api.ning.comapi.ning.com/files/WQzLUF11osp92xpTwo8z*CKTmQv3TMTUR0b7KWyH7ssmt… · Lector de carte:...

VALENTINA NAŞU

ANOTIMPURI AMBIVALENTE

2 0 1 4

Lector de carte: prof. Maricica Stroia

Copertă şi ilustraţii: Viana Naşu

Tehnoredactare: Valentina Naşu

Editor: Gheorghe A. Stroia

EDITURA ARMONII CULTURALE

Str. Siret, bloc 28, ap. 30, Adjud, Vrancea (RO)

Tel.: (+40) 0374-064.594, 0741-078.627

E-mail: [email protected]

www.armoniiculturale.ro/editura

Tipărit la Zoom Copy&Print Iaşi

www.zoomonline.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NAȘU, VALENTINA Anotimpuri ambivalente / Valentina Nașu. - Adjud : Armonii

culturale, 2014

Index

ISBN 978-606-8569-51-2

821.135.1-32

2014© Valentina Nașu

Toate drepturile rezervate autorului

http://www.armoniiculturale.ro/editura

Anotimpuri ambivalente 3

Prolog*

unui prieten și mentor de ,,drum lung”

Pentru mine, termenul RELAŢIE însemna legătură

umană, comunicare şi… cam atât. Nu înţelegeam sensul

decât astfel, iar când acel necunoscut mi-a lăsat un mesaj pe

un site de socializare unde ajunsesem din întâmplare, în care

îmi spunea că el caută o relaţie profundă, bazată pe

sinceritate şi prietenie, mi-am spus că asta caută oricine,

oricând, oriunde. Nu i-am răspuns însă, era un necunoscut.

Viaţa mea gravita între facturi, neputinţă, indiferenţă,

cotidian de fapt, chiar şi când aveam o zi interesantă! Nu mă

simţeam împlinită la evenimente pline de adrenalină, chiar şi

atunci când condimente sunt endorfinele fericirii…

Aşa că, pe cale de consecinţă, cum spun juriştii, nu

simţeam nevoia să alerg iarăşi după… fluturi!

Tema prieteniei între un bărbat şi o femeie a fost

abordată şi la nivelul talciocului, şi al filosofiei. Odată ajunsă

pe masa filosofilor, capătă interpretări din ce în ce mai

surprinzătoare. Oricum, în locul unui diagnostic ştiinţific,

aleg plăcerea analizelor fin erotice, platonice. Analiza este

hobby-ul meu - unul dintre ele, căci sunt mai multe. Le spun

copiilor: Cine n-are hobby, are hobby lenea!

După câteva zile a repetat mesajul şi… nu m-am mai

putut sustrage. Credeam că se strecurase o inadvertenţă pe

4 Valentina Naşu

undeva şi greşise destinatarul. Eram o persoană educată,

trebuia să îi răspund. Aşa mă învăţaseră genitorii!

Din nou arunc zarurile şi încep derularea poveştii ce aş

fi vrut-o roman, punând ţintit lut pe roată, pe bază de…

introducere, cuprins, şi chiar încheiere! Tot travaliul necesar

pentru a vedea lumina zilei. Ca să exersez până la roman, am

relatat aici firul roşu, liantul, cel ce leagă totul, urmând ca

dezvoltarea să se facă cândva, în aceeaşi dezordine studiată

în care mă regăsesc, alternând analize cvasi-psihologice,

elaborate ad-hoc pe proprii genunchi, realităţi cotidiene,

povestea vieţii celor doi protagoniști cu ramificaţii într-o

întâlnire imposibilă (m-aş axa doar pe câţiva ani de

maturitate). Capitole despre soţii şi copiii aferenţi, slujbele

cu avatarurile lor inerente, chiar scrisori, e-mailuri şi sms-

uri, ar condimenta şi ar stoarce lacrimi! Îmhî, cu siguranţă!

Plus gelozia etern prezentă şi ceva tribulaţii otheliene… totul

având leit-motiv internetul şi criza.

Mi-ar prinde bine niscaiva indicaţii regizorale! Nu am

cele mai bune idei de ambalare a gândurilor, ideilor şi

trăirilor ce mă încearcă.

Dar, în viziunea personală, aceasta este cheia

succesului, curajul de a spune ceea ce gândesc și alții în

intimitate, sinceritatea gândurilor eliberată de instinctul

conservării. Văd sute de oameni necunoscuți, în puterea

nopții, sub o veioză, incapabili să adoarmă (cel puțin până ce

termină de citit!) pentru că-și văd gândurile și secretele

deconspirate în paginile unei cărți.

În cazul în care firul roşu o să-mi apară altfel mai

târziu, fiecare cuvânt scris acum îşi va găsi locul atunci când

va fi clară forma şi dimensiunea construcţiei. Până atunci…

au apărut deja problemele de construcţie a dialogului, ce

rezidă în dificultatea de a-l pregăti, de a crea oportunitatea

dialogului. Aici mai am de lucru, dar odată identificată


problema, va trebui să-i găsesc şi o rezolvare. Rezolvările

sunt laborioase pentru că nu scriu compact ci corectez şi

reformulez repetat, chiar dacă corecţiile sau adăugirile sunt

minore şi nu schimba datele problemei. Cea mai mare temere

a mea e să nu înșir ,,cuvinte goale, ce din coadă au să sune”,

ci să am și ceva de spus… Povestea mea să pară interesantă

celor ce o citesc. Cam cum ascultam eu pe bunici. Aș fi stat

să le ascult poveștile zile în șir, pe lângă ei, ca o liană… Îmi

dădeau cu picătura și eu voiam mereu mai mult. Îmi incitau

curiozitatea, dar fără să o sature.

Începutul… fiorul… viitorul… Dacă l-am şti, nimic

n-ar mai avea farmec.

Lasă-l în pace, nu tulbura ape care sunt liniştite!

Avem voie să ne modelăm viitorul, să luăm decizii, să

acţionăm în întâmpinarea lui, nicidecum să-l vedem nud

privind prin gaura cheii. Se supără zeii!

I-am răspuns protocolar şi uşor distant.

La câteva zile mă apela discret, printr-un mesaj scurt în

care îmi ura o zi sau o săptămână cât mai bună. Încetul cu

încetul, am început a-i aştepta mesajele ce veneau cu

regularitate prin site-ul respectiv.

În sfârşit, un bărbat ce dorea să relaţioneze cu mine,

fără a avea niciun alt interes. Nu mă cunoştea, nu îl

cunoşteam, nu eram din aceeaşi localitate şi nu ne ştiam

măcar numele… Mesajele aveau destinatari, dar erau nume

fictive, ivite din necesitatea de a ne proteja identitatea pe

Internet.

Şi aşa au trecut luni… Multe luni, calme şi limpezi, în

care am înotat alături. Paradoxal, luni lipsite de curiozitate,

deşi aceasta se ţesea undeva în planul al doilea, se anticipa.

Până în acel moment ,,Q’’ în care o fostă colegă m-a apelat

şi ea prin acel site de socializare. Mi-am făcut atunci un

6 Valentina Naşu

profil oficial şi prieteni online. După o vreme a intrat şi el pe

acel profil - i-am dat accept dublu, de intrare în lista mea şi

în viaţa mea.

Nu am intenţionat asta, voiam doar să-i mulţumesc

pentru clickurile şi tastele cu care-mi lăsa mici mesaje gen O

zi cu Soare! Şi alte diverse urări.

La un moment dat, nevoia mesajelor a devenit

apăsătoare; atunci am schimbat site-ul cu conturile de

messenger, iar ulterior e-mailuri. E-mailurile sunt o formă de

comunicare gregară, căreia nu ai cum să-i rezişti, la fel ca o

inundaţie sunt mesajele tip flood, cu peisaje, bancuri şi de

toate. Varietatea acestora m-a acaparat şi pe mine,

forwardând frenetic orice Powerpoint primit. Consideram

poate că numărul e-mailurilor primite face diferenţa între a fi

popular sau a fi ignorat de cunoscuţi.

Mi se potrivea această lume virtuală. Îmi hrănea nevoia

de căldură umană, mă reechilibra. Începeam să-mi neglijez

familia stând pe Internet ore în şir. Prietenia lui venise să-mi

dea o lecţie! În mediul online capeţi prieteni fără efort. Doar

că sunt ca-n vorba poetului: … Tu-i ai pe-ai tăi, dar n-ai pe

nimeni!

Dar cu avantajul protecţiei anonimatului, în

diversitatea de abordări poţi selecta partenerul de dialog,

evitând agresiunea din viaţa reală. Poţi deschide un subiect

de discuție, ORICE - prin tranzitivitate, minimalizezi riscul

de a monopoliza tu comunicarea. Eu eram cap-compas spre

orice subiect de discuţie!

Începusem să conversez prin serviciul messenger cu

amicul de net şi ne jucam cu tastele, jonglând prin subiecte

fără reticenţe. Nu-şi mai aveau locul în discuţiile noastre şi

în stările pe care le cream împreună. Nu conta pe ce anume

cădea lumina, doar cadenţa tastelor mă acapara… Temele

erau banale, comunicare umană de bază. Nu săream calul, nu


dădeam verdicte, eram fireşti şi normali, schimbând

politeţuri pe bandă. Rareori versuri, rime simple ca acestea,

sau calambururi.

Cu poetice licenţe,

cel mai simplu pot afla

numeroasele valenţe

ce definesc lumea ta.

Azi privesc introspectiv

la fiinţa ta din mine,

cum mă percepi, obiectiv,

un bun rău, sau un rău bine… ?!

Vreau să te răsfăţ c-un gând

în această zi sublimă

şi mă văd filosofând

trădat de idei, de rimă…

Cu a ta inteligenţă

şi citind printre cuvinte,

vei arăta indulgenţă

intuind ce am în minte.

Dar mai bine să spun eu:

acum şi în viitor

ştii că vei avea mereu

aici, un admirator!

Undeva în surdină, se conturau idei romantice. Cel

puţin meditezi asupra acestor aspecte! Doar ai atâtea nopţi de

nesomn… Insomniile mele cereau uneori atenţie! Ce

importante sunt pentru noi în viaţă aceste ritualuri! Ritualul

8 Valentina Naşu

de a decide… cu artistica lui buclă decizională ce te conduce

la formularea sentinţei.

Deciziile radicale sunt pentru mine cele mai eficiente.

Au avantajul că rezolvă sigur şi rapid problema. Sunt

specifice oamenilor curajoşi, puternici, determinaţi, dar

(atenție!) care pot şi supravieţui acestor decizii. Pentru că au

un dezavantaj major: autorul deciziilor radicale plăteşte un

preţ. The dued payment! De regulă i se recunosc meritele

mult mai târziu, după ce suferinţa produsă de aşa-zisa terapie

de şoc se metamorfozează în beneficii pentru toţi

protagoniştii. Deciziile radicale sunt considerate apanajul

oamenilor vizionari.

Deciziile moderate, numite de adversarii lor boală

lungă moarte sigură, au dezavantajul că nu rezolvă nimic

pe termen scurt, de cele mai multe ori sunt chiar abandonate.

Doar oamenii tenace, răbdători şi consecvenţi duc la bun

sfârşit asemenea proiecte. Au însă avantajul că sunt

considerate apanajul oamenilor înţelepţi, toleranţi,

meticuloşi. Adepţii deciziilor moderate sunt de obicei

respectaţi, consideraţi serioşi şi bine intenţionaţi.

Ofer un premiu pentru cine inventează decizia

moderat-radicală! Pentru că mă simt darnică azi, aş oferi

premiul Nobel celui ce ar inventa pastila de hibernat. Aş

testa-o şi personal, cu deosebită plăcere! Nu iubesc iarna.

Să supralicitez? Ar merita Nobelul şi cei ce ar

promulga o lege prin care căsătoria ar expira la zece ani, ca

şi cartea de identitate!

….Cum de nu m-am gândit eu la trăsnaia asta, îmi

spunea.

Îmi spunea că vrea o relaţie solidă. I-am răspuns fără a

apela la franjuri de gândire: ŞI EU! Hmmm, inteligentă pe

alocuri, nu glumă! Pe alter ego-ul meu îl cheamă Grivei…

dixit!


Pentru mine relaţia avea design de prietenie, nicio

secundă n-am asimilat-o cu vreo legătură conspirativă. Mai

târziu a făcut haz pe seama mea… el își dorea o femeie cu

tot ce înseamnă ea, nu doar comunicare virtuală, cum

înţelesesem eu.

Deşi era soare şi căldură de iad, încât picuram amândoi

în faţa calculatoarelor şi ne sublimam în picături de

transpiraţie, povesteam în continuare, despre familii, despre

copii şi părinţi… despre orice şi oricine! Era confidentul

meu şi-i eram la fel. Ne eram reciproc suficienţi si autarhici.

Mi-a povestit şi despre áime-urile lui, cu bogăţie de

amănunte. Îmi amintesc că spunea ceva despre supa care,

oricât de minunată ar fi, servită de o sută de ori, tot are

nevoie de o reîmprospătare. Mi-a trimis şi o fotografie. De

sub poză (de fapt din încurcatele iţe ale minţii mele) răzbătea

o potenţă romantică greu de descris. Similară! Aşa că… nu

m-am lăsat mai prejos, deoarece mă simţeam seif . I-am

replicat şi eu în culori!

Nu abundau informaţiile la mine, spre deosebire de el.

Am ales să îi relatez (same old story…) despre perioada de

adolescenţă, când descopeream lumea (şi lumea pe mine!) cu

uimire, bâjbâind între chinuitoare curiozităţi, cu experienţe

ce se contraziceau, cu taine pe care şi azi le mai explorez.

Îmi era greu să dau formă gândurilor şi să le pun în cuvinte

dar, cui nu-i este?

Eram foarte tânără (în consecinţă, dreptul la cuvânt

era… facultativ), dar şi tare mândră pentru privilegiul de a fi

tolerată în cercul lor, al adolescenţilor. În acest cerc de cvasi-

adulţi, vocabularul nu avea nicio cenzură iar vulgaritatea

cuvintelor nu agresa sensibilitatea nimănui. Aceleaşi cuvinte

folosite de alţi actori ar fi scandalizat. I-am povestit despre

acea perioadă în care tot ce nu înţelegeam se preschimba

pentru mine în ne-nţelesuri şi mai mari, cum ar fi spus

10 Valentina Naşu

Blaga. Eram dezorientată şi nu găseam nicăieri răspunsuri la

întrebări pe care de altfel, nici nu îndrăzneam să le

rostesc. Timiditatea mă transforma automat în victima

ironiilor subtile, a curiozităţilor emancipate de a redescoperi

universul inocenţei iar ajutorul binevoitor de tipul ,,lăsaţi

fata-n pace” mi se părea jignirea supremă.

Înţelegeam mai mult intuitiv, că înflăcărarea tinereţii

seamănă în toate planurile, extaz, frustrare, împlinire,

deziluzie, satisfacţie, tristeţe, cu fiorul sexualităţii. De aceea

sunt tinerii atât de naturali! Viaţa lor nu suportă draperiile

trase nici în cele mai intime ipostaze. Suferinţa, bucuria,

gloria, umilinţa, nu existau decât expuse publicului. Numai

aşa puteau trăi.

Anii irosiţi (pe alocuri!), tensiuni domestice, frustrări,

dar şi împliniri spirituale, mă ţin şi pe mine conectată la

clocotul adolescentin. Încă…

El pulsa la unison, executând pupicuri în balans(oar)

adolescenţei amândurora. Uneori îmi citea versuri, alteori mi

le recita:

Iubirea,

ai crezut că-i doar un moft…

un pretext pentru beţie?!

Orice bărbat are-n soft

propria lui reverie…

Şi eu îi scriam versuri, cu avântul unei iubiri…

subliminale.

Tinereţea mea,

nefirească.

Sub soarele primăverii,

aprilie curge spre iarnă.


Mari goluri se isca în umbră...

Va veni timpul tăcerii,

când nu voi mai şti cine sunt.

Vei şti tu...

Comentam: Nu te chinui să găseşti semnificaţii

poemului - ele nu există. Punct.

Mereu întâlnim necunoscutul - uneori ne lasă un gust

amar, alteori ne găsim FERICIREA. Liniştea şi bucuria

sufletului, fie şi o clipă... Asta ne dorim să dăruim şi

celorlalţi, dar viaţa, uneori are alte planuri. Alteori, eforturile

ne sunt răsplătite şi ne simţim... în cer. Avem tendința să ne

luăm angajamente, sau să facem sacrificii pentru celălalt

atunci când ne îndrăgostim. Nu trebuie să ne fie frică de vreo

ieşire în decor, din zona de confort, pentru că dincolo de noi

suntem tot noi. Noi ne putem oferi echilibru şi tot noi îl

putem spulbera. Decizia ne aparţine. Şi ce simplu pare ! Şi

ce activă sunt în sfaturi !

Nu pare, este simplu... noi complicăm lucrurile tocmai

din dorinţa de a le simplifica.

A venit apoi o iarnă grea şi drumurile erau înzăpezite.

Nu ştiu amănunte, reţin că erau probleme cu traficul. Asta a

acutizat nevoia de a ne cunoaşte, de a ne vedea. Mi-a venit o

idee! Într-una din zile am deschis camera web şi mi-am

arătat chipul. Intenţionam să dau un extemporal virtual! Lui

sau mie ?

De ce mi-ar fi teamă de ideile mele? Nu de idei ne e

teamă, ci de felul în care ar putea fi percepute... şi atunci,

zăbovim mult în CUNOSCUT - zona de confort a curajoşilor

cu ghilimele. Şi a comozilor. Iar noi chiar suntem, am

dovedit-o, CURAJOŞI.

De ce faci asta, îmi spuneam.

http://tb.sa/

12 Valentina Naşu

Să îţi fie mai uşor timpul ce-l numeşti plictis. Nu este o

plictiseală izvorâtă din rutină, din realitate statică, ci este o

exigenţă a vârstei, se apropie a doua adolescenţă şi-şi cere

drepturile. Nu te speria, nu seamănă cu prima, e mult mai

frumoasă.

Doar o confirmare minoră solicit cititorului -

amendament: poate fi şi majoră, e tot o sentinţă din tribună!

Credeam că este la fel de curajos ca şi mine… El a

declinat iniţial invitaţia de a face la fel, spunând că e inutil să

se arate camerei web dacă eu doresc să fim doar prieteni

virtuali. Doar peste câteva clipe, mi-a arătat faţa celui ce

avea să devină în curând jumătatea online a omului ce-l

aşteptasem o viaţă. Era înconjurat de un zid, de o uşă

magică, la care ajungeam rar. Transparenţa ei o făcea

înşelătoare, câteodată aveam impresia că în jurul meu (nu) e

nimic.

Mi-a spus că are cu trei sau patru ani mai puţin. M-a

minţit deliberat! Iar eu, debordând de sinceritate, i-am

răspuns la orice întrebări. Probabil că l-am cucerit cu

sinceritatea mea! Din păcate, nu am realizat că reciproca nu

era valabilă. Vreo câteva zile, Tudor a fost Adi, iar Adi a fost

un anonim. Un Vasile Murgu. Peste alte câteva zile, a

început a-mi spune că doreşte să ne cunoaştem… să ne

întâlnim! Deşi locuiam la distanţă, în alt județ, am hotărât să

ne întâlnim, atunci când iarna ne va permite.

Relaţia evolua acum pe un plan mai apropiat. Asta ar fi

trebuit să mă facă circumspectă! Sunt lucruri care trec

dincolo de simţuri. Le simţi altfel, le ştii, le intuieşti. Tarele

de caracter erau vizibile! Dar şi eu aveam tarele mele. Aştept

pronia să se pronunţe! N-o invoc. Defectele vin la pachet cu

calităţile, ca pe vremea comunismului cărţile bune de la

librărie. Se vindeau la pachet cu cele de nevândut! Iar

respectarea convenienţelor nu era nici punctul meu forte.


Avem cu toții un dualism atavic… Şi eu eram gata să abdic

de la regulile ardent autoimpuse atâta vreme! Parcă se vedea

ceva la orizont!

Se crede că iubirea de soţ e transgresată, iubirea ,,fără

obligaţii” fiind cea autentică - nu îi recunosc valenţele şi

profunzimea, deci nu subscriu. Acest tip de sentiment e

paradoxul care, vrând-nevrând, îţi impune automat şi

controlul necesar ca să îţi păstrezi dragostea constantă şi de

durată (bonusul e că niciodată, dar niciodată, nu ai a te teme

că dorinţa va scădea). Este motorul conştiinţei CLIPELOR

preţioase…

Mai fuseseră ocazii în care vreun anonim îmi adusese

osanale în încercarea de a mă seduce. Nu a reuşit să mă

abată din drumul corect, pentru că aveam valori diferite. Şi

consideram de ajuns încercarea de demult, o tentativă de

apropiere carnală de un coleg de studii. Tentativa a fost a lui,

ca şi ideea. Eşecul, al nostru! Verdictul, al meu!

O prietenă comună îi povestise că mă vizitase şi mă

găsise într-o stare de down, cu moralul la nivelul pragului.

Oportunist, s-a gândit să intervină.

Eram însă îndoctrinaţi cu modelele sociale pe care le şi

respectam chiar dacă inima ne dădea imbolduri. Şi apoi,

eram generaţia cu cheia de gât, care-şi făcuse educaţia citind

romanele vremii. Eram deci, mai predispuşi în a fi romantici

eterni.

Încrederea e bună, dar controlul e sfânt! Din care

cauză, a marja spre o relaţie oarecare ţi se pare mai hazardat

decât în alte dăţi, când oricum ţi se părea hazardat (asta nu

înseamnă că nu vei reveni la idee, ca avatar trecător prin

cotidian).

Aşa cum uneori ritmul vieţii are nevoie de o scânteie,

pentru a funcţiona în realitatea cotidiană, mie şi lui ne

14 Valentina Naşu

trebuia nişte… romantism personalizat. Acesta era

combustibilul must-have!

Aşa că, într-o dimineaţă din preajma Crăciunului, ne-

am întâlnit la… mijlocul drumului. Am petrecut împreună

vreo câteva ore, care mi s-au părut clipe! Îmi amintesc şi

acum lumânarea roşie ce decora festiv holul restaurantului,

prăjitura ce se topise pe farfurie de căldură, cântecul lui

Eugen Avram pe care-l fredonam în surdină (… a mai trecut

un an/ înc-o primăvară/ n-am reuşit să-ncalc/ vreo normă

socială…) şi mâinile lui ce le atingeau pe ale mele în timp ce

mă informa despre tot ce se petrecuse în viaţa lui între timp.

În câteva ore, am fost înştiinţată despre tot ceea ce nu

ştiusem în ani de absenţă.

Feeling rezonator sau să-mi ostracizez pornirile fireşti?

Era chimie clară. Ne doream ca sarea în bucate. Făcusem un

nou pas în interferenţa eurilor, în sincronismul cvasi-

necesar!

Stătea aşezat în faţa mea şi mă privea în ochi în timp

ce povestea. Abia acum am aflat şi numele lui şi toate

reperele vitale. Inclusiv avatarurile lui cotidiene. Cetăţeanca

asta îi monopoliza de mult gândurile şi alte simţuri…

Era un soi de tată-mamă, dar şi un OM cu perspective

simple, clare, bine trasate.

Dacă nu i-aş fi apărut în cale, rămânea pe acele

coordonate şi nu şi-ar fi dorit decât, poate, câteva femei în

plus la palmares. Muzafil, avea pasiunea esenţelor şi

obligaţia pasiunilor autentice. Muză ad-hoc îi era acum je!

Nu ai cum să găseşti o femeie care să-ţi ofere şi inedit

şi căsnicie, e un paradox, e general uman asta. Eram NOUL,

eram aceea care venise să-i şteargă praful de pe statuie - într-

o accepţiune generală, se ştie că fiecare bărbat are nevoie de

o femeie (sau mai multe) care să-i dureze statuie, să se

prosterneze în faţa ei (a personalităţii lui) şi să îl proclame


zeu personal. Desigur că aproape mereu se întâmplă,

bărbatul e fericit, femeia la fel, eforturi de ambele părţi,

apoi… ruina soseşte! Căci sentimentele se erodează în timp.

Odată ce căsnicia vine, durabila statuie nu mai e îngrijită

zilnic, buruienile cresc şi bărbatul se simte neglijat.

Soluţia vine printr-o altă femeie care vine să-i

lustruiască statuia redându-i strălucirea de odinioară. De

obicei, asta vine la pachet cu o relaţie obscură, ascunsă deci

de faţa lumii, dar care îi redă reţeta fericirii. El aşa gândea…

Sex ardent sau fior autentic? Sex recreativ? Ajunge şi

asta - doar fă-ţi conştiinţa amic, sensibilă la păsurile tale, că

altfel… Mai ales la vârstele critice, când bătrâneţea îşi arată

colţii iar chelia luciul peren.

Între mine şi Tudor se derula cred aceeaşi poveste, cu

statuia. Nu o intuiam pe atunci!

Dar se ştie, buruienile nu cresc pe început de poveste.

Nu pe povestea noastră! Se cheamă că aveam oarece

paralelism cu subsemnatul!

Ca protagonişti, eram mânaţi de o grabă existenţială

(criza ce precede vârsta a doua, când avem mereu câte ceva

la orizont şi facem popas… înspre alte zări). E o vârstă

apoteotică, în care n-ai idee de sosirea declinului. Măcar în

teorie. Nu ai încă semnele timpului întipărite pe chip și-ți

închipui că vei fi mereu ,,tânăr și ferice”.

Jumătatea vieţii vine totuși, e şi începutul crizei! Vârsta

e de presupus că îndeamnă la reflecţii şi retrospective,

marcate mai abrupt la el - explicabil prin faptul că e bărbat;

în schimb, la tine este mai mult un joc, o tatonare a ideii

prelungite peste ani… Iar faptul că apar intersecţii între cele

două ritmuri, nu poate să ducă logic la efecte strict

favorabile. Nu toate se termină cu happy-end. Şi apoi,

trebuie făcută şi o proiecţie de cum s-ar desfăşura viaţa pe

16 Valentina Naşu

noile coordonate. Cele de după. După un… divorţ! Vine

mereu un timp al despărţirilor( It comes always a time of

departure. It is just the way as life is going on)…

Ştiind că schimbările radicale şochează instinctul

conservator al apropiaţilor… fă-le cu graţie!

Deocamdată, povestea era sub auspicii faste, fiind

condimentată cu romantism la tot pasul, picurat în telefon

sau prin sms-uri, e-mailuri şi scurte mesaje venite prin

serviciul de messenger. Îmi oferea mici daruri. Trandafirii de

pe Internet erau darurile preferate de el. Nu şi de mine, dar

asta-i altă poveste!

Seara primeam sms-uri calde: Noapte bună, iubire

online. Sunt cu tine, aura inimii mele te învăluie şi îţi

veghează somnul. Dimineaţa la fel: Bună dimineaţa. Să ai o

zi minunată, ca şi inima ta. Te sărut suflet drag. Păstram

sms-urile, recitindu-le pentru a retrăi bucuria şi pentru a

alimenta sentimentele resimţite. Sentimente potenţate şi liric:

Să vorbim în rime-aş vrea,

dar ACUM, ajunge,

vine-o primăvară grea

… dac-om mai ajunge.

Treceau zilele şi săptămânile în goană, condimentate

cu cuvinte. Mesaje sau convorbiri telefonice mai ales.

El: Te doresc de drum lung, dar asta nu trebuie să-ţi

impieteze ţie confortul psihic cotidian de care ai nevoie

pentru ca să-ţi gestionezi cu bine evenimentele vieţii.

Ea: Te sărută… mesajul meu. Deşi sunt a ta (şi eşti al

meu, ca să nu cădem în extreme), observ că mă reţine ceva.

Explorându-mi interiorul pentru a afla de ce asta, constat de

fiecare dată ceva nou. Nu-mi e teamă că vei folosi

afirmaţiile mele în alt scop. Pentru că îmi permit să-ţi spun


orice, îmi permit să-ţi spun şi asta - ştiu că doare, dar asta

este iubire, asta simt. Nu trebuie să te sau să mă înfierezi,

trebuie doar să îndepărtăm nesiguranţa asta, atât… Mă tot

gândesc la noi şi sunt fericită; îmi vine şi să plâng. Mi-am

legat cuvintele de mine şi sper că nu se vor scrie în van şi nu

se vor pierde ca un bănuţ scăpat din buzunarul unui fluieră-

vânt. Cu cât mă afund în omul ce eşti, cu atât mai mult

doare; sunt fericită şi tot pe atât sunt şi nefericită; Spui că

mă iubeşti tot mai mult şi o simt adesea; şi totuşi te

îndepărtezi constant, în toate direcţiile… Nu vreau să te cert

şi totuşi o fac; nu vreau să îmi fac iluzii şi totuşi, uneori îmi

fac. Nu vreau să mai văd dincolo de vorbele tale şi totuşi văd

şi altele decât cele spuse. Nu vreau să mai deschid această

adresă de e-mail şi acest cont de messenger şi totuşi o fac.

Dar, dincolo de toate, peste tot şi toate, tronează acest

<<NOI>> ca o ghilotină. Dacă tu vei vrea, acest NOI va

însemna totul. Dacă tu vei vrea, acest NOI va însemna

nimicul. Acum, NOI este în esenţa telefonului şi a

calculatorului (conectat la rețeaua online). Oricum ar fi,

totul depinde de acţiunile comune.

Nu găsesc nimic să închege vraiştea gândurilor…

SINGURĂ… La propriu şi figurat! Poate că sunt prea

complicată ca să îmi amintesc de mine, prefer să-mi

amintesc de NOI, fie şi virtual. Astăzi sunt tristă şi lirică, ieri

am fost doar tristă. Mâine cum voi mai fi? Mai contează?

Tot eu sunt, oricum aş fi. Iar sentimentele mele nu se

schimbă (sper) în viaţa asta. Je

El : Eşti dintr-un aluat capabil să însufleţească un

bărbat la maxim. Doar cu tine am putut fi aşa, mi-ai

reverberat în creier şi în trup. Te iubesc cu sexul minţii mele,

al cortexului. Mă simt un Al Pacino în Parfum de femeie.

Parfumul tău… Scent of a woman.

Eu : Hmm. Doar un pic de licenţe…

18 Valentina Naşu

El : Mi-eşti pe rol de muză. Asta nu e convenţie, vine

din neant, nu caut explicaţii. Sunt fericit cu tine. Femeile ca

la carte nu stârnesc pasiuni vulcanice.

Eu : Do ut des. Şi la ,,mai mare”!

El : Ştiu că mi-ai fi liană. Ai acel… cassenoisette, de

neegalat la o femeie.

Eu : Eu aud un VETO!

Îmi plăcea cum cupla şi continua subiectul. Să ne

mulţumească şi aportul intelectual pendinte! Căpătam

dependenţă de comunicarea cu el, de emoţia inefabilă a

aşteptării, de surpriza care mă trimite-n visare după ce-i aflu

gândurile.

Zâmbesc, dar nicidecum cu superioritatea timpului

interpus, ce a sedimentat amintirile. Zâmbesc cu înţelegere,

viaţa reală aşa este…

Dar să revenim la EL. Tudor îndeplinea şi rolul de

surogat de mamă pentru cei doi copii. Trecuse prin etape

existenţiale acute şi încă trecea. Nu se simţea împlinit şi avea

nevoie de confirmări, ca şi toţi ceilalţi dintre noi.

Dacă e să ne gândim,

fără a forţa prea tare,

plictisul e sinonim

cu nevoia de schimbare.

Confirmările minore

ades trec neobservate,

dar să ştiţi, cele majore

se cam lasă aşteptate.

Un om sensibil, poate prea sensibil, un coleric moderat.

Se enerva uşor şi filtra din discuţii doar amănuntele care îi

foloseau scopului de a-şi alimenta nervii. Degeaba îi


spuneam că generalizările sunt nedrepte, şi pentru cel ce le

face, şi pentru cel ce le primeşte, pentru că îi exagerează

vina. El îşi folosea argumentele, neţinând cont de

argumentele părţii adverse. Se arunca în dispute cu o

atitudine adolescentină, uşor imatură. Trebuia să-l calmez

îndelung, mă înflăcăram şi eu şi mă pierdeam în considerente

banale.

Eram îndrăgostiţi dinainte de a ne încrucişa traiectoria.

Ne certam de dragul argumentelor, din atâtea şi atâtea

nimicuri ce ne populau povestea. Şi ne petreceam aşa ore

bune, la telefon sau calculator. Eu îmi neglijam activităţile

obligatorii, iar el îşi alimenta părţile neglijate de lipsa

partenerului oficial. Avea pe cineva în casă, copiii. Însă,

parteneriatul era şchiop în lipsa jumătăţii oficiale. Îmi dăruia

mie tot ceea ce ar fi fost de drept al ei. Şi mă înnebunea vina!

Rezumând, a fost peste aşteptări din multe puncte de

vedere, mai ales la partea de comunicare. Păcat că atavice

idei de superioritate (aşa, iarăși tema despre superioritatea

bărbatului în raport cu femeia) răzbăteau în discurs şi în

fapte. Le mai are încă, deşi a capitulat pe termen nedefinit în

favoarea mea. Misogin din fire, mizantrop uneori, are sclipiri

de omenie, de bunătate, iar alteori încearcă o empatie… nu

foarte reuşită. Drama cea mai recentă pare să-l lase rece. Se

mai înflăcărează cu iz politic. Adică, pe scurt, e un om

obişnuit, care nu ştie toate tertipurile de a-şi masca umanul

din el.

Se spune că partea animală din noi e predominantă.

Problema e însă tot la partea umană. El se străduieşte să se

cizeleze şi adesea îi reușește. Aşa că, în raporturile cu el, am

lăsat garda jos. Bine, rău? Am simţit că alături de acest om

pot evolua la pas, fără retuşuri şi cosmetizări ce vizează

estetica caracterului meu. Iar defecte se găsesc în oricine!

20 Valentina Naşu

Sunt capricioasă şi dificilă, am tendinţa să domin sau

să controlez uneori. Dar, cea mai gravă tară este gura mea

atotcuprinzătoare. Gura este cel mai mare defect şi,

paradoxal, cea mai mare calitate a mea! Alături de ghemul cu

gânduri din creierul acesta analitic şi pesimist.

El mă înţelege şi mă întreb dacă e doar o părere. Îmi

spune uneori: Te bat dacă mai faci analize. Gata cu

analizele! Fără presupuneri şi supoziţii! Bucură-te că eşti

sănătoasă şi iubită, că ai tot ce ai nevoie… Nu mai provoca

soarta cu pesimismul tău. Trebuie să mă străduiesc mai

mult!

Se spune că noaptea naşte monştri. Uneori se mai nasc

şi ziua! Doar primele două sau trei luni am trăit în pace…

M-am trezit într-o zi cu suspiciuni legate de telefonul

lui. Cum eu analizam totul, în dorinţa de a-l cunoaşte mai

bine dar şi pentru că sunt analitică din fire, am observat că

atât timp cât eram împreună, telefonul lui era închis sau setat

pe silenţios. Nu mi-a stârnit bănuieli iniţial pentru că am

primit explicaţii logice. Clar pertinente, era un om cu o

putere de convingere neobişnuită. Pe mine mă putea

convinge de orice, atât timp cât îmi vorbea direct, în faţă sau

prin telefon. Abia după un timp observam hibele, dacă ele

existau.

Dar după un timp, destul de îndelungat, am devenit

suspicioasă. Era firesc, nu doream să am de-a face cu

persoane necinstite. Ştiam şi că nimeni nu este de neînlocuit,

decât geniile…

În prima zi de primăvară, am primit un email, ce

conţinea o prezentare PowerPoint. Mărţişorul avea doi

destinatari. Apăruse o alta la orizont!

După ce am ascultat Colibri - Sfârşitul nu-i aici, m-am

calmat şi am îndrăznit să-l întreb despre ea, ştiind că mă


expun furiei. A recunoscut că a avut o relaţie cu o femeie, cu

ceva ani mai mare decât el. Până ce mă cunoscuse pe mine!

Am ascultat povestea şi am înţeles. L-am şi iertat, după

multă luptă cu mine. Mi-am spus în sinea mea mereu - dacă

va fi o luptă, va fi doar cu noi înşine, şi nu pentru că nu ne-

am iubi (fie şi online)…

Până atunci fusese nepătat în inima mea. Eu şi acum

consider că a fost pentru o vreme zona mea de confort…

Între timp, se întâmplaseră multe. Îmi dăruise

promisiunea unei vieţi noi, împreună. Peste câţiva ani. Eu am

plusat - mai bine să fie mai mulţi! (ştiind că spera să revină,

la pensie măcar, în ,,balansoarul’’ clădit de amândoi). Am

făcut asta pentru că începeam să mă tem de faptul că omul pe

care îl cunoşteam e diferit de omul care era în cotidian, în

spaţiul lui de acasă, din familie.

Se enerva foarte uşor şi se certa cu colegii sau cu

rudele. Înjura des când se afla în trafic. La volan nu avea

toleranţă pentru nimeni. Dispute se consumau si în universul

nostru - ori de câte ori aveam opinii diferite, deveneam

duşmani. Simţeam că mi se forţa mâna să fac sau să spun

diverse lucruri, pentru ca el să fie mulţumit şi să nu se

înfurie.

Cum se enerva, eu sufeream şi treceau zile până

reuşeam să-l împac. După o vreme, l-am suspectat că

deschidea o discuţie pentru ca o oportună ceartă să întrerupă

contactul câteva zile, timp suficient pentru a evada di(n)rect

în braţele unei femei.

Îşi păstrase încă profilul pe site. Pe un alt site, apărea

că are 98 contacţi femei. Între timp, s-au adunat 125.

Exclusiv femei.

Cum spuneam, îmi place să descopăr oamenii şi sunt

analitică, prea analitică poate. Intuiesc înainte de a

cunoaşte. Aşa că, eram geloasă acum! Mă sfătuise să îmi

22 Valentina Naşu

închid contul pe site, dar el nu îl închisese. După un timp, am

descoperit un alt site în care avea cont. L-am abordat in

glumă, mi-a răspuns că l-am confundat. Câte ceva se

cristaliza şi din discuţii anterioare. Am înţeles că era un

cuceritor de dragul cuceririlor. Pentru că acestea îi alimentau

orgoliul exacerbat, îi satisfăceau nevoile fizice şi emoţionale.

Afurisit palmares!

Mă iubea şi simţeam asta prin toţi porii. Cu toate astea,

nu-şi putea abandona pornirile… vânătoreşti. Cu cât ne legau

mai multe, cu atât mai multe ne separau. Temerile mele erau

dintre cele mai evidente. Resimţeam nuanţe pe care până

atunci nu le simţisem. Nuanţe nedesluşite ale trădării… Nu

îmi spunea în cuvinte, dar dacă ar fi făcut-o, oare ce mi-ar fi

spus?

Am comis greşeli. Acum te înţeleg mai bine… am fost

străin de tot ce ai (fi putut) simţi(t) tu. Noi n-am fost decât

nişte (alţi) protagonişti ai unei (aceeaşi!) eterne poveşti. Cu

siguranţă însă nu este vina lui (a mea), că fericirea-i (mi-)a

coincis, de multe ori dacă nu chiar fundamental, cu

nefericirea ei (a ta)! Sunt roluri astfel concepute de Creator.

Așa cum ţi-aminteşti probabil, cândva, că ai trait şi rolul

invers.

Zâmbesc. Cu siguranţă că ar fi spus altceva. Sau ar fi

făcut altceva. De exemplu, îmbrăţisex. Mixtură condimentată

de împăcare! De-ar fi ştiut că doar simpla comunicare

verbală îmi era de ajuns…

Am mers la munte câteva zile. Soarele primăverii abia

răsărea. Soarele meu era la apogeu! Romantism picurat fără

încetare, în toate modurile, reuşea să-mi adoarmă temporar

vigilenţa. Flori de câmp se răsfăţau în vază şi în sufletul

meu. În sufletele noastre, acum sunt convinsă de asta. Din

păcate, bănuielile îmi reveneau cu regularitate de ceasornic

mecanic. Asta ni se întâmplă uneori, când încercăm să


reluăm ceva ce s-a sfârşit… mintea şi egoul refuză să admită

că nu mai poate fi niciodată ce a fost după ce ai spart ouăle

din rai… doar amintirea te mai bântuie când şi când, poate

chiar neîncetat.

Încărcată din nou de bănuieli proaspete, am vrut să îi

văd arhiva de pe telefon cu sms-uri - era suficient de

neobişnuită experienţa ce o intenţionam, de a intra în viaţa

cuiva şi a-i citi gândurile! A acceptat cererea mea, oferindu-

se să îmi deschidă telefonul. În loc de a-l deschide, cu un

zâmbet, a şters arhiva. A spus că nu dorea să îi văd eu sms-

urile schimbate cu soţia. Acest fapt a alimentat din nou

bănuiala că omul era un fals. Nicidecum un cal de rasă!

Nu ne plac monedele false, nu ne plac fantoşele.

Surogatele umane nu au gust de primăvară! Pe mine una nu

mă mulţumeşte primăvara doar în calendar, vreau soare,

verde crud…

Uneori mă vizita. Rareori, la zile festive! Gospodina

,,de sub paravan” făcea mici gesturi. Învăţam să gătesc sau

inovam, personalizând reţetele cu elan tineresc. Mici gesturi

regăseam şi la el. Îmi dăruia flori, sau lucruri comestibile.

Mi-a adus caş de la munte, cârnaţi de mistreţ sau doar o

smochină… tot felul de daruri care mă surprindeau plăcut şi

îmi alimentau nevoia de emoţii pozitive. La munte m-a rugat

să adunăm melci. Fiind după o ploaie, am strâns o pungă cu

melci, care de care mai mari. Am crezut că vrea să facă cuiva

o farsă, pentru că multor oameni li se par respingători. Am

întâlnit chiar fobia faţă de melci! De unde, voia să îi gătim.

I-a spălat într-un lighean (erau vii şi mi-a rămas în

minte imaginea lor ce părea un ritual în faţa morţii) şi i-a

opărit apoi, timp de câteva minute. După operaţiunea asta, cu

ajutorul unor andrele, i-am scos din cochilii şi le-am scos şi

dejecţiile rămase, i-am clătit şi apoi i-am frecat cu sare. Abia

24 Valentina Naşu

după această procedură a urmat gătirea propriu-zisă. Aveau

gust de pasăre, de piele de pasăre, erau destul de gustoşi

pentru un nepretenţios. Am experimentat gustul lor în

diverse combinaţii, atât fierţi cât şi prăjiţi sau copţi în cuptor,

întregi sau tocaţi. Păreau statui în orez, cu corniţele drepte.

Mă simţeam o gurmandă excentrică, muşcând atent, fără a

mă gândi la secunda ce mă despărţea de alegerea greşită -

alegeam să nu sar peste nicio experienţă nouă. În definitiv,

mă simţeam eu aleasă!

Eram zilnic motivată să simt fericire (voiam o fărâmă

de eustres), să mă simt împlinită. Îmi cânta și sufletul, îmi

fredona și vocea (Am un pitic şi-l vreau fericit, dar îmi

trebuie doi, să stea amândoi)… Slăbeam, dar eram fericită.

Nu mă hrăneam cu mâncare, ci cu adrenalina convorbirilor

telefonice, sms-urilor si e-mailurilor. Mă pliam pe nevoile lui

pentru că şi el făcea asta. Ne hrăneam reciproc nevoile

emoţionale. Descopeream zilnic darurile celuilalt căci,

fiecare lucru nou ce-l aflam despre celalalt, era un dar. Nu ne

săturam să ne povestim vieţile. Fiecare amănunt era discutat

îndelung, până îi tranşam toate valenţele. Când părerile erau

diferite, negociam. Eram maeştri în argumentări. Deşi,

argumentele mele plecau capul în faţa argumentelor lui.

Cedam repede, pentru a nu isca vreo ceartă banală. Tot el mă

învăţase că e mai important să iubeşti decât să ai mereu

dreptate.

Cum vă spuneam, totul vine la pachet - şi la el erau

însoţite calităţile de defecte. Cum ceva nu mergea conform

planurilor, era stăpânit de o furie intensă, cu tentă patologică,

cu greu calmată. Se supăra şi-mi închidea telefonul,

aşteptând ca eu să fac eforturi de împăcare. În vremea asta

nu mişca un deget, era suveran. Cu un suveran veto, mă

aducea în fibrilaţie. Doar argumentele lui erau valide, ale

mele erau tranşate si desfiinţate. Plângeam şi nu puteam


dormi noaptea de câte ori se supăra, cel mai adesea pe

motive puerile, i se părea că am zis sau că am făcut…

Pretindea să îi fie satisfăcute dorinţele pe moment, fără

întârziere, motivând că EA asta făcea de-o viaţă… Emitea

permanent observaţii şi mă compara cu ea, neadmiţând că

puteam face la fel (de altfel o şi făceam mental, iar

comparaţiile erau în defavoarea lui).

Mai avea astfel de argumente, fixisme de fapt.

Pretindea că femeia este inferioară bărbatului şi că trebuie să

îşi asculte bărbatul, că aşa spun dogmele creştine. Religia era

luată ca argument uneori dintr-o simplă pornire de revenge.

Avea standarde duble, ce era acceptabil pentru un bărbat,

putea fi de neacceptat la feminin.

Alteori era cel mai adevărat specimen uman - mă lua

de mâini, mă privea în ochi cu cea mai caldă privire şi

argumenta cu atâta blândeţe încât te putea convinge de orice.

Nu am mai întâlnit vreodată atâta dăruire, atâta devotament,

atâta convingere… Putea fi un mascul paradoxal, cu porniri

atavice, dar şi cu tot ceea ce aveam nevoie de la cel pe care

cu mândrie îl numeam jumătatea online. Jumătatea alogenă

dar perfect compatibilă. Un transplant între noi ar fi fost o

reuşită. N-a fost să fie!

Amândoi extrem de analitici, uneori zgârciţi, alteori

prea darnici în gesturi, comunicativi şi sociabili, explozivi şi

revendicativi, comozi sau boemi, ne completam perfect. Îi

mulţumeam divinităţii pentru prezenţa lui în universul meu şi

eram convinsă că undeva e scris SǍ FIM. Nu-mi era clară

lecţia pe care o aveam de învăţat, dar ştiam că exista un scop.

Mobilul urma să-l descifrăm împreună. Ne iubeam plenar

sau ne părăseam ardent, evoluţia se înregistra în tandem. Eu

luptam pentru feminism, el pentru tradiţionalism. Eu militam

pentru drepturi extinse ale femeii ce eram, el pentru

capitularea femeii în faţa măreţiei lui.

26 Valentina Naşu

Ochelarii de mi-i cureţi,

eu voi rămâne la fel.

Doar că, uneori m-apucă

… puţin dor

şi-ţi scriu, mereu,

cum că, te iubesc

… la fel.

Completez, în gând de data asta. Nu mă pârâţi! Ca în

cântecul Alinei Manole: Şi te iubesc atât de, atât deee, atât

de… aşa şi aşa!

Masochismul meu era mereu juicy. Rezistam sau

ripostam cu încăpăţânare, nu mă dădeam înfrântă! Îmi

închidea telefonul recomandându-mi să rămân cu el, mă

jignea prin cuvinte ca nemernică şi eu… încercam să-l

împac! Nu suportam să ne separe o supărare, iar el o folosea

ca armă a manipulării. Făcea proiecţii pe mine ale

trăsăturilor sale negative, presupunând că mintea mea

funcţionează la fel.

Se juca cu mine şi cu el, era un paradox perfect, un doi

în unul.

În separeul personal, punea suflet în orice şi muncea cu

seriozitate şi dăruire, aşa cum românii nu prea fac. Se

consuma pentru problemele de serviciu mai mult decât ar

face-o omul obişnuit. Învăţam de la el să mă dărui cu toată

energia pentru un proiect cât de mic.

De exemplu, gătitul pentru mine era o chestiune

meschină, colaterală, neimportantă. M-a impresionat cât

suflet punea în a găti pentru noi. Am învăţat să privesc

gătitul diferit - din acel moment! Mă obosea însă să mă ţin la

pas, alături. Era solicitant înotul sincron, venise vremea să

plec. Din când în când cedam şi priveam cu scepticism

viitorul. Mă înjunghiase destul prezentul! Luam în serios


suferinţa şi abandonam, dar mă întorceam de fiecare dată

înapoi, fie şi-n gând.

Şi pentru că nu poţi părăsi un om căruia îi cântă

sufletul când e cu tine!

Iar când ştii că eşti iubit de cineva, dacă acesta mai

iubeşte în afară de tine şi gătitul, culorile toamnei, ploile de

vară, fotbalul, animalele sau pe altcineva, asta nu-ţi uzurpă

locul în inima lui. Iar când vei înţelege asta, vei fi făcut pasul

evoluţiei, vei şti ce înseamnă să te simţi liber. Dacă vei crede

acest adevăr, vei fi evoluat spre adevărata libertate.

*material preluat din romanul Reset – 2013, cu

modificări și adăugiri;

28 Valentina Naşu


Capitolul I

Accidentul

Seara se anunţa caldă şi calmă, persista doar un iz de

ploaie recentă. Un uşor zgomot stradal anunţa să îi tulbure

placiditatea - nu era ploaia, ploaia părea să mai aștepte!

Se întinse spre canapea şi luă cu gesturi tulburi (de la…

puţin vin!) pliantul publicitar. Iarăşi trecuseră pe strada Gării

distribuitorii de pliante şi broşuri. Privi cu atenţie fiecare

pagină şi luă o agendă să-şi însemne promoţiile săptămânii.

Vasul de gătit la abur o impresionase cel mai mult – ba parcă

şi grilul electric! Îşi permise un scurt intermezzo, parcă

pentru a rememora impresiile, pentru a le gestiona mai

firesc. Da, în sfârşit, acum realiza că impresia profundă nu i-

o lăsase vasul de gătit ci felul în care era prezentat, imaginea

aceea photoshopată, cu alimentele apetisante, bine colorate,

ce erau prezentate în vas.

Ei, vezi cum se ,,fură poporul, cu televizorul’’ - în

cazul meu, cu pliantul săptămânal! Mi-era foame şi în loc să

realizez asta, credeam că îmi doresc să cumpăr vasul. Bine

că nu eram în magazin, l-aş fi şi achiziţionat până acum –

ajungeam ca proasta acasă cu el şi mă întrebam ce caută

ăsta aici, când mai am unul identic (he, he, dar cu smalţul

gata cojit!).

Se auzi telefonul şi-i întrerupse şi monologul, şi reveria

(omul mai lucrează, mai şi reverează).

30 Valentina Naşu

- Bună, iubire, ce făceai? Eu gata pe azi, plec spre

casă… şi am zis să te sun, să nu crezi că umblu aiurea, că am

pus-o de scandal cu tine! Că tu ce altceva mai ai de făcut

toată ziua, decât scenarii şi analize…

- Da? Bine că m-ai sunat, tocmai mă gândeam la tine…

Am revăzut filmul cu Zorro - acela cu Antonio Banderras,

Catherine Zetta Jones și Anthony Hopkins. Anthony

Hopkins mi se pare că îți seamănă fizic, e un personaj ce îmi

tot persistă în sinapse... Interesant cum se poate schimba ca

actor, e aproape mimetic pe personaj - figura caldă, ușor

patriarhală din Zorro, versus ,,Tăcerea mieilor”, care m-a

făcut să nu mai urmăresc multă vreme filme cu el.

Când a apărut filmul în România, am mers la cinema,

cu Mioara și cu soții noștri. Era însărcinată atunci când am

urmărit filmul și… poate sarcina îi cobora pragul de

toleranță la stres. Așa că-i era frică! Mie la fel, dar eu eram

cea ocupată – pozam a bravadă! Ea și-a pus chiar palmele pe

față de la un timp, mai privea uneori filmul printre degete...

Eu, mai vitează, l-am privit în ochi, doar că mi-am protejat

picioarele urcându-le turcește pe scaun, sub mine! Decât să

confirm așteptările unui ,,virus tupeist” al fricii, îi răspund pe

măsură și-l alung cu fermitate.

- Mereu vitează! Doar că povesteşti ca Balzac – cu

drumul de la film până acasă scrii sigur o carte!

- He, he, he… Despre ce vorbeam?... aha! Îmi mai

amintesc de atunci foarte clar mirosul pestilențial al cinema-

ului cu scaune vechi, capitonate cu zeci de ani în urmă,

lucioase de patina timpului, mirosind a orice! Suficient cât să

îţi dispară orice senzaţie, rămânând doar… senzaţia de

vomă! După ce am ajuns acasă, am constatat (temporare și

oportuniste) efecte secundare, nu mai puteam sta în baie cu

ușa închisă!! A durat un timp… sesiunea de lucru! Și mai era

și Twin Peaks, serialul acela de toată... groaza! Am aplicat


,,politica peștelui” pe atunci, doar nu era să devin ținta

glumelor pe viață. M-am jucat cu teama vreme de câteva

luni, apoi m-am adunat pentru… asalt! Cele mai bune motive

ce merg la mine şi mă ,,mână în luptă”, sunt două: situațiile

de criză când nu am alternative și situația inversă, când sunt

foarte relaxată... parcă și la tine-i la fel!

- Da, așa aș zice și eu, fetiță. Dar te-ai luat cu vorba - îți

spuneam că plec spre casă și n-am chef să merg mai târziu la

cumpărături. După ce mă schimb, prefer să stau în casă.

Vreau să trec acum pe la Kaufland, vrei fistic? Ceva dulce,

ce vrei?

Umbre, iar umbre… Fisticul îi amintea de alte vremuri,

tulburi, cu văluri indecise de tristeţi şi fericiri mărunte. Îi

amintea de începuturile lor, de pagini ce se conturau alert, de

zile petrecute pe taste. Zâmbi fericirii trecute. Se abandonă

un răstimp crâmpeiului de idee... o continuă în gând,

zâmbind convivului cu o dualitate îndelung exersată. O clipă

doar (sunt oameni ce s-ar tortura așa toată viața), apoi își

reveni:

- Nu e nevoie, cumpără ce vrei tu, dacă simţi că vrei

ceva, premiază-te! Vezi că se poate să nu mă găseşti când

ajungi, trag o fugă până la biserică, simt eu să mă duc – sau

poate ai vrea să te aştept, să mergi cu mine? ... ţi-ai dori?

- Nu, iubire, du-te singură, mă bucur că-ţi vin şi astfel

de idei! Te sărut, cu aplomb, cum spui tu!

Închise telefonul zâmbind, reeditând un deja-vu prăfuit

de ani. Omul acesta o făcea fericită, dar o fericire presărată

cu umbre vechi şi șocante, nicidecum cicatrizate. Ştia şi

simţea acut; poate era doar nevoia de a se împărtăşi cu

apropiaţii, poate nevoia de a le vizita umbrele, de a călca

printre paşii atâtor oameni trişti ce au păşit cu pioşenie prin

iarba cimitirului. Ce le-ar fi spus? I-ar fi rugat cum îşi roagă

32 Valentina Naşu

indienii strămoşii, prin intermediul lor făcând legătură cu

dumnezeirea?

Deocamdată era înţelept să facă pace cu sine, cu

sufletul ei fragil şi împovărat ce părea a se scufunda din nou

în deprimare (era recolta de primăvară!). Pentru asta era

suficient un drum la biserică… și gata, primea dispensă! De

obicei i se ridica și moralul. Acum era iar la nivelul…

pragului!

Deschizând dressingul, alese uşor nehotărâtă (era o

cochetă în general), o fustă mov, tricotată, o cămaşă tot mov,

dar cu dungi pastelate de diferite nuanţe, un sacou negru.

Avea un stil urban, nu foarte conservator. Nu-şi puse nimic

pe cap, nu respecta într-atât de mult dogmele creştine.

Mirosul de primăvară era motivant, o înviora. Deşi

aproape de Paşti, nu erau încă înfrunziţi pomii, iar mirosul

provenea de la iarba crudă şi de la florile din curţi, narcise

galbene şi zambile multe. O invadă pentru o clipă dorința de

evadare din cotidian.

Ce plăcut ar fi! Nici n-aș întreba unde mergem, m-aș

urca în mașină și aș pleca fără regrete.

În definitiv, pentru ce atâta caz? M-a înșelat, nu m-a

înșelat… tot gânduri ce-mi fac praf sănătatea.

Doar traversez o perioadă ternă și-mi revin. N-o să țină la

infinit! Dar păstrez lirismul, îl voi amaneta verii. Sunt

oameni cărora nu le place vara? Dacă da, promite-mi,

Doamne, drept de preempțiune, căci vreau să le cumpăr

verile, iar pe cale de consecință, le dau ierni cu bonus toate

sărbătorile de iarnă!

Biserica era la colţ, pipernicită, cu o arhitectură deloc

potrivită. Covoarele de diferite feluri ce se înşirau încă de la

intrare, adânceau impresia generală de sărăcie ce ţi-o lăsa.

Oare de ce ortodocşii erau atât de febrili în a-şi respecta


ritul? Nu voiau a evolua ca şi catolicii, care aveau biserici

aerisite, moderne, cu arhitectură urbană. În bisericile lor

aveai spaţiu suficient, nu simţeai că-ţi ia nimeni aerul, iar

scaunele înşirate ca-n sălile de spectacol, te îmbiau să te

aşezi şi să asculţi liniştit predica, fără teama că te vei simţi

rău de atâta stat în picioare, fără a-ţi intra creierul în vreun

oportun colaps din cauza insuficientei oxigenări. Zugrăveala

bisericilor catolice era atât de plăcută, frescele albe ale

pereţilor atât de impozante, încât adânceau impresia de

solemnitate. De câte ori intra într-o astfel de biserică, îi părea

rău că nu e catolică, catolicii păreau superiori ortodocşilor în

viziunea ei, iar pioşenia ei se acutiza în cele câteva minute

petrecute acolo. Nihil sine Deo!

Biserica de care aparţinea îi lăsa impresia de cârpeală,

de o învălmăşire ad-hoc de obiecte rituale, expuse cu o

exagerată credinţă în acel spaţiu înăbuşit de mirosuri din

preajma morţii, cel puţin aşa le asocia ea. Dar ce putea face?

Aici mijlocea Dumnezeu multe, era momentul să ceară LUI.

Tatăl nostru care eşti în ceruri… atât ştia, Crezul şi-l

amintea pe sărite, deşi îi plăcea foarte mult. Cândva l-a ştiut

bine, îl folosea pentru a-şi calma emoţiile sau supărările.

Doamne, tu, care le ştii pe toate, ştii de ce vin acum la

tine. M-aş fi putut ruga de acasă, biserica e atât de aproape,

dar aici mă simt mai aproape de tine. Sunt atât de norocoasă

prin cele ce mi-ai dăruit, îţi mulţumesc pentru tot şi toate,

mai ales pentru oamenii pe care mi i-ai pus alături! În

tagma noastră, între oamenii cu care lucrez, cred că se află

cele mai alese caractere, iar între cei pe care-i iubesc sunt

oameni cu adevărat ,,mari la stat şi la sfat”…

Zâmbi. Hmmm, nici în biserică nu putea fi pioasă, iar

lui Dumnezeu îi vorbea ca unui obişnuit, glumind nefiresc în

micimea credinţei pe care o dovedea. De fapt, ce voia?

Ajutor, sprijin, sfat. Voia să aleagă EL în locul ei, poate voia

34 Valentina Naşu

chiar să-i mijlocească aflarea unui glomerul de viitor, pentru

a şti cum să aleagă acum, în cunoştinţă de cauză.

De ce nu? Ar putea să se închine deseară (deseară, sau

diseară, ambele forme sunt valide, deşi mai corect ar fi

deseară, de seară… uf, iar o iau razna, mă pulverizez în

gânduri mărunte şi mă pierd de tot), ar putea să mediteze

înainte de culcare, cu gândul la bunicii duşi, la unchi şi chiar

la Ela, prietena ei ce a murit la doar 22 de ani – poate că ei ar

ajuta-o, i-ar visa, iar în vis ar putea să-i influenţeze alegerea,

hotărând-o în ce direcţie să păşească corect, pentru că era

incapabilă să o facă singură, cel puţin deocamdată. Indienii

invocau spiritele străbunilor, prin care făceau legătura cu

forţa supremă. Puteam şi noi împrumuta din înţelepciunea

lor, fie şi în caz de forţă majoră.

Era paradoxală în convingeri. Credea. fără îndoială, în

forța superioară ce ne programa în capitole evoluția în

univers, dându-ne lecții ca un mentor ce era, dar credea și-n

supranatural, paranormal, ori alte minuni. Era setată să fie

diferită!

Ajunsă lângă icoane, îşi întrerupse ghemul mental doar

cât să se închine, fără prea multe cruci, căci simbolurile

acestea nu o impresionau. Pe ea o impresionau mai mult

cuvintele.

Avem cuvinte care se pot asocia ideatic, cu ele

construim tragedii și apoi le asociem cu plânsul… EA le

asocia! Doar ea?!

Esenţele bune se ţin în sticluţe mici, îşi zise, cu gândul

la simbolul crucii. Apoi se pierdu iarăşi în consideraţii

mentale mărunte, mutându-şi greutatea de pe un picior pe

celălalt, în timp ce privea interiorul cu ochi de evaluator. Nu

se putea concentra, nu o prindea glomerulul ăsta de pioşenie.

Cu greu intra în starea potrivită. Efluvii de parfum se


ghiceau, se concentră şi asupra lor (pioşenia urma să mai

aştepte!) – era Perceive, parfumul ei cel nou, DARUL!!

Oare de unde provine acest nume? Perceive…

Sună bine! Oare cum se pronunţă? De ce trebuie să

ştiu eu totul? Îi voi spune ,,parşiv”, pe româneşte. Nu

parşivă, parşiv; aşa şi este, el desigur, soţul meu, eu nu…

Dacă ar şti, ar şi sări la gâtul meu! Nu te aștepți la prea

multe de la oameni… decât să îți fie înșelate așteptările!

Uneori e doar parşiv, alteori un frustrat cu o notă

malefică, alteori de-a dreptul nebun. Nu, nu, prea dură

evaluarea, să-i zicem debil, debil mintal, desigur. Mental sau

mintal? O iei razna, femeie! Adună-te!

Cu un zâmbet ce semăna pe alocuri a rânjet, îşi

reaminti cum i se spunea în copilărie, rahitică şi debilă. Într-

una din zile, la masă, s-au schimbat nişte replici antologice,

ce au rămas apoi în patrimoniul de familie, nescris, dar

relatat urmaşilor cu consecvenţă, chiar dacă mai suferea

modificări în timp.

Măi omule, n-ai înnebunit, eşti doar debil, debil mintal

– dar stai liniştit, căci şi noi suntem debile, fata e debilă că-

i prea slabă (fata eram eu, la vreo doisprezece ani, doar că

de obicei mă apelau duios cu epitetul ,,capră”), iar eu sunt

(de)bilă, adică bolnavă de bilă - ei, haide, ce te superi, ce, n-

am bila scoasă?

Concentrarea nu o prindea, pe ea o prindea cel mai bine

suferinţa ca odihnă activă, cât mai cruntă şi poate continuă!

Uff, divaga continuu… avea inimă antrenată! Captarea

atenţiei n-o prindea!

Oare ceilalţi erau la fel ca ea? Nu-şi puteau opri viitura

din gânduri, ca şi ea? Şi-ar fi dorit să poată modifica undele

electromagnetice din creier (atenţie la mine! undele

electromagnetice sunt de trei feluri: unde radio, curent

electric şi radiaţii!), să poată să treacă oricând de la unde

36 Valentina Naşu

alfa, corespunzătoare stării de relaxare, la unde beta,

necesare în timpul activităţii normale. Sau era invers? În

fine, nu contează, ideea în sine contează, dar necesita

probabil o contracție mai bună a axonilor și ei nu-i reușea.

Făcu pace cu sinele ştiind că va părăsi biserica în curând (cu

divinul ei peren, cu tot) şi se concentră în a-l ruga pe Creator

pentru ajutor. Nu-i promise nimic, ştiind că era uşor

inconsecventă în a face sacrificii în numele religiei.

Când a născut, la spovedanie i s-a cerut să ţină post

vinerea. A şi ţinut o vreme, timp în care soţul ei, cu

tenacitate, a gătit carne la grătar, până a convins-o să renunţe

la post. Fără cuvinte, dar cu eficienţă datorată perseverenţei.

Doamne, iartă-mă, nici în biserică nu mă simt mai

aproape de tine (mă sabotează potențialul meu redus de

cumpătare!), am cam rupt contactul cu tine, sau poate doar

cu religia, căci de existenţa ta, tu ştii, nu m-am îndoit, am

primit prea multe dovezi, Doamne… Te rog să ai tu grija

mea, las ţie toate grijile mele, ştiu că le vei găsi rezolvare

mai bună. Îmi doresc doar o viaţă de calitate, pe drumul ce

mi l-ai rânduit. Uneori greșesc drumul, o știu… conformația

receptorului meu e diferită! Mă reculeg, mă întorc din drum

când văd că nu înțeleg și trimit anse de verificare.

………

De la optsprezece ani mă paşte orbirea, până acum am

scăpat, scapă-mă Doamne şi de acum încolo, am atâtea de

făcut…

O linişte ciudată o învălui odată cu aerul odorizat

festiv, de primăvară. Se simţea uşoară, liniştită şi sufleteşte

acum. Un atom de relaxare îi revenea firesc. Cum să nu te

bucuri, cum să nu fii fericită primăvara? Cu toţii înmugurim

şi înfrunzim, indiferent dacă suntem nemâncaţi sau ne…,

sau! Ajunge, fără vulgarităţi – vulgul nu e pentru tine! Doar


s-a împotmolit în joacă, în fracțiunile tale dendritice mai

primitive.

Se îndreptă de spate şi păşi cu încredere pe pavaj,

ţăcănitul adeziv și cadenţat al tocurilor dându-i şi mai multă

încredere. Toate lucrurile, oricât de rele ar părea, au şi o

parte pozitivă. Mai greu e s-o descoperi! E scump să obții un

strop de optimism, dând la schimb o căruță de promotori ai

tristeții și deprimării - între ei e un situs de legare ca între

materie și antimaterie.

Deocamdată, era cazul să grăbească pasul, altfel Tudor

va ajunge înaintea ei şi va face una din crizele lui obişnuite,

pentru care părea a avea… programare genetică! Orice,

oricând, oriunde, oricum. Crizele de nervi erau leit-motivul

vieţii lui, chintesenţa existenţei lui, lucrul pe care-l făcea la

modul profesionist (până la climax!), cu fermitate. Ei,

desigur că putea fi şi vesel şi liniştit, mai ales dacă era în pat,

în concediu!

Vacanţele ce le împărţeau erau condimentate mai rar cu

expuneri toxice (nervi!), de obicei erau agreabile. Şi asta

pentru că se întrerupea circuitul stresant dintre sinapsele lui

şi serviciu.

Nu observă maşina din dreptul benzinăriei, avea o

culoare prăfoasă, un Cielo vechi, nespălat. Păşi totuşi

neregulat, nesigur, anticipând parcă iminenţa pericolului.

Târziu!!

Se trezi auzind încă în fundal (fundal cu fibre de vid în

sinapse, ce speculau deloc inteligent cu emoțiile ei)

scrâşnetul de frâne, ca o familiară cretă pe tablă, care pe ea

n-o deranja prea mult. Creierul părea voluminos, parcă

umplut cu vată, iar senzaţia pe care o resimţea, deşi tare

distorsionată, era neplăcută. Îi amintea de cârceii de pe talpă,

38 Valentina Naşu

care o lăsau pentru o vreme doar cu acea senzaţie de corp

străin, imponderabil, greoi, fără utilitate, ba şi dureros pe

deasupra. Parcă era un cârcel senzaţia ce o resimţea în jurul

capului, îi simţea furnicăturile în țesutul țintă! Capul ei părea

mult mai mare şi ameninţa (ce anume o făcea pe ea să se

simtă în pericol, doar mişcase astfel capul întreaga viaţă? ) să

se opună la orice încercare de a-l utiliza. Pe măsură ce se

trezea, senzaţia ascuţită se acutiza. Ceea ce începuse ca un

bâzâit de albine, care doar te agasează, nu te atacă, deveni un

roi agresiv, dureros, cu mii de ace ce o înţepau fără milă.

Durerea pulsa peste tot, iar pulsiunile păreau să-i contracte

corpul în spasme nevăzute, dar extrem de prezente.

Conștientiza durerea care devenise lider de opinie…

Conştientiza şi roiul de oameni nu departe de ea, opriţi doar

de o uşă şi spera să rămână cât mai mult acolo, ea le avea pe-

ale ei! La ușa ei așteptau mesagerii deprimării. Pământul

meu nu se va mai apropia de soare - azi nu-i permit!

Trebui să-i accepte curând, imediat ce au aflat că ea e

acolo, trează. Au şi năvălit cu avalanşe de cuvinte, au

potopit-o cu ele şi au lăsat-o apoi singură… să le rumege!

Ruminaţia era necesară uneori, ca acum, când părea atât de

greu să înţeleagă cuvinte. Iniţial, vorbele lor nu au produs

ecouri, nu ştia de îi erau adresate…

Dar le accepta, cu prudenţă, cu înţelegerea că urma o

nouă luptă, un alt război al vieţii ei, o nouă lecţie de învăţat!

Așa că se neglijă cu premeditare, ca pe-o sinapsă rușinoasă

pentru o bătătură. Nu-i reușea totdeauna!

Păi bine, nene, e de înţeles că orice om poate avea o

viaţă împlinită dacă, cum era aia?... dacă face un copil,

construieşte o casă şi plantează un pom… ei, bine, bine,

duce şi-un război, fie măcar şi-o mică luptă de cartier! Dar

eu câte războaie să mai duc?


Rememoră propoziţiile ce-i treceau din nou în fugă

îndărătul frunţii, în era gândurilor acaju – sau erau cam gri

fer?!

Iluzorii accente de normal îmi incită sinapse

traumatizate de o tuse nou venită. Dacă nu mișc brațul în

care mi s-a montat branula, și nici altceva nu mișc, mai că-

mi vine să cred ca am murit și nu mă mai doare nimic. În

dimineața asta m-am trezit cu gâtul inflamat, iar mai apoi

urechea stângă nu și-a mai exercitat funcția de drept.

Durerea de dinți si cea din osatura feței erau o încântare

abia conștientizată, iar ochiul stâng plângea (în timp ce

celălalt râdea în bandaj, întocmai ca-n poveste).

Toate mi se-ntâmplă numai mie. Ce-o fi cu mine? Am

primit răspuns celular pentru că am încălcat tabuuri divine?

Acum a venit vremea să dezgrop... nu, nu securea războiului,

poate curajul de a…(Nu vreau să te ascult! Deleg monopolul

puterii și-mi astup urechile)…

Femeia cea scundă, asistenta, îi spusese că avusese un

accident de maşină chiar lângă casă şi că acum era la spital,

iar medicul urma să sosească imediat, să îi dea câteva

informaţii și îndrumări. Încerca să nu se agite inutil, doar ştia

că în marile probleme ale vieţii ea dăduse de noroc cu carul.

Era o norocoasă, dar norocul se limita la laturile importante,

slujbă, familie… eee, asta de acum cu sănătatea era o

cumpănă trecătoare, un accident şi atât. Supremația scuzei?!

Nu merita să-i atârne de gânduri nicio clipă în plus.

Medicul era gras, părea bonom, ba chiar îi părea

cunoscut! Nu ştia de unde să-l ia (mai târziu aflase cu o doză

stupoare, că era unul din fluturaşi, unul dintre gemenii ce-i

fuseseră colegi în liceu). O abordase familiar, părea că e

40 Valentina Naşu

chiar lângă ea, dar nu-l vedea. Poate că era noapte, sau era

bandajată pe ochi – da, avea bandaj peste ochi, uitase. Vai, şi

aşa avea vederea deteriorată, ce-o mai urma oare, bandajul

nu prevestea nimic bun deocamdată. Spera să fie doar

contuzii, echimoze, orice se poate vindeca, indiferent cât o

dura asta! Era hotărâtă să îndure, să fie optimistă şi să-i arate

lui Dumnezeu că ştie să-şi ia lecţiile de viaţă ca pe un hap

inerent, trăindu-le cu eleganţă.

Nu auzise nimic din ce-i spunea medicul, se panicase

totuşi. Încă procesa senzaţia de familiar pe care i-o dădea

prezenţa lui. Erau prieteni de familie cu familia fratelui

geamăn (cel puțin așa susținea Mioara), ceea ce se extindea

şi asupra fratelui medic, dotat cu nevastă viole(n)tă – o

chema Violeta!

Dar ea încă nu ştia cine este el. Vocea lui îi inducea şi

nelinişte. Panicată, îl întrerupse brusc:

- Trebuie să-mi cer scuze, vă întrerup pentru că, din

păcate, deşi ştiu că vă adresaţi mie, nu am auzit nimic din ce

spuneaţi! Dar aud, deși tare înfundat.

- Important este că auziţi totuşi ceva, senzaţia este din

cauza inflamaţiei craniene, va ceda în curând, ca de altfel şi

inflamaţia. Din cauza accidentului se poate însă să rămâneţi

fără vedere, retinofotografia arată subţierea retinei pe vechile

leziuni iar inflamaţia creierului a prins şi ambii ochi,

ameninţând să vă lase fără vedere. Dar, miracole se întâmplă,

chiar şi eu am asistat la câteva aici! Asta mi-a dat

convingerea că Dumnezeu există şi pentru noi.

Sunteţi într-o rezervă de spital, singură deocamdată,

mâine sau poimâine puteţi să vă primiţi vizitatorii,

deocamdată familia şi doar dacă inflamaţia din creier va da

semne că cedează. Eu aş opina că veţi reuşi să vă refaceţi

repede, pentru că vă cunosc determinarea (îmhî, mă ia cu

chestii psihologice, vrea să mă sugestioneze pentru


vindecare – cine ştie dacă merge, acum că eu m-am prins de

intenţie… Oare psihologii pot folosi pe ei tehnicile de

sugestionare sau, pentru că le cunosc, pentru ei se limitează

posibilităţile? O fi ca la duhovnic, nu poţi tu, preot, să îţi fii

propriul duhovnic, trebuie să te adresezi altui preot. La fel e

şi cazul unui medic, că am unul în faţă şi iarăşi nu ascult ce-

mi spune).

- Atât pentru acum, de fapt ar mai fi ceva, coloana, şi

acolo se pare că aveţi vertebre dislocate, iar piciorul stâng

luxat! Echimozele, chiar când arată ca pentru Halloween, pot

fi ignorate, ele doar ne lezează aspectul – si asta temporar!

Dacă nu ar fi problemele din cutia craniană, ce ne pot face

surprize, aţi elibera rapid patul! Şi acest cadru protocolar!

Ce-o fi vrut să zică cu asta? Mi-a zâmbit complice, de

parcă ne ştiam. Te pomeneşti că lâncezesc de mult pe aici,

utilizându-le patul, cu cheltuielile aferente!

Doctorul acesta… Cum a spus ,,piciorul stâng”, m-a

pierdut. Cum se pronunţă în jurul meu cuvintele astea

străine, stâng, drept, atenţia mea e pierdută câteva clipe,

până reuşesc să mă orientez. Stângul, care o fi stângul?

Doctorul a şi plecat şi eu încă n-am reuşit să aflu care e

stângul. Nici finalul nu l-am prins din expoze-ul lui…

Am deci probleme minore, asta e important să ştiu!

Singurele chestii ameninţătoare ţin de vedere, iar în

bătălia asta sunt cel mai vechi soldat! Unul din bătrânii

hârşiţi în lupte crunte! Și totuși, poate că nu mă adaptez cu

suplețe la schimbări. Dar și mediul are un efect limitant-

uneori autolimitant… mă mai gândesc la asta și mâine!

Încrederea în sine n-o împiedică să plângă puțin

(așadar și prin urmare, grecii fac comerț cu sare, se

autoironiză ea). Auzul îi era ok, auzea înfundat şi neclar din

cauza lichidului acumulat în creier, a inflamaţiei datorate

impactului intempestiv cu maşina. Îşi amintea acum şi

42 Valentina Naşu

maşina, semăna cu acel Cielo de culoarea prafului ce îi

amintea de trecut.

Sabin! Uitase de el! O fi ajuns de la şcoală? Se va

ocupa de el Matei, trebuie! Matei!? Şi ea avea nevoie de el!

Sabin era sufletul ei, era important pentru ea să fie bine

îngrijit. Între ea și Sabin va fi mereu un situs de legare.

Îi era tare dor de el, așa că îi rememoră trăsăturile

blonde. Ar fi vrut să-i audă iarăși pașii în camera de alături.

Avea constituția atletică ca orice copil, dar oasele mai solide.

Le moștenise de la el, nu de la ea. De la ea moștenise tenul,

culoarea și trăsăturile feței, dar și firea cu neastâmpăr. Știa să

o facă mereu să zâmbească. Chiar și când făcea mici

tâmpenii, le făcea cu simț de răspundere, cu nerv!

Unii, când zicem sau facem tâmpenii, le facem de ,,toți

banii”, ca să simțim cu toții… spiritul tâmpeniei. Să-i zicem

și un AMIN, să ne fie smerit gândul!

Zâmbi forţat, din cauza legăturilor, a bandajelor. Nu

era momentul să-şi facă griji în privinţa lui, Sabin era mare

acum. Ea trebuia să refacă legătura cu forţa supremă ce

trebuia să o ajute să se refacă rapid. Va medita şi se va ruga

cu cuvântul cheie (vindecare! sau era altul !?), va vizualiza

ţesuturile inflamate şi îşi va imagina că armate de soldaţi

minusculi lucrează la refacerea lor. De ochi nu-şi făcea griji,

erau problema ei cea de (mai) toate zilele… De mică purtase

ochelari, fără ei se simţea nudă, făceau parte din must-have-

ul corpului ei de când conştientizase cât de necesari îi erau.

Dimineaţa întindea mâna după ei cu ochii închişi, iar seara

erau ultimul lucru atins înainte de somn. Îi băga adânc sub

pat, chiar dacă acum avea şi o noptieră alături, protejându-i

astfel de accidente neprevăzute, sau de excesul de zel al lui

Matei.

Matei era meticulosul casei, asta îi plăcea şi acum la el.

Multe îi plăcuseră, asta îi plăcea încă! Alcoolul nu era printre


favoriți. După fiecare nouă sinteză (propa)gândistică (pro) și

contra alcoolului, ajungea la aceeași concluzie-țintă: suntem

robi, dependenți, adictici față de o entitate… ceva sau

cineva, uneori de dumnezeire, alteori de vicii sau iubire.

Î,î,î,îî,…

Se trezi ţipând. Visase că erau melci în patul ei.

Limacşi fără cochilie, din cei mari, ce lăsau pete strălucitoare

în urma lor, cu mucusul produs de glande. I se părea că unul

reuşise să-i atingă piciorul. Se trezise transpirată de efortul

de a-şi mişca corpul, în încercarea de a-şi îndepărta piciorul

de melcul din vis. Privi cearceaful unde adineauri se afla

melcul, dar nu-l mai află acolo…

Adormise cu geamul deschis, iar de afară izvora prin

golul ferestrei un iz primăvăratic de iarbă udă, mirosul acela

crud de după ploaie, ce o înviora de obicei şi care acum îi

potenţase somnul. Curând observă şi mai multe schimbări, ce

o intrigau şi-i dădeau de lucru în timpul de lâncezeală pe

patul de spital… cap compas spre lene, între două diastole.

Observă întâi că mâinile ei, cu încheieturi fragile şi

degete lungi şi delicate, erau uşor lăţite iar pielea lor era

îmbătrânită. Se gândi că explicaţia era în faptul că nu le mai

folosise în ultima vreme, aici nu spăla ea vasele, iar de alte

munci domestice şi uitase. Acasă se spăla pe mâini de zeci

de ori pe zi, probabil se deshidrataseră nefiind la fel de

utilizate. Necesitau un reglaj de finețe, le va da și pe ele cu

cremă antiîmbătrânire cu factor de protecție mare. Când va

ajunge acasă, va avea de lucru – îi era necesar un gomaj al

feţei, apoi al corpului, cu zaţ de cafea amestecat cu ulei de

măsline, apoi manichiură şi pedichiură; părul trebuia şi el

vopsit, plus o mască de faţă şi săptămânala mască pentru păr.

Epilarea era şi ea o rutină săptămânală, la fel şi pensarea

sprâncenelor. Acum avea timp berechet, de l-ar putea ocupa

44 Valentina Naşu

cu ritualurile de înfrumuseţare ar fi grozav – dar aici nu

venise la Spa! Le va înscrie mai târziu într-o To Do List, mai

necesară acum decât altădată.

Când veniră ai ei, păreau stingheriţi, de parcă făcuseră

ei ceva, nu ea! Singur Sabin se lipi de ea, îi simţise lipsa

neneaca ei cea mai scumpă, băiatul ei drag. Nu mai mergea

cu pas alintat. Părea aşa de serios, parcă şi crescuse între

timp!

Oare cât timp o fi trecut de păreau toate atât de

schimbate? Toţi erau ciudaţi, parcă şi îmbătrâniţi, iar Matei

nu apăruse deloc.

Parcă mai aseară i-am ținut (în ținută lacrimogenă) un

discurs solemn în care-l rugam să se lase de băut câțiva ani

și să-i dedice lui Sabin, în caz de mor curând. Nu a răspuns

nimic, doar am simțit (în receptor) cum mi-a întors și

spatele! Să tot fii bolnav! Vivat!

O fi murit, o săgetă (printre rânduri) un gând. Bea

suficient, o fi murit. Sau poate şi el… poate că a fost şi el în

accident. De câte ori se gândea la el, totul părea să îi stea

împotrivă! Se făcea nebuloasă. Şi se gândea mult la el, o

intriga lipsa lui, acum când avea cea mai mare nevoie de el,

de sprijinul lui constant de atâţia ani, de prezenţa lui atât de

liniştitoare. Doar el era lângă ea oricând avea nevoie! Mai că

se enerva, unde naiba era el? Trecuseră zile de când îl

aştepta… atinsese apogeul! La cumpărături sau la serviciu el

o seconda întotdeauna, el era lângă ea şi dacă trebuia să aibă

examene sau inspecţii, fie că era necesar să aşeze masa sau

să o ajute la calculator, era în dreapta ei în maşină, când îi

venea chef să şofeze, pe el se baza când avea frustrări de

moment şi îl certa, el încasa reproşuri atât de elegant, cu o

nonşalanţă aparte, el… El, cel care rareori îi răspundea la


întrebări nepuse, era cazul să ia dispensă papală și să vină,

chiar și din lumea de dincolo…

Cea mai ciudată prezenţă ce o înconjura permanent, cu

o grijă ce-i amintea de Matei al ei, era bărbatul, Tudor. Părea

a şti de Tudor, dar nu ştia de unde să-l ia, nu ştia de unde

venea amintirea… Poate era un feeling de rezonanţie, cum îi

plăcea ei să spună.

Venise a doua zi, vorbise familiar cu doctorul, şi părea

să beneficieze de tratament special. Pe el îl lăsaseră cu ea, cu

puţin timp înainte de a le permite şi celorlalţi să o vadă.

Era mai scund decât Matei (oare de ce îl compara

mereu cu Matei?!) și avea un cap haios - rotund ca de copil,

dar teşit în creştet și cu un nas acvilin (cu nări uşor inegale,

ca de boxer trecut prin lupte de ring); faţa părea ușor

contractată de parcă veghea mereu să nu fie prins în

,,ofsaid”. Avea o față inegală, ce părea să necesite mici…

reglaje. Nu era genul care să stârnească admirația

femininelor, așa cum o făcea Matei, fără efort și fără a fi

conștient de asta. El însă părea a depinde de admirația celor

de sex opus, se hrănea cu asta…

Caracterul îi era decretat invalid, după criteriile ei

deloc tolerante cu el. Nu-l plăcea, poate îi era antipatic – nu

știa de unde veneau resentimentele ce păreau a apărea

oportun exact când el sosea în vizită. Poate era de vină graba

lui de a controla totul, pe ea, sterilul mediu spitalicesc, ori

vremea de afară. Poate era efect al medicației administrate.

Era un personaj ce trebuia descifrat îndelung, pentru că

ei îi părea fals și manipulator. Cel puțin deocamdată! Avea și

mişcări precipitate, deloc liniştitoare ca ale lui Matei (iar

Matei!! oare ce anume o trăgea de ,,mânecă” să o oblige să îl

compare cu Mateiul ei?) şi era haios felul cum îi spunea

,,fetiţă” şi cum o certa zilnic, dându-i şi sfaturi, care erau

46 Valentina Naşu

efectiv direcţii precise, indicaţii clare de dirijor care nu

primise sentinţă de virtuoz şi acum încerca să modeleze alt

lut. Uneori i se părea că încearcă să o manipuleze,

povestindu-i diverse chestii politice. Insinua că femeile nu se

pricep la politică, pe cale de consecinţă deci, nici eu, aşa că

… aş face bine să ader la convingerile lui politice, ca o

gâscă oarecare! Hmm, nu ştii cu cine ai de-a face nene, eu

gândesc cu propriul cap (chiar dacă e-n aer, nu între

picioare), cu care şi iau propriile mele decizii!!

Era mai simplu să disimuleze, sau să nu-i răspundă,

pretextând dureri. Uneori nu se putea abține, era colerică:

- Dacă am lua cu toții atitudine, măcar din când în

când, țara asta ar avea coloană vertebrală. Ne-a rămas șira

spinării doar, pentru a ne închina străinilor și alogenilor, care

ne dau supraproducția lor nulă din punct de vedere al

calității, nouă, cei ce i-am putea hrăni pe toți, cu produse de

calitate; dar, de, era rău Ceaușescu... dar ne-ar fi prins azi

bine toată industria ,,ridicată” de el, darmite datoriile externe

nule! Nu-le! Acum nu mai e nimic din ce ne-a lăsat, nu mai

suntem în top prin nimic - doar rapacitatea clasei politice mai

e-n top!

- Votez să-ți rămână și calitatea politică și chemarea,

iubire!

Așa îi spusese, dar poate că i se păruse. I se rigidizase

ceafa, auzindu-l. O enerva prezenţa lui constantă. Imediat

după ora patru apărea, venind poate de la serviciu. Avea

aceeași vorbă: Ce gânduri te-ncearcă, fetiță? Uneori o

liniştea, alteori o enerva cu expresiile lui stereotipe (mai ales

când seducea asistentele, glumind necontenit cu ele, uşor

vulgar în exprimare şi apoi se întorcea spre ea cu acea

expresie ce spunea: Vezi, ele mă plac. Pot avea oricând o

femeie la picioare, dar eu te-am ales pe tine şi tu faci fiţe.

Oricând mă pot întoarce, să aleg una dintre ele în locul tău,


aşa că, ai grijă!), alteori părea că ascunde un mobil al

faptelor lui - poate chiar identitatea lui! Cine era Tudor, ce

hram purta şi mai ales, ce căuta zilnic lângă ea, spunându-i

un agasant (acum!) ,,fetiţă”.

- Fetiţă, trebuie să vii acasă cât mai curând, eşti

străvezie! Şi trebuie să te mişti mai mult, îţi atârnă carnea pe

braţe.

Celule și țesuturi bruiate de tristețe… Acel acasă pe

care-l găsești dimineața la cafea, libertatea autentică spre

care aspir în pijamale comode.

Două idei au plecat în misiune astăzi – unde-i acasă?

Și cine e el?… câte gânduri minunate ,,se consumă” pentru a

scrie o singură banalitate despre acasă. Dacă am reuși să

stocăm gândul, cu emoția aferentă, ce cadouri sublime ne-am

putea face din câteva melisme!

Unde acasă?

Şi ce treabă are el cu carnea mea, cu muşchii braţelor

mele!! Parcă iar mă doare mâna de la branulă, deși mi-au

scos-o. E vânătă rău, o să pun o batistă udă drept compresă.

Mă doare mai rău când e Tudor aici!

Nu era destul că încerca să mă manipuleze zilnic,

venind ca un metronom, imediat după patru după-amiaza?

Cine e? şi, ce-şi tot umflă rânza-n el, cu pretenţii teritoriale?

Parcă mi-ar fi stăpân! De ce n-ai mâncat tot, că mi-au spus

ele, asistentele (Ei, şi ce ţi-au mai spus? Cumva ţi-au spus la

ce oră scapă din tură, să le poţi curta mai cu succes?)…

Pace mie, pace ţie, n-o să ajung eu ca-n Moartea

Căprioarei, reeditând un ,,mănânc şi plâng”. Un ,,mănânc”

care să-ţi facă plăcere şi să-ţi mângâie orgoliul ca pe-o guşă

obeză.

Uff, cine era omul ăsta… îi stătea pe creier amintirea

lui, dar dispărea rapid; cum încerca s-o acceseze, se şi

pierdea în neantul inflamat. Subit!

48 Valentina Naşu

Avea ea şi oarece predispoziţie genetică, o avea de la

bunica – aşa cum fiecare familie dădea urmaşilor şi tare

ereditare, în familia ei era ,,la modă” degenerarea celulelor

nervoase; aşa încât în ultimii ani de viaţă, bunica îşi încurca

neamurile, stârnind haioase întâmplări, ce erau apoi

repovestite, vădit hipertrofiat, dar cu condescendenţă şi

oarecare respect pentru bunica. Aşa a făcut pare-se cu tanti

Anişoara, pe care o confunda cu Lilica. Oare chiar o

confunda? că apoi îi cerea tatei ,,să o aducă şi pe Lilica s-o

vadă, că-i e dor de ea”.

Aşa şi ea acum, ca şi bunica, experimenta senzaţia de

a-şi pierde o parte din memorie. Nu era invalidă, o va

recăpăta o dată cu dispariţia edemului ce-i dădea greţuri şi

irascibilitate. Instabilitatea nervoasă îi părea uşor de depăşit,

nu o deranja, o accepta atât timp cât nu voia s-o acapareze.

Mai mult o enervau lucrurile ce alergau prin sinapse mai

repede decât ea, neputându-le accesa. Acest fapt o ţinea

ocupată, era puzzle-ul ce trebuia refăcut, jocul pe care-l

putea juca oricât voia, pe lumină sau în întuneric, fără teama

că îşi oboseşte ochii, fără ,,sabia lui Damocles” a degenerării

maculare, a dezlipirii retiniene, a glaucomului, a cataractei…

Să fie primit! Îmhî, dar nu de mine, de alţii mai puţin

norocoşi.

50 Valentina Naşu

Capitolul II

Înapoi la matcă!

Trezeşte-te, dar nu doar pentru că e dimineaţă, ci

pentru a te vedea cine eşti cu adevărat şi a-ţi asuma asta.

Trezește-te pentru tine astăzi!

Dimineaţa aceea părea diferită. Avea alt orizont de

aşteptare! Majoritatea așteptărilor ei sunt, ar zice ea, cele

obişnuite: să te simţi în formă, să ai confirmări pozitive vis-

a-vis de media umană (și oricare ar fi așteptările tale la un

moment Q, să fii în ,,rând cu lumea”).

Simţea prin ,,pori” un aer festiv, de dimineață era uşor

nerăbdătoare, parcă anticipa. Fereastra deschisă o informa

prin toate sunetele şi mirosurile ce le exala până aici, în

rezerva ei, cum îi plăcea să o numească. Se simţea ceva în

aer! şi nu era doar muzica dimineţii… Era o undă

electromagnetică pe care o simţea telepatic, o idee de

anticipare, o percepţie diferită? O înregistrase încă de ieri,

căci toţi cei ce îi trecuseră pragul, fie asistente, fie medici,

rude sau vizitatori, cu toţii aveau un aer de farsă, ceva păreau

să-i pregătească, chiar dacă nu ştiau să o mascheze suficient.

Ea se gândea că era ceva cu ei, dar nu-i venea să ghicească.

Iar astăzi, impresia era accentuată şi de altceva: Tudor

venise foarte devreme, în jur de ora şapte, cu un buchet de

lăcrămioare în mână, disimulate sub haină, ignorând total

regulile spitalului. O sărutase pe buze şi îi spusese că sunt

ultimele flori pe care el le va mai aduce în spital (ea nu-și


amintea să mai fi primit altele), apoi plecase rapid, lăsând-o

să-şi răspundă la toate întrebările puse şi nepuse (una i-o şi

puse lui, la plecare, fredonând cu ironie şi uşor masochism:

… alte braţe te cer?) care acum ameninţau să irupă, presante

ca o nevoie fiziologică îndelung reprimată. O clipă o

acaparaseră lăcrămioarele, iar parfumul lor subtil de

primăvară promiţătoare îi procurară un timid optimism. Îi

trebuia un val mai mare!!

Prea mult îşi reprimase întrebările, trebuia să afle

răspunsuri. Curând!

Mama sau sora ei o puteau ajuta. Oare de ce nu le

spusese nimic despre asta? De ce-şi ascundea în mâneci

problemele? Era timpul să execute o ,,tragere de mânecă”

urgentă!

Se auzea vorbind singură, cu vocea cea mai

singuratică, cea mai deprimată:

Ce i-aş putea spune soră-mii? Ştii, ceva s-a întâmplat

cu creierul meu, accidentul a scos din mine două persoane,

din universuri paralele!

Unele persoane din viaţa ei, păreau a fi dispărut în

neant, imediat după accident. Unde era Matei? Şi unde era

fiica ei? Ambii păreau a exista doar în amintirea ei, căci

nimeni nu-i pomenea despre existenţa lor.

Şi, cum să-şi întrebe mama sau sora, cum ar mai fi trăit

ea apoi, cum ar mai fi putut să se trezească dimineaţa, cum ar

mai fi suferit… Pur şi simplu era incapabilă să adreseze aşa

întrebări, ştiind că exista şansa să i se spună că şi ei…

De ce nu putea măcar fi sinceră cu ea? Nu putea

pronunţa cuvintele? Ba da, le spuse în gând, se temea grozav

să nu i se spună că şi ei doi, fiica şi soţul ei, fuseseră

implicaţi în acel accident. Nu putea suporta ideea că va veni

momentul în care i se va spune că ei nu mai erau. Aşa că-şi

52 Valentina Naşu

ura silinţa de a mima o viaţă, o viaţă paralelă! Nici asta nu

era unică, în creier erau două versiuni pentru orice.

Referitor la accident, avea o versiune care spunea că

fusese lovită pe trecerea de pietoni de lângă casă – aşa îi

spuseseră la spital, după ce se trezise; versiunea cealaltă, pe

care şi-o spunea sieşi după ce se stingeau luminile, era că

accidentul fusese provocat de ea, de lipsa deprinderilor ei în

ale şofatului.

Nu se simţea vinovată însă, ziua era chiar liniştită

sufleteşte – aşa s-ar simţi un om care şi-a omorât fiica şi

soţul în accident? Ceva era neclar aici! Spera că nu putred de

tot!

Nu mai avu timp să gândească aspectul tragic, nici să

se învinuiască… o va face diseară! Intrase medicul, însoţit de

o asistentă, Carmelia (frumoasa asistentă îi spusese că se

cunoşteau din adolescenţă şi că fusese prietenă cu sora ei –

iarăşi nebuloasă, nici asta nu îşi amintea).

- Doamna mea, radiografiile şi starea generală îmi

indică că v-aţi refăcut încă de săptămâna trecută, aşa că

astăzi ne veţi părăsi, cum fac cu toţii - pacienţii ăştia, despre

ei vorbesc. Nerecunoscători, aşa-i? Numai nouă ne place

spitalul! Mie și Carmeliei.

- Mă bucur să aud asta, de mult o aşteptam.

Cum putea ea să-i spună că era lucrul de care se temea

cel mai mult, medicul nu ar fi înţeles. Poate i-ar fi prescris

vizite la psiholog!

O parte din ea voia acasă, la Matei şi Sabin. Se temea

că Matei nu va fi acasă, iar de fiica ei, ei bine, ăsta era chiar

cel mai groaznic coşmar. Şi apoi, Tudor părea prestabilit

(default!) că va veni să o ducă acasă, asta părea să-i fi

sugerat dimineaţă, ca pe un fapt imuabil. Ea nu dăduse

importanţă, vrând să se gândească la asta… mâine! Mâine

era ziua ei preferată şi acum.


Se săturase de astea două vieţi paralele, părea că şi

ceilalţi făceau parte din scenariu. Nu ei îi spusese doctorul

dimineaţă că va pleca azi? Atunci de ce o părăsiseră toţi?

Nimeni nu intrase la ea de dimineaţă, exceptând-o pe

doamna cu mâncarea. Când intrase, ea tresărise violent. Îi

adusese mâncarea, se scuzase femeia cu condescendenţă,

văzând că o speriase.

Uff, voia răspunsuri cât mai curând, însă nu voia să le

audă. Sau voia, dar disimulate, sau… mai bine să le afle din

întâmplare, fără a fi nevoită să le facă faţă.

Cui ar avea curajul să-i spună? Doar două persoane

păreau calificate, mama ei şi Mioara. Dar nu veniseră azi şi

era deja ora patru. Dacă venea totuşi Tudor? Se temea de

venirea lui, părea că revendica o parte din fiinţa ei, părea un

Matei nereuşit, un surogat. Poate că nu era totul aşa negru,

poate că Matei era plecat undeva şi-l rugase pe Tudor să o

ajute. Poate că nu ştia cine e Tudor din cauza stresului

posttraumatic provocat de accident, poate era o consecinţă a

edemului, poate… Atunci de ce o sărutase pe buze? Să fi fost

un salut excentric? Fusese o atingere scurtă, fără senzualitate

evidentă, fără anticiparea vreunei urmări. Doar pentru ea

prevestea ceva relevant, fără a şti ce anume.

Prea multe întrebări reziduale… Poate că va scrie

notiţe şi va bifa apoi fiecare lucru pe care trebuia să îl

descopere, la fel ca un detectiv autentic.

Imediat după patru şi jumătate, sosise Tudor, uşor

stângaci, scuzându-se pentru întârziere. Îi făcuse el bagajele,

ajutat de ea, atingând nonşalant obiectele ei, cu o

familiaritate care ei îi păruse suspectă. I se păruse nepotrivit

gestul lui, dar nu-l comentase, nici nu-l oprise din demersul

lui (îi era totuşi frate? nu, n-avea aerul familiei). Se putea

gândi mai târziu la asta, în linişte! Mâine!

54 Valentina Naşu

Plecaseră apoi pe holul deja gol la ora aceea, ca hoţii,

fără a-şi lua rămas bun de la nimeni. Nu simţea nevoia de

politeţuri de rămas bun. Nu se vedea nimeni pe hol, iar ea se

simţea obosită, trasă în silă spre ieşire de un om pe care nu-l

cunoştea, sau nu-l mai cunoştea. În creier începuse o cântare

paralelă, de încurajare tacită:

Cine eşti, cine sunt,

Ce mai beau, ce mai cânt,

ce mai fac, ce mai simt,

oare mai pot să mint…

Era potrivită bucata, aşa că îşi continuă cântatul în

gând:

cine eu, cine tu,

…care eu?

care tu…

Era vorba despre ei doi… care ei doi? Voia să ştie mai

multe, dar toate la timpul lor. Acum trecea repede! Să

privească şi să îngheţe îndărătul frunţii amintirea zilei de azi.

Strânse din ochi cu curaj, i se scosese bandajul, dar nu i

se permisese să iasă afară, pentru a o scuti de efortul de

acomodare. Nu avea voie să facă sport (doar scurte

plimbări), putea ridica doar trei kilograme, putea orbi şi dacă

strănuta sau tuşea, retina era foarte subţiată… lasă tu

deoparte atâtea gânduri, concentrează-te pe prezent!

Auzi uşa trântindu-se cu un sunet înfundat în spatele ei

şi privi la ceea ce părea a fi începutul noii sale vieţi. Pomii

aveau frunzele verzi, de un verde deschis. Mirosea plăcut,

constată ea în treacăt.


Își verifică mașinal tonusul, era uşor slăbită, dar în rest

se simţea în regulă. Tudor o ghidă spre un automobil

necunoscut, vorbind mult, ca de obicei. Nu-l ascultă, nu

părea a-i spune chestii vitale, deci putea să îl lase să fie

singurul lui auditoriu, în timp ce ea se putea izola în

universul ei paralel, aşteptând să se clarifice toate.

Peste toate, se întinse dâra proaspătă şi odorul plăcut al

primăverii, făcând pace cu sufletele trezite la viaţă de

mirosul evanescent.

Efluviile din gânduri îi fură oprite brusc când Tudor

opri maşina în faţa unui bloc. Părea că o duce acasă, nu însă

într-a ei! Pe a ei și-o amintea încă…

Dacă totuşi muriseră?? Şi el o ducea în altă casă, pentru

a o scuti de efortul de a-şi aminti…

Culmea era că în acel apartament îl găsi şi pe Sabin al

ei, într-o cameră unde erau aşezate ordonat toate lucrurile

lui, ba chiar şi ale ei erau într-o cameră alăturată. Absolut

toate păreau aduse şi aşezate frumos, de parcă o făcuse chiar

ea.

Puzzle tricolor de viață paralelă… ei na, se pare că

murise în accident și aterizase într-un orizont paralel. Părea

o variantă plauzibilă, ca în experimentul Philadelphia.

Ca să se poată gândi la opţiuni, îi spuse lui Tudor că ar

vrea să facă un duş şi intră în baie repede, înainte ca el să o

oprească. De ce ar fi vrut s-o oprească? Era contaminată

grav, peste tot vedea conspiraţii!

Chiar şi faptul că baia avea câteva dintre lucrurile ei, i

se părea anormal. Aşa că hotărî să transforme duşul într-o

baie mai lungă şi umplu cada, evitând să gândească – se va

gândi imediat ce va intra în cadă! Între timp, se spălă pe

dinți, privindu-se atent. Încerca să găsească indicii relevante,

acum era mai hotărâtă ca niciodată să descifreze puzzle-ul ce

amenința să-i destabilizeze viața. Apa caldă îi amorţea

56 Valentina Naşu

simţurile şi o liniştea, gândurile putându-se aşeza firesc la

rând, aşteptând calme să fie accesate de ea.

Ce putea fi? Putea fi o accesare a unor dimensiuni

paralele, într-una ea avea o casă, pe Matei şi Sabin, şi o fiică;

în cealaltă, era doar ea, cu Tudor şi Sabin. Dar asta era doar

o variantă! Mai era şi varianta că fusese ea la volan, îşi

omorâse soţul şi fiica, iar un oportun prieten le oferise

adăpost, ei şi lui Sabin.

Mai era şi edemul, inflamarea acelei porţiuni din creier

care putea să fie un centru nervos vital, care să-i perturbe

realitatea prezentului, adăugând segmente sau segmentând-o

în alte mici realităţi.

Picurul robinetului era plăcut, calmant, aproape

sedativ. Culmea, nu-i plăcuseră niciodată robinetele ce

picurau, tocmai asta se găsise acum să-i fie soluţie! Gelul

mirosea a cafea, plăcut şi înviorător. Ei nu-i plăcuse vreodată

cafeaua! Şi creierul acesta, care acum se găsise să-i spună

poveşti…

Părea că era într-un alt loc, într-un univers paralel, în

altă cadă. Mirosul era însă acelaşi, de cafea. Tudor venise la

ea, intrase în baie fără a bate la uşă şi îi întinsese un pahar

mare, în care plutea o felie de lămâie. Simţea pregnanţa

gustului de Martini, îi plăcea băutura astringentă, uşoară.

Băuse paharul şi apoi îl abandonase pe marginea căzii,

plăcându-i spuma cu miros de cafea. O baie cu spumă… aşa

şi-ar fi dorit din nou! Doar o baie cu spumă şi gel de duş cu

miros de cafea.

De unde venise amintirea pe care tocmai o accesase?

Nu era o poveste spusă de creierul afectat, era convinsă că

era o amintire; era şi Tudor în ea, deci se cunoşteau de ceva

vreme, nu părea o amintire recentă. Poate că şi apartamentul

îi era familiar, de vreme ce accesase amintirea imediat ce

păşise acolo, pe teritoriu anodin…


Nu vă mai faceţi nicio problemă…

(promit să nu-mi mai fac – solemn!)

Viaţa ne este singură vrerea,

Viaţa ne este peste puteri,

Plec tot mereu nicăieri, nicăierea,

Plec imediat nicăieri.

Fără bagaje, pe nemâncate,

Plec neîntrerupt nicăieri.

Eu pe o lacrimă foarte sărată

Plec imediat nicăieri,

nicăierea…

Iar avea în minte un cântec! Mixat şi personalizat,

altfel nu se putea! Aşa era ea când avea o problemă, creierul

ei trăgea linie; atrăgea ad-hoc un cântec din stoc, unul care să

aibă o legătură cu ceea ce-i polariza pe moment atenţia și

comuta pe pilot automat. Dacă cineva avizat ar fi fost atent

la momentul când ea ar fi scăpat frâiele, începând a fredona,

ar fi aflat ce o preocupă.

Tot în gând se cânta, dar tare s-ar fi vrut strigat tare, să

ducă cu el durerea, să o spele cu tot cu intermezzo-ul de

cafea al gelului de duş. Făcu pace cu ea, un compromis ca de

război rece. Lăsă doar cântecul să se deruleze şi gelul îi spălă

consecvent toate gândurile.

Liniştită, mai liniştită acum, se pregăti să iasă, să nu

depăşească limitele politeţii. Luă cu mişcări sigure halatul de

baie din cuier şi o săgetă o altă întrebare: Hopa, de unde

ştiam eu că halatul meu e acolo? Sau că e acolo cuierul? Se

încurcă iar treburile, în capul meu ghem…

Deocamdată trebuia să lase suspans, amânându-le

rezolvarea până le va vedea pe mama, sau pe sora ei, Mioara.

58 Valentina Naşu

Se îngrămădiseră multe, cam prea multe, era copleşită de tot,

dar trebuiau să aştepte din nou la rând!

Uscându-şi părul cu foehn-ul (de unde naiba ştiam că

era chiar acolo?!), îi mai veni o idee, care îi acapară câteva

clipe preţioase, deşi se străduia s-o ignore: era posibil să fi

fost implicată în ceva poliţienesc, poate fusese martor la vreo

chestie mafiotă şi trebuiseră să îi schimbe identitatea şi să o

strămute din locul ei… programul de protejare a martorilor!

Zâmbi îngheţat. Naşpa! Era o idee uşor SF; îi plăcea science

fiction-ul încă, aşa că îi dărui cu un zâmbet, câteva momente

din timpul ei. ,,Protejarea martorului” era un subiect familiar

filmelor poliţiste – ce frumos ar fi fost să trăiască şi ea aşa

ceva!

Îţi dai seama, să fii tu supusă unui tratament medical

prin care să uiţi anumite chestii văzute… sau poate că s-a

petrecut un accident şi s-a spus că ai murit în accident, iar

tu să fii bine merçi aici; nu au putut să spună că aţi murit cu

toții, întreaga familie, prea bătea la ochi, doar pe Sabin ţi l-

au dat, că era prea mic, avea nevoie de tine şi tu de el, să-ţi

facă adaptarea posibilă.

Iar Tudor era implicat în asta! Poate că Matei va veni

cumva mai târziu, sau poate că nu…

Doar aşa se explica modul în care i se aranjaseră

hainele în dulapuri, ale ei şi ale lui Sabin, pe cât putuse ea să

observe! Poliţiştii erau instruiţi să fie capabili să reproducă

fidel orice ,,scenă a crimei”, era posibil ca Tudor să fie de-al

lor, mai ales că folosea expresiile lor uneori. Avea obiceiul

să adauge expresia juridică ,, pe cale de consecinţă” - şi nu

era acesta singurul exemplu suspect!

- Iubire, haide la masă! Avem sarmale făcute de mine,

cu frunză de viţă, cele mai bune sarmale, mai bune ca ale

tale. Dacă am timp, o să fac pentru seară un păstrăv, cu

lămâie, vin şi cu ierburi, la cuptor… cum îţi place ţie!


Ei, las-o dracului, era prea de tot… de unde ştie el ce-

mi place mie? A, trebuiau să respecte scenariul şi acasă, în

caz că ,,mafioţii”verificau… Îmhî, dar era cam mult pentru

ea dintr-o dată.

Mâncară în linişte, adică în ,,liniştea” lor, a ei şi-a lui

Sabin, căci Tudor vorbea despre ceva, nu sesizase ce anume,

nu voia să-l asculte, îi era antipatic când vorbea mult,

arogându-şi dreptul de a decreta că e singurul care le ştie pe

toate. El ştia reţetele de mâncare cele mai bune, el gătea cel

mai bine - clar mai bine decât ea, el ştia care emisiuni

trebuiau vizionate, şi care programe erau partinice; el era

băsist, deci trebuia să vizionăm B 1, nu şi Antenele, Pro TV-

ul era agreat totuşi, iar canalele sportive erau must-have,

acaparându-l seara. De unde ştia ea atâtea despre el?

Reuniunea lor în micul apartament îi tot oferea

surprize…

Sabin părea a accepta fără crispare, natural, tot ce

spunea Tudor. Părea a fi obişnuit cu el. Pe ea o primise cu

bucurie reţinută, aproape politicos. El să fie Sabin, poate nici

el nu era EL. Sabin o îmbrăţişa exagerat, acum o primise fără

replica lui obişnuită: Azi nu-mi dă nimeni un pupic?

- Oare tu, mama, mi-ai dat vreun pupic azi?

Era vocea ei cea care tulburase liniştea momentului.

Tresări interior. Realizase că ei îi scăpase! Unde ţi-e

autocontrolul?

După o clipă suspans, Tudor râse, dezamorsând

tensiunea (sau poate doar ei i se părea aşa, ceilalţi erau

degajaţi). Sabin se aplecă şi depuse un sărut pe obrazul ei.

Doar ea nu mai înţelegea nimic!

Dacă Matei, dacă EA, fiica lor, dacă Sabin o pupase,

atunci… ea nu? Ea nu era răspunzătoare de… lipsa lor? Sau

Sabin doar o încurajase?!

60 Valentina Naşu

Tudor e adult, va trebui să discute cu el, el ar putea să

răspundă la întrebări. Dar când? Se înserase, nu voia să

provoace discuţii înainte de somn, i-l puteau tulbura

iremediabil. Apoi, el avea un rictus ce sugera distanţare…

sau era de expectaţie?

Ea va dormi aici, clar. Hainele ei erau în dormitorul

lui! Şi Sabin?

Ştia cum va face, după masă va merge în camera lui

Sabin, o să îl alinte puţin şi el va cere să doarmă cu el. Tudor

va fi scos ,,din cutie” atunci când ea va fi pregătită de o

discuţie. Sau de o dispută! Va aştepta să adune informaţii, să

aibă muniţie – simţea că îi va trebui curând! Îl va folosi pe

Sabin acum.

Ca şi cum era prestabilit, merse cu Sabin în camera lui.

Făcu o diversiune întâi – îl rugă pe Tudor să îi permită să

spele vasele, doar el gătise! Aşa că Tudor o lăsă, el

instalându-şi sediul la TV-ul din dormitor, de unde se auziră

curând zgomotele meciului de fotbal. Spera să-i polarizeze

suficient atenţia, ca ea să poată evada.

Spălă precipitat vasele, apoi se refugie la Sabin, cu

inima strânsă de stres. Îl alintă puţin pe micul prinţ şi el îi

spuse noutăţile de la şcoală, fără a pomeni despre altceva.

Curând, familiarul se aşeză între ei din nou, ca şi în alte dăţi,

aşa că povestiră şi râseră mult.

Se lipea de el, ca de ultima Meca, ultima Thule, sau

poate o ultimă gardă de corp. Era gata să pronunţe numele

LOR, gata să îl întrebe de EI. Cuvintele se evaporară

nerostite, nu le putea adresa LUI. Nu voia să-i adreseze lui

întrebările, copilul trebuia protejat. Păi, şi cum va aduna

informaţii? Cât va mai aştepta lămuriri?

- Sabin, ce-o fi făcând buni?

- Nu ştiu, nu am telefonul, poate o suni tu.


Ce-o avea? Dacă-mi răspunde aşa când întreb de buni,

nu e cazul să insist. Dacă e ceva de aflat, Sabin îmi va

spune, mai devreme sau mai târziu. El nu are ascunzișuri, e

copil, nu e pervers ca Tudor.

Ce-oi fi având cu omul acesta? Până acum mi-a vrut

binele. E la mine problema… e legată de ai mei, restul. Doar

că nu ştiu nimic de ei, şi mi-e dor de ei toţi…

Somnul îşi luă tributul şi ea adormi, cu o mână peste

mijlocul lui, aşa cum făcea şi cu Matei acasă la ei. Marcată

de amintiri, adormi în mijlocul lor, ocrotită de ele.

Visa ţintit. Se făcea că gătea peşte în vasul de gătit la

abur, iar peştii ce se pregăteau în vas aveau nume. Erau

numele lor. Ea era născută în zodia peştilor, chiar pe cuspidă,

având caracteristici comune ambelor zodii. Peştele ce avea

identitatea ei purta la gât un lănţişor din argint, un cerc mic

care încadra în interior doi peşti la fel de micuţi, ce păreau a

înota în direcţii opuse. Cineva îi vorbea – ar fi zis că este

chiar Dumnezeu:

- Aici te-a adus nehotărârea ta. Ai fost supusă la teste,

ţi s-au dat destule lecţii de viaţă, dar tot nu ai învăţat să spui

NU. Nu ai putut măcar să alegi grâul de neghină. Dacă vei

ghici care dintre peştii din medalionul acesta este Tudor şi

care Matei, vei scăpa, nu vei fi gătită în abur. Ba, mai mult,

dacă răspunsul va fi corect, îţi voi acorda şansa de a alege

din nou, de a da poate chiar timpul înapoi, dacă asta îţi vei

dori.

…

Se trezi din vis, auzind uşa ce se închidea. În

deschiderea uşii, observă printre gene silueta lui Tudor, care

intrase să vadă unde se află. O descoperise adormită şi

plecase. Scăpase de data asta! Simţea că e necesar să se

62 Valentina Naşu

sustragă, să fugă de el, ea era a lui Matei! Bunul lui. Poate

era doar o joacă a ei, o paranoia… de sezon!

Se întoarse pe partea cealaltă şi îi fugi şi ideea. Se

concentră din nou pe vis, analizându-i înţelesul, dacă exista

vreunul… Aburul iadului??

Visele…, nu e cazul să ne batem capul cu ele, sunt

poveşti ce și le spune creierul ca să nu se plictisească în timp

ce posesorul dormea. Și totuși… Părea că Tudor concura cu

Matei la inima ei, cel puţin ei asta i se părea, ca şi cum în

inima ei se ducea o luptă. Trebuia să facă o alegere? Nu,

sigur că nu, îi era dor de Matei, o presa nevoia de a-l şti

lângă ei.

Sabin îl iubea la fel de mult ca şi ea, trebuia să îl fi

văzut, e sigur că nu ar fi stat fără tatăl lui atâta vreme. Deci,

nu mai avea mult de aşteptat. Nevoia lui Sabin de a sta cu

tata o va salva în curând!

Ea nu lăsa probleme vitale nerezolvate – insista până

ajungea la extrem. Era genul de om care moare cu problema

de gât.

Matei poate dormea acum… Gândul era liniştitor, îi

inducea o stare mai bună. El putea adormi uşor, oriunde s-ar

fi aflat îşi putea găsi odihna. Nu şi ea! Ea trebuia să fie

acasă, în zona ei de confort. Îl îmbrăţişa din spate, copiindu-i

poziţia fără a se lipi de el, aşezând doar o mână peste

mijlocul lui. Între ei nu era nevoie de cuvinte în plus, nici de

gesturi demonstrative. Când era foarte obosită, umărul lui îi

devenea somnifer.

Unde eşti Matei, acum am cea mai mare nevoie de

tine… Nu mai ştiu cine sunt şi unde mă aflu, trăiesc vieţi

paralele şi nu mai ştiu să discern. Mereu ai ştiut ce am

nevoie, iar acum am nevoie de tine, tati…

Somnul îi fugise de mult, lăsând în loc grijile,

îngrijorarea… Noaptea acutiza problemele oricui, iar


gândurile deveneau monstruoase, implacabile. La spital,

temerea că retina îi va ceda complet se adeverea, aşa că

noaptea era oarbă şi îşi exersa trăirile astfel, aşteptând

dimineaţa în care se va trezi cu temerea devenită realitate.

Uneori se grăbea, ar fi vrut să fie oarbă chiar în dimineaţa de

sub ea, parcă se simţea mai puternică chiar atunci, parcă doar

atunci putea să ţină piept vieţii și retinei depigmentate, doar

în acea dimineață pergamentoasă. Parcă se săturase de jocul

,,de-a baba oarba” , în unele dimineţi ar fi vrut să devină real

– dacă tot va fi să vină, să vină azi, acum!

Dormi în reprize, somn bătrânesc, neliniştit… ea îi

spunea ,,somn vigilent”, ca al unui paznic de noapte. Când

deschise din nou ochii, se luminase. În sfârșit, acum putea da

ochii cu prima dimineaţă din restul vieţii ei. Nu-i plăcea

noaptea, îi acutiza îngrijorările.

Am fost ocupată cu altele. Abia m-am trezit şi am

atâtea de făcut.... Se aşează toate la rând şi cer întâietate. Mişcarea de lângă ea, o făcu să întoarcă privirea –

tocmai la timp pentru a-l descoperi pe Sabin în timp ce o

privea pe sub gene. Se trezise şi neneaţa ei.

- Bună dimineaţa, nene! Ce face băiatul meu?

Nu-i răspunse, doar se înghesui mai aproape de ea,

punându-şi capul în scobitura umărului ei. Se pregăti să-i

ţină o primă prelegere despre faptul că trebuia să răspundă la

salut, dar el îi zâmbea inocent. Îşi amână reproşul,

înlocuindu-l cu o îmbrăţişare. În definitiv, vorba mamei, câţi

băieţi avea ea?

- Mama, sună telefonul!

Într-adevăr, din hol se auzea un zgomot uşor.

Parcă telefonul meu suna pe vocea lui Sabin, care

spunea peltic ,,mama, sună tiefonu’!”. Oi fi înlocuit eu tonul

de apel, i-am aplicat o updatare? Da, poate că-l deranja pe

64 Valentina Naşu

copil, acum că se mărise… doar înregistrarea era făcută

când el era mic şi încă nu vorbea bine.

O enervau lucrurile pe care nu şi le amintea. Porni cu

paşi mărunţi spre hol şi luă primul telefon. Nu suna acela, ci

cel de alături.

- Fetiţă, bună dimineaţa!

Hmm, era Tudor, deci şi ,,sfârşit de bine”!

- Am sunat să-ţi amintesc că e zi de şcoală, să nu uiţi să

trimiţi la timp copilul la şcoală. Eu am plecat devreme, nu te-

am mai trezit. Tu ai concediu medical, ce-ţi pasă!! Oricum

freci menta, poate găteşti ceva bun pentru noi! Dar din ce

găseşti în cămară, că nu e bine să te aventurezi singură la

cumpărături dacă nu eşti suficient de refăcută. Mai ales că nu

ai voie să transporţi mai mult de trei kilograme în mâini. Te

sărut, abia aştept să vină ora patru.

Ea spusese ceva? Apucase să spună ceva? Ce obositor

era acest om ce vorbea întruna.

Sabin pleca după 7,30 spre şcoală – era suficient timp,

aşa că se aşeză din nou lângă el. Îl îmbrăţişă, savurându-i

mirosul familiar.

Ce faci, mami, mă adulmeci?

Tare-i mai plăcea să se alinte… până şi mersul îi era

alintat, uşor împleticit, ca de copil mai mic. Îl îmbrăţişă până

ce franjurii deprimării i se disipară, lăsând în loc doar o

picătură de gând optimist.

Sabin îmi e suficient!

Se autosugestiona astfel; cel puţin până o va apuca

again deprimarea, gândul acesta o va susţine. Îi pregăti

hainele (uniforma şcolară) şi îi puse la pachet o banană din

cele aflate în coşul din bucătărie, dădăcindu-l în plus, după

obiceiul mamelor: Sabin, banana îţi oferă energia necesară

pentru una-două ore de efort susţinut.


Sabin era obişnuit cu rutina, aşa că se îmbrăcă rapid, în

linişte (doar aparent, căci gândurile ei se treziseră de mult şi

numai linişte nu era în ea când gândurile îşi porneau tirada),

apoi bău un pahar cu lapte cu extra cacao.

- Ce bine e când eşti acasă, mama! Numai tu şi buni

îmi mai daţi cacao cu lapte!

Hopa, îi venise mingea la fileu deja! O copleşeau

emoţiile și îi transpirau palmele când reuşi să îngaime:

- Dar ce ai făcut tu, băiat, cât am fost eu la spital? Ai

stat cumva la buni?

- Da, desigur, nu aş fi stat singur în săptămâna de

vacanţă, am stat cu buni, la ea. Pe tata nu l-am văzut.

Acum avea confirmarea că Tudor nu-i e tată… și că ea

nu e paranoică. Zâmbi. Evrika bătea toba bucuriei îndărătul

frunții.

- După ce a început şcoala, m-a luat Tudor acasă şi

apoi ai venit tu. Cu Tudor a fost cam rău, el stă doar la

calculator sau la telefon, când e acasă; vorbeşte cu mine doar

seara când mâncăm, apoi se uită la filmele şi meciurile

acelea ale lui, interminabile. Nu e rău cu mine, doar ține

distanță, ca şi până acum.

- Acum a venit mama acasă, sunt bine, dar mai am

concediu, aşa că vom sta mereu împreună. Dacă eşti gata,

poţi pleca acum. Ai grijă cum traversezi, să nu păţeşti ca

mine – e de ajuns unul dintr-o familie, nu?

Îi zâmbi cu o ultimă fărâmă de atenţie, căci mintea ei

contoriza cuvintele abia spuse de el. Sabin îi spunea Tudor,

deci în universul acesta paralel tot Matei era tatăl lui; până

aici cum îşi amintea ea; spunea apartamentului acasă, orice

ar însemna acasă… Uf, dacă şi-ar fi permis să întrebe direct,

el ar fi zis că a înnebunit şi cine ştie ce consecinţe ar aştepta-

o!

66 Valentina Naşu

Simţea cum o cotropea o temere nedefinită faţă de

acest om. Clar, era ceva cu Tudor, ceva o îndepărta de el, sau

poate chiar o speria. Trebuia să ia legătura cu mama sau cu

sora ei, cât mai curând posibil.

Cu hotărârea luată, abandonă gândurile şi se concentră

asupra copilului. Ce bine-i stătea uniforma! Iar tunsoarea era

,,pe doi, să-nţepe”, cum spunea el lui tanti Cilica, coafeza ce

avea firma peste drum de buni. Îl alintă un pic, legându-i

şireturile pantofilor, să nu se mai aplece el; îl îmbrăţişă şi-l

conduse cu privirea din uşă, până nu se mai văzu din cauza

scărilor. Fugi apoi la geam şi-l privi de parcă nu l-ar mai

vedea…

Era un privilegiu să fii din nou mamă!

Se întoarse în bucătărie, o recunoştea parcă - oricum, o

mai văzuse, combina frigorifică ea o cumpărase, la fel

aragazul argintiu, cu hotă asortată. Era convinsă de multe

lucruri, pe care i le spunea intuiția sau… cine știe?

Se plimbă prin casă, deschise dulapurile, încercând din

răsputeri a-şi aminti cât mai mult – era paradoxal (paradox,

sau doar par a dox? își permitea uneori să glumească cu

sine) cum i se amestecau gândurile; cum obiecte familiare se

amestecau cu cele necunoscute, la fel se amestecau şi

gândurile. Trebuia să ia măsuri, nu suporta starea, o agasa,

mai ales acum, când părea că poate lua legătura cu buni,

mama ei.

Îşi aminti că în hol erau două telefoane. Cu gesturi

precipitate, apucă primul telefon. Era telefonul lui Sabin, nu

al ei. Celălalt era al ei, pe acela sunase Tudor. Nu îl luă pe al

ei.

De parcă Tudor m-ar controla, oprindu-mă să o sun pe

mama.


Îl luă întâi pe al lui Sabin, îi răsfoi agenda şi găsi

numărul lui buni. Aşa o emoţie nu avusese de mult!

Mda, de dimineaţă!

Să sune – dar ce-i va spune? Dincolo de politeţuri,

trebuia să-i vorbească. Ea nu putea să lase probleme

nerezolvate, altfel îi atârnau de gânduri până ce le găsea

soluții. Uneori părea paranoică insistând pe anumite lucruri.

Ea ştia mai bine, rareori se înşela! Era una din acele femei

conduse de intuiţie, intuiţia la ea funcţiona ireproşabil de

fiecare dată. Aşa că va acţiona şi de data asta, era convinsă!

Simţea că trebuie să ţină ascuns de Tudor demersul ei; tot

intuiţia îi spunea că era ceva în neregulă cu acest om, orice

statut ar fi avut el în relaţia cu ea.

Telefonul sună cu un sunet sfios, ca un inoportun apel

într-o catedrală cu oameni pioşi ce ar fi întors capetele spre

ea a reproş. Sună îndelung, parcă într-adins pentru a-i face

mai lungă aşteptarea. Apoi, emoţiile o copleşiră… a câta

oară?

- Da, scuze, vorbeam cu soră-mea pe fix.

- Sărut-mâna mamă, eu sunt.

- Ai venit acasă! Eu crezusem că este Sabin, mă şi

miram, ştiam că nu-şi ia telefonul la şcoală.

- Eu eram, telefonul meu era descărcat (o mică

minciună, doar de precauţie, nu avea timp de analize

elaborate acum). Am ieşit din spital ieri după-amiază şi am

zis să te sun.

- Bine ai făcut. Ai ieşit repede! Să fii sănătoasă, mamă!

Eşti în regulă cu ochii? Tudor zicea că cea mai

ameninţătoare problemă au fost ochii. Bun băiat, m-a ţinut la

curent mereu; ştii că eu îngrijesc de vecina şi n-am putut

pleca imediat, iar apoi m-a pălit o răceală urâtă şi chiar n-am

mai putut! Nu te superi pe mine, aş mai fi venit! Dar acum,

68 Valentina Naşu

că ai venit acasă, zi-i lui Tudor să te aducă el la mine, după-

amiază sau zilele următoare, tot e week-end.

Da, şi cum ar mai fi vorbit cu ea despre Tudor, cu el de

față?... mai ales că părea să-l placă! Nu era bună strategia, îi

întârzia demersurile. Se va gândi mai târziu, va găsi ea

soluţii, altfel nu se putea! Deocamdată, tot ce putea face era

să-şi ia medicamentele cu multă apă, gândindu-se că tot nu

bea suficientă, nici acum, cu toate cele opt pahare zilnice. Nu

se putea însă abţine să se gândească la ale ei. În problemele

importante ale vieţii, pe palierele ce contează, a fost mereu o

norocoasă.

Şi spiritual sunt o…ediţie bună! Scuze pentru laudatio

ad-hoc.

Zâmbet optimist i se întipări pe trăsături.

Ştiam că în jurul meu se cantonează doar oamenii de

calitate. Dar el…

E un lup în piele de oaie, gândea despre Tudor. S-a dat

bine pe lângă asistente, pe lângă mama, parcă şi Sabin…

Reflecțiile pesimiste sau de-a dreptul paranoice, de

genul ,,dacă ceva se poate strica, atunci se strică”, erau

uneori specialitatea ei.

Sau cum era? Dacă ceva se poate rupe, atunci se va

rupe.

Variațiuni… nu contau. Păreau trăsături ale acelei

,,middle age crisis” (denumită şi plictis!). Era ceva ce o făcea

să gândească astfel – de unde atâtea resentimente faţă de

acest om care doar o sprijinise? Era ceva ce mintea bloca, o

informaţie pe care nu şi-o amintea şi cu atât mai frustrant era

demersul mental, cu cât nereuşitele se tot adunau în

mănunchiuri. Era genul care credea că oamenii se schimbă în

rău, nu în bine. Dacă totuși în ei operează o schimbare în

bine, o fac pentru că în viața lor a apărut Dumnezeu sau au

avut de trecut o cumpănă grea, care i-a marcat puternic (de


exemplu o boală letală sau moartea unui copil) și i-a făcut să

fie recunoscători oamenilor de lângă ei sau divinității. Altfel,

schimbarea era reversibilă, iar ei reveneau treptat la vechile

deprinderi egoiste.

Dar fără egoism nu am fi ajuns atât de sus în ierarhia

animală, reflectă ea, lupta pentru existență e o constantă

pentru orice specie, chiar și pentru una evoluată cum e

umanitatea. De când lumea și rivalitatea dintre bărbat și

femeie. De fapt, ambii sunt superiori pe anumite paliere.

Fiecare pe altul!

Căscă sonor, n-o vedea nimeni!

Explicația celor gândite de mine își are motivația în

temperamentul ușor coleric ce poate răbufni ad-hoc,

eventual potențat de resentimente recente.

Dar câtă dreptate ai! Subscriu ardent la toate cele

spuse de tine, ești eroina mea universal valabilă, chiar dacă

acum ești cam etiolată de atâta repaus. Așa că, mai lasă

vorba, treci la acțiune eventual!

Merse la Tudor în cameră, patul era aranjat pe

jumătate, cu o cuvertură deasupra aşternutului de noapte, iar

camera era curată. I se strânse inima amintindu-şi-l pe Matei

cum îşi lăsa şosetele lângă pat, ziua şi perechea! Ba și mai

multe într-o singură zi. Nu le ducea la coşul cu rufe murdare

decât cicălit îndelung. Avea această tară repetitivă, acest cerc

vicios care-i testa nervii doar ei, nu și lui, căci el părea a nu

auzi pomelnicul ei de răspuns.

Mi-e dor de el – trebuie să aflu cât mai curând ce s-a

întâmplat cu soţul meu, chiar trebuie. În caz de forţă majoră

îl voi întreba pe Tudor, deşi simt somatic că ar fi o abordare

greşită. Dar ce mi s-ar putea întâmpla?

70 Valentina Naşu

Simţea nedefinit opoziţia la idee şi ştia că venea din

zona aceea cu sinapse blocate. Aştepta cu nerăbdare ziua în

care va putea accesa acele informaţii care îi vor permite

soluţionarea puzzle-ului ce-l trăia. Ştia că ziua va veni, mai

devreme sau mai târziu! Până atunci, analize şi anticipări!

Poate şi ceva deziderate…

Ridică uşor pătura, de parcă s-ar fi ruşinat de ceea ce

făcea, apoi mirosi perna. Tudor dormise acolo, un vag iz de

transpiraţie se împletea cu mirosul de parfum (cred că e

Straight, se gândi) şi o făcea să devină duioasă, exact

senzaţia aceea pe care o ai pentru partener după o ceartă,

urmată de o împăcare, una reuşită, care a şters resentimentele

şi a adus pacea. În acele momente te simţi adânc

recunoscătoare lui, pentru că astfel te-a scăpat de câteva zile

chinuitoare, zilele post-ceartă în care te gândeai că el a greşit

şi ai fi rememorat la nesfârșit momentul, condimentând cu

nenumărate variante de pedepse, urmate de variante de

soluţii, totul amalgamat într-un ghem monstruos, frustrant și

dureros. Straight game!

Mirosi din nou perna, apoi cearceaful. Mirosul îi era

atât de familiar încât presupuse că pe acel om ea îl cunoştea

în intimitate.

O, Doamne, sunt convinsă că Tudor este mai mult

decât bănuiam…

Cu atât mai frustrant părea acum careul acesta de viaţă,

se tot extindea, iar ea nu făcea decât să-l tot răsucească față-

verso, fără a-i da de capăt. Când sună telefonul tresări

speriată şi alergă spre hol, de parcă o prinsese în flagrant.

Era Mioara.

- Ce faci, măi, mi-a zis mama că aţi venit acasă. Am şi

sunat, că la spital păreai pierdută; îţi cunosc eu firea

pesimistă şi de aia te-am sunat imediat, aveai o mină ce mă


îngrijora, păreai resemnată şi sătulă… din cauza durerii, am

presupus.

O opri brusc, nu o interesau consideraţiile privind

propria stare, era sătulă de ale ei.

- Mioara, când poţi veni să mă vezi, într-o dimineaţă în

care Tudor e la serviciu şi Sabin la şcoală, vreau să vorbim

doar între noi.

- Te-ai hotărât? Pariez pe ce vrei tu că nu… tu eşti

nehotărâtă din vocaţie, te pomeneşti că accidentul te-a trezit.

Eu te voi susţine indiferent ce ai face, dar la voi nu vin, nu

vreau să îl întâlnesc pe Tudor, ştii că nu ne înţelegem. A, să

vin când eşti doar tu, scuze, sigur că vin; apoi nu ştiu cât de

refăcută eşti tu să mergi cu tramvaiul până la mine. Şi la

mine e mereu câte cineva să te întrerupă. Păi e vineri, e

week-end, lăsăm pe luni. Nu e nevoie să-mi aminteşti, nu uit.

Ba mai uit, dar îmi reamintesc la timp! Acum te las, gătesc şi

mă solicită mâncarea. Te pup, sănătate multă!

Telefonul se închise fără ca măcar să apuce să

formuleze vreo întrebare din cele care o chinuiau. Se întreba

dacă nu era cumva o strategie a organismului pentru a o ţine

ocupată în timp ce se refăcea.

… Da, sunt sătulă de mine. Corpul fizic, somaticul se

vindecă mai uşor decât rănile sufleteşti. Despre ce hotărâre

a mea vorbea soră-mea? Acum o să am ce face până vin ei

acasă – fac scenarii!

Și totuși, ce să facă între timp? Mai era până la ora 12

când Sabin revenea de la școală.

Festina lente!Ia s-o iau eu uşor, doar sunt

convalescentă. E timpul să am grijă (… deci) de mine!

Persoana numărul unu sunt tot eu! EU!! cu nume de scenă și

natur! Nu trebuie să laşi garda jos niciodată, nu te predai

fără luptă, viaţa e dură… life is hard, baby, nu trebuie să

gândeşti negativ; drafturi ca ,,fost-ai lele cât ai fost, dar de-

72 Valentina Naşu

acum eşti lucru prost” nu ţi se potrivesc, tu eşti tot pe val şi

când nu eşti acolo.

Merci şi pentru celelalte dictoane şi expresii, unele

fiind marca ta, neînregistrată.

Mormăind (își făcea trainingul pe încredere și siguranță

de sine!) şi fredonând, merse spre aragaz, de unde recuperă

ibricul ce conţinea zaţul cafelei matinale. Luă o mână de zaţ,

îl combină într-o ceaşcă cu puţin zahăr şi adăugă mixturii

câteva picături de ulei de măsline. Se frecă energic pe faţă,

apoi îşi clăti faţa cu apă călduţă. Se privi apoi în oglindă.

Avea faţa roşie, dar arăta odihnită.

Beeei, te pup! Arăţi okay (își zâmbi)… încă! Cunoşti

faptul că, din punctul meu de vedere, femeile au două vârste

,,de aur’’. Prima e situată între 35 şi 45 de ani, iar a doua

între 45 şi 55 de ani. Până în 35 nu se pune, pentru că nu ne

preocupă decât aspectul estetic, poate și estetica

caracterului, iar după 55 ne mănâncă timpul nepoții sau

bolile. În cea dintâi epocă de aur, femeia asta a mea (da, de

tine e vorba) este ca o floare minunat înflorită, în cea de-a

doua este însuşi fructul, copt, parfumat, proaspăt şi

ispititor...; aşadar, în privinţa vârstei, de-abia te apropii de

linia de start a unor ani de glorie. Alţii! Şi, uită-te la tine, ai

avut mereu ceva fermecător, o privire caldă, un aspect

neconvenţional dat de părul ciufulit pe viaţă, rareori urban

în design… un ,,ceva” doar al tău, personalizat.

Se mai privi câteva clipe în oglindă, rememorând

frânturi din conversaţia avută mai devreme cu Mioara.

Mioara era mai altfel, mai matură. Pentru Mioara, căsnicia

era altceva decât pentru ea. Era o constantă a universului.

Îşi aminti cuvintele cu care îşi punctase cândva Mioara

o pledoarie pro căsnicie: ,,Căsnicia, după douăzeci de ani,

poate fi considerată o reuşită importantă a vieţii. Maturizată,

îşi caută de-acum împlinirea altor obiective decât cele


iniţiale. După douăzeci de ani, mă înşeală NU MAI

EXISTĂ! Nu mai există nici îl pedepsesc. Iubirea e

garantată, definitivă, implacabilă şi ireversibilă, chiar dacă

evoluează către forme diferite de flacăra iniţială. Vrei să fii

unică în viaţa lui? Mai gândeşte-te. Repet: a-na-li-zea-ză, şi

cu mintea şi cu inima, nu cu impulsul primei emoţii. Vom

mai vorbi pe tema asta...”

Îşi amintea perfect discuţia asta veche, dar perfect

sedimentată; nu-şi amintea însă lucruri mai relevante.

Ia, gata cu periatul, arăt încă bine, e destul! Mă simt

bine în pielea mea şi pentru că primesc feedback pozitiv la

intervale regulate. Chiar dacă trebuie să mi-l ofer eu!

Îşi întrerupse monologul pentru a căuta în dulapul din

baie, scoţând cu satisfacţie crescândă diverse ustensile, pe

care le aşeză pe maşina de spălat. Mai aduse şi din bucătărie

câteva chestii must-have, apoi se apucă să reediteze

peelingul, de data asta frecându-şi corpul cu altă tranşă de

zaţ amestecat cu ulei de măsline. Fără a îndepărta amestecul

de scrub, îşi șamponă părul, îl clăti şi-l unse cu puţin balsam

dintr-un borcănel. Abia apoi îndepărtă amestecul și se spălă

alene pe corp cu gel de duş; îşi clăti din nou părul şi ieşi din

cadă. Papucii o aşteptau, la fel şi halatul. Completă ţinuta cu

un prosop făcut turban şi savură senzaţia de mulţumire, de

fericire mai degrabă.

Oare tuturor oamenilor baia le era sursa de relaxare cea

mai la îndemână? Aşa paşnică se simţea, că era în stare acum

să facă hatâruri tuturor. Ce-ar fi să facă ceva bun? Aşa cum

era, îşi puse doar un şorţ peste halat, amestecă ingrediente

găsite în dulapuri: câteva nuci, câteva boabe de strugure, o

mână de stafide, cereale naturale, cacao şi bucăţele de

ciocolată. Puţin ou, puţină făină, praf de copt şi arome. Mixă

totul şi puse amestecul la cuptor, într-o formă de guguluf.

Gaura prăjiturii făcea impresie! Detaliile contează, ele fac

74 Valentina Naşu

diferenţa. Prăjitura va fi marmorată. O va orna când va fi

gata cu restul de ciocolată topită şi picurată într-o ,,dezordine

studiată”, cum îi plăcea ei să o numească, apoi va trona pe

un platou, până ce o vor savura cu toţii. Nu-i plăcea să

gătească prăjituri dificile, de fapt nu-i plăcea să respecte

reţetele, ci îi plăcea să personalizeze totul cu amprenta ei.

După ce o puse în cuptor, îşi uscă părul cu foehn-ul,

dând şuviţelor o tentă ascendentă, cu ajutorul unor perii ce se

ataşau la foehn.

Iar ţi ,,se ridică părul a bătaie”, avea tata o vorbă… Ai

stat multişor singură (la spital) în ultima vreme, ai ajuns să-

ţi ţii companie vorbind de una singură.

Până se coapse prăjitura, îşi îmbrăcă lenjeria de corp,

iar deasupra ei își puse un trening. În sertarul cu lenjerie, sub

hârtia albă aflată la bază, se vedea un colţ de hârtie colorată.

Curioasă, scotoci. Era un bilet, o notiţă pe un post-it, cu

scrisul ei. Citi: cereale, banane, zahăr, şerveţele… Pe spate

însă, găsi adevăratul motiv al bileţelului ascuns, câteva

cuvinte, care îi adânceau neputinţele, adăugând totodată noi

piese de puzzle.

N-aş fi putut muri înainte de a cunoaşte măreţia

micimii tale? Mi-aş fi dorit… Mi-aş fi dorit să uit de

balansoarul promis, să nu dau curs visurilor.

Nu ai constanţă. Îmi pari asemenea unui parvenit,

urcat în vârful ,,stâlpului”, care-i periază cu zel pe cei aflaţi

deasupra sa, iar pe cei rămaşi în urmă, îi calcă pe gât fără

jenă. M-am săturat de lașitățile tale, de minciunile tale, de

jumătățile tale de măsură…

Sunt cuvintele mele, se gândi. Este scrisul meu, dar cui

mă adresam? Clar, lui Matei sau lui Tudor. Unui bărbat,

deci. Unul important, altfel aruncam hârtia. Sper că lui

Matei sau lui Tudor, ar fi culmea să apară un altul, totul este

şi aşa dificil.


Rupse bileţelul şi îl aruncă în coş.

Puzzle și dileme! Mă voi gândi la asta mai târziu!

Mâine este ziua mea preferată! a lui Scarlett a fost, acum

este a mea.

Glazurând prăjitura cu ciocolată topită, realiză senzaţia

de foame ce i se insera în măruntaie. Mi-e foame, e de bine!

Unde-i Cezarul, să-i ofer ofranda?

Lumea a evoluat,

nu mai are aceeaşi... glandă,

Cezarul ce a luat,

e tribut, nicicum ofrandă...

În spiritul versurilor, luă zâmbind din frigider, nu ce şi-

ar fi dorit, ci doar o banană, un morcov şi un măr. Femeile

sufereau dublu, pentru sănătate şi pentru frumuseţe trebuia

mereu dat tribut. Revolta egalitaristă era mereu în ea, dar

trebuia să stea în planul doi, resemnată. Uneori ar fi

îngurgitat lăcuste şi şerpi, de foame sau doar din curiozităţi

papilare.

Nu o satisfăceau alimentele, simţea nevoia de ceva

dulce, dar să fie mult! Să-i anihileze senzaţiile, să o

liniştească cu liniştea aceea specifică ce ţi-o poate da puţin

alcool sau, în cazul ei, o conversaţie cu draguleidrag. Simţea

atât de acut o nevoie nelămurită, atât de presantă, de

dureroasă… Ce să facă s-o calmeze?

Îl voi suna pe Tudor.

Savură o clipă curajul hotărârii ei, o clipă lungă, dar

care îi asigură ceva dopamină în organism, micşorând din

nevoia acută. Luă telefonul ei, găsi repede în ,,apeluri”

numărul lui şi, parcă în vârful picioarelor, apelă. Apelul nu

mai putea fi revocat, deşi îl regreta deja. Spera să nu îi

răspundă, să mai aibă timp, doar un scurt răgaz înainte de

76 Valentina Naşu

implacabil. De fapt, ce voia? Să-l tragă de limbă sau să îşi

liniştească tumultul gândurilor. Ideea trecu razant pe lângă,

căci el răspunsese.

- Ooo, ce surpriză! Ce faci, iubire? Eşti bine? De ce m-

ai sunat?

- Am gătit o prăjitură. Şi… voiam să te aud.

Închise ochii când minţi. Am minţit fără să clipesc!

- Mă bucur că ţi-ai revenit, fetiţă. Sper să revii şi în

matcă, adică în camera noastră, diseară. Mă gândesc însă că

urmez după Sabin ca importanţă, aşa că m-am resemnat cu

locul doi, ca de obicei. Apreciez însă că nu mă mai compari

cu EL, cel puţin de la venirea acasă nu ai mai făcut-o şi

ţineam să punctez asta. Ţine-o tot aşa şi problemele noastre

vor fi trecut. Te sărut cu drag şi aştept să te îmbrăţişez strâns,

cum ştii… Acum te las, am de refăcut un raport, am şi o

videoconferinţă, s-ar putea să întârzii, nu mă aştepta cu

masa.

Era șocată în forul ei interior, dar era pregătită, se

aștepta la asta de ieri. Nu lăsă să se vadă asta și nici nu

preluă ideea.

- De fapt, mă gândeam la vacanță. Știi că-mi place să

mă urc în mașină și să plec oriunde, oricând.

- Sunt foarte aproape de viziunea ta asupra vacanței. Aș

vrea să plec fără destinație, să decid în fiecare intersecție

direcția, sub stăpânirea hazardului, să opresc oriunde-mi

place, dar mai ales să pot decide cât vreau să stau, fără vreo

impunere.

- La italieni n-am fost, Italiei îi sunt datoare.

- Am fost eu și pentru tine. Dar dacă iubești apa, pot

spune că suntem frați. Eu la mare aș merge, dar nu acum,

acum la muncă! Te sărut.

- Te sărut și eu.


Cu un sunet anost, telefonul se închise, fără a-i linişti

mentalul. Marea era o deltă superioară din sufletul lui, poate

şi din al ei…

Se mira de cuvintele rostite, păreau banale, uzate,

lipsite de entuziasm și efervescență. De fapt… ea minţea.

Cum putea spune ,,te sărut” şi cum putea asculta cuvinte ca

acelea, fără a le simţi? El nu ştia că pierduse o porţiune din

amintirile ei, că nu era în măsură să îşi amintească cine este

el, darmite să îi aştepte îmbrăţişările. Ei îi era dor doar de

Matei al ei, tatăl copiilor ei, cel pe care-l iubea acum era el.

Nu mai ştia dacă el murise, dacă divorţase de el sau ce era cu

el… măcar de-ar fi murit, altfel, dacă continui să simt aşa,

mă voi duce la el, indiferent ce!

Probabil la el se referea Tudor când spunea că

apreciază faptul că ea nu l-a mai comparat de o vreme cu EL.

A admis și faptul că ei aveau probleme, măcar acum știa că

intuiția îi funcționa în parametri și nu era ceva ce i se

năzărise.

Se limpezise ceva – se edificase că relaţia dintre ea şi

Tudor era una de cuplu, poate o relaţie de familie… sau de

concubinaj, ea nu punea mare preţ pe hârtii. Asta pentru că

se simţea egală bărbatului de alături, oricare ar fi fost el!

Până revenea acasă Tudor (oare cum l-oi fi alintat

eu?), era necesar să îşi procure o stare potrivită. Îi veni o

idee, poate că ar putea găsi în casă fotografii. O vor ajuta să

îşi contureze mai clar totul, noul venise prea abrupt peste ea!

Scotoci în bibliotecă şi în birouri, apoi în bucătărie. Nu

găsi ce căuta. Erau doar vreo două fotografii ale lui Sabin,

făcute la şcoală, una de ziua mamei şi alta la sărbătorile de

iarnă. Mai era şi pe combina frigorifică una mică, cu magnet,

de prin clasa întâi.

Calculatorul! Evrika mia! Știe el partidul ce face!

78 Valentina Naşu

Deschise calculatorul, mergea lent, dar simţea că acolo

va găsi ce căuta (mai plăcut ar fi fost să acceseze mentalul

colectiv, dar nu se simțea paranormală nici azi). Căuta cu

febrilitate, ignorându-i lentoarea. Nimic, nici în C, nici în D.

Nemaiştiind unde să caute, pistele fiind epuizate, tastă o

adresă de email, iar parola îi veni automat, fără efort. Avea

memorie selectivă, ţinea minte doar lucrurile ce o aranjau,

ce conveneau scopurilor ei.

No problem, fiecare din noi trunchiem lucrurile,

selectând din context doar ce dorim, ce corespunde ad-hoc

scopurilor noastre. Şi nu e egoism, să ştii! Egocentrismul e

de fapt o stare de normalitate. Dixit!

Avea doar news-lettere şi urări de însănătoşire. Îi luă o

oră să le deschidă. Avea o stare de lehamite… Când se va

simţi în formă, va scrie răspunsuri tuturor. Până atunci, vivat

recicle bin!

În stânga observă un folder numit chiar recicle bin - se

afla în spațiul unde avea organizate fişierele personale. Îl

deschise. Intuiţia funcţionase perfect – folderul conţinea

aproape 300 de scrisori schimbate cu Tudor. Observase însă

în Inbox şi corespondență primită de la Matei – nu era

recentă. De ce nu le-a deschis pe acelea întâi? Tot intuiţie?

Deschise la întâmplare. Erau nişte poze de la masa de

Revelion – ,,Topor şi alte poze”. Aveau ceva vechime. Nu o

mişcară.

Ea nu era acolo, iar casa părea necunoscută; nu

apăreau în imagini, nici ea, nici Sabin, doar Tudor şi alte

persoane, necunoscute. Deschise un altul. Acesta conţinea

jigniri, acuze aduse ei… tu ai adus relaţia noastră în stadiul

în care este acum, doar tu eşti singura vinovată!

Nu era constructiv să citească asta. Continuă precipitat

răsfoitul.


… Poate că sunt un introvertit, caracteristicile

specifice unui introvertit nu-mi lipsesc. Principala

,,greșeală” vine din nevoia de ordine, din pretenția că un

lucru știut nu mai trebuie explicat, justificat, ori cercetat,

altfel decât în plan filosofic. Însă, contrar ,,spiritului

introvertit”, manifestările temperamentale, colerice, mă

fascinează, adeseori mă contaminează, de aceea aș spune că

nu sunt un introvertit ,,serios”. Îmi place să provoc

capriciile feminine și sunt fericit când pot să le satisfac. Îmi

place parfumul tău armonic, îmi place să-mi imaginez cum

aș fi conviețuit cu tine, ce greșeli aș fi făcut, ce greșeli n-aș fi

făcut; între viața ca o pradă și viața ca o glumă, cred că ai

avut și intuiția, și norocul, de ce nu, de a alege potrivit

temperamentului tău.

Nu înțelegea clar la ce se referă, așa că dădu din umeri

a nepăsare și continuă. Sunt tonice emailurile tale, dar și

laconice, așa că, mă pliez și eu pe nevoi… Recitesc,

savurând victoria cuvintelor multe (de obicei ești laconic,

ori liric). Nu avea răbdare să citească. Parcă era ceva ilicit,

deși îi aparțineau.

Un altul îi arăta un Tudor cu o pălărie şi o sabie de

mușchetar, care poza nonşalant lângă ceva ce părea un castel.

Castelul Bran îi veni ei pe buze. Ar fi punctat un ,,evrika”,

dar se temea că se vor reseta datele, sau că informația se va

perima, mai ceva ca Fata Morgana. Așa că, prietena mea

încercănată, mai mult uneori poate însemna mai puțin.

Acum era convinsă că nu uitase definitiv. Cândva, când va fi

pregătită, memoria va expanda din nou, va reveni ca o

entitate ce a fost mereu acolo, ori ca și cum ar accesa pentru

o clipă memoria universală, colectivă. ,,Răbdare și tutun” nu

părea a fi deloc expresia potrivită...

Da, amintirile ei vor reveni la matca prestabilită, asta

când vor avea ele disponibilitate!

80 Valentina Naşu


Capitolul III

Relax!

Sabin se întorsese de mult de la şcoală, până să ajungă

Tudor! Mâncase doar o bucată din prăjitură, acompaniată cu

o cană cu lapte. Se obişnuise să mănânce după ora patru,

când EL ajungea acasă de la serviciu. Cu cât se apropia ora,

în ea se adunau emoţiile în vraf, valuri-valuri…

Era clar şi pentru ea că urma să se deschidă unul (sau

mai multe) din canalele închise, care îi barau drumul firesc.

Blocajele ei mentale o contrariau; se şi temea de ele, pentru

că, de undeva, se insinuase ideea că atunci când totul va fi

clar şi amintirile i se vor alinia ca mai înainte, fără bariere de

niciun fel, va afla lucruri surprinzătoare - unele neplăcute,

altele extrem de dureroase. Credea asta şi pentru că, între

timp, învăţase să se încreadă în intuiţia ei, care era mult mai

ascuţită acum decât altădată. Învăţase că orice pauză putea

însemna ceva, orice gest şi orice privire puteau spune mult

mai mult decât cuvintele. Atunci când limbajul nonverbal,

atitudinea, gesturile cuiva, par a contrazice vorbele, ea

credea gesturile şi nu vorbele. Şi înainte de gesturi primau

faptele. Nu se întreba dacă şi ceilalţi sunt astfel, aşa era ea.

Ca întotdeauna, suficientă şi autarhică. Laitmotivul

existenței ei! Adăugă: și egocentrică.

Se certa pe sine ca şi altădată, în gând, pentru faptul că

ea îşi era de ajuns, deşi era firesc să fie aşa. Urmară

82 Valentina Naşu

consideraţii retorice, ca şi altădată. Se plictisea singură

rareori, în rest… conversa cu personajul de pe umărul stâng!

Poate că e mai bine să comit monologuri, și așa cedez

mai mereu primului impuls, spunând ceea ce gândesc,

indiferent de consecințe. Asta pare a se datora avantajului

unor părinți (și unui soț, e corect să adaug), care m-au

acceptat așa. Permițându-mi să fac doar ceea ce mi-a făcut

plăcere, m-au transformat într-o hedonistă pe alocuri,

oricum, o personalitate mai boemă decât media.

Își amână retorica atunci când auzi un zgomot de cheie

în broască şi trase panicată de uşă, deschizând-o.

- Fetiţă, ai uitat uşa deschisă! Dacă intra un hoţ peste

voi?

- Nu, o deschisesem pentru tine, am văzut pe fereastră

că vii.

Uneori mințim din comoditate… Minţea fără a clipi şi

minciuna ei părea naturală. Înţelese atunci că ea îl minţea pe

el - obişnuia asta, altfel nu ar fi avut această lejeritate

prevenitoare. Nonşalanţa o surprinse doar o clipă… şi bine

făcu, pentru că putea amâna remuşcările sine die. Le înlocui

cu un zâmbet cât China de generos, pe post de compensație.

Tudor crezu că e pentru el.

- Hai la mine, mi-a fost tare dor de o îmbrăţişare de

acasă.

Aha, acasă… celelalte nu o suplineau?...

Ce ai cu omul, ce-ți veni?

- Mi-a fost dor şi pentru că te-am simţit distantă,

începând imediat după accident şi până acum. Am zis că te

temi să nu te ating într-o zonă lovită, aşa că nu te-am mai

îmbrăţişat altfel decât superficial şi cu mare atenţie.

O îmbrăţişă strâns, cuprinzând-o cu ambele mâini şi

obligând-o să facă la fel. Câteva clipe se legănară într-o parte

şi-n alta, ca doi oameni pe care-i leagă sentimente acute. Ale


lui or fi fost acute? Ale ei erau şi mai confuze decât până

acum. O încercau emoții latente, de speranță, acea speranță

ce se naște odată cu primăvara.

… prindea o lecţie nouă, însă una căreia nu-i pătrundea

pe deplin sensul şi tare nu-i plăceau lucrurile pe care se

străduia să le integreze în structura ei şi ele fugeau în colţuri

îndepărtate ale minţii, fugeau de ea să nu le afle identitatea.

Cât se schimbă Tudor, ea pregăti masa, compusă din

peşte gătit în tigaia Dry cooker, pentru a fi mai dietetic,

alături de o garnitură din orez. În orez pusese un amestec de

legume – ardei roşu, păstăi de fasole, porumb, mazăre şi

morcov. Legumele confereau preparatului un aspect savuros,

nu-ţi mai trebuia altceva, le mâncai din ochi! Completase

totul cu o salată cu ceapă verde şi castravete. Ea mâncă doar

prăjitură, privindu-l pe Sabin, care mânca cu poftă chiar şi

peştele, lăsând în urmă pe farfurie doar câteva oase de pe şira

spinării, restul mâncându-le, căci deveniseră crocante.

- Sunteţi tăcuţi astăzi. Lui Sabin îi e foame, dar tu?

Fetiţă, tu vorbeai întruna – acum poate eşti la partea de

analiză. Îmi vei face rezumatul concluziilor înainte de

culcare, să-mi cadă bine somnul? Că tu aşa obişnuieşti să

strici omului cheful, când se așteaptă mai puțin!

Nu răspunse. Dar sesizase acel ,,tu” repetitiv, acuzator.

Simţi o aversiune crescândă - părea veche, cu state din trecut

şi iz plenar de durere. Acolo se afla originea blocajului, o

mirosise deja. Va afla mai multe în pat, în camera lor, sau de

la Mioara, care nu se putea să nu o lămurească măcar puţin.

El parcă avea antene pentru gândurile ei, părea a-i simți

răceala. Așa părea, căci schimbase tema discuției.

- Să vă spun surpriza? Doar cui dă un pupic i-o spun!

Ea nu răspunse, avea oarece rezerve față de surprize.

Uneori erau doar baloane de săpun! Alteori o făceau să se

simtă ca între ciocan și nicovală – atunci când era politicos

84 Valentina Naşu

să le placă! Doar Sabin insistă, până află că erau invitați la

niște prieteni. Îl sunaseră și el confirmase, fără a o mai

consulta. Nici la asta nu-i dădea o notă bună, dar ea

înregistră trecător faptul, nu-l comentă (decât mental).

Suntem oameni diferiți, de aceea nu ne putem înțelege

totdeauna nevoile sau dorințele neexprimate. De aceea

trebuie să le spunem celuilalt, să le verbalizăm, nu să avem

impresia că el e ca noi și știe deja ce vrem. Nu avem creierul

transparent!

După masă verifică temele cu Sabin, cu toată opoziţia

acestuia:

- Cât ai lipsit tu, Tudor mi-a verificat temele şi n-a stat

pe capul meu în felul acesta. Tu mă verifici de parcă ai fi

sigură că nu-s în stare să le fac şi singur, de parcă ai şti tu

sigur că le-am greşit. Nu mai sunt mic, mamă, e cazul să mă

mai laşi!

Protestul lui îl înregistră în plan secund, fără s-o

afecteze şi fără să-i dea curs. Îl asistă cu aceeaşi insistenţă şi

la pregătirea ghiozdanului pentru a doua zi, cu orarul în

mână, fără a părea că-i observă protestele din privire şi

atitudinea bosumflată, ușor insolentă.

Imediat după cinci, se pregătiră sumar și plecară pe jos,

într-un plescăit de tălpi suficient de zgomotos (pentru

captarea atenției!). Le spusese că într-un minut vor ajunge la

destinație. Îi mai spusese că amfitrionul era fratele doctorului

care o tratase după accident și că fusese coleg cu ea – nu

doar el, ci și soția lui. Era destul, se va putea descurca cu

atât, era oricum mulțumită că nu trebuia să ceară lămuriri

extinse. Iar dacă nu va recunoaște persoanele, atâta pagubă!

Își făcea curaj pentru a părea dezinvoltă, dar în fundal

se simțea ușor confuză, poate chiar un pic nervoasă. Oare nu

va poza prea mult? putea modifica adevărul istoric, sau

putea inversa datele suficient de mult încât să se deconspire.


Dacă urma o seară memorabilă, seara în care se va afla ca nu

mai era om întreg?... era doar fizic integră, nu și în rest. Cu

aceste temeri le păși pragul, dezgustată de ele, dar totuși

bravând.

Se simți în siguranță acolo, era între prieteni – simți

asta imediat ce intră!

Tudor nu fuma, dar suporta fumul cu stoicism, ca toți

ceilalți, căci Emil era un fumător vechi, care avea între

degete permanent o țigară. Nu o bruscară cu întrebările,

parcă știau deja răspunsurile și o menajau. Așa că tema de

discuție nu era ea – lucrul de care se temuse nu fusese deloc

dezbătut și le era recunoscătoare, chiar dacă ei nu o știau.

Păreau mai prinși de subiectul vacanță. Mai exact, o

vacanță în Deltă. Ambii bărbați argumentau aprins:

- Cele mai frumoase povești le auzi de-a lungul

Dunării. De la intrarea în țară până la mare, oamenii din

localitățile dunărene au adunat în timp povești memorabile.

Asta ar putea fi o explicație a atracției irezistibile pe care o

are Dunărea pentru mine. Și este explicabil, pe malurile

apelor mari s-au strâns populații numeroase, în care

conviețuiesc toate culturile și religiile. Din interferența lor se

nasc asemenea povești. Concluzie - brațele Dunării sunt

destinațiile sigure de vacanță ideală; și au un numitor comun:

Dunărea. Curgere...

- Asta unde ai citit-o? Însetatule de lectură, fugi de

mine, că te pun la insectar!

- Lectură? Puterea sincerității absolute!

- Spune uimirilor să mai aștepte, fă loc și rateurilor.

- Răspunsul olograf va veni cu… autograf!

Se bucura că venise, se simțea bine cu ei, nu se simțea

exclusă și nici nu simțea presiunea de a se integra în grupul

lor zgomotos.

86 Valentina Naşu

- Eu doar rareori fabulez pe temă, îmbinând cu real,

căci din real se trage ,,seva”. Dar acum nu fabulez, jur!

Și soția lui, și Tudor, îl încolțiseră pe Emil. Avea

nevoie de ea.

- Lăsați omul să povestească! Ce e minciună aici?

Omul vă povestește despre locuri minunate pe care le

întâlnește doar vara, cu prietenii de deltă. Dezbat și ei ce

zone au rămas neacoperite, poate le planifică sistematic, pe

ani sau decenii întregi. Mai fac și politica peștelui între timp.

- Din fericire, vinul și berea fiind dușmanii memoriei,

dezbaterile trebuie reluate an de an, la nesfârșit; astfel, delta

nu pare a fi deloc departe…

Emil nu se lua în serios. Ba chiar se putea săpa și

singur. Și ea se amestecase să-l ajute!

- Eu una, aș sta să-ți ascult poveștile astea zile în șir, ca

o liană. Mai ales când dai cu picătura și eu vreau mai mult.

Intervenția ei le mai calmă spiritele o vreme. Apoi,

cineva trase concluziile:

- Ne ațâță curiozitatea.

- Nu e asta, doar mă chinui să mă fac înțeles de profanii

ce nu cunosc frumusețea acelui loc. Poate că sunt

neconvingător pentru că nu folosesc cuvinte destule. Nu știu

de când și nici de ce am pierdut vocația de a spune toate

cuvintele care să exprime stările, gândurile, impresiile

autentice; parcă le-am concediat abuziv și am păstrat doar pe

cele capabile să exprime fiecare cât o viață întreagă,

nescrisă…

- A fost ca o formă de adaptare la viteza năucitoare în

care ne trăim viața de câtva timp încoace, de fapt e o

adevărată mutație genetică în plină desfășurare. Eu cel puțin,

ca mai toți bărbații, concentrez în mai puține cuvinte un

gând, dar reușesc să-l exprim. Însă noua generație, tinerii de

azi, mutilează cuvintele creând un vocabular minimalist, un


așa-zis jargon de net – eu așa l-am botezat! Eu nu înțeleg

cum se pot exprima astfel.

- Am văzut la fiica mea (pe Facebook, unde

altundeva?), că jumătate din alfabet e complet ignorat, iar

fenomenul este îngrijorător pentru mine.

- Slabe speranțe, Gulliver, să te transformi dintr-un

yahooi frust într-un houyhnhms reeducat când nu-ți

funcționează glanda hipo(fiză)!

Atmosfera se destinse din nou, în râsete grobiene. Ei se

credeau cai de rasă! Erau?

- Uneori în cuvinte multe se pierde esența – prea mult,

uneori poate însemna prea puțin. Tinerii se grăbesc, asta e

explicația fenomenului. Nu trăim în secolul vitezei?

Magda vorbise. Gică-contra se trezise din letargie!

Suferise un … atac de panică!?

- Și eu folosesc Facebook-ul, deci cunosc un pic și

jargonul de net. O explicație pentru ceea ce se întâmplă o pot

găsi exact în ce spui tu: mult poate însemna puțin. Asta am

avut în subconștient, inversat – puțin poate însemna mult - și

poate, m-am și mândrit că pot înfăptui minunea de a scrie (e

drept că o fac doar online) în doar două cuvinte o întreagă

expresie. Mă gândeam la acel CU – see you din engleză.

- Îmi vine să plâng… Eu cred că trebuie oprită frenezia

asta a prescurtatului cuvintelor; altfel, prin extensie, vom

ajunge nu doar să vorbim în shortcut-uri, ci vom ajunge să

vrem să mâncăm pilule, să bem esențe, să facem dragoste la

fără frecvență.

Râsetul general reinstaură atmosfera destinsă,

deveniseră prea serioși.

- Destinul a decis ca tu să aduci pacea, eliberându-mă

de prejudecata că tinerii ar fi inferiori generației noastre, a

decrețeilor. Să bem pentru asta! Tu ai voie, nu iei

medicamente, nu?

88 Valentina Naşu

- Asta da miză – aș zice ceva și de miza(ntropie), dacă

aș ști ceva! Cert este că nu am voie alcool. Nu de față cu

fratele doctorului, deși mi-aș fi dorit, măcar un pahar mic.

- Nu putem avea tot ce ne dorim!

- Eu una mi-aș fi dorit să se legalizeze euthanasia și să

ni se aprobe cererile în acest sens. La câte am văzut în spital,

sunt argumente destule. Ba chiar și poluarea globală ar fi

atenuată!

- Să bem pentru asta!

- Beei, ce-i cu atâtea analize? Dacă devenim prea

analitici, în curând plângem în pahare. Noi am venit la voi să

ne remontați, nu să ne turmentați.

Când bea, ea își amintea că nu a primit inel de logodnă

înainte de nuntă și să te ții atunci! devenea logoreică

(puțintel paranoică, după alții).

- Dar nevasta mea e mai timidă azi – așa e piesa, sau o

fi vrând să mă seducă din nou?

,,Aveai, atunci când te-am cunoscut,

Încântătoare timidități

Te-am dezvățat să le mai ai

Și-acum îmi pare rău.”

Voi când ați cunoscut-o pe nevastă-mea, era timidă?

- Erai? Ea zâmbi, zicându-și că nu a scăpat ocazia de a

fi pusă ,,sub lupă”. Ridică din umeri a indiferență. Alea jacta

est!

Nu aveau de gând s-o disece, însă subiectul părea a

avea potențial.

- Puțină timiditate avem cu toții, nu strică nimănui

până la un punct.

- Vine din nesiguranță.

- Se repară cu o băutură!

- Nu mai sunt timidă, am doar sechele. Ignorați-mă, mă

adaptez ușor. Și nici nu sunt genul complexat. Dar atacul de


panică e mai răspândit decât ne-am aștepta, mi se poate

întâmpla și mie.

- Ia mai priviți și detaliile înghețatei din față, că vi se

topește. E făcută în casă, m-a ajutat Bianca s-o fac – a tocat

banane la blender (cam o banană la două porții), a amestecat

pasta cu zmeură (câte o lingură de porție), iar eu am pus

multă frișcă îndulcită și puțină cacao, cât s-o marmoreze. La

congelator poate sta luni de zile, nu-i nevoie să faci mereu

desert, ai permanent ceva dulce vara. Și sănătos!

- Și eu fac tot așa, în cantități industriale. Doar rețeta

mea este alta. Eu pun 10 ouă crude, zahăr și un kilogram de

iaurt sau de frișcă. Bat separat gălbenușurile cu un praf de

sare, iar albușul e bătut pe baie de abur, cu zahăr.

- Da, se procedează astfel pentru că albușul conține o

antienzimă ce blochează asimilarea unei vitamine. Sau așa

ceva, sper că am reținut corect, am citit asta undeva.

- Fetelor, pe noi ne-ați pierdut din conversație. Dar știm

să apreciem produsul muncii voastre, pardon, în timp real al

conversației voastre.

- Așa-i, toate-s ale voastre, a noastră e doar ocazia de a

gusta și a toasta pentru voi. Facem și o drink-day de dragul

vostru.

- O băută? Să fie!!

Emi turnă vinul, pentru el luând o bere rece (el era

pro… beer-day!).

- Pe mine unul, conversația sau comunicarea în

general, dacă nu are substanță, inedit, mă ,,adoarme”;

gândurile mele își găsesc altă cadență și dau impresia de

impolitețe. Prefer să conversez cu mine în astfel de situații.

- Le-aș redenumi situații de plictis.

- Le putem reboteza oricând. Monologuri avem cu toții,

nu putem scoate pe gură tot ce gândim; asta cei ce suntem

bine educați. Dar, dacă sunteți suficient de curajoși, vă dau

90 Valentina Naşu

voie s-o comiteți. Eu execut o tragere de mânecă când văd

că sunt gata să mă scap.

- Și eu, mereu conversez singură, cu mine. Uite, chiar

astăzi mi s-a întâmplat. După faza în care vorbesc cu mine,

am o senzație confortabilă, sau îmi revin dacă am un puseu

de deprimare. După etapa de azi, îmi amintesc că începusem

să fredonez un vers; am fost întreruptă de telefon, iar când

am revenit nu-mi mai găseam ,,ritmul”, uitasem melodia, iar

din starea aceea rămăsese doar titlul și blestemul asupra

vinovatului. Simțeam dragostea cuvintelor, o anticipam, dar

n-o mai regăseam, refrenul se cânta doar în plan secund, în

surdină.

- Nu te plictisești acum, fiind singură acasă dimineața?

Rutina zilnică dintr-o casă te poate deprima.

- Da, așa este. Încerc să mă ocup de mai multe munci

gospodărești.

- Brr, niciodată nu voi fi fan! Mâine-poimâine aud că

te-ai apucat și de zugrăvit, sau de pus parchet. Dacă te aud cu

astfel de chestii, te duc de mână la doctor, să te trateze! Nu

doar pentru mine, pentru noi toți, sunt firme care fac

curățenie, zugrăvesc, fac tot ce ne mai dorim! Ceea ce fac

unii nu e economie, nu e luptă pentru existență sau doar

adaptare la nevoi… pe lângă faptul că le pune sănătatea în

pericol, subminează economia națională! Dacă toți am face

la fel, în toate domeniile, unde am ajunge? De ce s-a inventat

diviziunea socială a muncii? Toți cei care fac o muncă pentru

care nu sunt calificați și autorizați, ar trebui să plătească o

amendă.

- Dar de sustenabilitate n-ați auzit? dacă toți am gândi

ca tine, Moromete, unde am ajunge? Am ajunge să așteptăm

jumătate de an venirea meseriașului ca să ne schimbe

garnitura la robinetul care picură! Nu am mai face nimic.


Parcă îl admirai pe Matei că știa de toate, că repara și

zugrăvea…

Femeia realiză greșeala abia când se lăsă tăcerea în

jurul ei. Și ce mai putea face acum, după ce îi scăpase

porumbelul?

Măcar nu se mai scuză, oricum ar fi făcut-o, ar fi

agravat gafa. Așa că plecară privirea spre cupe, atacară cu

frenezie înghețatele și grăbiră plecarea. Începuse bine

întrevederea, se termina prost.

Numai ea nu privea astfel lucrurile, gafa fostei colege

(ei îi suna aiurea termenul fostă, de fapt tot colegă rămâne și

după terminarea școlii) îi adusese la fileu subiectul – asta în

caz că-l deranjase pe Tudor și va deschide el discuția mai

târziu, acasă.

Abia aştepta acum seara. Cât de mult dorise seara

trecută să fugă de el, pe atât de mult îi dorea acum

apropierea, sperând să mai devoaleze piese ale puzzle-ului

care o locuia gratuit. Era gata să înceapă negocierile de pace!

Nu mai voia să aibă black- zone care să o chinuie.

La ora nouă şi jumătate îl înveli şi-l pupă de noapte

bună pe Sabin. Se simțea ca în transă, era emoționată la

gândul că urma să afle informații edificatoare. Închise becul

şi uşa, ştiind că se putea ocupa de ale ei acum. Sabin spusese

ceva, ea nu răspunse – nici nu-l auzise, parcă avea vată în

urechi.

În dormitor era zgomot, Tudor era prins de meciul de

fotbal, aşa că merse să-şi facă toaleta. Se spălă privindu-se în

oglindă. Vârsta nu mi-o cosmetizez, whatever!

Era mulţumită de ea, chiar dacă el credea că e fadă. Nu

ştia să-l fi auzit spunând asta, dar era convinsă că îi spusese

cândva asta, nu de mult timp. Altfel nu ar fi reţinut, era clar

că avusese un reject puternic.

92 Valentina Naşu

Nu-i mai era nici atât de puternică motivarea de a-i

smulge informaţii utile. Parcă nici nu o mai izbise brutal, ca

atunci când îl auzise pe Sabin spunându-i lui pe nume,

Tudor. La început o contrariase, ea nu trăise experienţa unui

alt bărbat în casă, altul decât ,,tata”. Pe vremea lor, în fiecare

casă era un tată şi… punct.

Tudor micşoră volumul televizorului, pentru a-i gratula

astfel prezenţa. Se aşeză lângă el, pe partea ei de pat, cu o

uşoară bravadă în atitudine. O remarcă în treacăt şi nu stărui

asupra ei; ştia că trebuie să fie curajoasă - trebuia, acum

semăna ce culesese.

El îşi întinse mâna pentru a-i susţine ușor umărul… un

semn de bun venit! Îl primi.

- Nice! Puţin scent of woman... ,,parfum de femeie”

adică, aşa mi-ai spus că se traduce.

Ea procesă cu încetinitorul şi nu-i răspunse.

- Fetiţă, e ceva cu tine. Pari absentă, vorbeşti puţin şi

ești mereu preocupată de gândurile tale. E ceva cu tine de o

vreme, îți lipsește din acustică. Noi comunicam înainte, iar

acum parcă s-a rupt ceva. Chiar și când te înțeleg, e iluzorie

victoria, căci simt că-mi scapă esența. Plus că nu îmi mai

spui ca înainte; înainte îmi spuneai ,,puiu, gândăcel, nene,

neneaţă, dragul meu drag, iubire”… la fel ca lui Sabin.

Aproape la fel, mie îmi mai spuneai și arici!

Îi zâmbi cu căldură. Schiță și ea un rictus cu fața

contractată.

- Ce este? Eu am ajuns la concluzia că eşti preocupată

de sănătatea ta, mai clar spus, te temi să nu orbeşti, aşa cum

te-a avertizat medicul.

Nu-i răspunse, se simțea încolțită. Să încerce o

disimulare?

- Dacă e asta… şi cred că este, ar trebui să ceri o a doua

opinie, doar sunt atâţia doctori în ţara asta. Apoi, şi dacă ai


lua în calcul varianta cea mai gravă, eu nu cred că ai putea

orbi deodată la ambii ochi, iar variante de soluţii se pot încă

găsi. Îţi poţi proteja retina şi medicamentos, poţi lucra la

calculator cu pauze, cărţile le poți înlocui cu privitul la TV-

ul cel mare sau cu munci domestice. Dacă eu mă uit seara la

vreun meci, uite, şi pentru asta putem găsi soluţii; punem alt

televizor deasupra ăstuia, pe perete - la unul te uiţi tu, la

celălalt eu! Ce zici?

- Ești concis, doar că ești din alt aluat și universul meu

alogen nu te poate traduce automat, ci reinterpretează. Ori

poate am eu o perioadă din asta, ia-mă așa cum sunt!

Îi era recunoscătoare. Ce putea zice, el avea dreptate!

Nu mai spuse nimic, îi zâmbi însă, privindu-l în ochi. Apoi îi

atinse uşor palma, mângâind-o. Nu avea detentă, îi părea

încă prea mult să-i mângâie părul, cum simţea că ar fi făcut

în altă situaţie.

- Pari obosită, pare să-ţi fie greu să şi vorbeşti. Ce bine

mi-ar fi dacă ai fi aşa mereu! Liniştită, ca o femeie

normală… Mă obişnuisem că tu erai mereu în vervă,

logoreică adesea, dar mai repede m-aş obişnui cu binele,

crede-mă. Nu cred că va ţine mult, cred că se datorează

spitalului… o vreme ai stat mai mult timp singură cu

gândurile tale; acum ţi-e greu să și pronunţi cuvintele, dar în

capul tău sunt multe, bănuiesc, însă prefer să nu le ştiu!

Relax!

Uite, mâine e week-end, vrei să-i vizităm pe ai tăi? Mie

unul mi-ar plăcea mai mult să mergem la iarbă verde, la un

grătar la marginea oraşului, ori şi mai bine, pe deal, lângă

mănăstire – îţi plăcea mai mult acolo! Ce zici? Ca de obicei,

în week-end eu gătesc!

- Dacă vrei tu… Nu e nevoie să te car la mama, mai

bine grătar lângă pădurice, în poiană, chiar dacă sunt câţiva

kilometri până acolo.

94 Valentina Naşu

- Vrei puţin vin, fetiță? Eu m-am servit! Haide, ia din

paharul meu, tu m-ai învăţat că, virgulă, conţine resveratrol

şi îţi protejează organismul de procesul oxidativ. 150 de ml

sunt necesari în fiecare seară! La mine se mai dublează

cantitatea în unele seri.

- Mulţumesc, ştii însă că pentru mine este somnifer.

Voi adormi imediat ce am terminat de băut paharul.

- Ştiu, dar ce nu fac eu pentru tine, mă mai şi

sacrific!… acum, că avem balansoarul pe care ni l-am dorit,

putem începe din nou să comunicăm ca la început, prin

Internet sau telefon. Dar tu mi-ai dat azi vreun pupic? Nu, că

te-nţeapă barba! Eşti prima pe care-o înţeapă barba mea…

Ea se gândi o vreme la asta, vizualizând pleiada de

femei, presupusele lui victime. Cu deferență, cuvintele lui se

disipară la nivel de axoni, printre dendrite, se estompară ușor

în universul ei temător şi se pulverizară în cioburi de gând.

Alunecă pastelat în somn, având pe buze… acolo, în sinapse

de fapt, cuvântul relax, cu inflexiunile lui melodioase în

pronunţia englezească.

Şi mâine veni. Cu pleiadă de gânduri cristaline,

proaspăt trezite; părea că gândurile se trezeau înaintea ei,

gălăgioase întotdeauna, sau asta era regula la ea.

Ce voi face azi? Voi putea să rezist aşa, fără să-mi fie

clar nimic din prezentul trăit, sau voi defula în vreo ceartă?

Voi putea aprecia clipele frumoase, în loc să văd doar

partea goală a paharului vieţii mele? Nu sunt vreodată

mulţumită, mulţumirea nu se simte în albia ei cu mine, pe

mine mă locuiesc altele… dureri de toate felurile, frustrări

adiacente şi câte altele! Totul într-un puzzle imperfect…

- Bună dimineaţa, iubire! Tu nu dormi niciodată după

mine, eşti trează înaintea mea de când te cunosc!

Ce l-ar mai fi întrebat: Şi de când mă cunoşti?


- Uf, e chestie veche. Nu pot dormi peste norma mea –

cinci sau şase ore e norma obişnuită! Maximul de fapt. Dar

când pot, ştii că dorm şi la prânz.

- Da fetiţă, ştiu… şi apreciez cu nesaţ siesta, ca şi tine.

Nu spui tu că suntem la fel?

- Ăăă, în cuget, sau în simțiri?

Zâmbi hotărât, în încercarea de a ,,ridica cortina” mai

mult decât i-ar fi permis. Putea degenera în dispută, el nu-i

gusta ironiile evidente.

- Ia zi, e week-end, ce ai hotărât? Mergem undeva?

Nu plusă, redeveni concesivă.

- Aş dori să te las pe tine să hotărăşti asta – unde ai

vrea să mergem?

- Eu aş alege mereu să merg la Slănic, ştii asta. Sau

Lacu Sărat. Mă mulțumesc și cu o Deltă, o mare la mâna a

doua… Dar ceva îmi spune că nu vom merge acum. Hai

măcar la iarbă verde!

Ca un radar o simţea - ştia despre ea multe! Poate era

inteligent, ori doar abil, poate empatic, o simţea totuși cu

fidelitate, îi simţea nehotărârea. Nu era sigură în ce categorie

să-l încadreze. Şi nici nu voia să facă asta prea curând; în loc

de hotărâri implacabile, putea lua o hotărâre implacabil

greşită.

Se hotărî să se lase dusă de val, putea ieşi ceva pozitiv

din asta, cel puţin asta spera.

Într-un ungher undeva, simţea că se înşela… de-ar şti

unde!

- Clar, la iarbă verde mergem! Luăm tot ce trebuie de

acasă, durează o oră să fac bagajul, iar pe drum ne oprim la

Kaufland să luăm pulpe, mici şi ceafă fără os! Poate şi ceva

roşii şi un ananas. Uite, pun şi fac o listă; o facem împreună

de fapt, apoi fac bagajele şi tu pui grătarul în maşină; umpli

96 Valentina Naşu

apoi vreo două sticle de cinci litri cu apă şi nişte lichid

inflamabil pentru aprins focul. Îl trezeşti şi pe Sabin?

- Sabin e treaz, am auzit uşa la baie! Sabin! Vino puțin,

neneață.

Sabin intră, era în pijama, cu părul ciufulit de somn și

fața rozalie, proaspăt spălată.

- Da, bună dimineaţa. Imediat mă schimb de pijama.

- Trebuie să te și tundem săptămâna asta! Uite de ce te-

am chemat, am hotărât să facem grătar azi; pune şi te

îmbracă cu un trening, ori cel gri, ori cel albastru şi

pregăteşte-te!

- Aş fi preferat să mă duceţi la buni pe mine… sau la

tata!

- Haide, Sabin, să stai şi tu cu mama mai mult, că abia

s-a întors… Îți poți lua și tableta cu tine, nu mă supăr.

- Bine, bine, mă îmbrac! Acu’!?

- Acum.

Cu o grabă pestriţă, trecură peste zi – masa în trei nu

fusese destul de ofertantă, iar conversaţia lâncezise. Dacă nu

ar fi compensat peisajul, pacea sufletească ce ţi-o oferea

verdele poienii şi detaşarea de cotidian, ar fi pus ziua la

minusuri. Totuşi, cu plusuri şi minusuri, fusese o idee bună

ieşirea. O idee şi mai bună ar fi fost să fi fost mai mulţi;

poate Marian şi Gina, poate Nelu… Băiatul lui Marian s-ar fi

jucat cu Sabin, iar toţi patru puteau strânge de-o miuţă.

Mingea unea masculii umani din orice vremuri şi-i fericea

plenar!

Ea se străduise. De obicei era volubilă, acum fusese

inhibată – se temea să nu scape vreo vorbă care să îi

compromită demersuri viitoare. Îşi analizase fiecare cuvânt

şi fiecare gest. Avea pase frontale de nesiguranță, de parcă se

temea să nu încalce un ,,tabu” neexprimat, punând în pericol


prietenia dintre ei; plus că își uitase colierul norocos din

nasturi (îi salva norocul din borseta albă rămasă acasă)!

Fusese obositor, decreta acum. Parcă şi mai obositor

fusese să îl observe pe Tudor, în speranţa că va prinde un fir

ce o va conduce la declicul aşteptat.

Aflase totuşi ceva util, Tudor îi spusese că imediat

după accident avusese scăpări de memorie, mici probleme pe

care medicul le constatase, catalogându-le ca trecătoare. Se

accidentase şi în zona urechii; el îi spusese că urechea era

vânătă rău, părând aproape negricioasă. După ureche era

învineţită şi avea cucuie pe jumătate de cap. Poate că asta îi

provocase colapsul în amintiri….

Era naşpa senzaţia ce o experimenta uneori, i se părea

că e aproape, că mai are puţin şi îşi va recupera memoria;

simţea că va reuşi, apoi se impacienta! Era atât de frustrant

că nu reuşea, încât i se înfundau urechile şi îşi simţea obrajii

arzând. Era o altfel de durere, o neputinţă organică. Ca

atunci când era în spital, oarbă în bandaje, şi visa noaptea că

vede din nou. Imediat după trezire, în starea aceea cataleptică

dintre somn şi trezie când nu realizezi clar ce se petrece cu

tine, stătea o clipă nemişcată, sperând că s-a sfârşit coşmarul

şi că visul e real.

Va veni ziua când ea va fi liberă să facă propriile

alegeri, având toate datele. Nu se îndoia de asta, va deține

toate piesele lipsă. Se îndoia doar că va fi pregătită să

renunțe la paginile cu tipare, tabuuri și prejudecăți, dar

evolua sperând în nimbul ei feminist de libertate.

Seara îi aduse cu ea acasă, relaxaţi, îmblânziţi şi

dornici să se aşeze comod pe paturile lor. Asperitățile se

domoliseră, la fel frământările ei. Somnul o găsi pe umărul

lui Tudor, umărul dureros îi spusese, gândind la Matei. Unde

o fi Matei… şi ce o fi făcut azi? Mâine e o nouă zi, Scarlet!

Poți ofta și mâine după Ashley.

98 Valentina Naşu


Capitolul IV

Mioara

Aşteptase destul, azi va veni Mioara şi va clarifica

totul. Nu degeaba Mioara era acum matura familiei!

Providenţial pragmatismul ei pentru zilele astea…

Îi va telefona totuși, era nerăbdătoare.

- Mioara, bună dimineața, ai zis că vii azi! Tudor a

plecat, nu vine până la patru, după patru de fapt, iar Sabin e

și el de jumătate de oră plecat la școală.

- Am zis că vin, vin! Ce grabă existențială ai? Voiam

să-ți aduc nişte lapte cu orez, abia l-am făcut. Roşii ai?

- Haide, măi, că mă învârt bezmetică în casă, nu-mi

vine să fac nimic!

- Uite că vin, ajung în timp stelar, in no time am vrut să

zic. Deschide televizorul până ajung, ai uitat de tabietul tău?

Între 7 şi 9 dimineaţa, Reality TV, emisiunea Beyond

chance, la care îţi plângi tu norma zilnică de precipitații.

Okay?

- Ok, te aştept, Mioara.

Cuminte, deschise televizorul şi plânse încă din

primele cinci minute. Era minunată emisiunea – pe o poveste

adevărată, povestită de protagoniştii ce o trăiseră, se

suprapunea dramatizarea cu actori. În episodul de acum, un

pompier povestea cum îşi trăise în real visul din noaptea

precedentă. Visase că salva dintr-un incendiu o femeie şi doi

copii. Povestea cum în vis găsise femeia, apoi un copil,

100 Valentina Naşu

celălalt fiind găsit în ultimul moment, într-un ungher. Îl

adusese şi-l aşezase pe iarbă când casa explodă. Şeful venise

lângă el şi-l felicita, în timp ce el acorda primul ajutor

copilului.

Se trezise peste o clipă, în soneria ceasului, trăind încă

lauda şefului şi mândria din vis. Ajuns la serviciu nu a

apucat să-şi povestească visul, cum intenţionase, căci alarma

de incendiu îi puse la treabă. Incendiul acela era real, dar

copie paradoxală a visului de noapte. Găsise femeia şi un

copil, iar vecinii spuneau că e încă unul. Şeful îi spusese

unui coleg să-l înlocuiască, fiind obosit. Era gata să cedeze

oboselii și să se decupleze pentru o pauză meritată, dar ceva

îl oprea.

Abia atunci, ca un deja-vu derulat pe ecranul

interiorizat al minții, îşi reaminti de vis – în vis văzuse

arhitectura casei şi ştia că doar el va putea găsi copilul. Fără

permisiunea şefului și fără ezitare, intră din nou în casa

incendiată; după câteva minute de temere în care se contopi

orb cu întunericul mirosind a prăjeală, găsi copilul în acel

ungher gri, exact ca şi în vis. Avea părul fierbinte, era inert și

părea fără viață. Ajunsese prea târziu? Nu își permitea să

gândească abrupt, era timpul să fie norocos, să fie ca în vis…

Tot ca în vis, şeful îl felicitase cu multe cuvinte.

Magda se întinse, extinzându-și spațiul de putere și își

frecă mâinile, revenind la cotidianul anost după cele câteva

minute petrecute frumos. Din minutele în care s-a simțit

privilegiată îi rămăsese o senzație plăcută, cu miros de lauri

de învingător. Doar privind faţa pompierului deveneai mai

încrezător în divin, mai bun la suflet şi mai dornic să te

schimbi.

Când ajunse Mioara, îşi ştersese lacrimile catifelate,

dar starea dată de episod îi putea fi folositoare. Fusese ca un


exerciţiu de încălzire, un start-up util prin acel moment

sensibil, de dezgheţ emoţional.

Mioara nu o îmbrăţişă, deşi ar fi dorit s-o facă! Îi dădu

doar sacoşa spunându-i să mănânce – acum! Făcu ce i se

spuse, mâncă orezul cald, cu lapte și scorțișoară, oferind la

rândul ei Mioarei felii dintr-un ananas (din care gustase şi ea

puţin, aseară).

- Ei, ia spune, ce te frământă? Te studiez de când am

venit; parcă eşti speriată, iar a început Tudor să ţipe la tine?

A, nu e asta, mai bine!

Eşti în convalescenţă, de aia ţi s-a recomandat concediu

medical – profită de el şi fă-te bine, apoi mai pune carne pe

tine şi pe urmă mai vedem! Dacă te plictiseşti, adu-ţi aminte

de pasiunile tale. Fă ce-ţi face plăcere! Dacă crezi că e bine,

poţi să te implici şi în pasiunile lui, cel puţin cu sfaturi,

înţelegere, susţinere… în acest caz te va răsplăti cu afecţiune

şi prietenie.

- Main target pentru prezent e să mă simt în echilibru.

Dacă ating starea de echilibru, pot să îmi permit să gândesc

înainte de a acţiona. Altfel, comit gafe. Pentru că sunt o

colerică, moderată însă de autocontrolul maturităţii… mă

ştii! N-am niciun ţel, decât poate să pierd vremea în pat.

Planul vieţii mele azi e să nu fiu toujours pret. Cu toate

astea, nu mă pot linişti până nu-mi rezolv problemele… şi

aici intervii tu. M-ai putea ajuta, am mare nevoie să îmi

clarific anumite aspecte.

O privi rugătoare, anticipând momentul în care

emoţiile se vor dezlănţui în torente. Deja o învăluiau cu

căldura lor şi mâinile încercau să caute sprijin în obiectele

din jur. Strângea compulsiv tapiţeria canapelei, căutând

cuvinte mai prietenoase, care să nu blocheze firescul

comunicării.

102 Valentina Naşu

- Am senzaţia că mă iei pe departe… de data asta ce

mai este? Ştii că te poţi baza pe mine, treci la subiect!

- Am senzaţia că am pierderi de memorie şi ştiu că e de

la accident – poţi să-mi dai detalii despre asta?

- Păi, ce anume nu-ţi aminteşti? Accidentul sau ce…?

Îi privi faţa neîncrezătoare, simţind că era altceva decât

îi părea la prima vedere. Apoi înregistră şi altceva, mai

elocvent – mâinile Magdei aveau degete albite din cauza

strânsorii. Nu ştia dacă ea sesiza tratamentul aplicat

materialului canapelei, în încercarea zadarnică de a-şi sprijini

efortul intern.

- Ei, haide, Magda, oricât ar fi de greu de spus ceea ce

vrei să-mi spui, sunt sora ta și ne leagă fire solide. Şi, slavă

Domnului, mi-ai spus mereu ceea ce se petrece cu tine (chiar

şi când nu mi-am dorit deloc să ştiu, completă ea în gând).

De ce ar fi acum altfel?

Magda făcu o grimasă, crispându-şi faţa inteligentă

într-un rictus ce nu o avantaja. Îmbătrânește, gândi Mioara,

strângându-i-se inima de milă.

- Ştii, Mioara, mă întreb uneori ce s-a întâmplat de fapt

în accident. Ce anume am făcut eu? Am accidentat pe…

cineva?

- Măi, în mod normal aș fi râs. După pauza lungă şi

temerea ce o afişezi, aş zice că ai avut o experienţă

paranormală. La ce te referi – tu ai fost cea accidentată de o

maşină, ce alte nelămuriri ai?

- Mă întreb dacă nu-mi ascundeţi ceva… ceva despre

Maria şi Matei.

Își auzea inima bătând mai alert, ca o tobă ce-i alerta

gândurile în ritmul dictat de ea. Își atinse zona, într-o

încercare absurdă de susținere. Mioara îi ignoră gestul, dând

din umeri.


- Păi, ce să fie cu Maria şi Matei? De doi-trei ani de

când ai divorţat de Matei şi te-ai mutat cu Tudor, nu mai ştiu

despre Matei decât ce mi-ai mai spus tu. Maria? Nu înţeleg

ce vrei să spui cu ea… Ce rol are ea în ecuația de față?

Maria e căsătorită, vine rar acasă, ce treabă să fie între ea şi

Matei?

- Fata mea… căsătorită!? Doamne îţi mulţumesc, nu

am omorât-o eu!

Fața i se animase din nou, într-un mod diferit, dictat de

emoții contradictorii.

- Nici pe Matei? Matei nu e mort? Nu e, deci nu e? O,

Doamne, nu este… aşa e? Deci, dau erată pentru diferenţa

noastră de percepţie, chiar dacă mi-e greu s-o cred.

Mioara o privea nemişcată, cu o perplexitate demnă de

imortalizat în fotografie.

- Magda!

Nu-i păsa că Mioara o privea ca pe un nebun, puteau s-

o şi lege acum, i se luase piatra de pe inimă. Răsuflă uşurată.

Se simţea pașnică și recunoscătoare, pregătită să meargă şi la

medic dacă asta îi cereau, psiholog sau psihiatru, îi era egal.

Lumea pentru ea putea continua iar în viaţa ei putea să facă

loc şi unei erate. Putea repara, putea chiar ieşi din universul

paralel în care mai avea un pic şi expanda. Lumea i se colora

din nou în nuanțe solare.

Înregistră în paralel cum Mioara clătina din cap,

dezaprobator.

- Măi fetiţă, nu ştiu ce să spun, aşa că îţi voi spune doar

fapte – tu nu ai o fată, ai un băiat, pe Sabin. Matei este fostul

tău soţ, care ar fi fost şi în clipa de faţă soţul tău dacă Tudor

nu şi-ar fi băgat ,,coada”, motiv pentru care nu-l plac (şi nici

el nu mă suportă; el nu suportă pe nimeni de fapt, decât ego-

ul lui profund egoist). Maria este sora noastră mai mică,

suntem trei fete (cei trei muschetari, ne spuneau acasă, că

104 Valentina Naşu

toate avem nume ce încep cu litera M). De ce ai crede că

Maria e fiica ta? Ai dorit să ai o fiică, ţi-ai dorit-o mult, dar

ai pierdut sarcina acum câțiva ani. Cred că accidentul ţi-a

afectat creierul, sper că e o chestie reversibilă, temporară, dar

trebuie totuşi să mergi la medic. Nu ştiu, poate la neurolog,

habar n-am!

O privi cu condescendenţă, sperând să nu fi înnebunit.

Neam din neamul nostru n-a fost un nebun, n-o fi

Magda primul! E așa pasională uneori… Dar şi când îi intră

ei ceva în cap, nu i-l scoţi nici cu cleştele! Bunăoară când i-

a intrat în cap ideea să-l lase pe Matei, tocmai când aveau

de toate şi era cu toate bifate la zi… Degeaba au fost toţi

împotrivă, ea tot asta a făcut!

- Magda, aş îndrăzni să gândesc mai departe – măi

fetiţă, tu eşti nefericită cu Tudor! E un adevăr emblematic, îl

observă oricine te privește atent; ştiu că-ţi părea rău că te-ai

cununat cu el, mai ales atunci, atunci când aţi pierdut fetiţa.

Apoi au apărut semnalele de infidelitate. Oare nu cumva

mintea ta îşi caută un refugiu, construind un alt univers, o

altă realitate în care să se refugieze? Tu ai fost mereu slabă,

orice emoţie te putea îngenunchea, poate că nu ai mai găsit

ieşirea sau ai găsit una oportună în evadarea din real… Nu-

mi răspunde din primul impuls, dă-ți timp! Nu vreau să te

supăr, dar… nu vreau să te pierd, ai obiceiul să transpui

problemele emoționale în probleme fizice ce-ți afectează

sănătatea. Nu vreau să fii iar bolnavă!

Se alinie clipei de tăcere, ce-i lăsa suficient timp să-și

replieze emoțiile.

-E posibil să fie şi asta, eu nu-s psiholog! Emit o

părere, poate eronată. Ştiu că erai tare deprimată, căci

simţeai că ai greşit lăsându-l pe Matei pentru Tudor. Nu-ţi

aminteşti? Veneai şi-mi spuneai că mintea ta o ia razna, că

nu mai poţi suporta, că Matei este de fapt jumătatea


sufletului tău şi tu l-ai părăsit pentru omul acesta care te

înşeală, care caută femei pe Internet, pe diverse site-uri de

dating. Îmi spuneai și prostii (că eu sunt din fier și suport

multe) - că eşti laşă, altfel te-ai omorî, sau ai merge la Matei

să-l rogi să-ţi mai dea o şansă. De aceea mergeai la biserică,

când cu accidentul, te mai uşura să vorbeşti cu Dumnezeu, îl

rugai să te ajute să-ţi rezolvi problemele. Chiar nu-ţi

aminteşti?

Nu-şi amintea nimic, dar avea încredere în ce-i spunea

sora ei, lucrurile păreau logice; se înlănţuiau mărgele noi în

puzzle-ul dilematic, le va aşeza ea în ordinea firească -

important era acum să se rezolve pe sine, nu să reacţioneze

emoțional. Era prea mult pentru o singură zi, ingerase emoţii

prea multe, acum putea răsufla. O îmbrăţişă pe Mioara,

închizând astfel un capitol. Mioara înţelese şi nu mai

comentă. Vorbiră despre Sabin şi despre emisiunea ei

preferată, cea care-i storcea lacrimi şi la reluare. Îi povesti și

ei episodul de azi.

Mioara îi povesti cum s-a întâlnit pe stradă cu fostul ei

învățător din clasa întâi, domnul Nacu Nicolae, care era

acum doar un bătrânel alb ce-și conducea soția de mână și

probabil că pe ea nu o mai reținea. Nu conta, ea îl reținea, ba

încă cu plăcere!

Era în mașină când îl revăzu, așa că nu îi vorbi, doar îl

privi, înregistrând că trecuseră zeci de ani peste ei amândoi;

ca și peste copilăria ei, din care-și amintea cel mai bine…

mirosurile!

Se simţea confortabil lângă Mioara, era primul

fragment din cotidian în care nu mai era nevoie să poarte

mască. Mască sau perucă… Ce moment caraghios, să porţi

perucă şi să ţi-o zboare vântul - aşa se simţise în ultima

vreme! Cred că aşa uşurare experimentase şi Benone

106 Valentina Naşu

Sinulescu când a renunţat la perucă, recunoscându-şi în

public calviţia veche de ani.

Îi zâmbi recunoscătoare Mioarei, pe considerentul că o

înţelesese. Întorcându-i precaut zâmbetul, ea asta spunea. Îi

citi gândul şi se învioră şi mai mult - Mioara spera ca ea să-şi

revină!

-Îmi voi reveni, Mioara, chiar de va trebui să apelez la

medici sau psihologi! Stai liniştită, n-am uitat vorba mamei:

Neam din neamul nostru n-au fost nebuni…, n-o să-ncep eu

prima!

După plecarea Mioarei realiză că uitase să discute

despre prezentul lui Matei.

Pentru că Mioara nu ştie nimic, aş putea afla prin

Sabin ceva!

Vorbea singură, dar nu mai conta. Evoluţia era

următoarea pe listă!

Schimbări radicale îmi bat la uşă din nou. Voi şoca din

nou, am ales!

Acum știa ce va face. Va căuta informații până se va

edifica. Acestea vor fi benefice vindecării complete. Apoi,

știa că va fi suficient de puternică să își accepte soarta, sau să

facă schimbarea necesară.

Un măr putred le putrezește pe toate celelalte din coș,

așa îi spunea bunica (sau poate mama). Ridică din umeri, nu

asta conta… conta ideea în sine. Avea un măr putred în coșul

ei!

Dacă pui un măr bun în coșul cu mere stricate, nu le va

face din nou bune de mâncat, ci se strică și el. Oricum ai

lua-o, tot rău e! Și răul trebuie stârpit din rădăcină, dacă

vrei să nu te strice el pe tine.

Vorbea singură. Simțea solitudinea, slăbindu-i eul. În

demersul ei se putea ajuta doar singură. Trebuia, deci, să

acționeze cumva, să nu aștepte degradarea și decrepitudinea.


Era conștientă de faptul că dacă ceva se poate strica, atunci se

va strica cu siguranță.

Păcat că oamenii nu realizează asta și ,,evoluția” duce la

decrepitudine cel mai adesea.

De fapt, viața avea părți bune și părți rele - între ele

trebuia păstrată moderația; nu trebuia să fie atât de radicală, nici

asta nu i se părea în regulă – orice exces, în orice parte a

baricadei, nu era decât o nouă încercare a sinelui, a tăriei de

caracter.

Ea era om de caracter întotdeauna cu cine merita!

Trecând pe lângă calculator, îl deschise, cu gând să-și

pună muzică, să nu mai umble prin casă vorbind singură… casa

ei, asta era casa ei, era timpul să-și bage asta în cap, cu

forcepsul dacă trebuia! Altfel va fi Gică-contra și va boicota

orice demers, al ei sau al lui Tudor, presupunând că nu e cel

ales! Nu era cazul să viseze evadări, greșise o dată rupând

căsnicia cu Matei și nu trebuia s-o ia de la capăt bazându-se pe

păreri și considerente, ducând o luptă în necunoscut. Era

colerică, voia totul rezolvat aici și acum! Ei bine, nu totul putea

fi rezolvat aici și acum!

Puse muzică din folderul cu ,,preferate” de pe contul ei

din Youtube - și dacă tot își amintise parola, își permise să

deschidă și contul de mail, neavând nimic urgent de făcut prin

casă. Și de ar fi fost, era timp destul până veneau ai ei! Da,

corect, ai ei! Ceva din ea se împotrivea încă…

Nu avea niciun e-mail important, doar news-lettere și

spam-uri de dat la Recicle bin. În stânga, sub Trash, văzu un alt

folder (al doilea) numit Recicle bin. Înregistră ciudățenia și-l

deschise. Stupoare absolută! Era chiar ceea ce căuta – conținea

circa 300 de e-mailuri schimbate cu Tudor în decurs de câțiva

ani.

Îi tremurau mâinile, era febrilă și nu se putea aduna. Îi

venea chiar să închidă repede, nu cumva să vină chiar atunci

cineva și să o surprindă. Cine? Tudor, la el se gândea. Erau

108 Valentina Naşu

scrisori de la el și pentru el, de ce ar fi vrut să o împiedice să le

citească?

Când era stresată nu reacționa bine, ba chiar putea

înțelege eronat ce citea. Riscă, deschizând primul mail și citi:

Avataruri curente nu mă pot împiedica să îți scriu. Aceste

,,scrisori fără fir'' (cum îmi place să le numesc) îmi colorează

universul cotidian în vibrări de violet.

Iubirea mea te-a eliberat, e umilă, te poate iubi de la

distanță, e fericită când scrie, pentru că eu am ales asta. Mă

bucur că mi-ai făcut sufletul să scrie, să scrie cum vrea el -

autonom, că l-ai făcut să te iubească.

Referitor la ce-mi spuneai în scrisoarea precedentă, dacă

există o diferență de percepție, ea trebuie lămurită cu ajutorul

dicționarului. Emoție, adrenalină, endorfine, afecțiune și

tandrețe aș fi putut spune elegant și pudic despre așteptările

unei femei când intră într-o relație. Dacă ,,sex nu” atunci

relația are alte repere, prietenie, camaraderie...

Foarte frumoasă de altfel această relație între un bărbat

și o femeie, atunci când este posibilă, dar tandrețea,

adrenalina, endorfinele, trebuiesc ,,aduse de-acasă” sau mai

bine-zis lăsate acasă pentru că altfel nu iese nimic bun, nici

prietenia nu mai e sigură, stabilă, nici alte orizonturi nu se

întrevăd. Eu niciodată nu m-aș putea amăgi cu o țigară

electronică, aș prefera să fiu fumător sau nefumător. Niciodată

nu am ales ca o femeie să-mi fie prietenă sau iubită (nici măcar

soție!), am așteptat să fiu ales, și la fel aș proceda de-aș mai

trăi o dată; puținele satisfacții au fost atât de consistente încât

domină numeroasele tristeți de care viața oricum nu m-ar fi

menajat.

Deja-vu! Își simțea sufletul cum se îngreuna de o durere

adâncă, ce părea să cunoască drumul ca o veche cunoștință. Va

citi mai târziu, în fiecare zi câte puțin, până se i va lumina

conștiința. Acum se simțea obosită. Nu dormise bine, se simțea

străină în casă, erau și altele care o epuizau.

Fii bărbată și de data asta, Zoe!

110 Valentina Naşu

Capitolul V

Deziderate

Din nou visul acesta monstruos! Variațiuni pe aceeași

temă reveneau la diferite intervale de timp. Se făcea că el

murise, căzuse chiar în fața ei și nu se mai ridica. Ea încercă

repetat să-l ridice la vertical, plângând sonor și ignorând

persoanele din jur ce încercau s-o îndepărteze. Lacrimi mari i

se rostogoleau pe bărbie; nu le putea îndepărta, deși ar fi

vrut. Ele o împiedicau să-l vadă clar. Știa doar că dincolo de

ele era EL, omul ei iubit care o părăsea când avea cea mai

mare nevoie. Îi ridica brațele inerte, încerca să-l facă erect,

să-l ridice măcar pe jumătate la verticală. Nebunia îi dădea

târcoale din nou!

Efortul din vis o trezi. Suspina, iar obrajii îi erau

umezi. Nu știa că și în vis poți plânge! Știa că doar acolo

sunt premise clare să-ți realizezi orice obiectiv fantezist,

orice proiect, orice dorință! Ea avea experiențe plăcute atunci

când visa. Orice este permis în somn. Dezavantajul este că la

trezire trebuie să faci noi alegeri, pentru că opțiunile au

rămas deschise; realul, ca și viitorul, te lasă, dar te și

împovărează cu libertatea de a decide. Trează, știa că e inutil

să tragi de tine pentru viitor, să trăiești pentru viitor, la fel de

inutil ca și visul acesta.

El o simți și se întoarse spre ea, copiindu-i poziția într-

o îmbrățișare. Zâmbind, își întinse oasele amorțite după

somn, dar se lăsă îmbrățișată în continuare, fără a deschide


ochii, să nu fugă somnul – ce mai rămăsese din el, niște

franjuri!

Credea că e Matei, el o îmbrățișa așa în timp ce

dormeau. Când aburii somnului se mai risipiră, realiză că nu

va mai fi Matei niciodată, era prea târziu pentru ei,

deveniseră trecut implacabil. O liniște adâncă îi însoți gândul

cu nuanță de precaritate.

Provenea din aluatul senzitiv al celor ce se hrănesc cu

vise și iluzii, nu din cei pentru care calea de mijloc era

echilibrul. Nuanța de echilibru era uneori precară, alteori mai

pregnantă. Echilibrul ca mentor, ori ca terapeut… Azi în jur

simțea precaritate.

Precaritatea, ca și siguranța sau certitudinile vieții,

sunt în jurul tău. Privește atent, nu sunt doar azi cu tine, ele

există mereu, doar că azi ai nimerit frecvența aceea. Există

multe frecvențe… nu uita că ai multe valențe! Nu-ți place

aceasta, alege o alta, repliază-te! Și realizează că ai tot ce

și-ar putea dori o femeie, pe toate palierele existențiale.

Oftă din toată ființa ei, trezindu-l și pe Tudor.

- Ce este, iubire, ai un coșmar?

Îi răspunse cu sinceritate, fără a mai analiza:

- Sunt tare nefericită. Simt gustul eșecului între noi.

Până la urmă, elaborate pe genunchi sau îndelung

,,lucrate’’, cuvintele ei erau încărcate cu energie. Poate că

atingea un nou scor de deprimare, pentru că abia acum își

conștientiza alegerile implacabile. Poate nu știa să se

adapteze la mediu(m), cu toate că era de mult… naturalizată!

Ori poate moștenise o genă a deprimării. Dacă moștenise

gene vulnerabile, ar fi trebuit să preia și modul de adaptare la

mediu tot de la înaintași – erau protocoale de intervenție

pentru orice!

Se lăsă tăcere. Simțea și tensiunea acum. Era deja-vu.

112 Valentina Naşu

Nu o mai îmbrățișa de mult, când se decise să îi

răspundă:

- Fetiță, am sperat să fie bine, am avut răbdare cu tine.

Mai ții minte la început? Eu te iubeam și vedeam optimist

viitorul; simțeam că îmi oferi o frântură de eternitate, un dar

fără echivalent pentru mine, ca o îmbrățișare fără sfârșit, ca

un legământ de prietenie nesfârșită, iar tu… făceai ce făceai

și mă comparai cu Matei. Mă blocai, îndepărtându-mă… îmi

subminai încrederea în noi și în viitor. De parcă fericirea nu

ne era permisă, pentru că aveam un trecut. Acum nu mă mai

compari, s-au dus accentele vehemente. Nu-mi mai spui în

toate modurile cât de superior mi-e Matei al tău.

Am avut răbdare, nu? Dar de ce te porți ca țiganii?

Oamenii aceștia par a avea radare cu care simt tipul

caracterial cu care s-au conectat! Devin agresivi, trag de tine

în toate părțile, cer până le dai ceva, orice, oricât, doar ca sa

scapi de ei! Așa și tu, iar acum ai început cu altele. Cu

gelozia ta, cu femeile, cu cererile de a-ți jura că nu am pe

nimeni. Eu așa nu pot trăi! Trebuie să încetezi. Scoate-ți din

cap ideile că am o alta și termină cu țigăneala, eu nu jur și

gata. În mine trebuie să ai încredere și atât. Dacă mă iubești,

ai încredere. Eu te iubesc necondiționat. Tu pui mereu

condiții, vrei control absolut! Ai tendințe absolutiste și

monopoliste. Eu sunt bărbat. Nu jur și gata! Punct.

Vorbise cu rapiditate (într-un ritm nefiresc, sonor ca o

cadență de taste, sau de marș cadențat soldățesc), de parcă se

abţinuse prea mult și apoi debordase.

Un soi de prudență o împiedicase pe ea să-l întrerupă.

Era incredibil de aproape de a-l întrerupe, iar apropierea de

acea graniță, cu toată panica și nesiguranța care te iau în

stăpânire, accelerează la maximum diversitatea și viteza

gândurilor, și precizia intuiției. În primul rând intuiția: nu se

va întâmpla acum! Ei asta îi spunea. Intuiția îi hrănea


așteptări cărora doar timpul le putea răspunde. Ea nu-i ceruse

nimic. Ce-i venise? Și apoi, dacă era cum spunea el, poate că

avea motive pentru acest comportament – îi spusese ea,

Mioara…

- Ți-am cerut eu să juri ceva?

Nu era necesar să mai întrebe, pe chipul lui putea găsi

lumini doveditoare de amintiri arhivate în adâncul timpului.

Privirea lui era clar convingătoare. Riscase.

- De vreo doi ani atâta știi să ceri – să jur că nu am alta!

Ei bine, nu jur! Să-ți fie clar! Dacă nu-ți este, poți să crezi că

am o sută, pe toate le am… crezi ce vrei! Eu nu-s țigan și nu

jur! Când te-am auzit plângând, știam ce urmează, o nouă

încercare de a mă convinge să jur! Iar eu m-am săturat de

lamentări. Cheamă geomantul, să-ți spună dacă eu mint, dar

pe mine lasă-mă în pace!

Hmmm, mai spune ceva dacă poți! Gândurile oricum

ne trădează toate vulnerabilitățile ce le mascăm zi după zi.

Mai bine lasă…,,ia să merg eu la bunicu’ să-i cer actele pe

casă”!

Zâmbi, dar nu comută direcția gândului, doar remarcă

în treacăt cum folkul căuta s-o disturbe.

- Văd că te-a înveselit ideea cu geomantul - uite, dacă

te face să te simți mai bine în obsesia ta, spune-ți că ai

repurtat o victorie, fie și parțială, căci îți promit că îți voi

spune cândva tot ce vrei să știi. Nu acum, știi că sunt

orgolios, când vom fi bătrâni – asta dacă reziști lângă mine

până atunci. Acesta o să-ți fie premiul! Dacă nu, ai să ajungi

paranoică prin vreun sanatoriu. Sau, ca să eviţi asta, spune-ţi

atât: ,,nu mă merită’’ şi ne despărţim prieteni. Eu am făcut

tot ce am putut, iubire. Dar nimic nu e destul pentru tine, eşti

mereu nemulţumită și mereu dai înapoi. De când nu m-ai

mai iubit tu pe mine? Eu nu mai simt că te dărui cu totul, că

te abandonezi trăirilor; pari a avea mereu o reținere, o teamă,

114 Valentina Naşu

o reticență – poate ai scrupule de o natură pe care eu unul nu

o pot identifica!

Stătea cuminte, așteptând ca potopul de vorbe să-și

încheie curgerea. Se simțea vinovată, dar încerca să se

încurajeze în gând.

Simt că gravitez în jurul a ceva, între idee, instinct și

emoție, repere între care trebuie să găsesc un punct fix, să-

mi sprijin universul!

Ar fi fost suficient umărul lui Matei!

Gravita între umărul lui Matei și cel al lui Tudor? Nu

avea nevoie de inspirație ca să observe cum puzzle-ul ei își

mina structura. Construcția pe care și-o imaginase compactă,

acum arăta ca turnul din Pisa (și suna ca turnul Babel!).

Culpabilă?

- În privința eșecului, pe toți ne încearcă sentimente ale

eșecului, din timp în timp, pe diferite laturi ale vieții; dar nu

te îngrijora, sunt false, pentru că ne raportăm la ceva stabilit

arbitrar, adeseori ilogic și cu certitudine nerelevant. E ușor

de observat că toate grijile specifice unei etape a vieții cad în

desuetudine, privite din etapa următoare. Să nu facem

confuzii - erorile sunt reale și adeseori inevitabile, eșecul

însă e un termen care nu trebuia inventat. Îmi amintește de

inchiziție. Te rog, înlocuiește atitudinea critică și profund

pesimistă cu orice altceva! Spune-i pesimistei din opoziție

să-și dea tegumentele mai încolo!

Adevărul era undeva la mijloc, iar vina împărțită. Sigur

sărise ceva, lista era încă în construcție, iar vorbele tulburi,

căutau acum să se sedimenteze.

După scurta repriză acută, tensiunea începea a se risipi.

Vocea lui nu mai avea accente atât de stridente. Se domolea.

Ea însă începea a-şi aminti. Întâi îşi aminti vocea ei , care îi

răspundea: Când ai decis să cauţi alte femei, ai ales. Când ai


decis să nu recunoşti asta, ai mai ales o dată… şi nu pe

mine. Pentru mine e mai important adevărul decât iubirea.

În ea nu vorbise decât amintirea, creierul ei era

responsabil cu aranjarea cuvintelor ,,ce din coadă or să

sune”. Reverbera o amintire, stocată undeva în sinapse. Ştia

că spusese asta cândva şi acum o ajuta să se recupereze. Va

face o strategie, o va ajuta să rezolve problema. Deocamdată

avansa, uneori înainte, alteori în loc, ori înapoi.

Între timp, Tudor se calmase. Deschisese televizorul şi

urmărea un film. Ea se ghemui alături, micşorând distanţa.

După ce mai căpătă curaj, îi luă mâna, îndepărtând-o de corp

şi se aşeză în spaţiul rămas, pe umărul lui.

- Acestui film îi găsesc similitudini - îţi place ,,Cinema

Paradiso”? Dacă-mi pun un dvd cu filmul şi adorm, mă

trezesc chiar în acele momente care mă înfioară, în

momentele cheie. Sper că îţi aminteşti filmul, e celebru.

- Mi s-a întâmplat o fază din asta chiar iarna trecută -

într-o zi de weekend, singură acasă, priveam un film; beam

martini dintr-un pahar (cu lămâie) şi din altul ceai roşu,

rooibos (și el cu lămâie). Am adormit, dar mă mai trezeam la

câte o fază, plângeam revăzând-o şi mai beam din pahare, cu

echitate... apoi adormeam iarăşi.

- Uff, hai să fim mai raţionali. Termină şi tu cu

prostiile, eu te iubesc, ştii că sunt sincer cu tine. Doar pe tine

te iubesc.

Declară el generic…!

Doar pe mine mă iubeşti, pe celelalte nu. Dacă te-aş

crede… încrederea e bună, dar controlul e sfânt! A… și să-

mi aduc aminte să-i spun pesimistei din tribună să-și dea

ipotenuza mai încolo. Dar dacă nu corespunde cu realitatea,

nici uralele nu-și au rostul, precum nici mustrările de

conștiință.

116 Valentina Naşu

- Aș vrea să-mi promiți că te liniștești. Uite, ar trebui

să vezi părțile bune din viața ta, realizările tale – băiatul,

casa, serviciul bun, faptul că ești iubită ca nimeni alta, că ai

prietenii și rudele alături. Ai fost mai atinsă decât mulți alții

de aripa fericirii. E mare lucru și faptul că te-ai recuperat

atât de rapid după accident și că nu ai rămas cu sechele.

Ai vrea tu! Aș vrea și eu, dar o scot eu la lumină și de

data asta! În linii mari, sunt mai fericită decât mulțimea și

așa mă și simt uneori. E aiurea să fii atât de fericit și atât de

nefericit! Paradoxal, deopotrivă.

- De când cu accidentul, vorbești mai puțin, iubire!

Poate că nu mai ai noutăți, pentru că stai mai mult între

pereții casei. Plănuim de-o plecare?

- Dacă ții tu, mergem!

- Ei, așa nu vom merge never, cum spui tu – o vacanță

cere entuziasm și din partea ta. Puțină nerăbdare - ce zici, te

dai prinsă? Doar e o emoție cu gust de libertate…

Era un lucru pe care nu și-l dorea acum, nu se simțea în

largul ei, în apele ei teritoriale. Asta nu era vina lui, ea era

cea care trebuia să opereze asupra ei o schimbare. Și-o

dorea! Își dorea să caute soluția de pe poziții de toleranță.

Să schimbăm registrul. Poate și cheia!

- Uite ce e, vreau să-mi continui somnul. O să merg la

Sabin, iar tu vei putea să urmărești filmul în continuare. Ne

vom trezi ca și cum nu am fi avut această discuție – bonus,

voi fi și odihnită!

El nu răspunse, sau poate răspunse în gând, să n-o

încarce cu ale lui!

Lângă Sabin somnul veni cu rapiditate, somn fără vise,

visele le bifase deja; mai dormi o oră, apoi se ridică, cu gând

să se întoarcă în dormitor. Păși ușor, să nu-l trezească pe

Sabin. Sabin nu se trezi, se întoarse pe partea cealaltă și

continuă să doarmă. Era în pijama de vară, cu pantalon scurt.


Ghemuit cum era, părea mult mai mic. Parcă-l lăsa fără

protecție!

Ușa dormitorului era puțin întredeschisă. Păși precaut,

să nu facă zgomot. Se auzea vocea lui Tudor, vorbea la

telefon.

Cu cine s-o fi conversând la ore mici? Nu cred că e

maică-sa.

Se apropie și ciuli urechile pentru a auzi măcar o parte

din ce spunea.

…

,,În cazul meu nu e așa cum spui tu, dacă m-am trezit

nu mai pot adormi, iar idei, câte am pierdut... Vin altele!

Haaa, cât mă bucur că te-am provocat... răspunsul l-aș

fi putut da eu în locul tău, totuși, ,,două chestiuni” (vorba lui

Moromete) ar fi rămas nelămurite. Curiozitatea..., hai să o

numesc ,,necesitatea” de a fi pe aceeași frecvență cu

universul tău existențial este constant în creștere, cu puseuri

de implicare afectivă, dar exprimată în doze homeopatice,

corespunzător ,,amprentei” mele personale.

Impactul ,,lumilor” noastre este interesant și are un

farmec inefabil - tu un fluviu de idei, emoții, gânduri, eu -

transparent izvor de cugetare. Dar a doua ,,chestiune” mă

scoate din ,,matcă”, sau din ,,tabla de șah”!! Aș lua chiar

acum nuiaua, să vin cu ea la tine și să-ți scot din cap

,,fandacsia”. Ești o sublimă supraviețuitoare a luptei dintre

libertatea naturală a ființei și prejudecățile cu adevărat

vicioase ale unei societăți anchilozată în involuție, dar tot nu

pot veni la tine la ora asta, draga mea dragă. Și dacă ți-aș

spune acum cât mi-ești de dragă, ai cere parlamentului să

scoată imaturitatea în afara legii.

…

Da, ,,dragă” șterge alte păcate! Tu le știi, misandră!

depinde de perspectivă… Să folosesc varianta serioasă și să

118 Valentina Naşu

numesc hiba? sau să mă limitez la joc de glezne, de cuvinte,

cratime si alte... arabescuri tricolore?

…

Hiba oare? Oare? (O)are… ca tot omu'-ntre picioare!

Ha, na că am comis-o! o mică erată s-ar impune dacă nu a

fost deliberat plasată - din unghiul meu vizual nu se zărește,

deci nu găsesc necesar nici contraatacul! În schimb, o

parțială expunere a arsenalului, doar cu titlu de paradă, nu

strică, nu-i așa?

…

Sigur, e cert. Așa că, draga mea dragă, amânăm pentru

o altă zi, una de sărbătoare, pentru o beer-day a noastră. O

să-ți cumpăr o bere cu lămâie, pe care să o bei… imediat

după! Azi am să te iau cu mine peste tot, în simțuri. Iar în

perioada care urmează te voi suna eu, să mă asigur că vei

avea sărbătorile tihnite, frumoase, sper fericite... îmi prezinți

ulterior o mică recenzie a lor. Ofer și eu informații, la

paritate!

Tu nu mă mai poți suna, ,,cerberul” e acasă acum. A

dormit dincolo.

…

Ha-ha, da, da, cerber e nume de scenă! Pu-pup,

iubito!”

O clipă nu mai auzi nimic, o paralizase momentul;

când realiză că el o putea descoperi, dădu să fugă spre

camera de alături, cu inima pulsând nebunește. Înainte să

facă asta, se auzi din nou vocea lui, cam sonoră în liniștea

dimineții:

,,Asta a fost! S-au aliniat planetele! Pe cine să mituiesc

să le alinieze mai des? A fost atât de frumos, chiar dacă, sau

poate tocmai pentru că am avut un comportament

adolescentin; gândurile, cuvintele, izgonite de emoții m-au


lăsat ca pe o corabie în furtună, am plutit pe vocea ta

muzicală când în ape liniștite, când printre stânci ascuțite; de

câte ori spuneam ceva, aveam impresia că mă scufund. Un

sentiment nou, nemaitrăit mi-ai adus, parcă am citit o carte

cu pagini catifelate.”

Deși avea gura întredeschisă, de emoție, dar și pentru a

auzi mai bine, nu putu să audă ce spunea ea. El îi răspunse:

,,Protestez și încă vehement - eu am urmat sfatul tău și

încerc să am o familie sănătoasă, morală în mod oficial.

Sufletul însă mi-l abuzez emoțional pt acest... să-i zic

deziderat. Acum te las, întreaga zi voi avea o mină bună,

grație ție. Mulțumiri – reverențele le urmează! Te sărut

acum, draga mea, trebuie să închid. Te mai sun de la

serviciu.”

Fugi fără zgomot, cu tâmplele pulsându-i. Apocalipsa

părea că sosise!

Merg să plâng o repriză? Auzi la el, ,,deziderat”! Ce

deziderate ți-aș da eu! În limbaj de lemn (cu o bâtă!),

potrivit ție, în calitate de lemn!

Și țărână se făcu… dar asta putea să mai aștepte!

,,Nu pot să zbor,

nu pot sa mor…

Și ce greu îmi e mie

și ție ușor.’’

Nu se putea aduna nicicum. Intrase în transă și folkul

era pe pilot automat, ca de obicei în momente de stres.

Probabil că doar infractorii prinși au astfel de stări în

momentul prinderii lor.

O fi la prima reușită cu… finalizare? Când s-a simțit

interogat mi-a spus că sunt unică în viața lui. Nu părea că ar

120 Valentina Naşu

avea nevoie de alte confirmări feminine ale masculinității

lui. Nu avea de la mine!

Când se aștepta mai puțin, a-nțărcat bălaia! Nu știa ce

va face, ba știa, următorul ei deziderat era să-și potolească

tremurul – încă un pic și-i clănțăneau dinții!

O, Doamne, fă tu ceva – fă să dispară minutele de mai

înainte. Te rog Doamne!

Dumnezeii nu veneau la chemare, nu puteai să-i

dresezi. Trebuia să-ți înveți lecțiile, să-ți porți crucea cu

demnitate și să intri din nou în parametri. Mai avea puțin și

reușea să afle totul. Ce va face atunci? Noi deziderate și

grele poveri pentru o mână de om (iarăși se victimiza… ura

asta)!

Ai fugit să te salvezi în alte brațe… Oare și iubirea se

duce ,,la cele veșnice”? S-o fi și dus deja, fie-i țărâna

ușoară!

Considera (ca mulți alții) ca fiind cea mai mare

ticăloșie trădarea. Când trădezi în iubire, și-ți trădezi

sufletul-pereche în deplină cunoștință de cauză, dragostea pe

care o crezi adevărată, ai atins pragul de jos al josniciei.

Dacă nici nu conștientizezi fapta, nu o recunoști, nu ai

regrete sau îți găsești scuze, atunci iadul s-a mutat în tine. Ce

răsplată atât de mare să poți primi ca plată a trădării, încât să

merite? E impietate și să asociezi cuvintele în text… Nimic,

nu există nimic pentru care să te negi pe tine într-atât. Decât

viciul. Ți-ai pierdut demnitatea, iubirea, onoarea, totul. Din

viciu!!

Știința a demonstrat deja că nimic nu se pierde, nimic

nu se câștigă, totul se transformă, așa e trasat de sus.

Romantismul a devenit suferință, suferința va deveni

bucurie, cantitatea va fi constantă. Iar ea își va reveni – vânt

nou din pupa!


Până s-o consoleze alții, se consola singură;

conștientiza că fusese mai atinsă decât alții de aripa fericirii

și știa că fusese o norocoasă pe palierele care contează, pe

aspectele importante ale vieții. Realiza că avusese tot ce și-ar

putea dori o femeie, pe toate palierele existențiale. În jurul ei

atrăgea oameni de calitate, care se cantonau lângă ea pentru

că ea însăși era un om de calitate (scuze pentru laudatio ad-

hoc, la caz de forță majoră se iartă!). Mai știa că de la o

vârstă, nu mai există ,,mă înșeală, sufăr și îl pedepsesc”.

După suficient timp petrecut împreună, iubirea e ireversibilă,

chiar dacă pare că a încetat.

Când senzațiile acute s-au dus, iar din tine mai

rămâne doar carcasa ca o urmă a ceea ce ai fost, nu mai

stârnești pasiuni vulcanice nimănui, nici măcar LUI - el îți

va iubi ființa, sufletul, nu trupul. Va tânji însă după senzații

fizice, va dori să mai fie îndrăgostit. Nu-ți vine nici ție să te

privești în oglindă… și vrei să ai exclusivitate în viața lui?

Mai gândește-te! Analiza fă-o cumpătat, și cu mintea, și cu

inima, nu cu impulsul primar egoist, nici cu emoția

descoperirii că ai o ,,dublură’’. De obicei, ,,jumătatea’’ ta

nu o poți găsi într-o singură carcasă, iar dacă ar fi s-o poți

crea tu, ai aduna laolaltă și ai mixa suficiente porțiuni

umane, provenind de la diverse persoane. Iar atunci când ți-

ai făuri o jumătate ideală, ai constata că e de nota 10 (bine,

hai, nouă), în timp ce tu ești de un modest șapte (să-mi fi

piratat deja genomul?).

Surâse, doar așa, pentru culoare. Conștientiza faptul că

în curând vor apărea și astfel de oferte pe piață, iar

geneticienii vor ajunge să mixeze gene și să manipuleze

celule stem, pentru a crea persoane perfecte (chiar și acolo,

între cele perfecte, se vor găsi specimene de admirat, sau de

amendat), după criteriile beneficiarului. Dacă ea ar putea

face asta cu ea însăși? Ce grozav ar fi să se poată transforma

122 Valentina Naşu

într-o jună strălucitoare! Ar fi, dar ar fi și un preț pe măsură,

toate au un preț. Frumusețea, energia debordantă și spiritul

de inițiativă sunt garanții ale succesului; împletite cu o fire

boemă, e tabloul complet al fetei care și-ar fi dorit să fie în

momentul Q; fata care va inspira pasiuni, din păcate și unor

juni ca Tudor, care se vor alege cu ceva traume afective

pentru că nu-și vor evalua corect potențialul. Suna bine

ideea!

Dacă vei reuși să îți scoți din minte ideea dăunătoare

că totul trebuie să fie perfect și întotdeauna în concordanță

cu dorința ta, atunci cauzele insomniilor și suferințelor vor

dispărea de la sine. Ești pe drumul bun. Ai nevoie de tine

acum, mai mult decât ai nevoie de el - ignoră detaliile care

generează nemulțumiri și înlocuiește atitudinea justițiară cu

una mai filosofică; ai puțintică răbdare pentru a armoniza

asperitățile și vei descoperi cât de simplu poate fi ceea ce

pare acum complicat, și cât de ușor ceea ce pare greu...

Se consola, oferind obol și niște lacrimi. Tâmplele

încă-i pulsau nefiresc de puternic, dar era hotărâtă să treacă

și peste asta, cu curaj și determinare, vrând să demonstreze

că merită… muzica sferelor!

Logica e mai mult bărbaților alocată, ea era încă o dată

norocoasă s-o aibă la purtător. Ghemul mintal feminin nu are

destui mega s-o încapă? Ei bine, la ea avea! Va încerca să

rezolve și asta, cu logică și discernământ. Se crede că

bărbații au obiceiul să rezolve orice… prind! Ea spera ca

măcar o soluție să găsească, una care să nu doară și pe care

s-o poată comunica asertiv. Deocamdată, ardent era să-și

descâlcească fluxul de gânduri (suna mai frumos puzzle?!).

Cu ce? Iarba fiarelor e de poveste...

Oricât te-ai strădui, analitica femeie din tine va

rămâne la fel, va lucra multitasking, pe mai multe planuri și

proiecte, cu mintea ei setată altfel, cu expunere la lumea


largă. E de bine…, de rău? Nu e ostilă, e doar diferită, are

multe taskuri de bifat. Alter egoul ei își rulează plin de zel

aplicația, încâlcit, greoi, telegrafic și enervant pentru

interlocutor, vrând să o compenseze. Nu te strădui să-i

desfășori încâlceala, riști să te încurci între buclele ei

decizionale… în combinări de n luate câte k!

Poate că soluția e să îți afli echilibrul. Ca o intercepție

a universului, echilibrul interior, nirvana, pacea sufletească

sunt greu de atins. Ritmul existenței tale trebuie ancorat într-

o mai mare măsură în realitate. Încă nu am deslușit în ce

măsură ai ca nutrienți vise, aspirații iluzorii, iluzii terne.

Uneori pare palid echilibrul tău, și precar! Iar puzzle-ul

intern e o alegere, o opțiune personală… și e încă în

construcție. Oricând poți modifica piesele, pentru a

răspunde acelor nevoi de marcare, de jalonare a poziției, de

,,ca să fie clar și să nu avem discuții”.

Doar caută echilibrul!! Prea multă realitate aduce

cinism, agresiune, atitudini radicale, în timp ce excesul de pe

celălalt mal, încurajează atacul complexelor de orice fel și

refluxul regretelor ce atârnă de conștiință.

Își vorbea sinelui interlocutor, în încercarea de a se

încuraja. Se scufunda într-un sentiment nou, nemaitrăit, ca

de viață fără… hard. Nu încerca să se convingă de nimic,

sau poate că voia; voia să descopere cât e de simplu să evite

răni ce pândeau în mintea ei, traume definitive ce puteau

lăsau cicatrici mutilante. Ceva reușise, pentru moment

repurtase o victorie. În planul democrației abordării temelor

relaționale, e loc de evoluție și ea voia să evolueze. Să-și

poată afirma plenar echilibrul. Să înțeleagă, să ierte poate…

124 Valentina Naşu


Capitolul VI

Matei

Între timp, primăvara trecea, problemele nu! Iar soarele

ce pătrundea eclectic prin două ferestre, părea a amplifica

totul. Se refăcuse complet (așa susțineau doctorii, dar ea nu

își simțea fericirea îmbuteliată pe chip sau în suflet), așa că

venise timpul să se întoarcă la serviciu. Întoarcerea se făcu

fără pompă, dar ea percepu chestiunea ca pe un eveniment

stresant, manifestat printr-o stare acută, ca de permanentă

vigilență. Știind că de la întâi ale lunii urma să i se încheie

concediul medical, câteva zile se trezi la trei sau patru

dimineața.

Problema o rezolvă cu o pastilă de Valerinal, ea fiind

adepta medicației naturiste, iar valeriana era mai inofensivă

decât variantele chimice. Nu era ceea ce se aștepta, dar

fiecare e clădit într-un fel și are o anume abordare. Așa era

abordarea ei!

Parcurse cursiv reacomodarea. Îi recunoscu din prima

pe Emil și pe Sandală, colegii ei de birou, și pe Valentina,

prietena ei, ce o seconda zilnic ca o cloșcă, încă de

dimineață, de când ajungea în instituție. Doar prima zi

decurse nefiresc, cu prea multe dialoguri în paralel și în

registre diferite, toate superficiale. Forfota de colegi sau

cunoștințe ce se perindară prin birou o descumpăni, dar asta

doar în prima zi. O zi pe care o putea compara cu prima ei zi

petrecută la mare…

126 Valentina Naşu

Își amintea cum făcuse ea cunoștință cu marea. Fusese

impresionată de tot, de mirosul ozonat și de culoarea ei, de

valurile mirosind sărat, de forma fiecărei cochilii de pe mal

și de aerul marin, diferit de aerul tare de munte, dar înrudit

cumva.

Sărise direct în apă, fără să bage în seamă răceala apei

(era rece ca gheața apa mării la primul contact) și se simțise

datoare să arate bravură. Chiar dacă plonja strângând aprig

din dinți, galopa pentru o cauză nobilă! Era ignobil din

partea tatălui lor să nu le avertizeze că primul contact cu

marea putea fi traumatizant (până la un stop cardiac pentru

vârstnici), așa că era de datoria ei să nu-i dea satisfacție.

Mioara nu sesiză că erau supuse la probă, așa că își făcu

numărul după cum se aștepta tata – băgă picioarele deget cu

deget în apă, fiecare nouă încercare asezonând-o cu o tiradă

de miorlăieli temătoare. Rezultatul fu că restul zilei se

lamentă de pe mal, fără să intre în apă, fără să-și acopere

măcar capul de oportuna insolație, plimbându-se pe mal, ca

un leu ce caută să-și ia avânt și face câte o despărțire

preventivă de câteva ori, înainte să apuce prada (pentru

plăcerea expectației). Mioara, care era cea curajoasă, se lăsa

doborâtă astfel… așa că ea preluă bravura Mioarei! Și ea

putea arăta determinare atunci când voia! O enerva felul în

care Mioara capitula nedemn, plimbându-se înainte și înapoi

pe mal, fără să reușească să-și adune curajul; și nu doar atât,

nici măcar nu pierdu cu demnitate… Așa află tata cine era

concurentul redutabil și cine era cel rebutabil!

Acum l-ar fi chestionat cu cerbicie, telegrafic:

- Ce ai cu femininele tale, tată? Ți-a rămas vreuna între

dinți?

La fel simți și întoarcerea la birou, ca pe acel plonjon

hotărât, de salvare a aparențelor și reparare a onoarei ei. Se


chinuise degeaba câteva nopți înainte de asta, pentru că noua

activitate se dovedi salutară, îi puse mai febril la lucru

capacitățile, îi umplu blank-urile și o completă și pe partea

de socializare și relaționare umană.

Sandală era bunul samaritean ce o aștepta dimineața

când sosea (spunea că stă la o țigară, sub un pom din

parcarea instituției, să-și facă curaj să intre la birou). Cum o

vedea sosind, arunca țigara și sărea să o ajute să parcheze.

Deși de alții făcea haz, punctându-le telegrafic și prescurtat

fiecare ispravă șoferistică, între ei se crease o complicitate

subliminală, dublu acceptată, care nu o obliga cu nimic. Îi

spunea că o ajută să parcheze sub pom, exact unde va cădea

umbra, iar ea se prefăcea că acesta este adevărul; intuia că el

cunoștea faptul că șofatul o timora și îi era recunoscătoare

pentru că își asumase benevol acest rol, cine știe cu câtă

vreme în urmă. Urmau amândoi un ritual calm;

comprehensiv, întâi încerca să o ajute cu indicații (inutil, ea

nu întrevedea never inducția!), apoi prin gesturi, iar când

vedea că prisosește și discuția nonverbală, iar ea nu reușește

măcar să identifice dreapta sau stânga, se urca la volan cu un

gest final și parca cu acea nonșalanță pe care ea și-ar fi dorit-

o, invidiindu-l pe moment, nu doar pe el, ci și cohorta de

bărbați care o sfidau cu eterna lor îndemânare în trafic. Ideea

ce o desprindea era aceea că… nu încerca să afli cum

gândește sexul opus când n-ai dotarea necesară!

La început se temuse că va povesti în birou, făcând-o

țintă antologică. El însă căpăta o mină plictisită și se lăsa cu

lehamite nedisimulată pe scaunul capitonat, cerând o cafea

tare Valentinei. Așa, Valentina plătea pentru ea… cu cafele!

Peste tot puteai da peste oameni de calitate, trebuia

doar să știi unde să privești – atât!

Biroul era o conspirație extinsă - procesau ca o echipă,

ea asta simțea, așa că accepta tributul fără a se înfiera; erau

128 Valentina Naşu

destule situațiile din care ei o scoseseră cu delicatețe și

menajamente, acoperind-o acum și pentru a-i compensa

problemele de memorie mai recente.

Se simțea matern înconjurată de ei, iar blank-urile de

memorie erau acum rare și încetaseră să o preocupe excesiv,

ca acasă. Realizase că ele erau un atribut al relației cu Tudor,

doar partea ce ținea de cuplul ce-l formau era încă voalată.

Era o parte privată, nu avea de ce s-o ia la serviciu, n-ar mai

fi fost privată!

Așa că la serviciu nu erau sincope în conversație și nu

mai avea căderile ei. Se simțea normală, se simțea întreagă,

se și minuna de metamorfoza ei. Biroul nu era o sinecură, ci

o oportunitate de a se simți în pace prin bună relaționare cu

ceilalți. Uneori părea că-și disocia (neculpabil)

personalitatea, lăsând la serviciu una dintre laturi.

Într-una din zile, o vineri (Venus era protectoarea

zodiei ei, era vineri și când se născuse Sabin), Valentina veni

în fugă, aducându-i o veste:

- Matei e alături, la biroul Administrației Fiscale,

probabil plătește impozitele anuale. E la rând, mai stă vreo

zece minute acolo. Am vrut să-l salvez de statul la cozi, apoi

m-am gândit că poate ai vrea să o faci chiar tu. E la ghișeul

șase, al Elenei, fă-te c-ai ajuns acolo întâmplător! Eu aș pune

accent pe asta!

Valentina îi indicase traseul, nu-i dăduse indicații și

despre cum să-și oprească bătăile inimii sau tremuratul

mâinilor. Picioarele amenințau și ele să devină de plumb, pe

măsură ce holul se scurta. Nu știa ce să spună, lăsa asta

Proniei, nu se putea concentra acum pe mai multe taskuri.

Nici măcar nu se gândise să se oprească câteva clipe la

toaletă, să se aranjeze puțin, adineauri trecuse pe lângă ea!

Nu putea să-și permită să se gândească la cochetărie, dacă se


gândea la altceva risca să se răzgândească și să se întoarcă în

birou (cu un eșec mai mult sau mai puțin răsunător). Voia să

fie curajoasă, să profite de șansa asta nesperată și să-l revadă

pe Matei… cauza ei pierdută!

Matei era cu fața spre ușă, o văzu imediat și zâmbi

încurcat.

- Bună ziua, Matei. Haide cu mine, îți introduc datele

automat și nu mai e necesar să stai la coadă. Suntem

culpabili data asta! Intrăm peste rând!?

Nu păru să-i observe entuziasmul. O atinse distrat,

trasând o urmă pe dosul palmei ei, cu o afecțiune de

conveniență. Ei așa i se păru! și i se duse din efervescența

revederii.

- Bună… te-ai refăcut, deci.

Îi zâmbi de răspuns. L-ar fi îmbrățișat, dar o mistuiau

încă emoții recente; adrenalina rămăsese, așa că o ignoră

(adrenalină, eu? din ce?că nu am zărit nimic la extrem și

nici nu remarc în preajmă-mi vreun indemn), în timp ce-și

privea mâna, cu o expresie contrariată, ce parcă ar fi spus:

pielea asta ai atins-o tu…

Matei o urmă, fără să se mire de nimic altceva, era

obișnuit poate cu procedura… Creierul ei nu era transparent!

O privise doar o secundă (cât să se asigure că e ea!?... arăta

oare acceptabil? urmau uralele de bine și la urmă ,,pupat toți

Piața Independenței”!?), apoi o urmă pe holul lung, fără a

părea că-i sesizează neliniștea, sau tremurul membrelor.

Mergea în urma ei cu jumătate de pas, privind peste tot,

numai la ea nu (lucru ce o ,,aranja”). Ea nu și-ar fi permis să

facă asta, sigur s-ar fi împiedicat și ar fi căzut. Umilința unei

căderi ar fi pus-o la colț, ar fi putut să-i declanșeze și plânsul

și… poate ar fi și răposat.

O, Doamne, mai bine nu mă mai gândesc, tocmai acu-

mi veni să mă gândesc la tâmpenii!

130 Valentina Naşu

Nu-l întrebase ce dorea, îi luase hârtiile din mână, le

dăduse Valentinei fără a-i indica ce anume vrea, spunându-i

doar că iese puțin. Matei o auzi, dar nu comentă (să nu mă

eclipseze!).

- Hai să ieșim puțin, îți face colega… alea.

- Declarația anuală de impunere și fișa, pentru

impozitare.

- Aia.

- Okay, cum zici (ok sau okay? gândi Magda,

răspunzându-și prompt – o-chei, o-cai?! ooo, cai, mulți cai,

de rasă pură! Parc-ar fi pată, așa greu iese obiceiul acesta

de a-mi vorbi în paralel; diferența între noi este că, fără a

căuta cauze, eu urmăresc firul, chiar și când merg pe

planuri paralele).

Trecură pe sub platanul unde își parcase mașina, pe

moment având un impuls de a se izola acolo, în mașină.

- Este o cofetărie alături, e mai bine să vorbim acolo,

decât aici în căldură.

Preluase controlul și o conducea spre cofetăria de

lângă parc jalonându-i calea, așa că își permise din nou o

scurtă reverie în care își aminti cum îi dăruise Matei o floare

de platan, cândva, cu mulți ani în urmă, în seara în care se

cunoscuseră (o tempora, ooo mores!). Era o floare mare,

albastră, dar nu floarea conta, ci fluturii din stomac, ce

indicau fără dubii că se îndrăgostise.

- Hai să-ți cumpăr un ecler, îți plăceau!

- Vreau dacă iei și tu ceva.

Părea că se exprimau codificat, făcând referiri la trecut.

El era cel monosilabic, de parcă vorbea cu economie.

Limbajul îi semăna cu limbajul cumva alogen al celor plecați

din țară, folosind o frazare tipică românilor vorbitori de

italiană, dar care stăpânesc bine limba română și, deși nu

greșesc în exprimare, datorită (sau poate doar din cauza)


obișnuinței de a aranja propozițiile în gând în italiană, la

traducere nu le mai iese fix ca în română. Plus că fac pauze

în vorbire.

N-o fi fost plecat și el?

Luară în final câte o înghețată Melba, reeditând mental

o amintire comună, veche și ea. În așteptarea comenzii, se

așezară comod, față în față, la o masă care părea a face parte

din același scenariu deja-vu. Își amintea că stăteau aici

uneori, cu un Sabin mai micuț, care le solicita egal atenția.

- Câți ani mai ai tu, Matei?

- Să te impresionez cu numărul lor?

Se tachinau?!

- Nu mă impresionează numărul lor, ci calitatea, dacă

tot ai întrebat.

- 46… și arii de studiu, cam 3,14 hectare.

Știi la câte ridicate la fileu nu ai răspuns nici măcar

evaziv, aluziv? Mă bucur că măcar din când în când

cuplezi…

Zâmbi în colțul gurii. Spărsese gheața! Își propuse să

lase gândurile neproductive, era deja prea mult, o

sensibilizau dureros. El părea a se gândi la aceleași lucruri,

căci o întrebă despre Sabin, scuzându-se că nu venise să-l

vadă. Știa de accidentul ei și considerase că e bine să stea la

distanță o vreme; era convins că l-ar fi sunat Sabin dacă ar fi

avut nevoie de el.

Îi povesti pe scurt despre Sabin, apoi și despre accident

și toate celelalte, fără a-i pomeni regresul temporal din

mintea ei și problemele de memorie asociate. Nu știa cum

să-i spună!! Ce să-i fi spus? Am revenit la sentimente mai

bune? Te iubesc de unde am rămas rândul trecut?! Tudor e

pe cale de… consecință!

La un moment dat, el îi întrerupse demersul prozaic:

- Orice sonoritate folk o asociez chipului tău!

132 Valentina Naşu

Ea nu remarcase în timpul relatării muzica din fundal.

Simți cum cuvintele lui o dezbrăcau de rutina prozaică, de

autocenzură și dezamăgiri, de îngrijorări și de tristeți

provinciale, până la esența pură a ființei nude; se simțea ca o

liceană îndrăgostită pentru prima oară… abia găsea resurse

pentru conversație, chiar dacă în gânduri îi curgea un torent.

Și l-ar fi îmbrățișat atât de mult, până când ar fi luat forma

trupului lui…

Fericirea-i un lucru mărunt,

e o aripă care vibrează.

Fericirea-i un lucru mic,

un pitic… ce dansează!

Torentul tumultuos cu care rememora se opri atunci

când sesiză un iz de alcool, nelalocul lui la ora respectivă.

Apoi se porni din nou, acerb, în altă direcție - își aminti

mirosul de vomă de alcoolic și sforăitul puternic ce-l însoțea

în diminețile anodine în care se trezea prima. Oare asta o

îndepărtase de el? Era oare alcoolic? L-ar fi întrebat dacă ar

fi avut sânge-n instalație…

Ar fi scris o pagină nouă!

Gândurile, cuvintele izgonite de emoții, au lăsat-o ca

pe o corabie ieșită din furtună… Se simțea expusă ca o gâză

la insectar. Plutise o vreme pe vocea lui muzicală, în ape

liniștite, apoi printre stâncile ascuțite ale gândurilor ei (de

câte ori îi spunea ceva, ea avea impresia că se scufundă în

valul de emoții)…

Nu mai avea chef acum, sau poate cheful îi sucombase

pentru că știa răspunsurile. Se adunau zile în care planetele

nu se mai aliniau pentru ei, deși și-ar fi dorit din nou acea

energie tricoloră și-n simțuri. Păcat! Nu apucaseră să discute

chestiuni esențiale, chiar dacă întâlnirea lor îi oferise repere


de necontestat. Nu nega, era o evoluție, chiar dacă nu cea

așteptată.

- Să ne întoarcem, cred că hârtiile-s gata! Să nu te certe

că ai ieșit din instituție!

- Abia ce am primit telefoane de serviciu, dacă era

ceva mă sunau imediat, măcar ca să le utilizeze.

Totuși se ridică de plecare, magia se risipise, iar ea nu

mai avea energie să continue întrevederea fără a-l urî puțin

pentru asta. Nu părea Mateiul ei olimpian, o fi și alcoolic,

cine știe! Prezentul este Tudor, Matei e trecut, dar nu-i

convenea nicio variantă acum.

Asta a fost, așa se aliniaseră azi entitățile lor.

- Îl voi suna pe Sabin în week-end, să stea cu mine

două zile. Nu plecați nicăieri?

- Sună, nu știu ce să-ți spun acum, ținem legătura! Tu

ești tatăl lui – singurul!

Devenise patetică, sau i se păruse?

- Te pupic! cu pupi(c) de pupi(lă).

- Memorabil! Faci rime?

- Când și când produc și rime. Ocazional le dau în

folosință (dar astea-s calambururi, continuă în gând).

Matei deja dădea colțul, cu alura lui tinerească și

mersul maiestuos, inconfundabil. Îi făcuse din mână și atât.

Punct. Îi venea să-l oprească, să fugă în urma lui, să oprească

timpul - tare ar fi dorit să-l atingă, să-i spună cât de

vulnerabilă se simțea și cât de mult ar fi dorit să dea timpul

înapoi. Pe cine să crucifice să li se mai alinieze universul

iarăși, by default, ca acum câțiva ani?

Nu doar ea îl iubea. Oricine ajungea să-l cunoască îl

aprecia, îi aprecia omenia și solicitudinea – erau destui care

se foloseau de el pentru a le face diverse servicii, dar și

destui cărora le era un soi de mentor. Și ei îi fusese așa! Îl

134 Valentina Naşu

iubise și-l respectase, trăise lângă el evoluând calitativ; și

totuși, ce se schimbase?

Se simțea confuză, ca atunci când mergi mult cu

avionul și trebuie să te readaptezi, să te acomodezi cu

schimbarea de fus orar; sau când petreci o noapte, iar a doua

zi dormi în exces. Cum vine seara, reînvii, gata pregătit

pentru o nouă petrecere.

Când se schimbase ștafeta? Mintea îi va juca feste

iarăși? Mioara spusese că Tudor era vinovat, nu ea, ori

Matei. Dar Sabin nu cântărise deloc în ecuație, ea nu ținuse

cont de binele lui Sabin?!

Ce anume se schimbă în lucrurile care se schimbă? s-

au schimbat și-n viața lor… atât de radical… Să fi făcut

vreun pariu cu ea, un concurs prostesc, sau era o ironie a

sorții, un fel de ruletă rusească? Altă enigmă acum! Dacă ar

fi aflat și asta, ar fi înțeles de ce experimenta acum o

întâlnire cu emoția semnelor asociate iubirii, emoții întipărite

firesc și definitiv în ea, în memoria ei, poate și în memoria

universală, adresate tatălui copilului ei. Orice femeie are

probabil sentimente perene îndreptate spre cel care i-a dat

acest statut.

Este memoria o arhivă a timpului? Există o legătură

între timp și iubire, este iubirea nucleu al unei clipe anume?

Există înfricoșătorul ,,niciodată” doar în cazul lor? Sau

necruțătorul cuvânt se poate reseta la ordin? Și dacă viitorul

nu ar mai exista pentru ei, tot într-un cromozom al clipei e

întipărit? .... și tot așa, întrebare după întrebare până ce

gândurile îi impuseră pauză, comutând de la Matei spre

Tudor.

Tudor părea a fi atât de diferit de tipul de bărbat ce

credea ea că-i era potrivit… Baza, fundația e aceeași – pe

temperament se clădește caracterul. Tudor era un rechin –


specialitatea lui, misoginismul, chinuitul ei mai nou – o să-i

schimbe numele în rechin(uit)!

Zâmbi ambivalent. Devenise cinică! Ce o făcuse să-l

aleagă? Era genul de personaj sociopat, ciufut și dificil, cu o

personalitate explozivă, genul care voia pentru sine toată

crema de pe biscuit. Rememoră clipele esențiale ce i-au

apropiat, prilej fructificat de uimirile ei eterne să-i facă o

vizită. Nu uita ușor păcăleala cu Internetul (deși mijloace de

comunicare peer to peer sunt destule altele)… Ea nu era vreo

îmbrobodită, și nici ușor de îmbrobodit! Și uite că îl crezuse

că vrea o relație solidă (pentru ea relație virtuală însemna

doar prietenie, legătură umană, comunicare deplină).

A știut de la-nceput că în astral s-au aliat undele

cosmice, ajutându-i să-și descopere existența. Nu credea în

horoscoape, nici în zodiac. Dar observase că lungimile de

undă pe care captau mesajele codificate ale universului

păreau identice. Cheia în care încercau să se descifreze avea

tipar similar. Simțea că i se pregătea ceva în eter!

Mai avea doar vreo două lucruri de clarificat și puzzle-

ul ar fi fost complet, iar ea mulțumită. Oare? Se cunoștea

bine, foarte rar era pace în ea, mai familiar îi era clocotul

minții și simțurilor; adrenalina din ghemul de analize

mentale specific feminin îi oferea doar scurte pauze după

multiple sinapse ce-i provocau uneori traume emoționale.

Pentru ea asta era normalul! Chinul și re-chinul…

Avea impresia că fiecare dintre oameni trebuia pansat

după o traumă sufletească și că fiecare dintre noi are dileme

asemeni acesteia, în combinări (de n luate câte k) dispuse

într-o dezordine... studiată. Până la un punct era adevărat –

traume de tot felul ne crispează sufletele și ne

îngenunchează. Mai ales pe ea, care părea a avea vocația

suferinței (știa și când să se bucure, și când să fie fericită – să

zicem de mâine!). Uneori simțea că nu mai are putere, că îi

136 Valentina Naşu

lipsește determinarea și că se sublimă într-o eternă

lamentare. Atunci trebuia să plece, să se rupă de zona de

confort a casei măcar pentru câteva ore.

Și-o bătaie pe spate o putea face să plângă acum, se

simțea atât de vulnerabilă… Întâlnirea cu Matei fusese o

picătură greu de digerat!

În ce ape teritoriale plutește acum Matei? Dar eu? El,

un zâmbet atât de sărac în semnificații. Tu? O odisee de

cuvinte în eter. De gânduri reziduale, acum și triste! Nimic

nu mai are glas, stinsă e orice lumină... Lumina soarelui

meu a apus astăzi, din nou. Compătimesc cu tine, am control

de la ,,centru”, aprobare-mi dau eu!

Se făcuse ora patru și trebuia să plece spre casă.

Trebuia? Orice începe cu acest ,,trebuie” pare implacabil și

totodată căznit.

Nu vreau să încep ceva ce trebuie, nu vreau să fac

ceva care trebuie făcut. Aș cere să se scoată din dicționar tot

ce trebuie. De ce?Nu vreau să fac nimic în plus față de ceea

ce simt eu să fac!

Se gândi încă o vreme la asta, analizându-i

semnificațiile până ajunse la concluzia că termenul își merita

punerea sub acuzare, însemna muncă sisifică și chin

perpetuu, mai ales că trebuie venea de la treabă. Se liniști în

torsul calm(ant) al mașinii, apoi își puse un CD.

,,…un curcubeu,

E sufletul meu.

Un curcubeu,

Cu tine mereu.”

Maria Gheorghiu inundă spațiul. Îmbătrânea și Maria,

cu cântecele ei cu tot. Folk-ul Mariei nu se suprapunea pe


starea ei! Închise brusc cd-playerul, redeschizând supapa

gândurilor, într-o nouă încercare de imunizare.

Tu, Magda, gestionează-ți mai eficient avatarurile! Fii

tu stăpână pe viața ta!...

Așa-i spunea și Mioara de ceva vreme.

Ia uite, și ,,tu” mă enervează la fel de mult ca

,,trebuie” – de fapt, pe toți ne enervează acel tu ca o mantră,

acel TU acuzator, acel tu care te arată cu degetul!

Butonă câteva clipe radioul, oprind și monologul

mental, apoi reluă gândurile în alt registru.

Când era micuț Sabin, îi arătam degetul, avertizându-l

când făcea năzbâtii. Prin clătinarea lui îl certam fără

cuvinte - îmi prindea degetul tăbărând pe el ca-ntr-o luptă

corp la corp, pentru a-i opri clătinarea acuzatoare înainte

de a se fi făptuit și-l curba cu o ură atavică, de parcă ar fi

vrut să mi-l rupă. Ce mi-aș dori să fie iar mic, să se întoarcă

timpul acela, să fiu iar fericită alături de piticii mei…Voi

păstra mereu misterul și senzația în sinapse.

Lacrimi calde i se prelingeau pe obraji, până pe gât.

Nu găsea rezolvări în terminal! Terminal rezona mental cu

ideea de final cu toate taskurile bifate. Ar fi grozav să își

bifeze toate obiectivele, ideal ar fi să filtreze doar două.

Ziua asta lungă și istovitoare venea cu intenții de a

recupera timpul pierdut. Numai că sunt atâtea de recuperat,

încât e imposibil de făcut o listă a priorităților. Situație care

ar conduce la eșecul tuturor obiectivelor. Așa că, cel mai

bine ar face să-și permită o formă de relaxare, după care să

fixeze două obiective de rezolvat.

Cuvinte se scriau în singurătate… De-ar fi fost totul

clar și bicolor, în alb și negru. La ea erau toate nuanțele de

bej și gri, și toate îi complicau existența. Nu putea să meargă

la Tudor să-i spună că-și vrea viața de înainte de el, nici la

138 Valentina Naşu

Matei să-i spună… chiar așa, nici măcar nu știa ce ar vrea să-

i spună! Și apoi, mai era și orgolioasă! Dixit. Mama știe!!

Am ales să plâng acum, mi-a folosit, dar ajunsă acasă

mă voi replia, o să-mi pun o mască pe față (una din chestiile

acelea cu miere, gălbenuș, lămâie, argilă și ulei de măsline,

adorate de tegumente) și-o rochie grozavă și o să îmi spun

că nu merită nimeni atâta suferință, mai ales dacă e pe bază

de orgoliu prostesc! Văd eu mâine ce se mai poate face (sau

când o veni vara! subscriu, să vină vara). Și cu Tudor… văd

că de aseară nu-mi vorbește. Mă întreb ce gânduri rumegă

pe sub sprâncene dese.

Tudor nu era acasă, nici Sabin; îi lăsaseră un post-it

lipit de frigider: E seara când mergem la tenis. După

antrenamentul lui Sabin e și un concurs, așa că vom ajunge

pe la 8 acasă. Pupici!

Pupici de la copil(ot)!

Constatare pozitivă: nu își pierduse capacitatea de

adaptare. Era 4,30. Până la 8, 8,30 de fapt, era mult timp. Ar

fi mers la cosmetică sau la coafor, dar criza își arăta colții și-

n familia ei. Nu-și permitea! Nu știa ce să facă… Poate că se

temea de acele câteva ore în care îi era dat să fie singură.

Aș putea profita să citesc câteva pagini acum, cât sunt

singură și nu mă ceartă nimeni că-mi ,,minez” vederea.

Întâi să mănânc ceva, să-i dăm Cezarului ce-i al lui!

În frigiderul lor nu era criză, ci fiesta – banane și

corcodușe, alături de prune uscate și de arahide, caș și pateu

de vinete, carne la cuptor, de porc și de vită, ba și niște vin

negru, demidulce. Toate solidarizau gurmand.

Iar mâncare… mă simt ca o morsă pe banchiză doar

privind spre frigider. Poate vreo toxină botulinică o să-mi

pună capăt avântului alimentar. Mai bine beau vinul, e dulce

si negru, de-ți vine să tot bei (i-am cerut expres să mi-l lase


mie - dimineață lipseau vreo două pahare, se evaporaseră!).

Să fie primit!

Gustă direct din sticlă.

Impresionant, vreau și eu! ar fi spus Matei, cu

entuziasm bahic. O podidiră lacrimile din nou. Matei… s-a

despărțit de el! Cum a putut să uite acel sublim exemplar

uman, ba să-l și înlocuiască cu acest… acest piticot

semidoct! Îl iubea? Îl iubise?! Nu părea așa inteligent, era

însă abil, știa cum să-și atingă scopurile apelând la minciună,

manipulare și înșelătorii. Până și de lăcrimat era în stare!

Sunt răutăcioasă!

Continuă cu cinismul unuia care nici nu ,,vede” ceva și

chiar dacă ar avea ,,viziunea”, n-ar ști s-o ,,traducă”.

Ce plastic mă descriu – lirismul de acolo vine! În mine

sunt atâtea paradoxuri (aș zice că sunt toată un paradox),

încât și acum pot găsi unul - sunt o atee perfect convinsă de

existența divinității, de destinul care ne aranjează ca pe-o

tablă de șah lecțiile ce le avem de învățat în această viață.

Își cantonă pentru scurt timp gândirea pe credința ei.

Își aminti de stațiunea Slănic Moldova, de locul acela

pitoresc în care se afla o bisericuță catolică elegantă, dar care

nu agresa spiritul conservator (e rasata din tagma lor! își

spuse) - era albă, cu fresce albe pe pereți (de fapt sunt

basoreliefuri, fiind săpate in structura peretelui, făcând corp

comun cu el). Își amintea că are o arhitectură futuristă și

scaune... zeci! Poate sute! Erau prinse unele de altele pe un

postament, iar în față aveau un pupitru. Părea atât de

potrivită pentru a-ți calma trăirile, încât ai tendința de a călca

pe vârfuri, să nu tulburi clipa de meditație. Fusese acolo de

multe ori, era mereu deschisă, dar goală. Nu putea tulbura

meditația nimănui!

Ea era ortodoxă. Găsea catolicii poate mai dogmatici,

dar bisericile lor s-au modernizat, stilizând aspectele ce le

140 Valentina Naşu

regăsea exagerate în ortodoxism. Ciudat era că nu-i venea să

se roage acolo (de parcă îi era interzisă rugăciunea); o

înlocuia cu pioșenia meditației, compensându-i absența.

Legea compensației, la mine dă cu minus azi. Do ut

des!

Dictoane latinești îi veneau iar în minte, la fel de

repede ca și lacrimile din ochi. Uneori o subminau

subliminal! Trebuia să ia măsuri în forță. Apucă telefonul să

o sune pe Maria, nu o mai sunase de mult. Se răzgândi (ea de

ce nu mă sună?), hotărându-se pentru Mioara. Nu o sună nici

pe ea, ci pe Tudor. Spera să nu fie disponibil, să nu-i

răspundă. Surprise!

- Bună ziua, Magda! Asta da, surpriză!

- Nu stau, voiam să-ți spun că e posibil să nu mă găsiți

acasă, vreau să merg la Mioara.

- Da, fetiță, nicio problemă, du-te!

Nu detectase nimic, nu era bun în a traduce înțelesuri

absconse, lui trebuia să-i spui ce ai. Dacă era tare supărată, i

se părea lui a fi ceva, dar dacă îi spunea că n-are nimic, o

credea, în loc să sesizeze că, de fapt, e supărată pe el.

Bărbații ăștia… Nu puteau comunica pe mai multe nivele, nu

puteau face mai multe treburi deodată, nu erau în stare decât

să ofere soluții, fiind setați să rezolve! Mai și filtrează din

conținuturi doar ceea ce le alimentează pornirile atavice…

Văd competiții peste tot!

Singur Matei era altfel. El era diferit de toți ceilalți.

Era mai lucid, mai calm, mai tenace, gata oricând să-i sară în

ajutor, și ei, și oricui l-ar fi solicitat. Parcă citea dintr-o carte

cu pagini elogioase când se gândea la el, dar acesta era

adevărul, era respectat de toată lumea, chiar și de ea. Faptul

că drumurile lor deveniseră paralele era doar un accident. Și-

ar fi dorit ca viețile lor să se intersecteze? Nu știa, așa credea

uneori,când deprimarea o copleșea.


Totuși, nu putea nega că existau mai multe afinități

între ea și Tudor, se potriveau temperamental, dar și

comunicarea era mai eficientă. Matei era mult prea diferit,

dincolo de respect ei îi era greu să-l înțeleagă. Îi era greu și

să-i înțeleagă afinitatea pentru alcoolul care îi putea clătina

cariera. Îi era greu să-i înțeleagă liniștea, dar și mai greu să-i

pătrundă masca de protecție pe care o afișa. Avusese un rol

și în destrămarea căsniciei lor? Nu era convinsă, dar credea

că îl folosise pe Tudor ca pe o plasă de siguranță, pentru a

putea suporta dependențele lui Matei și la un moment dat

ceva degenerase. Viciile lui Matei erau pionul principal al

schimbării, ori poate că se îndrăgostise? Mioara credea că

Tudor forțase ruptura, că bulgărele caracterial (multicolor!)

era vinovatul suprem.

În Tudor nu voi mai avea ,,never” încredere! Spui

cuiva că e jumătatea ta, că îl iubești mai mult decât pe tine,

la fel ca pe proprii copii, îi demonstrezi asta în diferite

moduri, dar te joci cu trădarea! Ai comis-o, trebuie să

înțelegi că nu va mai fi nimic la fel... Ai spart ouăle de aur

ale raiului tău!

Ea și-ar fi dorit (acum) să nu fi auzit convorbirea

telefonică și să nu fi știut niciodată. Nu ar fi trecut prin

schimbările latente ale prezentului, nu ar fi avut o problemă

în plus de rezolvat. Și încă o problemă care nu putea trena

sine die.

Dar era egal convinsă și de faptul că nimic nu e

întâmplător, ci planificat de SUS, așa că existau două

variante: ori Dumnezeu a vrut s-o pedepsească astfel, ori să o

avertizeze referitor la Tudor.

Am o problemă esențială, la care nu știu cine mi-ar

putea răspunde! Doar cel de sus, sau viitorul îmi va arăta

dacă am acționat corect. Dumnezeul soluțiilor a fost mereu

protocolar, dar corect cu mine – mă va ajuta să găsesc

142 Valentina Naşu

rezolvare și acum (oare nu vede că îmbătrânesc? trebuie să-

i cer niște dinți de vedetă, dar asta la următoarea

înfățișare…).

Încă putea face haz pe seama ei, însemna că deja își

revenise (oarecum).

Poate că el nu mi-a vrut răul…sau poate e poligam,

cum se spune despre ei că ar fi. Oare ce va crede Mioara?

Luă brusc telefonul și sună din impuls. Avea noroc, era

acasă. Singură! O informă în pripă că intenționa să-i facă o

vizită și plecă spre destinația salvatoare, doar cu cheile de la

mașină. Măcar de gândurile negre sau de atacurile de panică

ce părea să le aibă în ultima vreme, și tot o va salva!

Nu mi-aș dori să ajung un corp decrepit, singură ca o

frunză-n vânt... Prefer să fiu un ,,fluieră-vânt'' cum am fost

mereu. Am atâția ani în spate care mă mână înspre realitate,

iar eu am cap-compas direcția inversă. Dar acesta este

rostul lor…

Parcurse drumul fără a observa nimic, mecanic

(derulând în minte placa!), iar la două minute după ce ajunse

la ea, o informă rece despre ceea ce aflase - Tudor avea

,,una”! Mioara o privi, parcă pentru a cântări gravitatea

efectelor pe fața ei. Părea mulțumită de ceea ce constatase.

- Ei, și? Nu mai are viză pentru trupul tău?

Râse sonor (râsul amintind de rolul ei de Olguță, pe

tărâmul de basm al Medelenilor lor), dând din umeri a

nepăsare; fără vorbe inutile, îi puse în față de toate (tortul și

gogoșile, niște vișinată și paharul cu limonadă erau chiar

lângă ea, mâncarea gătită mai departe - știa ea ce-i place

soră-sii!!) și o ascultă fără a o întrerupe. Abia după ce Magda

își potoli cadența cuvintelor, o îndemnă să mănânce.

Bunătățile le captară subit atenția! Mâncară cuviincios,

în liniște, ambele încercând să asimileze și să integreze

cuvinte și senzații.


Mioara se gândea ce să-i spună – era clar că Magda

voia ajutor! Ea nu era între cei democrați în privința

relațiilor, devenea acerbă când te așteptai mai puțin. Dar era

dificil pentru oricine să dea forma potrivită cuvintelor. În

momente de stres riscai să produci un rău ireparabil doar

modificându-i celuilalt percepția asupra faptelor. Era

momentul să se producă în rol dominant.

- Lumea asta se mișcă prea rapid și pentru mine,

fetiță… nu are răbdare să ofere aceleași ,,legi” măcar pentru

câteva generații succesive. Aș vrea să înțeleg! Aș vrea doar

să înțeleg, fără să condamn. Ei bine, nu pot, nu am deferența

necesară. Pentru mine, toți bărbații sunt indezirabili (cu o

excepție, soțul meu). Și după vehemența ce-o am, poți

realiza că nu sunt cea mai în măsură să te sfătuiesc acum.

- Merci pentru sfaturi, totdeauna le-am primit cu

seriozitate și îngăduință, pentru că te știu în cunoștință de

caz. Tu ești ca bărbații, dai rar sfaturi și doar atunci când ți

se cer. Apoi, dintre noi, tu ești cea realistă și pragmatică.

- Începi să mă cunoști. Și eu am pățit-o ca tine.

- Din punct de vedere al controverselor între sexe, eu

cred că viața sexuală a cuiva e doar a lui – pretențiile

celuilalt sunt însă argumentate - cui îi place să se

îmbolnăvească de o B.T.S. luată de la celălalt, care a

,,călcat” strâmb? Nimănui.

- Dacă băgăm în ecuație și bolile cu transmitere

sexuală, B.T.S. cum le abreviezi tu la grămadă, atunci

complicăm și mai mult. Bărbații au anatomia lor, noi pe a

noastră. A lor e mai permisivă. La ei aceste boli au rar

manifestări fizice, pe când la noi… mucoasa noastră fiind

permanent umectată și mult mai expusă contaminărilor, preia

orice germen și imediat apar simptome neplăcute, care devin

boli aproape imediat. Doar după simptome și putem prezice

cu mare acuratețe infidelitățile lor. Dar ne putem și înșela!

144 Valentina Naşu

- În ziua aceea am văzut totul gol și de culoare gri. De

n-aș fi aflat!

Îi simți condescendența din privire. Clar, nu era milă!

Sigur?!

- Poate a avut varii motive. Tu ai fost la spital, el a stat

singur ceva timp, s-a deprimat și a simțit nevoie de o ,,manta

de vreme rea” (eu i-aș fi spus ,,plasă de siguranță”, gândi

Magda). Poți încerca să te convingi de asta și poate vei reuși,

însă cicatricea nu va dispărea. E mai bine că ai aflat, el nu ți-

ar fi spus niciodată. Sigur a cunoscut-o pe Internet - știi că

înainte de accidentul spuneai că avea preocupări similare…

interesant cum ai avut dreptate cu Internetul. Diversitatea

umană și diversitatea abordărilor, toate-s acolo... Totuși,

bărbații au o constantă - și pe net caută același lucru; chiar la

nivel virtual, subliminal sau oricum, tot erotism văd. Nu pot

fi evitate, însă pot fi ocolite focarele pline cu aceste infecții.

Dacă le plac femeile de pe net, ar putea să caute unele aflate

la sute de kilometri distanță, ca să le piară cheful de întâlniri.

Scuze pentru că am generalizat… și ei sunt misogini, mi se

iartă! Am și eu voie să le plătesc punându-i pe toți în aceeași

oală!

- Ce ușor mi-ar fi să dau eu sfaturi acum! Totul în viață

e o chestiune de percepție, de atitudine. A mea ar fi una

înțeleaptă dacă n-aș fi eu la mijloc! – în orice există și o

parte bună a lucrurilor (eee, aici ar merge și un dicton, ori o

expresie, eventual marcă personală, patentată). Care o fi

partea bună, Mioara?

- Lirismul manifestat plenar.

Surâse ghiduș, sperând că nu supărase remarca ei.

- Sau poate faptul că acum vezi totul mai clar, știi sigur

că te înșeală, după toate aparențele te-a înșelat și înainte. A

mai compostat și altele, pun pariu! Acum vezi că ai greșit

când te-ai despărțit de Matei. E mai bine bețiv, sau infidel?


Matei era tatăl lui Sabin. Poate ar fi bine să te gândești și să

alegi fără grabă - să pleci sau să ierți, dar fără a te preface că

nu știi. Spune-i ce știi și dă-i de ales. Să jure că nu se mai

întâmplă. Asta dacă nu alege să plece. Eu știu că tu nu poți

accepta ideea unei relații deschise! Dar nici să te gândești să

iei în calcul o întoarcere la Matei; Matei nu-i felul de om

care să poată asta, l-ai terminat atunci când ai ales să pleci.

El e bărbatul unei singure femei! Asta ai fost tu – el nu mai

poate să iubească, i s-a sfârșit iubirea, nu poate minți și nu se

poate reseta. E ca o jucărie stricată care nu mai poate fi

reparată. Poți încerca să-l repari, dar aș paria că e inutil,

pentru că el nu vrea asta. Părerea mea e că Matei e ieșit deja

din ecuația ta lirică, deci, aș zice să rămâi cu Tudor. Sau

singură.

O privi cu aceeași privire condescendentă.

- Doar tu poți hotărî! Întâi află dacă îl mai iubești. Ar fi

grozav să poți pleca, să te rupi o vreme de casă. Iar dacă

alegi să-i vorbești acum, vorbește-i în momente bine alese,

să nu fiți tensionați. În momentele de tensiune, Tudor are

obiceiul să devină foarte orgolios… știi tu, chiar și eu când

spun un ,,nu” din orgoliu, nu mi-l mai iau înapoi nici dacă

vreau! Nu mai pot… Ieri am făcut o criză de nervi, din

pricina unui DVD și a laptopului și Bebe m-a ajutat fără s-o

ia în seamă. I-am cerut scuze pentru ieșirea nervoasă, apoi i-

am spus să mă ierte… simțeam că scuzele nu ajung, erau

prea puțin. M-a privit și mi-a zâmbit apoi – cu înțelegere,

fără vorbe de prisos! De-ar ști el cât l-am iubit pentru asta, ca

acum douăzeci și cinci de ani!

- E opt, ajung ăștia acasă… te pup, trebuie să te las!

Vii mâine pe la mine?

- Dacă ai nevoie, sigur!

Încă sub influența cuvintelor spuse, se întoarse acasă…

la propriu și la figurat!

146 Valentina Naşu

Ei nu erau acolo, așa că se schimbă și călcă rufele

spălate, apoi pregăti masa. Nu se mai gândi la nimic, doar la

designul farfuriilor și tacâmurilor cu care încerca să dea

mesei un aer ușor festiv. Aranjă totul ca la carte și plie câte

un șervețel în formă de nufăr, cu care decoră farfuriile. Dacă

s-ar fi studiat, ar fi zis că nu mai are resentimente față de

Tudor (sau poate nu-l mai iubea, cine știe, mintea îi juca

feste). Vizita o relaxase suficient.

Experimenta oare ,,liniștea de dinaintea furtunii”, sau o

fi în perioada de război rece?

Cât timp încălzi la cuptorul cu microunde fiecare

farfurie și aranjă totul, ajunseră și ei; îi povestiră pe scurt

cum Tudor se lovise la umăr, care deja se învinețea și îi

provoca dureri atroce.

- Poate așa îți pedepsește Dumnezeu faptele rele,

Tudore.

- Prostii… auzi la ea, fapte rele. Vorbești fără noimă.

Uneori mai preiei și epitete și le folosești fără discernământ.

Ai darul să etichetezi.

Râse, dar râsul sună fals, cu un sunet spart, lipsit de

energie.

Intuia? Poate! Ataca preventiv. Mâncă în schimb cu

poftă, în ciuda umărului, poate și în ciuda ei. Cu toții

mâncară cu poftă. Era de apreciat faptul că mâncarea putea

procura oricând o stare de bine; o pauză cât de mică, o

supapă de defulare care îi deconecta de la stresul cotidian era

salutară.

- Tu ce-ai mai făcut?

- Am călcat haine.

Ar fi adăugat: Am călcat haine minute în șir. Tu ce-ai

făcut? Ai călcat și tu? Numai strâmb să nu fi călcat…

infidelitatea e o alegere și nu are scuze când iubești… sau

poate că are, eu nu voi ști niciodată.


Își potoli gândurile, când îi auzi vocea din nou.

- Fetiță, mâine vreau să-l vizitez pe Gabi – e copilul

meu, chiar dacă e de partea maică-sii. Cu celălalt n-am ce

face, e o cauză pierdută, dar pe Gabi vreau să-l ajut cât pot,

să facă și el o facultate, sau să plece din țară… să ajungă om!

Uneori am impresia că ne educăm copiii pentru o societate

care e deja dispărută când ei ajung la maturitate și vine

vremea lor. Dar facem totuși eforturi, pentru ca să fim cu

conștiința împăcată.

- Facem și noi ce ne duce capul, sau ce am învățat și

noi de la părinți.

- Da, îi învățăm despre lupta pentru existență, cum să

învețe să stea deasupra când toți din jur îi împing la fund. Ne

temem că ei nu se vor putea ține de ,,cârd”.

- Da, cam pe aici vine și arealul rezistenței la

schimbare, pe care o manifestă majoritatea părinților. Dar e

bine să-ți vezi copilul cât mai des, altfel se lasă dus de

influența anturajului. Atunci o să fac la fel, o să-l duc pe

Sabin la Matei chiar eu, mâine.

- Ți-am spus că nu-mi place să pomenești de

personajul acesta!

- A trecut azi pe la mine la serviciu, de fapt la secția

financiară, pentru impozite. Am vorbit cu el cât l-a rezolvat

Valentina cu hârtiile și zicea că nu a vrut să ne deranjeze cât

am avut eu probleme; nu l-a luat pe Sabin gândindu-se că

îmi folosește mie asta, că mă voi însănătoși mai rapid. Și se

gândea că l-am fi sunat noi să vină să-l ia, sau doar să-l vadă,

dacă Sabin ar fi cerut asta.

- Logic. Mai bine că nu l-am văzut cât ai fost tu

plecată.

- Voia să-l ia în week-end, dacă nu plecăm nicăieri.

- Tu ce zici, Sabin?

148 Valentina Naşu

- Daaa! Vreau la tata. Nu m-am jucat de mult cu el cu

mingea. Poate-mi face și-o pizza bună… e bună ideea, mă

duc! Duminică după amiază am timp să fac temele.

- Și vrei să-l duci tu? Știi că evită să meargă cu tine

când conduci tu.

- Nu e departe, mama poate conduce acum.

- Aha, eu doar când n-am ochelarii pe nas, nici nu văd,

nici nu aud! Când nu văd, nici nu aud, de parc-ar avea

aceeași sursă de energie cele două simțuri ale mele.

- Bine, măi, m-ați convins. Cum zici tu, iubire. Dacă

ziceți voi, așa să fie! Dar mă cam miră, până acum venea el

să-l ia.

- Lasă, termină cu prostiile, doar nu ești gelos!

- Eu știu, să fiu?? Ce zici, fetiță?

O tachina?! Cum putea fi interesat și de ea, în paralel

cu cealaltă femeie?

- Problema ta, eu n-am nimic de ascuns!

- Așa… atunci facem pace. Și în rest, de bine, la mine

și la tine!

Pe naiba, avea, și încă destule de ascuns! Era clar că nu

era cea mai bună seară pentru discuția dintre ei, acum o

preocupa mai degrabă ce va vorbi mâine cu Matei. Poate era

o modalitate de a se sustrage, poate că voia doar să se rupă

de problemele adiacente.

- Cu Marius ai predat armele… păcat, și el e tot copil,

chiar dacă a trecut de douăzeci de ani. Și de el trebuie să te

preocupi egal.

- Pe el doar magnetismul banilor l-ar întoarce la mine.

Tot ziceai că ai sânge de machidon, Magda, ăștia au simțul

afacerilor. La Becali, sângele machidonean se hrănește cu

bani, cu glorie, publicitate și notorietate.

- Odată cu banii vin și oportunitățile…


- Ar fi bine dacă ideile de afaceri s-ar întoarce să-ți

bată la ușa gândurilor, să te reinventezi într-o Becali

feminină. Ideală ar fi o afacere ,,de oraș” pe care, când te vei

plictisi de ea, s-o administreze neprețuitul meu fiu, care, deși

nu are încă o calificare, e un băiat receptiv și descurcăreț,

aflat în căutarea unei ,,idei” pentru viitorul lui, cu care să

învingă piedicile uitate de criza economică pe aceste

meleaguri. Vreo fata morgana, ceva?

Tare-ți mai place să-ți scoată alții castanele din foc,

gândi ea. Să facă alții totul, că faci tu restul! Ai învățat să

critici foarte bine!

Nu rosti gândul, învățase că e mai înțelept să se abțină,

măcar uneori. Lui îi plăcea să se laude cu realizările lui (e

mai cald piedestalul ce ţi-l faci de unul singur? ), chiar dacă

le obținuse și prin efortul femeii cu care conviețuise. Făcea

cam cum fac unii cu copiii –copiii mei, când sunt buni de

laude, copiii tăi, când fac o flotă de boacăne.

- Dar eu zic că e mai bun un serviciu la stat, a fi

bugetar poate fi o sinecură încă... bașca timpul liber!

- Și asta e bună pentru început, e tot ca o idee de

afacere. Îmbrățișare, scumpa mea! Joci tare! Credeam c-o să-

mi înșiri farmacii ce prosperă, sau fermieri cu numele, simpli

ingineri ce au luat în asociație pământul oamenilor,

scoțându-le ochii cu te miri ce, iar ei ridicându-și viloaie.

- Pentru mine, ar fi fost mai plăcută întoarcerea în

trecut, când ai noștri se întrețineau din munca în gospodărie,

mai ales că sustenabilitatea e o chestie factuală; sunt țări în

care locuitorii sunt sfătuiți să-și cultive hrana și să-și crească

animale în propria gospodărie; la noi de ce e invers? Suntem

consumatori ai supraproducției altor țări, îmbogățindu-i tot

mai mult pe bogații lumii. Poate e timpul să ne întoarcem

două generații în urmă, când bunicii își cultivau grădina și

creșteau în cotețe carnea...

150 Valentina Naşu

- Păi spune-le tu, ai fi bună pentru politică! Și politica

poate fi o afacere.

Terminară de mâncat în notă optimistă. Sabin plecase

de mult, dar Tudor stătea lângă ea, privind cum spăla vasele.

- Ce este?

- Nimic, fetiță, doar mă gândeam că ar fi trebuit să știi

că nu-mi place să pomenești de personajul acela cu care ai

fost tu, bulgarul… Parcă n-ai ști că nu accept să-mi vorbești

de el, nu mă interesează personajul! Am tăcut, eram la masă,

era și Sabin, dar mi se pare c-ai întins coarda de tot, ai vorbit

de el câteva minute. Dacă-ți place atât de mult, ce dracu n-ai

rămas cu el? Acum ai să zici că am ceva cu tine, sau că nu-

mi place să-l cresc pe Sabin… îmi place Sabin, mai ales că te

moștenește – n-are nimic străin, este doar TU, un pic mixat!

A tăcut!? Să te ții de-acu’ lirism… gândi ea.

Sabin băgă capul pe ușă, pesemne că Tudor ridicase

vocea.

- Mi-am auzit numele și am venit – m-ați strigat?

- Nu, Sabin, vorbeam tare pentru că spălam vasele și

nu auzeam bine. Doar stabileam programul de mâine!

- Atunci eu mă duc! Las ușa deschisă, să aud dacă mă

strigați.

Degeaba efortul, Tudore… dacă ai vedea în sufletul

meu rozul castelului construit lui, oare ce-ai mai spune

atunci?

Din punctul meu de vedere, un bărbat are două

obligații majore față de femeia pe care a dus-o la altar: să

nu o părăsească niciodată, orice-ar fi și oricât de greu i-ar

fi, și să-i redea libertatea, dacă ea o cere. În aceste exigențe,

se încadrează și Matei, e singurul credibil în privința asta.

Mi-a redat libertatea când am dorit-o, iar eu ți-am dat-o

ție…


Iubirea e și medicament, și otravă; devine ,,otrăvitoare” ca

un drog atunci când ,,componenta activă” din ea este

egoismul, acea formă a egoismului care nu ți se poate

imputa; nici nu-l conștientizezi măcar, având la bază

intențiile cele mai generoase. Vrem, nu vrem, ne place, ori

nu ne place, în iubire rodește și sâmburele sacrificiului.

Cine-i refuză fructele are mai mult de pierdut pe termen

lung.

Deși nu spusese nimic, Tudor o privea de parcă i-ar fi

citit gândurile. Știa el ceva! Fața lui spunea ceva despre clipa

aceea fabuloasă a trecerii într-o altă dimensiune! Fiecare

privire părea un val în care se insinua promisiunea că dincolo

de el e o taină... părea ca un rătăcit în deșert, ori în ocean,

între valuri ca niște dune.

Dar era tot el, imatur și cu comportament adolescentin,

țâfnos de parcă-i dăduseră în copilărie să mănânce doar

partea aceea a raței care se numește țâfnă. Nu părea să aibă

nevoie de nicio ploaie care să-i spele sufletul!

152 Valentina Naşu


Capitolul VII

Comunicare versus Tudor

Se trezi lângă Tudor. Ploua cu găleata și zgomotul o

trezise.

Lui ploaia i-ar fi stat în drum! S-ar fi simțit răzbunat

dacă ar fi exploatat doar ea avantajele vremii!

Dormea, dar se trezi când ei îi zăbovi privirea pe capul

lui rotund, dar cu trăsături colțuroase. Nu-i impresiona simțul

estetic! Probabil că-l țintuise cu o privire grea, dormise somn

zbuciumat! Mai și visase (până și în vis era tot el) că era la

țară, la mama lui, în toaleta din curte. Se surpaseră

scândurile și Tudor căzuse în wc. Culmea era că reușise să

iasă de acolo, cu murdăria toată pe el. Groaza ei la vederea

priveliștii (îi simțise și mirosul în vis, era un vis de calibrul

7D, nu doar 3D) o trezise.

Îl privea și se gândea că semnificația visului era aceea

că el se acoperise cu noroi, dar reușise un happy-end chiar

înainte de finish. Relațiile imorale, infidelitățile lui erau wc-

ul din vis. Visul acesta îi stimula veleitățile detectivistice!

Deschise ochii când ea își încheia analiza. Îi zâmbi

senin – el nu visase cu ea!

- Fetiță, pari timidă așa cum stai într-un cot și te uiți la

mine – parcă ești la început! Doamne, tare naivă mai erai…

să crezi tu că eu voiam doar comunicare! Ți-am zis că eu

caut o relație sinceră și tu ai crezut că vreau să comunicăm

pe messenger. He-he, parcă și timiditatea, și naivitatea, ar

154 Valentina Naşu

trebui să aibă limite. Încântătoarele timidități, dincolo de

farmecul idealist sunt dăunătoare într-o relație. Ia nu te

zbârli, în plan teoretic știi și tu acest lucru. Cred că sunt la fel

de dăunătoare, dar la extrema cealaltă, ca gelozia. Când ai

de-a face cu oameni timizi, trebuie să știi ce vrei din relația

cu ei. Pentru că odată ajutați să ,,treacă granița”, pot deveni

surprinzător de îndrăzneți. Chiar deranjant, dacă entuziasmul

ce-i cuprinde le umbrește rațiunea. Despre cei geloși nu

vreau să vorbesc, vreau doar să-i evit. A nu se înțelege că

există oameni care nu sunt atinși de timidități sau gelozii, la

momente de criză. Nicidecum, la același șir de patimi

deopotrivă suntem robi, însă comportamentul influențat de

sensibilitatea înnăscută și de educație face diferența. De aici

încolo intră în joc detaliile care particularizează, definind

fiecare individ. Iar lumea în care trăim e cu atât mai

frumoasă cu cât ,,detaliile” sunt mai diverse.

Tocmai îi adusese mingea la fileu. Între pierderi și

câștiguri funcționa o lege a compensației. Era bine pentru ea

să accepte asta la fel de ușor cum accepta… schimbarea

vremii!

- Spunând detalii, te referi de fapt la femei. Daaa, mă

crezi naivă, dar am observat cum colecționezi femei la

palmares. De ce ai ales o naivă și nu o femeie mai rezistentă,

care să îți stea în dreapta? Pe ea nu ai fi făcut-o cioburi la

prima aventură!

- Te-ai trezit cu fața la cearșaf, fetiță? Iar suferi de

convulsii sentimentale? Ia vezi, că pe urmă tot tu plângi… că

te-am jignit, că… ce mama dracului, lasă-mă măcar azi să fiu

liniștit! Mâine o poți lua de la capăt, că tot aici o să fiu! Ok?

Saint-Tropez-ul viselor ei unde era? Ce se alesese de

el? Cu o tuse nostalgică, îşi zise în sine:


Na, mai umple tu liric golul ce ți l-ai creat… Ce-ai

văzut, femeie, la prădătorul ăsta?? Fii calm, dragul meu, că

e mai bine, pentru cei din jur şi pentru tine…

- Ok, arici. Să nu dăm într-un dialog neavenit, în

graţiile furiei.

- Și… până la urmă, ce ți s-a năzărit? Că așa faci tu,

când îi e omului lumea mai dragă… Aduni niște fantasme

de-ale tale, le tăvălești prin noroi și mi le arunci în față

zicând că sunt reale.

- Da, așa o fi, sunt asemănătoare Herei. Şi… da,

inventez eu femei. Nu stai tu de vorbă cu ele pe net,

propunându-le o relație, un shortcut în grabă prin paturi fără

identitate. Ce mare lucru e o rană, când toată viaţa e o

zbatere şi-o luptă inegală… un parvenit tratează femeia ca pe

un aditiv, debarasându-se de tot ce nu îndeplineşte şi

celelalte criterii, cum ar fi importanţa socială a femeii

respective, prestanţa ei materială, bla-bla...

- Asta a fost demult, femeie, a fost o joacă, nu te mai

încărca cu orice-ți face rău, uită-le. Pe scena vieţii eşti TNT,

iubire - trinitrotoluen, ce credeai? De aia te şi iubesc atât!

Eşti plină de energie, de temperament, trebuia să-mi închipui

că şi ura ţi-e tot atât de acerbă. Insist, nu mai colora totul în

culori terne. Mai ştii ce mă sfătuiai? Nici să nu gândesc

cuvântul ură. Noi ne iubim şi iubirea asta e o stare verticală,

nu orizontală. Indiferent de orice, sufletele noastre se mai

caută. Dacă asta nu-i fericire, nu ştiu ce e. Dar dacă mai

insişti, o să-ţi cer să produci dovezi, pentru că încerc să te

păstrez în concret.

- Așa m-ai cunoscut pe mine. Myself deprimata sunt o

dovadă. Și pe asta de acum tot așa ai găsit-o?

- Ai depășit măsura – n-am pe nimeni!

156 Valentina Naşu

- Dacă așa este, n-ai nimic împotrivă să juri, mi-aș dori

să-mi juri pe ceva: ca de exemplu pe viața ta, sau pe copiii

tăi.

- Ia termină cu țigăniile, iar ai început? Dacă le știi tu

pe toate, jură-ți tu! Demonstrează tu că te-am înșelat cu

vreuna și pe urmă recunosc. Vrei un obol din orgoliu?

- Îți amintești, când mi-ai cerut să vin alături de tine, că

eu mă eschivam știind că ai probleme legate de fidelitate -

mi-ai spus că nu vrei să-mi spui despre trecutul tău amoros,

despre aimè-urile tale, dar că îmi vei spune totul după ce

vom fi împreună, jurându-mi orice ți-aș cere, pentru a evita

conflictele ce se pot declanșa pe subiect. Apoi ai început a te

eschiva… că sunt țigănii, că a te plimba cu o femeie nu

înseamnă că ai o aventură, că îți cer prea des să juri, mai bine

să demonstrez că m-ai înșelat înainte să-ți cer ție socoteală…

etc. Ba ai început să mă iei în râs, spunând ,,jur”, fără a însoți

cuvântul de nimic altceva. Când te-am acuzat că ai jurat și

totuși cauți femei pe Internet, mi-ai răspuns: Și ce, ți-am

jurat pe ceva? Tot pe tine te iubesc.

Tu nu ai voie să vorbeşti despre iubire, când te-ai

bălăcit în ea. Nu ai voie să vorbeşti nici despre adevăr,

pentru că nu ştii ce este.

- Of, Doamne, n-are voie omul nici să glumească cu

tine! Eu am glumit (am făcut arabescuri, cum spuneai tu

cândva) când ți-am spus astea… chiar dacă atentatul la

glumă e sortit eșecului, îl voi apăra eroic! Dar acum serios,

fetiță, eu cred că problemele sunt la tine. Gelozia poate

deveni o boală ca toate celelalte. Ai pornit de la ceva banal,

dar ai ajuns la un mozaic cu potențial exploziv. Inevitabil,

texte cu substrat, povești reale, imagini din filme, bârfe sau

întâmplări aparent inexplicabile, ți-au creat o cultură minimă

în subconștient. Subconștientul tău a luat acest material brut

și a creat ceva monstruos.


Joc de gleznă! S-o crezi tu asta!

- Cuvintele sunt într-adevăr cele mai periculoase arme

uneori. Te pot deturna dacă nu ești atent. Uneori îmi doresc

eu să fiu deturnată, iar alteori trebuie… Poți scăpa de

agresiunea lor refugiindu-te o vreme în cele mai frumoase

vise. Asta am făcut eu cu tine. Știu că cel mai mare defect al

meu sunt cuvintele pe care le emit cu detentă. Sunt și cea

mai mare calitate a mea. M-am obișnuit cu acest paradox și

conviețuim pașnic. Nu doar tu, toți îmi spun că sunt prea

analitică și caut la orice sensuri, înțelesuri noi, care mă duc

într-o lume hiperbolizată și-mi fac rău. O fi așa? Eu mă

cunosc, dar mai am încă până să mă cunosc destul. Încă-mi

caut sensurile și identitatea… sunt scrise undeva în stele, dar

eu nu am pile la cer.

- Mesajul e serios, purtătoarea e derutantă. Primesc cu

plăcere şi mesaje de o aşa factură, sunt obişnuit cu

paradoxurile tale feminine.

- Oi fi eu greşită, de-mi permit să amendez tot ce e

pervertit. Dar sunt la vârsta, experienţa şi nivelul care să-mi

permită să amendez, în speranţa că vei înţelege şi vei lua

atitudine.

Se opri. Vorbeau despre aceleași lucruri? Își amintea

tot felul de date, avea multe contraargumente, și le amintea

acum. Era copleșită de mulțimea de amintiri ce-i populau

mintea și-i încingeau simțurile. Nu era paranoia! Chiar în

acele clipe se întâmplau evenimente în viața ei. Și-ar fi spus

încrezătoare: bine că se întâmplă! Dar nu era deloc plăcută

durerea ce însoțea totul. Avea o senzație copleșitoare de

,,luptă sau fugi”, însoțită de una mai slabă de abandon, de

rejectare în silă a tribulațiilor otheliene cu care se ciocnise

din întâmplare, ca de un necunoscut la metrou. Simțea cum

se dedublează. Intuia, știa de fapt, că își deblocase amintirile,

că memoria i se restabilise. Putea să facă orice acum, era din

158 Valentina Naşu

nou întreagă! Avea din nou acea senzație neașteptată, de dar

imaterial, de binecuvântare cerească.

Preocupat, poate încercând să dea cuvintelor greutate,

ori forma potrivită, el nu observase schimbarea.

- Uite, știi ce e, franchețea este importantă în familie.

Am sentimentul că te simți ajunsă la capătul unui drum. Îți

reamintesc că niciun drum nu se închide dacă nu-l închizi tu.

Și nimic nu-ți poate îngrădi libertatea de a te plimba oricând,

pe orice drum, mai nou sau mai vechi, mai prăfuit sau mai

asfaltat. Vorbesc de drumuri, dar vorbesc despre noi. Nici eu

nu sunt fericit, mă îndepărtezi constant din momentul

accidentului. Nu e folositor să stai încremenit într-un proiect,

și e păcat de timpul irosit când e un plan compromis. Zilele

astea am experimentat senzații deprimante – nu-mi plac!

Hrănesc o parte întunecată, care vibrează pe frecvențe joase

și pot aduce modificări dramatice în structura ta interioară.

Distresul are o textură rugoasă, nu e de mine, prefer

eustresul. Nu sunt ca asiaticii cu trei inimi, una pentru toți

semenii, una pentru familie și una pe care o țin doar pentru

ei; eu nu am nimic de ascuns și m-am săturat să mă

hărțuiești. Hotărăște-te ce vrei, apoi anunță-mă și pe mine!

Poate ar trebui să te vezi cu un psiholog înainte de a-ţi

închide ambasadele, dacă asta vrei.. Accidentul te-a

schimbat mult, Magda.

- Nu accidentul, ci tu. Și pentru mine este important

adevărul. Vorbești de franchețe, tu… asta ar fi trebuit să faci

la bătrânețe, pe malul mării, într-o seară de vară, după ce te

vei elibera de instinctul sexual al existenței. Nu acum, când

conștiința ta e adormită.

- Conștiința? Are o mie de definiții, e valabilă una

singură pentru mine: cea în care nu ai rămas nimănui dator;

pentru cât ai primit, ai dăruit cel puțin în mod egal. Când

atingi acest echilibru sufletesc nu ai ce să-ți reproșezi, nici


măcar în noaptea meandrelor încercănate, în care te simţi

fără sens.

- Mă tot plimb în jurul cozii, fără a găsi curaj să-ți spun

clar ce vreau: uite ce este, știu de mult că ai probleme cu

femeile (tu spui că nu-i aşa), iar zilele trecute te-am surprins

în timp ce vorbeai cu una dintre ele. Am ridicat cortina mai

mult decât mi-ar fi fost permis, știu. Știu și că mă înșeli, nu e

nevoie să negi, observ că ești gata s-o faci, nu e nevoie,

oricum e reflexul vechi al trădării. Nu mai pot accepta asta.

Nu am monopol, prietene, și mie nu-mi place. Trebuie

rezolvată problema. Nu există probleme fără rezolvare, ci

doar probleme cu mai multe soluții; fiecare soluție are

avantaje și dezavantaje. În mod normal nu ai fi avut o

problemă dacă luai totul pe cont propriu şi păstrai strict

secret tot ce ține de viața ta dincolo de cercul căsniciei.

- AVEM DREPTUL LA ACEASTĂ VIAȚĂ! fără a

afecta bunul mers al căsniciei, carierei, relațiilor sociale.

Trebuie să înțelegi, ai încălcat un tabu neexprimat. Dată

fiind situația actuală, soluția trebuie adaptată la realitate.

Realitatea este aceea că ești iubită și respectată, chiar dacă ai

descoperit derapaje uneori. Inconsecvențele sunt inerente

până la un punct.

- Mă bucur că înțelegi. Sper că nu vrei să insinuezi că

trebuie să accept o relație deschisă. Nu voi accepta nimic

altceva decât exclusivitatea. Derapajele în cuplu trebuie

stopate cumva. Am luat hotărârea să rezolv această problemă

de mai multă vreme, făcând aceleași meschine calcule,

contabilizând pe o foaie a minții avantaje și pe verso

dezavantajele. Doare, dar sunt pregătită să plătesc prețul.

Indiferent care ar fi acesta!

Tăcerea ce se impuse era ca glaspapirul. Tot rugoasă

ca textură.

160 Valentina Naşu

- Te-am crezut jumătatea mea; nu mai sunt sigură de

asta acum! Îţi spun sincer, eu cred că Dumnezeu ţi-a dat o

şansă să te înalţi, o iubire. Ce ai făcut cu ea, ştii! Ţi-a dat

încă o şansă, să recunoşti că ai greşit - dependentul e pe

jumătate vindecat când îşi recunoaşte dependenţa. Ai

preferat să maculezi şi şansa asta până acum. Cu trăsături

vizibil schimonosite, nu doar pe chip, ci şi pe caracter, ai

coborât încă o treaptă… noroiul uman nu-mi poate fi prieten,

refuzând şi speranţa acestei şanse. Măcar la sfârşit ai înţeles

şi ai acceptat. E o bilă albă. Hotărârea finală trebuie luată de

amândoi, după ce se vor sedimenta toate.

Poate cea mai bună soluție pentru a depăși un impas

afectiv este revenirea la vise. Visul îți poate da satisfacție

prin faptul că personajelor le rezervi destinul pe care-l

dorești, răzbunându-te astfel pe forța colosală care din

adâncul universului ne guvernează existența, fără a ne da

explicații. Cu toții avem lecții de învățat, lecții de viață deloc

comode, mai ales când sunt dublate de sentimente și emoții

de nestăpânit.

Era rândul lor, lecția de acum le era rezervată. Puteau

să învețe din asta și să meargă sincron, sau să aleagă să

continue solo.

- Voi pleca un timp de acasă - îi vei spune lui Sabin că

am plecat la spital pentru control. Promit că voi sta puțin să

deliberez, dar suficient cât să te decizi și tu, să știi sigur ce

vei face. Dacă vrei familia asta, vei renunța la orice altă

aventură atât timp cât vei fi cu mine. Nu căuta portițe de

scăpare, sunt hotărâtă. Trebuie (cu must în față, de la must-

have)!

Până și-n momentele serioase, ea nu se lua în serios.

Lua ironii (chiar și sarcasm) la bagaje, în gânduri, ca pe un


semn de carte.

Deja mă simt... color! Poate o fi doar un reflex vechi,

al trupului și sufletului meu. S-a sfârșit cu sevrajul!

Parcă-și auzea eul încurajator, avea ,,vânt din pupa”

acum că se edificase!

Nu uita, mecanismul e în creier, la îndemână, iar

butonul e acționat de tine; ai încredere în tine, e doar

chestiune de timp până abandonezi ideea de deprimare, iar

recăderile se pot produce oricui. Nu te înfiera, ci

încurajează-te; oferă-ți mici recompense pentru eforturi și fii

tolerantă cu tine.

Digresiuni! Frustrarea declanșase mecanisme mentale,

cadențele stranii ale unor reflexe pripite, intoleranțe verbale

și bătrâne gesturi automate. Reușise să rostogolească

bulgărele de care se temea cel mai mult; de acum nu va mai

reuși să-l oprească, nu mai putea da timpul înapoi. Avea și

alte opțiuni compensatorii? Nu-i părea rău că acționase, se

felicita pentru asta. Care era scopul? Să-i arate LUI că merita

mai mult respect?

Când își reveni din transă, Tudor se îmbrăca în tăcere.

Gesturile largi, dădeau impresia de solemnitate momentului.

Subiectul era întrerupt și conținutul pulverizat în prea multe

direcții, dar ei știau că erau momente pe care le vor

rememora multă vreme în singurătate, întorcându-le pe toate

părțile, pentru a-și întipări durerea în ADN-uri și a suferi iar

și iar.

Dacă i-ar fi vorbit din nou, oare ar fi spus mai mult?

Ce ar fi spus?

… Cum să te consolez pentru ,,nedreptatea” pe care ai

descoperit-o? E adevărat, bărbații au multe privilegii și e

limpede că nu vor renunța la ele. Iar eu…, sunt un grăunte

totuși. Am uneori o ,,sensibilitate feminină” și mă pot

162 Valentina Naşu

solidariza ,,cauzei”, dar mărturisesc că nu am soluții pentru

,,a face dreptate” egal, tuturor celor implicați. Noi bărbații

suntem dublu norocoși. Consider că am fost tare norocoși

doar pentru faptul că ne-am născut (dintre atâția

spermatozoizi și atâtea ovule, am fost noi cei aleși), așa că,

avem obligația (cu și fără ghilimele) să trăim o viață de

calitate. Măcar să încercăm să facem asta. Trebuie!

Alegerile noastre fac diferența... Uneori rănim prin alegerile

ce le facem pentru a câștiga libertate suplimentară. Mă repet

spunând că noi nu ,,trebuie'' să facem ceva anume, noi facem

doar ce putem, ce suntem în stare, nu ce TREBUIE. Folosind

acest ,,trebuie'' ne simțim încorsetați ca într-un pantof nou

care strânge piciorul, provocând răni.

Femeile au tendința de a se devota. Și totuși, ce bine ar

fi fost dacă n-ar fi avut-o! Câte războaie ar fi fost evitate...

de la devotament până la ,,o să-ți arăt eu ție, timpul e egal

cu lumina fulgerului până la confirmarea sonoră a tunetului.

Farmecul subtil al vieții e că reacția femeii e îndreptățită

întotdeauna, iar vina partenerului e adesea egală cu a

meteorologului pentru ploaia din ziua de Paște.

Se impune să concluzionez acum, că așa e în trend -

opțiunea mea e de a duce căsnicia la bun sfârșit, așa cum m-

am angajat și în numele idealurilor pentru care m-am

angajat. Fiind aceasta o garanție, un scop comun, pentru a

se atinge idealul ar mai rămâne ,,de negociat” noțiunea de

libertate cu firea noastră, cu emoțiile noastre.

Scria pe oglinda aburită a prezentului, având din plin

materie primă pentru divagațiile ei.

Tudor se încălța, neintuind cum argumenta efemer, dar

cu vitalitate, în favoarea lui, aliniind cuvinte pentru el. Știa

că pleacă pentru a-i oferi ei timp să acționeze. Aprecie

gestul, de obicei gesturile lui erau vivace, dar egoiste.


Și ea se mai liniștise; fibra virtuală a cuvintelor îi

oferise un pas avans, îi alimentase nevoile și dorințele, atât

reale cât și imaginare. Era destul? O măsură în toate e

necesară, chiar și la nivelul acesta.

- Spune-i lui Sabin ce ți-am spus, nimic mai mult.

- Bine, Magda. Ai grijă!

Se auzi ușa trântită și nimic altceva mai apoi. Ecoul ei

îi răsună un timp în urechi, ca un final anodin, așa că începu

să plângă, întâi încet, ca un exercițiu, apoi din ce în ce mai

sonor, fără intermezzo. Nu plângea după el, își plângea de

milă, strângând perna udă la piept. Nu simțea nimic altceva

decât durere acută, pură, care-i făcea să vibreze tâmplele

umede.

Se opri într-un târziu, sub imperiul somnului. Somnul

veni brusc, procurându-i un scurt răgaz de doar câteva

minute. Timp în care și visase ceva! Nu reținuse visul decât

la final - erau în patul lor, acasă, iar el îi copia poziția,

încercând să o îmbrățișeze protector (poate voia să o

înduplece să-l ierte, ea fiind întoarsă cu spatele spre el).

Odată cu atingerea, somnul îi lăsă senzația clară de inutilitate

și-o lacrimă umedă în colțul ochiului drept. Păcat, ar mai fi

dormit mult, până ce totul devenea trecut îndepărtat.

Când se trezi, avea planul clar trasat în minte, în ciuda

proaspetelor emoții pe care le monitoriza. Va merge în

apartamentul Valentinei, Valentina se mutase și aștepta

cumpărători pentru apartament. Va sta o vreme acolo și-și va

calcula mișcările.

Se plimbă prin camere, luându-și rămas bun, apoi se

ghemui pe pat, în locul lui, care-i păstra încă mirosul. Era un

adio recurent? Nu era, doar îi plăcea să dramatizeze în

timpul ,,regurgitărilor” analitice, în mixaje ale prezentului și

ale trecutului ce o impregnaseră. Toate acestea se vor sfârși

doar o dată cu ea. Conștientizând pericolul deprimării, nu-și

164 Valentina Naşu

permise mai mult, era și mâine timp! Azi o va suna pe

Valentina, prietena ei, apoi își va stabili pașii, lăsând o

poartă deschisă schimbării.

- Bună, iubito! What' s up?

- Valentina, bună. Nu-s chiar okay și n-am chef de

explicații; uite ce e, ai cumva posibilitatea să mă cazezi

pentru câteva zile în apartamentul tău, cel pus în vânzare?

- Sigur, femeie, ți-aș putea ține și companie…

- Atunci, hai acum! Ne vedem în parcul de lângă

apartamentul tău; în cât timp spui tu?

- Pe cale de consecință, din cauza îndatoririlor apărute

și-a responsabilităților de tot soiul, într-o oră-s gata! Te

aranjează?

- Atunci să fie o oră. Te pup, iubita!

Cu gesturi haotice ce trădau emotivitate, își puse într-o

sacoșă două conserve, câteva fructe, apă plată și o carte.

Apoi aduse o pijama și niște lenjerie, se îmbrăcă în blugi și

mâncă o banană. Își puse în buzunar o mână de fistic, n-o

mai putea mânca acum, o va păstra acolo. Calmul îi revenea,

știa că putea face față stresului. Se plimbă din nou prin

fiecare cameră, de parcă pleca pentru mult timp. Când

realiză, se opri, nu i-ar fi plăcut să-și amintească momentele

astea.

Mașina nu voia să pornească, învârti de câteva ori

cheia până reuși să pornească. Până și ei îi e greu, se gândi.

Făcea gesturi finale, de parcă se decisese, dar nu era decisă.

Nu știa ce va urma. Știa că lucrurile vor decurge într-o

ordine logică, așa cum era destinat. Nu era cazul să consulte

horoscoape, nici să-și ia adio prompt, cu emoții oportuniste.

Se întâlni cu Valentina la parc, în parcare. Ajunseseră

în același timp, de parcă era musai să se trateze cu respect

una pe alta. Întinzându-i cheia apartamentului, Valentina

propuse să se așeze pe o bancă. Ea surâse cu substrat (nu se


simțea în ,,elementul” ei!) și avansă varianta cofetăriei de

peste drum - era o situație care impunea circumstanțe

atenuante tuturor prăjiturilor incriminate pentru kilogramele

acumulate. Ajunseră curând în fața unei gigantice prăjituri

Diplomat, care le impuse liniște o vreme.

- Ce faci, iubita? Ceva s-a rupt? Ce-i cu tine? Ai plâns?

- Da, mă înșeală Tudor. I-am descoperit o iubire

pasageră. Vreau să știu ce voi face, dar trebuie să iau o

hotărâre fără presiunea nimănui, de aceea am nevoie să stau

la tine un timp. Până și percepția timpului mi-e altfel acum…

- Când te înșeală prima dată, îți spui ,,Să-i fie rușine!”,

dar dacă te-a înșelat și a doua oară, atunci să-ți fie ție rușine

că mai stai cu el. La el e prima dată? Sau nu ați vorbit?

Trebuie să stai și cu el de vorbă, să afli ce are de spus.

- Abia ce am vorbit, nici nu mi-am lins rănile.

- Deci ești sigură!

- Din păcate, da, a și recunoscut.

- Știi cum se scapă cel mai ușor de o grijă, o tristețe, o

temere, o preocupare stresantă? Simplu, înlocuind-o cu alta,

după principiul brevetat drept ,,cui pe cui se scoate”! La fel

și cu ,,epuizarea emoțională” ce apare pentru că anumitor

emoții le-ai permis prea multă libertate. Ia ,,pedepsește-le”

chemând în trupul tău emoții noi, neexplorate încă, sau

abandonate demult, cine știe pe unde. Ai să vezi ce

revigorare afectivă te va înviora. Înțelegi? Nu e folositor să

stai încremenită într-un proiect. Închide-l într-un sertar și

deschide altă filă.

- Nu știu dacă între noi s-au spus toate cuvintele și s-a

trăit tot ce a fost de trăit. Poate e doar o încercare, să avem

de unde trage învățăminte.

- În cazul acesta, se schimbă ,,macazul”! În calitatea

conjuncturală de sfătuitor, în această etapă te îndemn să mai

reflectezi; ori păstrezi tot ce ai și-ți folosești inteligența,

166 Valentina Naşu

eleganța, abilitatea feminină - poate și discreția va fi nevoie

s-o scoți la ,,înaintare”… și afectivitatea suplimentară, pentru

a păstra totul, întorcându-l pe el din drum. Ca să nu par

fixistă în idei, te asigur că, dacă iei altă decizie, din acel

moment voi fi ,,de partea ta”.

- Mă încearcă teama că ,,mizele” vieții noastre

trebuiesc reevaluate. Și atât de mult aș fi vrut să nu se

schimbe nimic în afară de ceea ce ținea doar de puterea mea

de a schimba... acum eu am nevoie de sfaturi!

- Unele femei se simt mai bine după ce discută cu un

preot.

- Îmhî, dar nu-i de mine. Religia e bună în cazul meu

doar privită de la distanță. Ca manifestare exterioară este

pentru mine în mare măsură un spectacol propagandistic.

Deși am convingerea că bisericile, mânăstirile, schiturile și

cei care își dedică viața credinței au un rol fundamental în

păstrarea echilibrului acestei lumi, prin împlinirea

ritualurilor religioase, nu-mi e de ajuns satisfacerea

ritualurilor pentru a-mi găsi propriul echilibru.

- Eu una plătesc prețul cu bucurie. O slujbă mă ajută să

mă simt în echilibru, să am mai multă răbdare cu tot ce îmi

încearcă zilnic nervii. Credința, forma credinței în care ,,mă

salvez” în unele duminici, are doi piloni fundamentali. În

primul rând Creația, tot ce ne înconjoară este o dovadă a

Creației! Scopul și sensul divinității este Creația, se

confundă una în alta. Recunoașterea divinității este

recunoașterea Creației. În al doilea rând, Iubirea. Împlinirea,

rostul Creației este Iubirea. Cel mai ușor se ajunge la iubire

prin iertare și îngăduință. Acesta e singurul sacrificiu,

singurul efort pe care trebuie să-l facem și iubirea vine de la

sine.

- Iubire, ce vorbă mare! Lasă vorbele de duh și arată

iubire prăjiturii din față, ce te tot codești s-o mănânci? Faci


păcate? Păcatul e o vorbă inventată tot de dânșii, de prelați -

și ei fiind tot bărbați! Nu admit femei în tagma asta a lor, a

preoților. Și tu crezi că sunt trimișii lui Dumnezeu pe

pământ? Eu cred că mai bune erau niște preotese, femeia are

un alt feeling…

- Latura asta a ta cred că era latentă până acum. Cum

vine ,,misogin” la femei? Misandră. Că asta îmi pare că e

poziția ta vis-a-vis de bărbați. Ai un dinte suplimentar contra

preoților, sau a religiei în general?

- Lasă, numai de asta nu-mi arde… Am războiul meu

interior pe tapet!

- Fi pozitivă dacă poți! Religia e tot de bărbați

inventată (râse ușor, ducându-și mâna la gură) - altă dovadă

a Creației - și are dimensiunea egală cu raportul pe care-l

avem cu Iubirea.

- După ce ți se limpezesc vibrațiile cu temă religioasă,

mai bine ne scuturam de pioșenie și pornim la vorbă pe teme

vitale!

- De unde atâta seriozitate? Aș putea spune

(parafrazându-l pe Clinton) că am o ,,relație nepotrivită” cu

tot ce e serios, dar atracția e prea puternică, devine provocare

irezistibilă, să văd, să ating ceea ce este ascuns sub luciul

sobrietății și să-i aflu taina.

- Orice plăcere e vinovată, ai uitat? Poate o să-ți fac un

cadou, dacă ești cuminte, și cât stau la tine scriu o culegere

despre seriozitate!

- Dar să fie neconvențională și cu circuit restrâns (și

neortodoxă aș mai completa, ca să fie de show)!

- Show, atâta vrea lumea azi, nu mai știm decât show!

Peste tot dai de senzațional! Până și babele salivează la

show! Să fie pâine și circ! Again and again! Amin. Pe asta

se axează și slujbele ortodoxe la care te duci tu (sunt

ortodoxă, mă știi, dar nu genul ce merge la biserică, decât la

168 Valentina Naşu

evenimente inerente, ca nunți, botezuri sau înmormântări).

Hainele, icoanele, totul e pentru spectacolul grandios dedicat

lui Dumnezeu. Ce de fieste, în fiecare duminică câte-o

serbare!

- Am bunul obicei să-mi cultiv prieteniile, să le fac

durabile, așa că n-o să iau în seamă exagerările tale. Ba mă și

duc duminică la biserică! Te invit să mergi și tu. Poate vii de

data asta!

Mijlocește Dumnezeu pentru mine? Parcă era și el tot

bărbat.

- Mai ai de așteptat!

- Mulțumesc pentru modul eteric în care îți exprimi

dezaprobarea către mine – ți-aș lua cheia înapoi! Te invidiez

adesea pentru felul în care voalezi cuvintele, îmbrăcându-le

nonșalant, în alte și alte haine… mi-aș dori să am tactul tău,

cu și fără ghilimele! Nu e cazul azi!

- Știi că sunt de rasă urbană!

Își mișcă provocator genele în timp ce lingea lingurița,

făcând-o pe Valentina să pufnească a râs.

Magdei nu-i venea a crede cât de ușor se puteau

contopi emoțiile ei – acum o oră ar fi băut alcool metilic și ar

fi adormit pe veci în aburii beției letale, ca o entitate acefală.

Metanolul era o idee bună, și-ar fi pus capăt vieții dacă l-ar fi

avut la îndemână uneori (pe motive amoroase?!). Și uite,

acum era aproape veselă și vedea viața cuplând spre roz (cu

încetinitorul ori cu… lehamitea de marți)! Mai degrabă i-ar

dona sticla cu metanol lui Tudor (Matei ar fi comandat una și

pentru el). Regalitatea avea un dicton : ,,Ich dien'' - Voi servi

(țara)! Ea le-ar fi servit și altora… puțin alcool metilic. Dacă

ar fi avut creierul transparent și cei din jur i-ar vedea

gândurile, ar închide-o pentru vreo douăzeci de ani.

Atunci mai bine să moară toți, să scape lumea de ea!


Zâmbi și o privi pe Valentina. Grăsuța ei prietenă

contabiliza cu simț de răspundere persoanele din cofetărie –

cam prea mult simț de răspundere, era clar că voia s-o lase în

lumea ei abulică. Simți c-o iubea din tot sufletul pentru

eleganța prieteniei ei. Și pentru diplomația de azi.

- Îți mulțumesc pentru prietenia ta. Mulțumesc pentru

gânduri, cuvinte, emoții!

- Cuvinte cu greutate… tu, fată, fii serioasă! Așa-s eu,

am tendința de a mă cenzura când te văd suferind. Aș vrea să

te menajez, să-ți pansez sensibilitățile, să te poți reface ușor.

Atitudinea noastră face diferența. Nu e atât de grav să fii

înșelat, noi le vedem ca fiind lucruri grave. Mai sunt și

bărbați serioși, mai sunt și femei care calcă alături. Să

acceptăm că nici femeile nu sunt de acel alb imaculat (deși

fiecare se îmbracă în el la începuturi).

- Cuvintele spuse la momentul oportun pot pansa răni.

Nu mi-aș putea imagina existența fără răsfățul cuvintelor.

Dacă am fi constrânși la o comunicare

precisă, ,,matematică”, fără a lăsa cuvintelor înțelesuri

multiple, farmec poetic, senzualitate, am deveni o societate

robotizată.

- Rebutizată! Fii fără grijă, asta nu se va întâmpla - lasă

libertate cuvintelor să-ți răcorească gândurile, să-ți amplifice

emoțiile pozitive, să-ți deschidă orizonturi, ori să-ți chinuie

intelectul; numai așa te poți descoperi, te poți reinventa...

- Tu ai grijă de toți. De tine, Valentina, cine are grijă?

Tu, tu ce mai faci? În mod normal… La mine normalul e

atipic - multă tristețe în mine, neputințe, dureri, din cauza

cuvintelor pline de resentimente pe care le-am auzit de

curând… La tine cum e normalul?

Se simțea exagerare, patetism, dar ea nu le observa,

durerea o anestezia.

170 Valentina Naşu

- Exagerezi, dar o să-ți răspund. Mă simt curată

sufletește și simt cum crește în mine… spiritul de ,,cal de

rasă”, dar prezic că niciun lucru nu e pe gratis; niciun

steguleţ în palmares nu va fi cu adevărat victorie până nu e

plătit din plin cu suferinţă. Natura nu trebuie sfidată, e

necesar să căutăm frumusețea vieții dansând cu grație între

regulile sociale și chemarea naturii. Asta trebuia să facă și

Tudor. Dacă nu-i mai corespunzi, el trebuia să ți-o comunice.

- Hai să nu contabilizăm acum! Faptul că suferi (și tu!)

de prietenie perenă, ți-a finisat trăirile și ai devenit empatică.

- Sunt pățită! Vezi, atenție la somn, stresul îl afectează

iremediabil. Dacă vezi că nu adormi, să nu te torturezi

așteptând somnul în pat! E cea mai rea variantă, pentru că e

dovedit faptul că, noaptea, gândurile apăsătoare au cale

liberă și teren vulnerabil pe care să-și facă de cap. În astfel

de situații, alegi: ori faci ceva plăcut, care te atrage și te

bucură (citit sau scris, o completă Magda în minte), ori o

muncă ,,restantă”, plictisitoare, nepasională, încât somnul să

vină de la sine, ca o opțiune a providenței.

- Am înțeles, să trăiți! Iau pauză de lungă durată la

gânduri negre, dau voie doar la variante de viitor, preferabil

optimiste, ca de concediu. Ce putem face să forțăm infinitul

să ne privească o clipă?

Râse. Sonoritățile firești o anunțau că era pe ,,modul”

normal, în ciuda celor întâmplate.

- Știi ce? Se poate să iau foarte repede o hotărâre. Nu

iau hotărâri capitale sub imperiul emoțiilor, nici când sunt

presată, dar acum simt că sunt bine.

Se despărțiră în notă optimistă, fiecare mascând cât

putea din eul dezamăgit, cel care vedea lumea într-o nucă

găunoasă. Se simțeau bolnavi, lumea era bolnavă în

integralitate, fiecare avea o fațetă ce trebuia ascunsă de

ceilalți.


Faptul că avea dreptate în privința oamenilor era un

motiv în plus pentru ea să caute o soluție în singurătate.

Vroia să creadă că istoria (care ,,nu este o zeiță fără pată” -

Marin Preda) a fost bolnavă în ultimele decenii, dar se va

însănătoși, și odată cu ea, și oamenii; dacă era necesar un

nou război, l-ar fi dus ea… pe tot! Povara lumii ar fi stat pe

umerii ei, s-ar fi simțit utilă dacă ar fi dat ceva, l-ar fi simțit

mai bine pe Isus și s-ar fi apropiat o vreme de Dumnezeire.

Era născută oare în zodia sacrificiului și era condamnată de

ADN să-i ducă mai departe numele?

172 Valentina Naşu


Capitolul VIII

În spatele lentilelor

Mâini cu ochii în palme, multe palme ce răsăreau parcă

dintr-un trunchi, mai toate o agresau. Unele întrebau, altele

condamnau, unele mângâiau. Erau gândurile ei, în vis.

Iubirea stătea resemnată într-un colț, încercând să

ocupe cât mai puțin loc, ca ea să nu o observe și să nu mai

ofere prilej rememorărilor inutile. Știa că nu era momentul

propice acum, dar mai știa și că, în ea, ca în fiecare om, erau

două fațete, ca două persoane diferite, una creier, una inimă.

Se priveau acum și se măsurau, dar războiul rece era pe

sfârșite, se vor înfrunta în curând! Doar una va câștiga, nu

contează care, cealaltă va spune noapte bună atunci, atunci

când va decide că iubirea ei e doar o jucărie stricată! Poate o

va mai petici…

Privea în interiorul ei, în carapacea pragmatică golită

de sentimente, asemănând-o cu o cochilie uscată găsită pe

plajă. Nu avea timp, nici dispoziție pentru poveștile

moluștelor, când vara era în toi și marea o chema. Își găsea

însă timp când vremea (și ea totodată), devenea tristă.

Toamna. Dar ea visa doar veri!

În timpul somnului, se supraveghea din plan secund,

știind că erau primele încercări calpe de a-și găsi liniștea. Se

trezise în întuneric și simțea frigul. Cuvertura îi căzuse pe jos

pentru că nu deschisese complet canapeaua când se culcase.

Canapeaua cea mică îi dădea impresia că o proteja de un

174 Valentina Naşu

dușman potențial, așa că nu mai coborâse partea de sus, ci se

rezemase de ea ca de brațele unui partener protector. Se

chinuise să adoarmă, ghemuindu-se în spațiul redus, ce spera

să-i fie odihnă.

Era patru și ceva, una din orele ei obișnuite de trezire,

când gândurile prindeau teren. Teren minat!!

În acest areal percepea mai bine ,,sfaturile” pe care și

le administra și îi era mai clară ,,viziunea” asupra situațiilor

derutante. Nu erau un îndemn de a alege într-un fel sau altul.

Singura utilitate era aceea de hartă; îi ofereau confortul de a

ști că într-un punct se poate ajunge pe mai multe căi. Nicio

hartă ce se respecta nu încăpea pe o singură pagină, fiecare

fiind doar o completare a alteia, o frântură din vastitatea

geografică. La fel și produsele mentale, erau franjuri ale altor

tribulații, emise în combinări de N luate câte K. Uneori se

înșirau echilibrat, creînd frumoase forme de caleidoscop.

Caleidoscop se numea oare acea jucărie? Era ca un binoclu –

priveai prin el și te minunai de cioburile din sticlă care

alcătuiau modele geometrice complex elaborate și frumos

colorate.

O fascinau gândurile, echivocul manifestat dintot-

deauna în ele. Și acum, ca și altădată, depista plăcerea de a-și

ține de urât printr-un alambicat proces de seducție

intelectuală, găsind plăcere în a-și deșira gândurile, căutând

un capăt al ghemului și deșirând exact atât cât să nu se-

ncurce ițele. Avea temele ei preferate de reflecție.

Cum să facem să trăim o viață de calitate…? Toți

oamenii, fie că sunt regi sau oameni simpli, afirmă că au

avut o copilărie fericită. Nu e interesant? Indiferent de

îngrădiri sau lipsuri, copilul e capabil să-și creeze un

univers din care poate ignora condiționările exterioare. De

ce ne pierdem această capacitate mai târziu? Cred că


măsura în care reușim ,,să mai fim copii” face diferența

calității, din multe puncte de vedere.

Observa copiii de multă vreme. Avea de învățat de la

ei, din modul lor de a acționa în situații grele. La ei tristețea

nu ținea mult, nu rămâneau cu sechele după o criză. La ea,

orice problemă trena, îi rămânea multă vreme atârnându-i în

gânduri, plus că la trecerea crizei îi rămâneau sechele ce se

manifestau prin tot mai multă neîncredere în ceilalți. Era

greu de trăit într-o lume unde trebuia mereu să-ți ferești

spatele de un adversar și unde paharul se umplea mult prea

repede.

În privința ,,paharului”, ajunsese de mult la concluzia

că cel mai bine e să și-l umple singură, când voia și cât voia,

și să-l golească ori de câte ori simțea nevoia s-o facă; adică

să aibă o atitudine activă, implicată, în loc să accepte că

paharul ei e plin sau gol după bunul plac al celor ce-i

populau viața, uneori fără să-i ceară părerea. Problema era în

a implementa metoda, pentru că nu avea încă un buton on/off

pe care putea să apese atunci când o agresiune externă se

declanșa, dezechilibrându-i ființa.

Tare-i mai invidia pe bărbați! Câte avantaje... Ei

păreau din alt fel de ,,aluat”, erau dintr-o parte a universului

din care se observa mai bine partea plină a ,,paharului” –

femeilor le rezervaseră latura de ,,stadion” din care se vedea

mai mult poarta goală (ea se antrena să vadă și părțile bune și

uneori îi reușea).

O amețiseră reflecțiile de tot felul. Patul suferinței, ca

un adevărat pat al lui Procust, era greu de dus… adormi din

nou, copleșită de gânduri dintre cele mai triste. Ele îi

atingeau acum și somnul, ce mai rămăsese din el… cuminte,

ori fără minte (și cu minte, și NEcuMINTE) uneori.

176 Valentina Naşu

I-aș fi tăiat oare capul dacă eu aș fi fost Procust, iar el

ar fi fost mai lung decât patul? Hei, mai spune-o o dată, că

nu-i rea ideea!

………

Știi, băiat, greșești o dată, apoi de două ori – ai

mustrări de conștiință și vrei să te ții în adânc, cu capul sub

apă. Apoi îți trece, așa că o mai faci o dată, spunând că ai

deja circumstanțe atenuante, că ea… Poate că ea ,,nu e

femeie” și nu te împlinește, dar ce te mai poate împlini când

ai ajuns la supraexpunere și nu mai simți (din cauza prea

multor stimuli)?! pentru că orice lucru are prețul lui… În

cazul acesta, plătește-l! Mai crucifică-te și pe tine, nu numai

elementul ce-l consideri ostil.

Îl vei plăti cu conștiința (care nu mai e nici ea

,,fecioară fără pată”, chiar dacă rămâne cel mai aprig

judecător al eului tău), te vei scălda în noroi, iar trăirile tale

vor semnala asta, căci orice adevăr iese cumva deasupra, ca

uleiul la suprafața apei. Poate că-ți va părea rău, poate vei

compensa prin gesturi de tot felul, sperând să o mulțumești;

sau poate vei încerca să te distanțezi prin tăcere, prin furie,

sau prin ură.

………

Fiindcă vei rămâne mereu pe locul tău, nu vei putea fi

niciodată vis-a-vis (nu te poți ,,produce” în rol de femeie),

iar asta te va face să pierzi startul – nu vei înțelege

niciodată, decât în plan teoretic, suferința care mă macină.

Aș fi preferat să nu știu, să o mai amân o vreme, dar

nu mă pot minți că nu s-a întâmplat. Nu mă pot minți nici

pentru trecut. Prădătorul sexual, infractorul, omul de care

mă temeam… l-am găsit alături. Ticălosului, dacă i-am dat

ocazia, a sfârșit prin a fi ticălos și cu mine, pentru că lecția

asta a învățat-o cel mai bine și a integrat-o în structura lui.


Oricât aș nega evidența, oricât aș fugi, vine o vreme a

evoluției. Eu votez pentru relansarea acestui proiect! Asta

caut acum, dacă tot nu pot trece peste trăiri; scotocind în

culisele sufletului, le rememorez trăindu-le repetat, ca într-

un carusel setat pe ,,on” până ce-și consumă combustibilul.

Mă tem că sunt incapabilă să-mi stopez suferința, o retrăiesc

mereu, de parcă mi-ar fi teamă să nu o pierd, să nu o uit.

Pentru că vreau să învăț din lecția asta, ca apoi să mă

detașez de ea, după ce i-am epuizat sensurile.

Oare zilele tale par la fel de lungi ca ale mele acum?

Freamătul vântului te încătușează și pe tine în meditație?

Mi-e frică de alegerile mele, mi-e frică de lașitățile ce

m-ar putea îndemna să nu schimb lucrurile, să le las așa -

prea multe schimbări dureroase mi-au marcat sufletul cu

amănunte derapante, care mă duc într-o lume din care nu-mi

doresc să fac parte. Cu toții căutăm să ne fie călduț, căutăm

stabilitate în orice, căutăm fervent loialitate în oamenii de

alături, căutăm binele și frumosul… la bază toți suntem

buni!

Când cel ce te făcea fericit nu-și mai îndeplinește

scopul, reperele se modifică. Reperele mele și-au modificat

parametrii! Credeam că modificarea s-a produs de curând,

odată cu telefonul, dar era doar un stadiu ce mi-a readus în

atenție întâmplări în care tu erai protagonistul trădării.

Indicii de tot felul m-au pregătit pentru asta. Trebuie să

aleg… sau să înțeleg (și să mă iert pentru asta) dacă nu voi

putea face mai mult. Dacă este mai important pentru mine

să-mi fii tovarăș de drum, dacă este mai important să știu că

vine seara când îmi voi așeza capul pe umărul tău, va trebui

să găsesc o cale să pot trăi cu trecutul în prezent, să nu mă

pierd în emoții intense, dar trecute.

Vreau să stau o vreme, să înțeleg dacă pentru mine e

mai important adevărul sau loialitatea, dacă primează

178 Valentina Naşu

sentimentele sau resentimentele mele. Proporții aproape

egale fac ambele opțiuni nepotrivite, aș vrea să existe o cale

de mijloc! Să se facă mâine, fără meditații, fără exces de

gânduri. Orice aș alege, eu voi fi în dezavantaj! Iar dacă voi

alege să nu schimb nimic, îmi voi înfiera lașitatea de câte ori

voi putea, iar pe tine te voi considera veșnicul vinovat. Voi

putea trăi astfel? E uman să te supun unui chin perpetuu?

Mai ales când eu știu ce presupune?

Un psiholog ar spune să-mi fac ordine în viață ca în

dulapuri, aruncând tot balastul peste bord, cu curajul

disperării. Și totuși… Eu nu te-am respins niciodată cu

adevărat, integral, eu nu am respins omul, te-am respins

doar ca partener; pentru că, dacă nu vrei să te sinucizi, nu

vrei un partener a cărui principală aptitudine e trișatul. Deși

unii și-au făcut din asta un hobby autentic, sunt totuși

conștienți de caracteristicile lui și de faptul că se poate

sfârși prost. Nu vreau să am întotdeauna dreptate, acum aș

prefera să nu am.

Nu mai știa dacă doarme sau e trează, o obosise

suferința și-o obosiseră mai ales gândurile neproductive.

Când mintea era odihnită, era mai simplu – încă o alegere pe

lângă celelalte! Nu era încă coaptă alegerea, dar putea fi mai

plăcut chinul de a o matura. Procesarea era făcută pe îndelete

și își putea oferi scurte răgazuri, în care putea să decupleze

mecanismul ce o ajuta să evolueze spre un abrupt plenar de

maturitate.

- Bună dimineața, fetiță! Poate ai fi vrut să nu te sun,

dar ia-mă așa cum sunt, sunt un idiot, n-am dormit decât

două-trei ore noaptea asta (aha, gândurile pesimiste făceau

ravagii!). Fără tine sunt nimic… te rog, vino acasă! Mă rog

lui Dumnezeu să poți ierta și ceea ce n-am făcut și să te


întorci chiar acum, dacă se poate… Fii te rog înțelegătoare!

M-am jucat pe site-uri, dar doar pe tine te iubesc! Draga mea

dragă…

Îi închise telefonul, stridența cuvintelor maculate

rămânând în aer. Îi polua universul! Ce anume o determinase

să acționeze astfel? Da, asta era… doar pe tine te iubesc! Nu

suporta expresia asta! O ura! Nu se simțea în stare să judece

echidistant, mai ales după o noapte ca aceea. Era necesar să

se poată transpune în locul lui și de pe locul lui să judece

totul.

Voi încerca să măsluiesc voturi, să te las să câștigi

relansarea (la apă) a proiectului. Fericirea e ascunsă în tine

(ce ironie!!) și tu o cauți aiurea, cărându-i greutatea pe

toate drumurile.

Ar fi dorit să-i facă pe plac, deci! Perioada ,,de vis” va

veni o dată cu sosirea acasă, după câteva zile departe de

aerul familiar.

În mod normal, nu mai ,,fuge” de tine, nu mai e cazul

(dacă şi-a rezolvat avatarurile); dimpotrivă, te va sufoca

poate, va vrea să fie totul un spațiu aseptic pentru familie.

Curajos! Dacă era mai timid, tu trebuia să-i declanșezi

instinctul de familie, conservator, latent. E folositor pe

termen lung…

Negocia cu sine! De multe ori mergea, astăzi însă nu.

Nu se simțea suficient de motivată și nu voia să trișeze,

așteptând să prindă cadența socială impusă prin norme.

Fiecare are mobiluri diverse, uneori motivații subtile.

Poate că era doar o chestie psihologică, poate că el nu se

umilise destul să-i spele ,,onoarea obrazului” feminin. Va

analiza asta mai târziu, acum era necesar să uite de gânduri

ce crestează riduri și albesc părul. O oboseau, se putea

,,dezbrăca” de ele un timp. Doar că, avea personalitate

multiplă! Se putea dedubla. Din când în când, mai apărea

180 Valentina Naşu

câte un alter-ego oportunist, amator de sfaturi, care o

provoca la noi analize.

- Comparându-mă cu tine, constat că ești mai

curajoasă. Eu prefer comoditatea unei căsnicii stabile,

confortul traiului tihnit, echilibrul între sacrificiile pentru

acest confort și libertățile mele ,,cosmice”. Suport

schimbarea unor detalii, nu a esenței. Este clar, ești mai

curajoasă! Nu numai atât, aprofundând comparația, sunt

tentată la prima vedere să spun că ești mai norocoasă.

Trăiești de ani buni pe ,,planeta iubirii”! În cazul meu,

iubirea e un tezaur, l-am depozitat într-un loc sigur și merg

senină pe străzi, nici nu-i simt greutatea, nici nu-mi poate fi

furat, nici ,,săracă” în emoții nu sunt. Tu în schimb, te joci

în fiecare zi cu mâinile-n aluat de iubire; o cari peste tot cu

tine, o porți la gât când trebuie văzută, o ascunzi când

trebuie ferită, e un efort necesar. Iubirea, în forma ei

pasională - dragostea, m-a ocolit de ani buni. Cine dintre

noi e mai norocoasă...

- Mă accept așa cum sunt, dar aleg să experimentez

CALITATEA măcar (atunci când nu pot s-o asimilez dând

rateuri diverse)…

- În privința deciziilor pe care le invoci să se nască, de

un lucru să fii sigură: peste câţiva ani, în aceeași măsură te

vei bucura sau vei avea nostalgii, indiferent dacă se vor

naște sau nu. Dacă instinctul ți-ar arăta foarte clar unde se

îmbină cel mai armonios nevoia de siguranță cu cea de

contopire în ideal, ecuația ar fi rezolvată. Explorează-ți deci

(cu răbdare), polaritatea instinctului.

- Ce pierdere pentru politică absența ta, echilibrul ce-l

ai între concret și diplomație ar sluji interese de masă… N-

ai vrea să te repliezi pe alte coordonate, să mă lași să-mi

văd de dileme curente, să hotărăsc eu unde să-mi irosesc

energiile?


Alter-ego se duse la colț, pe ecartamentul sinapselor,

încovoindu-și materia în încercarea de a-i asculta dorința. Nu

îndrăznea nici să o privească, de mult se făcuse ziuă, iar

lumina ei era relevantă.

Azi va încerca să își revină fizic, eventual să

redescopere existența naturii din jur. Natura pitorească o

fascina și putea avea un efect liniștitor după stresanta noapte

dinainte. Putea încerca! Îi trebuia companie, oare cine ar fi

dispus să se plimbe în dimineața asta frumoasă? Era week-

end, oamenii aveau gânduri familiste şi planuri de familie…

iar ai ei știau, sau bănuiau!

Matei! Ar fi putut folosi ocazia pentru ca să vadă cum

e de partea cealaltă a ,,baricadei”, să știe cum e să ,,vânezi”,

ca un oarecare ,,mascul feroce” ce vede erotism în fiecare

clipă din univers. Să sune?!

- Bună dimineața, Matei! Ți-ai băut cafeaua?

- Îmm, da, îmhî. Bună! Ce face Sabin? Nu a răcit?

- Nu, Matei, va veni la tine la sfârșitul săptămânii ce

vine. Tu ce faci? Ai văzut ce dimineață limpede? Așa m-aș

plimba…, nu vrei să vii cu mine? For old times sake.

- Dacă asta doreşti, fie! de hatârul vremurilor trecute.

Să nu-mi spui că nu-l iei și pe Tudor! Veniți la pachet.

Îl simțea zâmbind și știa cum e, zâmbetul lui îi putea

încinge sinapsele până departe… putea fi incitant,

surescitant, excitant în final. Nu-și permise exercițiul, era

riscant, sau putea deveni! Mai ales acum, când nu avea

supapă să-și defuleze accentele dezorientate de busolă şi nici

discernământ să-și panseze rănile. Nu era corect nici faţă de

el, nici faţă de simţurile ei deraiate, poate nici faţă de Tudor.

- Nu este acasă, sunt doar eu, iar Sabin e la Buni. Să nu

te răzgândești! La gară, în jumătate de oră, e bine? Știi unde

este…

182 Valentina Naşu

Da, știa… era gara părerilor de rău, gara amănuntelor

omise, gara sentimentelor nedefinite și-a trăirilor nefinisate.

Gară pentru doi, gara(j) în care-ți uitai jumătatea plânsă și

jumătate de drum îți rețineai și tu apoi umorile… umoarea

apoasă, umoarea sticloasă, umoarea lirică, toate u(mori!)

lacrimogene, paradoxal masculine în viziunea oglinzii

impersonale.

- Bine, voi veni. Sper că nu ai vești dure, dacă ai așa

ceva, spune-mi acum, nu-i necesar să mă iei la plimbare.

Ce termen urât, ce urât sună! Plim-ba-re!! Parcă ar fi

ceva clisos, un zgomot care-ți face scârbă când provine de la

vecinul de masă… Îți amintește de perechea de cizme de

cauciuc din picioarele tale, după inundație; în pământul

clisos, ce-ți solicita toate funcțiile, transpirai și continuai să

înaintezi, fiecare pas fiind o amenințare, ori de a-ți pierde

cizmele, ori de a-ți pierde mințile. Dar trebuie să-i răspunzi

lui Matei! iar te-ai disipat în gânduri sterile, neproductive,

gri, terne… haide, fii pe fază! Please!!

- Nu, Matei, doar încă o plimbare, ca între prieteni

vechi care s-au iubit, iar iubirea s-a poziționat pe o altă

treaptă, devenind o prietenie perenă. Ca-n placa aia, cere

ajutor unui prieten; la nevoie, folosește mâna dreaptă sau o

atelă!

Era prea obosită. Se simțea nihilistă, corosivă, - zâmbi,

și mai rău…virusivă, cinică! Mea culpa cu o sută de flotări

japoneze – nu, alea erau plecăciuni!

- Pe treapta căreia ai vrut tu să-i corespunzi… ai spus

un adevăr!

- Resentimentele nu-și au locul între noi; când avem

ceva de spus, spunem și gata – ok?

- Trece jumătatea de oră, hai, gata cu vorba!


Au ales păduricea. Fusese cândva parc, acum era o

pădurice golaşă, în care păşteau uneori cai sau vaci. Iarba

abunda, iar în vale, lângă calea ferată, era un iaz unde se

puteau adăpa. Te puteai imagina în urmă cu o sută de ani,

cred că era la fel și atunci - miros de bălegar crud mixat cu iz

de dimineață ploioasă (și de potaie, care, după o ploaie, își

etalează cu mândrie javridă izul pestilențial al blănii ude).

- Îmi place să stau aici, aş sta ore în şir să privesc şi să

ascult curgerea apei, păsările, vântul...

Nu-i răspunse. Ea gândea puțin diferit – doar puțin! În

loc de feed-back, se auzi un scurt scrâşnit de tălpi cauciucate,

care suna straniu pe iarba udă. Era mult prea zgomotos,

sunetul îi amintea de scrâşnetul unei crete pe tablă. Clar,

capta atenția!

Se lăsă pe iarbă, fără să ia în seamă că era umedă.

- Ridică-te, vrei să creadă lumea că ai făcut pe tine?

Îi întinse mâna, mâna lui cu degete cumsecade, pe care

le admira cândva, în altă viață, pe când își respecta

parametrii și nu depășea pătrățelul repartizat. Cum îi spusese

el? dă-ți ipotenuza mai încolo… Zâmbi din nou amintirii, cu

veche recunoștință.

- Mai ţii minte când îţi spuneam că ai mâini de om

cumsecade?

- Spuneai tu multe, ce să mai dezgropăm trecutul… ai

nostalgii?

Ar fi vrut să-i poată spune că l-a păcălit, că ar vrea să-i

vadă tot oraşul, pentru ca cineva să-i spună şi lui Tudor, să

simtă şi el ghimpii ascuţiţi ai trădării. Ar fi vrut să-i

mărturisească confuzia de stări pe care o trăia; ar fi vrut să-i

spună cât de mult şi-ar fi dorit uneori să dea timpul înapoi ca

pe ceas; Ar fi îndepărtat prezentul ambiguu ca pe crusta de

sare de pe puiul la cuptor. Şi totuşi, nu era drept faţă de el.

184 Valentina Naşu

- Ce-o fi cu oamenii ăştia? Stau în oraş, dar cresc încă

vaci, ba şi cai. S-a dereglat convieţuirea, în defavoarea

noastră. Nu mai ai unde să te plimbi!

Vorbele lui o salvară de gândurile pesimiste, mai ales

acum, când arhitectura ei mentală era ca faldurile unei rochii

(Marylin Monroe!?), umflată ispititor de vânt. Se adapta din

mers, înţelegând că era inutil să-şi irosească astfel energia

vitală.

- Poate noi am devenit sensibili în mediul natural.

-… deci, vulnerabili. Cândva convieţuiam de-a valma,

oameni şi animale.

- Natura poate fi geloasă, se răzbună dacă n-o

admirăm. Măcar animalele s-o aprecieze!

- Unii nu au alternative. Când foamea le-o cere, se

apucă şi orăşenii de crescut animale. Se numește

sustenabilitate, nu e ceva nou, e o reîntoarcere la trecut.

- Pe politicieni îi interesează aspectul?

- Nu-i interesează decât să fie sub reflector. E

impardonabil… ei ar trebui să-și respecte menirea de a ridica

nivelul maselor.

La ce fel de nivel s-o referi?Unul din sortimentul

formal, pur teoretic, un miraj numai bun de anesteziat

poporul.

Probabil că fața lui trăda perplexitate, căci ea continuă:

- Sună naiv, știu. În naivitatea mea, cred că în situaţii

identice oamenii se comportă la fel, indiferent dacă sunt

occidentali, balcanici, creştini sau musulmani; extrapolând,

vreau să cred că populaţiile au reacţii la unison,

comportându-se la fel la condiţii sociale identice. Dacă Putin

şi sistemul lui politic se mută în Germania, iar Merkel şi

sistemul ei politic s-ar muta în Rusia, aş opina că în câteva

decenii de la rocadă nemţii se ,,sovietizează”, iar ruşii se


,,germanizează”; populaţia germană se degradează iar

populaţia rusă se civilizează.

- Să dea Dumnezeu să apucăm şi asta!

- Chiar dacă populaţiile opun rezistenţă la schimbare şi

se complac în starea în care sunt, pot evolua în bine sau în

rău, dacă sunt beneficiare sau victime ale unor reforme

reuşite sau nereuşite. Noi, în 2009 am fost la un milimetru de

paradis, în proximitatea lui ,,mai bine”; dacă ar fi devenit

Johannis prim ministru, astăzi România era pe alt drum.

Sigur, schimbările nu se fac peste noapte căci ar șoca,

durează decenii, iar momente favorabile ca în 2009 nu apar

prea des, dar într-o zi ruleta destinului ne va da şi nouă

culoarea câştigătoare.

- Sau poate eşti tu dispus să acorzi credibilitate

circumstanţelor. Johannis e tot un politician până la urmă,

dincolo de rădăcinile ,,sănătoase” ale originii germane.

- Tu ai văzut mereu partea goală.

Când pronunță ultimul cuvânt, aproape că sună

indecent, în contextul serios al discuției ce se derula.

- Dar eu ţi-am spus mereu că dincolo de aparenţe, în

fiecare lucru rău, există şi-o parte bună. Mai greu e s-o

identificăm. Nu putem fi toți pragmatici ca tine, fiecare e

dotat cu altă doză de realism.

- Dai sfaturi tuturor, sunt sfaturi bune, mai trebuie să

vrei să le aplici şi tu. Un mentor ne trebuie la fiecare.

- Eu îi am pe-ai mei! Cum o iau pe arătură, mă şi trag

de mânecă.

- Şi tu faci asta foarte bine, eşti dintr-o familie cu ei!

- ,,Gogule, probleme mă?”

- Aş fi zis mai degrabă că tu pari a avea probleme în

paradis, dar ai întors-o!

186 Valentina Naşu

- Mă tragi de ,,atenție”! Sunt doar deprimată, e

anotimpul deprimării – pe la tine nu trece? Sau te duci la

psiholog când eşti deprimat?

- Uneori ne-am arma lansatoarele cu toate

resentimentele adunate de timp și nu am cunoaște starea de

repaus…

- Prostii! vezi partea bună a lucrurilor, ne-am iubit

suficient cât să ne permitem să ne colimăm resentimentele, şi

sentimentele, înspre un climax așteptat și prevăzut în planul

cincinal al unicului Dumnezeu.

-… Dumnezeul ban! Îmhî!

Îl irita logoreea găunoasă sau cu tematică neclară.

- Despre ce vorbeam? Ai tu darul acesta de-a duce în

derizoriu o discuție ce amenința să devină importantă…

- Da, foarte importantă, așa de importantă încât nu-i

știm nici tema.

Grăbi pasul, devansându-l, ușor iritată. Dimineața îi

confirma temerile nopții… părea la fel de inutilă! Tăcură

preț de câteva clipe, răstimp impacientat în care ea îl invidie

pentru felul în care dădea formă cuvintelor, simplu, cu

economie, și totuși elegant! Era un rasat, se simțea omul de

calitate din el. Îi era dor de trecut? Era crustă de sare pe

prăjitură?

- Mai ții minte…

- Continuă, de ce te-ai oprit? Te cenzurezi pentru

mine? Chiar nu e cazul…

- Nu, băiat, rememoram o frântură de trecut.

O firimitură din r(egal)itatea lui… dăruindu-și

re(e)galitate între emoție și gând… alături de ea, el.

El respectă solemnitatea clipei, sau doar acceptă

capriciul feminin. Discrepanțele sau paradoxurile făpturii ei

îi erau cunoscute, o particularizau, separând-o de gloată.

Viața ei era un puzzle confuz, din sentimente. Trebuia să


accepte evidența: era un exemplar feminin deloc fad! Avea

atâtea nișe, că puteai o viață să te pierzi în labirinturile ei

până ce-ți devenea familiară.

Când ea hotărî că e pregătită, nu mai devreme, abia

atunci își devoală ghemul de sârmă ghimpată, luând

precipitat cuvântul:

- Nu am memoria lucrurilor fericite, adesea le uit! O

am însă pe cea a întâmplărilor nefericite, trăiesc cu stigmatul

amintirilor de victimă! Am vocația nefericirii… Cu toate

astea, îmi amintesc ca pe un laitmotiv, dimineața în care am

avut cel mai grozav moment paradoxal, al acelei zile și al

celor de până azi; să explic: de fiecare dată când se face zi și

mă trezesc, cum știi și tu (dacă n-ai uitat între timp!), nu

deschid ochii, ci pipăi cu răsuflarea accelerată de expectație,

după ochelari. După ce-i dibuiesc și-i așez ,,călare”, deschid

ochii așezat, bătrânește, bucurându-mă fără grabă de faptul

că văd încă și că n-am rămas definitiv ,,pe întuneric”, cum

mă amenință (oftalm)oloaga mea de ani buni! Ei bine, dacă-

ți mai amintești, în acea zi…

Fatidică!? se pregăti el s-o întrerupă, ironic; o iertă,

părea să spună chestii vitale, cu bumerang! Cine să le mai

înțeleagă pe femei, era prea mult și să fie atent până la capăt!

Trăiau în anotimpuri plurivalente!

Căscă pe cale de consecință, poate a concluzie pripită,

căci nu era în stare a anticipa, nici a mima suspansul.

- Ce avea special acea zi?

Se decisese brusc s-o ajute să ajusteze povestea, să

spargă gheața împreună cu ea.

- Vorbeam de ziua în care eram cu tine acasă, într-o

dimineață, demult… În loc să nimeresc ochelarii mei, am

dibuit ramele tale, constatând cu resemnare subită că am…

dezlipire de retină! Plănuind să merg neîntârziat la operație,

la spitalul de urgență, mi-am scos ochelarii, că oricum eram

188 Valentina Naşu

pe întuneric! Culmea, fără ochelari se mai luminase un pic,

suficient cât să înregistrez gafa și s-o trec la cele antologice!

Mă gândesc adesea la ziua aceea și-mi pare și acum

providențială întâmplarea… în două secunde mi-am văzut

viața de orb cu baston alb și mi-am primit a doua șansă. De

aceea nu cred că mai îmi dă Dumnezeu a doua șansă la

altceva – never! Mi-am consumat-o atunci… De aceea, dacă

voi avea vreodată dezlipire de retină ,,pe bune”, că simularea

am exersat-o atunci, voi căuta să ajung în câteva ore la

București; dacă nu ajungi în timp util, într-o zi, procesul nu

mai e reversibil, operația nemaifiind eficientă.

Eu aș fi râs homeric întâi, în cascade! își spuse.

Magda îl surprinse încă o dată, de parcă mai era nevoie, cu

diferența între așteptările lui și ceea ce discursul ei

produsese. Îl irita mai ales faptul că avea impresia că știe ce

va zice sau va face ea, și se înșela de fiecare dată. Nu se

învăța minte, încă mai intra în jocul ei!

Fredonă fals și cinic, în barbă:

Am intrat cu femeia în joc,

și-am pierdut cu o chintă roială,

Mi-am plătit datoria pe loc,

căci cu ea nu e loc de tocmeală.

Ea îl îngână, înveselită brusc (primise feed-back, nu-i

așa?):

Am jucat pe o miză prea mare,

Am jucat pe iubire curată…

Ai uitat să îmi spui, mi se pare,

Că m-ai jucat o mână moartă.

- Bre, ce sinistru, cântecul ista!


- Mai cânți?

- Mă vezi tu pe mine altfel? Cânt, dar DOAR TU ȘTII

SECRETUL!

- Că tu cânți pe temă? Starea de spirit îți dictează asta

automat, iar cel care știe asta te poate descifra ca pe-o carte

deschisă. Spui ceva, apoi cânți altceva și te deconspiri. Tudor

nu știe asta?! Interesant, fratele meu albastru, nu te pârăsc,

eu cu tine țin! șiiii, la urma urmei, când ai de gând să-mi spui

și mie, așa, pentru știința mea, pentru ce hălăduim noi doi la

pas, în loc să-ți iei jumătatea oficială? De amorul artei, sau

să te simți dezirabilă… am ghicit! Vine vârsta a doua, aia cu

colți de nesiguranță! Anotimpul decrepitudinii!?

Zâmbi cu curaj, deși o știa scăpărând la mânie.

- Nene, nu te-ntrece cu gluma! Ai fost soțul meu,

prima mea dragoste, tatăl lui Sabin…

Pe neașteptate, se porni tăvălugul ostil:

- Prințișorul lui tata, cum l-ai luat tu de lângă mine… și

numai pentru asta și sunt un mare fraier că mă port cu tine cu

respect, după ce mi-ai făcut! Măi, hai una, dar două lovituri,

una după alta… și mai vrei să nu beau?

- Ești un om superior, un om care dă clasă tagmei

bărbătești dintotdeauna – mă gândesc la tine cu mâna pe

inimă, așa respect am pentru anii petrecuți cu tine; știi însă

că nu am acceptat alcoolul vreodată, așa că, de aici până la

deznodământul știut e un pas! Că și-a găsit și Tudor rolul în

piesa asta, e numai vina mea. Mi-o asum, eu am făcut-o,

altfel aș mai fi încercat să te determin să lași alcoolul, aș fi

încercat până mă pierdeam ,,la cele veșnice” sau mă alienam.

Poate m-aș fi apucat și eu de alcool, frumos ne-ar fi stat

ajunși în gura târgului atunci!

- Ai fost mereu o pesimistă. Tu te vezi moartă regulat,

sau la ,,zile festive”, doar așa, ca să ai momentul tău de

suspans, ori de glorie…

190 Valentina Naşu

- Ai rămas cu taskuri neterminate, nu ți-ai plătit toate

datoriile către mine? Eu am sperat la o reuniune pitorească în

doi, nu la o ședință de terapie cu un psihoterapeut ad-hoc.

-… Și, până la urmă, nu mi-ai spus, nu mi-ai răspuns la

întrebare! Ce cauți cu mine aici? Vrei un pact cu diavolul?

He, he, he… i se observa tartrul din spatele danturii, iar

dintele lipsă îi dădea un aer sever. Părea deranjat de

situație… Oare era? Ea nu se gândise la asta, nu se gândise

la sentimentele lui, doar problema ei nu suferea amânare. Ea,

ea, ea, cea care îi acuza pe alții de interese meschine… ea

avea imunitate!

- Nu vreau nimic, nu am nimic de spus, n-am voie să

mai schimb convivul? Sau te ,,aranja” mai mult să mă plimb

cu tine și cu Tudor deodată?

- Când voi accepta eu asta, se cheamă că mi-ai nivelat

cu grebla emisferele cerebrale - tu, sau vinul! Măi, dar nici

n-ar fi de neconceput asta; vorbim despre tine, nu te

subestimez, că te cunosc!

- Vrei să-mi strici cheful de plimbare chiar la sfârșit?

- Corect. Nu știu dacă pentru plimbare veniseși tu, sau

pentru un ,,ceas de taină” cu sfătuitorul Anonymous (îți

reamintesc, era notarul ungur al regelui Bela al treilea, tu mi-

ai spus asta cândva!), sau… cine știe ce mai împletești din

cârlige, cu sau fără sens!

- Deștept ești tu că nici nu încerci să descifrezi. Ține

minte de la mine: când ai ceva de întrebat, întreabă! Promit

că-ți voi răspunde sincer, ești foarte important pentru mine,

iar datoria de onoare ce o am față de tine nu o voi plăti o

viață!

- Ceva pute solemn! Și când nu-i cazul! Iarăşi cineva

gând(este) cu idei forjate primitiv. Să fii tu…

neprofesionista?


Așa era, cine știe din ce material era ea…, poate doar

Dumnezeu! Cert este că era o fire ce cunoștea durerea, o

experimenta tot mai des și încă nu învățase să și-o aline.

Magda se răzvrătea suferinței, nu era primitoare, nu înțelegea

că durerea o înalță, altfel ar fi primit-o ca pe-un dat divin,

ales ei ca lecție făuritoare. Ea vedea doar lecția dureroasă, nu

și pe cea iluminatoare. Dacă ar fi văzut-o prin binoclul

potrivit, ar fi știut că era o oportunitate de a-și duce ființa pe

alt crâmpei de drum, învățând lecția toleranței, a înţelegerii.

Ca măicuţele alea cu faţa netedă ca pergamentul, a cărei

netezime le-o invidia – de, faţa ,,comercială” o obţinuseră ca

mirese ale LUI, prin ascultare şi penitenţă! Păcat că nu le

mai folosea la nimic!

- Ai resentimente față de mine, Matei? Îmi pare așa de

rău… Iartă-mă, îmi place să întârzii privind în oglinzile

aburite ale trecutului. Nu realizez că te încarc și pe tine cu

ale mele… Te iubesc, Matei, te voi iubi stabil, nu contează

ce alegeri am făcut, bune sau rele, mă dor pe mine destul.

După ce mi s-a deschis orizontul, sunt obligată să confirm că

cel mai greu lucru este să alegi; pare că de asta depinde totul.

Am ales! Restul… să se scrie cum vrea EL. Eu nu mai cer

nimic, încerc să fiu fericită cu mine. Să ne fim prieteni și mai

departe unul celuilalt! Eu nu am putut conviețui cu duhul

alcoolului, nu cu tine.

- Duhul alcoolului! He, he, he…

Se încovoia de râs. Îl privea și simțea cum începe să-l

disprețuiască. Nerăbdare versus autocontrol, a-u-t-o-c-o-n-t-

r-o-l! Adică de ce să-l disprețuiască?? Și inconsecvența asta

de unde-i venise? O fi de la… cafeaua de dimineață.

Ia fii tu bărbată, ca și alte dăți, și gândește-te tu puțin

mai târziu la chestia asta, că e cam putredă! Acum spui ,,te

iubesc” cu mâna pe drapel, acum nu-l poți suferi. De unde-ți

192 Valentina Naşu

vine dualitatea și cum să facem să nu deviezi spre

personalitate multiplă?

Tăcerea se înmulțea prin osmoză, dinspre vegetal, spre

regnul superior.

Se strângea și timpul, comprimând răstimpul ce-l mai

aveau de stat împreună și grăbind deznodământul. Se

termina iar în coadă de pește, doar cu o flotilă de gânduri

neproductive. Nici spre Tudor, nici spre Matei nu se

înclinase balanța! Poate se dorea, în forurile superioare, să

înceapă o partitură solo (ei, asta ar fi pus capac la toate… ea,

ea să stea singură??)… N-ar fi crezut-o, ea nu se vedea

vreodată singură! Era predefinită ca pereche.

Era oare un default pasager? Un experiment

predestinat?

Îi era fidelă victimizarea, așa că reacționă în singurul

mod pe care-l cunoștea; își recompuse masca vineție, prolog

non-acustic al întristării, apoi se controlă cu maxim de

rapiditate – nu putea plânge acum, el nu suferea s-o vadă

plângând! De fapt, ce voia de la el? nici măcar ea nu era

convinsă că știa, dar cred că umbla după consolare, sau

tatona terenul!

Schimbară subiectul.

-E vremea să ne întoarcem! Nu mi-am adus nici

telefonul cu mine, m-o fi sunat careva!

Porniră vioi, de parcă scăpaseră de povară, deși nu era

deloc așa…

Mai târziu analiza sinapselor dădu verdictul - ea era

personalitatea capricioasă! O știa, era natura de femeie,

hormonii ei dădeau rod în fiecare anotimp. O enervase

reacţia lui Matei; când ea era solemnă, fără a spune nimic, îi

comunicase că nu are credit, credibilitate. Sau nu, nu asta

spusese, asta era interpretarea ei.


De unde atâta ataşament pentru acest om?

Nu știa cum ajunsese în apartament, in no time! Își

făcu bagajul cu rapiditate, cu febrilitatea hotărârii nefinisate

îndeajuns. Știa ce va face, va privi înainte fără să se teamă.

Nu era ea prima și nici nu va fi ultima crucificată pentru

binele comun. Binele și-l face fiecare, iar lumea se va

schimba și mâine. Va fi mereu pe picior de schimbare!

Dacă nu se simțea hotărâtă, dacă nu era sigură de

decizie, se va preface. Se va preface până va reuși să capete

siguranța deciziei, sau până va reuși să se schimbe astfel -

radical!

… Și dacă? Îl iubea pe Matei, sau pe Tudor? Întrebări

bătute de vântul schimbării în bine, dileme față de care avea

toleranță zero astăzi. De azi va fi stăpână peste ținut! Nu-și

va permite decât derapaje pozitive o vreme, va înstăpâni

optimismul molipsitor, reinstaurând fericirea plenară.

Matei îi procurase și acum avântul necesar. Știa că va

fi în preajmă când va avea nevoie de el. Simțea că și el o

iubea încă.

Te poate încălzi ideea de calorifer? poţi să simţi

iubirea de la distanţă? Poate că da, dacă ai alonjă de scriitor;

ori poate nu… Dualitatea matinală îți induce un zâmbet cu

multe valenţe. Cine ştie, poate fi un obiectiv al unei zile

virtuale. Sau chiar axis mundi!

Sfârşit

194 Valentina Naşu


I N D E X

Prolog ………………………………………. 3

Capitolul I ………………………………………. 29

Capitolul II ………………………………………. 50

Capitolul III ………………………………………. 81

Capitolul IV ………………………………………. 99

Capitolul V ………………………………………. 110

Capitolul VI ………………………………………. 125

Capitolul VII ………………………………………. 153

Capitolul VIII ………………………………………. 173

196 Valentina Naşu

Armonii Culturale Încă un Vis Împlinit!

api.ning.comapi.ning.com/files/WQzLUF11osp92xpTwo8z*CKTmQv3TMTUR0b7KWyH7ssmt… · Lector de carte:...

Documents

Transcript of api.ning.comapi.ning.com/files/WQzLUF11osp92xpTwo8z*CKTmQv3TMTUR0b7KWyH7ssmt… · Lector de carte:...