Introducere

În Geneză, actul creaţionist porneşte de la un ocean primordial. În panteonul Sumerian, se personifică întinderea de ape sau “Marea primordială”. Ea este cea care dă naştere Cerului şi Pământului . În Geneză cu două elemente , Cerul şi Pământul sunt la început unite . Din unirea dintre cer şi pămaânt se naşte vântul sau atmosfera care va despărţi apele de pe pământ şi uscatul de tărie adică de cer.

Apa apare ca un element primar în crearea lumii. În Facere , organizarea cosmosului începe prin separarea apelor (Fac.1,6-8), care dă naştere cerului. Uscatul se naşte şi el prin separarea apelor care ’’s-au adunat la un loc formând marea” (Fac.1,9-10). Psalmul 23 mărturiseşte în acest sens: ’’Al Domnului este pământul şi plinirea Lui; Lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Aceasta pe mări l-a întemeiat pe El şi pe râuri la aşezat pe El”. Sfântul Ap. Petru a dezvoltat această imagine, asociind-o Cuvântului Lui Dumnezeu:“Căci ei în chip voit uita aceasta, că cerurile erau de demult şi că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă”(II Petru3, 5).

Mai aflăm că în prima istorisire a creaţiei se insistă asupra distincţiei între apele “de sub cer” şi “cele de deasupra tăriei”. Să nu uităm că apa ploii este un element purificator important în traditia iudaică în toate sinagogile se afla un sistem de canalizare care aduna apa într-un bazin, servind diverselor ritualuri de purificare. Bazinul săpat şi modelat chiar în pământ. Aşadar apa “naturală” sau “vie”, aşa cum este în textele talmudice(carte religioasă la evrei, care conţine un comentariu şi o dezvoltare a Vechiului Testament sub raport religios, legislativ, literar şi istoric ), provine din apă de la ploaie.

În Noul Testament, Evanghelistul Ioan insisită pe asocierea întâlnirii Lui Hristos cu femeia samarineancă la patul lui Iacob, unde Hristos vesteşte “darul Lui Dumnezeu”, “apa vie” : “Oricine bea din apa aceasta (din puţul lui Iacob), va înseta iaraşi. Dar cel care va lua din apa pe care i-o voi da Eu se va face izvor de apă care curge spre viaţa veşnică” (Ioan4, 13-14).

Aşadar vedem că apele sunt încă de la facere şi ele sunt necesare vieţii deoarece apa este suflarea de viaţă, ea dă viaţa tuturor şi fără ea nu putem trăi.

Deci apele Ţării Sfinte sunt formate de la facere, de la desparţirea apelor de uscat şi ele se află până în zilele noastre deoarece avem drept mărturii Sfânta Scriptură unde ne sunt relatate numeroase minuni şi fapte petrecute în jurul acestora şi pelerini care scriu din cele văzute în Ţara Sfântă în călătoriile lor.

Această temă “Apele Ţării Sfinte” face parte din unele titluri din arheologia biblică, care studiaza sistematic trecutul istoric şi arheologic al omenirii de la facere pănă în prezent.

3

Ţara Sfântă

I. Generalităţi Ţara Sfântă

I.1. Geografia Ţării Sfinte

“Hotarele geografice ale Ţării Sfinte – ţara vechiului Israel – sunt demarcate astfel în Vechiul Testament: de la Dan în nord, la Beer-Şeba (Beer-Sheva) în sud şi de Marea mediterană în vest, la râul Iordan în est.

Aceste hotare geografice ale Ţării Sfinte au rămas neschimbate de-a lungul întregii istorii, cu excepţia câtorva cazuri, când ele s-au extins până la Marea Roşie în sud, şi la malul răsăritean a râului Iordan în est.

Această mică porţiune de pământ, fără să depăşească 40 de mii de kilometri pătraţi, prezintă o destul de mare varietate geografică, climatică şi morfologică. În sud, se află zona semideşertică Neghev (Negev) (ţinut lipsit de apă). În centru – munţii scunzi ai Iudeii şi Samariei, dimpreună cu întinsele şesuri ale litoralului mediteranean (Shfela) şi cu mănoasele văi Şaron (Sharon) şi Izreel, iar la nord se întinde înverzita Galilee.

Din punct de vedere morfologic, Ţara Sfântă se împarte în patru zone: litorală (Shflea, în Vechiul Testament), colinară, muntoasă şi valea râului Iordan şi a Mării Moarte.”1

Aici au venit şi s-au statornicit cele 12 seminţii ale lui Israel, întrucât cum se spune în Deuteronom: “…Domnul, Dumnezeul tău, te va face să intri întro ţară bună şi cuprinsă, unde-s pâraie de apa şi izvoare ale adâncurilor ce ţâşnesc prin câmpuri şi prin munţi, ţara de grâu şi orz, ţara de vii, de smochini şi rodii, ţara de măslini, untdelemn şi miere…”(Deut. 8:7-8). Din primii ani istorici şi până ziua de azi, pe acest pământ - Pământul Făgăduinţei - s-au intersectat un uriaş număr de triburi, popoare şi culturi: amorei, canaanei, hetei, iebuşei, ferezei, evrei, asirieni, filisteni, egipteni, fenicieni, babilonieni, perşi, greci, romani, arabi, cruciaţi, mameluci, turci, englezi şi multe altele.2

I.2. Denumirile Ţării Sfinte

Fiecare popor sau trib, trecând peste acest pământ, şi-a lăsat, în afară de urmele materiale, şi propriu său nume, astfel ca Ţara Sfântă a căpătat, pe parcursul istoriei sale îndelungate şi bogate în evenimente, o mulţime de nume.

Accadienii şi asirienii o numeau Amurul sau Met-Amuru (pământul de apus), perşii - a-Ever-Nahara (de dincolo de rău), egiptenii – Pahnana,Hana, Hnaan sau Hinani (provincia de răsărit), sau Iksos Ratinu (ţara regilor).

Grecii şi romanii o numeau Siria-Palestina sau simplu, Palestina, englezii şi arabii – Palestine sau Philistine, iar evreii – Isarael.

Există, totodata, multe denumiri menţionate în Sfânta Scriptură, cum ar fi: Pământul Făgăduinţei,Ţara Binecuvântată, Ţara Dorită , Pământul Hărăzit, Ţara Sfântă, Ţara Strămoşilor şi multe altele.3

1 Taferis, Vasilios “Ghidul creştinului ortodox prin locurile de pelerinaj ale Ţării Sfinte”;; editura Societatea

Misionara(SBIR); 2005; p.7

2 Ibidem;p.83 Ibidem , p.9

4

II. Izraelienii şi palestinienii de astăzi

O dată cu terminarea celui de al Doilea Război Mondial şi cu retragerea armatelor engleze, însoţită de conflicte sângeroase între arabi şi evrei, au creat statul Israel. Astfel, dupa două milenii de diasporă, evreii au putut să se întoarcă pe pământul lor şi să-şi construiască statul lor naţional.

Războaiele din 1967 şi 1973 au extins graniţele statale ale Israelului până la râul Iordan şi Inălţimile Golan (Gollan) în Siria, adâncind astfel şi mai mult prăpastia dintre arabi şi israelieni.

Astăzi, cele două popoare încearcă să găsească rezolvarea coexistenţei prin crearea unor hotare şi guverne separate.4

III. Oraşe sfinte ale creştinilor în Ţara Sfântă

Ţara Sfântă are o mare importanţă şi pentru creştinism, în principal deoarece aici este locul naşterii, crucificării şi învierii a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Aşadar voi prezenta cateva din oraşele sfinte din Ţara Sfântă şi câteva date istorice.

III.1. Ierusalimul

Ierusalim, Salem (Salem), Sion, Oraşul lui David, Oraşul lui Dumnezeu, Orasul Sfânt, etc. – iată doar cateva denumiri pe care le dă Vechiul Testament acestui oraş deosebit de sfânt.

Babilonienii îl numeau Oraşul Iudeii. Împăratul roman Adrian, cel care a transformat Ierusalimul într-o colonie romană, l-a numit Aelia Capitolina. Arabii după anii 630 şi până azi, îl numesc El-Palat (Palat), Beit El-Mucadas (Casa Templului) sau pur şi simplu EL-Kudes (Sfânt).

Istoria Ierusalimului depăşeste 3000 de ani. Ea începe cu anul 1000 î.e.n. când oraşul, cucerit de regele David, a devenit la porunca acestuia statului evreu (2Reg. 5:6-10). Fiul lui David, Solomon, a construit pe colina Moria grandiosul Templu Iudaic, distrus de babilonieni în anul 586 î.e.n.

Templul, reconstruit de regele Irod (37-4 î.e.n), a fost distrus a doua oară de împăratul roman Titus în anul 70 e.n.

Împreună cu Templul, oraşul a fost ras de pe faţa pământului, iar 66 de ani mai tarziu, în anul 132, împăratul roman Adrian a construit pe ruinile Ierusalimului un oraş nou în cinstea Zeului Capitoliului şi l-a numit Aelia Capitolina.5

Aşadar,Ierusalimul este oraşul în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi-a propovăduit învăţăturile sale, unde a avut loc Cina cea de Taina, Frangerea pâinii şi unde a fost înmormântat. În Sfânta Scriptură aflam că Mântuitorul a fost crucificat pe un deal din preajmă, numit Golgota sau locul Căpăţânii. Aici se află biserica Sfântului Mormânt şi Biserica Tuturor Neamurilor.

Vedem că încă din trecutul istoric al Ierusalimului că a fost un oraş creştin care i se ruga lui Dumnezeu şi tinea o legătura strânsă cu El.

4 Ibidem, p. 205 Ibidem, p. 32

5

III.2. Betleemul

Vechiul Betleem a fost până în secolul al patrulea al erei noastre un mic şi neînsemnat sat, populat de agricultori şi păstori. În Vechiul Testament el este pomenit sub denumirea de Betleemul Iudaic, întrucât mai exista un Betleem la nord-vest de Galileea, aproape de Nazaret (Nazareth). Oraşul mai era cunoscut şi sub numele de Efrata (Ephrata), deşi acest nume il purta nu numai Betleemul, ci şi întreaga zonă din jurul lui.

Pe la mijlocul secolului al doilea, împăratul Adrian i-a izgonit din oraş pe băştinaşii evrei, dar fiind că oraşul se învecina cu Ierusalimul proaspat reclădit de el, şi a adus în locul lor oameni păgâni. În acelaşi secol au început să populeze Betleemul şi primii creştini.

Locuitorii păgâni ai oraşului se închinau zeului Adonis într-o peşteră aflată în centrul aşezării, fără să ştie, desigur, că în această peşteră s-a născut Hristos.

Soarta Betleemului s-a schimbat în secolul al patrulea, când Sf. Elena, la porunca fiului său, împăratul Constantin, a zidit deasupra peşterii Naşterii lui Hristos o minunată basilica. Acest eveniment a scos oraşul din anonimat şi l-a transformat într-un important loc de pelerinaj creştin, aproape egal ca însemnătate cu Ierusalimul învecinat.6

III.3. Nazaret

Este locul de naştere al Sfintei Fecioare şi a lui Iosif, acel târguşor în care şi-a petrecut anii copilăriei şi adolescenţei Iisus Hristos – nu este pomenit în nici un document istoric în afară de Evanghelie. În perioada Vechiului Testament, aici se afla, probabil, o mică aşezare care nu se destingea prin nimic deosebit. În timpul vieţii lui Iisus, în Nazaret, situate în jurul unui izvor, traiau un număr nesemnificativ de evrei şi această situaţie a continuat până în secolul patru când aşezarea a fost inclusă de creştinism în şirul locurilor importante de pelerinaj. În perioada Bizantină, în Nazaret trebuie să fi existat patru locuri sfinte de pelerinaj: Izvorul (Maicii Domnului), în preajma căruia, potrivit tradiţiei, a avut loc Buna –Vestire, Peştera – Atelierul lui Iosif, Sinagoga, în care a învăţat Hristos, şi Muntele Prăpastiei, de pe care au vrut să-L arunce concetaţenii Lui (Luc.4:29).7 În acest loc Mântuitorul a făcut multe din minunile sale.

Mai aflăm despre acest oraş că amintirile ce se leaga cu Nazaret şi care il înconjoară cu o aureolă de sfinţenie, ţin de Trinitatea pământească, Sfânta Familie şi toate iţi umplu sufletul de adoraţie. Nazaretul este aşezat în amfiteatru la poalele unui cerc de coline înalte, cu case albe, curate, încadrate de cactuşi. Pământul este înegal, străzile strâmte dar bine pavate, având piatră din belşug, împrejurul curţilor tot din piatră de var alb ca şi casele, acoperişurile perfect orizontale şi cu terase. Nazaretul oferă un tablou care umple de admiraţie şi evlavie sufletul creştinului închinător care se îndreaptă spre el.8

6 Ibidem, p. 697 Ibidem, p. 1038 Elena Popovici ,“Locurile Sfinte- Ierusalim, Nazaret, Betleem, Iordan – Impresii de calatorie”; editura. Tiparul Tipografiei Arhdiecezane, Sibiu, 1925; p 17-18

6

Apele Ţării Sfinte

În cărţile biblice un loc de o largă importantă îl ocupă deci marea şi oceanul, apele lor peste tot, care apar în diferite texte.

Cartea Sfântă se ocupă de ocean şi pentru a evidenţia cât de minunat este Dumnezeu prin operele Sale. Din scrierile biblice recunoaştem chiar într-un picur de apă măreţia operei Sale. Întâlnirea cu marea, adaugă paginilor biblice un spor de interes.9

Cel mai mare număr de texte închinate mării se afla în cartea Psalmilor. Varietatea Psaltirii şi extensiunea ei se pretează mai mult la aceasta. Urmărind psalmii, în succesiunea lor cronologică, un prim loc se află în Psalmii 8, 9, unde se vorbeşte despre “peştii care străbat cărările mărilor”.10

Apele Ţării Sfinte situate la marginea deşertului, Palestina a suferit dintotdeauna de lipsa de apă. Descoperirile arheologice devedesc că, timp de mii de ani, locuitorii acestor ţinuturi au fost preocupaţi să-şi facă rezerve de apă printr-o mare diversitate de sisteme.11 Aşadar din pricina lipsei de apa suficientă de izvor, în cele mai multe regiuni, s-au construit aici cisterne de piatră de o capacitate enormă sau găuri în stâncă, în care se adună apa de ploaie.12 Apele Ţării Sfinte sunt de doua feluri: curgătoare şi stătătoare. Dintre sursele de apă, cele mai importante sunt râul Iordan, lacul Ghenizaret şi Marea Moartă, ale carei ape nu au putut fi folosite decât relativ recent, prin punerea la punct a tehnologiilor de desalinizare.13

Asadar voi prezenta sistematic apele Tarii Sfinte.

I. LacurileI.1. Marea Moartă

Una dintre apele cele mai memorabile, nu numai dintre ale Palestinei ci chear dintre cate sunt cunoscute, este lacul numit Marea Moartă, situat în partea de sud-est a Palestinei. Numele acesta îl are de la acea împrejurare, şi că în apele lui nu trăieste nici o vietate.14

Mai aflam în cartea Facerii unde ne descrie impresionant geneza acestei mări, care împrăştie fiori de moarte şi pedeapsa binecuvântată: Intemperii însoţite de descărcări electrice, foc şi pucioasă, cu solul surprins într-o oscilaţie seismică, au aprins pământul bogat în materii inflamabile şi a nimicit oraşele Sodoma şi Gomora. Aceeaşi soarta au avut-o şi centrele apropiate Adma şi Ţeboim (Deut.29,23). Pe ruinile acelor stravechi cetaţi a luat fiinţă Marea Moartă. Bogat în materii combustibile, pamantul s-a aprins şi consumat, prin foc, iar nivelul regiunii a ramas mai jos decât restul. Abisul produs prin ardere s-a umplut cu apă. Din cauza clorurilor se distruge orice vietate. Totul este încremenit aici. Nici o vietate, nici un fel de viaţă, cu adevarat o mare moartă.15

9 Mitropolia Ardealului, Revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului şi a Episcopiei Clujului şi Oradiei; Anul VIII, nr 7-8, Iulie – August, 1963; Redacţia şi Administraţia: Arhiepiscopia Ortodoxa Romana Sibiu; p. 51310 Ibidem, p.51611 Pr. Prof. dr. Petre Semen, Arheologia Biblica în Antichitate, editura Trinitas, Iaşi 2008, p.4712 Elena Popovici,opcit. p.24 13 Pr. Prof. dr. Petre Semen, ibidem.14 Isidoru de Onciul; Manualul de Arheologie Biblica, editura Autoriului; Cernauti 1884; p. 44 15 Mitropolia Ardealului, opcit.; p.514

7

Lacul Marea Moartă se mai numeşte şi marea de înainte adică răsăriteană, marea şesului sau a văii, pentru că s-a înfiinţat într-un şes, şi şesul acela purta numele de Siddim, şi se mai numea şi Marea Siddim. I se mai spunea şi Marea sărată sau marea sării, pentru că apa e foarte sărată şi marea asfaltică pentru că conţine păcură, aşadar oamenii din vremea aceea scoteau smoală pe care o vindeau şi o foloseau la smolirea acoperişurilor. Aceast lac Marea Moarta este una dintre cele mai sarate lacuri, apa ei contine mai multă sare decât orice altă mare.16

I.2 Lacul Ghenizaret

Cea mai importantă sursă de apă dulce pentru Ţara Sfântă, după Iordan, o costituie Lacul Ghenizaret sau Marea Galileii (Matei 4,18; 15,29; Marcu 1,16; 7,31). I se mai spune şi Marea Tiberiadei (de la oraşul cu acest nume situat pe malurile sale).17

Privit de sus, lacul aduce la formă cu o vioară – kinor. De la acest cuvânt a şi provenit denumirea a lacului Kinneret (Num.34.11).

Acest lac reprezintă unicul rezervor natural de apă dulce al Palestinei. De n-ar fi el locuitorii Palestinei ar suferi de sete, iar pământurile ei ar fi sărace şi pustii. Când lacul se umple (deobicei după iernile ploioase), cantitatea de apă potabilă pe care o conţine ajunge la 3985 de milione de metri cubi. Râul Iordan, dimpreuna cu izvoarele sale din nord, constituie furnizorul de bază, vărsând anual în Ghenizaret 603 milioane de metri cubi de apă. În afară de aceasta, o cantitate considerabilă de apă vine din munţii Gaileii de Nord şi din Înălţimile Golan. În epoca lui Hristos, malul de vest al lacului era presărat din plin cu oraşe şi aşezări evreieşti, în vreme ce malul de răsărit, Perea (“extremitate” în greacă), a ramas puţin populat, în principal de greci şi de alţi străini. Din această cauză Hristos a ales malul de vest şi, îndeosebi, oraşul evreiesc Capernaum ca loc de domiciliu al Sau şi de activitate mesianică. Anume din aşezările de pe malul apusean şi-a ales El pe cei mai mulţi dintre ucenicii Săi. Aici şi-a răspândit El învăţătura şi a săvârşit cele mai multe dintre minuni.18

II.Râurile şi pârâurile

II.1. Iordanul

Râul Iordan (Iarden - “care coboară”- în ivrit) – cel mai cunoscut râu de pe pământ – îsi are originea în izvoarele de pe versantul Muntelui Hermon, din nord, tranverseaza Lacul Tiberiada (Kinneret) şi, parcurgând înca 500 de km, se varsă în Marea Moartă.

Râul Iordan este strâns legat de istoria Ţării Sfinte şi de mai multe evenimente din Vechiul şi Noul Testament. Pe malurile lui s-au format cele douasprezece seminţii ale lui Israel, înaite de a intra pe Pământul Făgăduinţei. De aici proorocul Ilie s-a înălţat la cer. În apropiere de râul Iordan au trăit esenienii. Tot aici a propovăduit Ioan Botezatorul şi a botezat.19 Aşadar ne relatează Evanghelia ca Hristos tot aici a venit să primească botezul de la Ioan.20

16 Isidoru de Onciul; opcit; p.44-4517 Pr. Prof. dr. Petre Semen, opcit., p. 4918 Taferis, Vasilios;opcit., p.8719 Ibidem, p. 8020 Studii Teologice, Seria a II-a, Anul XLVI, Nr. 1 – 3, Ianuarie – Iunie, Bucuresti 1994, p.43

8

Conform tradiţiei, începând cu secolul patru, se considera ca loc al boezelui lui Hristos extremitatea nordică a râului Iordan, situat în preajma Ierihonului. Indentificarea locului botezului cu cel al trecerii prin vad a râului de către israelieni a avut pentru creştini un dublu sens: în primul rând, a unit din punct de vedere geograpfic, Vechiul si Noul Testament, iar în al doilea rând, după cum sensul trecerii a fost popularea Ţării Sfinte, la fel şi botezul creştinului a insemnat legătura acestuia cu Hristos şi făgăduinţa dobândirii împărăţiei cereşti.21

II.2. Pârâurile Chidron, Belus si Chişon

Pârâul Chidron izvoraşte în valea cu acelaşi nume lângă Ierusalim şi se varsă în Marea Moartă.

Pârâul Belus este din Liban şi se varsă în Marea Mediterană nu departe de Acco. Acesta este identic cu Şichor Libnath, care se numeşte ca margine a seminţiei Aşer. Nisipul lui foarte alb o întrebuinţa Fenicienii spre fabricarea sticlei.

Pârâul Chişon izvoraşte lângă Tabor, adună cele mai multe ape ale şesului Izrael şi se scurge în Marea Mediterană. Pe râpa lui s-au ucis pe timpul profetului Ilie preoţii idolului Baal. 22

II.3. Râurile Iarmuc, Iabboc şi Arnon

Aceste râuri se situiază în ţara de dincolo de Iordan .

Râul Iaramuc izvoraşte din munţii Başan şi se varsă în Iordan.Râul Iabboc este din munţii Ghileadu şi se varsă în Iordan. Prin Iabboc a trecut

Iacob când s-a întos din Mesopotamia în Canaan.Râul Arnon este cel mai însemnat râu din aceată parte a Ţării Sfinte. El

desparţea pământul Izrailitenilor de Moabiţi. Izvoarele sunt în munţii Arabiei şi curge spre apus unde se varsă în Marea Moartă.23

III. Izvoarele, fântânile şi alte ape memorabile

Izvorul Şiloach se află în partea sudică a Ierusalimului, aici a vindecat Mântuitorul pe cel orb din naştere.

Izvoarele lacului Bethesda (care se traduce “casa harului”), lângă poarta oilor din Ierusalim.

Fântâna sau puţul lui Iacov se afla în apropiere de Sichem (Nablus). 24 Fântâna lui Iacov este unicul loc de pelerinaj creştin ortodox pe teritoriul Samariei.Tradiţia existenţei fântânii,cumpărată de Patriarhul Iacov de la fii lui Hemor(Emmor) Heveul -întemeietorul oraşului biblic Shichem (Sichem)(Fac.33,18) este mai veche şi datează din perioada pre-creştină.Aceasta este fântâna la care a întâlnit-o Mântuitorul Hristos pe femeia samarineană în drumul Său din Galileea la Ierusalim (In.4,4-30).În sec al V-lea, desupra fântânii a fost construită prima biserică şi de atunci ea a fost recunoscută ca loc de pelerinaj crestin, biserica a fost arsă în timpul revoltei samarinene

21 Taferis, Vasilios;opcit, p.8022 Isidoru de Onciul; opcit, p.4823 Ibidem.24 Ibidem,

9

din anul 485 şi a fost refăcută în secolul al VI-lea de catre Împăratul Iustinian.Dar a fost din nou distrusă în urma invaziei persane şi a celei arabe, care i-a succedat.Astazi fântâna se află situate în adâncul unei mici capele. Construcţia unei mari biserici, pornită de Patriarhia Ierusalimului, la începutul secolului XX înca nu s-a încheiat.25

La apele Palestinei se enumeră şi Marea Mediterană, pentru că uda ţărmurile ei apusene. În Sfânta Scriptură este numită Marea Mare, Marea apuseană sau cea de înapoi, care este opusă Marii Moarte, care se numeste Marea Răsăriteană sau cea de înainte.

Marea, oceanul sau adâncul, sunt în Sfânta Scriptură icoana unui pericol supreme, ne dăm seama din scrierele “Dintr-u adâncuri am strigat catre tine Doamne, Doamne auzi glasul meu”sau “Mantuieste-mă Dumnezeule, ca au intrat ape până la sufletul meu”(Psalm.62,2). 26

Concluzii Aşadar în concluzie cu cele scrise în această lucrare, vedem că apa a avut un rol

foarte important pentru Ţara Sfânta, pentru că era o zona aridă, semidesertică unde mai rar ploua şi era secetă de multă durată. Mai avem mărturii şi în Sfânta Scriptura unde se relatează evenimente în care Mântuitorul a săvârşit unele din minunile sale sau a copilarit prin acele ţinuturi. Tot în Sfânta Scriptura am văzut că de la Geneza cum s-au format apele dintr-un ocean primordial unde Dumnezeu a desparţit apele de sub tărie şi lea adunat şi s-a arătat uscatul şi tăria adică cerul. Deci aflăm că apa este dătătoare de viaţă veşnică întrucât fără ea nu putem supraveţui.

25 Taferis, Vasilios;opcit;, p.85 26 Isidoru de Onciul; opcit, p.50

10

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptura, editura. Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti 1997

2. Taferis, Vasilios “Ghidul creştinului ortodox prin locurile de pelerinaj ale Ţării Sfinte”;; editura Societatea Misionară(SBIR); 2005

3. Popovici Elena ,“Locurile Sfinte- Ierusalim, Nazaret, Betleem, Iordan – Impresii de călătorie”; editura. Tiparul Tipografiei Arhdiecezane, Sibiu, 1925

4. Mitropolia Ardealului, Revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului şi a Episcopiei Clujului şi Oradiei; Anul VIII, nr 7-8, Iulie – August, 1963; Redacţia şi Administraţia: Arhiepiscopia Ortodoxa Romana Sibiu

5. Semen, Pr. Prof. dr. Petre, Arheologia Biblică în Antichitate, editura Trinitas, Iaşi 2008

6. Isidoru de Onciul; Manualul de Arheologie Biblica, editura Autoriului; Cernauti 1884

7. Studii Teologice, Seria a II-a, Anul XLVI, Nr. 1 – 3, Ianuarie – Iunie, Bucureşti 1994

11