ronson n-au trecut nici ele în van. Chiar şi chitara, spre ultimele două minute ale piesei (care durează aproape opt), e din altă lume. Una funk. Mark?

01 TameImpalaLet It Happen

Post-hipioţii australieni au scos prima bucată după trei ani de când Lonerism repornea discuţiile despre importanţa unor The Beatles sau Pink Floyd

BUCATA LUNII

FILTRU // 10+1 PIESE


Când Kelela Mizanekristos a scos Cut 4 Me acum doi ani, am zis că labelurile-surori Fade To Mind şi Night Slugs au cam atins vârfurile grime-ului şi dubstepului rafinat cu prefixul „post”. Nu neapărat din punct de vedere al producţiei, că sunt multe anterioare mai bune, dar EP-ul a avut meritul de-a fi penetrat în followerii unor Drake sau Kanye West, în acelaşi timp mulţumind puriştii genului, nehotărâţi, unii dintre ei, cu plăcerile unui RnB futurist, pe vocea sirop-de-tuse a doamnei. „A Message” e produsă prin 2012, cu Arca (omul care e pus osul la Vulnicura). Mai sunt alte cinci piese din perioada aia, şlefuite de-a lungul timpului, toate strânse pe un EP, Hallucinogen.

02 KelelaA Message

CELE MAI COOLTWEET-URI

„Just because you don’t know about it,

does not mean it is not happening.”

„Thank you everyone. For all your kissing and dancing and jumping and general removing

of clothes.”

Protoje

„Pizza dipped in vodka.”

Charli XCX

Florence Welch

03 Jose PadillaDay One

TĂTICUL COMPILAŢIILOR CAFÉ

DEL MAR SCOATE ANUL ĂSTA UN ALBUM

DUPĂ VREO CINŞPE ANI DE LÂNCEZIT LA

SOARE DUPĂ SET-URI LEJERE PRIN TOATĂ

LUMEA. AIA EXOTICĂ, ÎN MARE PARTE. DE PE

EL, AM PRIMIT SPRE ASCULTARE, LUNA TRECUTĂ, BUCATA ASTA, UN TUN DE

SPUMĂ ŞI CLOPOŢEI BALEARICI CUM

STĂ BINE ORICĂRUI COCKTAIL COLORAT.


04 Oscar Key SungPremonition

În 2010, omul nostru se aventura într-un lo-fi minimalist alături de un bun prieten. Oscar + Martin era numele duo-ului şi făcea parte din portofoliul labelului australian Two Bright Likes, pe care merită să arunci un ochi. Peste ceva timp, a primit o ofertă de nerefuzat să producă albumul colaborării dintre Ghostpoet şi MeLo-X. Pas mare, da. A urmat un prim EP solo, Holograms, departe de trecutul său. Avant RnB, pe voce luxoasă, claro de sexy, cum se făcea demult. Şi continuă. Bucata asta va face parte de pe Altruism, EP care iese luna asta.



„If Jay would only take me as his second wife, then I’d score an invitation to visit

Obama.”

Madonna

Când tocmai credeam că am pierdut-o pe rârâita canadiană, iată că se întoarce la fata dulce şi naivă pe care o ştim de pe Visions. Bucata asta e chiar una de-acum doi ani, un demo care n-a mai apucat să intre pe un album aruncat la gunoi după „Go” (scrisă iniţial pentru Rihanna). La calitate tehnică îndoielnică (zice ea, da’ nu prea contează), dar de mare calitate indie-pop (cu un posibil sample de la Darude sau Alice Deejay? Lol). Iar acum, aşteptăm.

Undeva între chillwave şi RnB, EP-ul de anul trecut scos de trioul israelian dovedea că n-ai nevoie de Los Angeles ca să înţelegi aluziile apusului sau pielea de găină de sub palmieri. Pe 6 aprilie, băieţii mai scot unul, Modern West (hm, posibilă ironie, dar nu putem spune asta încă). De pe el am ascultat „Recollections”, cu accent pe nişte percuţii lemnoase şi voce desfigurată.

05 Grimes

REALiTi

06 Garden CityMovementRecollections


Deşi Henry Laufer produce încă de prin 2009 beaturi hip-hop subacvatice (ia descurc-o pe asta, Bonobo), are numa’ două albume mari şi late. Primul, scos în 2011, al doilea, Dark Red, vine anul ăsta. Promovat cu două video-single-uri, unul mai noise decât celălalt, promite a fi o experienţă mult mai psihedelică.

Rafa Caivano şi Lisandro Sona, doi argentinienii propăvăduitori de electro-cumbia, care au trecut şi pe la Bucureşti, ne-au dat gratuit o bucată care marchează vreo nouă ani de existenţă. La 10 ani poate că ne vor da un album întreg, mai ştii? „Woranait” e la fel de intrigantă şi piperată cu boia de ardei iute ca şi producţiile anterioare, doar că ceva mai aglomerată în instrumente „adevărate”.

07 ShlohmoBuried

08 FrikstailersWoranait



Canadianul care a trecut şi pe la Bucureşti, neaşteptat pentru mulţi dintre noi (cam aşa a fost şi cu Jessie Ware acum câţiva ani, îţi mai aduci aminte?), are single proaspăt. Unul nemaiauzit, chiar, pentru că nu-i de pe Joyland. Mişc spasmodic din corp pe înc-o pastişă pop, de

data asta una evidentă la Paul van Dyk şi a lui „Let Go”, reinterpretată în cheie synth-pop, cu un praf de zahăr eurodance peste refren cât să vină mişcările alea naive. Hm, stai, frăţior, că acum chiar vreau să reascult aia lu’ van Dyk. E şi mai bună, parcă.

10+1 TR/STSlug

09LegoweltEvaporate With Me 2

InfinityOLANDEZUL CARE

PUNE DE PESTE 15 ANI NOSTALGIE SINTETICĂ ÎN DEEP HOUSE-UL PE STIL

CHICAGO ARE PATRU PIESE PROASPETE, CARE

VOR FACE PARTE DE PE EP-UL ANACONDA

FLOW, PROGRAMAT DE LANSARE PE 6 ALE LUNII

CURENTE.

Albumul, cel de-al nouălea, poartă numele Kintsugi, iar asta e a patra piesă pe care-o auzim de-acolo, poate şi cea mai reuşită, fiindcă insistă pe tonuri prietenoase, nostalgice, şi aduce şi un plus la compoziţie, prin îndrăzneţ, pentru ei, de mult drum machine şi sintetizator. Foarte plăcută şi fix reascultabilă.

10 Death Cab For Cutie Little Wanderer

Irina BucescuAflăm despre tipa cu mai mult decât vocea din

proaspăta trupă Temple Invisible că e şi o fire curajoasă, indiferent că vorbim despre săritul cu parapanta sau…

consumul de alcool în primul an de şcoală

CASCĂ URECHEA

Ce-ai face acum, în loc să răspunzi la întrebările astea?M-aş plimba prin Nepal sau aş face baie în Pacific.

Când a fost ultima dată când ai făcut ceva pentru prima dată?Miercurea asta am fost pentru prima dată în Belgia.

Care a fost cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut?Parapantă, în Vama Veche, la 600 de metri deasupra mării.

Te-ai îmbrăcat vreodată în bărbat?Da. De la Coco Chanel încoace, toate ne îmbrăcăm în bărbat.

Ce desene animate îţi plăceau când erai mică?Mă uitam pe VHS-uri la toate desenele Disney. Jungle Book, Mowgli, Baloo, Akela şi „I wanna be like you-u- u”.

Cu cine aveai postere în cameră?N-am avut postere.

Ai un tic verbal?Verbal, nu, de care să fiu conştientă. Dar am altele.

În ce maşină ţi-ar plăcea să străbaţi ţările nordice?Într-un Mercedes V250.

Te pricepi să tai ceapă ca la Master Chef?

N-am ajuns la acel nivel, dar mă descurc.

Ai vânat vreodată?Nu, şi nici nu susţin acest gen de activitate.

Ceafă sau cotlet?Nici, nici. Cu excepţia peştelui, nu mănânc carne.

Cu ce animal n-ai vrea să dai vreodată nas în nas?Cu o hienă.

Ţi se pare jenant romantismul?Absolut deloc. Tot ce e facut cu moderaţie e binevenit.

Cum te-ai îmbătat prima dată?La 7 ani, am băut un pahar cu bere şi-am căzut lată în pat. După vreo trei minute, s-a prăbuşit un şifonier imens, lângă mine. Toata familia a sărit ca arsă, au venit toţi în cameră şi m-au găsit exact cum m-au lăsat: dormind, nestingherită.

Care-i cea mai naşpa sau ciudată chestie pe care ai mâncat-o?Au fost mai multe, în anumite etape, ca de exemplu brânza Roquefort, care acum e brânza mea preferată. Sau melcii, despre care nu credeam că pot deveni preparate atât de fine şi complexe. Însă ar fi ceva ce încă nu pot procesa mental: stridiile.

Ai putea spune despre tine că eşti o tipă curajoasă?Spun.

Trei lucruri pe care-ar trebui să ştie să le facă orice femeie.Să se împace cu ea însăşi. Restul vine de la sine.

Ai dansat vreodată pe „Gangnam Style”?Da...

Dă-mi o melodie care intră-n categoria „guilty pleasure”.„All I Want for Christmas Is You”.

Cât de scump e prea scump?Prea scump e ceva ce mă face să vreau să umplu un gol interior cu un lucru fizic.

Care-i emisiunea ta preferată de la TV?Saturday Night Live.

La ce te gândeşti noaptea-n pat?Am un ritm circadian sănătos, deci nu mă posedă niciun gând noaptea-n pat. Însă am o predilecţie în a vizualiza cosmosuri de toate felurile.

Cum te-ai descrie dimineaţa?Cu cortexul relaxat şi la capacitate maximă.

Cât te costă chiria?Mai mult decât îmi pot permite şi mai puţin decât face.



S-A NĂSCUT PE 8 MARTIE 1988, LA IAŞI. ÎI PLAC SPIRITUL CREATIV, MEDITAŢIA ŞI LOCURILE NECUNOSCUTE.

FILTRU // ALBUM

Cum?Chităreală melodioasă

în cea mai mare parte şi abrazivă când te-aştepţi mai puţin,versuri livresc-impenetrabile (aici ai parte, între altele, de coioţi care „merg pe vârfuri în zăpada dintr-un parc naţional” şi de un romancier care crede că toate femeile sunt curve). Interludii absurde („God is an indian and you’re an asshole”), zdrăngăneală dansabilă („The Ground Walks, With Time in a Box”), minişocuri electro („Pistol” – cineva a ascultat Liars anul trecut!). Și-o voce foarte distinctă (Isaac Brock), ezitând mereu între şoaptă, mormăit amical şi răcnet.

Pentru cine?Pentru cei gata convertiţi

(albumul aduce mult cu This is a long drive... şi cu capodopera lor, The Moon & Antarctica) şi pentru trecătorii curioşi, dar dornici să investigheze – albumul e un soi de „best of”, dar numai cu bucăţi noi.

Mickey Mouse era luat de multCe? Rock alternativ/indie, din 1993 încoace. Trupă-cult, pe care o ştie cine trebuie (cam ca Yo La Tengo) şi căreia, din când în când, îi mai scapă câte un semi-hit

DE FILIP STANDAVID

Download?Eu aş zice să-l iei pe

tot, dar are aproape o oră. „Lampshades on Fire”, „Coyotes”, „Pups to Dust”. Și „The Best Room”. Și „Of Course We Know”. Știi ce? Ia ascultă-l tu pe tot şi mai vorbim după!

Modest MouseStrangers to Ourselves

Epic Records17 martie


FILTRU // ALBUM


În anul 2015, Madonna priveşte înapoicu mândrie

DE PAUL BREAZU

Sexy şi rea

Dacă legenda spune că Lady Madonna are

capacitatea de a vampiriza instant orice microgen muzical pe cale să explodeze în atmosfera pop, pe Rebel Heart, cel mai nou album al ei, lucrurile stau un pic altfel. De altfel, nici anteriorul LP, MDNA, n-a jucat prea bine cartea avangardei pop-ului electronic, ascunzându-se în spatele unor producţii manieriste, ieşite din studiourile lui Martin Solveig şi ale fraţilor Benassi, în care bombastica reuşea să înghită pe nemestecate inteligenţa. Bătrânul vrăjitor William Orbit se vedea nevoit să scoată în 2012 castanele din foc, făcându-i cu ochiul chiar acelui nemuritor Ray of Light pe care-l inventase cu 14 ani înainte.

În 2015, la fel ca pe albumul anterior, Madge face echilibristică între propriul ei bestiar acustic optzecisto-nouăzecist – synth-uri alt-country, S.E.X., ambiental, gimnastică sado-maso, introspecţie, texte îndoielnice, tabuuri, disco etc. – şi stilistica invazivă a EDM-ul contemporan. Deschis de un lead single neinspirat, „Living for Love”, produs de Diplo, Rebel Heart performează coerent atunci când ambiţiile blondei se întâlnesc nas în nas cu propria vulnerabilitate.

MadonnaRebel Heart

Interscope6 martie


FILTRU // ALBUME

Mai degrabă spoken word decât hip-hop britanic, Ghospoet face de fiecare dată albume concept. Dacă debutantul Peanut Butter Blues and Melancholy Jam a fost metoda sa de a spune „Hello” lumii întregi, discul cu numărul doi, Some Say I So I Say Light, venit după finish-ul unei relaţii amoroase, a fost un fel de „Adio”. Simplist vorbind, conceptul care oferă unitate cântecelor de pe noul disc e renaşterea. Unul relativ melancolic, cu trimiteri către indie, jazz, post-pop şi electronica şi cu trei colaborări respectabile: Paul Smith de la Maximo Park, cântăreaţa de jazz alternativ Melanie De Biasio şi Lucy Rose.

Londonezul Obaro Ejimiwe şi-a pus un crop din propria biopsie pe coperta celui de-al treilea album. Care nu se rezumă doar la atât

DE ANDREI BUCURECI

Filosofii de viaţă, răguşite

Am avut marea bucurie să-l văd performând live pe scena Street Delivery, chiar în 2011, când abia apăruse în peisajul, să-i zicem, hip-hop, etichetă pe care a denigrat-o cu fiecare ocazie. Poliţia Capitalei nu a fost deloc „impresionată” şi nu i-a permis să mai cânte cinci minute amărâte peste programul de linişte din

zonă. Genul ăsta de stângăcii sau nepotriveli au rămas valabile până astăzi, atunci când vorbim despre el. Nehotărât între extaz şi agonie, ambiţios din punct de vedere al construcţiei sonore (a avut „tupeul” să spună, la un moment dat, că ăsta e „un album de chitări”), Ghostpoet tre’ luat pe bucăţi. Pe de-a întregul, te sparge.

GhostpoetShedding Skin

PIAS Recordings17 martie



EVENTSALESE DE MIHAI TIŢA

Kendrick Jeru Davis scotea primul său album într-un 1994 destul de aglomerat. Printre altele, şi cu debuturile unor Saafir, Nas, Warren G sau Outkast. Din gaşca lui Gang Starr, privilegiat să-l aibă la producţie de DJ Premier, Jeru şi al său The Sun Rises In the East reprezintă un punct de reper în hip-hopul pe stil educaţionalo-profetic. Au urmat şi altele, cel mai recent dintre ele, The Hammer, scos anul trecut, fiind motivul principal pentru care ajunge-n ţărişoară. Alături de The Beatnuts. În deschidere, Tecko Starr şi Dragonu aka 47.

CINE: Jeru the DamajaUNDE: ColectivCÂND: 18 aprilieDE CE? Ritm, învăţături şi

cuvinte murdare


EVENTS

Dac-ar fi să vorbim pe bune despre David Eugene Edwards nu ne-ar ajunge juma’ de revistă. Cam atât de importantă e, pe luna asta, venirea psy-folkistului care a început cu 16 Horsepower şi a continuat cu ceea ce astăzi numim Wovenhand, un proiect care aduce la Bucureşti, în mare, albumul de anul trecut, Refractory Obdurate, pe care n-ai cum să nu-l asculţi de câteva ori într-o viaţă. Pentru că dacă nu credem în Dumnezeu, la domnul Edwards ne putem închina pentru nişte zeci de minute. În Silver Church, chiar!

Acum câţiva ani, Adam Darski câştiga un meci cu leucemia, dar pierdea o relaţie amoroasă cu popstarul Doda. După ce s-au liniştit apele, a băgat trupa-n studio, iar anul trecut a ieşit The Satanist, motivul principal pentru care îi revedem în patrie. Nu că merită, aş zice că-i esenţial. Ceva s-a schimbat.

CINE: WovenhandUNDE: The Silver ChurchCÂND: 26 aprilieDE CE? Că ţi-a plăcut True

Detective

CINE: BehemothUNDE: ColectivCÂND: 21 aprilieDE CE? Altădată nu cred

că-i mai prinzi


Poate cel mai intrigant proiect românesc al ultimilor (mulţi?) ani, în grupă cu explorările în proto-manelism ale colectivului Future Nuggets sau colajele pop gândite de Cocalar Cosmos, băieţii din Timişoara aduc pe scenă elementul apă, după ce albumul Împământenit, scos anul trecut, explora drone, post-metal şi saxofon (mlazz în loc de jazz, spun ei) la firul ierbii, prin unghiul mistico-folkist al patriei. De neratat. (Foto: Sebastian Tătaru)

Patru japonezi care au început în 1999 prin a combina My Bloody Valentine şi Sonic Youth, cum Takaakira Goto spunea într-un interviu, au rafinat ulterior treaba. Noise-ul a fost redus din intensitate, preferând solo-uri lungi sau violoncel. De aceea, în concertul de la Bucureşti vin însoţiţi de Alison Chesley, aka Helen Money, care a mai colaborat şi cu Antrax sau Broken Social Scene. Chiar dacă ţi se pot părea prea melodramatici, merită ajuns la concert, unde cel mai probabil că vor avea şi altceva de spus.

CINE: Exit OzUNDE: ControlCÂND: 9 aprilieDE CE? Psihedelism şi analiză

pe context

CINE: MonoUNDE: ControlCÂND: 17 aprilieDE CE? Post-rock

şi-un mojito


ROKOLE

CTIV10

S-a născut în 2006, într-un moment în care viaţa culturală a Bucureştiului începea să dea

Parisul pe Berlin. A crescut de la an la an, fără să vrea să devină mai mare. Între 23 şi 26 aprilie 2015, Rokolectiv Festival bifează cea de-a 10-a ediţie dintr-o istorie

aventuroasă şi provocatoare, care a adus în capitala României peste

250 de artişti esenţiali în lumea muzicii electronice.

DE PAUL BREAZU


Mihaela Vasile şi Cosmin Ţapu sunt oamenii din spatele festivalului Rokolectiv. De data asta i-am scos în faţă şi i-am obligat să vorbească. Între ei.

MV: Cum am început?CȚ: În 2006 era mult entuziasm şi multă lipsă de experienţă. Prima ediţie a fost un experiment cu concerte şi set-uri de seară, nu neapărat „de club”. Încă de atunci se simţea un fel de efervescenţă în zona artsy. Ieşirea din tranziţie îşi spunea cuvântul. Trăiam în pre-Facebook, făceam flyere, veştile se răspândeau offline. Tocmai am revăzut Myspace-ul nostru de atunci! Cam pueril… De la această primă ediţie, publicul ne-a pus eticheta de „experimental”. Între timp, cuvântul ăsta a dobândit semnificaţii de genre şi încă e folosit prost. Nu prea ne place, mai ales că Rokolectiv e un festival eterogen, cu muzică „în context”.

MV: Da, erau alte timpuri. Nu exista cu adevărat un context pentru festival. Cu excepţia câtorva site-uri, acoperirea în media era un dezastru. Media, mai ales cea mainstream, oscila între trunchierea comunicatelor de presă şi formulări precum „festivalul de rock şi arte conexe Rokolectiv” sau „propăşirea minimal-ului pe tărâmuri mioritice”. Dar, deşi vremurile s-au schimbat, nu există nici azi un context real pentru promovare. În lipsa unei prese de specialitate, a unor platforme dedicate, a unor radiouri, fie ele şi

online, suntem limitaţi să ne axăm pe reţelele sociale, mai precis pe Facebook. Impactul post-festival e o altă problemă. În 10 ani cred că am avut maximum cinci-şase review-uri pertinente. Ar fi ceva să se scrie mai mult şi mai bine despre muzică în general, nu doar despre Rokolectiv.

CŢ: Cum se face festivalul ăsta?MV: Se face cu un fin şi uneori obositor joc de glezne. N-o să vorbim despre lipsa fondurilor publice şi de faptul că, în cazul nostru (dar şi al altora), s-a ajuns ca locul statului să fie jucat de corporaţii. În cazul nostru, burn, cu care avem un parteneriat de lungă durată. Rokolectiv e un festival cu un interval de timp limitat, patru zile, şi cu un line-up asemenea, în medie cam patru-cinci act-uri pe seară. Iar selecţia

finală nu coincide mereu cu wishlist-ul. Dacă faci un festival nu înseamnă musai că aduci ce vrei. Selecţia se face în funcţie de ce îţi permiţi, în funcţie de ce ambasade şi centre culturale sunt mai „săritoare” şi în funcţie de ce artişti sunt disponibili chiar la data respectivă. Asta pentru cei care ne întreabă mereu: „De ce nu îl aduceţi pe…?”. În plus, Rokolectiv ţine cont şi de

PRIMA EDIŢIE A FOST UN EXPERIMENT CU CONCERTE ŞI SET-URI DE SEARĂ, NU NEAPĂRAT „DE CLUB”.


public şi de cum funcţionează lineup-ul la faţa locului. Ne interesează să păstrăm un standard artistic, dar să funcţioneze şi în practică, să ne păstrăm publicul constant ca număr, dar şi flexibil ca vârstă şi tip.

MV: Mărimea contează?CȚ: Festivalurile cu conţinut axat pe muzică electronică proliferează în Europa. Sunt din ce în ce mai mari, au din ce în ce mai mulţi headlineri (de obicei aceiaşi), sunt din ce în ce mai la munte şi la mare. Fenomenul e pus atât pe seama „supraprofesionalizarii” – artiştii nu mai decid singuri; alegerea e mai degrabă a management-ului, agenţiei de booking sau agenţiei de PR –, cât şi pe seama schimbării de paradigmă de la producător la performer. Dacă nu mai vinzi muzică, trebuie să câştigi din live-uri. Dictatura headlinerilor e cumva un efect colateral. Ei nu sunt mereu cei mai interesanţi artişti, ci cei care au în spate o agenţie cât mai cunoscută şi o maşinărie de produs hype cât mai eficientă. Nu ne-am dorit niciodată să „creştem”, să fim un festival cu multe scene şi lineup-uri pline de nume mari. Când depăşeşti o mie de oameni pe zi devine neinteresant, se pierde vibe-ul şi conexiunea public-artişti-staff. Multe dintre act-urile invitate nici nu ar funcţiona pentru audienţe foarte largi. Din păcate, sunt multe cazuri de artişti care au ceva de spus sau apar cu un sound proaspăt, dar după un an, doi de atenţie au tendinţa să make it big, cu performance-uri adaptate pentru zeci de mii de oameni. Efectele sunt de multe ori ridicole. Încercăm să-i prindem înainte ca numele lor să explodeze şi presiunea festivalurilor mari să-şi spună cuvântul. Surprinzător, după 10 ani încă ne place ce facem. Ceea ce are evident legătură şi cu mărimea. Deci, da, contează!


MV: La multe ediţii ajungeam în punctul în care lineup-ul era aproape exclusiv masculin. Anul ăsta parcă e puţin mai bine, nu?CȚ: Am încercat să avem o reprezentare cât mai bună a celor două sexe, dar, aşa e!, nu am reuşit asta tot timpul, fie din pură conjunctură, fie din cauza altor contexte specifice. Anul ăsta, însă, avem patru act-uri feminine, foarte diverse ca stil: Gazelle Twin, Lena Wilikens, Aisha Devi şi nou-venita în label-ul Comeme, Borusiade. Erau cinci în total, doar că Fatima Al Qadiri a anulat, „din motive personale”. Se pare că pentru unii „periferia” e bună doar ca sursă de inspiraţie sau când e în avantajul stardome-ului şi al calculelor de PR. Sunt puţine producătoare, pentru că lumea muzicii electronice e foarte macho, rolul fetelor a fost decenii întregi limitat la acela de vocaliste. În Bucureşti, norma e poate şi mai machistă, misogină, homofobă şi chiar rasistă.

MV: Chiar a murit rave-ul?CȚ: De ceva vreme, mulţi au declarat moartea rave-ului ca statement pentru o pseudo-revoluţie muzicală. Nu cred că rave-ul a murit, cel puţin nu în Bucureşti. Cred că unii dintre noi au îmbătrânit. Aici problema e mai degrabă legată de faptul că nu există contextul propice. Noi nu am renunţat la rave, l-am împins doar mai spre dimineaţă în formatul festivalului. Noaptea e compusă mereu din două părţi, cu beat-uri întortocheate şi act-uri mai performative la început, iar după ora două ne-am orientat

către limitările impuse de dancefloor, dar cu artişti care încă reuşesc să împrospăteze muzica techno sau house.

MV: Întrebarea e alta… a murit sound-ul white? Sau, altfel spus, asistăm la un declin al genurilor electronice produse în Europa, din punctul de vedere al capacităţii lor de a se reinventa? După 10 ani în care am adus peste 250 de artişti, parcă e din ce în ce mai greu să găseşti nume fresh din Europa. CȚ: Nu e neapărat un declin, e un efect colateral al suprasaturării, de când cu democratizarea mijloacelor. Ți se pare că sună toate la fel, dar nu e musai aşa. Iar influenţe „exotice” au existat dintotdeauna în muzică. Doar că acum publicul a devenit din ce în ce mai interesat de „autenticitate”, iar „periferiile” reuşesc să livreze la „centru” noutate, dar nu în sensul de world music, ci chiar de sound electronic actual. E cazul scenei din Lisabona, coagulate de label-ul Principe Discos, de la care l-am invitat anul ăsta pe angolezul DJ Maboku, sau al ZZK Records din Argentina, sau al revoluţiei muzicale din Egipt, de unde vin Islam Chipsy şi E.E.K (de urmărit şi filmul Electro Chaabi, care va fi proiectat anul ăsta la festival). După 50 de ani de hegemonie a genurilor derivate din Kraftwerk, muzică concretă, experimente de tipul BBC Radio Workshop şi aşa mai departe, e timpul ca Vestul să-şi deschidă găoacea pe bune, nu doar să se „inspire”.

CŢ: Care e balanţa între retromanie versus now în programul Rokolectiv?MV: Evident, Rokolectiv e mai mult un festival axat pe nume ale momentului, dar a fost o onoare de fiecare dată când am putut să invităm şi clasici, precum Jean-Jacques Perrey, Rodion G.A., Adrian Enescu,

Jaki Liebezeit etc.CȚ: Cât despre opoziţia asta dintre retromanie, fetişul vinilului, obsesia analogului versus noile producţii/proiecte influenţate de era post-internet, cu o mai mare aplecare spre estetică şi concept, se pare că ea e în dezbatere continuă. Mulţi sunt de părere că producţia analogă a fost înlocuită de un fel de decadenţă digitală. Guys, e OK să apeşi doar pe un buton, e OK să trimiţi pe altcineva la gig în locul tău, e OK să nu dai 1.000 de euro pe lună pe viniluri, pentru că nu-i ai. În acelaşi timp, nu cred că e o schismă totală între cele două. Acum vedem şi o mică migraţie dinspre vizual spre muzică, cu multă estetică şi concept. Unele proiecte reuşesc, multe nu prea. Poate părea anacronic, dar cred că muzica actuală încă mai face apel la primitivismul percepţiei şi emoţiei.

MV: Un moment simpatic din ăştia 10 ani? CȚ: La ediţia din 2008 de la Session, ziua, la proba de sunet, celor de la Underground Resistance li s-a făcut foame. Am trimis-o pe Mădălina, colega noastră, să ia ceva pentru ei şi s-a întors cu vreo cinci kilograme de banane. Atât! Banane! Dar cred că analogia banane-rasism s-a declanşat doar în capul meu. MV: Și în al meu. Încă un moment cu UR. Dar unul romantic. Mike Banks era descris ca un rechin scump la vorbă şi la vedere. De altfel, fuseserăm avertizaţi în rider-ul tehnic că la sfârşitul concertului e foarte important ca el să aibă acces direct în backstage, să nu interacţioneze cu nimeni. La jumătate de oră după concert stăteam cu Mike Banks pe bordura din faţa Complexului Cotroceni, ca la seminţe, vorbind despre viaţă. Mi s-a părut un tătic blând, cu codiţe împletite. Mi-a zis că i se pare că Bucureştiul seamănă cu Detroit.

DACĂ FACI UN FESTIVAL NU ÎNSEAMNĂ MUSAI CĂ ADUCI CE VREI.


CE ZICE BURN?Două întrebări esenţiale pentru Lavinia Văduva, music community coordinator @ burn

De când a început, mai exact, colaborarea cu Rokolectiv, şi care au fost reperele comune dintre festival şi burn?Se întâmpla pe la jumătatea decadei Rokolectiv, prin 2011, pe fondul unui trend în care experienţele muzicale începuseră să dea o altă formă culturii şi practicilor locale. Festivalul se poziţionase timid, însă curajos, într-un context geografic-sonor, publicul era deja liberalizat, poate chiar tot mai „demanding” în ce se definise ca fiind standard şi sete de nou. burn li s-a alăturat într-un moment favorabil, venind dintr-o potrivire firească, un fel de crez comun al celor care inovează prin mijloace creative, pe un filon muzical preferat.

Care au fost provocările pe care le-aţi întâlnit în promovare şi aclimatizarea la o scenă relativ restrânsă?Provocarea relevanţei – să spunem povestea Rokolectiv într-un limbaj universal. Lucru pe care l-am împlinit cu fiecare ediţie prin realizarea documentarelor video care oferă ceva din flavour-ul special al festivalului, deschizând, an de an, un dialog cu artiştii prezenţi şi diminuând, astfel, aura „inaccesibilului” care învăluie, uneori, Rokolectiv.


euDE MIHNEA MIHALACHE-FIASTRU

Îmi aplec privirea şi îmi place cum m-am încălţat. Vreau să ies

din mine şi nu, în acelaşi timp. E un eu care a plecat, merge înaintea mea şi căruia nu-i mai e frică şi un altul care vrea să rămână ghemuit undeva în abisul dintre coastele mele şi care are grijă ca ăluia din faţă să nu i se întâmple ceva rău. Eu din faţa mea fuge de mine şi amândoi fugim de un voal care cade fără zgomot în urma paşilor noştri şi care nu ne va prinde niciodată.Trec pragul şi intru în cortul de pe terasa muzeului. Sute

de corpuri se agită în jurul meu, pe unele dintre ele le (re)cunosc, pe altele le voi cunoaşte, după unele îmi va părea rău, după altele, nu. Simt cum eu care merge în faţă mă prinde de mână în întuneric şi vrea să mă tragă după el, cu oamenii. Are o mână caldă, raza de lumină roşie care-mi luminează faţa, de undeva de sus din stânga, de deasupra artiştilor. Îl trag cu putere în spate şi îl bag la loc în mine ca să trecem împreună prin Rokolectiv.

Îmi mişc umărul stâng din claviculă şi cu el intru printre

toţi ăştia veniţi la petrecere. Le întrerup dansurile şi momentele şi le cer scuze cu zâmbetul generic al unei figuri absorbite de sine. Se uită la mine enervaţi, deranjaţi, îndrăgostiţi, euforici, bucuroşi sau surprinşi şi dau la schimb o grimasă indiferentă emoţiilor lor. Întind mâna şi mişc într-o parte bucata din plastic cu care se termină cortul. Sunt pe „balcon”, pe Casa Poporului, deasupra mea e noaptea şi, în faţă, sud-vestul oraşului în care am trăit toată viaţa. Inspir adânc şi îmi conectez gândurile cu corpul. Din mine iese din nou eu, doar că, de data asta nu mai e în faţa mea, ci în spate. Mă prinde de mână şi mă trage, nerăbdător, înapoi în cort.

ROKOLECTIV. MOMENTUL GOLD

Habar n-am, nu-mi aduc aminte nimic memorabil, ceea ce cred că spune ceva şi despre Rokolectiv, şi despre mine, în egală măsură. Dar, cu toate astea, am fost la multe ediţii, social, să mă învârt cu oameni, să mai vorbesc, să mai aflu, mi-a plăcut, a fost ca în spatele blocului, doar că nu ieşeam la joacă cu mingea, ci cu inele pe degete şi lanţuri de gât.


Scurtele memorii ale Tipului cu Guest Listu’

DE JULIEN BRITNIC

Hello back, s-ar putea să-ţi aduci aminte de mine ca prin ceaţă, acea

ceaţă pixelată care îi învăluie într-o pseudo-uitare pe toţi funcţionarii de la poştă, IT-iştii sau curierii cu care ai interacţionat vreodată. Am fost Tipul cu Guest List-ul la mai multe ediţii Rokolectiv şi, spre deosebire de tine, îmi aduc foarte bine aminte cine eşti. Eşti uşor-nedumeritul care m-ai întrebat ce fel de rock cântă trupele dintr-un festival numit, atât de

„in your face”, Rokolectiv. Eşti cameoleonul care

s-a pretins a fi din partea tuturor institutelor culturale din Bucureşti (inclusiv Liga Arabă). Eşti „prietenul bun” al unui duo de DJ-i care are de susţinut un set în seara asta, dar — ce lapsus teribil! — nu ştii prea bine cum îi cheamă. Eşti apariţia cu tocuri de 10 centimetri care nu ştie că trebuie să urce sisific scările celor patru etaje ale MNAC-ului până la paradisul promis. Eşti connoisseur-a Wiki care ştie albumele şi proiectele solo ale tuturor artiştilor din line-up, în speranţa obţinerii unui free entry. Eşti grupul

compact de party bros care mă întreabă fornăind cum sunt fetele de pe dancefloor-ul de sus, de pe terasă. Eşti hipsterul perfect de laborator care a parcurs toate ediţiile Rokolectiv şi plăteşte întotdeauna biletul. Eşti artistul copleşit de situaţia de a performa pe spinarea Godzillei lui Ceauşescu. Sunt eu, din fericire pentru tine, nicio asemănare cu vikingul techno responsabil cu face control-ul la Berghain.


Momentul ludic-rave interactiv al „şamanului de Burger King” Dan Deacon, un remix ironic al pogo-ului concertelor hardcore clasice: într-una dintre sălile mari ale MNAC-ului, în ambianţa noise-dansantă tipică lui, Deacon a provocat un clash fizic între mai mulţi membri ai audienţei, confruntare care nu s-a lăsat cu vânătăi, ci cu LOL-uri isterice.


Omul cu cameraDE TOM WILSON

Zece ani? Pe bune? Poate nu sunt chiar singura persoană căreia

nu-i vine să creadă că a trecut atâta timp de atunci. Încep: în tot timpul ăsta, Rokolectiv a reuşit să aducă la Bucureşti artişti din prima ligă, precum Matias Aguayo, Underground Resistance, Jimmy Edgar. Mai sunt şi alţii. Mihaela (n.r – Mihaela Vasile) şi Cosmin (n.r. – Cosmin Țapu) au un fler ieşit din comun, aducând la festival muzicieni care imediat după ce pleacă din Bucureşti devin absurd de faimoşi (Disclosure e doar un nume

dintr-o lungă listă).În fine, pentru mine

Rokolectiv nu înseamnă asta, ci altceva. Vorbesc aici despre descoperiri stranii, despre oameni despre care habar n-aveam că pot exista: artişti dubioşi ţopăind şi ţipând pe ringul de dans, travestiţi în pisici. Totuşi, chestiile de care m-am bucurat cel mai tare n-au presupus mâini ridicate în aer la 5 dimineaţa, la auzul trucurilor vreunui DJ, sau bătăi cu pumnul în piept la auzul vreunui riff crocant de sintetizator. Nu, eu m-am bucurat de muncă la

Rokolectiv! Să filmez documentarele

a trei ediţii de festival a presupus să transpir un pic, dar şi să văd fiecare performance, să rămân până la sfârşit, noapte de noapte. Poate că altfel n-aş fi făcut-o, cine ştie?! Poţi să mă numeşti stahanovist, dar să ştii că parte din plăcere la Rokolectiv e chiar munca. Există oameni în staff-ul festivalului pe care nu-i văd în celelalte zile ale anului şi care-şi fac apariţia în fiecare lună aprilie. Ce e minunat la Rokolectiv e că un grup de oameni mişto se adună timp de câteva zile pentru a face lucrurile să funcţioneze. Și o fac. Ne auzim peste zece ani. Dacă Rokolectiv-ul n-o să fie aici şi la următoarea întâlnire, Bucureştiul va deveni un oraş mai sărac.


Implică o întâlnire cu un vechi prieten: Sean Canty, parte a duo-ului Demdike Stare. Cu Sean am copilărit într-un orăşel din East Lancashire. Am băut o bere, am vorbit despre trecut, despre vechi cunoştinţe, despre straniul mod în care universul aduce oamenii împreună. De fapt, cred că ăsta e cel mai bun lucru pe care îl face Rokolectiv.


ROKOLECTIVFESTIVAL ÎN CADRE ISTORICE

Am fost acolo. În toți cei nouă ani de până acum. Am auzit.Am văzut. Am ratat câteva chestii. Am uitat. Am ținut minte.

În acel îndepărtat an, în care NASA reuşea să aducă în laboratoarele sale prima punguţă de praf de pe o cometă, Bucureştiul privea

şi el cu încredere spre viitor. Din acest motiv, patru fete şi-un băiat – o să le scriu numele aici, într-o ordine pur întâmplătoare: Mădălina Oltean, Mihaela Vasile, Despina Bădescu, Oana Livadariu, Cosmin Țapu – inventau ceea ce istoria va indexa ca fiind primul „festival de muzică electronică şi arte vizuale conexe” din Bucureşti. Rokolectiv pe numele lui, foarte noul festival îşi făcea cuib în noul Muzeu de Artă Contemporană al României, inaugurat cu doi ani înainte într-o aripă a înfricoşătoarei Case a Poporului de către înfricoşătorul Adrian Năstase, la doi paşi de ceea ce va deveni înfricoşătoarea Catedrală a Mântuirii Neamului. De atunci, MNAC-ul a rămas strâns lipit de memoria publicului, devenind locul prin care au trecut nume importante ale scenei de muzică electronică şi pe interminabilele scări ale căruia a urcat o audienţă din ce în ce mai bine îmbrăcată.

PE-AL 10-LEA ÎL FOTOGRAFIEM ANUL ĂSTA

2006 Prima vizită oficială a Rokolectiv la MNAC


Ediţia punk a Rokolectivului s-a întâmplat în 2007, când primele două zile de festival au evadat de pe marmura

răcoroasă a MNAC-ului pentru a se opri la parterul Casei de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, cu aproximativ un an înainte ca pe-acolo să treacă Marky Ramone şi Michale Graves. A fost frumos în anul acela, atât de frumos încât râurile de alcool din backstage şi de pe scenă – domnii Ezechiel Pailhès şi Nicholas Sfintescu sunt rugaţi să nu mai toarne votcă pe Korg-urile alea şi pe băiatul ăla ameţit din primul rând! – şi privirea uşor adormită a pisicii sălbatice Uffie au rimat eufonic cu sunetele dezacordate ale pianinei din colţ şi cu privirea abătută a corbului Nevermore de pe umărul puştiului Jimmy Edgar. Sau poate că arătarea aia nu stătea pe umărul lui Jimmy, şi tot festivalul din 2007 a fost o iluzie. Aş fi fost tentat să cred, dacă la un moment dat n-ar fi apărut un Mac îmbrăcat în scoarţă de lemn din rucsacul unui domn, Thomas Brinkmann, pe care îl salut de aici, din anul 2015.

Dacă o să mă autoflagelez vreodată în prime time pe scena Rokolectivului, o s-o fac pentru că am ratat performance-ul

unuia dintre cei mai amuzanţi tipi din istoria muzicii. Jean-Jacques Perrey, tânărul ăla de 79 de ani (împliniţi în acel an), care i-a cunoscut destul de bine pe alde Edith Piaf, Salvador Dali, Robert Moog şi Gershon Kingsley, a trecut pe la MNAC, alături de David Chazam, pentru un show cu Korg SP şi ondiolină despre care prietenii mei încă mai vorbesc. Pentru că l-am ratat pe Perrey, am ales să-l ţin minte pe Yoshimitsu Ichiraku, alias DoraVideo, un toboşar care a scuturat (de râs) pereţii austeri ai MNAC-ului şi ediţia din acel an.

2007Et in backstage-ul de la Preoteasa ego...

2008Jean-Jacques Perrey + DoraVideo = <3


Poate că pentru prima oară în glorioasa-i istorie de doar şase ani, Rokolectiv are un afiş pe care să-ţi vină să-l iei acasă, să-l pui în ramă şi să-l agăţi în geam. Designer-ul care l-a creat se numeşte Otilia Mihalcea. Îi scriu. Îmi răspunde destul de prompt: „Hey, da, eu l-am făcut. Îmi amintesc, parcă a fost ieri. Ca pentru orice lucru pe care-l fac, îmi caut constrângeri. Mi-e greu să lucrez, în general. Țin minte că a fost primul festival care s-a întâmplat sus la MNAC, în cortul de plastic. Mie mi-a rămas în cap chestia asta cu transparenţa şi am vrut să o păstrez şi în materiale. PVC, clar. A fost cam scumpă şi cam anevoioasă colaborarea cu tipografia, aşa că le-am făcut în ultima clipă pe calc. Flyer-ul era la fel, informaţia se compunea prin suprapuneri. La afiş, primul gând a fost cum să fac cu logo-urile. Nu înţeleg obiceiul ăsta al sponsorului, să se vrea pe afiş. Sunt convinsă că niciun consumator de festival nu citeşte astfel de informaţii. Aşa a apărut scotch-ul cu logo-uri. Utilitar şi scos un pic din layout. Restul e typography şi serigrafie. Și galben fluo. Era la modă în 2011. Kiss! O.”.

2011Scotch, galben fluo și hârtie de calc

La exact 10 ani de la lansarea faimosului program „Fabricat în România”, un proiect muzical numit Rochiţe se strecura voios pe

scena The Ark. Pe muzica lui Sillyconductor, cu o mască manufacturată de Ioana Nemeş şi imersat în fantasmagoriile vizuale ale lui Dreamrec, monstrul ăsta, interesat de savoarea „rimelor copilăreşti fără sens”, îşi făcea apariţia la auzul celui mai straniu „melanj de field recording pus pe beat, vocilor înregistrate sub apă, sample-urilor din muzica simfonică, sunetul maşinilor de ritm din antichitate şi folclorului neaoş”.

2010Fluturându-și ciucurele roșu, monstrul Rochițe înghite acadelele copiilor mustafa în Piața de Flori

În 2009, Rokolectiv îşi planta pe afiş o sumedenie de cuburi şi îşi dedica programul, în mare parte, ringului de dans. Excepţia s-a

numit deja tradiţionala seară de la MNAC, locul în care un duo norvegian, MoHa!, ne-a făcut pilaf ideile despre ce deranj pot face în Casa Poporului un set de tobe, un sintetizator, o chitară, o sumedenie de cabluri, un bec şi-un stroboscop.

2009MoHa! Din Norvegia, cu mult zgomot


Invitatul de onoare al festivalului de anul trecut s-a numit Adrian Enescu. Scurt pe doi, omul ăsta e actorul

din rolul principal al unui film care se poate numi „muzica electronică românească”. N-a venit singur, ci împreună cu o fantastică operă, un poem electronic scris în anul de graţie 1978 pentru radio, numit Cele 12 lumi ale visului.

2014Pierdut poem electronic radiofonic. Îl declar regăsit la Rokolectiv

Dacă Bucureştiul e, citându-l pe Mike Banks, Micul Detroit, terasa MNAC-ului a ales, în 2013, să devină Micul Chicago. Spinn şi Rashad (RIP)

au plantat footwork-ul în ghetoul îmbrăcat în plastic al Rokolectivului, mântuindu-ne la 160 bpm exact deasupra fundaţiei din beton mult prea armat a Catedralei.

2013You Spinn Me Round.Și Rashad

Înainte de a ajunge în grădina Strut Records, Rodion Roşca s-a oprit, împreună cu Future Nuggets şi Batiscaf

Radio, pe terasa MNAC-ului, cu magnetofon, benzi şi microfon. Rezultatul? Cincizeci de minute de muzică venite de pe o altă planetă.

2012Rodion. Istorie-n magnetofon


RE:LIVEAM FOST LAThe Noise şi AraabMuzik


RE:LIVE

The Noiseîn general

Patru sibieni care aduc zgomot, nu muzică, din 2011, s-au pus pe concerte. Miza e promovarea EP-ului autointitulat, care merită toată atenția

DE MIHAI TIŢA

FOTO: CĂTĂLINA DRĂGHICI OVIDIU GÎNFĂLEAN

„Cel mai bine e să mergi să-i vezi” e o vorbă pe care o pot spune despre majoritatea trupelor de la

noi, pentru că una e ce fac în studio, alta e când urcă pe scenă. Și cu cât vin mai puţini oameni, cu atât parcă-s mai diferiţi. Evident, nu-i o regulă. Pe EP-ul autointitulat, patru băieţi din Sibiu cântă undeva între Klaxons şi The Family Rain, plus ceva din zona balearic şi un strat subţirel de post-punk. Ei bine, de stratul ăla subţirel se profită pe la jumătatea setlistului, cu două sau trei bucăţi la vreo 14 lei fără ştampilă pe bon depărtare de zona lor de confort. Dar revin.

Pe pagina de YouTube, fiecare piesă din cele şase de pe EP are câte o copertă diferită. Colaje fotorealiste, cu iz tropicalo-pop-art, foarte complementare cu influenţele balearice despre care povesteam. Departe, însă, de fineţea unor Metronomy, să zicem. „Dazzler” şi „Voyager” sunt reuşitele, cred eu.


Tocmai „hitul” cu tot cu videoclip, „Instant Drama”, mi se pare bucata nefructificată. Tempo prea grăbit, tobe mitraliate greu de justificat, riff cam OCS, gâtuit şi nelalocul său. Plus un refren la x4. De două ori era suficient, mai ales că e meschin în vorbe. Iar la tempo-ul ăla... Mă-nvârt în jurul cozii. Adică vreau structură, aia vreau să zic. Tocmai fiindcă nu-s fideli influenţelor şi direcţiei, revin la partea aia post-punk din timpul concertului (eu i-am prins în Control, fotografiile-s mai intime, de anul trecut, din Sibiu). Foarte reuşită. Efect pe microfon cât vocea lui Grigoraş să ducă spre Ian Curtis. Explozii lungi, synth-uri psihedelice. Culori solide, în clarobscur, pe spate. N-or fi ei Six Finger Satellite, dar au foarte reuşit vreo 10 minute apăsătoare şi reflexivo-autiste. Combinând astea două lumi, Friendly Fires ar putea fi pe-aproape.

DE MIHAI TIŢA


AraabMuzik@ Eden

Făuritorul de beaturi hip-hop cum bunica n-a auzit în tinerețile ei, a trecut scurt şi la obiect prin temnițele unui club cu nume de paradis

RE:LIVE

La 23:57 pornesc dinspre Icoanei către susbsolul Edenului. Intrarea e păzită de patru îngeraşi în

alb, care vor să te convingă se tragi din iarba dracului. Trec. Trap. Freza vibrează, mâinile se ridică în aer, ca pe un colac de salvare imaginar, în jurul corpului. Două-trei piese prind, apoi linişte. Intră Abraham Orellana. 25 de ani în buletin. Aproape 10 de când a intrat minor în gaşca Dipset, datorită skillurilor la MPC Series. Multe bucăţi pentru Cam’ron şi, în acelaşi timp, un fenomen pe YouTube. Un magician cu obsesii juke/footwork via ghetto house, dar şi, atenţie, capitolul la care atrage cel mai bine, gabber sau EDM. Și mai ascuţit, vreau să zic trance. De ăsta din urmă, însă, n-am prea avut parte. Ceea nu e nici rău, nici bine. E că aşa a vrut omul să ne bubuie în ora aia şi jumătate cât a durat până când să ne îndreptăm marea majoritate către garderobă, cu regretul că nu ne-am dat în petec mai mult.

FILM

UN FILM SONOR CU SURDO-MUŢI ŞI O BUCATĂ DE CINEMA SUFICIENT DE PERFECTĂ ŞI FEROCE CÂT SĂ FIE O CAPODOPERĂ

Filmul ucrainean de artă care-a făcut vâlvă maximă la Cannes e un deliciu

foarte hardcorist şi o dovadă de perfecţiune indiscutabilă. Subiectul e simplu: un liceu cu internat plin de adolescenţi la fel de confuzi, furioşi, întreprinzători şi abuzivi ca orice adolescenţi. Doar că sunt surzi şi regizorul Miroslav Slaboshpitsky nu dă nici subtitluri, nici indicii şi face spectatorul, de orice fel ar fi el, să privească altfel filmul şi să reacţioneze cu totul altfel la nişte chestiunii specific adolescentine. De la câştigarea prin bătaie a

locului din gaşca de băieţi duri, până la avorturi şi trafic (ţigări, carne vie, bani să iasă) lucrurile sunt, de fapt, mundane pentru un colţ lipsit de reguli şi supraveghere din spaţiul ex-sovietic. Dar suprinşi cu gesturile din limbajul surzilor ca singură justificare (hieroglifică de-a dreptul) pentru acţiunile lor, protagoniştii din The Tribe sunt pur şi simplu fascinanţi. Cer atenţia şi toate rezonările emoţionale ale spectatorului cum nici măcar eroii din filme de Oscar nu o fac.

Zero cuvinte,maxim impact


CEL ALESODISEEA UNUI LICEAN CARE

AJUNGE AGENT SECURIST, APOI ÎN LEGIUNEA STRĂINĂ,

APOI SE ÎNTOARCE ÎN ŢARĂ PENTRU O ULTIMĂ RUNDĂ DE OMORURI ŞI CLARIFICĂRI. CEL MAI THRILLER DE ACŢIUNE

ROMÂNESC DE LA TERAPIE PENTRU CRIMĂ ÎNCOACE.

24 aprilie

GET HARDCOMEDIE PE BAZĂ DE

BANCHER PLIN DE IFOSE CRETINE CARE SE VEDE

NEVOIT SĂ ÎNVEŢE CÂTE CEVA DESPRE VIAŢA DIN

ÎNCHISOARE. DIN NEFERICIRE PENTRU EL, PROFESORUL

LUI DE THUG LIFE N-A FOST VREODATĂ BĂIAT DE

ACŢIUNE SAU LA ZDUP.27 martie

RECOMANDĂRILELUI MĂRCULESCU

Marussia2013Regia: Eva Pervolovici

O mamă şi fiica ei hălăduiesc, lipsite de adăpost prin Paris. Sunt rusoaice, sunt excentrice, sunt sincer fascinante şi sunt două persoane care se susţin, se protejează şi se joacă de-a viaţa boemă. Un film complet diferit, capabil de poezie şi adevăr, deloc tributar clişeelor şi conformismelor.

Furious 72015Regia: James Wan

Al 5-lea F&F era cel mai demenţial film de acţiune armată posibil. Al 6-lea a fost cel mai cool film din zona James Bond, doar că fără agentul 007. Pe al 7-lea film Furios și Iute îl aşteptăm pentru că foarte multe chestii. Jason Statham vs. The Rock & Vin Diesel? Exact ce trebuie pentru filmele de acţiune.


ARTE


SCULPTURILE INSPIRATE DIN BREAK-DANCE ALE LUI TAKU OBATA

Pentru o gaşcă de b-boys dintr-un

orăşel japonez, Unity Selections au destul de multe videouri pe YouTube. Printre membrii fondatori e şi omul nostru, Taku Obata, care din 2008 e şi masterand în sculptură al Facultăţii de Arte din Tokyo. Inevitabil, a văzut legătura dintre cele două arte (cea mai mare dintre ele fiind, probabil, posturile exagerate, care denotă libertatea de expresie), iar expoziţia „Bust a Move” a ajuns pân’ la New York.


O noapte în ţara lui Negură Bunget

Întâmplător au ba, trupa asta pare a fi

cel mai relevant produs fabricat în România metal-ului ultimelor două decenii. De la Zîrnindu-să, aventura întunecată într-o protolimbă română venită-de-nu-se-ştie-unde, NB a mizat continuu pe negru & Negru, descărcând tone de exotism transilvan în lumea fascinantă a black metal-ului şi construindu-şi o imagine percutantă în interiorul ei. Sunt destule motivele pentru care s-a ajuns aici. Câteva dintre ele se numesc bucium, toacă, fluier, nai, cobză, tălăngi şi-un cămeşoi atemporal. Altul ar putea suna astfel: band-ul ăsta vine tocmai de la Timişoara, locul în care, de la Phoenix încoace, folk

rock-ul îşi trăieşte traiul şi îşi mănâncă mălaiul. Poate că această comparaţie cu Phoenix nu e deloc întâmplătoare. Și deloc forţată. Negură Bunget şi-a găsit în fostul taraf al haiducilor psihedelici condus de Nicolae Covaci

– cel din anii de diamant ai bijuteriilor Cei ce ne-au dat nume, Mugur de fluier și Cantafabule – o sursă care se decupează cu destulă claritate în muzica lor. Pe undeva, NB sună cel mai bine live atunci când comută, iertată-mi fie impietatea, fraţi blackeri!, pe trip-ul unui prog rock un pic mai prăpăstios şi mai mânios decât cavalcadele secţiei ritmice de pe „Negru Vodă”. Din acest motiv, „Pămînt”, opener-ul discului din 2010,

MENTAL ON METALCU PAUL BREAZU

Pe 20 martie 2015, Negură Bunget şi-a lansat, cu un concert la Colectiv, noul album, Tău

Vîrstele pămîntului, rămâne şi astăzi climaxul unui live Negură Bunget. A fost OK la Colectiv, moshpit-ul e la locul lui, fetele încă stau binemersi pe umerii băieţilor, negrul e din nou, ca în fiecare an din ultimii 200, la modă, o trupă din Polonia, Northern Plague, a sunat excelent, iar NB a avut vreo 20 de minute celeste, în restul timpului împărţindu-se între a suna cam nouăzecist şi a-şi etala rastelul cu instrumente tradiţionale. Dacă a fost ceva care să mă dezamăgească definitiv, acel ceva s-a numit proiecţia video care le-a însoţit live-ul trupeţilor timişoreni, una la fel de obosită ca fotografia văzută prin camera aproape oarbă a unui telefon mobil.

Tău,prima parte a unei trilogii dedicate Transilvaniei, a fost editat anul acesta de label-ul german Lupus Lounge/Prophecy Records, fiind lansat în martie printr-un turneu naţional.

Sunete Aprilie 2015

Documents

Transcript of Sunete Aprilie 2015