Any! Il No. 18-19 Februarie-Mart ie 1935

pent™ liane Cliendi S c r ä y

LANURI : C h e m a r e TUDOR A R G H E Z I : I larie Chendi VICTOR EFTIMIU : I larie Chendi ION MINULESCU : Omul cu s p a d a G A L A GALACTION : Chendi IOSIF GOSTEANU : O recunoş t in ţă m e r i t a t ă MIHAIL MONTANU : Er i A x e n t e Sever ,

a z i I larie Chendi G E O R G E TOGAN : Note d e s p r e I larie Chendi

* V. COP1LU C H E A T R Ä : Chip MIHAIL A X E N T E : P a s t i ş ă n o c t u r n ă I. CH. S E V E R E A N U : A r d e a l F L O RICA CIURA : Deş teptare G E O R G E P O P A : Cântecul înmormântăr i i v e s e l e Ş T E F A N BAC1U : Unghii T E O F I L L I A N U : Curcubeu peste ţ a r ă MIHAIL CHIRNOAGÄ: N a t a ş a s e a p r o p i e de suflet N. LADMISS-ANDREESCU : Centrai interior MIHAIL A X E N T E : Suflet ră tăc i t

C r o n i c i Cărfi — î n s e m n ă r i — Bibliografie

R e p r o d u c e r i Nicolae B r a n a , S c h w e i z e r C u m p ă n ă

Revistă JMerară î l"

Mediaş

C H E M A R E către iubitorii de cultură romînească

In vremurile de prefaceri romîneşti. Ardealul a trimis un şir de soli în Romînia liberă şi dătătoare de nădejdi, făcînd dovada unei constante nationale : romínul este pretutindeni acelaş .

Printre aceşti soli, la loc de cinste se află ILARIE CHENDI.

S 'a născut la 1872 în tara Tîrnavelor, satul Dirlos, lîngă Mediaş. Părintele său era preot ortodox. Şcoala primară a făcut-o în sat, studiile secundare la liceul german din Sighişoara. A urmat apoi se­minarul teologic din Sibiu şi facultatea de litere din Budapesta. In toamna anului 1898 trece la Bucureşti. Aci funcţionează ca ajutor de bibliotecar al Acade­miei Romîne pînă la mparte (1913).

Primele lucrări i-au fost publicate în „Familia" lui Josif Vulcan, la Oradea. A colaborat pe rînd la „Tribuna", „Telegraful Romín", la revista „Lucea­fărul" a d-lui Oct. Goga, în regatul liber Ia „Semănă­torul" şi „Convorbiri Literare". Alături de Coşbuc şi Ion Gorun a înfiinţat revista „Viata Literară" con­dusă azi de poetul Ion Valerian. Cu d. M. Sado-veanu, Anghel şi Iosif, a scos revista „Cumpăna". In Ardeal, alături de d. Oct. Goga, a redactat revista apoi ziarul „Ţara Noastră" între 1907—1909.

Opera lui de căpetenie este formată din acele juste critici strînse în volumele: „Preludii", „Foile­toane", „Fragmente", „Impresii".

In colaborare cu E. Karcalechi a editat operele clasicilor noştri : Alecsandri, Costache Negri, Al. Odo-bescu şi scrisorile lui Ion Ghica.

*

In Chendi acest critic integru — literatura ro­mînească, în vremea unor continue metamorfoze, a avut un paznic vigilent, care a ştiut, după caz, să dărîme edificii greşit zidite, sau să încurajeze porni­rile cinstite şi talentele adevărate. In vremea aceea grădina Frumosului rominesc a fost păzită bine.

Chiar delà început, scrisul lui Chendi a atras asupră-şi aten{ia tuturor cercurilor literare. Era urmă­rit cu atenţie, cu încordare. Fie în literatura propriu zisă, fie în cercul mai larg al publicisticei, lozincile sale îndrăzneţe dar concepute cu sinceră dragoste

de progres şi adevăr, erau de cele mai multe ori îndrumătoare.

Chendi a fost, poate, mai mult ca orcine, stîlp inflexibil în generaţia sa. Multe figuri literare s a u lămurit prin scrisul lui, căpătând încredere în recur­sele personale şi siguranţă în umblet.

Volumele de critică semnate de Chendi au evi­denţiat darurile sclipitoare cu care era înzestrat acest literat desăvîrşit : toate trădează calităţi de înalt nivel cultural. Autorul lor a cunoscut profund curentele apusene, studiind îndelung legile evoluţiei în li­teratură.

Acest îndrăgit al slovei a scris cu sagacitate necontestată, pornită dintr'un talent altoit cu o te­meinică cultură. Ştia să amestece otrava cuvîntului atacînd cu elegantă. Ascundea mina ce va fi trebuit să facă explozie între fraze ponderate, domoale, cu aerul cel mai binevoitor : ironic de binevoitor.

*

Paralel cu criticul de înnaltă ţinută, Chendi a fost cel mai mare şi cel mai valoros ANONIM al presei româneşti din Ardeal. Aci a dus el adevărata mare luptă. Campania naţionalistă mînuită sistema­tic ani dearîndul în „Tribuna" delà Sibiu şi-a dat roadele, evidenţiind tenacitatea omului.

Chendi a imprimat, prin scrisul său, în ziaristica ardeleană, o intelectualitate superioară, o slovă puri­ficată, o fineţe de cugetare încă neatinse pînă Ia el.

Cu toate că nu a cruţat pe nimeni, moartea lui a fost deplînsă unanim şi sincer, deşi putini au fost ace ia cari i-au cunoscut bucuriile, munca, durerile, înfrîngerile. jj

*

Acesta fiind omul, gruparea revistei „LANURI", de acord cu toji acei ce cred în virtuţile acestui Neam, a hotărît să nu afle răgaz pînă în clipa în care bustul marelui critic de pe Târnava-Mare va luminaşi sfinţi locul cetăţii Mediaş, cu care încă din copilărie şi adolescentă a avut legături intelectuale, cercetînd is-voarele istorice asupra trecutului regiunii.

Pentru aceas ta însă, vom avea nevoie de spri­jinul tuturor romînilor, de mintea luminată a acelor ce tind spre afirmarea romînismului prea mult boi­cotat în cetatea romană a centuriei Mediaş din a XIII-a legiune delà Apullum.

Comitelui de iniţiativă pentru ridicarea unui bust lui ILARIE CHENDI în Mediaş, compus din cele mai reprezentative figuri ale Culturii romîneşii ehiemă la faptă bună pe toti aceşti tintaşi spre înnăl}area spiri-

m

tului romînesc, precum şi pe toh' acei ce au iubit şi admirat pe Chendi. Acest comitet este format din D-nii :

Octavian Goga, scriitor, fost ministru ; Stelian Popescu, fost ministru ; Prof. Dr. Titu Ganea, secretar general al Ministerului Sănătăţii; Victor Eftimiu, scriitor; Tudor Arghezi, scriitor ; IonMinulescu, scriitor ; Gala Galaction, scriitor ; Ioachim Crăciun, conferenţiar uni­versitar; R. Seişeanu, deputat; G. Lungulescu, secr. Liga antirevizionistă ; Dr. Victor Ştirbei, Prefectul jud. Tîrnava-Mare, Sighişoara ; Prof. Horia Teculescu, dir. Liceului Sighişoara ; Cpt. Comandor av. Pdun Al. ; Lt. com. av. Popovici G. ; Dr. Coriolan Aslău, primarul oraşului Mediaş ; Ing. Marin _ Ciortea, subdirector Soc . Nat. Gaz Metan, Mediaş ; Dr. Crişan Ion, notar public Mediaş ; Ion Rinea, protopop, gr.-cat ; Ion Crăciun, protopop gr. or. Mediaş ; Prof. Gh. Celă-reanu, Mediaş ; Nicolae Miutâ, revizor şcolar, preşed. Asoc . înv. din Tîrnava-Mare ; Mihail Jampa, dir. Şc . primare No. 1 ; Ion Biriş, dir. Şc . primare No. 2, Mediaş ; Dr. Mihail Montanu, Mediaş ; Dr. Aurel Goci-man, avocat red. ziarului „Universul" pentru Ardeal; losif Gosteanu, înv. dir. Darios, Tîrnava-Mare ; Ion Munteanu, ziarist, Sibiu ; Nie. Iancu, advocat, Sibiu ; Mihail Chir noagă, dir. rev. „Frize", Braşov; George Togan, red. rev. „Plastica românească", Bucureşti; Mihail Axente, George Popa, şiN.Ladmiss-Andreescu, Revista „Lanuri", Mediaş.

Pentru o bună coordonare a lucrărilor în ve­derea scopului urmărit, s'a format din sînul comi­tetului de iniţiativă, un comitet restrîns de acţiune compus :

— pentru Mediaş din dl George Popa (redac­ţia rev. „Lanuri")

— pentru Bucureşti din d-nii N. Ladmiss-Andreescu, Sebastian 218 şi George Togan (Rev. „Plastica românescă", Str. Doamnei No. 14-16;

<— pentru Sibiu din d-nii : Ion Munteanu, ziarist (Str. Ion Creangă 15) ; şi avocat Nie. Iancu (Str. Regina Maria 18);

— pentru Braşov d-nul Mihail Chirnoagă re­dacţia rev. „Frize" Str. Lungă 160;

— pentru Sighişoara d. Prof. Horia Teculescu (Liceul „Principele Nicolae").

Secretar al Comitetului de acţiune se hotăreşte să fie dl. Mihail Axente (redacţia rev. „Lanuri" Str. Armurierilor No. 8, Mediaş).

Comitetul de iniţiativă, întru atingerea scopului aci arătat, hotăreşte lansarea unei număr de 100 unasută) liste de subscripţie a 50 (cincizeci subscrii-tori lista, sumele de subscripţie fiind benevole. Aceasta, după obţinerea aprobărilor legale.

Sumele rezultate, pînă la întrebuinţarea lor, vor fi consemnate la Casa de economii şi cecuri poştale pe numele şi la dispoziţia revistei „Lanuri", pentru ridicarea unui bust lui Ilarie Chendi în Mf J i a ş . Vor putea fi ridicate oreînd de cei ce vor fi însărcinaţi cu efectuarea plăţilor ocazionate de construirea Hustului.

Revista. „Lanuri" subscrie suma de Lei 2000 (două mii).

Orice informatiuniîn legătură cu scopul propus aci, se vor căpăta la una din adresele din oraşele" arătate mai sus.

In numele Comitetului organizator, Redacţia revistei „Lanuri".

O RECUNOŞTINŢĂ MERITATĂ Am simţit o adîncă mulţumire sufletească vă­

zând că gruparea revistei „Lanuri" a luat lăudabila iniţiativă, a ridicării unui bust în oraşul Mediaş cri­ticului literar Ilarie Chendi, născut în Darios, c e a mai fruntaşă comună romînescă din jurul Mediaşului.

Dincolo de frumuseţea gestului, care onorează pe iniţiatori, aceas tă cinstire a memoriei lui Chendi este pentru cei bătrîni un prilej de evocare a unor amin­tiri duioase şi dureroase, iar pentru cei tineri prilej de împrospătare dintr'o operă realizată cu trudnică osteneală, în împrejurări deosebit de grele, pentru promovarea şi sănătoasa îndrumare a literaturii noastre nationale. B a în cazul de fată socotim acea ­stă iniţiativă şi c a o mică reparaţie fată de memo­ria lui Ilarie Chendi, căci el a fost prea curând şi pe nedrept uitat.

Ilarie Chendi, acest genial fiu al Târnavei Mari, a fost silit, de activitatea sa zilnică de ziarist şi mai tîrziu funcţionar şi de conditiunile vitrege în cari a trăit, să-şi pulverizeze opera sa literară în „Foile­toane" şi „Impresii". Opera sa critică e a semenea unui obiect de artă celebru, care fiind fragmentat, ne inspiră o dureroasă părere de rău că nu s 'a pu­tut păstra în întregime pentru posteritate. Acest regret l-am simţit în totdeauna în fata operii lui Chendi, căci din fragmente apare chiar în faja noastră vi­ziunea unei opere întregi,

Ilarie Chendi a fost un valoros critic literar, cel mai mare din cîti a dat Ardealul, şi opera lui nu trebuie ignorată, mai ales astăzi cînd critica li­terară trece printr'o criză şi când o parte din criticii cu talent au devenit mercenari ai editorilor sau de­votaţi ai prieteniilor din bisericuţa lor sectară.

Opera critică a lui Chendi scrisă cu o artă rară şi dintr'o afinitate literară desăvîrşită, trebuie luată drept un îndreptar. Temperamentul său de luptător pasionat pentru frumos şi intuiţia sa artistică deosebit de puternică sunt chezăşia cea mai bună pentru durabilitatea operii sale.

Scriind aceste rînduri nu ne putem retine regretul că o fatalitate implacabilă 1-a smuls atît de repede şi atât de tragic dintre cei vii şi a luat literaturii române posibilitatea să aibă astăzi printre cei vii pe cel mai mare critic. IOSIF GOSTEANU

ILARIE CHENDI*) 1LAR1E CHEND1 Ilarie Chendi a murit şi el. Hotărît, generaţia LOR e osîndită să se stângă

toată vremelnic, ucisă de morbul infam al Venerii. Cu preţul unei sărutări, culeasă la întîmplare, cumperi în puterea intelectuală şi trupească a tinereţii, violenţa di-vastatoare a creerului subtil şi mănos.

Dar pentruce trebuie să piară rîndul acestor băeţi cu talent pîna ce nu s'au produs întregi, nici cel puţin nu au trăit?

Ieri a pierit Iosif, âzi pleacă şi Chendi. Moartea celui mai bun prietin al celui care s'ă zis că nu avea niciun prieten, — ceäce în definitiv poate să fie o virtute într'un timp defavorabil dragostei şi prieteniei — a im­presionat atît de mult pe Chendi încât 1-a îmbrîncit pe fereastra ospiciului afară, în glorioasa lumină a ţării, unde jucau depărtate rîndunele plutitoare.

Sinuciderea acestui om desorganizat de boală, isprăveşte frumos o viaţă de artist, printr'o revoltă de gigant.

Ne aşteptăm ca mîine să ne mîhnească o altă moarte de camarad, dacă nu de prietin, devremece anul acesta ne-a ucis mai mulţi dintrînşii. A fost o generaţie ciudată aceasta, a înaintaşilor noştri de un pas, care n'au cules decît poame putrede şi amare pentru gustul lor delicat şi aristocratic.

Situaţia de azi, cînd poţi ajunge să scoţi o revistă durabilă şi să ţi se tolereze chiar şi în presa cotidiană oarecari preocupări de formă şi de limbă, se datoreşte

- acestor tineri, osteniţi prea de timpuriu şi care n'au avut pentruce să se ostenească. Noi cîştigăm astăzi cu ce trăi, acolo unde aceştia se sleiau muncindu-se să nu moară. Fie uşoară tragica lor ţărînă.

Pentru lauda lui Ilarie Chendi n'ajunge un articol, necum un necrolog. Cel mai afinat dintre ardeleni şi cel mai artistic şi mai nervos scriitor de critică în limba romînească, pe care a căutat s'o voluptizeze, dacă se poate spune, în fiecare cuvînt scris cu îngrijire, aşezat simetric şi elastic şi rotund ca boalele de struguri într'un ciorchine — cere o carte ca să se vorbească despre el, în pagini încete şi cu croeli amănunţite de floare.

Cei mai mulţi şi din scriitori, au urît cu îndîrjire pe acest analist sarcastic şi corosiv. Criticii profesio­nişti în special au avut să sufere în Bucureşti usturi­mea aleasă a penei lui, în care sticlea o picătură de venin de o frumuseţe de smarald.

Dar ce importă ciuda lor netămăduită faţă de un scriitor care rămîne, în pofida tuturor, cu cîteva pagini, un clasic. TUDOR ARGHEZI

*) Articol apărut după moartea marelui critic în ziarul „Seara" din 27 Iunie 1913, şi transmis nouă de către autor.

Fantomă prea scumpă, între scumpele fantome, Ilarie Chendi trăieşte deapururi printre noi, cei cari l-am cunoscut şi l-am iubit.

Trăieşte cu o intensitate de viaţă cum puţini din cei ce ne înconjoară trăiesc ; ciasurile petrecute cu el sunt vii în mintea noastră, iar viaţa de azi ni se pare o viaţă postumă — un adaos nefiresc la zilele de atunci.

Atunci era epoca ultimilor trubaduri şi Chendi era printre aceştia.

In paginile sale incisive, măsurate, nu vibrează decît o parte din fiinţa sa. Asemeni lui Caragiale, şi-a pus în cărţi numai spiritul, iar nu şi sufletul. Sufletul său era plin de serenade şi de balcoane înflorite.

Era mai poet decît noi toţi poeţii din preajma sa, el, criticul.

Cine svîrlea cele mai înflăcărate îndemnuri la viaţă, cine era mai copil în entusiasmul său, mai naiv în expansiunile sa le?

Noi eram tineri şi eram poeţi, dar eram mai bâtrîni şi mai puţin poeţi decât el.

Romantic şi sentimental, bun şi generos, discret şi impresionabil — aşa fu Chendi. Numai cei ce l~au cunoscut prea bine, l-au ştiut cum era.

Ceilalţi păstrează despre scumpul nostru Ilarie nu­mai amintirea trăsăturilor sale ascuţite, a sprîncenelor îmbinate satanic şi a implacabilităţii sale faţă de ce era mediocritate şi extravaganţă.

Acest ardelean cu spiritul latin îşi altoise perfect mentalitatea de dincoace de Carpaţi. Era vioiu, lipsit de pendaterie şi iubia Capitala cu frenezia unui amant eza l t a t . . .

Nu cunoştea nimeni mai bine Bucureştii de pe a-tunci, grădinile lor, vechile uliţi, bisericile ruinate, sau împrejmuirile tainice în cari, sub bolţi de viţă, se pitu­lau cîrciumile cu vin bun şi lăutari.

Ne gîndim la el nu cu durerea despărţirii de tot­deauna, dar cu s .irisul unei aşteptări . . . Trebuie sä ne mai vedem odată şi nu materializaţi în Cîmpiile-Elizee . . . ne vom revedea aşa cum eram a t u n c i . . . cu aceleaşi inimi tinere, sub aceleaşi crengi înfrunzite şi legănate.

Căci în morţi nu p'.îngem numai pe cei ce s'au dus şi pe noi înşine, dar plîngem toate cîie s'au dus odată cu noi, cei de odinioară . . . Iar revederea, sub o formă nouă, în azururi necunoscute, nu zîmbeşte în-chipuirei noas t r e . . . sau ea, sau bezna veşnLă, nu e tot una. Vrem ceace a fist.

Şi cu această nădejde ne gîndim la fantome scumpe, între care Ilarie Chendi era preascumpă fantomă. VICTOR EFTIMIU

47= 5

O M U L C U S P A D A Dacă pe vremea lui Greeo s'ar fi purtat pălării

borsaline ca azi, Ilarie Chendi ar fi putut servi de mo­del faimosului „om cu spadă" cu care în anume mo­mente se asemăna ca două picături de apă. Singura diferenţă între cele două figuri, era aceea că omul lui Greco nu are pălărie, iar ilarie Chendi nu avea spadă.

In schimb însă, Chendi purta cu el o spadă mult mai înveninată decît aceea cu care Cavalerii Renaşterii obişnuiau să se răfuiască cu indivizi supărători, purta un condeiu de care se poate spune că era „cea mai fină lamă" de pe vremea lui, acea faimoasă epocă de frămîntări literare când curentele noi începuseră tocmai să răsară ca ghioceii primăvara, mai întâiu în jurul meselor delà cafeneau lui Papa Kubier şi în urmă prin cele câteva reviste de scurtă dar impresionantă apariţie.

Deşi omul tradiţiei şi al evoluţiei oficiale, gata să se răsboiască cu cei cari nu l-ar fi secundat în credinţele sale literare, Ilarie Chendi citia cu plă­cere poeziile celor tineri pe car îi pore­clise „trăsniţi", le făcea loc în revista lui unde de multe ori le da întîietatea asupra celor bătrîni şi pe unii din-trînşii îi admitea chiar în imediata lui intimitate care delà cafeneaua Kubier, evolua spre „Carul cu Bere".

Ca director de revistă literară Chendi plătea puţin. Ca prieten însă, Chendi oferea celor strîmtoraţi nu numai prilejul de a se manifesta în ciuda celor care monopolizaseră publicitatea Kterară, dar şi fericita ocazie de a se ospăta pe. seama iui.

Nu era om expansiv şi vorbea măsurat chiar atunci cînd simţia nevoia să laude pe cineva. In schimb însă, dragostea pentru prieteni şi-o manifesta cu privirea ochilor lui de diavol convertit şi prin acea acoladă ca­balistică pe care „omul cu spada" al timpului nostru, o da cu bastonul numai acelora pe care îi judeca demni de această atenţie mai elegantă chiar decît un articol critic.

Reputaţia de „om rău" pe care i-o făcuseră cei cari se găsiau în răsboiu cu dînsul, nu venise decît să-i mă­rească şi mai mult prestigiul de adversar temut care n'a de­zarmat decît în clipa fatală cînd duşmanul care i se pusese în cale deacurmezişul, era din altă lume decît a noastră.

Iată pentruce noi — bătrînii de azi — nu putem uita că pentru tinerii „trăsniţi" de ieri, Ilarie Chendi a fost un fel de adversar enigmă, care ne-a iubit mai mult decât cei cari pretin­deau cu sgomot că ne înţeleg mai bine, şi care de dragul celor mărunţi de pe vremea aceea, îşi rezervase veninul spadei sale,

pentru cei cari decretaseră în literatura romînă un „punct" şi o „pauză" ia inf ini t . . .

ION M1NULESCU

Ion Minulescu

CHEND Ilarie Chendi a fost deocamdată prea uitat şi

aruncat la fund de valurile izbînzii pregătite de el. Nu încape prea multă întristare. Aşa a fost şi cu alţii mai mari şi mai celebri.

Vine vremea să ne mai adunăm amintirile şi să mai aprindem vechilor muncenici, prea şterşi pe zi­dul national, cîte o lumînărică de recunoştinţă. Odată mort, omul de merit — mai ales, artist şi scriitor poate să conteze pe înduioşarea, pe grija, pe ad­miraţia concetăţenilor.

GALA GALACTION Nicolae B r a n a B i s e r i c a de lemn din S u r d u c

6 a n u r î

ERI AXENTE SEVER, ASTĂZI ILARIE CHENDI

La 2 Decembrie 1934 s'a desvelit la Mediaş, în inima cetăţii sacrosante a expansiunii saxorto-teu-tonice, bustul marelui tribun delà 1848 Axente Severn.

Un eveniment de mare importantă s'a consu­mat atunci în viata plină de zbucium a rornânilor târnăveni. înaintea- ochilor noştri s'a desfăşurat un spectacol unic, o înălţătoare manifestaţie najională în cel mai pur sens al cuvântului, fără amestecul desgustător al politicianismului nefast, care deseori se vâră nechemat chiar, în astfel de ocaziuni. In schimb o participare spontană şi sinceră a miilor de ţărani, veniţi din cele mai îndepărtate colturi ale ju­deţelor Târnava-Mare şi Târnava-Mică, sustragîndu-se delà ocupaţia lor plină de trudă pentru a prăznui a şa cum se cuvine memoria aceluia care s'a ridicat din mijlocul lor spre a lupta cu dârzenie şi vitejie pentru liberarea' românilor ardeleni de sub jugul milenar al duşmanului cotropitor.

Comentând această manifestaţie rară, am in­sistat în deosebi asupra faptului că monumentul lui Axente Sever a luat naştere din iniţiativa generaţiei actuale, care a ştiut s ă se ridice într'un moment de reculegere pe deasupra materialismului nimicitor al vremurilor postbelice, pentru a repara tardiv marea nedreptate ce s'a făcut aceluia care s'a sacrificat pilduitor pentru neamul său, dar n'a râvnit nici la măriri efemere, nici la bogăţii trecătoare.

Astăzi un mănunchiu de tineri entuziaşti, din aceiaş generaţie, lansează admirabila idee de a se cinsti tot printr'un bust amintirea celui mai mare critic ardelean : Ilarie Chendi.

Ideia acesta generoasă, se potriveşte de minune cu locul. Ilarie Chendi, al cărui nume nu are nevoie de prezentare, nici chiar majorităţii ignorante a gene­raţiilor actuale, cari preferă politica şi sportul operelor geniilor literare, s'a născut în comuna fruntaşă Darios, din imediata apropiere a oraşului Mediaş. Aci, fiul preotului ortodox Vasile, şira trăit cei mai frumoşi ani din copilăria sa. Cât de potrivit este deci acest oraş, pe care Chendi l'a cunoscut altfel decît se prezintă astăzi în România întregită, să adăpos­tească, în piaja principală, considerată mai până eri un noli me tangere, chipul său de bronz.

Monumentul închinat lui Chendi va sta alături de acela care cinsteşte amintirea marele tribun delà 1848, Axente Sever. Eroul jertfei supreme alături de eroul gândirii româneşti ! Ce minunată împerechere. Ambii, fii ai acestor plaiuri pur româneşti, ţi­nute vremelnic sub câlcăiul duşmanului milenar, au avut o soartă identică. Nu le-a fost dat să vadă cu ochii lor visători realizarea idealului pentru care au luptat. Unul pe câmpul de onoare, iar cele-

No. 18-19 ,

lalt pe ogorul literaturii nationale. Ambii au fost da{i uitării de către o posteritate, care în goana după avere şi măriri goale, s'a arătat nerecunoscătoare. 0 constatare care supără desigur dar este plină de adevăr.

Smulşi din negura uitării de câţiva tineri ini­moşi, cei mai vrednici dintre românii de pe valea celor două Târnave, îşi vor avea, aşa cum s a r fi cuvenit de mult, cinstită memoria printr'o operă durabilă.

Bustul Iui Axente Sever s'a realizat, cel des­tinat lui Chendi îşi aşteaptă realizarea. V a fi oare cu putinţă acest lucru în aceste vremuri grele şi lip­site pe deasupra de orice idealism ? Iată întrebarea pe care şi-o pun scepticii noştri în astfel de ocaziuni !

Noi răspundem un hotărât da, căci ar fi să dis­perăm dacă nu s'ar găsi oameni de inimă în aces ta tară, printre românii noştri ce afişează pe zi ce trece un nationalism mai accentuat, cari să aducă contri­buţia lor oricât de modestă la înfăptuirea acestei opere de nationalism constructiv.

Fiecare neam care aspiră la viată şi trăinicie trebue să se ocupe de cultul strămoşesc. Memoria acelora ce au ocupat un loc de frunte în desvol-tarea şi ascensiunea unui popor trebue cinstită a şa cum se cuvine. Cultul acesta, a cărui menire este în primul rînd să ofere pilde strălucite gene­raţiilor viitoare, conducătorilor {arii de mîine, re­vine acelora ce se pot debarasa de materialismul ce ucide orice pornire spre ideal, pentru a lupta din răsputeri pentru realizarea unei opere trainice, imortalizarea marilor înaintaşi ce au binemeritat delà neam şi patrie.

Vremurile actuale cu o morală extrem de elastică, cu moravuri foarte scăzute, nu sunt pro-price unor astfel de manifestări. Cine luptă însă pe linia naţionalismului constructiv nu se poate lăsa influenţat sau doborît de astfel de impedimente. Trebue să meargă înainte. Aşa se întîmplă cu ac ­ţiunea pornită pentru ridicarea unui bust lui Ilarie Chendi.

Cine poate nega valoarea covârşitoare a a-cestui erou al gîndirii româneşti ? Nu încape nici o îndoială că amintirea lui merită a fi cinstită prin imortalizarea în bronz a chipului său fin şi gîndi-tor. Deci datoria fiecărui român de inimă este să. contribue cu obolul său la aducerea la îndeplinire a acestei idei generoase.

Am fost destul de nepăsători în cei 15 ani delà unire şi am făcut atât de puţin pentru promo­varea cultului strămoşesc. Astăzi când stăm pe li­nia naţionalismului constructiv trebue să dovedim prin faptă c ă Chendi nú a avut dreptate atunci cînd a exclamat :

„Nerecunoscătoare mulţime !" Şi aşa trebue s ă fie... !

Dr. MIHAI MONTANU

NOTE DESPRE ILARIE CHENDI

Odată cu moartea lui Ilarie Chendi, cultura ro­mânească a pierdut o personalitate în plenitudinea ca­lităţilor ei. El ä plecat aproape în acelaş timp cu poetul Iosif, vitregind astfel „galeria noastră literară''.

Ilarie Chendi s'a născut în comuna Darios de lângă Mediaş la 14 Noemvrie 1871.

„Tatăl său, ne spune d. loachim Crăciun (tot un fiu al Dârlosului, care este conferenţiar la Universi­tatea din Cluj), — fusese preotul ortodox al comunei şi vestit orator în Valea Târnavelor. Sătenii îşi amin­tesc cu adâncă veneraţie de popa „Chendea" care cu ocazia unei vizite canonice a episcopului saşilorTeutsch — cel cu statuia din Sibiu — la Darios, întîmpinînd şi el pe episcop printr'un discurs înflăcărat, fu luat de Teutsch în trăsura vlădicească, spre marea desnă-dejde a preotului săsesc, lăsat să urmeze convoiul pe jos.

Ilarie, rămînînd de mic orfan de marnă, fu cres­cut de rudele sale — Hodoşeştii — în Bandul de Câmpie. Prin Hodoşeşti, Ilarie Chendi era rudă de aproape cu Alex. Papiu Ilarian.

Clasele primare şi le-a făcut la Mediaş, iar pe cele secundare Ia liceul săsesc din Sighişoara. Fusese primul între puţinii români cari au „îndrăznit" să-şi ia bacalaureatul la acest temut liceu săsesc. Tatăl său voind să-1 facă preot — ce putea fi un fiu din neamul nostru în Ardeal decât preot sau învăţător — 1-a trimis în cele din urmă la Seminarul „Andreian" din Sibiu. Aci şi-a evidenţiat Ilarie Chendi mai în-tâiu gustul, său pentru literatură.

In curând ajunge redactorul revistei „Musa Ro­mână" publicată de elevii seminarului, şi în ea îşi publică primele încercări de crilică. Tot ca elev al seminarului e redactor la „Telegraful Român" şi la „Tribuna" din Arad.

Nefiind potrivită cariera lui de preot cu firea lui impulsivă şi simţind în el puteri pentru fapte ce ar putea folosi unui cerc mai larg decit cel al unui sat romînesc înfundat printre munţi, în toamna anu­lui 1894 pleacă la Budapesta şi se înscrie la facul­tatea de litere. Aci i se deschide un nou câmp de activitate. Neastîmpăratul Ilarie nu se mulţumi nu­mai cu adunările gălăgioase delà societatea studen­ţească „Petru Maior". Lui îi trebuia ceva mai mult ! Şi chiar în toamna sosirii sale la Budapesta înfiinţa secţia literară la „Petru Maior" prezidând-o tot tim­pul cât a stat în capitala Ungariei. ,

Chiar delà început, Chendi s'a îm.pus repede prin scrisul său şi a tras asupră-şi atenţia tuturor cercurilor literare. Cunoscând legile evoluţiei literare,

el scrie cu sagacitatea admirabilă ce ţi-o dă ta­lentul inspirat de-o temeinică cultură.

Prin scrisul lui Chendi, care era călăuzit numai de cultul frumosului multe figuri literare din timpul acela s a u lămurit.

Ilarie Chendi era un critic foarte temut şi avea „uneori atitudini de panteră neîndurată", oprind ast­fel invadarea „ciorilor gureşe" în „grădina frumo­sului românesc".

Bustul, pe care îl vom ridica în curând în ora­şul nostru, va eterniza figura acestui mare ardelean, care a scris admirabile pagini de critică literară.

GEORGE TOGAN

CHIP*) Tata- i mot, bătucit de vreme, Aspru cum o piatră necioplită, Vî r tos cum un bolovan de c remene . F ă g a ş c res ta t de ploaie şi de vînt, li s tăruie pece te în molcomul cuvînt.

Cu mîni mînjite de răş ină , Ciopleşte doage ' ncheagă doniţi Şi-apoi le sch imbă pe fărină P e ce le părîndate uliti.

V. C0P1LU-CHEATRĂ

*) Din volumul „Cînt din tulnic" ce o să a p a r ă în curînd.

Schweizer Cumpănă La răzbaiu

8 L a n u No. 18-19

PASTIŞĂ NOCTURNĂ Amurgul slobozit din lant a scris cu cerneală ogoarele, a adus briză de răcoare pe ochi, şi-a înfipt în coasta cerului un junghiu de deochiu.

Luna spînzurată de o creangă de copac, se leagănă 'n bocet de cucuvae; un liliac, îmbrăcat în odăjdii de drac, a trecut cu umbra prin odae.

Tăcere. Flautul e mut, mai tremură în aer nota si bemol. Noaptea, fată de stradă, caută sărut şi se plimbă n mahala cu trupul gol.

MIHAIL AXENTE

A R D E A L Cu flori, păduri şi creste n glii cusute Te străjuesc a munţilor şerpare, Plesnind de basme vechi, trăite, rare, Cari gâlgâie n mireasma unor lupte...

Când timp 'n timp pătrunde să 'nfioare Fluide grele 'n zările căzute, Umil te-apleci în poala serii mute, Sub coaja ta de tristă 'ngândurare.

Speranţele sunt veşnic risipite: In spre apus durerile se 'ngână Şi 'n prospeţimea zorilor ivite.

. . . Flăcăul 'nalt, cu ochii de lumină, Din cercu'aprins al unei învârtite Te 'ntâmpină cu vorba lui blajină.

I. CH. SEVEREANU

D E Ş T E P T A R E Şi-a deschis viata ochii în spre cer: Somnoroase ape cu priviri pierdute In albastruri pure, în albastruri mute, Ferecate 'n pleoape grele ca de fier.

Gându 'n încleştarea pumnului, lumina O striveşte 'n tainitf de credinţe seci; Cine ştie 'n care colt, pierdut pe veci, Adormit-a cerul nevisându-şi tina?

FLORICA CIURA

CÂNTECUL ÎNMORMÂNTĂRII VESELE*)

(de A D Y )

Toate câte trec se urâtesc, Nici tristeţea nu-i frumoasă după ce-a trecut Şi eu de mult trecutul nu îl mai iubesc.

Inima mi-am ridicat în sus să fie Şi am vestit la bocitoare: Fericit cine îngroapă 'n veselie.

Bucuria e sortită spre declin, Forma ei eternă e schimbarea Şi bucuriile într'una vin.

Ori şi ce există, e frumos, e feciorie. Aruncă amintirea, virginitate stearpă, Prezentul prinde-1 slobod şi cu bărbăţie.

Mişcă tînăr, chiar de umerii nu vor, Când te obsedează din trecut Umbre fără rost, ca un decor.

Cine nu-i azi n'a fost nici odată, Robului îi e povara amintirea, Omul liber uită şi drumuri alte cată.

Viata e minut ce 'ntr'una piere. De fiecare clipă te desparte cu'n sărut, Chiar a suferi 'n prezent, e o plăcere.

Ori şi cât ar fi prezentul de nătîng, Eu trecutului nu voiu fi rob. Ochii mi-i închid, la piept îl string.

GEORGE POPA *) Din Plecarea spre legendă care v a apare în curînd.

U N G H I I Stele răsăreau în vârful degetelor străvezii, Unghiile ca o coroană îşi aşteptau regina, In luciul lor dansau reflexe aurii, Şi 'n palmă, ca o umbră răsărea grădina. Elitre pentru sborul cărăbuşilor spre lună, Caicuri pentru visul meu închis în violină, Când mâna mea, cu podul palmei te-le se 'mpreună, In amintire şi în febră degetele se înclină.

ŞTEFAN BACIU

CURCUBEU PESTE TARĂ Harbuzul lunii l-am tăiat pe fata cerului 'n August. Ce sîmburi, stele şi ce gust şi ce livadă-am descuiat ! Cu floarea soarelui, ogor am însemnat la vad de an şi o Moldovă de şofran am încrustat-o *n leat, pridvor.

TEOFIL LIANU

NATAŞA SE APROPIE DE SUFLET

Mifoşca aduse sacul fără greutate dar cu ciudă, deaceia îl isbi de podeaua din fata dughenii a şa de tare, încât sacul crăpă şi peştii cu burţile albe alune­cară afară, ca un pumn de bani de argint, împrăş-, tiindu-se. El îi înjură şi se puse să-i adune. Nu-1 vedea nimeni pentrucă era întuneric ; numai împrejurul uşii, liniute de lumină se arătau subţiri ca trase cu peniţa. Se auzeau glasuri răstite înăuntru ; Mifoşca se gîndi :

— Iar se ceartă. Termină de adunat şi-acum îşi sufla în pumni

să se desghe.e. Ii părea bine c 'a găsit loc bun pen­tru prins peştele, acum în timpul acesia în care parcă crăpaseră cu toţii de frig. Se urcă în sfîrşit pe scări şi întredeschise puţin uşa. Fără să-şi vîre capul, îşi aruncă numai glasul înăuntru:

— Am adus peşte, jupîne. II cântăreşti singur. Şi fără să mai aştepte vreun răspuns plecă gră­

bit, lăsînd baltă sacul cu peştii burtoşi. Atunci ţâşni dinăuntru un omuleţ, cobori vreo trei scări, căută cu ochii de jur împrejur şi zărindu-1 pe Mifoşca alergă câţiva paşi după el :

— Domnule-Mifoşca ! Ia stai, stai să facem so­coteala...

— L a s ' o ' n . . . , înjură printre din.i lipoveanul şi nici nu şe sinchisi.

— Aşa, fugi? Altădată nu mă mai găseşti. Dupâ aceas ta strînse peştele, îl încărca icnind şi

intră în prăvălie pe o uşă laterală. Mifoşca simţi nevoia de a se întoarce şi a-i zice

una bună, printre dinţi, cu glasul scăzut, aşa cum ştie el, să tremure jidanul o săptămînă. Se stăpîni însă şi încă după cî_iva paşi gîndul îi era cu totul străin ; atunci îşi dădu seama c 'a mai scăpat de-o grijă, că odată aranjată chestia cu biserica putea să fie mai liber să-şi dospească somnul adânc şi boereşte. Era frig, un ger ascujit. îşi băgase palmele pe mînicile hainei şi mergea repede, cu capul în pământ. Se opri pupn la cârciumă, dar înăuntru nu era decât Mişa, ce tremura lângă sobă şi povestea ceva cu gesturi largi ; el trecu mai departe nemulţumit, luînd-o aproape la fugă. Nu vroia să-şi aducă aminte, dar faptul se petrecuse şi Mişa printre zîmbete ştiuse ce z i ce :

— Să aibă grijă de L i u b a ? Ce e cu a s i a ? Să aibă grijă de L i u b a ? Şi ce dacă fata a crescut? Şi mergea repede, din ce în ce mai repede, cuprins mai ales de un frig în interior pe care nici o fugă nu reuşea să-1 încălzească. Delà biserică iăe satul. 0 privise în treacăt şi ea arăta ameninţătoare, desbră-cată şi roasă de toate boalele iernii. Asta îl făcu să-şi vîre capul între umeri, cutremărîndu-se. Nici nu ştiu când se trezi în grădina din spatele casei, în­cărcată de promoroacă; la o jumătate de chilometru

spre dreapta se vedea lacul îngheţat şi întins, era ca o cîmpie a lbă cu dîmburile malurilor intinzîndu-se leneşe ca nişte gîturi de lebădă pînă spre margina cealaltă a satului. înjură şi scuipă apa, potolit din fugă şi simjindu-si mîinile asudate le trecu prin barbă, ca să le şteargă. Acum se mişcă spre ogradă, dar o creangă încărcată îl lovi peste fajă şi scutură pesle dânsul o ploae de chiciură. Atunci se gîndi liniştit, echilibrat, invingînd ultimul rest de spa imă:

— Dacă Liuba, dacă Liuba seu aruncat în par­tea mă-sii şi-o afla-o, o să pună mâna pe bâtă, o să-i dea la cap, apoi o s o încarce în sac şi într'o bună dimineaţă o coboară în fundul lacului, plocon peştilor. Iar seara :

— L iuba? Nu e acasă L i u b a ? N'a văzut-o ni­meni? Atunci ce dracu s'a făcut? Să se fi î neca t ? Oare se poa te? Şi gata.

Tot frământând astfel de planuri s e adâncise întrânsul aşa de mult, încît numai lua seama la frig ; atunci îi auzi deodată glasul în ogradă şi se sperie a şa de tare, încât începu să tremure, ca un hot prins asupra faptului. Ca să se astâmpere şi să-şi facă puţin curaj tuşi de cîteva ori.

— Tu eşti tată ? se auzi după puţin timp glasul fetii.

— Eu-s, răspunse lipoveanul morocănos. — Dar ce cauţi pe acolo ? — Pe dracul îl caut, mormăi şi mai tuşi odată.

Apoi eşi dintre copaci şi din umbră. — Gata cu peştele ? întrebă fata. — Gata, gata ! Am sfîrşit-o şi pe asta ! Spunînd o spiona ca un străin. Liuba era îm-

brodobită cu un şal şi în picioare avea nişte ghete vechi. Mifoşca era foarte atent şi chiar el îşi dădea seama atunci că se uită la ea cu al{i ochi iar ochii ace ia se înflăcărau privind-o, se aprindeau şi sufle­tul lui încărcat se clătina la dreapta şi la stînga, de câteva ori, amuţit.

— Seamănă, îşi şopti atunci speriat şi încercînd să se stăpînească trecu pe lîngă ea, fără s'o mai pri­vească şi intră în casă . Se desbracă de blană, o atîrnă în euer apoi se aşeză pe margina patului oftînd. Fata veni după el şi aprinse lampa, apoi caută să-i pue masa. El o privea cum mergea prin odae, delà un lucru la altul şi fără şal, cu părul făcut coc la spate, ea semăna mai mult cu Nataşa. Era pentru prima oară în viata lui cînd o vedea pe Liuba crescută, fată mare. A fost oare ne-voe de vorbele lui Mişa ca să i se deschidă lui capul împăclit? Şi cum stătea pe pat, se legăna la drepta şi la stînga, ca şi cum s'ar fi tînguitîn sinea lui. Fataveni la el şi-atunci fără s'o privească o întreabă :

— Liuba tu o mai tii minte pe maică-ta ? — 0 mai tiu, răspunse ea repede şi se aşeză

lângă el. Mifoşca ştiu ce aşteaptă : să-i vorbească despre

ea, să-i spună cum a murit dintr'odată fără ca nimeni să fi ştiut ceva fără să fi fost bolnavă, dar tocmai peste lucrurile acestea trecu gîndul omului, însă atin-gîndu-le începu să geamă ca un bivol înjunghiat.

Fata se sperie şi-i făcu repede patul. La semnul lui ea trecu dincolo, în camera ei lăsândul să se culce. Mifoşca se desbracă la iuţeală, stinse lumina şi când întunericul se întinse peste ochii lui roşii şi arzătorio văzu

întocmai pe Nataşa, tînără (căci ea avea să se păstreze totdeauna aşa-în mintea lui) cu faţa ca un buchet de flori albe şi roze, cu mîinile ca ştergarele şi sub­ţirică la trup ca o fetiţă. Apoi gândul lui aprins merse pe urmele paşilor ei, până la scăldătoarea de sub mal, unde făcea bae în anumite nopţi de vară cu lună. Acolo o pîndea, butuc de carne ghemuită şi arsă de patimă, într'o mîncătură de pămînt. Şi asta nu putu el să priceapă, ce s'a desfăcut întrînsul pe neaşteptate, ce poartă s'a sfărîmat pe neştiute, liberînd amintirea străveche, pe care o credea definitiv ruginită şi îngro­pată ? Se răsucea pe pat şi—1 ardea scoarţa ca o pară. O înjura în gînd, o smulgea cu furie, dar revenea la fel de vie, fata aceia cu trup de aur pentru altul.

— Căţeaua, scrîşni din dinţi, putrezi i-ar oasele acolo unde se află.

Dincolo o auzi pe Liuba descălţîndu-se, învîrtindu-se o vreme prin odae, apoi... apoi... parcă trei lovituri în fereastră, cari au răsunat în inima lui ca într'un lemn uscat şi fără măduvă. îşi ţinea răsuflarea din toate puterile, dar nimic parcă nu se mai auzi şi atunci ră-

CENTRAI INTERIOR (Urmare şi sfârşit)

IV.

Culoarea albă este culoarea minciunii. Probabil aci stă şi explicaţia întrebuinţării excesive a noţiunii de „alb" de către poeţi. Intr'adevăr : în poezie se abuzează de acest cuvînt. .

Dar este curios că, după cît se constată, nu sen­sibilitatea poetică este aceea care minte, nu raţionalul rece şi aspru, nici excesul de filozofie poetizată, nici a-polinicul dogmatic sau fascinaţia dionisiacă exteriorizată incoherent şi subconştient. Ci naturismul, aşa cum este conceput din creaţie şi evoluţie. Explicaţia va veni mai la vale. Acum caut să descurc utilizarea ilogică (chiar raţională sau numai expansivă) a noţiunii, a cu-vîntului, a albului totalitar.

Zici alb : deduci sensul de pur, de curat, al feno­menului, sau al lucrului. Nici nu se poate concepe alt­fel albul : numai ca bunătatea, numai ca necuprinsul, numai ca norii cyrus. Chiar neantul filozofilor este alb. Afară de unii pesimişti iremediabili, nu-mi aduc aminte de un gînditor cu tendinţe nelimitate în cercul vital, care să-şi fi închipuit noţiunea de gol, de neant, de transcendent pur, neagră. Nu, neantul este aşa cum îl trăieşte Hyperionul diafanizat de Eminescu, cum îl zi­deşte Dante în monumentala-i şi „Divina-i Comedie", cum îl dictează orbul Milton în „Paradisul Pierdut" în veac alb.

suflă adînc şi fericit. Era numai sudoare pe spate şi faţa se brobonise. toată, începînd cu fruntea delà rădă­cina părului. îşi trosni încheeturile, pocni degetele şi încercă pentru ultima oară să adoarmă. Dar se sbătea în inima lui imaginea prea vie a Nataşei ca o porum­biţă prinsă de picior ; încercă s'o omoare pentru a doua oară, aducându-şi în minte fiecare gest şi fiecare mişcare săvîrşită hoţeşte sub lună la scăldătoare ! Dar ea re­venea, mai aprig chinuitoare şi orice încercare rămînea pustie. Atunci se sculă, umblă cîtăva vreme prin odae şi ca şi cum ar fi descoperit un lucru preţios şi pier­dut de mult se repezi la pat, îşi luă scoarţa şi eşi afară, in tindă. Ascultă acolo cu inima cuprinsă de spaimă, dar nimic nu se auzea în camera fetei. Deschise uşa cu multă băgare de seamă, vîri capul şi ascultă: res­piraţia se auzea calmă şi regulată. Atunci un zîmbet mare îi albi gândurile şi întinzîndu-se jos lîngă uşa ei, se înveli bine cu pătura şi atunci toate pungile somnului s'au căscat să lase apa calmă să curgă peste bolo­vanii dinstrîhsul !

MIHAIL CHIRNOAGÄ

Şi Eminescu şi Dante şi. Milton au fost poeţi. Au fost poe{i cari au filozofat profund. De aceea apreci­ază, simt, trăiesc intens, vagul în formă albă. Sbuci-umul acestor creiatori, cel trecător, cel fizic, cel ceti-dian, ar fi să indice întunecimi. Se pare însă ca tocmai ineficientele acestui fulger de lumină între două necu" prinsuri care se numeşte viaţă şi care merită să fie trăită numai în limita necesarului mintal ; că tocmai umilitoarele atitudini ale celor ce înconjoară pe poet dar nu sunt în stare să se înnalţe pînă la starea lui de acută transfiguraţie interioară ; că tocmai pornirile bru­tale cu intenţie de autoflagelare bunecunoscute la gîn-ditorii efemerului diafanizat pînă la disparat, au darul să autoconvingă pe filozoful-poet că, într'adevăr, neantul este alb. Milton ne lămureşte definitiv, prin exclamaţia scrisă de mîna fiicei sale : Este o minciună întuneci­mea în care se crede că trăiesc. Orbirea mea este de cel mai pur, de cel mai ţipător alb". Deci pînă şi în viaţă fizică a acestui cioplitor de slovă milenară, albul a pre­dominat obsedant.

Dar însăşi poeţii cari nu înglobează versului de stră­lucire isbucnită necalculat, percepte pur filozofice, iau albul ca suport al poeziei, după cum o face Baudelaire în versurile :

„Ceux-la dont les désirs ont la forme des nue3~ „Et qui rêvent, ainsi qu'un conscrit le canon, „De vastes voluptés, changeantes, inconnues „Et dont Yesprit humain n'a jamais su le nom!" Recitiţi versurile acestea odată, de două ori, de

zece ori şi cu fiecare recitire veţi vedea cît de albe sunt Florile Răului, cît de albă dorinţa sbuciumată de „chăn-ger la place" a călătorului chinuit din om.

Va să zică bunule cititor, albul, dacă vom dovedi c ă este o minciună, nu este o minciună scorniră: ve­nită din afară din slovă, sau din gură de om. Hotărît nu. Pentrucă operele uriaşilor gînditori citaţi mai sus pot fi orce, numai minciuni pure nu. Dar nu ne putem opri să afirmăm că noţiunea aceasta vizuală, abstractă, este o minciună prin ea însăşi. A dovedit-o practic, cu mulţi ani în. urmă, Newton.

Experienţa cu discul lui Newton... o ştiţi... Va să zică o minciună realizată din combinarea

. altor şapte minciuni colorate. Plus razele de recentă descoperire cu prefixele infra sau ultra, care fac parte tot din culoarea albă.

Alături de prismele de laborator, de discul lui Newton, stau splendidele boabe de rouă, curcubeul dă­tător de senzaţii sublime şi de sublime inspiraţii, re­flexele diamantifère ale luminei care, şi ea, este o plăs­muire minunată şi mincinoasă de alb.

Poeţi, cîntaţi albul: curcubeul, roua, luminile cu reflexe inimaginabile. . . Nu minţiţi voi. Pe voi vă minte necuprinsul. Pe voi, cu sens şi scop cuprinse.

V.

Fiecare din 'noi este a şa cum e, gîndeşte în fe­lul lui, militează în sensul credinţelor sale. Sunt toate aceste „fapte psihologice", functionate de conştiinţă. Dar conştiinţa este la om (cred că începând cu pri­mul homo-sapientis) un rău necesar. Pentrucă fiecare <lin noi are mai multe filoane constiinjifere. In pri­vinţa aceasta animalitatea simplă este de invidiat.

Conştiinţa omului social este marfă nouă, de serie. Fabricată cu maşini perfecţionate : progres, ci­vilizaţie, e t c . , după unu şi acelaş etalon care se păstrează tacit, bine şi intenţionat ascuns, în fiecare din noi. Dacă n'ar fi acest etalon, conştiinţa ar fi sinceră şi funcţionată de om; iar omenirea ar fi ideală. Adică imposibilă. N'ar exista avion, nu radio, nu haină higienică, nu economie, nu sociologie, nu politică, nu religie.

Toate succesele omenirei, începînd cu locuinjele lacustre, cu civilizaţia însăşi ; trecute prin victoriile egiptene, greceşti, romane, medievale, şi terminînd cu tumultul modern se datoresc fenomenului de multiplă conştiintiozitate, răstălmăcit de unu şi acelaş inventiv créer. Să ne lămurim cu un exemplu :

Un 'mare financiar din zilele noastre, porneşte o construcţie enormă. V a fi în binele omenirei. Fi­nanciarul este conştient de acest lucru. S e presupune c ă va fi nevoie de sacrificiul unor vieţi : poate de savanji în laborator, poate de simpli uvrieri pe şantier. Financiarul este conştient şi de acest lucru. Iar, la urmă, construcţia aceas ta va ruina alte existente mo­deste, încă şi acest amănunt este în conştiinţa finan­ciarului.

Trei diferite işvoare de conştiinţă la un acelaş

om! O luptă intensă se dă în interiorul său. V a tre­bui să biruie :

— spiritul de progres, — mila de viata aproapelui jertfit,

— compătimirea pentru cel distrus materialiceşte Filoanele de conştiinţă suprapun realitatea. Va

triumfa unul. Celelalte vor fi ucise iremediabil. Cel biruitor va trebui să plătească lespedea de mormînt a celorlalte.

Şi lumea va mai cîştiga eforturi pentru încă un salt spre înălţimi.-

Etal onul de precizat actul de conştiintiozitate va exactifica măsura fenomenului care trebuie închi­puit în faptă, brutului care trebuie transformat în util. V a exactifica subconştient, cu raţionament de ghiată; iar hotărîrea finală va părea de cea mai logică con­sistentă, pentrucă va fi de cea mai acută necesitate. Nicicând nu va putea să răcnească în noi conştiinţa că pentru a realiza un bine, am făcut un mare rău. Nicicînd nu ne vom revolta că tăind un pui, am avut la masă un ostropel apetisant. Ne vom îndu­ioşa poate de soarta vieţilor destinate pieirei pentru a întreţine viata. Dar acest fapt, va fi prea. pu{in pentru a putea realiza marea dorinţă a lui Budha : „să nu striveşti niciun fir de iarbă, căci şi acolo pulsează viata".

Calea spre desăvîrşire este în pantă pronunţată. Nu o pot urca decît cei ce au aripi : îngerii şi sufle­tul în formă primară.

Conştiinţele multiple ale omului sunt pietre mari de moară care-1 fixează deapururi aci, înfipt adînc şi străvechi în lutul iremediabil.

Şi numai pentru aceas ta voim să înjelegem con­cluzia lui Henry de Montherlantatunci cînd încearcă să pledeze pentru o stare interioară psihopatologică în cartea de idei „Aux fontaines du deşir".

' „Notre mal est sans remède" se lamentează el — şi pe drept — vorbind despre nemulţumirea omului de a-şi alunga o conştiinţă în folosul alteia, pe care el, omul, o va ucide mai tîrziu la moment oportun.

VI. Despre vis : isvorul luptei pentru existentă. — Un bancher visează alte milioane decît cele

pe care Ie are. — Un şomeur visează tot milioane. — 0 fată visează un bărbat ideal şi un cămin

de poveşti. — Un plugar visează an îmbelşugat — Un hamal de port visează activitate pe cheiu. — Un armator visează le fel. — Eu visez teluri ratate. — Un om visează. — Alt om visează. — Toti oamenii visează.

Dacă n'ar fi visul — acest om în om — n'ar fi nici lupta peniru existentă, nu primatul celui mai tare, celui ce ştie să fie mai păianjen.

Un om în om. Nu greşesc : visul este fiinţă aparte în structura

noastră psihică. Are închinările sale, pozitivismul său, tabieturile sale. Un om autoritar, care tîrăşte după sine, la bun plac, pe celălalt om din noi.

Omul acesta suferă de un mare rău : j oacă îm­pătimit cărţi. Şi iremediabil. Se întîmplă ades de cîştigă: atunci visul s 'a realizat. Lucrul acesta mai rar însă. De cele mai multe ori visul ratează : omul din om pierde la cărţi şi — ca un cartofor ce se respectă — nu se lasă biruit, pontează riscînd ul­timul ban, ultimele resurse, pentrucă apoi să pună în mîna omului fizic un revolver finalist. Şi moare şi visul odată cu omul: mor doi oameni deodată. Al­tădată, după o înfrîngere, se ntîmplă că visul moare în om. Rămîne atunci omul fizic, fără vise, fără te­luri, désorientât, trăind pentrucă aşa e să lie ; mîn-

SUFLET RĂTĂCIT*)

După slujbă, părintele Năstase ţinu obişnuita pre-dijă, însă cît mai pe fugă; nu care cumva să facă pe boer să aşteapt, pe când gândul îi şi sbura la masa îmbelşugată, şi în special la vinişorul boerului Vasile, cum obişniua să-i spună tatii.

— Ah, ce mai vinişor, zise părintele Năstase, ştergîndu-şi pofticios mustăţile colilii pe cînd îşi înhăma căluţul la brişcă, o brişcă veche şi îmbătrînită ca şi Sfinţia Sa, în timp ce Ana, o femeiuşcă de vre-o trei­zeci de ani, îngrijitoatea şi balsamul alinător al părin­telui, mă servi pe mine, cît şi pe George cu faguri de miere proaspeţi culeşi de părintele Năstase.

— Vai ce mai pătimim şi noi duducă, cu năbă­dăioasele astea de albine, începu ea a ne povesti.

— Numai ce le vine toane de plecare şi, aşa cum le vezi de liniştite, se duc, se tot duc.

— Dar părintele te lasă, glumi George. — Ce se le lese conaşule. Să-1 vezi cum îşi mai

ridică poalele sutanei în brâu şi ţine-te fugă. Tîrziu îl văd că se întoarce : ori cu coşcogemite cracă, ori cu un ţol.

— Dar aşa un vinişor, nu luăm cucoane, zise părintele întrînd în vorbă şi făcând cu ochiul spre mine.

— Nu părinte. — Ei, şi dumneata acum, parcă ai fi fată mare,

cucoane Georgică.

*) Fragment din volumul „Raluca" care v a apare pe*te c â t e v a zile.

cînd pentrucă mănîncă toată lumea, dormind — mai ales — la nesfîrşit. Un om vlăguit, un trup putréfiât cu o inimă care bate mecanic. Un absent totdeauna acolo unde prezenta sa e necesară ; un prezent ori­unde se cere indezirabil.

1. Omul cu visuri realizate este un fericit: un necesar deci ;

2. Omul care moare oda*ă cu visul pentru care a luptat totdeauna, este un erou : un exemplu deci ;

3. Omul care nu s'a grăbit să moară odată cu visul, omul care a supravieţuit unor ţeluri de negă­sit, este un mort-viu, un contagios : trebuie izolat neapărat.

Dar cadrul acestor trei clasificări nu rezumă întreaga luptă pentru existentă, cu înfrîngeri, cu efor­turi de restabilizare reuşite sau nu, cu biruinţi efe­mere sau definitive?

Hotărît ! Dacă n'ar fi fost visul, lupta pentru existenţă ar fi fost un fapt inutil, dacă ar mai fi fost.

N. LADMISS-ANDREESCU

Vinul adus începu a se prelinge în căni de tini­chea, iar de acolo pe gât.

— Haide-ţi, zisei eu nerăbdătoare. — Mergem, dacă spune duduca, complectă pă­

rintele rîzînd şi suindü-se în brişcă, dădu bici calului. Brişcă se mişcă scîrţănd, excortată de o parte şi

de alta de mine şi George.

Mulţumescu-ţi ţie Doamne, zise părintele făcînd semnul crucii, cînd păşi pragul curţii.

Un argat ne ieşi înainte, pe cînd tata voios, din ceardacul împodobit cu zorele, ură bun sosit părinte­lui, care ridicînd poalele antereului pentru a urca'uep-tele, scoase la iveală, o pereche de bocanci peteciţi. In schimb comanacul îi era nou-nouţ.

Unde crezi că ar fi mai nimerit să luăm masa Sfinţia-Ta, zise tata, glumeţ cum era, ştiind patima pă­rintelui de a sta în cerdac.

— Ia unde, în ceardac. Ştii cucoane Vasile, că aci în ceardac, mă simt ca acasă ;

— Saloane şi sufragerii, nu's de-un sărîntoc ca mine.

— Şi cînd mă gîndesc că nevasta mea ar fi vrut să te închidă în sufragerie.

— Da, pentru cuconul Georgică, zise părintele îndesat.

— Cam aşa ceva. — Era şi păcat din partea cucoanei Frusina. Pe

un aşa timp frumos. — Drept ai părinte. In acest timp, eu trecu-i în salon şi asaltai pianul

cu o horă.

George veni. Se sprijini de pian, sfredelindu-mă cu privirea pe furiş.

I-o simţeam şi cu toate că ridicai brusc capul, nu i-am pulut-o surprinde.

Ideia că bănueşte ceva mă obseda, făcîndu-mă nervoasă.

Degetele nu mai stăpîneau clapele. începură să tremure. Privindu-1, mă ridicai brusc pentru a-1 apos­trofa, cînd intră servitoarea, anunţând masa.

Mama, tata şi părintele erau veseli. In schimb eu şi George eram tăcuţi. De ce, nu ştiam.

Pentru a da un colorit acestei tăceri, privi lung pe George. Imi răspunse, privi şi el, zâmbirăm, ceace mai desmorh' atmosfera.

Masa sfîrşită, tata şi părintele coborîră în ogradă, luînd loc pe lavitile de sub bătrînul nuc despre care tata îmi povestise o întreagă istorie, brodată pe în­tregul veac ce-1 purta în cîrca-i osoasă.

— Cîte nu s a u petrecut sub acest nuc, zise tata. Aici am stat copil, student şi mire. Sub el am dansat Issaia. §i vreau s o dansez şi pe a ficei mele, încheie el, clătinîndu-şi frumoasele bucle înzăpezite.

— Ce timpuri erau altădată, complectă filo­sofic părintele.

— Astăzi numai încapi de tangouri, fox-troturi şi dracu ştie cum se mai numesc.

— Ei părinte ! cu fericitele vremuri de altădată nu ne mai întîlnim noi ăştia !

— Dar lasă, că nici ceilalţi care vor veni zise el, făcînd cu ochiul, spre noi, care ne aprinserăm într'o discuţie asupra sociologiei lui Vifredo Pareto.

Ziua se scurgea şi cu ea se scurgea, şi ceva din propria-mi fiinţă, căci cu toată voia bună ce căutam a mi-o impune, odată cu seara gîndurile mă năpă­deau şi-mi ziceam :

— Pe timpul ăsta s 'a întîmplat. B a nu, mai tîrziu ceva, mă contraziceam tot eu.

La amintirea acelei clipe, un ceva plăcut mă străbătu.

II doream, îl chemam în gînd pe acel necunos­cut şi ceva tainic mă povătuia să mă duc să-1 în­

tâlnesc pe el, pe singurul bărbat care ştiuse să deş­tepte în mine arzătoarea poftă sexuală.

II vream de bărbat. Vroiam dragostea lui, voiam în acele momente de rătăcire să fiu a lui, să am copii cu el, să le desvolt gustul de frumos, să fie curagioşi ca el, ca acel pe care îl doream atît de arzător.

Pentru George nu simţeam în acel moment decît milă, o milă neînţeleasă, bolnăvicioasă.

Trăiam într'o vecinică minciună. Căutam să-1 uit pe picior. Mă străduiam să is-

gonesc din minte tabloul ce mă obseda. Zadarnic, el persista.

De-odată, cu toată lupta mea, simţii nevoia de al avea lingă mine, de a-i simţi răsuflarea caldă şi încercuirea braţelor vînjoase.

Degeaba îmi argumentam că trăiesc în mijlocul societăţii, c ă sunt anume reguli şi formalităţi pentru satisfacerea acestor plăceri, zadarnic.

Natura nu se lăsa încătuşată de aceste reguli, ea-şi cerea dieptul ei.

Stăpînită de asemenea idei, în momentul ace la mă dusei în camera mea şi scrisei acelui ce mă po­sedase,

Omul pe care îl trimisei îl găsi. Deci mă aştepta. Eram mulţumită sufleteşte, ştiind că mă dorea, mă iubea. Nu fusese deci un capriciu.

— Mă voiu duce să-1 văd. îmi zisei. Dar cum să scap de George ?

Când o idee fulgerătoare îmi străbătu creerii în­flăcăraţi : să-1 trimit la Sinaia.

Cu această hotărîre, îl întîmpinai pe George, care tocmai se despărţise de părintele Năstase.

Amurgul coborîse. Munţii profilati pe fondul ce ­rului, se conturau negri, pe cînd în vale pîrîiaşul îşi purta Ia vale spre Prahova, argintul adîncurilor sale, îngînîndu-se cu clinchetul tălăngilor, behăitul cirezii şi glasul clopotului, ce suna acum de vecernie.

Luna, un ban de aur, se agăţase în vîrful nu­cului, când oaspele plecă, urîndu-ne noapte bună şi chemînd binecuvîntarea cerului, asupra casei.

MIHAIL AXENTE

p î çf r a m e

Mihail Axente, anuniă un volum de poeme „Balta cu luceferi".

* Idealul lui Mihai, creşte ca o floare 'naltă: El în loc s'ajungă 'n rai, a ajuns cu capu n baltă.

GEORGE POPA

George Popa, publică în revista Gând Românesc primul semn al „Plecării spre legendă".

*

Că porneşte spre legendă George Popa face-un semn. M'aş mira dac'ar ajunge, Călărind un cal de lemn.

MIHAIL AXENTE

C R O N I C I Cărţi

A n t o n H o l b a n : I o a n a . (Editura Pantheon, Brad, 1934).

Anton Holban scrie pentru foarte puţini. Romanele sale sunt inaccesibile publicului mâre, care nu caută tortură, ci amuzament. Şi dacă se vorbeşte mereu de Proust, ori de cîte ori e vorba de A. H., ţinem să spu­nem că există o deosebire, formală poate, dar impor­tantă : Proust e mai popular, romanele sale sunt traduse şi citite. Proust a exploatat şi sentimente mai apropiate de colectivitate. La Anton Holban (în Ioana) terenul e foarte adânc, puţini se aventurează în această genune. In acest caz, publicul arată o oarecare superficialitate spirituală, o complacere în comun. Şi poate că e aşa, fiindcă altfel aerul ar avea gust de leşie şi acid. E im­presia ce o dă acest ultim roman de Anton Holban.

Nota specifică a acestui scriitor e analiza. O ana­liză meticuloasă, dusă le extrem. Gînd, chin, presu­puneri. Există în acest roman prea multă sensibilitate, care nu e sănătoasă şi în realitate produce demenţă. Sandu şi Ioana sunt două tipuri identice în fond, totuşi diferite în exteriorizarea sentimentelor. Sunt sensibile şi tragice, căci în aceste pagini planează un destin care va fi în curînd endemic : acela al unei generaţii supra saturate de senzaţional şi care va căuta invazie în intim. Sandu şi Ioana se iubesc şi se despărţesc. Caută uita­rea, fiecare unde crede că o găseşte. Ioana nu-1 uită şi caută atunci un alt bărbat, care însă nu-i poate fi decât amant. Vom fi convinşi aci de necesitatea unei anume spiritualităţi în dragoste, dincolo de cerinţele fizice, căci Ioana se întoarce la Sandu. Pleacă apoi amîndoi la Cavarna-port, loc pitoresc, singuratic, cu cîţiva turci şi cîţiva catîri. Acolo senzaţionalul dispare şi singură­tatea e prielnică interiorizării. Sandu e gelos. Nu poate ierta Ioanei faptul de a fi fost a altuia. Şi acum începe un p'roces psihologic foarte înalt. Păcat însă că autorul insistă prea mult asupra acestui punct. Trebuie să mărturisim o oarecare monotonie, prin succesiva apa­riţie a acestui sentiment, expus sub diferite forme şi interpretat în aşa mod, ca să dea impresia de coşmar. Ne mirăm de sfîrşitul acestei cărţi, foarte nedefinit şi lamentabil. După atâta sbucium, nu ştiu ce va aduce vindecare, mai ales că sentimentele eroilor par a fi organice. Şi nici Anton Holban n'a fost decis ce să facă cu ei. Toamna alungă vizitatorii delà mare. Apele sunt negre şi cu prevestiri. Sandu şi Ioana se urcă în maşină şi pleacă la Bucureşti. Ce se va alege cu aceste două epave morale, epuizate de cel mai mărunt opti­mism? Tragismul a f ost mascat printr'o naivitate. Dl. Holban se fereşte d-î senzaţional, totuşi aruncă în tu­

mult două suflete chinuite şi presupune o vindecare, ce nu se poate imagina nici măcar aproximativă.

Disecarea, analiza, chinul, gelozia şi toată această interiorizare, poate fi interesantă. Dusă la extrem, prea discutată, riscă a părea cu tendinţi, îmbibată de didacticism. Tocmai din această cauză ea pare mono­tonă. Dinamismul e prea interior. Căci tot acest coş­mar nu provoacă nici o reacţiune. Finalul (şi aici e prea grav cuvântul) stă probă.

Trebue să recunoaştem dl. Anton Holban, o ten­dinţă de înaltă spiritualitate. E semnul unei suiri în artă şi al unei remarcabile intelectualităţi. Dincolo de fraze­ologia de efect, apar aceste pagini de tematică modernă, realizate în posibilitatea genului, destul de dificil şi r is­cant.

A . C o t r u ş : H o r i a (Varşovia, 1935) Ar fi interesantă o bibliografie a tot ce s'a scris

în publicistica noastră, la o sută cincizeci de ani de la asasinarea lui Horia. Se va observa că studiul şi comen­tariul primează. Singur d. A. Cotruş, trece tema pe plan literar şi realizează un poem viril, tenace, în care ver­bul scapără şi musteşte de dîrjenie. Poet naţionalist şi social prin excelenţă, d. A. Cotruş a pătruns tema şi a realizat-o organic, din necesitate. De regulă, poezia naţionalistă şi patriotică, cade în retorică şi 'n exal­tare patriotardă! Recentul poem al d. A. C. scapă lăudabil acestui deficient. S'ar putea obiecţiona că acest poet are o technică prea modernistă. Totuşi ea nu e dăunătoare. Are un ritm intens, cu multă vitalitate. Iată :

Ah, nu e,

loc pe pământul moţesc şi valah pentru colţuroasa ta statue...

dar poate, într'o zi, un meşier între cei mai meşteri moti, un Horia al daltei, uriaş între toji

v a îndrăsni, mînat de o vrere idolatră, şi de adîncuri prea pline, s ă te ntrupeze aspru în piatră,

Horia, pe tine !...

Prin toate aceste poeme, străbate un suflu de li­rică vînjoasă, măreaţă. Ele intră în istoria Ardealului,-în sensul ei evolutiv :

Horia dormi liniştit... Gîndul tău de foc a biruit. Grofii c a o apă tulbure s a u dus, pe totdeauna, spre apus.

Adăugăm la acestea, rima rară pe care o utili­zează poetul şi care, împreună cu celelalte calităţi l i ­rice, satisfac un înalt gust literar.

A I . D i m a : A l . O d o b e s c u (privire sintetică

asupra operii şi personalităţii) Sibiu, 1935. Gruparea intelectuală Thesis din Sibiu, organi­

zează un ciclu de conferinţe: Energii creatoare ale neamului. Se vor înfăţişa pe rând, unele din perso­nalităţile societăţii româneşti. Şi d. Al. Dima a inaugu­rat acest ciclu cu o conferinţă tip, în cadrul intenţiei de a prezenta o personalitate. Pornind delà o anumită concepţie asupra personalităţii, în care trebue să se întâlnească toate drumurile unei activităţi umane, vă­zută deci ca un mozaic multiplu colorat, autorul caută astfel de personalităţi şi găseşte în Odobescu un rar exemplar al genului.

O conferinţă trebue realizată pe alt plan decît un studiu oarecare. Ea trebue să aibă metodă, să fie prac­tică şi instructivă. Mai ales instructivă. Dl. Al. Dima prezintă o conferinţă realizată după aceste conside­rente. Căutând a înfăţişa personalitatea lui Odobescu, trece la analiză şi arată la acest scriitor o complexitate de. aptitudini, motiv de determinare a personalităţii sale. Astfel Odobescu s'a realizat în :

arheologie istoria artelor literatură filologie şi folklór.

Aproape toate aceste domenii la noi erau ne­exploatate, sau erau abia la început. Odobescu a cău­tat deci desvoltarea unui interes de cunoaştere. Lite­ratura lui, cunoscută ca atare, nu e o literatură orga­nică, ci prin scrierea ei Odobescu a căutat introdu­cerea istoriei noastre într'o formă plăcută.

Odobescu poate fi deci considerat un înalt precur­sor al culturii româneşti. Trecînd prin arheologie, studiu clasic, (din acest motiv sunt clasici Odobescu şi Pâr-van) istoria artelor, filologie, etc. a căror exteriorizare în scris constitue însăşi literatura lui Odobescu, ' acest scriitor a deşteptat interesul şi a arătat posibilitatea studierii acestor opere de cultură şi civilizaţie. In toată activitatea sa, Al. Odobescu a dovedit mult estetism. A fost un estet, bazat pe realităţi, un estet intuitiv, tocmai ce lipsea începutului nostru dé cunoaştere. Şi dl. Al. Dima caută să-1 reliefeze ca atare, într'o formă impecabilă, de liniar elin, clasic deci, în toată ţinuta sa.

GEORGE POPA

Î N S E M N Ă R I Initial

Lanuri, în jurul căreia s'au grupat o mină de tineri mîriiii-tori de condei, din care poate unii vor înfrunta timpul, în tinsrescul lor entuziasm şi îndrăgostiţi de bine şi frumos într'un elan sufletesc, au hotărît de a întruchipa în bronz, alături de figura marelui tribun Ion Axente Sever, pe aceia al subtilului critic delà Darios, pe Ilarie Chendi, de care fiu, judeţul Tîrnava Mare poate fi mîndru.

Modestul început al rev. literare „Lanuri", marchează în viată cotidiană a Mediaşului un pas, spre realizările c e în curînd se vorînfăptui. Această revistă modestă, aici într'un centru minoritar cu tradiţii vechi, a pus bazele unui cuvînt romînesc pur şi crista­lin, tîşnit din sufletele noastre tinere, care caută a nu se opri aci, ci tinde departe, tot mai departe, spre înăltimele de cer azu-rate, spre irizatele isvoare cristaline ale gîndului.

Curaji în gînd şi în fapte, fără trîmbitări de surle şi bătăi de tobe, ne-am creiat un crez din scrisul nostru, ne-am tăiat un drum şi cu curaj tineresc şi dîrz, ajutaţi de oameni conştienţi şi demni de menirea lor, a m pornit la faptă.

Bustul lui Ilarie Chendi, acest literat de marcă , aici la noi, aproape de satu-i natal, va m a r c a pentru generaţiile viitoare un imbold şi sperăm c ă şi în viitor se vor găsi urmaşi demni a ne urma pilda, imortalizând atât aici cît şi pe întregul plai romînesc, figurile marilor noştri înaintaşi, c e au simţit şi au luptat pentru un ideal, fie prin scris, fie în dreapta luptă a apărărei drepturi­lor noastre sfinte. Mihail Axente

Citat f ă r ă c o m e n t a r i u

„Pe fiecare zi un nou autor. Pe fiecare zi un nou volum. Trecătorul se opreşte înaintea .vitrinelor şi vede nume necunos­cute. Mirat se întreabă : de când a răsărit, din ce parte vine ?

« Iar c e a c e apare acum e numai începutul. Să vedeţi ce-o s ă

urmeze când dintre miile de cititori vor răsări urmaşii noştri şi vor lua ei în mină mişcarea de astăzi. Ceace noi încercăm numai pe dibuite, ei se vor desăvîrşi cu gîndul curat şi cu fapta hotărîtă ! Ceace licăreşte în noi, v a produce în ei lumină deplină. Din cărările noastre încurcate, ei vor face drumul cel mai larg ce duce spre culmile artei şi ale gîndirei."

A ş a scria Ilarie Chendi, în volumul „Impresii", cu trei de­cenii în urmă. A ş a viziona el viitorul apropiat. A ş a a conceput acest dîrz, evolujia timpurilor eroice ale literaturii cele noi, deşi a combătut toată viata steagul modernist ridicat tot pe atunci de : Arghezi-Cocea, Galaction.

Un comentariu al pasagiului reprodus în capul aceste^ însemnări, devine profanator ; atît de limpede a fost viziunea optimistă a aceluia pe care „Lanurile" îl sărbătoresc azi.

Totuş recomandăm tineretului să c i tească „Foiletoanele şi „Impresiile" lui Chendi. Ca îndreptar. Şi c a stimulent.

P e n t r u S. S. R.

Interesele revistei acesteia, m a u făcut să poposesc, a c u m cîteva zile, în Braşov. Intîmplător, a m bătut la uşa unei case c u un zid proptit de prăvălişul Tîmpei. Aci, ám găsi fraternizînd c u moartea, pe autorul unor bune „Intîmplări omeneşti", pe Niculae Cantonieru. Am zis: fraternizînd cu m o a r h a . Cor .p'etez: cu fti­zia, cu soarta eroului din „Regimentul 3".

Am regretat aceas tă vizită. Pentrucă am zguduit sufletul fărâmiţat al unui om bun. Şi pentrucă persistă şi acum în mine, amărăc iunea nevolniciei noaste. Cum ? Un scriitor (care nu este

şi potentat) să moară uitat de semeni ? N. Cantonieru nu e membru al S. S. R. Dar S. S. R este o castă ? Se pare. Dacă ar fi altfel, D-l Corneliu Moldovanu s'ar seziza.

N. Cantonieru va muri. Cum a murit, acum cîteva luni şi George Boldea. Obrazul celor fără de ruşine se v a mai îngroşo un pic. Scriitorul rubicond se v a ocupa mai departe de „dame bine" sau de lista de bucate. In locul literaturei.

Aşa e scris, pe semne. Dar atunci, când cei ce au sîngerat la gîndul morţii acestor

suflete de azur, atunci cînd Emil Giurgiuca sau Mihail Chirnoagă, vor da ochi cu asemenea specimene, va fi de datoria lor să re­peadă în crucea dintre ochi a imbecilităţii literare, scuipatul dis­preţului dictat de dincolo de groapă.

Iluzii nu ne vom face. Obezii vor fi obezi înainte. Va zîmbi ironic insă lutul ce a fost cîndva înfiorat de poe­

zie, al celor duşi. Cîinesc lucru să scrii astfel ! Dar adevărat şi necesar. Hai ! Trezi[i-vă. Fiji oameni. Cel puţin acum. Dacă nu de

altceva, cel puţin din orgoliul de a fi om-Boldea a murit. Cantonieru trăieşte încă, la Braşov.

N. Ladmiss-Andreescu

Pentru I larie Chendi

A-es ta e primul semn pentru eternizarea în bronz. Chipui de arhanghel al lui Ilarie Chendi, v a privi larg peste noi, peste toate frământările ce rămân între ziduri. Pentru c ă grădina fer­mecată e în sbor, în briza de ozon stîrnită de bătaia aripilor. Numai acest drum duce spre legendă. In urma rămîn to[i acei cari nu se deosebesc întru nimic unii de alţii. Aceleaşi zile, acelaş soare, nici cînd o transfigurare de inspiraţie, de creaţie singulară, obtuză chiar, dacă numai prin ea se săvîrşeşte mirajul. Ritualul zilnic e îngrozitor, te cohservează aşa cum eşti, fără evoluţia care te defineşte, fără al ternarea de imegini şi sunete, cere te descopere din nou altul.

Nu vrem s ă ne atribuim nimic. Nici nu simţim măreţia creaţiei, fiindcă e a noastră. Gesturile mari le fac oameni mari. Pentru ei lucrul e cu putinţă, şi nu-1 pretuesc c a atare.

Notăm însă atitudinea unor oameni, delà care şi noi şi Chendi aşteptam mai mult. Dar aşa e lumea, uită, • se supără, are ambijie. Şi noi avem : aici, în Mediaş, statuia lui Chendi se va ridica măreaţă , simbol al unei neţărmurite iubiri pentru pă-mîntul şi slova romînească.

Ciclu de conferinţe HORIA

Cu ocazia comemorării lui Horia, verbul publicisticii ro-mîneşti a fost tenace şi răscolitor. Horia a fost un rege şi exis­tenta lui trece acum în legendă. Aşa îl vor găsi veacurile, într'o aureolă de erou mitic, cu sufletul isvor de apă vie.

In ţarinile tîrnavei, Horia a răsărit sobru : n conferinţele Asirei din Sighişoara, organizate de d. Horia Teculescu, acest om activ şi necesar. Au vorbit şi vor vorbi încă, profesori uni­versitari, publicişti şi cărturari de rasă. Horia se va păstra astfel proaspăt şi autentic, c a o măreţie a jertfei pentru libertatea omenească .

Tr ibuna l l i t erar

Societatea evreiască din Mediaş (Hanoar Hazioni) a com­pus un tribunal literar asupra romanului Ami a két Miatjánk közöt van (Ce este între cei doi Tatăl nostru) de Csermely Gyula. Acest romancier a fost sărbătorit in iarnă, cu ocazia a treizeci de ani de activitate literară. Romanul pus ia vot are o temă reală şi acută. Un evreu trece ia creştinism, prin intermediul unei creş­tine, o fată unguroaică, c a mai tîrziu, să ajungă chiar o mare

personalitate în biserica romano-catolică. Conflictul există deci şi încă destul de grav. Evreii tradiţiei nu acceptă această trădare şi condamnă pe erou. Creştinii îl primesc. Tribunalul acesta, unde a participat şi publicul cu vederile lui, a fost foarte animat. Cu atât mai mult, cu cât apărarea a făcut-o un evreu eman­cipat.

Csermely Gyula a scris acest roman înainte de răsboiu, când cazurile acestea nu erau a ş a fréquente. Azi evreii au pă­răsit comerţul, unde tradiţia putea fi păstrată şi au trecut în toate ramurile intelectuale : delà colportori au ajuns scriitori — şi încă cu pretenţii de nationalism. Romanul nu şi-a pierdut deci din actualitate, ci ea e chiar mai accentuată. Juriul pentru ju­decarea romanului a fost compus deci dintr'o necesitate, dar verdictul a fost confuz elaborat : autorul a fost achitat fiindcă ro­manul e scris acum două decenii. Trebuia să se [ină seama de faptul c ă tema e azi mai actuală decît atunci.

Conorăşenii noştri minoritari anunţă o tendinţă de spiri­tualitate şi mai ales, o limpeziră a propriei lor situaţii actuale .

George Popa

Notă : In articolul d-lui George Togan despre pictorul ISER, publicat de noi în numărul trecut al revistei, s'au strecurat cîteva greşeli de tipar. F a c e m cuvenita rectificare.

Cititorul să c i tească „Iser întrebuinţează un număr mare de technics felurite şi r e u ş e ş t e (în loc de serveşte) să le dea viată tuturor", p ic tural (în Ioc de pictoral). Expresionismul acopere o plenitudine (iar nu plenitudine) de fenomene deoseb i te (iar nu desvelite). „Noua direcţ ie (în loc de disec[ie) se intro­duce c a o atitudine a voinţei".

* In fragmentul de roman „Suflet ră tăc i t" din acest număr,

semnat de d. Mihail Axente, s a u strecurat cîteva greşeli de tipar. Le rectificăm : a ş t e p t e (în loc de a ş t e a p t ) ; haideţi (în loc de haide-ti) ; şi trecui (în loc de trecu- i ) .

Bibli ogrape

Cărţi : i

Anton Holban : I o a n a (Editura Pantheon , Brad, 1934) A. Cotruş : H o r i a (Varşovia, 1935); Al. Dima : Al Odobescu (publicaţiile grupării intelectuale

Thes i s , Sibiu, 1935) P. Muşoiu : Alte zări ; Ant ioco Z u c c a : Despreímateriaüsm ;

B e r t r a n d Russe l l : Lumea c u m a r putea să fie (Bibi. „Revista Ideii", Bucureşti) .

A. C. Calotescu-Neicu : Epigrame. I a n c u B â r n e a n u : Amintiri. (Pămînt şi suflet oltenesc)

Reviste : Banatu l l i terar (I, 5-6) C a t e d r a (VII, 7) C e r c e t a ş u l de là

g r a n i ţ a d e V e s t (II, 4) F r i z e (II, 2) F r u n c e a (II, 9, 10, 11) Flor i de cr in (IV, 2) Gând r o m â n e s c (III, 2) Hotaru l (II, 4) M u n c a l i t e r a r ă (III, 19) M a r e a n o a s t r ă (VIII, 32) Orientări (IV, 2) Pagini l i t erare (I, 10) P r o g r e s şi cu l tură (III, 2) Plaiuri s ă c e l e n e (II, 1-2) P ă m â n t u l (IV, 92, 93, 94, 95) P r o m e t e u (I, 9-10) R e v i s t a n o a s t r ă (111 17-18) Rod nou (11, 1-2) S o c i e t a t e a d e m â i n e (XII, 1) Satul (V, 52) V i a t a l i t e r a r ă (IX, 167, 168) L a V i e politique et l i t téraire (111, 9) V r a j a mări i (11, 13-15).

Ziare : R o m â n i a nouă , Cluj ; P o r u n c a vremi i , Bucureşti ; B u ­

ciumul, Brădiceni-Gorj ; S c â n t e i a , Turnu-Măgurele ; A c ţ i u n e a Buzăului , Buzău ; Dobrogea c o r p o r a t i s t ă , Constanta ; L a n c e a , Deva ; I d e e a naţ ională , Buzău ; Avântul , Petroşani ; Obser ­vatorul , Dorohoi ; Unirea , Turnu-Măgurele ; Gorjanul Tg.-Jiu ;

V e a c u l nostru, Bâr lad ; Ardea lu l , Braşov ; Curierul , Constanta ; Grăn iceru l , Mehadia.

Abonamente : 1 an 60 lei. — Institutiuni : 500 Iei. — Redacţia şi administraţia : Mediaş, Str. Armurierilor 8

Tip. Recker, Mediaş / ^ \ B , f ^ \ Preţul 7 Lei