Anul XIV, nr. 1 (51)/2011amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/... · Manuscrisele nu...

$: Anul XIV, nr. 1 (51)/2011amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/... · Manuscrisele nu se \napoiaz`. Reproducerea articolelor sau a documentelor publicate se poate face$
documentdocument

www.defense.ro/sia/index.htmlwww.defense.ro/sia/index.html

Anul XIV, nr. 1 (51)/2011

� Începuturile artileriei antiaeriene române� Începuturile artileriei antiaeriene române

� Ataşatura militară,� Ataşatura militară,în diplomaţia naţionalăîn diplomaţia naţională

� Remember: Mare alul Constantin Prezanş� Remember: Mare alul Constantin Prezanş

IntendentaIntendenta

RomânieiRomâniei

150 de ani150 de ani


RomânieiRomâniei


,,IntendentaIntendenta

RomânieiRomâniei



RomânieiRomâniei


,,

–– ––

Buletinul Arhivelor Militare Rom@neAnul XIV, nr. 1 (51)/2011

SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

Director fondatorProf. univ. dr. Valeriu Florin DOBRINESCU (1943-2003)

SUMAR

Editor coordonatorComandor dr. Marian MO{NEAGU

mosneagu_marian yahoo.com@Redactor-[ef

Lumini]a GIURGIUTel./fax 021-318.53.85, 021-318.53.67/0314

giurgiu.luminita forter.ro@

Redactor-[ef adjunctDr. Cornel }UC~

Secretar de redac]ieAnca Oana OTU

Redactori:Veronica ONDAR,B Lucian DR~GHICI,

Manuel ST NESCUĂTeodora GIURGIU,Grafica copertelorNicolae CIOBANU

Tehnoredactare computerizat`Mădălina DANCIU

Sumare \n limba englez`Teodora GIURGIU

Procesare texteMihaela C LINĂ

Distribu]ieRodica DINC~

(Serviciul Difuzare al Trustului de Pres` al M.Ap.N.)Elena MITULESCU (S.I.A.)

Adresa redac]iei:Drumul Taberei nr. 9-11, sector 6, cod 61353,

Bucure[ti. Tel./fax 318.53.85; 318.53.67/0314021- 021-

e-mail: giurgiu.luminita forter.ro@

www.defence.ro/sia/index.html

Buletinul Arhivelor Militare Rom@ne apare trimestrial,sub egida Serviciului Istoric al Armatei.

Public` articole pe teme de istorie universal` [i rom@neasc`,precum [i documente provenind din Arhivele Militare Rom@ne,

dar [i din alte arhive din ]ar` sau str`in`tate.Responsabilitatea pentru con]inutul articolelor revine autorilor.Manuscrisele nu se \napoiaz`. Reproducerea articolelor sau a

documentelor publicate se poate face numai cu indicareaautorului articolului [i a titulaturii revistei.

ISSN 1454-0924Tiparul executat laa fost

Centrul Tehnic-Editorial al Armatei

C. 143/2011 00139

Aş ţii intenden ei române -Generalul-locotenent dr. Traian Dafinescu,comandor dr. Marian MO{NEAGU

150 de ani de la na tereaşmare aluluiş Constantin Prezan,dr. Petre OTU

Generalul Constantin Prezan - organizatorulServiciului de Informa iiţ al Armateiîn R zboiulă de Întregire,dr. Alin SPÂNU

Colonelul Marin Ionescu Dobrogianu-

(1886-1938) ,ofi erul savantţprof univ dr. Valentin CIORBEA. .

Politica editorial ca form de rezisten na ională ă ţă ţ ă,prof univ dr. Gheorghe. . ŞDUMITRA CU

Apari ia i evolu ia artileriei antiaeriene pân laţ ş ţ ădeclan areaş Primului R zboiă Mondial,general-maior (r) dr. Visarion NEAGOE

Arma Geniu: Componentă de bazăa Armatei Române,colonel (r) Marian GARGAZ

Aportul C ilor Ferate Române în R zboiul deă ăIndependen ,ţă R zboiulă Balcanicşi Primul R zboiă Mondial,drd. Gelu DAE

Organizarea Diploma iei Militare Române ti înţ şperioada premerg toare Primului R zboi Mondial.ă ăInstruc iuni referitoare la atribu iile i drepturileţ ţ şata a ilor militariş ţ ,colonel (r) drd. Ovidiu Corneliu IOSIF

Preo i militari români în Basarabia isiuneţ . Mreligioas i reverbera ii na ional-politice (1918)ă ş ţ ţ ,drd. George Mihai OPREA

Luminiţa GIURGIU

Refacerea Armatei Germanedupă Primul R zboiă Mondial,colonel dr. Daniel TEFANŞ

Rolul Serviciului Central de Lichid ri i Decont ri cuă ş ăarmatele aliate în timpul celui de-Al Doilea R zboiă Mondial,Teodora GIURGIU

Memorialul Eroilor Neamului eziderat al societ ii, d ăţromâne ti interbelice i contemporaneş ş ,Alexandru DOBRICĂ

Luminiţa GAVRA

Nout i în biblioteca Serviciului Istoric al Armateiăţ

5

10

18

24

27

29

37

46

59

63

67

70

79

82

94

97

STUDII/DOCUMENTE

SUMARUL LIMBA ENGLEZÎN Ă 100

Intenden a Militar Românţ ă ă,General-maior dr. C t lin ZISUă ă

EDITORIAL

1

documentdocument

Publicaţie recunoscută de către Consiliul Naţional alCercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

şi inclusă în categoria „D“, cod 241

Coper ta I :

Coperta IV:

Colone lu lConstantin Bolintineanu, unas al Cavaleriei Române, înuniforma de cavaler alOrdinului „Mihai Viteazul“

Regele Carol Icu suita militară la serbareaîncoronării 10-11 mai 1881

Consiliul tiin ific:ş ţProf. univ. dr. Gheorghe BUZATU

Centrul de Istorie i Civiliza ie Europeanş ţ ăal filialei Ia i a Academiei Româneş

C şolonel dr. Petri or FLOREA

Dr. Petre OTUComisia Rom n de Istorie Militarâ ă ă

Prof. univ. dr. Ioan SCURTU

Colonel (r) lect. univ. dr. Alexandru O CAŞUniversitatea din Craiova

Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe NICOLESCUUniversitatea din Pite tiş

Prof. univ. dr. Dinu C. GIURESCUMembru al Academiei Rom neâ

Prof. univ. dr. Dumitru PREDAMinisterul Afacerilor Externe

Academia Oamenilor de {tiin]`

Prof. univ. dr. Valentin CIORBEA,

Universitatea „Ovidius“ Constan aţ

Prof. univ. dr. Marian COJOC

Universitatea „Ovidius“ Constan aţ

Prof. univ. dr. Florin CONSTANTINIUMembru al Academiei Rom neâ

Prof. univ. dr. Alesandru DU UŢUniversitatea „Spiru Haret”

Colonel (r) prof. univ. dr. Constantin HLIHOR

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“

General de brigadă dr. Avram CĂTĂNICI

Statul Major General

Consideraţii privind înfiinţarea Comitetuluide Coordonare al Apărării ăriiŢ

Nicolae Ceauşescu – învinuit de o posibilă intervenţieîn Polonia a rganizaţiei Tratatului de la VarşoviaO

(A(august 1989)dr. Petre OPRIŞ

document 2011 1 (51) 1

editorial

e d

i t o

r i a

l

INTENDENŢA MILITARĂ ROMÂNĂ

General-maior dr. Cătălin ZISUŞeful Comandamentului Logistic Întrunit

A părută ca urmare a unor cerinţe obiective manifestate în evoluţia organismului militar românesc, intendenţa şi-a datorat şi îşi datorează

evoluţia, până la stadiul la care se găseşte astăzi, pe de o parte necesităţii asigurării materiale neîntrerupte a efectivelor, exigenţelor sporite impuse de complexitatea acţiunilor dar, mai ales, înţelegerii de către factorii de decizie a implicaţiilor activităţii desfăşurate de specialiştii în domeniu asupra vieţii militare, în ansamblu.

Înfi inţarea intendenţei militareşi perfecţionarea cadrului ei organizatoric

Anul 1839, în care Alexandru Ghica înfi inţează prin Regulament Organic „Statul Domnesc”, este primul moment al organizării sistemului de întreţinere a armatei.

Armatele Principatelor Române nu au avut organe şi nici formaţiuni specializate în gospodărirea şi întreţinerea efectivelor, comandanţii fi ind nevoiţi să se ocupe personal de problemele administrativ – gospodăreşti ale unităţilor şi subunităţilor. Înlăturarea acestei situaţii a constituit motivul pentru care, în anul 1857, şeful oştirii moldovene a fost nevoit să raporteze caimacamului din Moldova, greutăţile întâmpinate în aprovizionarea armatei cu hrană, îmbrăcăminte şi alte materiale de întreţinere şi să propună înfi inţarea unei secţii de intendenţă.

Propunerea a fost aprobată şi consemnată prin Ordinul de zi nr. 24 din 27 aprilie 1857, acesta fi ind primul document care consfi nţeşte apariţia intendenţei militare.

Atribuţiile secţiei înfi inţate s-au stabilit prin ordin de zi, constând în principal din: alcătuirea la timp şi cu exactitate a listelor pentru obiectele trebuincioase pentru îmbrăcăminte, echiparea şi hrana oamenilor şi a cailor, precum şi cele care compun partea materială, corespondenţa, primirea obiectelor de bună calitate, contabilitatea obiectelor.

La 30 august 1860, prin Decretul nr. 417, s-a hotărât întrunirea administraţiilor militare şi a intendenţelor într-o singură administraţie sub ordinele ministrului de război din Bucureşti, care a fost împuternicit să gireze şi Ministerul de Război din Iaşi.

S-a elaborat „Înaltul Ordin de Zi nr. 29 din 1 februarie 1861”, adevăratul act de naştere al intendenţei armatei române în formă organizată.

Prin ordinul de înfi inţare se hotăra ca supravegherea şi controlul tuturor serviciilor administrative să se facă de un corp de funcţionari ai Ministerului de Război, care se compunea din: 1 intendent militar (general de brigadă), 1 subintendent clasa I (colonel), 2 subintendenţi clasa a II-a (locotenent colonel), 2 adjuncţi clasa I-a (maior) şi 6 adjuncţi clasa a II-a (căpitan). Acest personal făcea parte din Statul Major General, de unde primea toate drepturile băneşti şi materiale.

Corpul ofi ţerilor de intendenţă era subordonat, în timp de pace, direct ministrului de război, fi ind cu totul independent de comandant. În timp de război era subordonat comandamentului pe lângă care funcţiona.

După completa fuzionare a celor două ministere de război, potrivit Decretului nr. 202 din 9 octombrie1862, noua organizare a ministerului era următoarea: Cabinetul ministrului, Direcţia 1 personal şi operaţii şi Direcţia a 2-a, administraţia generală.

Direcţia a 2-a era, la rândul ei, împărţită în următoarele două diviziuni:- diviziunea 1, organizată pe două secţii:

1. personalul intendenţei militare, transporturi militare, îmbrăcăminte şi campament;2. spitale.

- diviziunea a 2-a, organizată pe două secţii:1. solda, reviste de contabilitate, administraţia interioară a corpurilor, fonduri şi ordonatori;2. conturi generale ale bugetului, conturi de materiale, pensii, legi şi arhive.

Deoarece până în 1863 intendenţa militară funcţiona numai în Bucureşti, ceea ce îngreuna îndeplinirea atribuţiilor ce-i reveneau, în anul 1863 s-a produs o nouă organizare, potrivit căreia districtele ţării au fost împărţite din punctul de vedere al administraţiei în 4 circumscripţii cu reşedinţele la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Craiova.

În anul 1866, prin Ordinul de zi din 25 februarie, în cadrul acţiunii de reorganizare a Ministerului de Război, au fost restructurate şi cele două direcţii înfi inţate în anul 1862, în locul cărora au fost prevăzute 4 diviziuni. Personal şi operaţii; Administraţie; Contabilitate; Artilerie şi geniu.

1 (51) 2011 document2

editorial

În luna ianuarie 1870 s-a pus în aplicare Regulamentul Serviciului Interior al Ministerului de Război, prin care au fost stabilite şi normele de funcţionare ale administraţiei armatei.

În anul 1871 ia fi inţă Depozitul Central de Echipament, iar din 1875, în cadrul acestuia intră şi atelierele de croitorie, cizmărie şi curelărie, prin desfi inţarea secţiei de uvrieri administrativi din Bucureşti.

Structura organizatorică

a sistemului de asigurare pe linie de intendenţă la intrarea României în război

La intrarea României în război existau următoarele formaţiuni de intendenţă:

în zona interioară existau: depozitul central de subzistenţe şi depozitele regionale; manutanţa centrală de echipament; atelierul central de echipament;

formaţiuni de intendenţă ale etapelor care cuprindeau: depozite mobile; coloane de subzistenţă ale depozitelor mobile; brutării de campanie, parcuri de vite şi depozitul central de etapă;

formaţiunea de aprovizionare a armatei, care cuprindea: brutăria de campanie, parcul de vite, depozitul de echipament şi atelierul de echipament;

formaţiuni de aprovizionare din cadrul marilor unităţi şi unităţilor.

Organul central – Direcţia Intendenţei, îşi păstrează organizarea de principiu stabilită încă din 1912, fi ind condusă de către un director superior şi un inspector tehnic, ajutat de un director şi de şeful de stat major. În această perioadă, cele două secţii, cea de subzistenţă şi echipament au fost reorganizate, efectivul acestora fi ind compus din 14 ofi ţeri de intendenţă şi 13 ofi ţeri de administraţie, prevăzute cu grade de la sublocotenent la colonel.

Structura organizatorică a intendenţei armatei române

la încheierea Primului Război Mondial

Prin trecerea la situaţia de pace, ca urmare a încheierii Primului Război Mondial, întreaga structură militară, cât şi cea de intendenţă, a fost adaptată noii situaţii politico-militare a ţării. Ca urmare, formaţiunile de intendenţă şi serviciul trupelor au fost desfi inţate, fi ind înfi inţate formaţiunile de intendenţă ale corpurilor de armată.

Prin Legea nr. 134 din 23 iunie 1924, printre organismele administrative din structura armatei a fost prevăzută şi Direcţia Superioară a Intendenţei, în compunerea căreia intrau secţii de echipament şi de subzistenţe. Potrivit legii, Direcţia Superioară a Intendenţei se subordona Secretariatului General, înfi inţat cu acest prilej, care avea în subordine toate organele de asigurare materială şi tehnică din compunerea armatei, fi ind comparabil astăzi cu un adevărat Departament de Logistică.

În această perioadă, corpurile de armată şi diviziile erau prevăzute cu servicii de intendenţă (birouri de echipament şi alimente), iar regimentele (similare) aveau servicii de

aprovizionare care răspundeau de hrănire, echipare, cazare şi de asigurare a drepturilor băneşti cuvenite personalului.

La 30 aprilie 1932, prin „Legea pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale”, s-a regle-mentat şi înfi inţarea Inspectoratului General al Intendenţei.

Inspectoratul General al Intendenţei răspundea de întreaga activitate de hrănire, echipare şi de asigurare cu tehnică, produse şi materiale, de buna gestiune, păstrare, consum şi preschimbare a stocurilor, de întocmirea documentelor de mobilizare, de învăţământ şi instruire de specialitate pentru toate categoriile de personal de intendenţă şi administraţie.

Structura organizatorică a intendenţei armatei române

în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Printre importantele modifi cări aduse în primăvara anului 1941 în structura M.Ap.N. a fost şi cea a înfi inţării Secretariatului de Stat al Armatei de uscat, în cadrul căruia a fost prevăzută şi Direcţia Superioară a Administraţiei Armatei în compunerea căreia se găsea şi Direcţia Intendenţei. În această perioadă, intendenţa dispunea de organe şi formaţiuni de aprovizionare, atât în zona interioară, cât şi în zona armatelor de operaţii:

În zona interioară:- Inspectoratul General al Intendenţei din cadrul

M.Ap.N.;- Serviciile de intendenţă din compunerea inspecto-

ratelor de armă subordonate ministerului (marină, cavalerie etc.) şi a comandamentelor teritoriale;

- Secţii de intendenţă (alimente, echipament) la marile unităţi şi unităţile tactice şi operative.

În zona armatelor de operaţii:- Servicii de intendenţă la Comandamentul General

al Etapelor, la comandamentele de etapă, la armate, corpuri de armată şi divizii.

Comandamentul General al Etapelor avea în subordine două comandamente de etapă, corespunzătoare celor două armate, organizate pe două sectoare, câte unul pentru fi ecare armată.

În zona operaţii, structura organelor de intendenţă era următoarea:

la armată: secţia subzistenţă, secţia echipament, -serviciul fonduri şi ordonanţări;

la corpul de armată: biroul subzistenţe, biroul -echipament, serviciul casieriei;

la regiment (similar): serviciul aprovizionării cu -subzistenţe, serviciul îmbrăcăminte, serviciul casieriei.

Este de remarcat şi faptul că în cadrul statului major al armatei, corpului de armată şi diviziei exista Biroul 4 servicii. Serviciile de intendenţă existente la aceste comandamente stabileau relaţii de colaborare cu Biroul 4 pentru soluţionarea în comun a problemelor referitoare la: dispunerea şi deplasarea formaţiunilor de intendenţă pe timpul organizării şi ducerii operaţiei (luptei), folosirea resurselor locale, paza formaţiunilor etc., elemente de care depindea buna funcţionare a structurilor de intendenţă.

document 2011 1 (51) 3

editorial

Structura organizatorică pe linie de intendenţă

în perioada 1945 şi până în prezent

Până în anul 1946, a fost menţinută structura stabilită prin Decretul-Lege din anul 1939 cu modifi cările ce au fost aduse în anul 1943.

La 25 octombrie 1949, în întreaga structură a M.Ap.N. au fost operate importante modifi cări, printre care s-a găsit şi înfi inţarea organismului unic de asigurare materială sub denumirea de „Spatele Armatei”, inspirat din organizarea armatei sovietice. „Spatele Armatei” avea în structura sa:

Statul Major; Direcţia probleme generale; Direcţia Intendenţei; Direcţia Construcţii şi domeniul militar; Direcţia Sanitar-farmaceutică şi veterinară; Secţiile: planifi care generală, studii şi coordonare,

şcoli, politică. Şeful Direcţiei Intendenţei era şi locţiitorul pentru

intendenţă al Şefului Spatelui Armatei.Ca formaţiuni de intendenţă existau: Depozitul Central

de Echipament, Depozitul Central de Harnaşament, Depozitul Central de Subzistenţe şi Manutanţa Centrală a Armatei.

Din anul 1951 a luat fi inţă Direcţia Financiară şi a Controlului în armată, moment care marchează separarea sectorului fi nanciar de cel material.

În anul 1956, Spatele Armatei şi-a schimbat denumirea în „Spatele Forţelor Armate” fără a se produce modifi cări în structura sa organizatorică.

Din anul 1967 Spatele Forţelor Armate îşi schimbă din nou denumirea în „Serviciile Forţelor Armate”, care este pusă astfel în concordanţă cu atribuţiile sale. Tot din acest an, şeful Serviciilor Forţelor Armate a fost învestit şi cu funcţia de adjunct al ministrului apărării naţionale.

Din anul 1967 Direcţia Intendenţei are următoarea organizare: Secţia plan – repartiţie, aprovizionare şi dotare tehnică; Secţia dotare alimente şi materiale de preparat, transport şi servirea hranei; Secţia dotare echipament; Secţia recepţie şi control produse.

Direcţia Intendenţei avea în subordine Laboratorul de analize şi experimentări şi Secţia tehnică. Laboratorul făcea analize specifi ce pentru produse agroalimentare şi materiale de echipament, iar Secţia tehnică se ocupa, în principal, de recepţia calitativă a materialelor de intendenţă la furnizori şi de realizarea modelelor de uniforme ce se introduceau în dotare.

În structura Direcţiei Intendenţei nu au mai fost operate modifi cări semnifi cative, rămânând în principal cu aceeaşi organizare până în anul 1989. Modifi cările au constat îndeosebi în reducerea sistematică a efectivelor, deşi volumul şi complexitatea sarcinilor creşteau în fi ecare an, ajungând în 1975 la 50% din efectivele anului 1965.

Formaţiunile prin care corpurile teritoriale şi regiunile militare îşi îndeplineau atribuţiile de organe de înzestrare erau: depozitele materiale de intendenţă existente pe raza lor de responsabilitate, care din anul 1960 au trecut în subordinea Direcţiei Intendenţă, devenind organul unic

de înzestrare cu produse şi materiale de intendenţă pentru întreaga armată.

Evenimentele din decembrie 1989 au determinat mutaţii atât în structura organizatorică a armatei, cât şi în activitatea intendenţei. Organele centrale au fost supuse unor reorganizări prin apariţia unor noi departamente, transformarea unora din fostele comandamente de armă în inspectorate generale sau inspectorate etc.

În anul 1990, la 1 august, se înfi inţează Departa-mentul Asigurării Logistice; Comandamentul Serviciilor Armatei se transformă în Inspectoratul General al Serviciilor.

În anul 1993, la 30 septembrie, Inspectoratul General al Serviciilor se transformă în Comandamentul Logistic, fi ind în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Începând cu 1 martie, Comandamentul Logistic intră în compunerea Departamentului Înzestrării Logisticii Armatei.

În perioada 1992-1995, în întreaga armată română unele divizii se transformă în corpuri de armată.

Formaţiunile de servicii au rămas cu aceeaşi denumire, adaptate la eşalonul respectiv (batalionul aprovizionare şi transport la Corp de armată, compania logistică la brigadă, plutonul logistic la batalion). Comandamentele de armată şi corpurile de armată se transformă în corpuri de armată teritoriale, în perioada 1995 - 2002, conform Programului de modernizare a Armatei Române. Potrivit Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării se constituie 2 Baze Logistice: „Sud” şi „Nord”.

În 2003, logistica şi infrastructura forţelor terestre vor face parte din sistemul logistic al armatei române, având ca principii, separarea activităţilor de comandă şi instrucţie de cele administrative.

Actuala structură rezolvă următoarele cerinţe: degrevarea marilor unităţi şi unităţilor de sarcini administrative; mutarea centrului de greutate pe linie de achiziţii la nivelul teritorial (brigadă, comandament teritorial); aprovizionarea forţelor terestre cu materiale conform compatibilităţii cu structurile N.A.T.O.; introducerea unui sistem de transport conform standardelor N.A.T.O.; asigurarea posibilităţii ca la război, parte din unităţile şi marile unităţi, formaţiunile de logistică subordonate Statului Major al Forţelor Terestre să înfi inţeze structuri subordonate.

Bazele de logistică, prin compunerea lor la pace, în situaţii de criză şi la război, cuprind unităţi specializate pentru aprovizionare şi transport (batalioane şi companii de transport), unităţi de mentenanţă, centre de achiziţii şi marketing, centre de întreţinere şi reparaţii clădiri şi exploatarea cazărmilor, unităţi şi formaţiuni medicale, depozite cu materiale de intendenţă, carburanţi-lubrifi anţi, materiale şi piese de tancuri-auto, unele formaţiuni şi depozite zonale, care toate la un loc funcţionează sub o comandă unică, aceea a comandamentului bazei logistice.

Încă de la legiferarea sa în cadrul armatelor Principatelor Române şi până în prezent, intendenţa a cunoscut numeroase transformări şi reorganizări, devenind astăzi o componentă de bază a logisticii, complet transformată şi interoperabilă cu structurile similare din armatele celorlalte ţări membre N.A.T.O.

1 (51) 2011 document4

editorial

Intendenţa militară în anul 1902

studii/documente

document 2011 1 (51) 5

Fiul Marandei, născută Monoranu,

casnică şi al maistrului fi erar lăcătuş Leon Lefelman,

Traian Dafi nescu2 s-a născut la 26 iulie 1924, în comuna

Boroaia, jud. Suceava3. A absolvit 6 clase primare

în comuna Râşca, jud. Suceava (1931-1936), 8 clase la Liceul Comercial „Ion Creangă” din oraşul Fălticeni (1936-1946, şef de promoţie), Academia de Ştiinţe Comerciale şi Cooperatiste Bucureşti 1 an curs de zi (1943-1944) şi 3 ani fără frecvenţă (1943-1948), Şcoala de Ofi ţeri de Administraţie Sibiu (1944-1946, şef de promoţie), Cursul scurt de educare la Centrul de Instrucţie, Educaţie, Cultură şi Propagandă Breaza (iulie-august 1946), Universitatea serală de marxism-leninism (1954-1956), Academia Militară Spate (1949-1951, şef de promoţie). Doctorat în ştiinţe militare la Academia Militară (4 iulie 1981)4.

A fost avansat la gradul de sublocotenent (1 iulie 1946), locotenent (30 decembrie 1949), locotenent-major (19 mai 1951, la excepţional), căpitan (15 mai 1952, la excepţional), maior (14 septembrie 1953, la excepţional), locotenent-colonel (5 noiembrie 1957), colonel (25 octombrie 1961), general-maior (27 decembrie 1972) şi general-locotenent (28 decembrie 1982)5.

Şi-a început cariera militară în calitate de contabil în materiale (ofi ţer cu îmbrăcămintea) la Regimentul 6 Infanterie Voluntari Purtat din Divizia ,,Horia, Cloşca şi Crişan” (1 iulie 1946-17 iulie 1948)6, comandantul regimentului, locotenent-colonelul Berghia, apreciindu-l ca „foarte bun gospodar şi foarte corect”, care promite a deveni un ofi ţer foarte bun de administraţie, prin munca dovedită în aprovizionarea unităţii. „Disciplinat şi autoritar. Bun camarad. Este devotat instituţiei”7.

În perioada 17 iulie – 1 octombrie 1948 a fost şeful Manutanţei Botoşani din subordinea Batalionului 4 Administrativ Roman, unde „a depus multă putere de muncă şi voinţă în conducerea funcţiei sale. Inteligent, cu o frumoasă judecată. Pe timpul comenzii a menţinut linia predecesorilor săi. S-a îngrijit îndeaproape de calitatea pâinii şi fabricarea ei. Idem de cazarea şi educaţia oamenilor

Așii intendenţei române

GENERALUL-LOCOTENENT DR. TRAIAN DAFINESCU(1924-2002)

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU 1

„Ofiţer cu o temenică pregătire, competent, perseverent şi conştiincios,

receptiv la recomandările făcute, angajat în rezolvarea problemelor de servicii”.

General-colonel Vasile MILEAMinistrul Apărării Naţionale

şi subalternilor săi. Sublocotenentul de administraţie Dafi nescu Traian a dovedit că într-un timp relativ scurt poate conduce în bune condiţii o manutanţă. Îl apreciez ca

un foarte bun ofi ţer de administraţie”8.În perioada 1 octombrie 1948 – 15 februarie 1959

a fost mânuitor de bani publici (casier) la Regimentul 11 Infanterie, fi ind de asemenea remarcat prin profesionalism şi dăruire de comandantul regimentului, colonelul Mihăilescu: „Ofi ţerul a muncit în mod conştiincios, reuşind în scurt timp să pună la punct toate lucrările biroului. Punctual la program şi devotat serviciului. A ţinut toate scriptele la zi şi conform Regulamentului administrativ. Priceput în întocmirea tuturor lucrărilor gestiunii casieriei. Cultură generală corespunzătoare unui foarte bun ofi ţer de administraţie, la fel cea profesională. Are mare putere de muncă şi este perseverent în lucrări. Foarte cinstit. Bun camarad, este apreciat pentru felul său de

a fi în rândul ofi ţerilor”9.Între 15 februarie – 1 decembrie

1949 a fost contabil şef la Spitalul Militar Botoşani, medicul şef al instituţiei, locotenent-colonelul V. Vasiliu constatând că este „Bine pregătit din punct de vedere profesional. A condus serviciul contabilităţii în cele mai perfecte condiţii. S-a ocupat îndeaproape ca mânuitorii

să-şi întocmească la timp lucrările, având grijă deosebită de materialele statului. În calitatea lui de ofi ţer de administraţie este înzestrat cu frumoase aptitudini militare, judecată sănătoasă. Energic şi prevăzător în toate acţiunile sale. Ţine scriptele la punct în mod impecabil şi se conformează tuturor

ordinelor la timp”10.La 1 decembrie 1949 a devenit elev al Academiei

Spatelui Forţelor Armate. La fi nalul anului II de studii, şeful Facultăţii Spate şi Aprovizionări îl caracteriza la superlativ: „A urmat în continuare cursurile Academiei Spatelui Forţelor Armate, Facultatea Spate şi Aprovizionări, ca ofi ţer elev în anul II studii, muncind cu dârzenie şi cu foarte mult interes pentru însuşirea cunoştinţelor predate în facultate. Prin felul său de a munci a reuşit să obţină rezultate excepţionale, menţinându-se şi în acest an pe primul loc în promoţia sa. La fi nele anului II a fost clasifi cat întâiul din 37 ofi ţeri elevi, având o medie de 4,84.

Excepţional pregătit din punct de vedere profesional şi politico-ideologic. Pe linie de spate şi-a însuşit în mod temeinic cunoştinţele predate, putând îndeplini cu cinste funcţia de şef de spate la divizie sau profesor în academie, pentru care a fost propus.

Locotenentul Traian Leon Dafi nescu

1 (51) 2011 document6

studii/documente

Cu o deosebit de bogată cultură generală şi multilaterală, munceşte cu pasiune pentru a cunoaşte cât mai mult. Studiază temeinic şi se ţine la curent cu toate noutăţile.

Constituie un exemplu categoric în muncă. Dotat cu o judecată sănătoasă, o excelentă memorie şi o inteligenţă vie, ofi ţerul şi-a însuşit temeinic principiile noii ideologii milităreşti şi le aplică foarte bine în munca practică aplicativă pe hartă şi în teren. De asemenea, pe baza cunoştinţelor sale teoretice, a reuşit să întocmească o foarte bună lucrare pentru teza de diplomă ce i s-a dat în vederea examenului de stat. Spirit de organizare foarte bine format, dovedit în felul cum şi-a organizat munca de învăţământ individual şi cum a participat la studiul colectiv în grupa sa. Dotat cu reale calităţi pedagogice, ajutorul tovărăşesc pe care l-a dat în mod neprecupeţit şi continuu mai ales ofi ţerilor din câmpul muncii pentru care ofi ţerul a fost un sprijin real, făcându-se uşor înţeles în orice problemă. Felul său de a munci a fost un exemplu viu pentru toţi ofi ţerii elevi din colectivul de studii. Nu-l poate doborî niciun fel de greutăţi. Cu dârzenia care îl caracterizează le învinge cu succes, dovedind o tărie morală şi un nivel politico-ideologic excepţional. Disciplinat, constituind un exemplu de corectitudine, modest, sincer, cinstit. Foarte respectuos şi apropiat. Iubit şi apreciat de

tovarăşii săi”11.Ca urmare, la 1 noiembrie 1951 a fost numit profesor

de Tactica Spatelui la Academia Spatelui Bucureşti iar la 24 decembrie 1952 profesor şef. „În această calitate, a predat cursul de Tactica Spatelui la ofi ţerii elevi ai anului I şi la Cursurile de Perfecţionare, obţinând rezultate foarte bune. Ofi ţerul este foarte muncitor şi conştiincios. Are un înalt nivel politico-ideologic şi dovedeşte o foarte bună pregătire militară şi de specialitate. Este exigent cu sine şi cu ofi ţerii elevi, disciplinat din convingere şi însufl eţit de dorinţa hotărâtă de a pregăti în mod temeinic tinerele cadre ale Forţelor Armate ale R.P.R. Cu ocazia jocurilor de război executate în Academia Spatelui a întocmit lucrări foarte bune. Minuţios, dar cu o minte clară, hotărât – fără a fi rigid – căpitanul Dafi nescu Traian dă dovadă de mult spirit ştiinţifi c în tratarea diferitelor chestiuni, putând fi întrebuinţat

cu folos în orice c o m a n d a m e n t

de spate”12 – aprecia şeful Catedrei de Tactica Spatelui, l o c o t e n e n t -colonelul A. Bădescu.

La 15 sep-tembrie 1953 maiorul Dafi nescu a fost numit şef al Secţiei Planifi care materiale evidenţă şi asigurare la Spatele Forţelor Armate. „Datorită

pregătirii sale profesionale şi politice, ofi ţerul şi-a căpătat o frumoasă autoritate ca şef de secţie şi subalternii săi îi execută întocmai şi la timp ordinele date. Ofi ţerul este disciplinat, corect şi destul de exigent cu subalternii săi. Are simţul răspunderii dezvoltat şi a dat dovadă de un serios

spirit de vigilenţă. Are o frumoasă cultură generală”13 – constata şeful de stat major.

În perioada 6 octombrie 1953 – 27 noiembrie 1954 a fost şeful Secţiei Planifi care, iar între 27 noiembrie 1954 – 19 noiembrie 1955 ofi ţer cu planifi carea în Secţia Planifi care, Înzestrare, Mobilizare la Spatele Forţelor Armate. În perioada 19 noiembrie 1955 – 14 iunie 1961 a fost detaşat ca şef al grupei Dotare-Întreţinere din Direcţia Studii II la Comitetul de Stat al Planifi cării de pe lângă Consiliul de Miniştri, unde „a organizat în permanenţă în mod judicios activitatea colectivului ce conduce, a dat îndrumări preţioase, întocmind lucrări foarte bune, cu mult fond. Prin munca depusă a clarifi cat o serie de probleme legate de stocurile de materiale, afl ate la benefi ciari, acţiune cu urmări pozitive pentru economia naţională. Este foarte bine pregătit din punct de vedere profesional. Are o atitudine justă faţă de muncă, de societate, de bunurile obşteşti, de familie” – aprecia şeful Direcţiei, locotenent-colonelul Radu

Crusti14. Aprecierile constant pozitive s-au menţinut şi în anii următori când „a acordat o mare atenţie problemelor legate de import; a analizat cu colectivul grupei cererile ministerelor şi a găsit soluţii foarte bune, legate de folosirea resurselor interne sau de transfer între ministere, reuşindu-se astfel să se facă însemnate economii la planul de import. De asemenea, a realizat economii la materialele legate de planul

de întreţinere”15.La 14 iunie 1961 a fost numit şeful Direcţiei Intendenţei

din Comandamentul Spatelui Forţelor Armate, unde a dovedit a fi foarte bine pregătit din punct de vedere militar şi profesional.

La 9 iunie 1962 a fost promovat locţiitor al şefului Serviciilor Forţelor Armate unde „a obţinut în continuare rezultate bune în îndeplinirea atribuţiilor ce i-au revenit, dovedind perseverenţă şi putere de muncă. Analizează cu discernământ problemele de rezolvat şi ia măsuri juste şi la timp. Este apropiat de subordonaţi, principial şi exigent” – aprecia şeful Spatelui, generalul-locotenent Mihail Burcă. Acelaşi şef constata un an mai târziu: „Este un foarte bun ofi ţer intendent, priceput şi capabil. Sesizează cu uşurinţă ceea ce este necesar şi rezolvă cu operativitate sarcinile. Este un bun organizator şi planifi că în bune condiţii activitatea sectoarelor. S-a ocupat de îndeplinirea unor sarcini importante ce reveneau comandamentului privind asigurarea unităţilor la timp cu echipament, hrană, carburanţi, cât şi de îmbunătăţirea calităţii unor produse aprovizionate. A ţinut o strânsă legătură cu ministerele şi întreprinderile furnizoare, dovedind multă competenţă şi perseverenţă în îndeplinirea

atribuţiilor. Este modest, disciplinat şi serios”16. „Colonelul Dafi nescu Traian a acumulat o bogată experienţă în cei 7 ani ca locţiitor al şefului Serviciilor Forţelor Armate, în care timp s-a dovedit un ofi ţer foarte bun – constata în 1969 adjunctul

studii/documente

document 2011 1 (51) 7

ministrului Forţelor Armate şi şef al Serviciilor Forţelor Armate, generalul-colonel Mihai Burcă. Este inteligent, capabil, are o temeinică pregătire de specialitate, urmăreşte îndeplinirea sarcinilor de plan ale comandamentului, modul cum sunt aprovizionate cantitativ şi calitativ materialele de intendenţă şi carburanţi-lubrifi anţi. A participat la unele controale organizate de minister la mari unităţi, unităţi şi formaţiuni, aducându-şi contribuţia la îmbunătăţirea activităţii pe linie de servicii. Apreciez că are largi posibilităţi de dezvoltare şi corespunde foarte bine funcţiei”17.

La 8 iunie 1970 a fost numit şef de stat major, iar din 1 noiembrie 1972 şi primul locţiitor al comandantului Comandamentului Serviciilor Armatei, funcţie pe care a îndeplinit-o până la trecerea sa în rezervă, la 17 aprilie 1990. „Ca locţiitor s-a ocupat de sectorul plan din comandament, a îndrumat activitatea Direcţiei Intendenţei, Secţiei de carburanţi-lubrifi anţi şi Secţiei fi nanciare, dovedind că are o foarte bună pregătire de specialitate, contribuind la buna aprovizionare a unităţilor Forţelor Armate. Se orientează cu uşurinţă în rezolvarea problemelor, stăpâneşte legislaţia economico-fi nanciară, a urmărit aplicarea acesteia de către organele subordonate.

Este muncitor, perseverent, operativ, personal s-a ocupat de redactarea unor documente, de rezolvarea unor probleme de aprovizionarea forţelor armate luând legătura cu diferite ministere, direcţii în scopul rezolvării în timp a nevoilor unităţilor, manifestând tact şi exigenţă în relaţiile cu acestea.

A fost personal în toamna anului 1969 în diferite centre şi judeţe pentru organizarea aprovizionărilor cu produse necesare unităţilor. De asemenea, a participat la diferite controale în unităţi, rezolvând sarcinile cu competenţă. A urmărit folosirea judicioasă a fondurilor, propunând totodată soluţii pentru realizarea unor economii.

A coordonat problemele de cercetări ştiinţifi ce în comandament, aducându-şi contribuţia la rezolvarea unor sarcini importante ce au revenit pe linie de servicii”18.

Şi în anul 1971, generalul-colonel Burcă a avut aprecieri pozitive la adresa sa: „S-a ocupat de îndrumarea pregătirii tactic-operative a ofi ţerilor de servicii din Forţele Armate, de îmbunătăţirea calităţii Buletinului serviciilor. A participat activ la convocări şi aplicaţii. A luat o serie de măsuri privind îmbunătăţirea ordinii şi disciplinei militare în unităţile şi formaţiunile subordonate.

De asemenea, s-a preocupat de verifi carea şi întărirea capacităţii de luptă a unităţilor şi formaţiunilor, a urmărit existenţa şi calitatea materialelor afl ate la stoc pe linie de servicii. Este un bun organizator, muncitor, perseverent şi exigent.

Manifestă iniţiativă, aducându-şi contribuţia la îmbunătăţirea activităţii pe linie de servicii, prin propunerile făcute şi măsurile pe care le-a luat.

Este dinamic, operativ, disciplinat, lucrează foarte mult personal, întocmeşte lucrări clare şi bine analizate, se preocupă de îndrumarea şi creşterea subordonaţilor”19.

Şi noul şef al Serviciilor Forţelor Armate, generalul-locotenent Petre Constantinescu îi remarca în 1972 calităţile şi probitatea profesională: „Are o temeinică pregătire de specialitate, rezolvă problemele cu competenţă şi operativitate. Este un ofi ţer muncitor, perseverent, bun organizator, dinamic, atent şi cu iniţiativă în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin. La convocările de pregătire s-a prezentat documentat şi a participat activ la luarea hotărârilor. A făcut parte din mai multe comisii de control şi inspecţie organizate de conducerea ministerului în mari unităţi şi unităţi, soluţionând operativ problemele de specialitate. De asemenea, s-a ocupat de îndrumarea pregătirii de specialitate în comandament, precum şi în unităţi şi formaţiuni. Urmăreşte cu perseverenţă îndeplinirea sarcinilor ce revin direcţiilor şi secţiilor din comandament. Manifestă preocupare pentru întărirea ordinii şi disciplinei în comandament, unităţile şi formaţiunile subordonate, a organizat diferite controale de îndrumare în acest sens, a acordat atenţie măsurilor în vederea ridicării capacităţii de luptă a acestora. A organizat instruirea şi antrenarea subordonaţilor pentru desfăşurarea exerciţiilor de alarmă.

Lucrează personal, clar, ordonat, îndrumându-şi în acelaşi mod subordonaţii.

A scris şi publicat o serie de materiale pe linie de servicii în vederea sprijinirii instruirii ofi ţerilor din subordine.

În concluzie, este un ofi ţer foarte bine pregătit, muncitor, perseverent şi disciplinat”20.

În Notarea de serviciu pe anul 1973/1974, acelaşi şef remarca: „Munceşte cu pasiune, perseverenţă şi nu precupeţeşte timpul pentru îndeplinirea sarcinilor corect şi în termenele fi xate. A participat la diferite aplicaţii, controale şi convocări unde a depus interes în îmbunătăţirea muncii, prin indicaţiile şi măsurile luate. Redactează personal documentele mai importante, îşi rezolvă atribuţiile cu simţ de răspundere şi conştiinciozitate. Sprijină direcţiile şi secţiile în întocmirea lucrărilor de mobilizare, urmăreşte ţinerea acestora la zi. Manifestă o preocupare constantă în îmbunătăţirea activităţii ofi ţerilor din statul major, în simplifi carea documentelor şi creşterea operativităţii în rezolvarea sarcinilor.

Are o temeinică pregătire pe linie de servicii, pe care şi-o îmbogăţeşte continuu prin studiu, iar în prezent urmează doctorantura pe lângă Academia Militară. Se preocupă de problemele funcţionării serviciilor în timp de campanie în condiţiile luptei de apărare a întregului popor şi face parte dintr-o serie de colective care întocmesc lucrări cu teme în acest sens.

1 (51) 2011 document8

studii/documente

În aplicaţiile şi convocările ce s-au organizat, precum şi în documentele de învăţământ a urmărit aplicarea acestor

principii”21.Şi în 1975, generalul-

maior Dafi nescu s-a remarcat prin performanţe profesionale notabile: „Are o foarte bună pregătire tactic-operativă şi de specialitate. A făcut unele expuneri pe teme de specialitate la

Academia Militară şi Centrul de Instrucţie al Serviciilor. De asemenea, a scris o serie de articole în revista „Probleme de artă militară”, „Buletinul trupelor de uscat” etc. Are o frumoasă cultură generală. Este disciplinat şi exigent. Lucrările ce-i revin statului major sunt întocmite în timp şi corespunzător calitativ. A desfăşurat o intensă activitate de întărire a disciplinei în unităţile şi formaţiunile subordonate, reliefând învăţămintele necesare şi luând măsuri pentru

prevenirea abaterilor şi evenimentelor deosebite”22.Aceleași aprecieri sunt menţinute și în 1976: „A

dovedit frumoase calităţi organizatorice. Activităţile ce au revenit statului major au fost pregătite și conduse în majoritate personal. Materialele pe care le prezintă cuprind probleme esenţiale și sunt clare. Este inteligent, sesizează cu ușurinţă problemele principale. Își repartizează judicios subordonaţii pentru rezolvarea sarcinilor, îi ajută și îi îndrumă permanent. O atenţie sporită a acordat planificării activităţilor în comandament, sincronizării acestora cu cele ale direcţiilor și secţiilor. Lucrează planificat, calm, este ordonat, analitic și se bucură de autoritate”. Un an mai târziu, același șef ierarhic aprecia: „Se bucură de autoritate, este dinamic, operativ. Lucrează mult personal, iar problemele prezentate eșaloanelor superioare au fost clare și bine sintetizate. Propunerile făcute pentru îmbunătăţirea organizării serviciilor la pace și campanie au fost apreciate pentru profunzimea și logica lor. Are spirit analitic și este permanent preocupat de îmbunătăţirea muncii în sectoarele

de care răspunde”23.În anii următori s-a preocupat îndeaproape de redactarea

Regulamentului serviciilor, precum și a altor instrucţiuni de specialitate. „A depus o muncă intensă pentru rezolvarea sarcinilor complexe ce revin statului major și s-a străduit permanent ca rezultatele să fie cât mai bune. Ca urmare a măsurilor luate, a conștiinciozităţii și perseverenţei, multe din activităţile organizate nemijlocit de statul major au fost apreciate cu ,,foarte bine” la inspecţia din 1979 (pregătirea cadrelor, pregătirea pentru alarmă, trageri ș.a.) de asemenea, a avut în preocupare o mai bună îndrumare a convocărilor de pregătire tactic-operative și de mobilizare, elaborării și aplicării planurilor de învăţământ în școli. O atenţie deosebită a acordat îmbunătăţirii organizării serviciilor și dotării unităţilor pentru război, prezentând unele propuneri

care au fost însușite de M.St.M. cu multă răspundere s-a ocupat de îndrumarea activităţii de cercetare, precum și de folosirea cu eficienţă sporită a Centrului de Calcul. Are o foarte bună pregătire tactic-operativă, demonstrată cu ocazia aplicaţiilor, convocărilor și prin diferite materiale și studii întocmite”24.

În anul 1981 „a susţinut cu succes teza de doctor în știinţe militare pe lângă Academia Militară, prezentând soluţii de acţiune a serviciilor deosebit de interesante25. În toate situaţiile s-a dovedit un bun organizator, operativ și cu iniţiativă. Activităţile ce i-au revenit au fost desfășurate după planuri temeinic studiate, atingându-și scopurile și învăţămintele necesare. Lucrează mult, personal, îngrijit și clar. A făcut numeroase propuneri pentru simplificarea unor documente, pentru executarea diferitelor sarcini mai operativ, prezentând soluţii pentru îmbunătăţirea muncii în diferite sectoare”26.

Și noul adjunct al ministrului Apărării Naţionale și comandant al Comandamentului Serviciilor Armatei, generalul-locotenent Gheorghe Gomoiu i-a remarcat dăruirea în muncă în 1984: „În funcţia pe care o îndeplinește muncește cu multă răspundere pentru rezolvarea la timp și de calitate a sarcinilor ce-i revin statului major, atât în comandament cât și în unităţi, obţinând rezultate bune și foarte bune. S-a preocupat mult de pregătirea cadrelor – elaborarea programelor, desfășurarea ședinţelor de pregătire, de organizarea procesului pregătirii de luptă și politice în unităţile subordonate, în pregătirea pentru ieșirea la alarmă și mobilizare a unităţilor, în vederea îndeplinirii obiectivelor și sarcinilor rezultate din Directiva comandantului suprem pentru Comandamentul Serviciilor Armatei. S-a ocupat cu multă răspundere de pregătirea convocării și a exerciţiului de mobilizare din acest an, din care s-au tras foarte multe concluzii și învăţăminte”27.

De la 16 martie 1987 a fost împuternicit să asigure funcţia de comandant al Comandamentului Serviciilor Armatei, comisia superioară de notare prezidată de prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale și șef al Marelui Stat Major, generalul-maior Ștefan Gușă apreciind în 1989 că „A acţionat cu răspundere pentru conducerea comandamentului și asigurarea materială a unităţilor și marilor unităţi potrivit prevederilor Directivei comandamentului suprem. A condus nemijlocit convocările de pregătire tactic-operativă, de elaborare și aplicare a noului plan de mobilizare al comandamentului. S-a preocupat în mod deosebit de dotarea, conservarea și preschimbarea materialelor din resortul serviciilor aflate la stoc. A organizat și condus personal controale și inspecţii în opt unităţi subordonate, luând măsuri operative pentru lichidarea lipsurilor constatate. A acordat atenţie deosebită cazării și hrănirii efectivelor care au participat la aplicaţiile demonstrative din acest an.

A îndrumat îndeaproape activitatea de cercetare știinţifică în domeniul serviciilor”28.

Printre iniţiativele promovate și implementate de generalul Traian Dafinescu se numără modernizarea blocurilor alimentare prin introducerea mașinilor electrice de spălat vesela, de tocat carne și curăţat cartofi, a

Generalul-maior Traian Leon Dafi nescu

studii/documente

document 2011 1 (51) 9

tacâmurilor din inox, a spaţiilor frigorifice de mică și mare capacitate, precum și a meselor cu șase persoane, echiparea judicioasă a militarilor în termen și a elevilor școlilor militare prin reducerea la jumătate a termenelor de folosinţă, introducerea în echipamentul cadrelor militare a ţinutelor de ceremonie – bleumarin și albă, a pardesiului de camgarn și a costumelor de fresco, suplimentarea normelor calorice prin introducerea gustării de la ora 11 pentru toate categoriile de militari, introducerea în dotarea armatei a autocisternelor de alimentare, a motopompelor și pompelor de putere medie, înfiinţarea și generalizarea gospodăriilor anexe la unităţile și formaţiunile armatei pentru compensarea reducerilor și substituirilor unor produse din carne din normele de bază, asigurarea logistică a efectivelor detașate în economia naţională, revenirea la uniformele tradiţionale și însemnele de grad purtate de Armata Română în perioada interbelică, creșterea valorii calorice a normei de hrană, descentralizarea preparării hranei29 ș.a.

La 27 martie 1988, ministrul Apărării Naţionale, generalul-colonel Vasile Milea aprecia, la rându-i, că „Are foarte multă experienţă, o temeinică pregătire și competenţă, bucurându-se de frumoase aprecieri din partea cadrelor” iar la 28 iunie 1989: „Ofiţer cu o temeinică pregătire, competent, perseverent și conștiincios, receptiv la recomandările făcute, angajat în rezolvarea problemelor de servicii”30.

Pentru merite deosebite, de-a lungul carierei sale a fost distins cu Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” (1949), Medalia „A 5-a aniversare a R.P.R.” (1952), Medalia jubiliară „10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare Române” (1953), Medalia Muncii (1954), Medalia „Meritul Militar” clasa I (1954), Ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a (1961), clasa a II-a (1966) și clasa I (1971), Ordinul „Steaua R.P.R.” clasa a V-a (1964), Ordinul „23 August” clasa a V-a (1964), Medalia „A XX-a aniversare a eliberării patriei” (1964), Medalia „A XX-a aniversare a Zilei Forţelor Armate ale R.P.R.” (1964), Medalia „A XX-a aniversare a eliberării Patriei” (1964), Medalia „A XXV-a aniversare a eliberării Patriei” (1969), Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a V-a (1969), Medalia „A 50-a aniversare a P.C.R.” (1971), Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii” (1972), Medalia „30 de ani de la eliberarea României de sub dominaţia fascistă” (1974), Ordinul „Steaua R.S.R.” clasa a IV-a (1974), Medalia „A XXX-a aniversare a Zilei Armatei Republicii Socialiste România” (1974), Medalia comemorativă „A 40-a aniversare a revoluţiei de eliberare socială și naţională antifascistă și antiimperialistă” (1984), Medalia jubiliară „A 40-a aniversare a Bulgariei socialiste” (1985), Medalia poloneză „Frăţia de arme” (1986), Medalia „A 70-a aniversare a Forţelor Armate ale U.R.S.S.” (1989), Medalia sovietică „Pentru întărirea prieteniei de luptă” (1989), Medalia ungară „Pentru prietenia de luptă” (1989) și Medalia Ministerului Apărării Naţionale al R.D.G. „Frăţia de arme” de aur (1989)31.

A trecut în rezervă la 17 aprilie 1990.Autor al numeroase articole de specialitate32,

coordonator al unor dispoziţii și regulamente, a publicat împreună cu colonelul Ioan Boaţă lucrările „Serviciile Armatei Române. Tradiţie și actualitate” (Editura Militară,

București, 1989) și „Istoria serviciilor logistice ale Armatei Române” (Editura Militară, 1990), lucrări cu caracter inedit, de pionierat în domeniul istoriografiei militare naţionale, care onorează logistica românească.

Ca o recunoaștere a laborioasei sale activităţi știinţifice desfășurate timp de aproape patru decenii, în anul 1993 a fost confirmat ca profesor-consultant pentru doctoranzii în logistică ai Academiei de Înalte Studii Militare, astăzi

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”33.S-a stins din viaţă în martie 2002.

1 Serviciul Istoric al Armatei2 Întrucât se făceau diferite confuzii referitoare la naţionalitatea sa, în anul 1946 şi-a schimbat numele din Lefelman în Dafi nescu.3 Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, dosar personal nr. 38/1996, f. 1.4 Ibidem, verso.5 Ibidem.6 Ibidem, f. 4.7 Ibidem, f. 14.8 Ibidem, f. 16.9 Ibidem, f. 17.10 Ibidem, f. 18.11 Ibidem, f. 21.12 Ibidem, f. 23.13 Ibidem, f. 25.14 Ibidem, f. 27.15 Ibidem, f. 31.16 Ibidem, f. 33.17 Ibidem, f. 46.18 Ibidem, f. 47.19 Ibidem, f. 49.20 Ibidem, f. 51.21 Ibidem, f. 55.22 Ibidem, f. 57.23 Ibidem, f. 58.24 Ibidem, f. 61.25 Teza de doctorat cu titlul „Asigurarea materială a marilor unităţi operative şi tactice care interzic pătrunderea inamicului în Poarta Someşului şi Poarta Mureşului” (212 pagini +2 hărţi + 2 scheme) a fost susţinută la 4 iulie 1981, la Facultatea de Arme Întrunite şi Tancuri din cadrul Academiei Militare Bucureşti, fi ind confi rmată de Comisia Superioară de Diplome la 30 septembrie 1981.26 Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, dosar personal nr. 38/1996, f. 63.27 Ibidem, f. 66.28 Ibidem, f. 70.29 Colonel Alexandru Manafu, „Corifei ai intendenţei militare române”, Editura ROMFEL, 1996, p. 70-71.30 Ibidem, verso.31 Ibidem, f. 6 verso.32 „Îmbunătăţirea asigurării materiale a trupelor, a vieţii militarilor, în urma Revoluţiei din decembrie 1989”, în „Gândirea militară românească”, Anul I, nr. 1/1990, p. 30-34.33 Colonel Alexandru Manafu, op.cit., p. 72.

Romanian logistics aces – Lieutenant General Traian Dafi nescu, Ph.D, Captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D.

Abstract: A personality of Romanian Army logistics, general Traian Dafi nescu, Ph.D., activated with remarkable performances in diff erent units. He was chief of general staff and provisional commander of Logistics between 1975 and 1989. He became Ph.D. in military science and he was university professor at Military Academy. He published valuable studies and specialty works.

Keywords: logistics, service, university professor, book-keeping, general

NOTE

1 (51) 2011 document10

studii/documente

Constantin Prezan, de la a cărui naştere se împlinesc în acest început de an, 2011, un veac şi jumătate

face parte din acea generaţie, care a trăit deopotrivă drama Primului Război Mondial, dar şi triumful aproape nesperat al realizării României Mari. Ca atare, secvenţa de istorie românească din anii 1916-1920 nu poate fi înţeleasă fără personalitatea generalului Constantin Prezan, rolul său în multe din evenimentele dramatice ale acelui timp, fi ind covârşitor. De altfel, contribuţia sa de mare valoare adusă în această perioadă l-a plasat în rândul personalităţilor reprezentative din întreaga istorie militară românească şi i-a adus, în 1930, gradul de mareşal. Împreună cu Alexandru Averescu şi Ion Antonescu, Constantin Prezan face parte din tripleta de militari, care au acces la această favoare cu totul deosebită şi foarte rar acordată. Precizăm că alte patru personalităţi, regii României – Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai, împreună cu regele Alexandru al Iugoslaviei, au fost învestiţi cu această demnitate.

De altfel, istoriografi a militară şi nu numai ea discută, în continuare, semnifi caţia mareşalatului. Este mareşalul un grad militar sau este o demnitate? Iată, o întrebare la care s-au dat mai multe răspunsuri până acum2. Cert este că din cei şapte mareşali enumeraţi mai sus, doar Ion Antonescu a fost activ, el având responsabilităţi directe în conducerea armatei române în timp de război. Prezan şi Averescu au fost avansaţi mareşali, în timp ce erau în poziţie de retragere ca o recunoaştere a meritelor avute în timpul „Marelui Război”. Cei trei suverani ai României au avut calitatea de „comandant suprem al armatei”, singurul care şi-a exercitat efectiv atribuţiile în timp de război fi ind regele Ferdinand. Cât priveşte pe regele Mihai, ridicat la gradul de mareşal la 10 mai 1941, el a fost, în anii 1941-1945, şef al statului şi comandant suprem al armatei, a semnat toate decretele de avansare şi decorare ale ofi ţerilor, dar nu a condus armatele române pe câmpul de luptă. Acest rol i-a revenit, pentru perioada 1941-1944, mareşalului Antonescu (auto) proclamat „conducător al statului român”.

Anii de formare

Dincolo de aceste elemente, altminteri importante, cariera militară a lui Constantin Prezan a fost exemplară pentru epoca antebelică. El s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov, părinţii săi fi ind Constantin şi Alexandrina

Prezan. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi a studiat la Şcoala fi ilor de militari din Iaşi, pe care o absolvă în anul 1878. De remarcat este faptul că instituţia

de învăţământ din capitala Moldovei a fost prima de acest fel din istoria armatei române. Ea avea scopul de da creştere şi educaţie completă fi ilor de militari de orice grad „al căror serviciu îndelungat şi nepătat le constituie un drept la recunoştinţa ţării”3.

S-a înscris la Şcoala de ofi ţeri de infanterie şi cavalerie, fi ind înmatriculat în această instituţie de învăţământ la 1 iulie 1878. Conform reglementărilor din epocă durata cursurilor la şcolile de formare a ofi ţerilor era de doi ani de zile, după care absolvenţii primeau tresele de sublocotenenţi.

La 1 iulie 1880, la numai 19 ani, absolvind şcoala mai sus amintită, clasifi cat al 14-lea din 35 de cursanţi, el a fost avansat sublocotenent şi repartizat comandant de pluton la Regimentul 7 infanterie. A fost detaşat la Constanţa, pentru construirea de cazărmi, dar din motive pe care n-am putut să le afl ăm nu a dat curs acestui ordin. Oricum, în Regimentul 7 linie a stat doar câteva luni deoarece la 16 noiembrie 1880, împreună cu alţi aproape 20 de ofi ţeri infanterişti, a fost mutat la Batalionul 2 geniu din Bucureşti4.

Explicaţia unei măsuri consta în structura învăţământului militar de la acea dată care nu cuprindea o şcoală specială pentru celelalte arme, în afară de infanterie şi cavalerie. Prin urmare ofi ţerii necesari pentru artilerie sau geniu proveneau tot din rândul absolvenţilor singurei instituţii de formare a ofi ţerilor. Un asemenea neajuns a fost înlăturat parţial, în anul 1881, prin înfi inţarea Şcolii speciale de artilerie şi geniu. Ea primea absolvenţi ai Şcolii de ofi ţeri de infanterie şi cavalerie, cu gradul de sublocotenent, durata cursurilor fi ind de doi ani. În perioada următoare sistemul de pregătire a ofi ţerilor s-a diversifi cat, fi ecare armă benefi ciind de o instituţie de formare a cadrelor necesare5.

150 DE ANI DE LA NAŞTEREA MAREŞALULUI CONSTANTIN PREZAN

Dr. Petre OTU1

„Contribuţia sa de mare valoare adusă în această perioadă l-a plasat în rândul

personalităţilor reprezentative din întreaga istorie militară românească şi i-a adus, în 1930, gradul de mareşal.

Împreună cu Alexandru Averescu şi Ion Antonescu, Constantin Prezan face parte

din tripleta de militari, care au acces la această favoare cu totul deosebită şi

foarte rar acordată”.Generalul Constantin Prezan

studii/documente

document 2011 1 (51) 11

În prima caracterizare ca ofi ţer, maiorul Constantin Candiano, scria că sublocotenentul Prezan era un „ofi ţer inteligent, caracter bun, disciplinat şi serios în serviciu. Conduită, principii şi ţinuta prea bune, bun camarad, lucrează prea bine şi cu pricepere”6.

Conform reglementărilor din epocă, tânărul Prezan a urmat timp de doi ani de zile (1881-1883), Şcoala specială de ofi ţeri de artilerie şi geniu, recent înfi inţată. Directorul instituţiei, colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl aprecia la 1 noiembrie 1882, ca fi ind „un ofi ţer serios, activ, inteligent. Exact la serviciu /…/ Promite a deveni un prea bun ofi ţer. Merită şi însuşeşte toate condiţiunile spre a fi înaintat la alegere cu nr. 1”7. După absolvirea şcolii, clasifi cat al doilea din 23 de absolvenţi, Constantin Prezan era avansat, la 11 iulie 1883, locotenent, iar treptele carierei militare îi erau deschise8.

În urma unui concurs, ministrul de război Ion C. Brătianu, care era primul ministru al ţării, a propus regelui Carol I, trimiterea lui Constantin Prezan din Regimentul 1 geniu (fusese mutat în această unitate la 1 aprilie 1882), la studii în Franţa. Prin raportul nr. 7 484 din 23 august 1883, suveranul i-a acordat un concediu de trei ani pentru a urma cursurile Şcolii de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau de lângă Paris. Locotenentul Prezan a absolvit Şcoala de la Fontainebleau în august 1886, cu aprecierea „prea bine”, obţinând şi brevetul de ofi ţer de stat major.

Carieră militară fără reproş

Reîntors în ţară, el a fost încadrat, în acelaşi an, la Şcoala specială de artilerie şi geniu, ca profesor – ajutor de fortifi caţii. Comandantul şcolii, colonelul Christian Tell, caracteriza în cuvinte elogioase activitatea lui Constantin Prezan: „La aprecierile mele anterioare adaug că face foarte bine cursul de fortifi caţie la această şcoală, înlocuind chiar pe profesorul titular care îi lasă mai toată sarcina cursului”9.

În anul următor, la 6 martie 1887, a mai făcut un pas în ierarhia militară fi ind avansat la gradul de căpitan.

Având în vedere priorităţile României în acel moment, Constantin Prezan a fost trimis în misiune la Magdeburg (Germania), în perioada decembrie 1890-septembrie 1891, în calitate de delegat al Ministerului de Război, unde a supravegheat construcţia materialului de apărare a liniei fortifi cate Focşani-Nămoloasa-Galaţi, misiune de care s-a achitat foarte bine etc. Întors în ţară, el a fost reîncadrat în Regimentul 1 geniu şi desemnat şef de sector la „Cetatea Bucureşti”, un obiectiv extrem de important pentru autorităţile române, în frunte cu regele Carol I.

În anul următor, 1892 la 8 aprilie, a fost avansat maior şi numit comandant de batalion în Regimentul 1 geniu, unde a rămas până în luna iulie 1894. Activitatea lui a continuat să fi e apreciată în mod elogios. Generalul Ion Argetoianu, tatăl viitorului om politic de mai târziu, Constantin Argetoianu, comandant al Regimentului 1 geniu la începutul anilor 90 ai secolului al XIX-lea, îl aprecia, la 10 iunie 1894, că este „Foarte bun ofi ţer superior sub toate raporturile. Ofi ţer

de viitor. Merită a înainta la alegere ca recompensă bine meritată pentru zelul şi activitatea ce desfăşoară în lucrările cu care este însărcinat şi în instrucţia batalionului”10.

La 12 iulie 1894, maiorul Constantin Prezan a fost mutat din Regimentul 1 geniu în Administraţia Centrală a Ministerului de Război, funcţie în care a stat puţin. La 1 ianuarie 1895, prin Înaltul Decret nr. 4 288, el a fost numit şeful serviciului geniu al Corpului 2 armată, dislocat în garnizoana Bucureşti şi comandat, la acea dată, de generalul Eraclie Arion. El l-a înlocuit în această funcţie pe locotenent-colonelul Vasile Zottu, ce fusese avansat colonel.

În aceste condiţii avansarea la gradul de locotenent-colonel (10 mai 1895), după numai trei ani de stagiu, reprezenta o binemeritată răsplată pentru eforturile şi activitatea lui Constantin Prezan11. (M.O., nr. 23, 16 mai 1895.) Pentru câteva luni de zile, respectiv de la 1 aprilie până la 16 noiembrie 1896 a exercitat funcţia de comandant al Cetăţii Bucureşti, de care s-a achitat în bune condiţii.

Prin pregătire, rezultatele obţinute şi calităţile sale, Constantin Prezan s-a impus în rândul corpului ofi ţeresc, astfel că numirea sa, la 16 noiembrie 1896, ca adjutant regal nu a fost o surpriză. Un profund cunoscător al vieţii şi activităţii perechii princiare şi apoi regale, Ferdinand şi Maria, Eugeniu Arthur Buhman scria: „Lt.-col. Prezan aducea cu dânsul reputaţia unui eminent militar, reputaţie ce s-a dovedit pe de-a întregul meritată prin splendida carieră ce a făcut în viitor şi marele lor jucat pe timpului Primului Război Mondial când a fost numit şeful Statului Major al Armatei”12. El făcea parte din Statul Major Regal (Casa Militară Regală), fi ind, însă, ataşat ca adjutant pe lângă principele moştenitor Ferdinand. Timp de peste doi ani, Prezan a fost singurul adjutant al principelui Ferdinand, din noiembrie 1898, fi ind investit cu această calitate şi maiorul Aurel Dumitrescu.

Constantin Prezan, cu fi rea sa echilibrată, cu bunul simţ şi modestia care l-au caracterizat întotdeauna a reprezentat un ajutor de nădejde pentru principele moştenitor al României. Generalul Vlădescu, şeful Casei Militare Regale la acea vreme, scria despre el că, în calitate de adjutant regal, „a justifi cat pe deplin bunele note obţinute de la diferiţii săi şefi până astăzi”, el schiţându-se cu mult zel şi multă inteligenţă de această sarcină13.

Eugeniu Arthur Buhman, amintit mai sus, scria şi el în aceiaşi termeni despre activitatea lui Constantin Prezan. „Înalt, zvelt, vioi, cu un început marcat de chelie şi o mică

1917. Regele Ferdinand I, Principele Carol şi generalul Constantin Prezan pe fr ont

1 (51) 2011 document12

studii/documente

bărbuţă castanie, scria memorialistul, era un om foarte politicos, cu ţinuta sigură şi socotit la vorbă, destoinic sfătuitor totdeauna; părea a fi o fi re blajină, în realitate era energic, dârz

în hotărârile sale, clarvăzător şi foarte milităros”14. Generalul Warthiadi, care îl înlocuise în funcţie pe generalul Vlădescu, aprecia şi el că locotenent-colonelul Constantin Prezan era

„un ofi ţer de valoare, apreciat de toţi şefi i săi”15.La 10 mai 1901, Constantin Prezan a fost avansat colonel

şi mutat în Administraţia Centrală a Ministerului de Război, dar a continuat să facă serviciul de adjutant regal, ataşat pe lângă principele moştenitor Ferdinand, până la jumătatea lunii noiembrie acelaşi an, când a fost trecut la trupe.

Prin Înaltul Decret nr. 3 556 din 14 noiembrie 1901, Constantin Prezan a fost numit, în interesul serviciului, începând din data de 16 noiembrie acelaşi an, comandant al

Regimentului 7 „Racova” nr. 25, dislocat în oraşul Vaslui16. Acelaşi act normativ preciza că Prezan rămânea însumat tot Ministerului de Război, ceea ce arăta caracterul provizoriu al funcţiei, dar la 1 aprilie 1902 a fost defi nitivat pe post.

Constantin Prezan s-a achitat în foarte bune condiţii de sarcinile ce i-au revenit în noua funcţie, el fi ind notat superlative de şefi i săi. Comandantul Brigăzii 13 infanterie, generalul C. Candiano, în subordinea căreia se afl a regimentul, scria, la 23 septembrie 1903, că Prezan comanda bine şi cu inteligenţă unitatea, pregătirea ofi ţerilor şi instrucţia trupei fi ind atent organizate şi supravegheate. „În rezumat, conchidea generalul Candiano, zelul cu care serveşte, calităţile sale, unite cu cunoştinţele militare ce posedă îl fac să fi e un distins comandant de regiment, care îndeplineşte sub toate raporturile condiţiile cerute pentru

a înainta la gradul de general”17. De aceeaşi părere era şi generalul Arnold Beller, comandantul Diviziei 7 infanterie, marea unitate ierarhic superioară care, în notarea sa pe anul 1903, consemna: „Foarte bun şef de regiment, poate aspira la gradele cele mai înalte ale ierarhiei militare. A

luat parte la manevre şi a condus foarte bine regimentul”18. Comandantul Corpului 4 armată, generalul Alexandru

Iarca, cel care lua decizia în privinţa aprecierilor anuale ale cadrelor superioare, concluziona: „Ca om şi ca ofi ţer este din

toate punctele de vedere distins”19. La 15 aprilie 1904 lui Constantin Prezan i s-a încredinţat

comanda Brigăzii 13 infanterie, al cărui comandament se afl a la Bârlad, înlocuindu-l pe generalul Alexandru Leon. Conducerea unei brigăzi punea mult mai multe probleme decât cea a unui regiment, dar Constantin Prezan a dovedit aceeaşi bună conduită şi aceleaşi calităţi de lider. Mai trebuie menţionat şi faptul că, în calitate de comandant al Brigăzii 13 infanterie el a gestionat complicata situaţie generată de răscoalele ţărăneşti din anul 1907, caracterizate de unii cercetători drept „război civil”.

La 10 mai 1907, Constantin Prezan a fost avansat general de brigadă, o recunoaştere binemeritată pentru activitatea sa de ofi ţer întinsă pe aproape trei decenii. Gradul de general oferea perspectiva ocupării unor funcţii înalte, următoarea treaptă fi ind cea de comandant de divizie. Dând curs acestor propuneri şefi lor săi, Ministerul de Război l-a numit pe Constantin Prezan, la 1 noiembrie 1910, comandant al Diviziei 10 infanterie, funcţie pe care a exercitat-o doar câteva luni, respectiv până la 30 martie 1911, când a preluat şefi a Diviziei 7 infanterie20.

În fruntea acestei mari unităţi, Constantin Prezan a participat la campania din sudul Dunării din anul 1913. Divizia 7 împreună cu Divizia 8 infanterie, făcea parte din Corpul 4 armată, comandat de generalul de divizie Alexandru Lambrino, funcţia de şef de stat major fi ind ocupată de colonelul Ioan Oprescu. Divizia 7 infanterie avea în compunere două brigăzi de infanterie (13 şi 14), una de artilerie, un regiment de vânători, o companie de pionieri şi o ambulanţă. La sud de Dunăre, divizia a primit ca întărire Regimentul 11 roşiori21.

Conform planului de campanie, Corpul 4 armată a făcut parte din grupul principal de forţe, care urma să acţioneze în nordul Bulgariei, pe direcţia generală Sofi a. În primele zile ale lunii iulie 1913, el a trecut Dunărea pe podul de vase de la Siliştioara, lângă Corabia, aproape de locul unde fusese construit podul în 1877 şi s-a deplasat pe dreapta Iskerului. După traversarea fl uviului, făcând siguranţa Corpului 1 armată, Divizia 7 s-a îndreptat spre Ghigen, Orehoviţa şi Staroselo, unde a staţionat două zile (3-5/16-18 iulie). În continuare, a înaintat pe itinerarul Mahlata-Peserevo, Devent, Luvoviţ, Blasniecevo, Miscovici, Vladovec şi Etropole, unde a ajuns la 11/24 iulie. Aici, generalul Constantin Prezan şi-a instalat cartierul diviziei precum şi o parte din forţe (Brigada 14 infanterie, Regimentul 8 artilerie şi serviciile). O altă parte (Brigada 13 infanterie, regimentele 4 vânători şi 5 artilerie) a fost deplasată la Zlatiţa, iar un detaşament la Bencovski. Aceste măsuri erau determinate de intenţia Comandamentului suprem român de a trece munţii Balcani, pentru a pătrunde în podişul Sofi ei.

În ziua de 11/24 iulie, când Divizia 7 infanterie ajungea la Etropole, din proprie iniţiativă, Comandamentul suprem român a oprit înaintarea trupelor române, demers care s-a suprapus peste cererea adresată de regele Carol I suveranilor Serbiei, Greciei şi Muntenegrului de încetare a ostilităţilor

Brevetul Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare, conferit de Franţa în 1917

studii/documente

document 2011 1 (51) 13

Campania armatei române la sudul Dunării a evidenţiat, din nou, calităţile de comandant ale generalului Constantin Prezan. El a luat măsuri ferme pentru organizarea marşurilor şi pentru bunul trai al trupelor, astfel că divizia sa a înregistrat pierderi minime ca urmare a epidemiei de holeră, care a afectat armata română. Până la data de 23 iulie/5 august, marea unitate înregistrase 300 de bolnavi şi 19 morţi de holeră, cifre mici în comparaţie

cu pierderile altor mari unităţi22.Un participant la campania

din sudul Dunării, locotenentul Constantin Pantazi, ajuns general şi ministru de război în perioada 1942-1944, a consemnat că Divizia 7 infanterie „s-a remarcat prin disciplină şi executare precisă şi metodică a

tuturor misiunilor primite”23. Şi regele Carol I avea cuvinte de apreciere faţă de calităţile generalului Prezan. Într-o convorbire cu Alexandru Marghiloman din 29 decembrie 1912, monarhul găsea generalii comandanţi de divizie „afară

de Cotescu şi Prezan, foarte slabi”24. În aceste condiţii avansarea lui în funcţie şi grad

reprezenta un fapt normal. În anul 1914, Constantin Prezan a fost numit comandant al Corpului 3 armată şi avansat, la

10 mai, la gradul de general de divizie25. Tot în acelaşi an, el a primit comanda Corpului 4 armată, mare unitate de care va fi foarte legat în următoarea perioadă de timp.

Comandant de corp de armată şi armată

La declanşarea marii confl agraţii mondiale, cariera militară a lui Constantin Prezan era una împlinită, el ajungând la cel mai înalt grad militar al epocii-general de divizie. Totodată, el a urcat toate treptele ierarhiei de la comandant de pluton la comandant de corp de armată, cea mai mare funcţie din timp de pace, exceptând cea de şef al Marelui Stat Major.

În toate funcţiile pe care le-a exercitat a obţinut rezultate dintre cele mai bune, subordonaţi şi şefi reţinând înalta sa pregătire, conştiinciozitatea, echilibrul caracterului, apropierea de oameni, dar şi exigenţa sa. Cu toate acestea, datorită serviciului exercitat la Palatul Regal şi poate şi reputaţiei celei de-a doua soţii, Olga, Constantin Prezan era considerat un ofi ţer de salon, care îşi datora parcursul în carieră unor

fericite împrejurări26. „Marele Război”, sintagmă sub care este cunoscută prima confl agraţie mondială a spulberat, însă, asemenea aserţiuni, lipsite de orice temei.

În calitate de comandant de corp de armată, Constantin Prezan a fost implicat în acţiunea de pregătire pentru viitorul război, dar competenţele sale au fost limitate. La începutul războiului, Radu R. Rosetti şi Ion I.C. Brătianu

i-au propus şefi a Marelui Stat Major. Primul îi cunoştea cariera, Prezan fi ind, între altele, şeful comisiei de acordare a gradului de maior, iar primul ministru îl ştia din anii studenţiei de la Paris. Constantin Prezan a refuzat categoric propunerea, declarând ferm că doreşte să rămână în fruntea

comandamentului său27. Abia în toamna anului 1916, la presiunile aceluiaşi om politic a acceptat şefi a celui mai înalt organism militar.

Corpul 4 armată era dislocat în Moldova, de unde şi denumirea ce apare des în documente de „Corpul de Nord”. În perioada celor doi ani de neutralitate, misiunea marii unităţi a constat în asigurarea graniţelor de vest şi est ale ţării. Sarcină de loc uşoară având în vedere că vecinii erau imperiile rus şi austro-ungar, care se înfruntau pe frontul din Bucovina şi Galiţia. Concomitent, marile unităţi trebuiau pregătite pentru o eventuală intrare în război, ceea ce implica o mare răspundere, dar şi foarte multă discreţie în toate acţiunile întreprinse.

Potrivit planului de război, cunoscut şi sub numele de ipoteza „Z”, în momentul intrării în război se creau patru armate, 1, 2, 3, de Nord (devenită ulterior Armata 4) care urmau să materializeze planul de campanie stabilit de Marele Stat Major. De reţinut că formarea celor patru comandamente de armată s-a făcut după declanşarea mobilizării şi înaintea ei, aşa cum ar fi fost normal. Prin urmare, ele nu au putut să gestioneze această operaţie difi cilă, preluând ulterior controlul asupra propriilor trupe şi a operaţiilor afl ate în curs de desfăşurare. Generalul Prezan, comandant al Corpului 4 armată, a fost investit în funcţia de comandant al Armatei de Nord. A fost singurul caz de normalitate, deoarece el a avut sub autoritatea sa trupele pe care le-a avut în subordine anterior, ceea ce nu s-a întâmplat.

Ofensiva Armatei de Nord, dispusă pe aliniamentul Carpaţilor Meridionali, de la Vatra Dornei la trecătoarea Oituz, a început în noaptea de 14/15 august 1916, prin acţiunea grupurilor de acoperire, care au trecut munţii prin

Regele Carol al II-lea şi mareşalul Constantin Prezan la Manevrele Regale din 1932

1 (51) 2011 document14

studii/documente

trecători, realizând capete de pod28. În continuare, până către 20 august/2 septembrie 1916, fi nalul primei etape, grupurile de acoperire au continuat înaintarea lărgind capetele de pod.

În etapa a doua (21 august/3 septembrie-28 august/10 septembrie 1916), marile unităţi ale armatei şi-au asigurat controlul asupra văilor superioare ale Oltului şi Mureşului. Cele mai importante acţiuni s-au desfăşurat la fl ancurile dispozitivului, fi ind ocupate între altele Miercurea Ciuc şi Topliţa. La 28 august/8 septembrie, Armata de Nord a primit ordin să treacă la apărare pe aliniamentele atinse, ordin care nu îşi avea o justifi care serioasă deoarece inamicul din faţă era în curs de retragere. La încheierea celei de-a doua etape, Armata de Nord ieşise cu forţele principale la vest de râurile Mureş şi Olt, fi ind ocupat aliniamentul Topliţa, Vârful Bătrâna, pasul Bucin, muntele Cucucului, vest Bixad.

Etapa a treia s-a desfăşurat în perioada 29 august/11 septembrie-13/26 septembrie 1916, comandamentul armatei urmărind să consolideze fl ancul drept pentru a realiza cooperarea cu vecinul de aici – Armata 9 rusă. În acelaşi timp, având în vedere că Armata 2 a angajat bătălia de la Olt, Armata de Nord a primit misiunea să continue acţiunile ofensive la fl ancul său stâng pentru a fi xa cât mai multe forţe ale adversarului şi a realiza joncţiunea cu vecinul din stânga.

Întrucât Corpul 1 armată pierduse practic bătălia de la Sibiu (13/26 septembrie-16/29 septembrie), iar ofensiva Armatei 2 pentru ajutorarea acestuia devenise inutilă, Marele Cartier General a oprit, la 17/29 septembrie, ofensiva Armatei de Nord şi a Armatei 2. Un alt motiv care a dus la o asemenea decizie era dat de desfăşurarea manevrei de la Flămânda (10/23septembrie-23 septembrie/6 octombrie). În consecinţă se cerea celor două armate(de Nord şi 2) să reziste cu orice preţ „până ce acţiunea de la sud va fi rezolvată”. Dar generalul Prezan a continuat ofensiva încă o zi, ceea ce a reprezentat o greşeală. La 18 septembrie/1 octombrie, comandamentul armatei a oprit ofensiva, ordonând marilor unităţi din subordine trecerea la apărare.

La sfârşitul operaţiei ofensive, Armata de Nord atinsese aliniamentul – sud Vatra Dornei, est Răstolniţa, pantele de vest ale Munţilor Gurghiului, est Sovata, Praid, Odorhei.

Timp de 35 de zile ea a înaintat pe teritoriul inamic pe o adâncime de 80 de kilometri la fl ancul drept şi 100 de kilometri la cel stâng, eliberând o suprafaţă de 12 000 de kilometri². Lărgimea fâşiei de acţiune a armatei care, iniţial, avea 230 de kilometri s-a redus la 150 de kilometri.

Ca o apreciere generală, Armata de Nord a fost singura din cele patru care şi-a îndeplinit, în cea mai mare măsură, misiunile încredinţate. Generalul Prezan şi statul său major nu au făcut greşeli serioase, conducerea marilor unităţi fi ind asigurată în condiţii corespunzătoare pentru vreme de război. În acest răstimp, generalul Prezan a fost implicat şi în alte decizii, care au infl uenţat decisiv evoluţia operaţiilor pe frontul românesc.

Unul dintre cele mai importante momente ale Războiului de reîntregire l-a constituit Consiliul de război de la Periş din 2/15 septembrie 1916. La el au participat regele Ferdinand, primul ministru Ion I.C. Brătianu, generalul Dumitru Iliescu, şeful Marelui Cartier General şi cei trei comandanţi de armată – generalii Ioan Culcer, Alexandru Averescu, Constantin Prezan29. Disputa principală a fost între Averescu şi Prezan, primul cerând oprirea ofensivei de la nord şi vest de Carpaţi şi organizarea unei acţiuni de amploare la sudul Dunării, iar al doilea, dimpotrivă, se pronunţa pentru continuarea ei. Cum se ştie, câştig de cauză a avut, în cele din urmă, Averescu, el organizând manevra de la Flămânda, terminată cu un eşec.

Încheiată la sfârşitul lunii septembrie 1916, dispozitivul său fi ind orientat spre interzicerea principalelor direcţii de pătrundere ale inamicului.

Din cele patru armate de care dispunea România în primele luni de campanie, cea comandată de generalul Constantin Prezan a avut cea mai bună comportare, ea nefi ind învinsă. A înaintat cel mai mult la vest de munţi şi s-a retras în deplină ordine, sub presiunea puternică a inamicului. Era o performanţă militară deosebită care nu a rămas neobservată, în acele clipe dramatice, în care, pe fondul eşecurilor succesive, ce au urmat euforiei generale de la începutul campaniei, deznădejdea şi disperarea cuprinseseră societatea românească. N. Iorga a consemnat-o, reliefând meritele comandatului ei. „De multe vorbim, scria, la 7 octombrie 1916, marele istoric, dar nu totdeauna de ce trebuie. Ştim că bancherul cutare, putred de bogat, a dat zece ţigări şi cinci parale la un spital de răniţi, dar nu ştim cine ne-a dat în Ardeal cea mai metodică şi sigură înaintare şi, în ceasul greu, retragerea cea mai liniştită. Să mi se dea voie să fac o indiscreţie. E generalul cu ţinuta sigură şi vorba socotită, generalul de cugetare îndelungată care comandă la Iaşi: generalul Presan”30.

I.G. Duca aprecia şi el în termeni elogioşi, calităţile militare ale generalului Prezan, care „a ştiut să execute şi această retragere spre vechea graniţă liniştit şi metodic, hărţuind mereu pe inamic, fără pierderi inutile şi în cea mai desăvârşită ordine. Hotărât, cu cât trecea vremea, cu atât Prezan se impunea mai mult. De la începutul războiului era singurul care nu făcuse nicio greşeală, care înregistrase numai succese, şi, mai ales, singurul care îşi avea trupele în mână. La el fi ecare unitate ştia ce trebuia să facă şi

Generalul Constantin Prezan

studii/documente

document 2011 1 (51) 15

legătura dintre diferitele unităţi a fost realizată din primul moment. Pe de altă parte, modestia sa contrasta simpatic cu zgomotoasa reclamă din jurul lui Averescu. În schimb ceilalţi comandanţi de armată se arătaseră mai prejos de

aşteptările generale”31.Aceste calităţi au stat la baza numirii lui Prezan, la

11/24 noiembrie 1916, în fruntea Grupului de armată ce-i purta numele pentru organizarea unei mari bătălii de apărare a Capitalei şi cunoscută în istoriografi e drept. „bătălia de pe Neajlov-Argeş” sau „bătălia Bucureştiului”. El avea în compunere Armata 1 română, comandată de generalul Dumitru Stratilescu, Grupul Apărării Dunării, condus de generalul Constantin Ianvovescu, diviziile 21 infanterie (comandant – generalul Dimitrie Lambru), 9/19 infanterie (comandant – generalul Constantin Scărişoreanu) şi 2/15 infanterie (comandant – generalul Alexandru Socec), precum şi alte unităţi şi formaţiuni.

Planul era ingenios prevăzând o manevră pe direcţii interioare împotriva celor trei grupări adverse care afl uiau spre Capitală, dar care erau despărţite de intervale destul de mari. Condiţiile angajării au fost foarte difi cile, iar ajutorul rus, indispensabil pentru asigurarea victoriei, a lipsit aproape cu desăvârşire. La acestea s-au adăugat şi unele erori ale comandamentelor româneşti, astfel că bătălia a fost pierdută. Era primul insucces pe câmpul de luptă al generalului Constantin Prezan, dar acest lucru nu va determina, am zice paradoxal, încheierea carierei sale militare, cum a fost cazul multor altor generali, ci avansarea lui la cea mai înaltă poziţie pentru un militar – cea de şef al Marelui Stat Major (Marele Cartier General).

Şef al Marelui Stat Major

La 2/15 decembrie 1916, generalul Constantin Prezan a fost chemat la Marele Cartier General fi ind primit de regele Ferdinand, care i-a adus la cunoştinţă decizia luată cu două zile în urmă. Iniţial, Prezan a refuzat oferta, aşa cum mai făcuse şi înaintea declanşării războiului, dar suveranul a uzat de dreptul său şi l-a obligat să se conformeze. Hotărârea a fost consacrată ofi cial a doua zi. Între timp pentru a-i întări viitoarea poziţie, el a fost avansat, la 1/14 decembrie 1916, la gradul de general de corp de armată, cel mai înalt în ierarhia armatei române la acea dată.

Investirea lui Prezan în funcţia de şef al Marelui Stat Major (Marele Cartier General) a fost, într-o bună măsură, şi opera reginei Maria. Aceasta, a avut, la 28 noiembrie/11 decembrie 1916, la Zorleni, o lungă convorbire cu Ferdinand pe care s-a străduit să-l convingă că trebuia să i se dea lui Prezan o situaţie „în care să poată lucra cu temei, căci e omul

în care se încrede şi armata şi poporul”32.Câteva zile mai târziu, respectiv la 1/14 decembrie, ea

nota în jurnalul său, că cererea sa fusese satisfăcută, Prezan

fi ind în fruntea Marelui Stat Major33. Regina Maria l-a întâlnit, la 5/18 decembrie 1916, pe Prezan, la Zorleni, lucru ce i-a făcut plăcere, „căci aveam de mult o mare dorinţă să i

se dea locul pe care îl are acum: şef al Marelui Stat Major”34.

Sprijinul suveranei n-a trecut neobservat, Prezan fi ind considerat că face parte din „generalii reginei”, un grup de ofi ţeri legaţi de Casa Regală şi din care au mai făcut parte generalii Ernest Baliff , Eremia Grigorescu, C o n s t a n t i n Iancovescu, ş.a.

C o n c o m i t e n t cu aceste schimbări la vârful conducerii armatei s-a ajuns la o reglementare a raporturilor de comandament româno-ruse. Pe baza avizului pozitiv al ţarului Nicolae al II-lea, regele Ferdinand a fost investit drept comandant al forţelor româno-ruse din Moldova, ce au constituit ulterior Frontul Român35. În exercitarea atribuţiilor sale, suveranul era ajutat de un stat major rus şi unul român. Pentru realizarea unităţii de acţiune, problemă esenţială într-un război de coaliţie, planurile de operaţii, organizarea aprovizionărilor şi a serviciilor erau asigurate de Marele Cartier General rus. Ordinele şi dispoziţiile pe această direcţie erau transmise Marelui General român, care avea obligaţia să le materializeze, aducând apoi la cunoştinţă partenerului rus.

Din această reglementare reiese subordonarea Marelui Cartier General român faţă de cel rus şi, implicit, poziţia de inferioritate a regelui Ferdinand, mai ales că şeful de stat major al Frontului Român, care era şeful Marelui Cartier General rus, avea dreptul să dea ordine în numele comandantului suprem. Şeful Marelui Cartier General rus în România a fost numit generalul Vladimir V. Zaharov, ce fusese până atunci comandantul trupelor din Dobrogea şi apoi al aşa-numitei Armate de Dunăre. Şef de stat major a devenit generalul Şişkievici, până atunci comandant al unui corp de armată.

Reglementarea la care s-a ajuns, după negocieri difi cile nu împlinea, în totalitate, doleanţele părţii române, dar, în acele condiţii, cu armata înfrântă şi dezorganizată, soarta României se afl a, în bună măsură, în mâinile aliatului rus, mai ales că numărul trupelor trimise de acesta pe Frontul Român a crescut mereu, ajungând în primăvara anului 1917 la circa un milion de persoane. Era o soluţie de compromis, ce reprezenta până la un punct o victorie a tenacităţii liderilor români, care au refuzat să pună teritoriul rămas sub jurisdicţie şi armata sub controlul puternicului vecin şi aliat.

Aşa cum se cunoaşte, investirea lui Prezan în această calitate a generat protestele şi invidia unor generali, dintre care cel mai cunoscut, dar şi cel mai vehement a fost Alexandru Averescu. Acesta aprecia că funcţia i se cuvenea

1 (51) 2011 document16

studii/documente

având în vedere meritele de până atunci, precum şi faptul că mai ocupase în anii 1911-1913. Însă, dincolo de această dispută, realitatea a arătat că generalul Constantin Prezan a dovedit în toată perioada cât a condus Marele Stat Major (Marele Cartier General) reale calităţi de comandant şi de statmajorist. Măsurile luate de el după terminarea campaniei din toamna anului 1916 şi pregătirea celei din vara anului 1917 s-au dovedit efi ciente.

Reorganizarea armatei române în iarna şi primăvara anului 1917 s-a realizat în condiţii deosebit de grele, pe lângă trauma morală şi lipsurile de tot felul, România confruntându-se şi cu o epidemie de tifos exantematic care a produs multe victime, atât în rândul militarilor, cât şi al populaţiei civile. În activitatea de reorganizare, Prezan a colaborat foarte bine cu Misiunea Militară Franceză, ajutorul ofi ţerilor francezi fi ind deosebit de preţios. De asemenea, a găsit punţi de cooperare şi cu Statul Major rus din Moldova, condus de generalul D. M. Şcerbacev.

Stabilirea Planului de operaţii pentru frontul român a evidenţiat calităţile militare ale lui Constantin Prezan. La 15/28 martie 1917, regele Ferdinand a avut loc lungă discuţie cu Averescu şi Prezan pe tema viitoarei ofensive de vară a trupelor române şi ruse. Generalul Prezan a propus crearea unei noi armate, Armata 1, care, împreună cu Armata 6 rusă, urma să dea lovitura principală în sectorul Nămoloasa. Ulterior, Armata 1 urma să conveargă spre Râmnicu-Sărat, iar Armata a 6-a rusă spre Brăila. Cât priveşte Armata a 2-a, ea urma să pătrundă în Transilvania, prin trecătoarea Oituz, obiectivul fi ind Braşovul.

Averescu a avut o altă opinie, ce pornea de la ideea că rolul principal trebuia să-i revină Armatei 2-a care, întărită cu două divizii, trebuia să înainteze spre Putna-Focşani-Râmnicu-Sărat, împingându-l pe inamic în câmpie. Concomitent cu această lovitură principală, ar fi declanşat ofensiva şi Armata 1, ceea ce l-ar fi determinat pe inamic să-şi replieze frontul spre Râmnicu- Sărat sau chiar Buzău. S-ar fi ajuns, astfel, la deplasarea frontului pe aliniamentul Cricov-Ialomiţa.

La 30 mai/12 iunie 1917 s-a desfăşurat la Iaşi consiliul de război în vederea viitoarei ofensive. Au luat parte regale Ferdinand, prinţul Carol, generalii Şcerbacev, Golovin, Prezan, Christescu şi Averescu. Generalul Averescu şi-a menţinut ideile anterioare, propunând ca lovitura principală să fi e dată la joncţiunea dintre cele două fronturi ale inamicului, respectiv în zona Oituz, pentru a disloca fl ancul stâng al adversarului spre Târgu Secuiesc şi cel drept spre Râmnicu Sărat. Lovitura principală trebuia dată de Armata a 2-a pe direcţia Râmnicu Sărat. Apreciez că şi planul propus de Alexandru Averescu avea lacunele sale. Era vorba, în realitate, de două acţiuni distincte pe teatre diferite – în Transilvania şi în Câmpia Munteniei. Cele două grupări de forţe erau despărţite de bariera Carpaţilor, ceea ce ar fi reprezentat un obstacol serios pentru manevra forţelor de pe o direcţie pe alta. În cele din urmă, a prevalat punctul de vedere al generalului Prezan, acesta fi ind însuşit şi de Statul Major Rus şi aprobat de regele Ferdinand, comandantul Frontului Român.

În vara anului 1917 au avut loc confruntări acerbe pe frontul din Moldova., trupele române , susţinute inegal de cele ruse, obţinând victorii de mare prestigiu la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Acţiunile au fost deschise conform planului de ofensiva Armatei 2 române, comandată de Alexandru Averescu în sectorul Mărăşti. După două zile de bombardament al artileriei, atacul s-a declanşat în dimineaţa zilei de 11/24 iulie şi a continuat şi în ziua următoare – 12/24 iulie – cu un succes deplin.

Dar, în plină ofensivă victorioasă, Marele Cartier General a decis să oprească acţiunea Armatei 2. Această decizie s-a datorat situaţiei ce s-a creat pe frontul de nord. La 6/19 iulie, trupele austro-ungare au trecut la ofensivă obţinând succese importante, între care ocuparea, la 12/25 iulie, a oraşului Tarnopol. Întregul dispozitiv româno-rus dintre Carpaţi şi Prut era în pericol să fi e întors, ceea ce a impus măsuri rapide şi hotărâtoare. Ofensiva Armatei 1 române şi a Armatei 6 ruse în sectorul Nămoloasa a fost oprită. De pe front urmau a fi scoase o serie de mari unităţi ruse, ele fi ind deplasate ulterior în nord pentru a opri înaintarea armatelor austro-ungare.

Ordinul opririi ofensivei l-a indispus profund pe Alexandru Averescu. După opinia sa, pericolul din nord ar fi impus, dimpotrivă, continuarea acţiunii armatei sale, pentru a exploata succesul deja obţinut. Apreciind că nu poate opri atacul, deoarece aliniamentul pe care ajunseseră trupele nu era favorabil apărării, Averescu s-a adresat generalului Constantin Prezan cerând continuarea acţiunii. Răspunsul şefului Marelui Stat Major a fost evaziv; a subliniat necesitatea opririi ofensivei, dar a lăsat decizia la latitudinea comandantului Armatei 2. Interpretând acest răspuns ca o aprobare, Alexandru Averescu a continuat atacul şi în zilele de 13/26-14/27 iulie 1917. În seara zilei de 14/27 iulie 1917, Marele Cartier General a dat Ordinul de operaţii nr. 36, prin care a decis, în mod practic, oprirea ofensivei Armatei a 2-a. În perioada 15/28 iulie-19 iulie/1 august 1917 acţiunile au avut un caracter local.

Cât priveşte pe generalul Prezan el avea să constate acum în postura de şef ce înseamnă actul de nesupunere a unui subordonat. Continuarea de către Alexandru Averescu a ofensivei de la Mărăşti a contribuit la subţierea frontului şi la descoperirea fl ancului său drept, ceea ce a fost, într-un anume fel, o invitaţie adresată austro-ungarilor să atace în acest punct slab. În cele din urmă, ofensiva Puterilor Centrale a fost oprită, armata română înregistrând, prin cele trei bătălii, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz o mare victorie, la

care contribuţia lui Prezan a fost decisivă36.Victoria n-a putut fi valorifi cată sub raport strategic

datorită, în primul rând, degradării situaţiei interne din Rusia, care a avut drept rezultat dezintegrarea armatei ţariste. După lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Frontul Român a devenit o fi cţiune. Noile autorităţi de la Petrograd şi apoi de la Moscova au încheiat mai întâi armistiţiul şi mai apoi pacea în aceeaşi localitate – Brest Litovsk. România a urmat acelaşi traseu, după armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917), au urmat

studii/documente

document 2011 1 (51) 17

preliminariile de la Buftea (20 februarie/5 martie 1918) şi, în fi nal, pacea de la Bucureşti (24 aprilie/ 7 mai 1918).

În tot acest răstimp, Marele Stat Major, sub conducerea

lui Constantin Prezan, gestionând competent, cu multă

responsabilitate o situaţie deosebit de difi cilă şi sub raport

militar, nu numai politic. El a rămas în această funcţie până

la 1 aprilie 1918, fi ind scos la insistenţele lui Alexandru

Maghiloman, devenit prim ministru, care îi succedase

lui Alexandru Averescu. A revenit la comanda armatei în

noiembrie 1918, odată cu reintrarea României în război. A

condus operaţiile armatei române de apărare a actelor de

unire cu Ţara de la de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia,

cunoscând gloria militară pe câmpul de luptă37.

Pentru creionarea profi lului său moral merită amintit şi

episodul refuzului intrării în Budapesta, la 4 august 1919, în

fruntea trupelor române, care nimiciseră anterior ofensiva

armatei roşii ungare pe Tisa (20-30 iulie 1919). Deşi a avut

cel mai mare merit în obţinerea acestei victorii reconfortante

a lăsat pe generalul Gheorghe Mărdărescu în locul său. A

demisionat din armată în martie 1920, când rivalul său,

generalul Averescu, devenea a doua oară prim-ministru.

În perioada dintre cele două războaie mondiale,

Constantin Prezan a refuzat să intre în arena vieţii politice,

preferând o activitate discretă, cât mai departe de larma vieţii

cotidiene. Cu trecerea anilor, personalitatea lui Constantin

Prezan s-a impus în opinia publică, el fi ind considerat, pe

drept, un artizan al Marii Uniri. Dovada cea mai elocventă

a recunoaşterii rolului său cu totul deosebit a fost acordarea

gradului de mareşal, în iunie 1930, de către regele Carol

al II-lea, proaspăt urcat pe tronul României.

1 Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.2 A se vedea detalii în Apostu, Nicu, Miler, Didi (coordonatori), Mareşalii României, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999.3 Apud Învăţământul militar românesc. Tradiţii şi actualitate, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 66-67. O a doua şcoală a fi ilor de militari s-a creat, în 1881, la Craiova.4 Monitorul Oastei, (în continuare M.O.) nr. 40, 2 decembrie 1880.5 Contribuţii la istoria învăţământului militar din România. Perioada 1830-1900, vol.I, coordonator general maior în rezervă Dumitru Atanasiu, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p. 102-166.6 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 37 Ibidem.8 M.O., nr. 48 din 14 iulie 1883.9 A.M.R., fond fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 4.10 Ibidem, f. 6.11 M.O., nr.23, 16 mai 1895.12 Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, 1898-1940, ediţie îngrijită de Cristian Scarlat, Sigma, 2006, p.36-37.13 A.M.R., fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 6

14 Eugeniu Arthur Buhman, op.cit., p.37.15 A.M.R., fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 88.16 M.O. nr. 54, 19 noiembrie 1901.17 A.M.R., fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f.100.18 Ibidem, p. 101.19 Ibidem.20 M.O. nr. 22 din 28 aprilie 1910.21 A.M.R., fond Divizia 7 infanterie, dosar nr. 3, f. 22-23.22 Ibidem, f. 26.23 General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte.Memorii, text stabilit, ediţie de Alexandru V. Diţă, studiu introductiv şi note de Adrian Pandea, cuvânt înainte de Dan Pantea, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 27.24 Alexandru Marghiloman, Note politice, volumul I, ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 9425 M.O. nr. 21, 12 mai 1914.26 General Radu R. Rosetti, Mărturisiri(1914-1919), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucureşti, 1997, p.103.27 Ibidem, p.10328 Pentru acţiunile marilor unităţi ale Armatei de Nord a se vedea, între altele, România în Războiul Mondial, vol. I, Bucureşti, 1934, p. 287-376; Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României.1916-1919, ediţia a II-a, vol. I, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, p. 256-268; Dorin Gheorghiu, Ion Cioară, Gheorghe Tudor-Bihoreanu, Campanii ale Armatei a 4-a „Transilvania” (1916-1919; 1941-1945), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p. 15-24.29 Detalii în Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005,p.140-144.30 N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, volumul II, Editura „Ramuri“ S. A., Craiova, f.a., p.199-200.31 I.G. Duca, Memorii, volumul III. Războiul (1916-1917), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 46-47.32 Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, ediţia a II-a, argument de Gheorghe Buzatu, traducere vol. I, II, III de Mărgărita Miller-Verghy, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 89.33 Ibidem, p. 93.34 Ibidem p. 96.35 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Constantin Diamandi, dosar nr. 40, vol. II, p. 334-335.36 Pentru acţiunile trupelor române în vara anului 1917 a se vedea: România în anii Primului Război Mondial, vol.1, Editura Militară, Bucureşti, 1987; General G.A. Dabija, Armata română în Răsboiul Mondial (1916-1918), vol. IV, cu o prefaţă de general de corp de armată Alexandru Averescu, Bucureşti, f.a; Alexandru Ioaniţiu, Războiul României, vol. II, Bucureşti, f.a.; Const. Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României.37 Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994, p. 259-295; Glenn E. Torrey, România and World War I. A Collection of Studies, The Center for Romanian Studies, Iaşi, Oxford, Portland, 1999, p. 366-386.

NOTE

150 years from the birth of Marshal Constantin Prezan, Petre OTU, Ph.D.

Abstract: Marshal Constantin Prezan was a remarkable military personality of the fi rst part of the 20th century. He had a great military carreer and he obtained all the ranks. He proved his excellence on the battle fi eld during the First World War.

Keywords: campaign, off ensive military operation, Balkan War, First World War, Budapest campaign

1 (51) 2011 document18

studii/documente

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la naşterea celui care a fost un om deosebit, un militar

emerit şi, de ce nu, poate chiar omul potrivit la locul potrivit, într-unul din cele mai difi cile momente pentru existenţa statului român. Este vorba despre Constantin Prezan, cel care s-a născut în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, judeţul Ilfov la 27 ianuarie 1861, dar s-a ataşat de satul Schinetea, comuna Dumeşti, judeţul Vaslui, acolo unde a închis ochii pentru totdeauna, la 27 august 1943. Între timp a parcurs toate treptele carierei militare, s-a remarcat în funcţiile deţinute şi a ieşit în evidenţă ca un bun comandant de armată. Evoluţia carierei sale şi activităţile desfăşurate în diverse perioade ale vieţii au fost analizate în diferite lucrări2, iar Muzeul Judeţean de Istorie „Ştefan cel Mare” din Vaslui îi dedică, anual, un simpozion ştiinţifi c3.

Generalul Prezan a fost numit la conducerea Marelui Cartier General (M.C.G.) în decembrie 1916, atunci când

atât situaţia frontului, cât şi cea a armatei r o m â n e erau critice. N u m i r e a comandantului Armatei de Nord s-a datorat, în primul rând, r e z u l t a t e l o r obţinute de acesta în c a m p a n i a iniţiată în august 1916, dar şi calităţilor sale personale. El a preluat o funcţie, practic, v a c a n t ă , t i t u l a r u l ,

generalul Vasile Zottu4, sinucigându-se, iar locţiitorul şi adevăratul şef, generalul Dumitru Iliescu5, contestat de militari şi politicieni, avea «calitatea» de prieten al familiei Brătianu.

Sosirea Misiunii Militare Franceze condusă de generalul H.M. Berthelot6 a avut un impact deosebit la nivelul armatei române. Odată cu reorganizarea unităţilor au sosit şi noi tipuri de arme şi echipamente, iar ofi ţerii

francezi s-au dovedit instructori foarte buni. În acest context a fost restructurat şi serviciul de informaţii al armatei, evident tot după model francez. Putem aprecia că, în campania anului 1916, armata nu a avut o directivă informativă bine conturată, ceea ce a condus la lipsa unor acţiuni articulate, capabile de a obţine date utile şi anticipative asupra inamicului. Rezultatele meritorii obţinute (au fost şi asemenea cazuri) s-au datorat

unor agenţi ai Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale ataşaţi pe lângă marile unităţi sau a unor comandanţi care au avut iniţiative lăudabile în această direcţie.

La 20 februarie 1917, generalul Prezan a aprobat „Instrucţiunile asupra organizării şi funcţionării Serviciului de Informaţii”7, emise de Marele Cartier General – Secţia I-a – Biroul Informaţii, care a reprezentat primul regulament în acest domeniu din armata română şi a precizat foarte clar organizarea unui asemenea serviciu de la MCG până la nivel de regiment, atribuţiile, metodele şi mijloacele de obţinere a informaţiilor. De asemenea, prin interogarea prizonierilor şi dezertorilor, analiza documentelor găsite asupra militarilor inamici şi studiul presei se puteau obţine date preţioase asupra adversarului. Tot inedit, pentru întâia oară a apărut structura intitulată „Serviciul Secret”, cu atribuţii de spionaj şi contraspionaj, afl ată în directa subordonare a M.C.G.

Două luni şi jumătate mai târziu, generalul de corp de armată adjutant Prezan, în calitate de şef al Statului Major General al Armatei, a semnat „Instrucţiunile nr. 51” (Anexa 1) cu caracter contrainformativ. Măsurile iniţiate au prevăzut, printre altele, discreţia lucrătorilor, compartimentarea muncii, securitatea convorbirilor şi a comunicaţiilor, precum şi protecţia clădirilor în care se desfăşurau activităţile de interes.

Profesionalizarea personalului care a fost angrenat în desfăşurarea acţiunilor informative şi de contraspionaj a

GENERALUL CONSTANTIN PREZAN – ORGANIZATORUL SERVICIULUI DE INFORMAŢII

AL ARMATEI ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE

Dr. Alin SPÂNU1

„Aceste norme au reprezentat fundamentul serviciilor de informaţii autohtone pentru următorul deceniu şi au stat la baza doctrinei de securitate naţională din primii ani ai României Mari

... această organizare a structurii de «intelligence» militar se va păstra, cu mici modifi cări, până după Al Doilea Război Mondial, fi ind în egală măsură efi cientă

şi pertinentă”.

Afi ş reprezentându-l pe Mareşalul Constantin PrezanVaslui, 2010

studii/documente

document 2011 1 (51) 19

dovedit abnegaţie în îndeplinirea sarcinilor, având ca rezultat dezinformarea inamicului şi o contribuţie importantă la marile victorii din vara anului 1917. Utilizarea noilor instrucţiuni, schimbul de date cu aliaţii anglo-francezi şi neutralizarea spionilor germani şi austro-ungari au concurat la creşterea aprecierii factorilor decidenţi faţă de acest tip de activitate. Ulterior victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, la 3 octombrie 1917, generalul Prezan a semnat un material – „Observaţiuni relative la funcţionarea Serviciului de Informaţii” (Anexa 2) – în care au fost prezentate concluziile acestei activităţi în timpul bătăliilor. Astfel, armata română a avut date foarte bune asupra inamicului până la declanşarea luptelor, când s-a constatat o scădere a fl uxului informativ. Motivul a fost acela că ofi ţerii specializaţi în «intelligence» au fost trimişi de comandanţii de unităţi pe front în linia întâi şi astfel s-au produs sincope în exploatarea şi analiza materialului informativ. Şeful MCG a apreciat că „toată lumea trebuie să fi e convinsă de importanţa primordială a acestui serviciu, precum şi comandanţii de toate gradele să fi e responsabili de căutarea informaţiilor, coordonarea şi transmiterea lor”.

Pentru comunitatea informativă din România cel mai important eveniment a fost elaborarea „Instrucţiunilor cu privire la îndatoririle diferitelor eşaloane ale Serviciului de Informaţii”8, emise în ianuarie 1918, acestea fi ind o urmare la „Instrucţiunile asupra organizării şi funcţionării Serviciului de Informaţii” din 20 februarie 1917. Aceste norme, extrem de complexe, au prezentat „rolul şi atribuţiile diferitelor eşaloane”9 în privinţa organizării, încadrării şi funcţionării serviciului de informaţii la armate, mari unităţi, unităţi şi subunităţi. Au fost precizate necesităţile informative generale şi speciale (pe arme), încadrarea cu personal şi atribuţiile acestuia în asemenea acţiuni, precum şi modul de întocmire a buletinelor informative şi transmiterii acestora de la unităţi către eşaloanele superioare. Un accent deosebit a fost pus pe întărirea Biroului 2 – contrainformaţii – de la toate eşaloanele, care trebuia să acopere patru paliere: al ştirilor directe; al informaţiilor secrete; de contraspionaj; al cenzurii. O colaborare cu Secţia Topografi că şi cu Secţia de Observaţie, în scopul întocmirii şi obţinerii de fotografi i, hărţi, planşe topografi ce şi topometrice, a fost prevăzută în vederea efi cientizării activităţii informative.

Un „Adaus” al acestor norme, cu referire la căutarea şi exploatarea informaţiilor în timpul unei bătălii a menţionat, foarte plastic, misiunile ofi ţerilor care activează în Biroul 2, indiferent de eşalon. Aceştia au fost atenţionaţi

să aibă în vedere că „informaţiile trebuie căutate, iar nu să fi e aşteptate ca să vie ele singure de-a gata”10 şi să fi e foarte activi „amintindu-şi că, dacă iuţeala transmisiei unei informaţii este necesară, veracitatea şi precizia acestei informaţii este şi mai indispensabilă în cursul bătăliei”11. În concluzie, îndatoririle cadrelor din domeniul informativ „sunt multiple şi complexe din cauza numărului şi varietăţii chestiunilor tratate şi a organelor puse în mişcare”12. Autorii „Instrucţiunilor...” au apreciat că Biroul 2 are un rol important atât înaintea unei confruntări militare, când „dă

şefului materialul necesar pentru pregătirea luptei”13, dar şi în timpul acesteia, când trebuie să ofere comandantului „un concurs preţios”14 în conducerea acţiunilor militare. Meritul principal în elaborarea acestor „Instrucţiuni...” a aparţinut colonelului Nicolae Condeescu15, şeful Secţiei Informaţii în perioada decembrie 1916-iunie 1918. De reţinut că aceste norme au reprezentat fundamentul serviciilor de informaţii autohtone pentru următorul deceniu şi au stat la baza doctrinei de securitate naţională din primii ani ai României Mari. De asemenea, această organizare a structurii de «intelligence» militar se va păstra, cu mici modifi cări, până după Al Doilea Război Mondial, fi ind în egală măsură efi cientă şi pertinentă.

Generalul Prezan s-a dovedit un militar capabil, un bun conducător, organizator şi analist, care a apreciat şi a dat importanţa cuvenită vectorului informativ şi, mai ales, rezultatelor obţinute de acesta. La momentul hotărâtor pentru soarta neamului, cu profesionalism şi patriotism, generalul Constantin Prezan a fost un om care a lăsat o amprentă inconfundabilă asupra evenimentelor în care a fost implicat

şi, vorba cronicarului, s-a ridicat peste vremurile în care a trăit.

* * *Anexa 1Marele Cartier General 15 Aprilie 1917 Biroul InformaţiiNo. 51

INSTRUCŢIUNIasupra măsurilor ce trebuie luate în Statele Majore,

servicii sau corpuri de trupă pentru a evita indiscreţiile şi a ne păzi de spionajul inamicului

Organizarea lucrului şi organizarea materială a Statelor Majore şi a serviciilor se vor reglementa după principiile următoare, care vor fi puse în aplicare sub răspunderea personală a comandanţilor de unităţi şi a şefi lor de servicii, imediat după primirea prezentei note.

Bust reprezentându-l pe mareşalul Constantin Prezan,

ridicat în comuna Dumeşti

1 (51) 2011 document20

studii/documente

1. Ofi ţerii şi oamenii de trupă nu vor lucra niciodată în aceeaşi c a m e r ă ; c a m e r a ofi ţerilor va fi despărţită de aceea a gradelor i n f e r i o r e p r i n t r - u n perete plin şi o uşă cu cheie. Pentru a da diferite ins t r uc ţ iun i s c r i i t o r i l o r, ofi ţerii, de p r e f e r i n ţ ă , se vor duce ei în camera subofi ţerilor în

loc de a aduce pe aceştia în propriile lor birouri.Hărţile de operaţiuni vor fi puse la adăpost de privirile

indiscrete acoperindu-se cu o hârtie opacă cu care vor fi acoperite tot timpul cât hărţile nu sunt necesare. Documentele secrete şi dicţionarele de cifrat vor fi păstrate în dulapuri sau cufere solide sau, mai bune, în casa de fi er. Documentele nu vor fi niciodată lăsate în mâinile oamenilor de trupă şi vor trebui încuiate ori de câte ori ofi ţerul nu se serveşte de ele, mai ales în timpul nopţii şi în timpul mesei. Hârtiile care au servit de ciornă, note nefolositoare, ciornele de cifrat telegrame vor fi arse de înşişi ofi ţerii, treptat şi pe măsură ce ele nu vor mai servi. Aparatele telefonice vor fi aşezate într-un aşa loc şi în aşa fel încât convorbirile să nu poată fi auzite de persoanele care nu le privesc. Instrucţiunile, ordinele şi documentele secrete vor fi redactate şi scrise la maşina de scris de către înşişi ofi ţerii.

Întrebuinţarea maşinii de scris face parte din cunoştinţele indispensabile ofi ţerilor de stat-major. Învăţarea de a scrie la maşină cere foarte puţin timp şi este inadmisibil de a da gradelor inferioare să copieze instrucţiuni secrete, mai ales acelea care se referă la operaţiuni, pentru motivul că ofi ţerii de stat-major nu sunt capabili de a face acest lucru ei înşişi. Documentele secrete de expediat vor fi puse în plic de înşişi ofi ţerii, astfel că, până în momentul expedierii lor, să rămână necunoscute de secretari, plantoane etc., care nu trebuie să le cunoască. Accesul în birourile statelor majore şi serviciilor trebuie să fi e absolut interzis persoanelor străine acelor state majore sau servicii. Se vor da instrucţiuni, în consecinţă, plantoanelor însărcinate cu paza birourilor. De altfel, este un mare interes de a organiza la fi ecare Cartier General o cameră de recepţie, care să servească de vorbitor şi în care ofi ţerii să poată primi persoanele care vin să-i

vadă în interes de serviciu. Intrarea în Biroul Operaţii va putea fi interzisă chiar şi personalului din Statul Major al aceluiaşi Cartier, străin Biroului Operaţii.

2. Gradele inferioare şi, eventual, funcţionarii civile vor trebuie să fi e obiectul unei supravegheri constante din partea comandantului Cartierului respectiv sau a şefului serviciului, în ce priveşte lumea şi localurile ce le frecventează, deplasările şi corespondenţa lor. Va fi cazul de a trimite imediat la trupă acei oameni care nu ar fi de o siguranţă încercată în ceea ce priveşte sentimentele lor naţionale. Ofi ţerii se vor abţine cu rigurozitate de a vorbi despre operaţiuni sau despre organizarea militară în faţa scriitorilor, ordonanţelor, soldaţilor care servesc la popotă, automobiliştilor etc. De altfel, se va reaminti ofi ţerilor şi oamenilor de trupă că le este interzis de a vorbi despre operaţiunile militare în curs sau proiectate, în afară de serviciu.

3. Comunicaţiile făcute prin plicuri, telegrame sau telefon

se pretează, în starea actuală de funcţionare a serviciului, la

numeroase indiscreţii, pe care serviciul inamic de spionaj nu

poate să le scape şi să nu le exploateze. Pentru remedierea

acestui lucru se vor lua următoarele măsuri în toată armata:

a) Scrisorile, ordinele, instrucţiunile etc., vor purta ca

timbru indicaţia unei singura unităţi (de unde provin acele

scrisori, ordine etc.) şi nu indicaţia întregii scări a ordinii de

bătaie. Ele vor purta data, dar locul de staţionare al statului

major sau al corpului de trupă nu va fi niciodată menţionat;

aşa fi ind, un antet nu va fi de exemplu astfel:

Armata III-a Răcăciuni 30/3/917

Corpul XXVII A./Divizia 41/Brigada 82-a/

Regimentul 358 infanterie

ci va fi astfel:

Regimentul 358 infanterie

30/3/917

Adresele de scrisori scrise pe plicuri nu vor menţiona

niciodată locul staţionării Cartierului General, serviciului

sau al corpului de trupă destinatar, ci numai calitatea şi

numărul statului major sau al corpului de trupă. Locul de

destinaţie trebuie să fi e indicat verbal curierului însărcinat

cu transmisiunea plicurilor.

b) Comunicaţiile telegrafi ce sau telefonice necesitând,

prin forţa lucrurilor, cunoaşterea pentru apelul destinatarului,

a locului geografi c al postului chemător şi al postului chemat,

se va adopta următoarea regulă pentru adresa telegramelor

şi a mesajelor telefonate: posturile care cheamă şi posturile

chemate se vor defi ni numai prin calitatea lor şi prin locul

de staţionare şi niciodată prin numărul lor de ordine de

bătaie. În modul acesta, o telegramă sau un raport telefonat

nu se va da astfel:

M.C.G. [presupus la Tecuci] către Cartierul General

al Armatei II-a, Buzău, ci în modul acesta: Statul Major

Tecuci, către Statul Major Buzău,

nici: Cartierul General al C. V A. Focşani către

Instrucţiuni asupra organizării şi funcţionării Serviciului de informaţii, datând din anul 1917

studii/documente

document 2011 1 (51) 21

Intendenţa 9-a, ci: Statul Major Focşani la Intendenţa

R-Sărat;

şi nici: Comand. Reg. 115 Inf. Slobozia către Comand.

Grupului 27 Art. la Făurei, ci: Comand. Inf. Slobozia către

Comand. Art. Făurei etc.Întrebuinţarea telegramelor cifrate numai în parte sau

cu adăugiri de silabe este interzisă. Telegramele ce se dau cifrate trebuie cifrate în întregime. În plus, este cu totul oprit de a se scrie descifrarea unei telegrame pe însăşi acea telegramă. Descifrarea şi originalul trebuie să fi e totdeauna scrise pe foi deosebite. După descifrare, originalul va fi totdeauna ars.

În statele majore şi servicii se face un abuz inadmisibil de conversaţii telefonice, mai ales în ce priveşte durata lor. Aceste conversaţii au marele inconvenient de a fi bazate numai pe memoria corespondentului, de a deschide uşa la toate neînţelegerile sau echivocurile, de a nu lăsa nicio urmă, nici la expeditor, nici la destinatar, de a exprima prea arareori gândirea exactă a corespondenţilor. În afară de aceasta, ele acaparează pentru un timp nedefi nit liniile unei reţele deja atât de restrânse. Se recomandă, prin urmare, ca, afară de cazul unei necesităţi absolute, conversaţiile telefonice vor fi înlocuite prin „rapoarte telefonate” (note telefonice) redactate în ce priveşte adresa şi textul ca şi telegramele şi dictate de către postul chemător, postului chemat. Autorităţile expeditoare şi destinatare sunt obligate de a ţine într-un carnet „ad-hoc” copia rapoartelor şi ordinelor pe care le-a trimis şi primit. Conversaţiile private în statele majore, servicii sau corpuri de trupă, fi e cu militari, dar mai ales cu persoane străine armatei, sunt în mod formal interzise. Şefi i posturilor centrale telefonice vor primii de la şefi i de Stat-Major şi de la şefi i de servicii instrucţiuni speciale pentru a nu da sau a nu întrerupe comunicaţiile despre care se vorbeşte aici mai sus.

4. Se vor lua toate precauţiile în interiorul cantona-mentelor pentru a face să dispară toate indicaţiile care ar permite de a identifi ca şi de a număra trupa sau serviciul care ocupă cantonamentul; tabelele indicatoare, fanioanele distinctive a statelor majore vor fi scoase; se va ordona militarilor de a arde, în loc de a arunca, scrisorile sau plicurile de scrisori. Numărul corpurilor de armată, divizii, regimente, puse pe trăsuri vor fi mascate prin plăci de lemn sau de carton etc. Supravegherea în cantonament a persoanelor străine militare sau civile va fi făcută cu cea mai mare rigoare.

5. Militarii trimişi în misiune pe fronturile de luptă sau în situaţii de a fi angajaţi într-o luptă (recunoaşteri de avioane, patrule, unităţi în linia I-a etc.) nu vor trebui să aibă asupra lor niciodată note sau documente secrete susceptibile, în cazul când ar fi făcuţi prizonieri, de a da inamicului indicaţii utile asupra situaţiei militare sau asupra intenţiei comandamentelor.

Fiecare om, în armata română, trebuie să fi e instruit şi pătruns de datoria imperioasă ca fi e din greşeală profesională sau neglijenţă, să nu lase inamicului posibilitatea de a-şi

exercita primejdioasele sale investigaţii. Siguranţa şi secretul operaţiilor militare cer, din contră, concursul militarilor de orice grad. A nu se opune la o acţiune bănuită de spionaj din partea inamicului şi a nu o semnala, fără a întârzia, autorităţii superioare, înseamnă a comite, prin complicitate tacită, o crimă contra Patriei.

Din înalt ordinŞeful Stat Majorului General al Armatei

General de Corp de Armată Adjutant /ss/Constantin Prezan

(Arhivele Militare Române, fond 5417, dosar 549, f. 40-41)

* * *Anexa 2Marele Cartier General 3 Octombrie 1917 Biroul InformaţiiNo. 1149

OBSERVAŢIUNIrelative la funcţionarea Serviciului de Informaţii

Operaţiunile ofensive şi defensive din această din urmă perioadă ne permit formularea următoarelor observaţii. La începutul ultimei perioade mai active, armatele, diviziile, regimentele posedau asupra inamicului informaţii care s-au adeverit în cursul operaţiunilor. Aceasta a fost cea mai bună dovadă că serviciul de informaţii lucrase cu succes.

Însă, începând operaţiunile, produsul acestui serviciu a scăzut mult. Pare că această lacună provine din faptul că gradele întrebuinţate în serviciul de informaţii, care, înainte de perioada activă, lucrau în mod exclusiv la acest ser-viciu, au fost în ziua de luptă distrate de la serviciul lor, în profi tul operaţiunilor. Din acest mod de a proceda, rezultă foarte grave inconveniente. Când, de pildă, ofi ţerul de

Instrucţiuni cu privire la îndatoririle diferitelor eşaloane ale Serviciului de informaţii, datând din anul 1918

1 (51) 2011 document22

studii/documente

informaţii al unui regiment de infanterie încetează să se ocupe de misiunea sa, serviciul de informaţii este paralizat în sectorul acestui regiment, deoarece nimeni nu dirijează căutarea informaţiilor şi nu condensează re zultatele obţinute pentru a le supune comandantului regimentului şi comandamentului superior.

Dacă se întâmplă la fel în toate regimentele, şefi i de toate gradele, de la regiment până la grup de Armate, se găsesc în imposibilitatea de a lua hotărâri bune, căci nu cunosc situaţia, forţele şi intenţiile inamicului; ei nu pot întrebuinţa deci, în mod judicios şi repede, rezervele lor.

Urmează de aici că şeful cel mai bine dotat cu calităţi militare riscă, în urma necunoştinţei situaţiei, să dea ordine care au tot atât de puţină valoare ca şi ordinele prescrise de şeful cel mai puţin capabil.

Dacă căutam o explicaţie a rezultatului slab al serviciului de informaţii pe timpul operaţiunilor, trebuie să ne reamintim că, în campaniile anterioare, studiate cu cea mai mare îngrijire, situaţia trupelor concentrate pe un teatru de operaţiuni nu se modi fi că aproape deloc, din cauza lipsei mijloacelor de transport şi că, pe câmpurile de bătaie de atunci, restrânse, şefi i vedeau cu ochii lor dispozitivul inamicului, din care deduceau intenţiile sale. Şi, de aceea, serviciul de informaţii era relativ neglijat. Astăzi, căile ferate şi automobilele permit modifi carea, în scurt timp, a forţelor armatelor şi a repartiţiei lor.

Pe de altă parte, pe câmpurile de bătaie întinse, întrebuinţarea prafului de puşcă fără fum şi dispozitivele adoptate de trupe pentru a utiliza terenul, în acelaşi timp ca şi distanţele mari pe câmpul de luptă, îngreunează foarte mult aprecierea forţelor inamicului, chiar cu ajutorul aviaţiei.

Procedeul care permite să lumineze în mod clar comandamentul este identifi carea morţilor şi mai ales identifi carea şi interogatoriul prizonierilor, cu condiţia ca toate aceste operaţiuni să fi e executate repede şi bine. În adevăr, graţie muncii comune a birourilor de informaţii ale

armatelor aliate, noi suntem constant la curent cu ordinea de bătaie inamică şi în special cu compu nerea diviziilor sale. Dacă ofi ţerii exersaţi interoghează pe prizonierii capturaţi în diferitele puncte ale liniei de luptă, este uşor să se deducă numărul diviziilor sau regimentelor pe care le posedă inamicul, modul cum ele sunt repartizate şi, prin urmare, permite şefului să judece până la ce grad trebuie să fi e prudent sau îndrăzneţ.

Un front A-B, de 3 km întindere, poate fi ţinut de inamic în numeroase feluri şi fără ca [sic!] conturul aparent al inamicului să dea vreo indicaţie serioasă. De pildă, schiţa de mai sus arată frontul ţinut de:

1. Un regiment având toate elementele sale în linie (formaţie defensivă).

2. O brigadă având o formaţie ofensivă în A-C şi o formaţie defensivă în C-B.

3. O divizie în formaţie de atac, având o densitate considerabilă în C-B. Este evident că interogatoriul prizonierilor capturaţi în punctele A. B. C. va lumina complet comandamentul asupra forţei şi intenţiilor adversarului, arătând, cel puţin, numărul batalioanelor sau regimentelor de care dispune adversarul şi repartiţia lor.

De altfel, informaţiile pe care le pot da prizonierii sunt foarte întinse şi acelea relativ la situaţia inamicului, la linia pe care o ocupă şi la lucrările pe care le-a executat, când pot fi obţinute pe această cale, evită multe recunoaşteri costisitoare şi multe surprize. Însă este un punct principal: pentru ca serviciul de informaţii să dea roade bune, el trebuie să fi e îndeplinit în mod constant de un personal special, instruit, bine dirijat de Comandament şi avid de rezultate bune. Mai este indispensabil ca informaţiile să sosească la timp pentru a fi utilizate şi ca toate mijloacele de legătură: telegraf (fără şi cu fi r, optic), telefon, agenţi de legătură sau ştafete (cu motociclete, biciclete, călare, pe jos), să fi e întrebuinţate în mod intensiv (în alte armate se întrebuinţează pe o scară largă porumbeii-călători şi câinii-ştafete).

Ca o concluzie, pentru ca şefi i de toate gradele să fi e bine luminaţi aşa cum trebuie pe timpul operaţiunilor, toată lumea trebuie să fi e convinsă de importanţa primordială a acestui serviciu, precum şi comandanţii de toate gradele trebuie să fi e responsabili de căutarea informaţilor, coordonarea şi transmiterea lor. În special comandanţii de divizii trebuie să dirijeze instrucţia personalului specializat în acest scop şi să supravegheze activitatea sa.

Aceste observaţii se înaintează Comandamentelor de Armate, Corp de Armată, Divizii, Brigăzi şi Regimente.

Din Înalt OrdinŞeful de Stat Major General al Armatei

General de Corp de Armată Adjutant/ss/Constantin Prezan

Şeful Biroului de Informaţii Colonel /ss/ Nicolae Condeescu

(Arhivele Militare Române, fond 3831, dosar 315, f. 109 fv)

Mormintele Olgăi şi al lui Constantin Prezan

studii/documente

document 2011 1 (51) 23

1 Centrul de Studii Euroatlantice.2 Printre cele mai importante lucrări despre Constantin Prezan se numără: Teofi l Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), Şefi i Statului Major General român (1859-2000), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 114-130, Viorica Zgutta, Constantin Prezan Mareşal al României, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui, 2005 şi Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008.3 În luna august 2010 a avut loc ediţia a XVIII-a a simpozionului „Onor la Mareşal”.4 General Vasile Zottu (n. 14 noiembrie 1853, Bucureşti – d. 12 noiembrie 1916, Bucureşti) a fost şeful Marelui Stat Major în perioada 31 martie – 18 noiembrie 1911. La 1 aprilie 1914 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă, însă a fost concentrat în aceeaşi zi ca şef al Marelui Stat Major, iar de la 15 august 1916 a fost mobilizat ca şef al Marelui Cartier General. Se pare că numele său se afl a pe o listă a unor spioni germani, care obţinuseră planul de operaţii al armatei române. În faţa perspectivei de a suporta oprobiul public a preferat să se sinucidă. Mai multe despre viaţa şi activitatea sa, în: Teofi l Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), op. cit., p. 73-77.5 General Dumitru Iliescu (n. 24 septembrie 1865, Drăgăşani – d.?) a fost secretar general al Ministerului de Război (1914-1918), subşeful Marelui Cartier General (15 august-25 octombrie 1916) şi şeful Marelui Cartier General (25 octombrie-5 decembrie 1916). Mai multe despre viaţa şi activitatea sa, în: Teofi l Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), op. cit., p. 104-114.6 General Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs-d. 28 ianuarie 1931, Paris) a fost numit, la 22 septembrie 1916, şeful Misiunii Militare Franceze în România, până la 17 mai 1918, după care a fost trimis în SUA (5 iulie 1918) şi a fost numit la comanda Armatei a 5-a (7 octombrie 1918). Pentru mai multe detalii privind activitatea sa a se consulta: Generalul H. M. Berthelot, 80 de ani după Misiunea Franceză în România 15-16 octombrie 1996, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996; Dumitru Preda (coord.), Neculai Moghior, Tiberiu Velter, Berthelot şi România, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1997; Jean-Noel Grandhomme, Le général Berthelot et l`action de la France en Roumanie et en Russie méridionale (1916-1918), Vincennes, SHAT, 1999; General Henri Berthelot, Jurnal şi Corespondenţă 1916-1919 (traducere din limba franceză de Oltiţa Cântec), Presa Universitară Clujeană, 2000.7 Instrucţiunile... au fost editate şi analizate în: Alin Spânu, Organizarea şi activitatea structurilor informative şi contrainformative ale Armatei Române (1917), în volumul 1917 Glorie şi deznădejde (coord. conf. univ. dr. Gavriil Preda), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 60-90.8 Instrucţiunile... au fost editate şi analizate în: Alin Spânu, Reorganizarea şi noile direcţii de acţiune ale Serviciului de Informaţii al Armatei Române în 1918, în volumul 1918 Un vis împlinit (coord. conf. univ. dr. Gavriil Preda), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008, p. 71-107.9 Instrucţiuni cu privire la îndatoririle diferitelor eşaloane ale Serviciului de Informaţii, 1918, p. 3.10 Ibidem, p. 27.11 Ibidem.12 Ibidem, p. 29.13 Ibidem.14 Ibidem.15 General Nicolae Condeescu (n. 17 februarie 1876, Coşereni, Ialomiţa – d. 11 iulie 1936, Urlaţi, Prahova) a urmat Şcoala Militară de Infanterie (1894-1896), Şcoala Superioară de Război (1903-1905), a efectuat un stagiu în armata austro-ungară, după care a fost mutat în Serviciul de Informaţii al Armatei (1916-1919). În perioada 14 aprilie 1930 – 18 aprilie 1931 a deţinut funcţia de ministru de război în guvernele conduse de Iuliu Maniu, George G. Mironescu, din nou Iuliu Maniu şi din nou George G. Mironescu. Pentru mai multe detalii a se consulta: Alin Spânu, Nicolae Condeescu, şeful Secţiei Informaţii din Marele Cartier General în Primul Război Mondial, în revista Infosfera, an. II, nr. 4/2010, p. 56-60.

NOTE

General Constantin Prezan – the organizer of Army Intelligence Service in the First World War, Alin SPÂNU, Ph.D.

Abstract: Th e modernization imposed to Romania by the French Military Mission had an infl uence on the Army Intelligence Service. General Constantin Prezan signed in 1917 the fi rst instructions in this domain that are considered the base of Romanian national security doctrine.

Keywords: intelligence, espionage, national security doctrine, secret service, intelligence protection

1 (51) 2011 document24

studii/documente

Preţuit şi admirat deopotrivă de ofi ţeri şi soldaţi, apreciat de şefi i săi ierarhici, recunoscut de intelectuali

de marcă ai vremii, români şi străini, premiat de Academia Română şi medaliat de Regele Carol I, colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu rămâne totuşi puţin cunoscut generaţiilor de astăzi. Numai cercetătorii autentici care au în preocupările lor evoluţia Dobrogei după unirea cu România în 1878, continuă să-i studieze opera, să o admire şi, desigur, s-o citeze.

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu şi-a dedicat „muncita lui existenţă pământească”2, cum îi aprecia un contemporan viaţa, activităţii a trei domenii: slujirea cu ataşament, timp de peste trei decenii a Armatei Române, cercetărilor ştiinţifi ce cărora le-a închinat 48 de ani şi, pentru o perioadă mai scurtă, profesoratului, împărtăşirii cunoştinţelor sale vaste de geografi e şi istorie generaţiilor mai tinere.

Fondatorul cercetărilor moderne, pluridisciplinare, a Dobrogei, a ceea ce numim dobrogenistica românească, s-a născut, conform dosarului său militar, la 21 octombrie 1866, la Bucureşti.

După terminarea Liceului „Basarab” din capitală, perioadă în care a cunoscut mari personalităţi ale culturii române, precum M. Eminescu, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Nicolae Grigorescu ş.a., a intrat la 19 decembrie 1884 ca soldat voluntar în armată, făcându-şi stagiul militar la Regimentul 1 Geniu şi Regimentul 2 Geniu.

Lăsat la vatră pe 6 ianuarie 1888, tânărul Marin Ionescu a solicitat reangajarea, simţindu-se atras de cariera militară. Pe 24 februarie 1888 este încadrat ca sergent în efectivele Regimentului 2 Geniu din Focşani.

Apreciat pentru calităţile sale şi interesul arătat carierei militare este trimis la Şcoala de ofi ţeri, la 1 octombrie 1888. După absolvirea cursurilor este avansat sublocotenent şi repartizat în corpul ofi ţerilor Regimentului 2 Infanterie Craiova, iar la 1 august 1891 a fost mutat la Regimentul 3 „Calafat”. În „Memoriul” său este apreciat, la 20 august, ca „ofi ţer serios în serviciu, ieşit din Şcoala divizionară. Conduită bună. Serveşte cu exactitate şi în uniformă reglementară”3 (sic!).

Spre sfârşitul lunii aprilie 1894 este transferat la Regimentul 34 Infanterie „Constanţa”, unitate nou înfi inţată la 20 aprilie 1894, prin desprinderea unor subunităţi din Regimentul 33 Infanterie „Tulcea”4. Opţiunea sa pentru garnizoana Constanţa s-a datorat şi dorinţei soţiei sale, Josefi na Spaticu, cu care se căsătorise la 1 iunie 1890, de a reveni în oraşul natal.

A fost mutat la Consiliul de Război al Diviziei Active Dobrogea pe funcţia de comisar regal, pe care o va îndeplini mulţi ani. Şeful său direct, comisarul regal Nicolaescu, îl caracteriza la 23 septembrie 1896 elogios: „ofi ţer inteligent şi activ. Cunoaşte bine regulamentele în teorie şi practică, deoarece în concentrarea de anul trecut a luat parte, cu Regimentul 34 „Constanţa”, la exerciţiul cu batalionul. Se ţine la curent cu cunoştinţele generale de admitere în Şcoala Superioară de Război. Are conduită bună, ţinută curată. Călăreşte bine”5.

Tânărul ofi ţer îşi dedică timpul liber studiului sistematic al geografi ei şi istoriei Constanţei şi Dobrogei. Publică în 1896

lucrarea „Cercetări asupra oraşului Constanţa”, prefaţată de Grigore Tocilescu. Ilustrul savant scria despre studiul lui Marin Ionescu că „este o expunere savantă, clară şi metodică”, recunoscând hărnicia autorului: „timpul ce i-a lăsat liber, îndeplinirea sarcinii carierei sale, dânsul a ştiut a-l întrebuinţa cu bine şi folos pentru sine şi pentru patria sa. Prin dragoste şi energie laborioasă, mai presus

de sarcina profesională şi luptând să guste din plăcerile vieţii superioare, s-a îndeletnicit şi cu lucrările minţii, făcând şi pe alţii să le guste împreună cu dânsul”6. A fost prima lucrare semnată cu numele Marin Ionescu-Dobrogianu.

Ataşarea supranumelui de „Dobrogianu” exprima iubirea, interesul şi devotamentul faţă de străvechea regiune dintre Dunăre şi Marea Neagră, cu care s-a identifi cat ca militar, geograf, antropolog, profesor şi publicist.

Spirit deschis, locotenentul Marin Ionescu-Dobrogianu s-a implicat cu acelaşi entuziasm ce-i caracterizează personalitatea în publicistica locală, cât şi în viaţa culturală

constănţeană. Semnează în primul număr al revistei „Ovidiu”, ce va deveni cel mai prestigios periodic dobrogean de cultură7, articolul „Numele Dobrogea la diferite timpuri”. Petre Vulcan, fondatorul revistei îşi aprecia colaboratorul ca: „tânăr vast, pregătit printr-o cultură bine îngrijită pentru a mânui cu mai multă dibăcie pana decât sabia”8.

Devine ofi ţer-elev al Şcolii Superioare de Război în urma trecerii examenului de admitere, dar datorită reumatismului articular ce-i crea serioase difi cultăţi la călărie, s-a retras de la cursuri revenind în funcţia de comisar regal.

Este acceptat ca membru al Societăţii Geografi ce Române în al cărui „Buletin” a publicat noi studii precum: „Colonizarea Dobrogei”, „Formarea Deltei Dunării”,

COLONELUL MARIN IONESCU-DOBROGIANU (1886–1938) –OFIŢERUL SAVANT

Prof. univ. dr. Valentin CIORBEA1

„...am cules multe, preţioase notiţe asupra felului de a trăi al populaţiei,

bogăţiilor solului în cereale şi vite, modul de cultură al pământului, date şi legende asupra localităţilor, bisericilor, geamiilor, manevrele din 1894, 1895, 1896 mi-au făcut cunoscut centrul Dobrogei, adică o parte din plăşile Constanţei şi Babadag şi mai ales văile râurilor Casimcea şi Slava”.

Portretul coloneluluiMarin Ionescu-Dobrogianu

studii/documente

document 2011 1 (51) 25

„Scythia Minor” ş.a. Erau rezultate preliminare, pregătitoare ale unei lucrări de amploare.

Activitatea sa în această direcţie nu trece neremarcată de şefi i ierarhici. La 20 noiembrie 1891, generalul Năsturel, inspector general, scria în notarea de serviciu a căpitanului Marin Ionescu-Dobrogianu: „se ocupă cu o lucrare ce de un timp foarte îndelungat lucrează, este geografi a generală a provinciei Dobrogea, lucrare de mare importanţă, pentru care Societatea Geografi că îi vine în ajutor spre ilustrare şi documentare”9. Primeşte prin Înaltul Decret, nr. 3657, la 23 aprilie 1903 medalia „Bene Merenti”, cea mai înaltă distincţie de ordin cultural.

În anul 1904 dă publicităţii „fructul a 13 ani de muncă”, după cum mărturiseşte în Prefaţa, de cercetări minuţioase în arhive, direct în teren pentru studiul geografi ei Dobrogei, localităţilor, Deltei Dunării, ş.a., al analizei variatelor surse bibliografi ce procurate cu mare cheltuială, „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografi e matematică, fi sică, politică, economică şi militară” (1010 p.), operă dedicată regelui Carol I, „Augustul preşedinte şi protector al Societăţii Geografi ce Române”10.

Profi ta de orice misiune primită de a se deplasa în diferite zone ale Dobrogei pentru a efectua cercetări, a verifi ca şi confrunta cele citite în cărţi şi studii cu realitatea din teren. În vara anului 1891 parcurge pe jos traseul frontierei sudice cu Bulgaria pentru ridicări topografi ce şi delimitarea fâşiei dintre România şi ţara vecină. Este membru al comisiei pentru realizarea recensământului tinerilor din plasele Mangalia şi Silistra Nouă. Referindu-se la cercetările efectuate asupra satelor din sudul Dobrogei, Marin Ionescu-Dobrogianu scria: „am cules multe, preţioase notiţe asupra felului de a trăi al populaţiei, bogăţiilor solului în cereale şi vite, modul de cultură al pământului, date şi legende asupra localităţilor, bisericilor, geamiilor, manevrele din 1894, 1895, 1896 mi-a făcut cunoscut centrul Dobrogei, adică o parte din plăşile Constanţei şi Babadag, şi mai ales văile râurilor Casimcea şi Slava. Şi, în fi ne, în vara anului 1898 am fost delegatul Diviziei să însoţesc o comisie de ingineri, însărcinată cu studiul traseului liniei ferate Constanţa, Isaccea şi Tulcea”. Când nu reuşea să fi nalizeze studiile în teren „cu serviciul”, în fi ecare an, „pe spesele mele”, efectua cercetări în „părţi pe care nu le cunoşteam”. Pe lângă studiul confi guraţiei terenului, Marin Ionescu-Dobrogianu intervieva primari, notari, preoţi, învăţători, agricultori, pescari, persoane în vârstă „de la care am luat informaţii despre situaţia comunelor, gradul de cultură al populaţiei, data reînfi inţării satelor, originea locuitorilor, informaţii referitoare la datini, portul, obiceiurile, legendele, poveştile, cântecele rămase din gura poporului”. De la agricultori şi pescari obţine date ce-i permit să „deducă bogăţiile de odinioară a Dobrogei în vite, pescari şi păduri”11.

Fiind recunoscut pentru cunoştinţele sale asupra Dobrogei, este desemnat pentru a-l conduce în periplul dobrogean pe antropologul elveţian Eugene Pittard12. L-a însoţit şi pe renumitul geograf francez Emmanuel de Martonne13, care împreună cu studenţii Universităţii Bucureşti, a efectuat o excursie de studiu în nordul Dobrogei.

La fi nalul voluminoasei lucrări, în loc de concluzii, căpitanul Marin Ionescu-Dobrogianu a inclus conferinţa pe care a ţinut-o în după amiaza zilei de 28 februarie 1903 în faţa Regelui Carol I, a prinţului moştenitor Ferdinand şi

membrilor Societăţii Geografi ce Române. Hărţi din diverse zone ale Dobrogei, schiţe şi un util indice alfabetic încheia valoroasa lucrare.

Cercetarea riguroasă şi sistematizarea unui uriaş volum de informaţii şi date s-a concretizat în discursul scris, riguros, elevat, erudit şi atractiv. Indubitabil, vocaţia intelectuală nativă, puterea de muncă cu totul impresionantă, dorinţa de cunoaştere, perseverenţa, capacitatea de sinteză, de structurare logică şi coerentă, au constituit reperele pe care Marin Ionescu-Dobrogianu şi-a constituit opera, şi-a conturat şi afi rmat personalitatea.

Prin bogăţia informaţiilor, „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea” a rămas până în zilele noastre şi va rămâne şi în viitor una din cărţile fundamentale ale cunoaşterii regiunii dintre Dunăre si Marea Neagră, în multe privinţe de neegalat. Asidua muncă de cercetare concretizată în valoroasa lucrare i-a adus căpitanului Marin Ionescu-Dobrogianu, premiul Academiei Române, la 12 aprilie 1905.

Numit comandant de companie în cadrul Regimentului 7 Infanterie „Prahova”, este apreciat, la 18 octombrie 1905, de generalul I. Lupu pentru modul în care „la concentrarea din toamnă a dovedit că ştie să conducă bine compania şi să aplice cu judecată regulamentele tactice pe tărâmul de manevre. Societar şi rezistent la lucru. Se poartă cu demnitate. Bun scriitor. Lucrarea sa „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea” a fost premiată de Academia Română”14.

Susţine comunicări ştiinţifi ce la Societatea Geografi că Română, dar şi în unităţile unde a lucrat. Comandantul Regimentului 11 „Siret” nota în „Memoriul” ofi ţerului în 1913: „A ţinut în regiment o serie de conferinţe bine dezvoltate şi prea bine apreciate ... Prin cuvântările rostite în faţa ofi ţerilor şi trupei ori de câte ori a avut ocazia, dovedind că este animat de un foarte mare înalt sentiment patriotic şi un sufl et curat de ostaş” (s.n.)15.

La 1 aprilie 1916 este avansat locotenent-colonel, iar la 1 iulie revine în corpul ofi ţerilor Regimentului 34 Infanterie, la a cărui comandă este numit pe 20 august 1916. Participă cu militari din subordine la bătălia de la Turtucaia, în zona pădurii Daidîr. În confruntarea din 24 august 1916, conform precizărilor din dosarul său personal, „Regimentul 34 s-a luptat vitejeşte condus de comandantul său”16.

Presat puternic de inamic, lipsit de sprijinul Regimentului 76 Infanterie, care fugise din dispozitiv, fără mijloace de navigaţie pentru a traversa Dunărea, locotenent-colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu a căzut prizonier, după ce recuperase 8 ofi ţeri morţi şi 24 de răniţi.

S-a întors din prizoneriat, unde a avut „comportament demn, potolind pornirile ofi ţerilor tineri, fără experienţa”, după doi ani. La 1 noiembrie 1918 i s-a încredinţat comanda Regimentului 73 Infanterie, dislocat în stânga Dunării. Trecut în „Monitorul Oastei” pentru a i se încredinţa comanda unei brigăzi, urmând să fi e trecut în corpul generalilor, cariera militară a colonelului Marin Ionescu-Dobrogianu se opreşte brusc. Întrucât generalul Gorsky s-a opus înaintării sale la gradul de general şi-a dat demisia din armată.

Continuă să activeze la Cercul Militar Constanţa, punându-se la curent cu noutăţile din domeniul militar şi ţinând „mai multe conferinţe cu caracter ştiinţifi c care au fost foarte folositoare ofi ţerilor”17.

A răspuns cu bucurie invitaţiei făcute de conducerile celor mai prestigioase instituţii din învăţământul constănţean pentru a preda geografi e şi istorie. A ţinut lecţii la Liceul „Mircea cel Bătrân”, şcoală de mare prestigiu, de care s-a simţit foarte legat şi căruia

1 (51) 2011 document26

studii/documente

i-a donat 1000 de cărţi, reviste, atlase şi hărţi. Corpul didactic al liceului l-a onorat, numindu-l „cel mai autentic dobrogean”18.

După război şi-a reluat cercetările ştiinţifi ce. În 1923 a participat la Congresul Internaţional de Geografi e de la Cairo, unde a prezentat comunicarea „Formarea Deltei Dunării şi confi guraţia ei veche”. Continuă să publice studii şi articole în „Buletinul Societăţii Române de Geografi e”, „Dobrogea Jună”, „Analele Dobrogei”, „România de la Mare” ş.a.

Din motive de sănătate a decis să părăsească Constanţa şi să se mute la Câmpulung Muscel, unde a continuat să lucreze la un amplu studiu de geografi e asupra Dobrogei. S-a stins din viaţă pe 6 sau 7 decembrie 1938. Vestea dispariţiei ilustrului savant a produs în rândul intelectualilor dobrogeni, a prietenilor, a foştilor colegi, a tuturor celor care l-au cunoscut, sentimente sincere de regret.

„Dobrogea Jună”, cel mai prestigios periodic constănţean, publică în numărul din 14 decembrie 1938 necrologul semnat de Ilie Lupu, în care se sublinia: „s-a primit trista veste că moartea nemiloasă a răpit prea devreme pe neobositul cercetător al trecutului Dobrogei căreia i-a închinat o bună parte din viaţa lui de cărturar şi răscolitor de cronici. Numeroase lucrări tipărite în volume şi reviste de specialitate l-au aşezat pe colonelul Ionescu-Dobrogianu printre cei mai activi scriitori ai provinciei. Cercetător neobosit şi îndrăgostit de vechile hârţoage azvârlite prin podurile autorităţilor, după care, înlăturând praful odată cu tainele trecutului cu aceeaşi râvnă cu care preda lecturile sale de geografi e la Şcoala Superioară de Comerţ, colonelul Ionescu-Dobrogianu a reuşit să scoată la iveală fapte din trecutul Dobrogei pe care o iubit-o, cum puţini români transplantaţi în această parte a ţării se pot mândri că au împărtăşit-o, pentru bogăţiile ei culturale şi artistice [...]. Militar distins a folosit timpul liber să întoarcă arhivele, să noteze, să-i întrebe pe bătrâni şi să consulte volume învechite prin biblioteci, spre a lăsa scris tot ce a găsit folositor, generaţiilor următoare. După retragerea din viaţa militară a activat pe tărâmul şcolilor, predând geografi a la Şcoala Superioară de Comerţ, unde reuşise să se facă iubit şi respectat nu numai pentru erudiţia lui, dar şi prin blândul său caracter”19.

În acelaşi periodic I. Gabroveanu scria despre regretatul dispărut: „Încărcat de ani cu aureola de mare prestigiu cărturăresc şi călit în virtute, colonelul Dobrogianu, împăcat şi senin, a părăsit calea trecătoare, păşind în nemurire. De altfel, încă din viaţă, scrutându-şi roadele unei vieţi bogate, închinate spiritualităţii, avea viziunea că pusese stăpânire pe nemurire, vedea după expresia lui dâra de lumină pe care o redase muncita lui existenţă pământească”20.

Despre fostul său comandant, colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu, locotenent-colonelul Petrovici avea să scrie: „l-am avut în primii ani ai carierei mele comandant de batalion la Regimentul 11 „Siret” din Galaţi. Era icoana vie a tinerilor ofi ţeri ce eram noi pe atunci, izvor de învăţătură, izvor de lumină şi însănătoşire intelectuală, cu o largă cultură pentru a convinge şi a seduce. În multiplele sarcini ce le avea, era şi aceea de director al Şcolii de ofi ţeri de corp, cu menirea de a ne forma, a ne pregăti în cultura profesională, a ne galvaniza sufl etul pentru ziua cea mare de răfuială cu duşmanii care de veacuri ne-au asuprit fraţii şi i-au ţinut în robie. Ne-a pregătit în cultul patriei, ne-a oţelit sufl etul în dragoste de glie, ne-a format ca oameni cu mintea rece şi clară, cu sufl etul învârtoşat pentru a putea începe activitatea noastră în atribuţiunile şi îndeletnicirile lui în carieră, erau prelegeri care ne formau

pentru viaţă împărtăşindu-ne cu experienţa bogată a omului cunoscător şi încercat”21.

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu a lăsat posterităţii o operă de mare valoare ştiinţifi că ce-l aşază, fără niciun dubiu, între cele mai apreciate, stimate şi citate personalităţi ştiinţifi ce dobrogene. A ştiut să îmbine cu echilibru o frumoasă carieră militară derulată pe parcursul a 36 de ani, cu pasiunea cercetării ştiinţifi ce riguroase, deschizând drumul dobrogenisticii româneşti. Cunoştinţele temeinice şi harul cu care transmitea auditorului, soldaţilor, ofi ţerilor şi elevilor săi din ştiinţa dobândită, îl aşază pe colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu între savanţii ştiinţei româneşti şi ai Armatei României, fi ind un model demn de urmat. Pentru a-l readuce în atenţia publicului larg, Centrul de Studii şi Cercetări ale Istoriei şi Civilizaţiei Mării Negre (sec XIX- XX), din cadrul Facultăţii de Istorie şi Stiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” Constanţa, a iniţiat retipărirea în varianta anastatică a lucrării „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea”, după 106 ani de la prima ediţie, demers asumat de Editura Tipo-Moldova. Textului lucrării, i s-a ataşat un amplu studiu intitulat „Marin Ionescu-Dobrogianu (1866-1938 ) - ofi ţerul savant, fondatorul dobrogenisticii româneşti”, realizat de semnatarul rândurilor de faţă şi o bibliografi e a operei sale întocmită de Serviciul de specialitate al Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa.

1Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa.2 „Dobrogea Jună”, an XXXV, 7 ianuarie 1939.3Arhivele Militare Române, Piteşti (A.M.R.), fond 3042, Memorii bătrâni, dosar 71, f. 2.4Costin Scurtu, Remus Macovei, Regimentul 34 infanterie, de la Constanţa la Kandahar, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa, 2007, p. 10.5 A.M.R., loc. cit., f. 5.6 Marin Ionescu-Dobrogianu, Cercetări asupra oraşului Constanţa, 1896, p. 6.7 „Ovidiu”, an I, nr. 1, 15 seprembrie 1898.8 Ibidem, an I, nr. 10, 1 februarie 1899, p. 145.9 A.M.R., loc. cit., f. 6.10 Marin Ionescu-Dobrogianu, „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografi e matematică, fi sică, politică, economică şi militară“, Bucureşti, 1904, p.1.11 Ibidem.12 Eugene Pittard (1867-1962), antropolog, autor între altele al lucrării Dans la Dobrodja (Roumanie). Note de voyage, 1902, p. 166.13 Emmanuel de Martonne (1873 - 1955), geograf francez. A fost interesat de România pe care a sprijinit-o la Conferinţa de Pace de la Paris (1919).14 A.M.R., loc cit, f. 6.15 Ibidem.16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Monografi a Liceului „Mircea cel Bătrân”, Editura Muntenia, Constanţa, 2001, p. 71.19 „Dobrogea jună”, an XXXIV, nr. 188, 14 decembrie 1938.20 Ibidem, an XXXV, 7 ianuarie 1939.21 Locotenent-colonelul Petrovici, Colonelul Ionescu Dobrogianu ca militar, în „România de la Mare”, an I, nr. 12, 12 februarie 1934, p. 6.

NOTE

Colonel Marin Ionescu-Dobrogianu (1886-1938) – scientist offi cer –

prof. univ. Valentin CIORBEA, Ph.D.

Abstract: Colonel Marin Ionescu-Dobrogeanu served with dignity the Romanian Army. Founder of disciplinary research of Dobrogea, his activity was rewarded by Romanian Academy and King Carol I. “Dobrogea on the brink of 20th century” remains a reference book for this part of the country.

Keywords: military career, scientifi c research, Dobrogea, Geography Romanian Society, discipline

studii/documente

document 2011 1 (51) 27

De când am deschis ochii pe lumea asta am înţeles că, în viaţa noastră, cuvântul rostit

şi, mai ales, scris, reprezintă o forţă a binelui şi a speranţei. Că intelectualitatea românească s-a făcut scut în faţa duşmanilor noştri, purtând cărţile ca arme de rezistenţă în faţa barbarului, indiferent de unde ar fi venit. Nu numai din afară.

Trăim vremuri tulburi în care cultura naţională, element de fundamentare a identităţii ca popor, ca naţiune şi stat, e în mare primejdie. Nu vreau să-i numesc sau să-i defi nesc pe aceia pe care-i consider, din adâncul sufl etului şi conştiinţei mele, duşmani ai neamului românesc şi ai României de azi.

În calea analfabeţilor în atâtea regimuri, blamaţi, pentru că există şi o forţă a analfabetismului, văd cum se nasc şi se unesc fi rave izvoare de apărare, cum se ridică ziduri, cum apar cuvintele şi publicaţiile, arcaşi în apărarea a ceea ce suntem şi vrem să rămânem. Am văzut, de mult, un fi lm care se numea – nu ştiu câte grade – poate 414 Farnheit. În acea lume terifi antă, pompierii dezlănţuiau şi hrăneau incendii, cu biblioteci, cu cărţi, cu foi scrise în care se exprimau gânduri. Şi tot atunci, un număr din ce în ce mai mare de oameni îşi însuşeau şi deveneau părţi vorbitoare din cărţile fundamentale ale omenirii, cărţi care defi neau omenirea ca omenire, diferită de sălbăticie.

Simţim din ce în ce mai mult nevoia reeditării cărţilor care ne defi nesc ca grupă de sânge şi celulă ADN. Poate cea mai importantă editură din ţară care s-a pus, fanatic aproape, în slujba refacerii pilonilor noştri spirituali din cărţile noastre fundamentale, reeditându-le şi răspândindu-le în popor, după cum poate şi ea, este casa Editorială TIPO Moldova din Iaşi. Colecţiile sale sunt îngrijite, înainte de toate, de marele istoric român Gheorghe Buzatu. Nu zic vorbă mare – oricum, voi răspunde pentru ea – dar republicarea, prin redactarea anastatică, a colecţiei tip OMNIA – ca operă fundamentală a marilor noştri

Oameni – ar trebui să aibă efectul apelului tinerilor români patrioţi, organizaţi în frăţii către cei căzuţi înaintea lor. Şi pentru aceştia, cineva răspundea „Prezent!”, „Prezent!”, „Prezent!”.

De pildă: „Constantin Brătescu şi tovarăşii tăi care aţi publicat Dobrogea, 50 de ani de viaţă românească în 1928. Şi cartea, reeditată la Constanţa sub îngrijirea lui Ion Bitoleanu, răspunde prezent”.

Şi, iarăşi, azi, chemăm din negura celor 106 ani de la publicarea cărţii, de peste o mie de pagini, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, biblie

ca testament fundamental al identităţii noastre dincoace de Dunăre, în locul căpitanului M.D. Ionescu – erou în toate sensurile cuvântului – răspunde îngrijitorul acestei ediţii, prof. univ. dr. Valentin Ciorbea de la Facultatea de Istorie

a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. În gestul său, eroic şi el, sprijinul de înaltă responsabilitate al directorului Editurii din Iaşi, Aurel Ştefanachi, şi a „inginerului-şef ” al construirii zidului rezistenţei noastre naţionale prin renaşterea marilor noastre opere naţionale, cunoscutul – şi iarăşi îl amintim – Gheorghe Buzatu.

Aşadar, monografi a cea mai importantă a Dobrogei din toate timpurile – cartea are ca subtitlu Geografi a matematică, fi sică, politică, economică şi militară – operă a căpitanului cu nume de instituţie, „membru al Societăţii Geografi ce Române”, afl ătoare într-un singur exemplar la Biblioteca Judeţeană „I.N. Roman” – şi poate şi în câteva exemplare din biblioteci particulare – s-a eliberat din plumb gata a alimenta, din nou, râurile credinţei noastre prin ştiinţă. Tragedia timpului care dusese la aproape dispariţia cărţii e actualizată de timpul nostru, în care marile instituţii de cultură ale Dobrogei n-au nici măcar câteva milioane de lei vechi pentru cumpărarea cărţii reeditate – şi aşa ieftină.

Ne afl ăm în faţa cărţii, cea mai reuşită până azi, operă a unui singur om, un ofi ţer care adăuga ştiinţa armelor pe care le slujea prin profesie şi de care este din

POLITICA EDITORIALĂ CA FORMĂDE REZISTENŢĂ NAŢIONALĂ

Prof. univ. dr. Gheorghe DUMITRAŞCU1

„... chemăm din negura celor 106 ani de la publicarea cărţii, de peste o mie de pagini, Dobrogia în

pragul veacului al XX-lea, biblie ca testament fundamental al identităţii

noastre dincoace de Dunăre ...”

1 (51) 2011 document28

studii/documente

ce în ce mai multă nevoie. Căpitanul – în momentul publicării cărţii – nu ridica ziduri chinezeşti la graniţele Dobrogei, ci desfunda drumurile şi cărările care duceau prin trecut, spre un viitor al înţelegerii şi colaborării cu toţi cei din jur. Din punctul de vedere al realizării ştiinţifi ce oneste a mesajului, cartea lui M.D. Ionescu este contemporană mai ales cu acest timp al integrării europene. Al integrării de identităţi distincte prin specifi c, apropiate logic prin destin şi necesităţi ale momentului şi ale viitorului. Unde sunt marii istorici aparţinând Marilor Puteri care să se oprească atât de omenesc, de înţelegător, mânaţi de un asemenea spirit civilizator al dreptului ginţilor şi indivizilor, aşa cum a reuşit să o facă autorul, care s-a oprit asupra mozaicului etnic al Dobrogei româneşti. Uniunea Europeană poate trimite savanţi şcoleri în a studia spiritul de pace şi de democraţie, în rezolvarea modernă a problemei minorităţilor etnice şi religioase care înfruntă zăngănitul armelor. Ofi ţerul român, cărturar de mare valoare ştiinţifi că, împrăştia, prin cartea sa, credinţa în oameni şi în idealul păcii între popoare.

Cele două pagini ale introducerii, scrise de îngrijitorul ediţiei, nu puteau cuprinde toate trimiterile care să dovedească lumii ştiinţifi ce, prezentului şi viitorului românesc şi european că această carte slujeşte, peste 106 ani, idealurile general umane, care

se concretizează, în mod formal, cel puţin, în ceea ce trebuie să fi e fi lozofi a şi practica Uniunii Europene.

Cred că domnul Valentin Ciorbea, colonel în rezervă, a dovedit, prin republicarea acestei cărţi, nu că nu e vorba doar despre o provincie sau despre, Doamne fereşte !, provincialism, ci despre un europenism coagulant in nuce, atunci când Europa se pregătea pentru explozia ei din interior, în Primul Război Mondial.

Prin pana unui ofi ţer strălucit şi om de ştiinţă, de asemenea, România răspundea, pentru toţi timpii care s-au scurs de atunci, imperativului drepturilor umane cetăţeneşti şi naţionale, afi rmate pe cale ştiinţifi că, pe bază de toleranţă. Cartea aceasta pare a fi , prin spiritul ei, poate cea mai îndrăzneaţă cărămidă pusă la temelia Uniunii Europene, care abia se năştea, nu cu asemenea identitate, peste vreo 50 de ani.

Et in Arcadia ego: şi eu m-am adăpat, în toată activitatea mea ştiinţifi că – la fel ca şi alţi zeci – din opera de un larg umanism, modernism, contemporană şi parte componentă a tuturor mişcărilor spre progresul omenirii.

Mulţumim, Valentin Ciorbea, mulţumim Gheorghe Buzatu, mulţumim Aurel Ştefanachi ! – dar nu garantez că şi patria vă va fi recunsocătoare. Era nevoie şi de puţin realism, nu-i aşa ?

Constanţa, Decembrie 2010.

Editorial politics as a form of national resistance,

prof. univ. Gheorghe DUMITRAŞCU, Ph.D.

Abstract: Th e publication of “Dobrogea on the brink of 20th century” marked the beginning of the century and it is considered a very important book regarding this Romanian region.

Th e fact that it was republished in 2010 it represented an editorial event.

Keywords: cultural identity, monograph, edition, Geography Romanian Society, humanism

NOTĂ

1 Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa.

studii/documente

document 2011 1 (51) 29

Artileria antiaeriană a apărut din necesităţi impuse de evoluţia fenomenului război, în condiţiile în

care lupta armată, componenta principală a acestuia, şi-a extins sfera de desfăşurare în spaţiul aerian prin utilizarea în scopuri militare a mijloacelor de zbor, căpătând astfel o a treia dimensiune, pe lângă cele determinate de uscat şi mare. În mod logic, potrivit principiului „armă contra armă”, artileria antiaeriană s-a născut, aşadar, din nevoia resimţită spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX de a combate aeronavele inamice, devenite extrem de primejdioase pentru securitatea centrelor populate, platformelor industriale şi zonelor de operaţii militare.

Apariţia concretă a mijloacelor de luptă specifi ce artileriei antiaeriene, respectiv, a tunului, mitralierei şi aparaturii artileristice, a fost posibilă, însă, datorită desfăşurării revoluţiei tehnico-ştiinţifi ce conturată la începutul secolului XX şi care a infl uenţat substanţial atât evoluţia mijloacelor de luptă, cât şi arta de a purta războiul. Mai mult, în perioada la care ne referim, s-a evidenţiat pregnant, pentru prima oară în istoria umanităţii, tendinţa factorilor de decizie politică şi militară din statele dezvoltate de adaptare şi introducere în domeniul militar a celor mai noi descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii apărute pe plan mondial.

Dacă secolul al XIX-lea este socotit, pe bună dreptate, ca epocă a apariţiei marii industrii, în aceeaşi măsură putem considera că sfârşitul acestuia a marcat specializarea treptată a unor mari întreprinderi în producerea de tehnică militară. În acest fel, baza materială a luptei armate şi arta de a o folosi au căpătat noi dimensiuni. La accentuarea acestui proces a contribuit şi faptul că durata ciclului cercetare-proiectare-producţie s-a micşorat continuu, impunând modifi cări corespunzătoare şi în domeniul militar. Totodată, trebuie subliniat faptul că frământările sociale ale începutului de secol XX, prefi gurând, parcă, declanşarea celei mai mari confl agraţii mondiale cunoscute de omenire până atunci, au impus ritmuri şi măsuri deosebite în structura şi înzestrarea armatelor.

Întrucât istoriografi a militară românească a abordat în diferite lucrări

reuşitele şi nereuşitele înregistrate pe linia realizării unor aparate de zbor şi mijloace de contracarare a acţiunii acestora1, în paginile de faţă nu le vom relua. Vom zăbovi, în schimb, asupra principalelor aspecte ce caracterizează apariţia şi evoluţia artileriei antiaeriene, încercând să surprindem elementele cele mai semnifi cative, multe dintre acestea având un caracter de noutate, menite să întregească imaginea cititorului asupra domeniului analizat.

Preocupări şi realizări pe linia creării artileriei antiaeriene în Europa

Problema combaterii de la sol a mijloacelor de atac aerian s-a rezolvat, în majoritatea ţărilor din Europa, într-o primă fază,

prin adaptarea tunurilor terestre pentru trageri antiaeriene. Evident, soluţia a fost de moment, reclamată de confl ictele militare apărute în diferite zone, în care aeronavele au fost întrebuinţate cu succes. Curând, însă, specialiştii militari, cât şi constructorii înşişi s-au convins că soluţia este una de provizorat şi din ce în ce mai inefi cace în raport cu rapida creştere a performanţelor aviaţiei. S-a demonstrat repede, atât în confl ictele militare locale, cât şi în cadrul aplicaţiilor desfăşurate, că această primă soluţie nu poate satisface cerinţele crescânde de combatere a ţintelor aeriene. Cea mai bună rezolvare a problemei consta în construcţia unui mijloc specializat în lupta cu aviaţia atacatoare, respectiv, realizarea unui tun antiaerian.

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ARTILERIEI ANTIAERIENE PÂNĂ LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

General-maior (r) dr. Visarion NEAGOE

„Cu inteligenţă, dar şi cu mult sufl et, specialiştii militari români au depăşit difi cultăţi ce păreau,

uneori, insurmontabile şi au adus artileria antiaeriană română într-un stadiu apropiat de cel

existent pe plan mondial, asigurând astfel premisele necesare realizării unei prime riposte împotriva

atacurilor din aer, chiar dacă uneori nu a corespuns pe deplin cerinţelor”.

Primul tun destinat să execute trageri antiaeriene, proiectat şi produs de Uzinele Krupp

1 (51) 2011 document30

studii/documente

Încercări de acest fel au fost semnalate cu mult înaintea începutului de secol XX. Aşa, spre exemplu, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, preotul francez Marin Mersenne şi un militar, Petit, au reuşit să construiască o gură de foc care putea să tragă cu ţeava înclinată până aproape de verticală. Tragerile cu acest tun s-au soldat cu următoarele rezultate: un prim proiectil s-a pierdut în neant, altul a căzut la 700 m spre vest faţă de poziţia de tragere, iar al treilea la aceeaşi distanţă, dar în direcţie opusă, într-un comentariu, nu lipsit de ironie, al lui Varignon, se arăta că al patrulea proiectil nu a fost tras, apreciindu-se că, urmând o traiectorie medie, acesta ar putea să cadă peste trăgători2!

După aceste experienţe episodice, încercările de realizare a unui tun antiaerian au fost reluate spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, urmare a întrebuinţării balonului ca mijloc de luptă (1793). Acest eveniment a determinat utilizarea, în confruntările ce au avut loc în anii 1794 şi 1795 pentru combaterea baloanelor, a unor tunuri amenajate pentru tirul antiaerian. Aceeaşi situaţie a fost repetată şi în anul 1840 pentru combaterea celor 200 de baloane lansate de austrieci pe timpul asediului Veneţiei.

Amploarea deosebită pe care a cunoscut-o întrebuinţarea baloanelor în scopuri militare, în special după 1852, când acestea au început să fi e dirijate (pilotate), a impus intensifi carea căutărilor pentru realizarea unor mijloace de luptă specializate în combaterea aparatelor de zbor. Aşa se face că, după ce, în timpul războiului franco-prusian din 1870, armata franceză a folosit pe scară largă baloanele, germanii, intuind pericolul ce-l reprezentau pentru trupele proprii, asemenea acţiuni şi-au pus în mişcare potenţialul inventiv şi, după numai un an, în 1871, pe porţile uzinelor lui Alfred Krupp au ieşit primele 20 de piese denumite „preussisches Ballongeschutz” (tunuri antibalon prusiene). Această armă antiaeriană de calibru 3,7 cm, montată pe o platformă cu patru roţi, era trasă de cinci cai şi putea ţinti (combate) numai baloanele ce evoluau sub înălţimea de 1 000 m. Tunul a întrebuinţat proiectile cu o greutate de 3 livre (1,5 kg) fi ecare şi a realizat o bătaie de 1 600 m, la un plafon de 600 m.

Cu acest tun antiaerian, la 20 noiembrie 1871, a fost doborât primul balon din istoria modernă a artileriei antiaeriene, eveniment ce a certifi cat necesitatea şi efi cienţa acestui mijloc de luptă.

Apropierea Primului Război Mondial, ca şi evoluţia spectaculoasă a mijloacelor aeriene, prin inventarea apa-ratelor de zbor clasice (apariţia planoarelor, cărora curând li s-au ataşat motoare şi elice, experimentarea şi apoi trecerea la fabricarea aparatelor mono-bi-sau multiplane3, concomitent cu înarmarea acestora şi creşterea gradului lor de periculozitate pentru obiectivele terestre au determinat, la începutul secolului 20, reluarea căutărilor şi experimentărilor pe linia creării unor mijloace specializate în combaterea ţintelor aeriene.

În Franţa, în anul 1907, a fost realizat un material de artilerie capabil să acţioneze contra ţintelor aeriene, luându-se ca model de ţintă tot baloanele de observaţie, care atingeau, în această perioadă, apogeul existenţei şi efi cienţei lor.

Începând cu anul 1910, paşii rapizi înregistraţi în realizarea avioanelor au îndemnat constructorii militari să privească cu mai multă seriozitate studiul asupra tragerilor împotriva diferitelor tipuri de ţinte aeriene. Urmare a cercetărilor întreprinse, în anul 1912, comisia însărcinată cu acest studiu a propus crearea unui tun de 75 mm „automobil” şi amenajarea unui dispozitiv pentru utilizarea materialului de 75 mm de câmp (platforma Bourges). Trecerea la realizarea constructivă a acestor tipuri de tehnică s-a făcut, însă, abia în aprilie 1913, când Uzinele „Puteaux” au primit o comandă de 30 de tunuri. Dintre acestea, 20 erau autotunuri, iar 10 tunuri puteau fi montate fi e pe şasiu auto, fi e pe un dispozitiv fi x. Livrarea acestora a întârziat, astfel încât, la declararea războiului, Franţa dispunea doar de 2 autotunuri de 75 mm, câteva platforme Bourges şi de un lot relativ redus de obuze incendiare pentru distrugerea baloanelor.

În asemenea condiţii, această mare putere a lumii era obligată, în preajma intrării în război, să apeleze la improvizaţii. Astfel, primele piese de 75 mm de câmp au fost instalate ca artilerie contra aeronavelor pe taluzul şoselelor sau montate pe trunchiuri de arbori, fi xaţi în pământ şi servind ca pivoţi4. Lipsa totală a unui material adecvat şi inexistenţa unei metode

de tragere aveau să facă, în mod fi resc, ca efi cacitatea acestor mijloace improvizate să fi e aproape nulă.

Nici în Germania, în pofi da preocupărilor existente şi realizărilor promiţătoare obţinute încă din 1906 prin Firma „Rheinmetal”, nu s-a avansat prea mult în direcţia creării unor tunuri specializate în combaterea ţintelor aeriene. Chiar dacă în anul 1909, la Frankfurt, fuseseră prezentate câteva tunuri antizeppelin ale Firmei „Krupp”, lupta contra aeronavelor nu a fost soluţionată. Problema avea să fi e adusă în actualitate abia în 1912, când, după un şir de manevre executate de către armata germană, s-a constatat necesitatea reluării studiului în vederea construcţiei unui material de artilerie special destinat tragerilor antiaeriene. Soluţiile nu au fost, însă, fi nalizate imediat din cauza unor aspecte tehnice insurmontabile în momentul respectiv, dar nici abandonate.

Locotenent-colonelul Ştefan Burileanu şi una dintre operele sale – tunul adaptat pentru trageri antiaeriene

studii/documente

document 2011 1 (51) 31

În anii 1913-1914, s-au executat trageri antiaeriene experimentale cu piese de 75 mm pe pivot (Krupp şi Ehrhardt)5, iar pe baza proiectului prezentat de către colonelul Ludendorf, s-a trecut la realizarea tunului de calibru 77 mm, montat pe pivot, şi destinat tragerilor antiaeriene. Aşa se face că Germania va fi singurul stat care, la începutul războiului ce bătea la uşă, dispunea de câteva piese de artilerie antiaeriană capabile să se opună acţiunilor din aer. Concret, în anul 1914, în afara tunurilor antiaeriene de 75 şi 77 mm afl ate în probe fi nale de execuţie, armata germană deţinea 36 tunuri B.A.K. (Balon Abwehr-Kanonen), destinate să apere antiaerian podurile de peste Rin şi aeroporturile (bazele înaintate ale aviaţiei). Aceste tunuri, concepute încă din 1906 şi realizate treptat de fi rma Rheinmetall, aveau calibrul 50 mm, erau montate pe un automobil realizat cu un motor de 60 cai putere, care putea atinge viteza de 45 km/h. Tunul putea trage 24 lovituri/minut, cu o înclinare a ţevii până la 70°, ceea ce-l făcea cel mai performant tun al epocii.

Şi în Anglia, s-a recurs la aceeaşi soluţie a adaptării tunurilor terestre pentru misiuni antiaeriene. În acest fel, au fost transformate câteva tunuri terestre de 47 mm, care vor fi întrebuinţate pentru apărarea Londrei împotriva acţiunilor din aer.

În Rusia, în aceeaşi perioadă, au fost adaptate pentru trageri antiaeriene tunurile calibru 75 mm tip Putilov (inventator: inginerul F. Lender), care aveau o cadenţă de tragere de 12 lovituri/minut, la o înălţime de 5 000 m, cu viteza iniţială a proiectilului de 588 m/s.

Încheind această retrospectivă, menţionăm că şi Austro-Ungaria (prin Uzinele Skoda), S.U.A. şi alte state au realizat, în această perioadă, o serie de tunuri special destinate tragerilor antiaeriene.

Prezentând preocupările şi realizările pe linia creării artileriei antiaeriene din principalele state industrializate ale Europei începutului de secol XX, trebuie arătat că, într-adevăr, faţă de nivelul la care se afl au ştiinţa şi tehnica, rezultatele obţinute au fost remarcabile. Chiar şi adaptarea tunurilor terestre pentru trageri antiaeriene ridica în faţa constructorilor probleme deosebite. Artileria terestră a timpului dispunea, în principal, de următoarele tipuri de tehnică:

tunuri de câmp cu tragere întinsă (care aveau o înclinare a ţevii sub 20°);

obuziere de câmp cu tragere curbă (cu unghi de înclinare până la 45°, dar cu o mobilitate şi cadenţă de tragere reduse);

tunuri şi obuziere de cetate, care prezentau servituţi similare.

Evident că transformarea acestor piese, în general greoaie şi cu particularităţi constructive potrivite destinaţiei lor, în mijloace antiaeriene implica atât modifi cări radicale, cât şi completarea lor cu unele detalii tehnice care să le permită combaterea unui alt tip de ţintă, cea aeriană, a cărei viteză şi mediu de deplasare presupuneau calcule matematice precise şi crearea unor dispozitive speciale menite să răspundă cerinţelor tragerilor într-un spaţiu tridimensional.

În asemenea condiţii, realizarea unui tip nou de tehnică, respectiv a unui tun mobil atât în direcţie, cât şi în înălţare, echipat cu dispozitive de tragere necesare rezolvării problemei întâlnirii proiectilului cu ţinta în spaţiul aerian a apărut drept singura şi cea mai sigură cale de urmat în domeniul apărării împotriva atacurilor din aer.

Este de la sine înţeles că tunul antiaerian singur tot nu putea rezolva problema atât de complexă a tragerilor antiaeriene. Un set întreg de alte aspecte aveau să apară ca necesare de soluţionat pentru specialiştii militari. Între acestea, pe prim plan s-au afl at fabricarea unui proiectil cu efect maxim asupra ţintei, înzestrarea mijloacelor de tragere cu aparatură de cercetare şi calcul necesară conducerii focului, defi nirea şi stabilirea unor reguli pentru pregătirea şi executarea tragerilor, fi ecare dintre acestea prezentând un grad ridicat de difi cultate, dar şi de prioritate.

În ceea ce priveşte realizarea proiectilelor antiaeriene, părerile au fost împărţite, între adepţii obuzelor şi cei ai şrapnelelor, fi ecare vizând un efect maxim la ţintă. Practica şi, mai ales, experimentele desfăşurate au determinat renunţarea la utilizarea focoaselor pirotehnice, care dădeau variaţii în arderea cordonului de pulbere (ceea ce determina o imprecizie a tragerii), şi la adoptarea focoaselor fuzante mecanice, prin care se diminuau considerabil abaterile schijelor.

Odată cu dezvoltarea mijloacelor de zbor şi, implicit, cu creşterea vitezelor de deplasare a acestora, a apărut necesitatea realizării unor aparate de calcul care să determine în timp oportun elementele de tragere asupra celor devenite ţinte aeriene. De asemenea, în cazul tragerii fuzante, trebuia asigurată reglarea focosului la o diviziune ce impunea determinări precise. Acest ultim aspect a fost rezolvat de către locotenent-colonelul Sainte-Claire Deville, inventatorul unui dispozitiv, care asigura concordanţa între unghiul şi distanţa de tragere. Dispozitivul, ataşat la un sector al afetului, constituia de fapt un telemetru de comandă rudimentar.

Referitor la pregătirea şi conducerea tragerilor antiaeriene, este de reţinut faptul că, încă de la primele experimentări şi metode adoptate, s-a conturat principiul, rămas valabil până astăzi, potrivit căruia tragerile antiaeriene nu se reglează, ci se prepară, eventual se corectează. Aşa se face că, încă înainte de război, corecţiile pentru mişcarea în direcţie a tunului, la o deplasare transversală a ţintei cu o miime pe secundă, au fost stabilite astfel:

10 miimi la 3 000 m;

Tunul de 57 mm adaptat de locotenent-colonelul Gabriel Negrei

pentru trageri contra aeroplanelor

1 (51) 2011 document32

studii/documente

20 miimi la 5 000 m; 30 miimi la 7 000 m.

Aceste corecţii se comunicau la tunuri de către comandantul bateriei. Trebuie reţinut faptul că atât producţia de armament antiaerian în sensul modern al cuvântului (tunuri, proiectile şi aparatură artileristică ajutătoare), cât mai ales teoria tragerilor şi tactica întrebuinţării artileriei antiaeriene în luptă s-au conturat şi defi nit concomitent cu pregătirea şi desfăşurarea Primului Război Mondial.

Începuturile artileriei antiaeriene în România

Odată cu realizările obţinute pe plan mondial în domeniul aeronauticii, care au dus, începând cu anul 1908, la întrebuinţarea avionului ca aparat de recunoaştere şi de luptă6, în multe state europene s-a impus reglementarea juridică a activităţilor din acest domeniu. Primul stat din lume care a realizat acest lucru a fost Franţa, în România, ţară cu merite incontestabile în apariţia şi dezvoltarea aviaţiei, se poate vorbi fără rezerve de o adevărată şcoală românească, atât din punct de vedere al construcţiei, cât şi al pilotajului aeronavelor, odată cu apariţia reglementării în domeniu, respectiv, Legea privind organizarea aeronauticii elaborată în anul 1913, adică doar cu un an mai târziu decât în Franţa. Ca urmare, la 15 septembrie 1915, a fost înfi inţat Corpul de aviaţie român, punându-se astfel bazele realizării uneia dintre componentele importante ale apărării ţării împotriva atacurilor aeriene.

Perioada de neutralitate a României a fost folosită din plin pentru pregătirea şi înzestrarea armatei, mai ales că, potrivit unui studiu intitulat „Situaţia cu armament în armată”, întocmit la începutul anului 1914, dotarea oştirii române cu armament, tehnică de luptă, şi muniţii era departe de a fi satisfăcătoare, iar pe linia apărării antiaeriene era ca şi inexistentă.

Iminenţa intrării României în război, ca şi evoluţia întrebuinţării aviaţiei în acţiuni militare au făcut ca, în pas cu preocupările existente în armatele unor state din Europa, specialiştii militari români să înceapă studiul posibilităţilor de realizare prin forţe proprii a unor mijloace de apărare a obiectivelor, trupelor şi populaţiei împotriva loviturilor executate din aer.

În acest scop, printre cele 10 teme prioritare care au fi gurat în anul 1914 pe agenda de lucru a Marelui Stat Major român,

una intitulată „Studiul asupra apărării antiaeriene a capitalei şi a zonei interioare” urmărea să dea răspuns acestei probleme.

Ca urmare a acestor preocupări, în primul trimestru al anului 1914, a fost elaborat „Planul pentru completarea armatei cu material de război”, în care se prevedea introducerea în înzestrare a unor importante categorii de armament şi tehnică de luptă, în principal prin achiziţii, parte de la furnizori străini, printre care şi tunuri antiaeriene cu muniţia aferentă.

Pericolul real, pe care-l reprezentau acţiunile din aer ale diferitelor aparate de zbor, asupra zonelor inferioare şi de operaţii a determinat forurile militare conducătoare ale vremii din ţara noastră ca, în afara asigurării armamentului antiaerian, să analizeze şi să prevadă în planurile de mobilizare şi efectivele necesare încadrării acestuia, precum şi modul lor de pregătire. În acest context trebuie privită şi apariţia „Regulamentului asupra organizării şi funcţionării comandamentului şi serviciilor Cetăţii Bucureşti în vederea pregătirii mobilizării şi trecerii la stările de război şi asediu”7, în care era menţionată şi necesitatea realizării protecţiei împotriva loviturilor din aer. Totodată, trebuie menţionat şi faptul că printre numeroasele idei importante cuprinse în concepţia acestui regulament, două reţin în mod deosebit atenţia, prezentând valoare pentru arta militară românească a timpului şi anume:

asigurarea, din timp de pace, a unui minimum necesar de trupe, din toate armele, în măsură a rezista la atacuri prin surprindere (deci, realizarea unei „garnizoane de siguranţă”);

completarea trupelor de siguranţă cu trupe din toate armele, prin care să se reziste la acţiuni militare îndelungate (aşadar, să se constituie o „garnizoană de apărare”).

Măsurile stabilite în documentele de concepţie elaborate la nivelul Marelui Stat Major, în cursul anului 1914, au început imediat să fi e materializate, printre acestea numărându-se şi cele privitoare la apărarea antiaeriană. Astfel, la 22 decembrie 1914, s-a încheiat un contract cu Firma italiană „Vickersterni Spezia” pentru importul a patru tunuri antiaeriene de 75 mm tip „Deport”. Din cauza războiului, tunurile au fost expediate abia la 9 iulie 1916 şi primite de Armata Română la începutul lunii august a aceluiaşi an.

Pentru asigurarea muniţiei necesare acestor tunuri, la 15 ianuarie 1915, s-a semnat un alt contract, tot cu o fi rmă italiană (Societatea „Perla Fabricazione de Prietteli” – Torino), dar care, din acelaşi motiv, adică războiul, nu a fost onorat decât parţial. Măsura procurării din străinătate a tunurilor antiaeriene se regăseşte şi în „Convenţia româno-franceză pentru import tehnică militară”, încheiată la 18/21 martie 1915, document în care erau incluse şi tunuri antiaeriene calibru 75 mm „Puteaux”. Din păcate, şi aceste tunuri, în număr de 12, au ajuns la destinaţie după intrarea României în război8.

Concomitent cu demersurile întreprinse la diferiţi furnizori străini, pentru asigurarea tunurilor şi muniţiei necesare organizării apărării antiaeriene a diferitelor Mitraliera aerostaţiei contra aeroplanelor

studii/documente

document 2011 1 (51) 33

obiective, specialiştii militari români au încercat să prevină lipsa acestor mijloace prin adoptarea a două categorii de soluţii şi anume:

întrebuinţarea unor tunuri terestre, pentru misiuni antiaeriene în limita posibilităţilor determinate de caracteristicile tehnico-tactice, fără apelarea de modifi cări constructive;

transformarea şi adaptarea unor tunuri terestre pentru trageri antiaeriene, prin executarea unor modifi cări în partea materială, care să le permită obţinerea unor parametri specifi ci tirului antiaerian.

Ambele soluţii au fost aplicate şi în alte state europene.

În prima categorie de măsuri, s-au înscris:

elaborarea de către Inspectoratul General al Artileriei a unor „Instrucţiuni privitoare la apărarea stabilimentelor, depozitelor de muniţii şi altor obiective”, intrate în vigoare la 15 aprilie 1915, în care erau cuprinse şi măsurile active (tunuri mitraliere, armament de infanterie) şi pasive (ascundere, protejare) de apărare împotriva inamicului aerian;

constituirea, în cadrul Direcţiei Generale de Armament şi Muniţii de pe lângă Ministerul de Război, a unui birou destinat a se ocupa de procurarea bazei materiale a apărării antiaeriene;

repartizarea unui anumit număr de tunuri şi mitraliere terestre la principalele stabilimente artileristice în scopul îndeplinirii unor misiuni antiaeriene, aşa cum rezultă din referatul nr. 560 din 16 aprilie 1915, pe care-l prezentăm în continuare.

Nr. 560 din aprilie 1915

REFERATRelativ la organizarea posturilor contraaeroplanelor necesare Stabilimentelor de artilerie

Rezoluţie25.04.1915Se aprobăp. Ministru General Iliescu

În urma rezoluţiei pusă pe referatul Direcţiei a 3-a Artilerie cu nr. 4033/1915, Marele Stat Major, studiind chestiunea relativă la mijloacele de pază a Stabilimentelor de Artilerie contra Aeroplanelor, a constatat că astăzi se găsesc în depozitele de armătură şi stabilimentele de artilerie, următorul armament, care ar putea fi întrebuinţat la armarea posturilor contra aeroplanelor.

a) Patru tunuri de tragere repede de 75 mm, md. 1904 B, rămase disponibile din cele 12 existente, 8 fi ind destinate Regimentului 1 Artilerie Asediu.

b) 22 tunuri de munte de 63 mm, cu 923 obuze.La Arsenalul Armatei:

2 mitraliere Maxim; 1 mitralieră Colt, care trage muniţie, ca şi mitraliera

Maxim;

1 tun mitralieră sistem Cristopfi Montigny, pentru care s-ar putea întrebuinţa cartuşul md. 1879, făcându-i o mică reparaţie de frezare la camerele cartuşului şi făcându-i un afet special;

Mitralierele md. 1879 de la Marină. Ţinându-se seama de armamentul de care se dispune

pentru moment, Marele Stat Major propune următoarele:1) Utilizarea tunurilor de 63 mm ce se găsesc în

Depozitul de Armătură Târgovişte, în care scop să li se amenajeze de către Arsenal un afet special, care să permită tragerea sub unghiuri mari şi să se confecţioneze tot de către Arsenal şrapnelele necesare, câte 200 de fi ecare tun.

2) Utilizarea celor 4 tunuri de 75 mm, md. 1904 B, şi dotarea lor cu câte 400 şrapnele de fi ecare tun.

3) Utilizarea mitralierelor Maxim-Colt de la Arsenal şi mitralierelor md. 1879 de la Marină, asemenea şi tunului mitralieră Cristofi Montigny. Acest material va trebui realizat după cum urmează:

A. Pentru Pirotehnia Armatei şi Depozitul Central de Muniţii 4 posturi, după cum urmează:

Postul no. 1, un tun cu tragere repede 75 mm, md. -1904 B şi o mitralieră Maxim;

Postul no. 2, două tunuri de munte de 63 mm; - Postul no. 3, două mitraliere md. 1879; - Postul no. 4, un tun cu tragere repede 75 mm, md. -

1904 B şi o mitralieră Maxim;B. La Pulberăria Dudeşti, 4 posturi:- Postul no. 1, un tun cu tragere repede de 75 mm, md.

1904 B şi o mitralieră Colt;- Postul no. 2, două tunuri de munte de 63 mm;- Postul no. 3, două mitraliere md. 1879 de la

Marină;- Postul no. 4, un tun mitralieră sistem Cristopfi

Montigny şi două mitraliere md. 1879.C. La Depozitul de Armătură Târgovişte, 2 posturi cu

câte 2 tunuri de 63 mm. Tuturor acestor piese, Arsenalul va construi afeturi speciale care să permită tragerea sub unghiuri mari. Asemenea vor fi dotate cu muniţia necesară:

- 200 şrapnele, pentru tunurile de 63 mm; - 400 şrapnele, pentru tunurile de 7 5 mm;- Câte 8 000 cartuşe, pentru fi ecare mitralieră.

Tun A.A. Rheinmetall Md. 1936

1 (51) 2011 document34

studii/documente

Având în vedere că atacurile aeroplanelor şi baloanelor se practică şi noaptea, este nevoie să se dea la Stabilimente şi câte un proiector puternic, care să poată cerceta până la înălţimile obişnuite zborurile avioanelor şi descoperindu-le să le lumineze, pentru a se putea trage asupra lor. Modul cum aceste posturi vor trebui aranjate, se arată în anexa nr. 1.

În ceea ce priveşte instrucţia oamenilor şi normele de tragere în contra aeroplanelor, Şcoala de Tragere a Artileriei va trebui să dea instrucţiunile sale.

Şeful Statului Major GeneralGeneral (ss) V. ZottuŞeful Secţiei ILt. col. (ss) N. Alexiu9

Asemenea repartiţii s-au făcut şi pentru apărarea antiaeriană a altor obiective fi xe şi chiar pentru unităţile operative. O atenţie deosebită s-a acordat, în acest sens, asigurării cu tunuri a capului de pod Cernavodă. Curând, însă, procedeul, ca modalitate de rezolvare a problemei apărării contra aeronavelor, a fost abandonat, rămânând totuşi ideea că, atât artileria terestră, cât şi armamentul de infanterie pot participa în limita posibilităţilor lor de luptă la combaterea inamicului aerian, mai ales, în scop de autoapărare.

Cu toate măsurile luate, în anul 1915 nu s-au soluţionat problemele de bază ale apărării antiaeriene şi de aici, în mod fi resc, nici cea a înfi inţării unei arme căreia să i se atribuie această importantă misiune.

Din cea de-a doua categorie de măsuri, a făcut parte hotărârea Marelui Stat Major, cuprinsă în Referatul nr. 845 din 2 iunie 1916 prin care se preciza că, dată fi ind situaţia

nesatisfăcătoare a importului de tehnică, pentru acoperirea necesarului de tunuri antiaeriene, parte din artileria de cetate dispusă în forturi va fi făcută disponibilă, apoi transformată şi adaptată pentru trageri contra aeronavelor.

În acest scop, din cele 192 tunuri 75 mm md. 1880 făcute disponibile, 45 au fost destinate pentru a fi adaptate tirului antiaerian, iar din cele 247 tunuri de 57 mm md. 1888, 132 au fost destinate aceluiaşi scop.

Concepţia de întrebuinţare a acestor tunuri, după executarea modifi cărilor necesare, rezultă din Referatul nr. 845 din 2 iunie 1916 pe care-l prezentăm alăturat:

Nr. 845 din 2 iunie 1916

REFERAT

RezoluţieSe aprobă propunerile referatului p. Ministru, General Iliescu

În conformitate cu aprobarea ministerială, relativă la organizarea tunurilor de 53 şi 57 mm, Marele Stat Major a dat la timp ordinele necesare astfel că organizarea bateriilor armate cu aceste tunuri este în curs de executare.

Din cele 247 tunuri de 57 mm existente, conform aprobării ministeriale s-au organizat deja 115, ca şi tunurile de 53 mm, în baterii de infanterie.

Rămâne acum a se da o destinaţie precisă restului de 247-115 = 132 guri de foc de 57, care în principiu numai, se hotărâse să fi e organizate pentru apărarea antiaeriană.

Cum în prezent s-au realizat deja două modele de afeturi pentru tunurile de 57 mm în vederea tragerii aeriene şi proiectile speciale pentru această tragere este momentul să li se dea o destinaţie precisă, în care scop, Marele Stat Major propune următoarea repartiţie:

a) Baterii antiaeriene mobile 72 guri de foc, grupate în 18 baterii a 4 guri de foc, repartizate câte una la cele 16 divizii de 3 arme şi la cele 2 divizii de cavalerie.

Organizarea acestor baterii să se facă de comun acord de Marele Stat Major (Secţia I) cu Diviziunile Artileriei şi Armamentului, iar mobilizarea lor să se pregătească de regimentele de artilerie de câmp; servanţii de la Regimentul 1 Cetate, care sunt repartizaţi prin lucrările de mobilizare la cele 72 guri de foc de 57 mm de mai sus, să fi e vărsaţi regimentelor de artilerie de câmp, care vor mobiliza bateriile antiaeriene pentru serviciul aceloraşi guri de foc.

b) Apărarea antiaeriană locală (fi xă) restul de 60 guri de foc din 132, să fi e organizate pentru apărarea antiaeriană locală, montându-le pe afeturile platformelor speciale.

Aceste 60 guri de foc se pot repartiza astfel:14 la portul Constanţa pentru apărarea contra -

submarinelor, conform aprobării deja dată de Minister proiectului contraamiralului Bălescu;

4 la capul de pod Turtucaia; -4 la capul de pod Silistra; -4 pentru apărarea podului de cale ferată peste Olt, -

la vest de Slatina;4 pentru apărarea podului de cale ferată de la -

Cosmeşti, peste Siret;

Tun A.A. Vickers Reşiţa Md. 1936-1939

studii/documente

document 2011 1 (51) 35

2 pentru apărarea podului de cale ferată peste Siret, -de la est de Paşcani;

2 pentru apărarea podului de cale ferată peste Argeş, -de la Comana;

26 pentru apărarea stabilimentelor militare din -Capitală şi împrejurimi repartizându-se astfel cum va hotărî Ministerul.

Aceste baterii şi secţii de tunuri, pentru apărarea antiaeriană fi xă, vor avea, bineînţeles, un efectiv mult mai redus, şi se vor putea mobiliza de Regimentul 1 cetate cu servanţii destinaţi prin lucrările de mobilizare, pentru serviciul tunurilor de 57 mm respective.

Şeful Statului-Major General Generalul de divizie Zottu10

Problemele legate de transformarea şi adaptarea acestor tunuri pentru trageri antiaeriene nu a fost nici simplă, şi nici lipsită de neprevăzut. Nu exista nicio bază materială adecvată şi nicio experienţă în domeniu. A existat, însă, voinţă şi deplină încredere în reuşită.

Pentru executarea modifi cărilor la tunurile de 75 mm md. 1880, misiunea a fost încredinţată Arsenalului Armatei, iar pentru cele de 57 mm locotenent-coloneilor Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei, doi eminenţi tehnicieni, care pot fi consideraţi adevăraţi pionieri ai artileriei antiaeriene româneşti.

Pe baza studiilor elaborate, au fost realizate:tunul antiaerian de 75 mm – montat pe platformă, -

destinat pentru posturile de tragere fi xe;tunul antiaerian de 57 mm, semifi x, pe pivot, sistem -

Burileanu;tunul antiaerian de 57 mm, mobil, pe afet, sistem -

Negrei. Deoarece sunt revelatoare din multe puncte de vedere, dar mai ales pentru strădaniile şi spiritul inventiv al tehnicienilor români, reproducem, în sinteză, preocupările şi realizările descrise mai sus, aşa cum au fost ele prezentate în presa vremii: „Concomitent, s-au făcut în anul 1916 trei încercări: a) s-a instalat, pe o platformă-schelă, un afet de 75 mm md. 1880. Deşi în direcţie, platforma se putea roti în jurul său 360°, fi ind aşezată pe nişte roţi tronconice, în înălţime ţeava nu se putea mişca în timpul ochirii. Rezultatele tragerii erau slabe, deoarece materialul astfel organizat era greu de mânuit, atât în direcţie, cât şi în înălţare, neputând executa decât trageri de baraj de o intensitate destul de mică (proiectilul fi ind separat de cartuş);

parte din ţevile de 57 mm, care s-au scos din -cazematele şi turelele de la forturile Cetăţii Bucureşti, au fost montate fără frână de tragere, pe un afet cu scut, făcut din rame de cale ferată, cam în genul tunurilor italiene «Deport». Materialul de 57 mm astfel organizat era disponibil, putea însoţi trupele în marş şi purta numele «Negrei», după numele inventatorului său. Putea trage vertical până la 90°, însă în direcţie câmpul de tragere era foarte mic. Deşi era un material antiaerian uşor, hipomobil de însoţire, avea şi multe dezavantaje. Ochirea se făcea cu multă greutate, având aparate de ochire foarte rudimentare, improprii tunului antiaerian, iar pentru unghiuri de înălţare mari, ochitorul trebuia să stea culcat pe spate sau într-o groapă făcută sub culată. Se putea trage cu şrapnele şi cu obuze fuzante, având focoase tip «Burileanu»;

altă parte din ţevile de 57 mm au fost montate pe un -pivot metalic prin intermediul unei funii şi a unei frâne de

tragere. Acest material este semifi x, se poate transporta şi pe nişte cărucioare speciale şi poartă numele «Burileanu», după numele inventatorului său”11.

Mai interesantă şi nu lipsită de elemente pitoreşti este prezentarea uneia dintre realizările româneşti în materie de artilerie antiaeriană făcută chiar de către autorul ei, colonelul Ştefan Burileanu: „Ministerul nu mi-a pus la dispoziţie decât ţevile de 57 mm, pur şi simplu, cu închizătoarele lor. Eu trebuia să imaginez un afet, care să permită tunului de a trage în toate azimutele de la 0° la 360° şi să poată lua vertical toate valorile de unghi de la 0° la 80°. Tunul trebuia să fi e cu tragere repede şi să poată trage fi e de pe loc, fi e de pe camioane automobile (....) Tunul antiaerian de 57 mm cu tragere repede ce trebuia să realizez trebuia să fi e compus din următoarele părţi principale:

ţeava cu închizătorul; -cutiile cu jgheaburi; -manşoane de bronz portumeri; -frâna de tragere; -furca cu pivot; -aparatele de învârtire a ţevii; -steajerul; -platforma. -

Tunul astfel organizat poate trage până la 25 lovituri/minut. Cu unghiul de tragere de 80°, el bate până la 4 600 m înălţime verticală. Proiectilul este prevăzut cu un focos gradat în 24 secunde, construit tot de mine pe timpul războiului. Acest focos a fost găsit aşa de bun, încât Misiunea Militară Franceză l-a impus pentru absolut toate tunurile organizate a trage antiaerian. În ceea ce priveşte stabilitatea tunului pe timpul tragerii, care este aşa de greu de a fi realizată la tunurile antiaeriene, este de reţinut următoarea apreciere a colonelului tehnician Puaux din Misiunea Militară Franceză, făcută în auzul tuturor, la tragerile de experienţă executate la Pantelimon, în august 1916: «Le canon du lt. col. Burileanu a un stabilité de fi r remarquable!»”12.

Dacă avem în vedere gradul sporit de complexitate a armamentului antiaerian şi posibilităţile limitate existente în industria românească la începutul secolului XX, cu atât mai lăudabile apar efortul şi rezultatele obţinute la vremea respectivă de către tehnicienii români.

Odată găsită soluţia pentru asigurarea armatei cu tunuri antiae riene, Marele Stat Major a luat mă suri ca în „Planul de mobilizare a ar matei pentru perioada 1916-1917”,

Tun A.A. Md. 1940

1 (51) 2011 document36

studii/documente

intrat în vigoare la 1 martie 1916, să fi e cuprinsă structura organizatorică a apărării antiaeriene şi efectivele necesare.

Din analizele efectuate, s-a apreciat că, din cele 193 tunuri prevăzute a fi puse la dispoziţia apărării contra aeronavelor (16 din import şi 177 adaptate), un număr de 113 ar putea fi practic asigurate în următoarele 6 luni, deci până în august, cantitate reţinută în planul de mobilizare şi anexele acestuia.

În baza acestei estimări, în conţinutul aceluiaşi plan, a fost înscris şi încadrat cu ofi ţeri şi trupă Serviciul Apărării Capitalei Contra Aeroplanelor, prima structură organizatorică de profi l din armata română. De asemenea, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 38 din 14 mai 1916, s-a hotărât ca pregătirea personalului necesar încadrării tunurilor antiaeriene (pe măsura asigurării lor) să se realizeze prin concentrări în serii cu durata de 20 zile la unităţile şi în dispozitivele în care acestea urmau să acţioneze în caz de necesitate.

Cum era şi fi resc, planul de mobilizare ca instrument de lucru al Marelui Stat Major a suferit pe parcurs unele modifi cări, legate în special de repartiţia artileriei antiaeriene şi a efectivelor. În afara Capitalei au mai apărut şi alte obiective ca necesare a fi apărate antiaerian.

Din păcate, la intrarea României în război, o parte dintre tunurile prevăzute în plan nu au putut fi puse la dispoziţie. În plus, procesul de adaptare şi de realizare a platformelor de tragere a fost mult mai anevoios decât se aştepta. Primele tunuri şi platforme de trageri antiaeriene au fost gata abia în lunile aprilie şi mai 1916 şi au fost întrebuinţate pentru instruirea efectivelor.

Trebuie subliniat faptul că, în perioada prezentată, în Armata Română nu exista specialitatea „artilerie antiaeriană” şi nici învăţământ de profi l. Primele forme de organizare a pregătirii efectivelor au apărut concomitent cu activităţile de realizare a tunurilor. La 15 aprilie 1916, Marele Stat Major hotăra înfi inţarea unei Şcoli de tragere cu tunul antiaerian calibru 75 mm, mai întâi în garnizoana Mihai Bravu, apoi la Turtucaia prin grija Diviziei 18 Infanterie, iar la 23 iunie 1916 – una asemănătoare în Bucureşti pentru tunurile de 57 mm sistem Burileanu şi Negrei. La aceste cursuri, participau ofi ţerii prevăzuţi în planul de mobilizare şi militarii rezervişti concentraţi în vederea instruirii. Subliniem faptul că procesul de pregătire şi organizare a artileriei antiaeriene, ca armă, chiar sub rezerva înfi inţării la mobilizare, a început, practic, în luna iulie 1916. Evenimentele se petreceau astfel: odată cu primirea tunurilor şi realizarea platformelor de tragere, se emiteau ordine de concentrare pentru rezerviştii prevăzuţi în planul de mobilizare, se desfăşura pregătirea acestora, după care, 2/3 erau desconcentraţi, iar 1/3 reţinuţi la permanenţă pentru primirea seriei următoare de rezervişti şi menţinerea în funcţiune a posturilor de tragere.

În acest fel, treptat, după o concepţie bine gândită de responsabilii militari (concepţie care se referea la întreaga structură de rezervă şi înfi inţare a armatei) până la decretarea mobilizării, planul de apărare a Capitalei şi a altor obiective importante era în linii generale aplicat şi verifi cat.

La 9 august 1916, imediat după semnarea Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 4 august 1916, Marele Stat Major, analizând stadiul asigurării cu armament antiaerian şi al pregătirii efectivelor, constata că sunt întrunite condiţiile pentru ca în armata română să ia fi inţă

o nouă specialitate, în fapt o nouă armă Corpul Apărării Antiaeriene, destinat să ducă lupta cu inamicul aerian. În fapt, acest corp era reprezentat de artileria antiaeriană.

În fi nalul prezentării acestor elemente, care jalonează începuturile artileriei antiaeriene în România, putem concluziona că, în perioada premergătoare intrării ţării noastre în Primul Război Mondial, bazele realizării mijloacelor terestre de apărare antiaeriană fuseseră deja puse. Cu toate că mijloacele fi nanciare şi materiale acordate de stat atât pentru importul de tehnică specializată în tragerile antiaeriene, cât şi pentru transformarea unor tunuri terestre pentru tir antiaerian au fost modeste, utilizarea lor s-a dovedit efi cientă. Deşi era vorba de un domeniu inedit al luptei armate, care ridica probleme noi pentru arta militară românească a timpului, ofi ţerii destinaţi să le rezolve – mulţi dintre ei personalităţi militare remarcabile – au reuşit ca, într-un timp relativ scurt, să găsească soluţii atât în elaborarea concepţiilor organizatorice, cât şi în asigurarea bazei materiale necesare aplicării lor.

Cu inteligenţă, dar şi cu mult sufl et, specialiştii militari români au depăşit difi cultăţi ce păreau, uneori, insurmontabile şi au adus artileria antiaeriană română într-un stadiu apropiat de cel existent pe plan mondial, asigurând astfel premisele necesare realizării unei prime riposte împotriva atacurilor din aer, chiar dacă uneori nu a corespuns pe deplin cerinţelor.

Artileriştii antiaerieni pronunţă cu recunoştinţă numele generalilor Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei, care, prin soluţiile tehnice adoptate, au asigurat Armatei Române baza materială a luptei împotriva inamicului aerian, ca şi al generalului Mihail Boteanu, care s-a străduit şi a realizat pentru prima dată o concepţie privitoare la organizarea şi întrebuinţarea mijloacelor de apărare contra aeronavelor.

1 General-colonel (r.) dr.Vasile Cutoiu, Istoria apărării antiaeriene a teritoriului României,

Editura Militară, Bucureşti, 1982; general-maior Eugen Teodorescu, maior Visarion Neagoe, Acţiuni ale apărării antiaeriene, Editura Militară, Bucureşti, 1991; conferenţiar universitar dr. ing. Florin Zăgănescu, Aviaţia, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985...ş.a.2

Locotenent Mircea Grumăzescu, Artileria antiaeriană înainte de anul 1914.3 Conf. univ. dr. ing. Florin Zăgănescu, op. cit.4 Locotenent-colonel Giossanu Haralambie, maior aerostier Rădulescu Scarlat, căpitan Bungescu Ion, Curs de întrebuinţare tactică a aeronauticii, Tipografi a Şcolilor Militare ale Aeronauticii, 1926, partea a IV-a, pag. 471.5 Ibidem, pag. 475.6 General-colonel (r.) dr. Vasile Cutoiu, op. cit., pag. 23.7 Regulamentul a fost înaintat cu nr. 374/12.08.1914 spre aprobare Ministerului de Război de către Inspectoratul General al Fortifi caţiilor şi Comandamentul Cetăţii Bucureşti, fi ind semnat de (general de divizie C. Hârjeu (n.a.)8 Din lucrarea „România în războiul mondial 1916-1918”, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, editată de „Serviciul istoric” al M.St.M., volumul I, „Documente anexă”, pag. 29. 9 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Marele Stat Major, Secţia I Organizare-Mobilizare, dosar nr. crt. 116, ff. 42-43.10 Idem, Fond Marele Stat Major, Secţia a 3-a Operaţii, dosar nr. crt. 228, f. 290.11 Maior Bianu Mircea, într-un articol scris după Primul Război Mondial.12 Tunul locotenent-colonelului Burileanu are o precizie a focului remarcabilă! (n.a.)

Th e creation and the evolution of anti-aircraft artillery till the beginning of the First World War,

Major General (r.) Visarion NEAGOE, Ph.D

Abstract: Anti-aircraft artillery appeared as a request of the modern war. Th e technique revolution had an infl uence on the means and the machines that were specifi c to this branch.

Till Romania engaged in the battles of the First World War the bases of anti-aircraft were set.

Keywords: anti-aircraft machines, anti-aircraft defense, air attack, cannon, missile

NOTE

studii/documente

document 2011 1 (51) 37

De-a lungul istoriei, forţa combativă a armatelor, ca parte integrantă a sistemelor militare, a fost dată

de numărul, destinaţia şi capacitatea de reacţie a „armelor” constitutive printre care şi Geniu. Corespunzător „serviciilor aparte” ce i-au fost atribuite, atât în timp de pace, cât şi în campanie, Arma Geniu s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi arme din compunerea armatelor, a cărei evoluţie a fost nemijlocit determinată de apariţia şi modernizarea continuă a mijloacelor şi metodelor tehnice utilizate pentru pregătirea şi ducerea acţiunilor militare.

Noţiunea de geniu îşi are obârşia etimologică în cuvântul latin „genius”, care printre multiplele înţelesuri (divinitate supremă, spirit protector, demon, cult etc.), semnifi că şi o personalitate ale cărei virtuţi (talent, înclinaţii) de excepţie au impact aparte asupra omului şi comunităţilor umane.

Din punct de vedere militar, „Geniu”, prin ceea ce exprimă în esenţa sa, a apărut încă din antichitate, fi ind legat nemijlocit de tehnica „realizării fortifi caţiilor” şi a „comunicaţiilor” pentru apărarea cetăţilor şi asigurarea legăturilor între acestea.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea fenomenului războiului, Geniul îşi sporeşte tot mai mult rolul militar, devenind una din componentele de bază ale armatelor moderne, destinată să execute, în principal „lucrări tehnice de organizare a terenului”, cunoscute în prezent sub denumirea de „lucrări genistice”. Consacrându-se ca arma al cărei mijloc principal de acţiune îl reprezintă „lucrul”, Geniul a fost organizat, înzestrat şi instruit pentru a rezolva problemele de ordin tehnic, menite să contribuie la obţinerea succesului în luptă. Aşa se explică faptul că, de-a lungul istoriei, de numele Armei Geniu au fost legate nemijlocit „serviciile” care au vizat fortifi caţiile, topografi a, minele, comunicaţiile (drumurile, podurile, căile ferate, transmisiunile), transporturile, distrugerile, hidrologia, aerostaţiile, fotografi ile militare, gazele, iar în unele ţări şi artileria (până în secolul al XVII-lea).

În Armata Română, Geniul a fost instituţionalizat ca „armă” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prima abordare ofi cială cu privire la includerea acesteia în structura organizatorică a oştirilor Principatelor Române

fi ind consemnată, în iulie 1848, în „Instrucţiunea pentru organizarea apărării naţionale în Ţara Românească” în care se prevedea:

armata să aibă un efectiv de 106.000 de oameni din -care 2.000 pentru geniu;

şcoala militară care urma să ia fi inţă „va forma ofi ţeri -de stat major de geniu apţi să execute planuri şi ridicări

topografi ce, să realizeze lucrări de campanie şi de a construi pontoane”.

Amploarea şi volumul mare al lucrărilor şi serviciilor publice în Moldova şi Muntenia din prima jumătate a secolului al XIX-lea, realizate fi reşte şi cu o largă participare a efectivelor militare, coroborate cu nevoile stringente de dezvoltare a cazărmilor şi de pregătire specială a unor ofi ţeri pentru instruirea genistică a trupelor au impus cu deosebită

acuitate înfi inţarea Armei Geniu, armă cu un pronunţat caracter tehnico-ingineresc.

Evoluţia structurală a organelor de conducere şi a trupelor de geniu

Întrucât construcţiile militare, lucrările şi serviciile publice presupuneau utilizarea unor forţe specializate şi a unui corp de cadre de conducere cu un înalt nivel de pregătire tehnico-inginerească, în vara anului 1858 în Muntenia şi la începutul anului 1859 în Moldova, se creează din rândul ofi ţerilor care studiaseră la Institutul Geografi c din Viena şi Şcolile Politehnice europene Corpul de geniu.

După actul istoric care a marcat Unirea Principatelor Române, la 31.05.1859, ca urmare a necesităţilor crescânde privind realizarea unei reţele de comunicaţii pentru asigurarea legăturilor în interiorul tânărului stat şi a nevoilor de comerţ ale acestuia, pe raportul Consiliului de Miniştri nr. 1902, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a încuviinţat înfi inţarea şi întreţinerea unui Batalion de Geniu la Iaşi, la comanda căruia a fost numit ing. Panait Donici – ministrul Lucrărilor Publice, avansat ulterior la gradul de căpitan.

Aşadar, data de 31.05.1859 marchează în fapt naşterea unei noi arme în cadrul oştirii române - ARMA GENIU.

Subordonat iniţial la două ministere, cel „Obştesc” de care depindea din punct de vedere al disciplinei şi instrucţiei

ARMA GENIU:COMPONENTĂ DE BAZĂ A ARMATEI ROMÂNE

Colonel (r) Marian GARGAZ

Apariţia şi dezvoltarea Armei Geniu în armata română modernă; Acţiunile Trupelor de Geniu în timpul Războiului de Independenţă.

„De numele Armei Geniu au fost legate nemijlocit „serviciile” care au vizat fortificaţiile,

topografi a, minele, comunicaţiile (drumurile, podurile, căile ferate, transmisiunile), transporturile,

distrugerile, hidrologia, aerostaţiile, fotografi ile militare, gazele, iar în unele ţări şi artileria

(până în secolul al XVII-lea)”.

1 (51) 2011 document38

studii/documente

şi cel al „Lucrărilor Publice” de care depindea din punct de vedere al execuţiei lucrărilor publice, primul Batalion de Geniu era organizat astfel:

În perioada imediat următoare, prin contribuţia nemijlocită a cpt. Panait Donici, au fost generate unele măsuri menite să asigure dezvoltarea fi rească a Batalionului 1 Geniu, astfel:

s-a elaborat -primul regulament privind organizarea, atribuţiile, selecţionarea cadrelor şi soldaţilor-lucrători pentru Batalionul de Geniu;

la 14.09.1859, -domnitorul Alexandru Ioan Cuza a emis Ordonanţa pentru admisii şi înaintări în Corpul de geniu document de linie privind selecţia şi pregătirea cadrelor de geniu;

la începutul lunii noiembrie 1859, au fost emise -Instrucţiunile pentru compatibilitatea Corpului de Geniu prin care erau reglementate principiile de administrare a Batalionului de Geniu;

la 03.11.1859, prin Înaltul Decret nr. 82 a fost -aprobată Broşura de Uniformităţi prin care se reglementa uniforma genistului, adaptată după modelul Armatei Franceze.

Înfi inţarea Statului Major General al Armatei, prin Înaltul Decret nr. 23 din 12.11.1859, având ca nucleu de bază ofi ţerii Corpului de Geniu, a generat ulterior o serie de măsuri menite să asigure acestuia cadrul organizatoric pentru a-şi îndeplini totodată şi rolul privind concepţia, organizarea şi conducerea construcţiilor tehnice, astfel:

la 14.12.1859, Statul Major General este organizat -pe 4 secţii distincte din care Secţia a III-a formată din 3 ofi ţeri de geniu (cpt. C. Beghenau, slt. M. Boteanu şi slt. M. Mărculescu) ale cărei atribuţii vizau în exclusivitate problematica lucrărilor de fortifi caţii, cazarmare şi publice;

la 25.05.1860 se creează - Consiliul Tehnic de Geniu care se ataşează Secţiei a III-a din Statul Major General, cons-finţindu-se astfel şi mai mult caracterul acesteia de Secţie Geniu;

la 27.10.1860, prin Înaltul Decret Domnesc -nr. 42, se înfi inţează în Muntenia, cel de-al doilea Batalion

Alexandru Ioan Cuza Căpitanul Panait Donici

de Geniu identic cu cel din Moldova. Sarcina de organizare a noului batalion a revenit tot cpt. Panait Donici, care a fost avansat la gradul de maior şi numit la comanda acestuia;

la 01.12.1860 -dintre absolvenţii fruntaşi ai primei promoţii a Şcolii Militare din Bucureşti, la comanda companiilor Batalionului 2 Geniu, au fost numiţi lt. Gheorghe Slăniceanu, lt. Grigore Borănescu, lt. Constantin Barozzi şi lt. Constantin Budişteanu;

în baza Înaltului Decret nr. 41 din 30.12.1859, la -începutul anului 1860, Batalionul 1 Geniu din Moldova se desfi inţează, iar Batalionului 2 Geniu din Muntenia i se dă denumirea de Batalionul 1 Geniu. Nevoile tot mai crescânde ale armatei privind capacitatea de apărare şi de asigurare a cazării trupelor, au impus crearea, în anul 1860, în cadrul Statului Major General, a Serviciului Geniu, ca organ specializat de conducere a problematicii geniului la nivel central (şef mr. Carol Beghenau).

În perioada 1862-1867, în contextul procesului de unifi care şi modernizare a oştirilor române, la nivelul Armei Geniu se produc noi reorganizări, astfel:

la 20.10.1862, în noua structură a Ministerului -de Război apar şi primele organe directoare ale geniului: Secţiunea a II-a/Diviziunea I/Direcţiunea I pentru probleme de personal de geniu şi Secţiunea a II-a/Diviziunea I/Direcţiunea a II-a pentru probleme de asigurare materială de geniu, clădiri şi cazare trupe;

începând cu anul 1863, ca urmare a structurării -Armatei în 4 Circumscripţii (Comandamente militare) Teritoriale, Serviciul Geniu s-a extins şi la nivelul acestora. Primii şefi ai Serviciului Geniu/Circumscripţiile Teritoriale, numiţi la 01.01.1865, au fost: cpt. Anton Berindei la Circumscripţia 1 Bucureşti, cpt. Constantin Candiano la

studii/documente

document 2011 1 (51) 39

Circumscripţia 2 Iaşi, lt. M. Mărculescu la Circumscripţia 3 Craiova, lt. Barbu Basarabu la Circumscripţia 4 Galaţi;

în vara anului 1863, Secţiunile de Artilerie şi Geniu -din Ministerul de Război au fost reunite în cadrul unui singur compartiment – Diviziunea I Artilerie şi Geniu/Direcţiunea a II-a;

la 01.09.1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza -înmânează comandantului Batalionului 1 Geniu (cpt. Gh. Slăniceanu) primul Drapel de Luptă (Steag);

la 27.11.1864, potrivit Legii pentru organizarea -puterii armatei în România, Geniul era prevăzut să cuprindă:

Statul Major de Geniu, - format din ofi ţeri cu grade de la căpitan la colonel;

trupele de geniu: - un regiment cu 2 batalioane de geniu fi ecare cu câte 8 companii.

Statul Major de Geniu s-a constituit la 01.01.1865 sub comanda mr. Carol Beghenau, având următoarele responsabilităţi: conducerea activităţii de cazarmament;

la 23.03.1866, în -cadrul serviciilor de geniu din Circumscripţiile Teritoriale, a luat fi inţă Corpul Guarzilor şi Cazarmarilor, structură abilitată să asigure întreţinerea, repararea, gestionarea şi conservarea materialelor de geniu, cazarmamentului, obiectelor de mobilier şi a cazărmilor;

la 01.01.1867, prin -Ordonanţa Domnească nr. 1412, se reînfi inţează, prin reunirea celor 4 companii independente, Batalionul 1 Geniu la Bucureşti, sub comanda mr. C. Cruţescu, iar prin Decretul nr. 14 din 05.01.1867, Compania Pontonieri trece temporar la unicul Regiment de Artilerie sub comanda cpt. N. Dabija;

la 11.06.1868, în virtutea Legii de organizare -a puterii armate nr. 970, care prevedea pentru Arma Geniu un stat major şi batalioane constituite în corpuri distincte, se reînfi inţează, la Focşani, Batalionul 2 Geniu sub comanda mr. A. Peiu, înlocuit ulterior de mr. C. Budişteanu;

în acelaşi an Compania Pontonieri a fost -reorganizată şi dislocată în garnizoana Giurgiu sub comanda cpt. Ion Carp.

pregătirea genistică a trupelor; amenajarea taberelor de instrucţie; participarea la întocmirea hărţilor cadastrale; asigurarea cu materiale de geniu etc.;

din motive bugetare, Regimentul şi cel de-al 2-lea -Batalion de Geniu nu au luat fi inţă imediat;

la începutul anului 1866, datorită sporirii sferei -de responsabilităţi a Ministerului de Război, Diviziunea I Artilerie şi Geniu se transformă în Direcţia a IV-a a Artileriei şi Geniului‚ care, începând cu anul 1870 a fost denumită Direcţia a IV-a a Armelor Speciale şi Construcţiilor, organizată pe două secţii: Secţia 1 cu probleme de personal şi materiale de artilerie şi Secţia 2 cu probleme de personal şi materiale de geniu şi fl otilă;

după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, -în baza Decretului de Locotenenţă Domnească nr. 259, la 25.02.1866 Batalionul 1 Geniu s-a desfi inţat, iar din efectivele acestuia s-au constituit 4 companii independente din care una având o nouă specializare – pontonieri, dislocate în diferite garnizoane, astfel:

Locotenent-colonelul Gheorghe Slăniceanu

Locotenent-colonelul Carol Beghenau

1 (51) 2011 document40

studii/documente

la 01.04.1871, prin aplicarea noului buget, Batalionul 2 Geniu din Focşani se desfi inţează; -în baza Înaltului Decret nr. 1303 din 14.07.1873, Batalionul 1 Geniu este reorganizat, având în structura sa o -

specialitate nouă – telegrafi a, astfel:

Pregătirea cadrelor şi instrucţia trupelor de geniu

Pentru Arma Geniu, chiar de la înfi inţarea primei unităţi în anul 1859, s-a acordat o atenţie deosebită califi cării tehnico-inginereşti a cadrelor de conducere şi instrucţiei de specialitate a trupei:

după înfi inţarea primului Batalion de Geniu, cadrele -de conducere s-au asigurat din rândul inginerilor civili cu pregătire adecvată, cărora li s-au acordat grade militare, iar

Căpitanul Grigore Giosanu

Căpitanul C. Cruţescu Maiorul A. Peiu Maiorul C. Budişteanu Căpitanul N. Dabija

Căpitanul Nicolae Donici

Maiorul Constantin Poenaru

Căpitanul Alexandru Pavlo

prin Înaltul Decret nr. 1132/28.05.1874, Batalionul -1 Geniu a fost reorganizat pe 4 Companii Săpători - Minari (câte una pentru fi ecare divizie din Armata Română), fi ecare cu câte 3 secţiuni de săpători - minari şi una de telegrafi e;

la 14.10.1874, Batalionul 1 Geniu primeşte un nou -drapel de luptă;

la 30.12.1875, Compania Pontonieri trece de la -

Regimentul de Artilerie la Batalionul 1 Geniu, iar în cadrul

Companiilor de Săpători – Minari apar primele nuclee de

lucrători de căi ferate.

trupa din rândul lucrătorilor/meseriaşilor civili, recrutaţi pe bază de voluntariat. Pe măsura sporirii structurilor şi a serviciilor de geniu s-a hotărât ca pregătirea ofi ţerilor de geniu să se realizeze la Şcoala Militară din Bucureşti alături de cei de infanterie, cavalerie, artilerie şi administraţie, şi în instituţiile naţionale de învăţământ superior (Facultatea de Ştiinţe, Şcoala de Poduri şi Şosele);

între anii 1859 – 1877, cei mai merituoşi absolvenţi -ai Şcolii Militare din Bucureşti au fost trimişi să studieze

studii/documente

document 2011 1 (51) 41

la Şcolile Politehnice şi Şcolile de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu din Franţa (Metz şi Fontainebleau), Germania (Berlin) şi Belgia (Bruxelles), ulterior fi ind numiţi la comanda subunităţilor de geniu;

între anii 1861 – 1869, pregătirea de specialitate la -nivelul geniului a fost coordonată nemijlocit de către cpt. Rousse din cadrul Misiunii Militare Franceze, adusă în ţară pentru modernizarea instrucţiei trupelor; în aceiaşi perioadă, cu sprijinul Misiunii Militare Franceze, ofi ţerii Batalionului de Geniu au elaborat primele manuale de specialitate

intitulate „Şcoli”(de poduri, de sape, de fortifi caţii pasagere, de mine, de telegrafi e, de ridicări de planuri şi faceri itinerare etc.) şi primele lucrări metodice originale necesare procesului de învăţământ şi instrucţie;

- în anul 1872, s-a înfi inţat Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu, ca secţie a Şcolii Militare de Infanterie;

- în septembrie 1874 a fost aprobat Regulamentul Relativ la Instrucţiunea Trupei de Geniu, primul regulament de bază al armei potrivit căruia instrucţia ofi ţerilor şi a trupei era structurată astfel:

Dotarea Trupelor de Geniu

Pentru a-şi putea îndeplini misiunile, la înfi inţarea lor, unităţile de geniu au fost dotate cu:

trăsuri pentru unelte de săpat pământul (cazmale, -târnăcoape, lopeţi), de procurare şi prelucrare a materialului lemnos (topoare, cuţitoaie, fi erăstraie, pene metalice, maiuri etc.);

instrumente topografi ce (nivela d’Eqault, gonio- -metre, busole, mese, planşete etc.) şi geodezice;

mijloace de transport pe diferite distanţe (tărgi, -roabe, căruţe);

armament individual: revolvere, pentru ofi ţeri şi -telegrafi şti, puşca Dreysse cal. 15,43 mm, iar începând cu anul 1868 puşca Peabody, pentru trupă;

mijloace de treceri: poduri din material uşor (lemn -1866), poduri metalice (de echipaj) modelul francez (1868), belgian (1871), românesc (adaptat în 1874);

trăsuri cu materiale şi unelte de pod: topoare, răngi, -baroase, scoabe, pene, pripoane, frânghii de ancoră, material lenos etc.;

mijloace de telegrafi e model belgian: trăsuri cu -materiale de linii (bobine de sârmă x 5 km, izolatori electrici, pari de bambus, unelte pentru întins - reparat linii) şi trăsuri cu aparatură telegrafi că (aparate MORSE şi pile electrice);

mijloace explozive pentru realizarea lucrărilor de -geniu (dinamită, fi tile);

trăsuri de subzistenţă şi bagaje. -Întrucât geniul devenise o armă complexă, cu

4 specialităţi care necesitau mijloace/materiale diferite, în anul 1874 s-a creat primul Parc de Geniu, iar ulterior Parcul de Pontonieri.

Echiparea Corpului de Geniu s-a realizat pe categorii de personal, potrivit prevederilor „Broşurii de uniformitate” aprobată la 03.11 1859, şi care cuprindea:

pentru ofi ţeri: tunica din postav vânăt închis cu paspoal vişiniu, -

încheiată la două rânduri de câte 7 bumbi de alamă cu mânecuţe de catifea neagră colţate; broderii la guler şi mânecuţe (frunze de dafi n aurii);

tunica vătuită cu piele de astrahan la guler, revere şi -mâneci, având un cordon de furajeră auriu;

1 (51) 2011 document42

studii/documente

manta şi pantaloni din postav sur-albastru, cu -paspoal vişiniu;

sacou din postav vânăt închis, având pe marginea -superioară un galon auriu, pe cea inferioară o bandă din catifea neagră paspoalată cu galon auriu, în partea dinapoi un montant din galon auriu, pe marginile laterale câte un „V” auriu, iar în faţă o torsadă aurie cu bumb, cocarda şi numărul batalionului aurii;

chipiul din postav vânăt închis, cu bandă din catifea -neagră şi trese aurii;

epoleţi din fi r galben şi cravată din mătase neagră; -centiron din piele de lac, pentru serviciu şi din fi r -

galben, pentru ceremonii; pentru trupă:tunica din postav vânăt închis cu paspoal vişiniu, -

încheiată la două rânduri de câte 7 bumbi de alamă;manta şi pantaloni din postav sur-albastru, cu -

paspoal vişiniu;sacou din postav vânăt închis, având pe marginea -

superioară un galon de lână vişinie, pe cea inferioară o bandă din piele de lac, pe marginile laterale câte un „V” din galon vişiniu, iar în faţă o torsadă vişinie cu bumb, cocarda şi numărul batalionului din metal galben;

chipiul din postav vânăt închis, cu bandă din postav -negru, paspoalat cu vişiniu;

epoleţi din postav negru paspoalat pe care este -aplicată, ca şi pe guler, o cifră din postav vişiniu, reprezentând numărul companiei;

cravată neagră şi pompon vişiniu pentru ordonanţe; -şevroane din lână vişinie, pentru vechime şi din -

galon auriu, pentru grade.

Activitatea serviciilor şi a trupelor de geniu în perioada 1859-1878

În perioada 1859 – 1876, serviciile şi trupele de Geniu, în afara activităţilor curente de instruire şi de punere în aplicare a măsurilor privind reorganizarea/restructurarea periodică a acestora, au fost întrebuinţate în diverse şi

complexe misiuni de interes obştesc sau ostăşesc, cum ar fi :amenajarea unor porţiuni de şosele (terasamente şi -

podeţe) de interes naţional şi zonal (peste 135 km);construcţia a peste 86 de poduri, permanente sau de -

circumstanţa, peste cursuri de apă şi diferite obstacole;realizarea unor lucrări funciare de protecţie împotriva -

inundaţiilor;amenajarea Taberei de Instrucţie a Armatei de la -

Furceni (pe Siret);participarea la concentrările anuale de efective/ -

taberele de instrucţie şi manevrele cu arme combinate, organizate la nivelul Armatei, în diferite zone ale ţării;

construcţia a 66 de obiective militare (cazărmi, -ateliere, şcoli, depozite, spitale etc.);

întocmirea hărţilor topografi ce cu teritoriul -României;

fortifi carea în „sistem pasager” a teritoriului naţional, -în raioanele Barboşi, Galaţi şi Calafat;

participarea la fabricarea muniţiilor de război în -cadrul Pirotehniei Armatei;

construirea cazărmii, taberei şi poligonului propriu, -în zona Cotroceni (în faţa Palatului Domnesc);

participarea la acţiunile desfăşurate de trupele -române pentru anihilarea bandelor poloneze din Basarabia;

experimentarea unor mijloace şi materiale -explozive;

elaborarea eşalonată a manualelor de specialitate -specifi ce geniului etc.

Începând cu toamna anului 1876, activitatea trupelor de geniu a vizat cu prioritate:

intensifi carea instrucţiei militare generale şi de -specialitate;

îmbunătăţirea dotării cu mijloace şi materiale de -geniu;

completarea fortifi caţiilor în raioanele Barboşi, -Galaţi şi Calafat;

executarea lucrărilor de fortifi caţii de mare amploare -în zona Calafat.

studii/documente

document 2011 1 (51) 43

La 07.04.1877, Batalionul de Geniu, având la comandă pe mr. Zamfi r Gheorghiu, începe mobilizarea efectivelor (1.200 de oameni) în vederea participării la Războiul de Independenţă, iar ulterior se separă pe subunităţi independente: 4 companii săpători-minari şi telegrafi e (una pentru fi ecare divizie), 1 companie cantonieri şi depozitul batalionar (rezultat prin transformarea Micului Stat Major şi a Plutonului A.R., sub

comanda cpt. Nicolae Donici - la Marele Cartier General).Pe întreaga durată a războiului, Comandamentul

Batalionului de Geniu şi-a încetat activitatea, iar în locul acestuia, în baza Înaltului Decret nr. 952, la 27.04.1877, s-a înfi inţat Secţiunea Geniu în cadrul Marelui Cartier General (în continuare M.C.G.), condusă de lt. col. Anton Berindei (ajutor – mr. Zamfi r Gheorghiu).

Căpitanul C. Sorescu Căpitanul A. Munteanu Căpitanul C. Gheorghiu Căpitanul C. Iarca

Şeful M.C.G.: col. Gheorghe Slăniceanu; ajutorul -

şefului M.C.G.: col. Constantin Barozzi; şeful Statului

Major al Corpului 1 Armată: col. Mihai Boteanu; şeful

Statului Major al Diviziei 2 Infanterie: col. Serghie

Voinescu; şeful Statului Major al Diviziei 3 Infanterie: col.

George Mărculescu, toţi, ofi ţeri de geniu;

începând cu 15.07 1877, în locul cpt. Ion Botez, -

grav rănit, la comanda Companiei 4 Săpători-Minari a fost

numit lt. A. Munteanu;

în baza Înaltului Decret nr. 1957 din 18.10 1877, -

cele 4 secţii de telegrafi e au fost reunite în cadrul Companiei

6 Telegrafi e sub comanda cpt. Constantin Gheorghiu.

După încheierea mobilizării, până la trecerea Armatei

Române la sud de Dunăre (august 1877), Trupele de Geniu

au acţionat pentru:

realizarea manevrei de forţe, a parcurilor de geniu -

şi a parcurilor de pontoane spre raioanele de dislocare din

Oltenia;

întărirea cu fortifi caţii pasagere dezvoltate a cetăţii -

Calafat, prin amenajarea a două linii de apărare în formă

semicirculară cu fl ancurile sprijinite pe Fluviul Dunărea

(Compania 4 Săpători-Minari);

realizarea legăturilor telefonice şi telegrafi ce între -

Marele Cartier General, Cartierele Marilor Unităţi şi

trupele din subordine (Secţiile de Telegrafi e);

ridicarea topografi că a locurilor favorabile trecerii -

Dunării între Calafat şi Turnu Măgurele (Compania 2

Săpători-Minari);

construcţia a 2 poduri din vase peste râul Olt, -

la Comani şi peste râul Jiu, la Gângiova (Compania 5

Săpători-Minari);

pregătirea/confecţionarea materialelor necesare -

întinderii unui pod peste Fluviul Dunărea;

pontoane din lemn, podine, frânghii, ancore, fascine -

şi gabioane din nuiele etc. (toate companiile);

amenajarea a peste 2,3 km drumuri de acces spre -

Dunăre, în zona Corabia (Compania 1 Săpători-Minari);

trecerea, pe ambarcaţiuni mobile, a 2 companii de -

infanterie în vedere anihilării unor cete de başbuzuci care

executau recunoaşteri pe malul stâng al Dunării în sectorul

Ghinghen-Corabia (Compania 3 Săpători-Minari);

construcţia şi deservirea primului punct de trecere -

pe portiţe/pod de vase peste Dunăre la Siliştioara (lângă

Corabia) şi a unui pod pe piloţi, peste un braţ al Dunării

în zona Corabia (Compania 5 Pontonieri şi Compania 1

Săpători-Minari);

recunoaşterea căilor de acces şi a râurilor Vid, Isker -

şi Osama din Bulgaria (Compania 3 Săpători-Minari).

Începând cu a doua jumătate a lunii august 1877,

subunităţile de geniu au executat misiuni în sprijinul

trupelor române participante la război, astfel:

Pe timpul acţiunilor desfăşurate la sud de fl uviul

Dunărea:

asigurarea viabilităţii comunicaţiilor pe direcţiile de -

pătrundere ale marilor unităţi române;

amenajarea şi repararea mai multor poduri/podeţe -

peste râurile Vid, Riben şi Lons;

amenajarea unui drum de legătură între Nicopole şi -

Muselim Selo (Compania 2 Săpători-Minari);

construcţia unui pod pasager peste râul Isker -

(Compania 4 Săpători-Minari) şi a 2 poduri de vase peste

râul Osmol (Compania 5 Săpători-Minari);

asigurarea legăturilor între Marele Cartier General -

(la Poradim), Corpul Operaţional (la Verbiţa) şi diviziile

subordonate; construcţia unor circuite pentru asigurarea

legăturilor cu ţara (Secţiile de Telegrafi e);

1 (51) 2011 document44

studii/documente

mutarea podului de vase din zona Siliştioara-Măgura -

în zona Turnu Măgurele-Nicopole şi deservirea acestuia pe

întreaga durată a acţiunilor desfăşurate de Armata Română

la sud de Dunăre;

construcţia unui pod din vase, peste râul Olt şi a -

unui pod de lemn, peste râul Olteţ, lângă Izlaz (Compania

5 Pontonieri).

Pe timpul operaţiilor de la Plevna (august - noiembrie

1877, toate companiile):

executarea unor ample şi diverse lucrări de fortifi caţii: -

3 aliniamente defensive cu 15 redute, 6 semiredute (la

Opanez şi Dolni Netropol), 8 redane, peste 1.100 ml şanţuri

de apropiere şi comunicaţii, 2 poziţii de retragere pentru 1-2

batalioane de infanterie, fi ecare cu câte 6 adăposturi pentru

bateriile de artilerie (la Koilovcea şi Breaslenita), 185 ml

galerii principale şi de ramifi caţii pentru războiul de mină

(Compania 4 Săpători-Minari);

construcţia/repararea a peste 50 km drumuri pentru -

deplasarea trupelor, a 5 poduri pe căluşi şi gabioane sau vase

ruseşti şi a unui dig peste râul Vid la Riben şi Susurlu (toate

companiile);

întinderea unei linii telegrafi ce permanente între -

Lom Palanca şi Arcer Palanca şi a zeci de km de linii

telegrafi ce de campanie (Compania de telegrafi e);

confecţionarea şi instalarea unui număr însemnat -

de gabioane, fascine şi scări pentru trecerea şanţurilor din

redute şi escaladarea parapeţilor (toate companiile);

menţinerea trecerilor peste Dunăre în sectorul Turnu -

Măgurele – Nicopole (Compania 5 Pontonieri).

Pe timpul luptelor din zona redutelor Griviţa

(septembrie – noiembrie 1877, Companiile 2 şi 3 Săpători-

Minari):

executarea a peste 1.000 m drumuri acoperite de -

apropiere către redutele Griviţa 1, Griviţa 2, Bucov şi de

comunicare între acestea (3 m lăţime, 3 m adâncime şi

1,2 m înălţimea parapetului);

ocuparea redutei Griviţa 1 (după retragerea turcilor) -

şi întoarcerea frontului poziţiilor de apărare ale acesteia

către reduta Griviţa 2 (Plutonul 1 din Compania 4 Săpători-

Minari comandat de lt. Grigore Crăiniceanu);

executarea a 2 galerii subterane principale -

(80/1,8/1m), fi ecare cu câte 3 ramuri de atac (12-15 m) şi

a 4 camere de furnal, în vederea desfăşurării unor acţiuni

specifi ce războiului de mină, în sectorul Griviţa 2;

participarea, ca infanterie, la atacurile asupra celor -

trei redute;

neutralizarea dispozitivelor de distrugere realizate -

de inamic la Griviţa 2 şi Bucov;

luarea în primire şi asigurarea pazei trofeelor cucerite, -

a prizonierilor şi a armamentului depus de turci cu prilejul

capitulării;

Pe timpul luptelor asupra cetăţii Rahova (septembrie –

noiembrie 1877, Compania 1 Săpători-Minari)

executarea unei linii de redute şi baterii, legate prin -

şanţuri acoperite de deplasare în cadrul poziţiei de asalt din

zona Găureni (sud-est Rahova);

întinderea unui pod din vase peste râul Isker în zona -

Ghighiu;

participarea la asaltul şi ocuparea cetăţii; ridicarea -

topografi că a întăririlor acesteia şi refacerea lucrărilor

fortifi cate din zonă;

construirea a 4 cuptoare pentru fabricarea pâinii -

necesare cetăţii;

amenajarea unui aliniament de apărare pe malul -

drept al râului Vid.

Pe timpul operaţiilor din zona Vidin (decembrie 1877 –

februarie 1878, toate companiile):

ridicarea topografi că a întăririlor din zonele -

Smârdan, Opanez, Vidin şi Belogracik;

executarea unor lucrări de fortifi caţii însumând 12 -

redute, semiredute şi lunete, 7 linii de tranşee şi şanţuri

adăpost, 18 poziţii de tragere pentru artilerie, în zonele

Lom Palanca, Vitbol, Tatargic, Belarada, Rupcea, Inova,

Smârdan;

confecţionarea de gabioane, fascine (din nuiele) şi -

scări pentru trecerea şanţurilor din redute şi escaladarea

parapeţilor;

construcţia a 6 punţi de infanterie, 4 podeţe de -

artilerie, 3 poduri pe piloţi din lemn pentru realizarea

trecerii trupelor peste obstacole;

refacerea unor porţiuni de drumuri în zonele -

Nicopole, Lom Palanca,Vidin;

construcţia a 6 poduri pe tarăci, peste râurile Lom (la -

Lom Palanca), Ogosta (la Harleţ), Topolniţa (la Rainovcea),

Belarada (lângă Vitbol), Sfântul Petru (la Rupcea) şi Delena

(la Inova);

asigurarea legăturilor telegrafi ce la nivelul tuturor -

cartierelor generale şi al unităţilor luptătoare;

amenajarea a 4 puncte de trecere pe portiţe din vase -

remorcate cu şalupa şi asigurarea legăturilor între malurile

Dunării pentru aprovizionări şi evacuări în zonele Bechet şi

Turnu Măgurele;

participarea alături de infanterie la asalturile pentru -

cucerirea cetăţii Vidin şi a redutelor Belogracik, Inova şi

Smârdan.

După încheierea operaţiilor pe teritoriul Bulgariei:

asigurarea regrupării trupelor române la nord de -

Dunăre, în Oltenia şi Muntenia prin 2 P.T. (puncte de

trecere – n.r.) pe pod din vase în raioanele Calafat şi Turnu

Măgurele;

fortifi carea principalelor localităţi de pe direcţiile de -

acces spre zona subcarpatică ca măsuri de prevenire a unei

eventuale expansiuni;

repararea unor şosele şi treceri permanente peste -

râurile din Oltenia şi Muntenia;

studii/documente

document 2011 1 (51) 45

ridicarea unor construcţii semipermanente: depozite, -

fabrici de pâine etc.;

regruparea succesivă a subunităţilor, în cursul lunii -

septembrie 1878, în cazarma batalionului de la Cotroceni.

Concluzii şi învăţăminte

Geniu, ca armă componentă a armatelor moderne,

apare în ţările europene ca o consecinţă a expansiunii

industriale şi a dotării trupelor cu mijloace tehnice moderne

şi se dezvoltă în scopuri exclusiv militare.

În Armata Română, Geniu a apărut ca un corp tehnic

de lucrători în echipament militar destinat să participe

deopotrivă la dezvoltarea economică a ţării prin construcţii

publice şi să îndeplinească misiuni de specialitate în cadrul

armatei. Încă de la constituirea sa, Geniu s-a dovedit a fi o

armă complexă şi dinamică în care au apărut şi s-au dezvoltat

multe din specialităţile militare cu caracter tehnic, primele

fi ind cele de săpători, telegrafi şti, pontonieri şi lucrători de

căi ferate.

Transformarea „săpătorilor” în „săpători - minari” a

marcat apropierea geniului mai mult de trupele luptătoare,

iar apariţia pontonierilor a reprezentat prima divizare a

armei pe specialităţi. Structural şi acţional, Geniu în cadrul

Oştirii Române s-a manifestat prin 2 componente de bază:

trupele şi serviciile de geniu.

Tânăra „Armă Geniu” a fost reprezentată de un corp de

cadre cu o înaltă pregătire profesională cu caracter tehnico-

ingineresc: ofi ţeri de stat major, comandanţi şi ingineri

formaţi în şcoli superioare din ţară şi străinătate.

Primul Stat Major de Geniu, înfi inţat în anul 1859, a

constituit unul din nucleele de bază în organizarea Statului Major General al Armatei. În această perioadă, mulţi ofi ţeri tineri, dar foarte bine pregătiţi din Corpul de Geniu, au îndeplinit funcţii de răspundere în Ministerul de Război, Marele Stat Major (Marele Cartier General), în statele majore ale comandamentelor teritoriale şi marilor unităţi ale armatei, în statele majore de geniu sau ca profesori eminenţi în şcoli militare.

În acţiunile din timpul Războiului de Independenţă, Trupele de Geniu, deşi limitate ca număr de unităţi şi efective (2% din armata mobilizată), lipsite de experienţă şi având o dotare tehnico-materială modestă, cu eforturi şi pierderi deosebite, au reuşit să asigure neîntrerupt toate nevoile genistice la nivel operativ şi tactic, pe un spaţiu foarte larg, în zone necunoscute. Misiunile subunităţilor de geniu, deosebit de variate şi complexe, au fost îndeplinite în condiţii grele determinate de confi guraţia reliefului şi starea vremii (de cele mai multe ori sub focul inamicului), unele dintre acestea (construcţia/deservirea podului de vase peste Fluviul Dunărea cu lungimea de aproximativ 1000 ml şi războiul de mină prin galerii subterane) neavând precedent în istoria Armatei Române şi cu atât mai mult a trupelor de geniu.

Pentru cei interesaţi: pentru spiritul de sacrifi ciu şi înaltul patriotism dovedit în timpul războiului, ofi ţerilor de geniu şi trupelor li s-au acordat peste 40 de ordine şi un număr însemnat de medalii, iar în semn de apreciere a înaltelor acte de eroism şi jertfe săvârşite pe câmpul de luptă, la defi larea armatei din data de 8 ianuarie1878, Batalionul de Geniu s-a afl at în fruntea primei Divizii de Infanterie,

înapoia comandantului acesteia.

Engineers’ branch an essential component of Romanian army,

Colonel (r.) Marian Gargaz

Abstract: Th e engineers’ branch was institutionalized as a specialty at the middle of the 20th century.

Integrated in the European current, the fi rst engineers’ units proved their utility and professional probity by participating at the Romanian Army actions at the Independence war.

Keywords: engineers’ branch, boot-keepers, telegraphy, Romanian Army, territorial fi tting

1 (51) 2011 document46

studii/documente

1. Consideraţii cu privire la începuturile Căilor Ferate Române

Dintotdeauna, transporturile în general şi cele feroviare în special au fost privite în orice societate

ca o necesitate obiectivă care implică buna desfăşurare a vieţii social-economice, a circulaţiei călătorilor şi bunurilor materiale, dar şi a manevrelor şi confl ictelor militare.

În ţara noastră, căile ferate au fost utilizate din plin în Războiul de Independenţă, în cel de-al Doilea Război Balcanic, dar şi în Primul Război Mondial cu o intensitate din ce în ce mai mare. Cât de necesare au fost căile ferate pentru nevoile de apărare rezultă şi din faptul că în toate cele trei războaie, chiar şi pe timpul desfăşurării acestora, în anumite zone s-au construit căi ferate utilizate pentru nevoile de război, care ulterior, fi e că au fost desfi inţate, fi e s-au păstrat şi s-au dezvoltat.

Pe lângă avantajele evidente, în deplasarea efectivelor şi efectelor militare, căile ferate existente în această perioadă de început prezentau şi multe inconveniente, unele destul de însemnate care ţineau atât de regimul de proprietate (două societăţi din cele trei existente, respectiv Stroussberg şi Off enheim aveau acţionariat străin), dar care inconveniente ţineau şi de caracteristicile tehnice destul de modeste ale liniilor (linii simple şi cu multe sinuozităţi) şi de lipsa unor instalaţii de îmbarcare-debarcare adecvate şi a unor poduri feroviare solide.

Chiar şi în aceste condiţii, folosirea cu efi cienţă a căilor ferate, organizarea riguroasă, planifi carea şi exploatarea feroviară efi cientă au impus constituirea şi în cadrul Armatei a unor structuri cu specifi c feroviar.

Astfel, la puţini ani după darea în exploatare a primelor căi ferate, respectiv în anul 1873, a fost promovat de către Ministerul de Război Regulamentul asupra transportului materialului şi personalului militar pe drumul de fi er2, iar în anul 1875 în cadrul Direcţiei a Ministerului de Război s-a înfi inţat un compartiment distinct3 cu atribuţii în organizarea şi conducerea transporturilor militare pe calea ferată.

2. Căile Ferate în timpul Războiului de Independenţă

În perioada premergătoare, dar mai ales în timpul Războiului de Independenţă, căile ferate, în lungime de 1.229,8 km4, au fost intens solicitate atât pentru mobilizarea şi concentrarea Armatei Române în sudul ţării, cât şi pentru tranzitul pe teritoriul ţării noastre a Armatei Ruse şi pentru executarea unor transporturi internaţionale de armament către Peninsula Balcanică.

Tranzitarea României de către Armatele Imperiale Ruse s-a încheiat prin trecerea Dunării, de către un corp de armată prin zona Galaţi5 şi de către restul trupelor pe la

Zimnicea la Şiştov.În drumul către Balcani, transportul întregului efectiv

al armatei, începând cu muniţia şi terminând cu fânul pentru cai se făcea, aproape în totalitate, cu mijloacele căii ferate.

Interesele politice ale vremii au necesitat o tranzitare cât mai rapidă a trupelor ruse dincolo de Dunăre, în scopul unei staţionări minime pe teritoriul ţării noastre.

Din acest considerent, rolul căii ferate în realizarea acestui obiectiv a fost preponderent.

Una dintre numeroasele măsuri luate de guvern pentru realizarea acestui obiectiv a fost şi aceea de a-i obliga pe concesionarii căii ferate să achiziţioneze şi să utilizeze material rulant suplimentar, pentru a putea prelua în întregime transportul trupelor militare străine, cât şi trans-porturile militare şi urgente din trafi cul intern.

Trecerea trupelor ruseşti către Peninsula Balcanică, asigurată complet cu mijloacele feroviare şi parcul de material rulant disponibil în acea perioadă, nu a împiedicat şi desfăşurarea trafi cului feroviar necesar satisfacerii nevoilor interne.

În schimb, aprovizio narea armatei cu cele necesare precum şi acţiunile de reîmprospătare periodică a trupelor, ele mente care variau în funcţie de situaţia de pe front, a condus la imobilizarea şi chiar încetarea transportului feroviar intern de mărfuri, prin blocarea platformelor de încărcare-descărcare, a liniilor din staţii şi chiar a unor secţii întregi de circu laţie.

APORTUL CĂILOR FERATE ROMÂNE ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ, RĂZBOIUL BALCANIC

ŞI PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Drd. Gelu DAE1

„Regimentele de cale ferată nu au avut în dotare niciun utilaj destinat exploatării

sau întreţinerii căii. Diferenţa de performanţă

faţă de acelaşi domeniu din componenţa altor armate

este dată, în mod special de pregătirea şi dotarea tehnică

necorespunzătoare”.

Imagine din timpul Războiului de Independenţă a liniei militare Frăteşti - Zimnicea. Pod de lemn peste râul Vedea

studii/documente

document 2011 1 (51) 47

Situaţia creată în acest mod a reprezentat o preocupare majoră pentru specialiştii căii ferate, nevoiţi să caute soluţii pentru revigorarea trafi cului feroviar intern de mărfuri şi în mod deosebit pe comandanţii militari, dintre care se remarcă viitorul general Constantin N. Hârjeu6, care a lăsat, prin scrierile sale7, informaţii din cele mai preţioase în acest sens.

Teoreticianul militar prezintă problema reţelei căilor ferate române la începutul anului 1877, precizând că, la acea vreme, România poseda „o reţea feroviară în lungime de 1.236 km, din care numai 98,8 km aparţineau statului şi restul erau în administrarea concesio narilor”.

Lucrarea, documentată din punct de vedere tehnic, arată că elementele negative şi care infl uenţau, totodată, nefavorabil, miş carea trupelor ruse în tranzitul către front, erau rebrusmentele8 ce trebuiau făcute de trenurile în circulaţie în nodurile feroviare din staţiile Piteşti, Chitila şi Barboşi.

Este ştiut faptul că trupele româneşti, echipate cu materialul necesar apărării frontierei de sud, au fost evacuate din vreme şi concentrate în Oltenia.

Autorul sesizează că podul de la Barboşi9, folosit pentru trecerea trenurilor peste Siret, fi ind amplasat prea aproape de graniţa turcească, putea fi avariat sau chiar distrus de bombardamentele din Dobrogea, situaţie care putea atrage după sine afectarea circulaţiei feroviare din nordul reţelei sau întreruperea totală a acesteia.

Generalul Ştefan Fălcoianu aprecia că linia ferată Brăila-Barboşi, singura care făcea legătura între Moldova şi Muntenia, devenise un obiectiv strategic din cauza posibilităţii de a fi bombardată de către fl otila turcească, fapt care „ar fi împiedicat pentru mult timp comunicaţia cu Moldova, ar fi întârziat peste măsură operaţiile armatei ruseşti, ar fi făcut cu neputinţă transportarea materialelor grele, precum tunurile de poziţie şi de asediu”10.

Comandamentul Armatei Ruse nu a invocat, în cursul mişcării acesteia pe calea ferată, către front, lipsa de capacitate a reţelei feroviare de pe teritoriul României sau lipsa de organizare a acestor transporturi militare, deoarece fuseseră luate, de către Administraţia Feroviară Română, toate măsurile organizatorice cuvenite pentru a asigura cererile de transport către Dunăre, spre teritoriul Bulgariei.

Linia de cale ferată largă Ungheni-Iaşi, care asigura joncţiunea căii ferate ruse (de ecartament11 larg) cu infrastructura românească (de ecartament normal), a

funcţionat corespunzător, preluând, în condiţii optime, tot trafi cul magistralei de la Chişi nău la Iaşi.

Practica a dovedit, însă, că magistrala Odessa-Tighina-Chişinău-Ungheni-Iaşi nu putea prelua, în totalitate, necesită ţile de transport ale Armatei Ruse, deşi reţeaua de cale ferată românească nu era în situaţia de a nu satisface vreo cerinţă a comandamentului, indiferent de modul şi de gradul de satisfacere a transportului din trafi cul intern.

Reţeaua de cale ferată largă şi-a dovedit, încă din faza iniţială a transportului de trupe către front, lipsa capacităţii de preluare totală a trupelor sosite din întregul Imperiu Rus, la Nistru, în scopul de a fi transportate până la linia de cale ferată normală din ţara noastră.

Guvernul Imperial Rus şi Statul Major al Armatei, după o analiză a stării de fapt referitor la viteza de deplasare a trupelor către Dunăre, a ajuns la concluzia că este necesar ca nodul feroviar de la Tighina să fi e legat de un punct de frontieră de la Prut, printr-o linie de cale ferată largă mai aproape de linia frontului de la Dunăre.

Cel mai avantajos punct din punct de vedere al apropierii de linia frontului, în comparaţie cu Iaşiul, s-a stabilit că este portul Galaţi.

Proiectarea a început imediat, mai exact în iunie 1877, pe traseul ales Tighina-Basarabeasca (Româneşti)-Reni-Galaţi şi în iulie 1877 au început lucrările de construcţii. Construcţia liniei de cale ferată largi, în lungime de 304,5 km, a fost încredinţată antreprenorului rus Poleakov.

Realizarea construcţiei acestei linii cu o viteză medie/zi de lucru de 3 km, a constituit, la vremea aceea, un adevărat record. Preţul de cost pe km de linie a fost de 85.000 ruble.

După 100 de zile de lucru, la data de 4 noiembrie 1877, linia Tighina-Galaţi a fost dată în ex ploatare. Execuţia acestei linii n-a fost o lucrare simplă, pentru realizarea acesteia fi ind necesar să se execute 5,3 milioane m.c. de terasamente şi să se construiască 204 poduri şi podeţe cu o lungime totală de 2.343 m. S-a acţionat zilnic cu 13.000 de lucrători şi 5.000 de căruţe pentru transporturile necesare construc ţiei liniei12.

Darea în exploatare a acestei linii a asigurat mărirea volumului de trafi c pe malul Dunării, pentru frontul din Balcani, ceea ce a condus la blocarea portului Giurgiu cu trupe şi materiale de aprovizionare.

Rezolvarea acestei situaţii de blocaj nu se putea face decât prin crearea unui nou punct de trecere a Dunării, în câmpiile de la poalele Balcanilor.

Soluţia a fost, în cele din urmă, construirea unei linii provizorii care să se ramifi ce din linia Bucureşti-Giurgiu, de la staţia Frăteşti (a treia staţie de la Bucureşti) şi să ajungă la Zimnicea.

Construcţia liniei, care are o lungime totală de 64 km, a început la 15 septembrie şi s-a fi nalizat la 5 decembrie 187713.

Lucrările au necesitat deplasarea a 533.500 m.c. de terasamente şi construirea a două poduri mai importante, unul peste râul Vedea, de 60 m şi unul peste pârâul Pasărea de 30 m.

De la Zimnicea, vagoanele erau transportate, peste Dunăre, pe malul bulgăresc, la Siştov, prin intermediul a două feriboturi cu abur aduse de pe Rin.

Gara Iaşi inaugurată în 1870

1 (51) 2011 document48

studii/documente

Suplimentând reţeaua feroviară cu cele două linii de cale ferată: linia Tighina-Galaţi şi Frăteşti-Zimnicea, a fost rezolvată, aproape în totalitate, problema blocărilor cu vagoane şi trenuri militare, dar s-a agravat, până aproape de desfi inţare, situaţia trafi cului local de mărfuri, prin reţinerea vagoanelor în tre nurile militare şi nealocarea necesarului de vagoane pentru transportul de cereale, lemne, sare şi pentru restul mărfurilor din comerţul intern.

Modul de conlucrare şi cooperare a Armatei Imperiale Ruse cu Administraţia de Stat a României, în scopul asigurării unei cât mai ra pide scurgeri a trupelor peste fl uviul Dunărea, era bine reglementat în cele două Convenţii de trecere peste Dunăre, pe teritoriul românesc, a trupelor imperiale ruse, convenţii încheiate la 4/16 aprilie 187714.

În conformitate cu articolul II din Convenţie, legătura Statului român cu Comandamentul general rus era asigurată de un comisar general român, delegat în acest sens, pe toată durata trecerii trupelor prin România.

Relaţiile autorităţilor militare ruse cu autorităţile locale erau asigurate de comisari români, numiţi special în acest scop.

La articolul III din Convenţia specială15 este prevăzut, în mod expres, că guvernul român pune la dispoziţia armatelor ruse toată reţeaua de cale ferată de care dispune, cu menţiunea că, din punct de vedere fi nanciar, acordă şi o reducere de 40 % faţă de tariful perceput Armatei Române.

Aceste avantaje oferite au creat unele greutăţi în viaţa internă a ţării noastre şi complicaţii cu concesionarii, care mai stăpâneau mulţi kilometri de linie în România.

S-au mai ridicat o serie de probleme care îngreunau viaţa popu laţiei locale şi împiedicau activitatea economică.

Prima, care s-a dezbătut şi în Parlament, a fost generată de faptul că trupele imperiale ruse, din lipsă de reţea feroviară, au trecut graniţa şi în marş, construind unele poduri fi xe peste Prut, edifi cii care stânjeneau circulaţia şlepurilor fi indcă erau dotate cu porţi ce se deschideau numai o dată pe săptămână, contra unei taxe de 10 %.

Cele două convenţii încheiate la 16 aprilie 1877 au fost aprobate prin votul Camerei de la 28 aprilie, cu 79 de opţiuni pentru şi 25 contra, şi prin votul din Senat de la 29 aprilie, cu 40 de opţiuni pentru şi 10 contra.

Dezbaterile din Senat au fost furtunoase, dar şi mai aprinse au fost cele din Cameră, unde mai mult de un sfert din deputaţi au fost împotriva adoptării convenţiilor.

Această stare de spirit, în contextul epocii, n-a fost favorabilă guvernului, din a cărui activitate se detaşează cea a lui Mihail Kogălniceanu16, care a avut permanent în atenţie modul de aplicare, de către ambele părţi, a Convenţiei mai sus citată.

Pentru a răspunde cerinţelor de securitate a teritoriului, anterior, prin Ordinul de concentrare, companiile Batalionului de Geniu au fost repartizate astfel: Compania 1 la Craiova, Compania 2 la Bucureşti, Compania 3 la Brăila-Galaţi, Compania 4 la Focşani, iar Compania Pontonieri la dispoziţia armatei.

Prin Înaltul Decret nr. 1840 din 6/18 aprilie 187717 s-a ordonat mobilizarea armatei în vederea participării la Războiul de Independenţă.

Companiile de geniu au fost puse pe picior de război şi au participat la reuşita acţiunilor de luptă, în funcţie de specializarea fi ecăreia.

În afara multor lucrări genistice, echipele specializate au fost folosite pentru executarea unor lucrări pe reţeaua căilor ferate.

În timpul Războiului de Independenţă, în sarcina specialiştilor de căi ferate s-a afl at primul tren militar de intervenţie, care a avut un rol important pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare privind asigurarea trupelor luptătoare cu muniţie şi materiale necesare.

De asemenea, specialiştii militari feroviari au intervenit în diferite zone, precum şi pentru paza şi apărarea unor obiective de pe reţeaua feroviară.

După terminarea războiului, armata a revenit la preocupările anterioare.

Batalionul de Geniu s-a reorganizat, în cazarma de la Cotroceni, pregătindu-se pentru participarea la construirea unor obiective feroviare şi a altor construcţii în interesul armatei.

În lunile următoare companiile Batalionului de Geniu vor fi dislocate pe sectorul de cale ferată Frăteşti-Zimnicea, construit de unităţile ruse în 1877, cu misiunea de a-l lega de calea ferată Bucureşti-Svistov18.

De asemenea, regăsim companiile Batalionului de Geniu la Vârciorova, unde au participat la construirea căii ferate până la Bahna şi la construirea staţiei de cale ferată Burdujeni.

Astfel de acţiuni au avut loc şi pe alte sectoare de cale ferată, fapt ce a condus la concluzia necesităţii creării unor

Giurgiu - Gara Ramadan inaugurată la 1 noiembrie 1869

Gara Galaţi inaugurată la 13 septembrie 1872

studii/documente

document 2011 1 (51) 49

subunităţi specializate în lucrări de întreţinere, construcţii, refacere şi exploatare a sectoarelor de cale ferată, dar şi de distrugere a acestora în caz de nevoie.

3. Dezvoltarea căilor ferate la sfârşitul secolului XIX şi participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic

Prin Înaltul Decret Regal nr. 985 din martie 1908, începând cu 1 aprilie al aceluiaşi an, Batalionul de Căi Ferate, cu reşedinţa la Bucureşti, s-a reorganizat şi a devenit independent.

Primul comandant al acestuia a fost locotenent-colonelul, viitor general de divizie, Scarlat Panaitescu19, urmat, în anul 1912, de maiorul, viitor general de brigadă, Ion Macri20.

Cu ocazia acestei organizări, companiile de căi ferate au fost numerotate de la 1 la 4 după cum urmează:

În contextul celui de Al-Doilea Război Balcanic din 1913, Batalionul de Căi Ferate a fost readus la Bucureşti, iar după trei zile de marş a ajuns la Turnu Măgurele pentru a asigura nevoile de transport ale Armatei Române.

Companiile 1, 2 şi 3 au fost dislocate pe reţeaua feroviară de la sudul Dunării, pentru executarea manevrei şi îndrumarea t r e n u r i l o r care efectuau t r a n s p o r t u r i în interesul A r m a t e i Române, precum şi pentru paza şi asigurarea transporturilor de materiale şi trupe.

Compania a 4-a a rămas la Turnu Măgurele pentru întreţinerea liniilor de garaj şi îmbarcarea locomotivelor şi vagoanelor pentru a fi transportate pe malul bulgăresc la bordul unor ambarcaţiuni.

În această zonă au mai fost construite noi linii de garaj şi s-a executat serviciul de exploatare a trenurilor militare.

În afară de unităţile cu profi l militar, subordonate nemijlocit Ministerului de Război, la mobilizare se luau în calcul şi capacităţile unităţilor productive civile.

Baza legală pentru acoperirea necesităţilor materiale ale

armatei şi populaţiei în caz de război o reprezenta Legea rechiziţiilor din 1906, acţiunile propriu-zise de aplicare a ei desfăşurându-se sub coordonarea unei Comisii Centrale de rechiziţii.

Problema cea mai stringentă era depistarea unor căi pentru mobi lizarea industriei civile în direcţia înzestrării oştirii cu mijloace perfec ţionate de luptă şi combustibili din resurse proprii.

În situaţie de război, liderii vremii preconizau să treacă la producţia de apărare unităţile industriei metalurgice şi petrochimice; cu toate că numărul acestora era destul de redus – 108 în primul deceniu al secolului al XX-lea – contribuţia lor ar fi permis, într-o oarecare măsură, satisfa cerea unor necesităţi presante de reparare, întreţinere, adaptare a ma terialului de luptă şi procurare a unor cantităţi de combustibili lichizi şi solizi.

Cu o producţie de 1.352.289 t de ţiţei în 1910, de exemplu, România îşi putea acoperi consumul reclamat de aprovizionarea centra lelor electrice şi a parcului de automobile luat în considerare la mobili zare (aproximativ 1.000 vehicule)21.

În schimb, cele 254.031 t cărbune extrase între 1914-1915, se dovedeau insufi ciente pentru aprovizionarea căilor ferate în circumstanţele în care marile transporturi militare de efective şi armament greu se executau pe drumurile de fi er22.

De aceea, se vor depune eforturi, mai ales între 1913-1914, spre a se crea rezerve de cărbune prin importuri din afară.

Starea industriei metalurgice, afl ată la începuturile ei, făcea totuşi ca pe mai departe – ca şi în cazul apro vizionării cu cărbune şi minereu de fi er – România să fi e dependentă de partenerii săi externi în procurarea armamentului cu parametri tehnico-tactici superiori.

Parcul de locomotive şi vagoane, la rândul său, avea să joace un rol însemnat în susţinerea unui efort militar naţional de amploare.

În trebuinţarea lui depindea de lungimea, capacitatea şi orientarea căilor ferate, de calitatea materialului şi a personalului de serviciu.

În dome niul analizat, între anii 1878 şi 1914, s-au luat măsuri pentru a se corela dez voltarea sistemului de comunicaţii terestre cu obiectivele puse de conducerea de stat în faţa oştirii.

Prima cale ferată construită de inginerii români a fost pe distanţa Buzău-Mărăşeşti, inaugurată la 18/30 octombrie 1881.

Construcţia a costat 8.819.306 lei, ceea ce însemna un cost mediu de 119.000 lei/km de linie, în timp ce căile ferate construite de străini până în 1882, în lungime de 1 378 km, au costat statul român suma de 421 880 327 lei aur, respectiv 306 000 lei/km de linie.

În perioada 1879-1906, inginerii români au executat 1.802,570 km de cale ferată la valoarea de 270.675.110 lei, revenind 150.000 lei aur/km de linie, respectiv mai puţin de jumătate faţă de con cesionari23.

Locomotiva-tender C.F.R. de construcţie specială utilizată în timpul Războiului de Independenţă pe linia Bucureşti Filaret - Giurgiu

BATALIONUL DE C ĂI FERATE

COMPANIA CF 1 COMPANIA CF 2 COMPANIA CF 3 COMPANIA CF 4

1 (51) 2011 document50

studii/documente

D a c ă din 1860 până în 1878 s-au c o n s t r u i t 13 linii de cale ferată, în sumând 1.293,404 km, în p e r i o a d a 1 8 7 9 -1902 s-au c o n s t r u i t 53 de linii, în sumând 1.883,330 km.

Î n 1 8 8 9 R o m â n i a avea 2.475 km de cale

ferată, situându-se pe locul al 12-lea din cele 18 ţări ale Europei citate într-o statistică a vremii24.

Până în anul 1911, benefi ciind în continuare de investiţii substan ţiale, căile ferate au atins lungimea de 3 437 km, parcul de loco motive a crescut de la 141 unităţi în 1880, la 691 în 1911, iar cel de va goane de la 3.652 în 1880 la 18.676 în 1911 şi au fost date în folosinţă, lărgite şi reparate mai multe linii ferate dispuse în zone vitale pentru apărarea ţării.

Astfel, s-a răscumpărat linia Cernavodă-Constanţa şi s-a construit podul de la Cernavodă (1894-1895), ambele obiective concurând la întărirea apărării Dobrogei şi permiţând rapida manevrare a marilor unităţi din stânga în dreapta Dunării.

Totodată, s-au extins reţelele de cale ferată din Oltenia, Muntenia şi Moldova, atât cele de „pătrundere” spre Carpaţi, de pe văile Oltului şi Prahovei, cât şi cele de „rocadă”, precum Craiova-Bucureşti, Piteşti-Bucureşti, Ploieşti-Bucureşti, Iaşi-Paşcani.

Bucureştiul – obiectiv strategic central în sistemul defensiv naţional – a fost legat cu restul ţării prin 4 linii de cale ferată şi 13 şosele şi drumuri.

Gândirea militară modernă acordă un rol deosebit de important în dezvoltarea operaţiilor pe căi de comunicaţii şi, îndeosebi, pe căile ferate.

În perioada imediat premergătoare declanşării ostilităţilor, în caz de război, căile ferate concură la executarea mobilizării şi concentrării armatei, iar pe timpul desfăşurării acţiunilor militare, uşurează efectuarea manevrelor strate-gice şi aprovizionarea frontului.

Şi în România factorii responsabili au acţionat în direcţia dezvol tării unui sistem de comunicaţii cu valoare militară, capabil să susţină efi cient efortul popular de rezistenţă împotriva unei eventuale agresiuni externe.

Statul a făcut, în această privinţă, eforturi fi nanciare însemnate, recurgând în perioada ulterioară Războiului de Independenţă, pentru construcţiile feroviare, la capacităţile tehnice naţionale.

Simţindu-se nevoia unui organ central care să avizeze şi să su pravegheze construcţia de căi ferate, ţinând seama şi de interesele Apă rării Naţionale, în anul 1898 a luat fi inţă Comisia Superioară de Căi Fe rate, compusă din ofi ţeri de stat-major şi funcţionari superiori din Di recţia Generală C.F.R., având ca preşedinte pe şeful Marelui Stat Major25. La începutul activităţii sale, Comisia aviza numai construirea căilor ferate particulare; ulterior, ea propunea atât îmbunătăţirile ce trebuiau aduse liniilor existente, cât şi traseul noilor linii ce urmau a se construi de către stat. Condiţia principală care trebuia îndeplinită era ca liniile ce urmau a se realiza să corespundă nevoilor apărării ţării. Treptat, pe măsură ce problemele apărării naţionale deveneau tot mai complexe, se resimţea necesitatea modernizării şi dezvoltării reţelei de căi ferate.

Un studiu întocmit de Marele Stat Major, în anul 1905, asupra diferitelor ipoteze de mobilizare, semnala că „liniile noastre ferate construite cu cale simplă în toată întinderea lor, afară de distanţele Bucureşti-Plo ieşti şi Iaşi-Cucuteni, unde există cale dublă, prezintă lipsuri şi incon veniente serioase din punct de vedere militar, deoarece, nu numai capa citatea lor circulativă e limitată la un număr insufi cient de trenuri pentru arterele principale, dar încă nici instalaţii îndestulătoare pentru debarcarea trupelor, cailor şi materialului militar nu se afl ă prin toate staţiunile care sunt, destinate a servi ca puncte de debarcare în anumite ipoteze”26.

Luând în dezbatere studiul întocmit de Marele Stat Major, Comisia Superioară de Căi Ferate, în şedinţa din 27 ianuarie 1906, a propus mai multe măsuri printre care: fi xarea traseelor noilor linii ce urmau a se construi; prelungirea sau dublarea unora din cele deja construite; amenajările ce trebuiau să se execute în diferite gări etc. „În starea actuală de lucruri, adică din cauza insufi cienţei capacităţii circulative a re ţelei principale” se arăta în raportul Comisiei, „... concentrarea ar matei noastre nu se poate termina decât într-un timp mai lung, ceea ce constituie o vădită inferioritate faţă de concentrările mai repezi ale armatelor vecine”27.

În principiu, s-a urmărit ca fi ecare corp de armată să dis pună de o cale ferată pentru ma nevra de forţe şi

Batalionul de Căi Ferate executând în anul 1914 cei 108 km ai liniei de cale ferată Medgidia - Bazargic

studii/documente

document 2011 1 (51) 51

mijloace, calculându-se că o divizie îmbarcată avea nevoie de aproximativ 40 de trenuri a câte 50 de vagoane fi ecare.

Folosirea din ce în ce mai insistentă a căilor ferate pentru transporturile militare în România (manevre, concentrări etc.) în preajma Primului Război Mondial, permisă de dezvol tarea reţelei de drumuri de fi er, este explicit consemnată în documentele vremii.

Anuarul statistic din 1912 înregistra spo ruri deosebite în această privinţă: 109.429 militari transpor taţi în 1900, 168.287 în 1903, 198.534 în 1911.

Desigur, rămâneau încă lip suri în satisfacerea integrală a nevoilor armatei.

Cu mijloacele mecanice se garanta, de pildă, doar manevra de forţe şi mijloace a efec tivelor de pace a 10 divizii de infanterie.

Restul efectivelor, preconizate a fi chemate sub drapel la mobilizare, încă 10-13 divizii, trebuiau să recurgă, în general, la mijloacele tradiţionale hipotractate.

Pe de altă parte, „căile de pătrundere”, în special cele spre Carpaţii Meridionali şi Orientali, şi de „rocadă” din lungul Carpaţilor şi Dunării, erau insufi ciente, situaţie ce impieta asupra capacităţii marilor unităţi de a intra rapid în dispozitiv de apărare.

Un aport notabil la construcţia de căi ferate l-au adus trupele de geniu.

În 1912, Batalionul de Căi Ferate a executat linia Medgidia-Cobadin, iar în timpul Primului Război Mondial, linia largă Ialpug-Curci (jud. Ismail) şi linia îngustă Piatra Neamţ-Tarcău, prelungită ulterior până la Grenţieş. Cei 3.488 de militari ai Regimentului de Căi Ferate îşi vor aduce contribuţia la păstrarea în stare operativă a reţelei de căi ferate pe tot timpul războiului din 1916-191828.

Amenajarea genistică a teritoriului şi edifi carea unui sistem de co municaţii rutiere şi feroviare au creat condiţii pentru executarea de manevre oportune de forţe şi mijloace în diverse zone ale României.

Realizarea unei structuri de fortifi caţii a sporit posibilităţile României de a se apară în cazul unei agresiuni, tinzându-se ca, în asemenea ocazii, să se păstreze zone libere unde să se poată exercita o conducere politică şi militară naţională.

În pofi da eforturilor depuse, atât lucrările de fortifi caţie cât şi cele de comunicaţii acopereau doar parţial teritoriul ţării şi nu ofereau posibilităţi de manevră ample, mai ales pe curbura Carpaţilor.

Existau, de asemenea, disponibilităţi însemnate de lărgire a reţelei feroviare.

Tratatul de la Londra din 30 mai 1913 nu a adus pacea în Balcani, amestecul diplomaţiei celor două tabere imperialiste agravând situaţia şi aşa extrem de complicată.

Încă de la sfârşitul anului 1911 şi, îndeosebi, din primăvara anului următor, între Bulgaria, pe de o parte, şi Serbia şi Grecia, pe de altă parte, se iviseră serioase contradicţii şi dispute, în special în legătură cu stabilirea noilor lor frontiere.

Lipsită de ieşirea la Marea Adriatică, Serbia s-a arătat hotărâtă să menţină, sub propria autoritate, regiunile

macedonene eliberate de armatele sale, pentru aceasta cerând cu insistenţă modifi carea condiţiilor tratatului secret cu Bulgaria de delimitare teritorială. De asemenea, era profund interesată să aibă o frontieră comună cu Grecia, care să asigure accesul mărfurilor sârbeşti la Marea Egee. Statul elen încerca, de asemenea, să păstreze regiunile macedonene sud-orientale eliberate de armatele sale. Totodată, între Grecia şi Bulgaria exista un confl ict aproape deschis pentru stăpânirea Salonicului şi a litoralului egeean cu oraşele Seres, Drama şi Cavalla29.

Din aceste motive şi în faţa veleităţilor Bulgariei de a-şi impune hegemonia în Balcani cu sprijinul tot mai activ al Austro-Ungariei, Serbia şi Grecia s-au aliat, încheind, la l iunie 1913, un tratat defensiv prin care şi-au reglementat interesele în Macedonia. În cazul unei agresiuni bulgare, cele două părţi urmau să îşi acorde ajutor militar reciproc.

Al Doilea Război Balcanic a început în noaptea de 29 spre 30 iunie 1913 prin agresiunea forţelor armate ale Bulgariei împotriva Serbiei şi Greciei.

Cea mai importantă confruntare militară, cunoscută sub numele de „bătălia de pe Bregalniţa”, a fost angajată pe linia avanposturilor sârbeşti, de-a lungul râurilor Zletovska şi Bregalniţa şi a durat opt zile, între 30 iunie şi 7 iulie, caracterizându-se prin lupte extrem de îndârjite30.

Înfrângerile suferite de Armatele Bulgare şi pe celelalte direcţii operative au provocat importante modifi cări în comandamentul lor şi au dus la o puternică criză politică, determinând căderea guvernului S. Danev la 15 iulie.

În vederea restabilirii situaţiei militare difi cile, noul comandament bulgar a hotărât o defensivă strategică pe tot fron tul sârbesc şi concentrarea unor însemnate forţe pentru a opri înaintarea Armatei Elene şi apoi pentru a o zdrobi, ulterior urmând să fi e reîncepută ofen siva în Macedonia.

În condiţiile deteriorării relaţiilor dintre Bulgaria şi foştii ei aliaţi, poziţia României a devenit deosebit de importantă; fi ecare stat în parte i-a făcut propuneri de alianţă, dar guvernul de la Bucureşti a evitat să se angajeze din dorinţa de a nu înrăutăţi relaţiile cu acestea.

Prin inter mediul reprezentantului Vienei la Bucureşti, contele de Fiirstenberg, Bulgaria a făcut numeroase cereri insistente pentru a obţine neutrali tatea României în cazul unui confl ict cu Serbia şi Grecia, demers pe care guvernul român l-a respins invocând existenţa şi valabilitatea pro-tocolului recent semnat.

1 (51) 2011 document52

studii/documente

Acţiunea deschisă a Austro-Ungariei de torpilare a alianţei balca nice, concretizată în confl ictul diplomatic survenit în problema ieşirii Serbiei la Marea Adriatică, precum şi creşterea tensiunii în raporturile dintre Viena şi Petersburg, manifestată şi prin masive concentrări de trupe în apro pierea graniţelor sale, au creat o situaţie cu totul deosebită statului ro mân, impunându-i o atitudine mult mai energică şi mai hotărâtă.

La 5 iunie 1913, printr-o notă a lui Titu Maiorescu31 adresată legaţiilor din străinătate, România şi-a precizat intenţiile, subliniind că „o agra vare eventuală a situaţiei în Balcani nu ar putea lăsa-o indiferentă”32.

Faţă de România, marile puteri au adoptat poziţii diferite, în funcţie de interesele urmărite. Franţa şi Rusia, care ţineau mult la păstrarea blocului balcanic, au sfătuit-o iniţial să păstreze o poziţie de strictă neutralitate. În condiţiile în care noul confl ict interbalcanic devenise inevitabil, acestea, îngrijorate de soarta Serbiei, n-au mai intervenit pe lângă guvernul Maiorescu, sperând ca prin mobilizarea Armatei Române să fi e împiedicată dezlănţuirea unui nou război33.

Guvernul de la Viena a continuat în tot acest timp să acţioneze pentru a realiza o apropiere între România şi Bulgaria, pronunţându-se net împotriva unei înţelegeri între România, Serbia şi Grecia. Realizând că raporturile de alianţă cu Bucureştii deveneau tot mai fragile, în primul rând ca urmare a tratamentului aplicat românilor din Tran-silvania, Viena, sub impulsul guvernanţilor de la Budapesta, a căutat să prevină desprinderea României de Triplică, prin manevrarea Bulgariei şi atragerea acesteia în sfera ei de infl uenţă.

Sprijinind ambi ţiile formării unei „Bulgarii mari”, Austro-Ungaria preconiza să pună bazele unui al doilea front în Balcani, îndreptat împotriva României şi Serbiei, în eventualitatea în care acestea ar fi declanşat războaie de eli-berare şi întregire naţională. Presiunile şi ameninţările sale directe au nemulţumit însă profund autorităţile române, inclusiv pe regele Carol, care considera necesară o schimbare a atitudinii faţă de Austro-Unga ria, îndeosebi în privinţa politicii balcanice.

Germania, din interese proprii, a frânat tendinţele războinice ale Austro-Ungariei şi şi-a reafi rmat sprijinul limitat pentru România. Ast fel, la 26 iunie, se făcea cunoscut la Viena că, deşi Berlinul va in terveni la Bucureşti pentru

a împiedica alianţa cu Serbia, trebuia să se recunoască că România avea motive temeinice pentru a nu admite „marea Bulgarie”.

În situaţia în care Bulgaria, condusă de ţarul Ferdinand, ce spera să refacă, cu sprijinul Austro-Ungariei, imperiul multietnic al ţarului Simeon cel Mare, ameninţa să-şi instituie hegemonia în Balcani, gu vernul român, considerându-se direct ameninţat, a dispus mobilizarea generală a forţelor armate, la 3 iulie. Această hotărâre a fost primită de majoritatea opiniei publice din ţară cu mult entuziasm, mai ales că acţiunea României era percepută ca direct opusă politicii mo narhiei austro-ungare.

„Acţiu nea României, nota Take Ionescu, semnifi ca primul pas al emancipării noastre de sub jugul austro-ungar [...] Vorba soldaţilor noştri din vara lui 1913: «Noi trecem în Bulgaria pentru a ajunge în Transilvania» exprima, după cum nota acelaşi om politic, unul din aceste adevăruri profunde pe care Budapesta nu putea să nu-l ghicească”34.

Gh. I. Brătianu arăta „avântului mobilizării din 1913 nu se lămureşte pentru cei câţiva kilometri pătraţi ai Cadrilaterului, ci mai ales prin faptul că era, după atâta trecere de vreme, prima manifestare a forţei armatei româneşti care, după cum trecuse Dunărea, putea într-o zi să treacă şi Carpaţii”35.

La 10 iulie 1913 guvernul român a decis rechemarea reprezentantului său la Sofi a şi a anunţat guvernul bulgar că, în faţa si tuaţiei create în Balcani, în condiţiile în care forţele sale nu încetează acţiunile agresive desfăşurate împotriva Serbiei şi Greciei, Armata Ro mână a primit ordinul de a trece Dunărea.

Ţinând cont de faptul că trupele din subordinea ofi cialităţilor bulgare „au atacat Serbia fără nicio provo care sau notifi care, Armata Română a trebuit să intre în acţiune pentru restabilirea păcii. O notă diplomatică adresată delegaţiilor române din străinătate a înştiinţat că România nu urmărea o politică de cuceriri, nici zdrobirea armatei bulgare; se avea în vedere doar contracararea tentativei guvernului de la Sofi a de a institui, prin mijloace mili tare, hegemonia Bulgariei ţariste în Balcani şi grabnica restabilire a păcii în regiune. Toate marile puteri au dat curând asigurări că nu vor interveni direct în război.

Acţiunea militară a României, provocată de politica agresivă a Bulgariei în Balcani, a avut la bază planul de operaţii militare elaborat de Marele Stat Major Român, în frunte cu generalul de divizie Alexan dru Averescu36 în prima jumătate a anului 1913, plan care a primit denumirea cifrată de „Ipoteza nr. 1 bis”.

Potrivit acestui plan, Armata Română urma să fi e concentrată rapid de-a lungul Dunării şi în Dobrogea, la sud de fl uviu, cu totalitatea forţelor, în scopul declanşării unei ofensive viguroase.

Înaintarea trupelor române se preconiza să se desfăşoare pe două direcţii strategice: una principală, spre Sofi a, pentru a se pune cât mai repede capăt războiului, cea de-a doua, secundară, în aşa-numitul „Cadrilater mic”.

Mobilizarea Armatei Române a început în noaptea de 5 iulie spre 6 iulie. Au fost chemate sub drapel contingentele: Trecerea Dunării a Armatei Române 1913

studii/documente

document 2011 1 (51) 53

1901-1911 pentru unităţile operative, 1895-1900 din miliţii şi 1897-1909 pentru marină. Efectivele mobilizate s-au ridicat la un total de 509.820 oameni, reprezentând peste 6 % din populaţia ţării, din care: 417.720 pentru armata de operaţii, 56.000 părţile sedentare şi 36.100 trupele „teritoriale” (miliţii). Dintre aceştia 8.693 erau ofi ţeri, circa 91 % din ei (7.940) fi ind detaşaţi la armata de operaţii37.

Concentrarea marilor unităţi a fost realizată operativ prin transpor tarea pe calea ferată a Corpurilor 3 şi 4 Armată din Moldova şi depla sarea pe jos a trupelor aparţinând corpurilor 1 şi 2 Armată, dislocate la pace în zona Craiova şi respectiv Bucureşti.

Rapiditatea cu care s-a executat mobilizarea Armatei Române şi concentrarea ei au surprins Comandamentul Suprem Bulgar, care apreciase, în mod eronat, că pentru aceste operaţii armatei noastre i-ar fi fost necesare cel puţin 14 zile. De altfel, până în anul 1913 nicio altă armată nu reuşise un asemenea record. Această experienţă avea să se dove dească deosebit de folositoare trei ani mai târziu, în august 1916, când Oştirea Română a declanşat ofensiva eliberatoare a teritoriilor străbune afl ate sub stăpânire străină.

Autorităţile militare române au luat, de la început, măsuri rigu roase pentru ca locuitorii bulgari să nu aibă de suferit de pe urma ope raţiunilor militare. În toate zonele unde au acţionat trupele române sol daţii au avut un comportament exemplar, lucru subliniat şi de repre zentanţii altor state care au însoţit armata de operaţii.

Acţiunea Armatei Române la sud de Dunăre a pus Bulgaria în imposibilitatea de a continua operaţiile împotriva vecinilor săi. În aceste condiţii, la 18 iulie, ţarul Ferdinand I de Coburg a adresat o telegramă regelui Carol I, rugându-l să ordone oprirea ofensivei trupelor române şi cerând încheierea unei păci separate cu România. Această dorinţă de a se reveni la raporturi amicale cu Româ nia a manifestat-o şi noul guvern bulgar, care a propus şi realizarea unui acord bilateral.

Pentru începerea negocierilor de pace, regele Carol I şi guvernul român au întreprins demersuri la Atena şi Belgrad.

În situaţia existentă, Bulgaria s-a decis să înceapă tratativele de pace, trimiţându-şi, în acest scop, delegaţi la Nis, unde se întruniseră reprezentanţii militari ai statelor participante la război. Din partea României au fost delegaţi generalul de divizie adjutant Constantin Coandă38, colonelul Constantin Christescu39 şi locotenent-colonelul Henri Cihoski40.

Pentru a se asigura un cadru adecvat dezbaterilor diplomatice, delegaţiile desemnate de statele implicate în cel de-Al Doilea Război Bal canic s-au reunit în capitala României.

În după-amiaza zilei de 30 iulie 1913 au fost deschise lucrările Conferinţei de pace de la Bucureşti, având ca preşedinte ales pe primul-ministru al României, Titu Maiorescu.

O primă măsură de ordin militar luată la conferinţă a fost redac tarea şi semnarea de către delegaţii militari a procesului verbal de în cetare a ostilităţilor.

S-a convenit încheierea unui armistiţiu de cinci zile, începând din 31 iulie, ora 12,00. Fiecărei armate i s-a fi xat câte o linie de demarcaţie în faţa avanposturilor lor, mişcările şi aprovi zionarea trupelor fi ind permisă doar în adâncimea dispozitivelor proprii. La 5 august armistiţiul a fost prelungit cu trei zile, şi apoi „sine die”, până la semnarea tratatului de pace.

La 10 august 1913 a fost încheiat Tratatul de pace de la Bucureşti între România, Serbia, Grecia, Muntenegru, pe de o parte, şi Bulgaria, pe de altă parte 43. El cuprindea 10 articole, un protocol secret garantându-i execuţia în eventualitatea în care Sobrania bulgară, la instigaţia Vienei, l-ar fi respins.

Prin articolul 2 al tratatului s-a recunos cut noua frontieră româno-bulgară, care începea de la Dunăre lângă satul Turkşmil (10 km în amonte de Turtucaia), tăia platoul Killi-Radi şi se termina la Marea Neagră, la sud de satul Ekrene, la cota 252, o comisie mixtă urmând să-i defi nitiveze traseul pe teren.

Teritoriul in clus în regatul României, parte a străvechiului pământ românesc stăpânit de Dobrotiţă şi marele voievod Mircea, avea o suprafaţă de 8.371 km2 şi o populaţie de peste 300.000 locuitori, la acea dată în majoritate turco-tătari. Locuitorii de origine bulgară erau în cea mai mare parte colonizaţi pe aceste meleaguri după 1878, în cadrul măsurilor politico-militare luate de guvernul de la Sofi a în această zonă.

Guvernul bulgar era obligat să dărâme, în decursul a doi ani, toate fortifi caţiile din zona noii frontiere cu România. Armata bulgară tre buia să fi e demobilizată a doua zi de la semnarea tratatului de pace. Trupele aliate şi cele româneşti evacuau teritoriul Bulgariei la două săptămâni de la demobilizarea armatei bulgare. Prizonierii de război urmau să fi e înapoiaţi reciproc.

Prin semnarea Păcii de la Bucureşti s-a pus capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic41. Tratativele şi încheierea Păcii de la Bucureşti au evidenţiat con vingător, încă o dată, direcţiile principale ale politicii externe româ neşti precum şi faptul că România nu a urmărit obiective de cucerire şi nici zdrobirea armatei bulgare.

Reuniunea din capitala Româ niei a reprezentanţilor statelor din regiune, a cărei preşedinţie a fost asigurată de şeful gu vernului român, a reprezentat o încununare a

1913. Armata Română în Bulgaria

1 (51) 2011 document54

studii/documente

acestor strădanii ale diplomaţiei româneşti, fi ind o primă şi concludentă acţiune politico-diplomatică concertată a unor state mici pe arena internaţională, în epoca modernă

Odată cu încheierea păcii, Comandamentul Armatei Române a or donat trupelor să evacueze teritoriul Bulgariei. Operaţia s-a executat în termen de două săptămâni, potrivit prevederilor tratatului de pace. Acţiunea propriu-zisă a început la 17 august, trupele fi ind direcţionate spre trei sectoare de trecere a Dunării: Rahova-Bechet, Nikopole-Turnu Măgurele şi Şiştov-Zimnicea.

Fiecărei coloane i s-a fi xat un iti nerar propriu, pentru a se evita extinderea epidemiei de holeră ce con taminase unele unităţi datorită contactului lor cu populaţia din zonele calamitate pe unde au trecut. Etapele marşurilor nu au fost mai mari de 20-25 km, pentru a nu obosi trupele; fi ecare mare unitate avea, de asemenea, puncte distincte de staţionare. La 13 septembrie 1913 Armata Română a fost „desconcentrată”.

În privinţa transporturilor, imediat după mobilizare, căile ferate au fost în măsură să execute toate afl uirile, reuşind să menţină în circulaţie şi trenurile pentru pasageri.

Însă, de îndată ce teritoriul, vremelnic ocupat, a devenit liber, greutăţile s-au accentuat datorită penuriei de locomotive şi material rulant, transferate de inamic în Ungaria, al căror număr insufi cient nu mai putea satisface capacitatea reţelei feroviare, precum şi din cauza lipsei de combustibil şi a distrugerilor practicate de trupele germano-austro-ungare, afl ate în retragere. Doar Corpul 9 Armată rus s-a deplasat spre Slatina cu trenul.

4. Trupele de căi ferate în Primul Război Mondial

După încetarea ostilităţilor din Balcani, marcată prin Pacea de la Bucureşti, Batalionul de Căi Ferate, sub comanda maiorului Ion Macri, a continuat construcţia sectorului Medgidia-Negru Vodă42 şi a construit linia care lega halta Teiş cu Arsenalul Armatei de la Târgovişte şi linia de legătură între Pirotehnia veche şi cea nouă.

Se cunosc condiţiile şi împrejurările destul de grele, în care ţara noastră a luat parte la Primul Război Mondial (1914-1918) şi pierderile deosebite suferite, până la victoria fi nală, încununată cu unitatea naţională.

Căile de comunicaţie au constituit un element de

prim ordin în organizarea Apărării Naţionale şi mai ales în

ducerea unui război efi cient, atât pentru transportul trupelor, muniţiilor, alimentelor, cât şi a răniţilor şi bolnavilor.

Contribuţia Căilor Ferate Române în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916-1918) a fost dintre cele mai importante. Armata ceferistă şi-a făcut datoria cu devotament, abnegaţie şi eroism, rivalizând, din aceste puncte de vedere, cu armata operaţională. Condiţiile deosebit de grele în care s-a purtat războiul naţional şi dorinţa de a atinge ţinta urmărită fac explicabilă jertfa făcută în ceea ce priveşte căile noastre ferate.

În ajunul războiului, situaţia Căilor Ferate Române era mai mult decât mulţumitoare, din toate punctele de vedere şi, prin investirea unui nou împrumut de 400 milioane lei aur, urmau să fi e aduse reţelei feroviare completările şi îmbunătăţirile de instalaţii ce se dovediseră neapărat necesare. Împrejurările care au urmat au împiedicat aceste investiţii.

În primele luni de război, căile ferate au venit în sprijinul Comandamentului Armatei pentru asigurarea deplasării trupelor, a muniţiei şi pentru aprovizionare.

Deşi lupta se purta pe mai multe fronturi şi în cea mai mare parte, nu existau decât linii de cale ferată simple, totuşi transporturile necesare de pe un front pe altul s-au efectuat cu celeritate şi totală siguranţă.

Calvarul a început în momentul când armatele noastre, fi ind copleşite de numărul mare al armatelor adverse, au trebuit să părăsească, încetul cu încetul, aproape două treimi din teritoriu, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, refugiindu-se în Moldova.

Această părăsire a teritoriului a însemnat un adevărat dezastru pentru căile noastre ferate. Nevoile Apărării Naţionale impuneau împiedicarea sau cel puţin încetinirea înaintării armatelor duşmane. De aici a apărut necesitatea distrugerii liniilor şi mai ales, a lucrărilor de artă (poduri, în special) construite cu atâta trudă şi jertfă. Rând pe rând au fost aruncate în aer şi în parte distruse podurile de peste Olt, Argeş şi Buzău, precum şi minunata operă a lui Anghel Saligny43, podul de peste Dunăre, de la Cernavodă.

Pe de altă parte s-a căutat să se evacueze în Moldova cea mai mare parte a materialului rulant, iar când acest lucru nu era posibil, s-a procedat la distrugerea lui. Pe traseele pe care s-au retras trupele noastre, distrugerile s-au făcut în limitele necesităţii; pe unde se retrăgeau trupele ţariste distrugerile aveau caracterul unui adevărat vandalism.

Situaţia din Moldova nu s-a dovedit a fi mai bună, din cauza greutăţilor existente în această zonă a ţării. Reţeaua de cale ferată din Moldova era redusă şi insufi cient utilată.

Mai rămăseseră numai câteva centre feroviare mai importante: Iaşi, Paşcani, Roman, Galaţi, Adjud, dar acestea erau dotate cu instalaţii mediocre; celelalte staţii erau prea mici, fără sufi ciente linii de garaj, unde nu se putea face măcar o încrucişare cu trenuri mai lungi.

Materialul rulant, atât cât a putut fi salvat şi evacuat în Moldova, s-a uzat repede, nemaiputând fi reparat din lipsa

atelierelor şi a pieselor de schimb şi din cauza transporturilor

continue, efectuate atât pentru necesităţile militare, cât şi Gara din Craiova, în 1877, la trecerea Dunării de către trupele române

studii/documente

document 2011 1 (51) 55

pentru aprovizionarea populaţiei fl ămânde.Parcul de vagoane şi locomotive a scăzut din zi în

zi, din cauza uzurii şi a devastărilor provocate de armata rusă, nedisciplinată, care a luat trenurile cu asalt şi a stricat vagoanele, în special cele de călători; tot din cauza armatei ruse s-au pierdut şi câteva gări, care au sărit în aer odată cu depozitele de muniţii, amplasate în imediata lor apropiere.

Sub pretextul comiterii unei erori, ruşii au aruncat în aer marele pod de peste Siret, dintre Mărăşeşti şi Tecuci, afl at în spatele frontului de luptă, pod a cărui distrugere nu numai că nu avea nicio raţiune, dar se constituia într-un adevărat atentat îndreptat împotriva teritoriului naţional care mai rămăsese liber.

Cu alte cuvinte, dezastrul început odată cu evacuarea teritoriilor a continuat pe tot parcursul războiului, mai încet dar sigur, distrugând tot ce se putuse salva.

În executarea planului de preluare şi de anexare odată cu sfârşitul războiului, ruşii aduseseră în Moldova tot personalul necesar pentru a lua în administrare, adică în adevărată stăpânire, reţeaua noastră de cale ferată.

În faţa acestei tentative îndrăzneţe din iarna anului 1917, guvernul Brătianu a rezistat cu hotărâre, neadmiţând o singură clipă măcar, ideea cedării, din mâna administraţiei româneşti, a reţelei de cale ferată care mai era funcţională.

În acest context, ministrul Lucrărilor Publice, Dimitrie Greceanu, aduce în fruntea Administraţiei C.F.R. pe energicul inginer Alexandru Perieţeanu44 care, fi ind ajutat de colonelul francez Chaupin şi de generalul englez De Candolle, readuce puţină ordine în calea ferată şi organizează, trecând peste greutăţi enorme, transporturile de trupe şi muniţii în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Mărăşti, din vara anului 1917.

Pentru înţelegerea corectă a situaţiei dezastruoase în care se găseau căile noastre ferate în timpul şi din cauza războiului, este prezentată, mai jos, situaţia parcului de vagoane, la 6 decembrie 1916, la 3 martie 1917 şi la 28 august 1918.

Compararea cifrelor prezentate este edifi catoare în aprecierea impactului pe care l-a avut războiul asupra căilor noastre ferate.

Iată cifrele:

Felul vagoanelor 1916

1917 1918

Vagoane C.F.R.

Vagoane străine

Vagoane C.F.R. Vagoane străine

bune devastate bune devastate

Vagoane pentru călători 1.454886 84 563 833 - -

Vagoane pentru poştă şi bagaje 293

Vagoane pentru mărfuri acoperite 9.632 5.152 4.496 4.075 1.539 406 395

Vagoane pentru mărfuri descoperite 9.904 4.184 1.718 3.124 1.334 303 350

Vagoane cisterne C.F.R. 266 - - - - - -

Vagoane cisterne particulare 4.456 2.071 202 628 155 - -

Vagoane diverse 342 - - - - - -Total 26.347 12.293 6.500 8.400 3861 709 745

Total general 26.347 18.973 12.261 1.454

Situaţia parcului de locomotive se înscrie în aceeaşi notă dezastruoasă.

Astfel, în 1916, căile noastre ferate dispuneau de un total de 964 locomotive, din care 717 sau 74,4 % erau în circulaţie, iar 247 sau 25,6 % erau inutilizabile, având defecte mai mari sau mai mici.

La începutul anului 1919 mai erau în serviciu, pentru Vechiul Regat, numai 265 locomotive, iar cele defecte erau în număr de 1.304, plusul de locomotive existente faţă de anul 1916 explicându-se prin efectivul lăsat de germani în cursul retragerii de pe teritoriul nostru, în toamna anului 191845.

Prin urmare şi din acest punct de vedere situaţia era destul de grea. Dacă la toate aceste date cu privire la materialul rulant se mai adaugă şi uzura liniilor, datorată enormului trafi c şi insufi cientei întreţineri (balast, traverse etc.) şi distrugerile atâtor lucrări de artă, poduri etc., se poate înţelege cât de gravă era situaţia Căilor Ferate Române în momentul terminării războiului şi cu câtă stringenţă se punea problema refacerii lor, în noile condiţii create de deznodământul războiului, favorabil ţării noastre.

Deşi aproape distruse şi complet dezorganizate, căile noastre ferate, cu întreg personalul lor, de la directorul general până la cel mai umil acar, şi-au îndeplinit datoria până la capăt, aducând servicii uriaşe Apărării Naţionale şi ajutorării unei populaţii supuse la cele mai dure privaţiuni.

Rezervoare de petrol în portul Constanţa, bombardate de către aviaţia germană în timpul Primului Război Mondial

1 (51) 2011 document56

studii/documente

În contextul celor prezentate anterior, referitor la conducerea tehnică a serviciilor C.F.R. în timp de război, se pot concluziona următoarele: În materie de personal, nu a existat nici în 1877, nici în 1913 şi nici în perioada 1916-1919 o strategie care să specifi ce rolul personalului mobilizat pe loc sau rolul special pe care urma să-l aibă fi ecare agent, în caz de război. „Când, în 1913, a apărut necesitatea alocării de personal pentru exploatarea liniilor ocupate în Bulgaria, echipele au fost organizate în ultimul moment şi au fost trimise acolo fără nicio instrucţiune referitoare la sarcinile pe care urmau să le aibă şi fără a fi stabilit un mod de organizare în ceea priveşte echiparea, adăpostirea şi subzistenţa lor. Ca urmare a acestei situaţii, un prim rezultat a fost că atunci când echipele au intrat în funcţiune, o parte din cele 7 locomotive capturate de la bulgari, fuseseră deja defectate de către mecanicii militari improvizaţi, iar până la fi nele campaniei nu au fost afectate materiale şi personal pentru reparaţii”46.

În timpul Primului Război Mondial situaţia a prezentat aspecte mult mai grave. Pentru înaintarea armatelor în Ardeal nu a existat niciun plan prealabil în ceea ce priveşte exploatarea liniilor ocupate şi tot în mod improvizat a fost trimis personal C.F.R. pe linia Predeal-Braşov, mai apoi în Bucovina sau spre Budapesta, dincolo de linia de demarcaţie.

În acelaşi mod s-a procedat pentru ocuparea liniilor din Basarabia şi pentru echipele trimise în Rusia, în scopul urmăririi transporturilor militare ce veneau prin această ţară în România.

Situaţia a devenit tragică, însă, cu ocazia retragerii armatelor până la hotarele Moldovei, în toamna anului 1916. Administraţia C.F.R. nu a avut niciun plan pentru această retragere. Personalul armatei nu a primit instrucţiuni referitoare la momentul retragerii. Numai personalul din capitală, care trebuia să rămână pe loc, a primit ordine în consecinţă. Pentru personalul din restul ţării, numai Direcţia Întreţinerii dăduse ordin ca cei care fac parte din elementele armatei să se evacueze, odată cu armata. Pentru restul personalului nu a fost emis niciun ordin referitor la rămânerea pe loc sau la evacuare, ceea ce a generat sute de procese intentate de armată personalului propriu, pentru dezertare la inamic.

Cei care s-au evacuat nu au primit nicio dispoziţie referitoare la localitatea unde trebuie să se prezinte şi ce serviciu au de făcut acolo. Nu s-a emis nicio dispoziţie pentru adăpostirea şi subzistenţa celor evacuaţi.

În ceea ce priveşte organizarea existentă în ramura mişcare, datele indică faptul că nu a existat niciun plan pentru adăpostirea materialului rulant, acumulat în Moldova pe măsura retragerii armatelor în 1916. Parcul de material rulant care trebuia adăpostit conţinea „circa 700 locomotive şi 25.000 vagoane, ceea ce ar fi necesitat cel puţin 260 km de linii de garaj disponibile în Moldova, în afară de cele necesare circulaţiei trenurilor şi manevrelor feroviare din gări”47.

Datele statistice indică faptul că procentul de linii disponibile în Moldova nu atingea nici jumătate din necesar, în ceea ce priveşte lungimea. Aceasta a făcut ca, de la început, circulaţia să devină din ce în ce mai difi cilă şi numeroase convoaie de material rulant să rămână în mâna inamicului, cu toate expedientele întrebuinţate.

În acest context se încadrează ocuparea cu vagoane a liniilor Buhăeşti-Roman, Bârlad-Galaţi, Iaşi-Dorohoi etc., dintre care, după scurtă vreme, a trebuit să fi e eliberate liniile Bârlad-Galaţi şi Iaşi-Dorohoi, fi ind necesare pentru transporturile armatei.

Abia târziu, urmând sugestiile aliaţilor, „s-a ajuns la soluţia de a se deraia, pe câmpuri transformate în parcuri de vagoane, circa 3.000 din vagoanele salvate, dar care împiedicau circulaţia”48.

Menţionăm între toate expedientele întrebuinţate şi pe cel al instituirii temporare a „circulaţiei în sens unic” pe circuitele Iaşi-Paşcani-Mărăşeşti-Bârlad-Iaşi şi Bârlad-Tecuci-Galaţi-Bereşti-Bârlad, situaţie care a dus la o şi mai mare blocare a trafi cului şi la staţionarea a sute de vagoane, care nu se puteau înscrie în circulaţie în Mărăşeşti.

Situaţia era cauzată şi de faptul că, dincolo de Prut, linia ferată având alt ecartament, materialul rulant nu a putut fi evacuat pe căile ferate ruseşti, ea menţinându-se şi în perioada interbelică („cu singura diferenţă că problema s-a pus pe Nistru, în loc de Prut”49).

De altfel, menţionăm că, la acea epocă, nu exista decât o legătură de cale ferată peste Prut, la Ungheni. Ulterior la Nistru, spre Rusia, puteau exista 5 legături în situaţia în care cele 5 poduri nu ar fi fost distruse.

Pentru trafi cul de război cu Rusia ar fi fost necesar să se construiască, chiar în timpul confl agraţiei, o nouă staţie de transbordare la Socola şi podul peste Prut de la Reni, cu staţia Reni – transbordare. Problema transbordărilor trebuia studiată, din timp, la noua frontieră de la Nistru, de unde încep liniile de cale largă ruseşti.

În planurile ce urmau a fi concepute la sfârşitul războiului, pentru o eventuală retragere, urma să se ţină seama că, deşi ca întindere şi confi guraţie a ţării situaţia se prezenta mult mai favorabilă ca în 1916, ar fi trebuit salvate conform datelor statistice din decembrie 1934, un parc de 3.497 locomotive de cale normală şi 101 locomotive de cale îngustă, dintre care 1.411 se găsesc în reparaţie, în ateliere, sau se afl ă în aşteptare în vederea intrării în ateliere pentru reparaţii mari şi mijlocii. De asemenea, trebuia luată în calcul necesitatea

Repere dobrogene la sfârşitul veacului al XIX-lea

studii/documente

document 2011 1 (51) 57

salubrizării celor 72.078 vagoane de cale normală şi 1.848 vagoane de cale îngustă, la care se adaugă vagoanele străine care s-ar găsi pe reţeaua noastră la momentul retragerii. Trebuie menţionat faptul că, dintre aceste vagoane numai 52.641 erau apte pentru circulaţie, restul fi ind în reparaţii sau în aşteptarea intrării în atelierele de reparaţii. „Pentru gararea acestui material rulant va fi nevoie de circa 800 km de linii de garaj disponibile, în ipoteza în care nu se adoptă procedeul deraierilor pe câmpii, întrebuinţat în anul 1917”50. La această difi cultate se adăuga faptul că, o bună parte din materialul rulant, nu era circulabil sau era material rulant de cale îngustă, ceea ce ar fi impus încărcarea şi transportarea acestui material pe vagoane de cale normală, precum şi obstacolul tranzitării unei bune părţi din acest material rulant peste Munţii Carpaţi, operaţie difi cilă în condiţiile în care trebuia să se efectueze concomitent cu transporturile militare operative.

„Menţionăm că toate aceste difi cultăţi suplimentare nu au existat la retragerea armatelor din 1916 şi totuşi salvarea materialului rulant C.F.R. nu s-a putut realiza decât parţial şi în chip cu totul dezordonat”51.

O altă lacună în serviciul de mişcare, evidenţiată în special după retragerea în Moldova, a fost lipsa regulatoarelor de circulaţie, unităţi care pe teritoriul ţării noastre nu se înfi inţaseră încă. Urmând sugestiile aliaţilor a fost înfi inţat un astfel de serviciu, care, deşi utilizând mijloace rudimentare, a dat rezultate excelente, în special pe liniile Iaşi-Vaslui şi Iaşi-Paşcani.

În perioada interbelică, s-a efectuat dotarea căii ferate din România cu regulatoare de circulaţie înzestrate cu mijloacele cele mai moderne, instalate însă numai pe unele linii de mare trafi c în timp de pace, care nu ar fi corespuns cu liniile de mare trafi c de război.

Ca urmare, se poate concluziona că defi cienţele constatate pe linie de organizare a ramurii „mişcare” din transportul feroviar se constituia într-o problemă care trebuia remediată corespunzător.

În materie de întreţinere şi lucrări noi a fost prezentat deja faptul că în războaiele anterioare nu au fost luate măsuri de prevedere referitoare la transportul pe calea ferată a efectivelor militare. Se impunea construcţia şi echiparea liniilor strategice: peste Carpaţi, varianta Bârnova-Grajduri, linia dublă Iaşi-Tighina, refacerea podurilor peste Nistru cu staţiile de transbordare necesare etc. „Este cert că, dacă în decursul noului război ar fi existat varianta Ciurea-Grajduri, nu s-ar fi produs catastrofa de la Ciurea, cel mai mare accident de cale ferată cunoscut până astăzi şi datorat, în fond, profi lului acestei linii”52.

Referitor la tracţiune, se poate afi rma cu certitudine că, din cauza defi cienţelor de organizare a retragerii armatelor din 1916, transporturile au suferit mult, în special din cauza insufi cienţei instalaţiilor pentru alimentarea cu apă a locomotivelor. Au fost trenuri care nu s-au putut alimenta la timp şi au căzut în mâinile inamicului, îngreunând circulaţia celorlalte, din cauza lipsei de apă necesară alimentării locomotivelor.

În această privinţă amintim în special transporturile pe linia Feteşti-Făurei. Socotim că, problema alimentărilor cu apă era, în caz de război, primordială pentru transporturi

şi că trebuia tratată cu toată atenţia şi trebuiau făcute toate sacrifi ciile pentru ca instalaţiile de alimentare cu apă a locomotivelor să aibă un debit superior, pentru a corespunde chiar cerinţelor celui mai mare trafi c de război.

Analizarea situaţiei activităţilor de mentenanţă a dus la concluzia că experienţa războaielor trecute a demonstrat că atelierele de reparaţii trebuiau instalate, din punct de vedere strategic, în regiunile cele mai ferite de o eventuală invazie inamică terestră sau aeriană.

Din punct de vedere administrativ, a fost semnalat, anterior, faptul că în 1916 nu a existat niciun plan pentru evacuarea materialelor pentru aprovizionări, în cazul retragerii armatelor. „De aceea, nu numai că majoritatea materialelor afl ate în teritoriul ocupat au căzut pradă la inamic, dar puţin a lipsit ca toată circulaţia să fi e paralizată, din lipsă de combustibil şi de uleiuri, în Moldova”53.

Decizia a fost să se recurgă la tăieri precipitate de păduri pentru alimentarea locomotivelor cu lemne şi să se intensifi ce exploatările de păcură de la Moineşti şi cele de lignit de la Comăneşti, pentru a putea face faţă situaţiei. Cum ambele resurse se găseau în apropierea frontului ar fi fost un dezastru dacă se pierdeau şi aceste surse de combustibil şi uleiuri.

În ceea ce priveşte uleiurile, situaţia a fost relevată prin faptul că vagoanele KZ au fost încărcate cu acest material în ultimul moment în regiunea petroliferă evacuată şi aduse în Moldova, unde nu existau rezervoare sufi ciente de înmagazinare şi se găseau doar rafi nării de petrol rudimentare.

Referitor la regimentele de cale ferată, se poate afi rma că situaţia expusă pentru prezentarea cursului evenimentelor istorice nominalizate anterior diferă pentru că, datorită unei politici de pregătire de personal special alocat transportului feroviar militar, a fost depăşit nivelul anului 1913, când exista un singur batalion de cale ferată compus din ofi ţeri şi trupe fără nicio pregătire tehnică în materie de exploatare a căii ferate.

Regimentele de cale ferată nu au avut în dotare niciun utilaj destinat exploatării sau întreţinerii căii. Diferenţa de performanţă faţă de acelaşi domeniu din componenţa altor armate este dată, în mod special de pregătirea şi dotarea tehnică necorespunzătoare.

De aceea, se poate presupune că, în caz de război, va fi necesar să se facă apel la personalul şi utilajele C.F.R., chiar pe liniile din zona operativă a armatei şi deci, este necesară o pregătire prealabilă pentru această eventualitate.

În materie de apărare pasivă s-au făcut demersuri în sensul organizării de cursuri speciale pentru instruirea

Regele Carol I şi şeful Statului Major General al Armatei studiind harta operaţiilor pe timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic din 1913

1 (51) 2011 document58

studii/documente

personalului şi efectuării de studii privind modul de apărare a instalaţiilor C.F.R., dar nu s-a realizat dotarea cu măşti şi nu s-au aprovizionat materialele de apărare şi materiale necesare tratamentelor medicale.

În contextul celor prezentate, aportul căilor ferate române în Războiul de Independenţă, Războiul Balcanic şi Primul Război Mondial constituie un capitol deosebit de important în procesul complex de făurire a statului naţional român modern şi onorează cartea de vizită a celor peste 150 de ani de activitate feroviară în România şi implicit, în Dobrogea.

Nota redacţiei: fotografi ile care ilustrează textul fac parte din colecţia autorului.

1 Autoritatea Feroviară Română.2 „Monitorul Oastei”, partea regulamentară, nr. 40/1873.3 Secţia a 6-a Transporturi.4 Şerban Lacriţeanu, Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România 1854-1918, vol. I, Bucureşti, Editura ASAB, 2007, p. 356.5 Afl uirea trupelor s-a făcut în apropiere de Galaţi, în dreptul localităţii Giurgiuleşti (Ucraina).6 Hârjeu, Constantin N. (n. 10 decembrie 1856, Bucureşti – d. 24 mai 1928, Bucureşti), general; inginer. Membru corespondent al Academiei (1909), profesor la Şcoala Superioară de Război şi la cea de Artilerie şi Geniu. Ministru de Război în perioadele 14.10.1912 - 03.01.1914 şi 06.03.1918-23.10.1918. Lucrări de istorie şi teorie militară: „Istoria armei geniului”, „Curs de topografi e”.7 Colonelul Constantin N. Hârjeu, Istoria armei geniului, Bucureşti, 1902.8 Schimbare a direcţiei şi a sensului de mişcare a unui tren prin întoarcerea locomotivei şi legarea ei la capătul opus al şirului de vagoane.9 Comandamentul Suprem Român considera că principalele atacuri inamice se puteau produce în sectoarele Gruia, Calafat, Bechet, zona Nicopol-Silistra, podul de cale ferată de la Barboşi şi aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi.10 General de divizie adjutant Ştefan Fălcoianu, Istoria războiului din 1877-1878 (ruso-româno-turc), Bucureşti, 1895, p. 34.11 Distanţa dintre două şine ale unei căi ferate, măsurată între feţele interioare ale ciupercilor şinei.12 Dem Iordănescu, Constantin Georgescu, Construcţii pentru transporturi în România, Bucureşti, 1986, Editura Centrala de Construcţii Căi Ferate, p. 60.13 Ibidem.14 Convenţiile au fost semnate la Bucureşti, din partea României de ministrul de Externe - Mihail Kogălniceanu şi de consulul general al Rusiei - baronul Dmitri Fiodorovici Stuart şi au fost publicate în „Monitorul Ofi cial al României”, nr. 91 din 22 aprilie/4 mai 1877.15 Ibidem.16 Într-o telegramă trimisă la Berlin, Paris, Roma şi Viena , la 5/17 aprilie 1877 se arăta „turcii se pregătesc să invadeze România pentru a ocupa mai multe poziţii pe teritoriul nostru, a distruge căi ferate (sublinierea noastră) şi a cuceri chiar Bucureştiul, reşedinţa guvernului”.17 „Monitorul Ofi cial al Românie”, nr. 78 din 8/20 aprilie 1877.18 Primul pod mobil desfăşurat de Armata Rusă peste Dunăre.19 Panaitescu Scarlat (1867-1938), general român, membru corespondent al Academiei Române (1919), profesor la Şcoala Superioară de Război şi la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi.20 Macri Ioan, general român, primul comandant al Regimentului de Căi Ferate şi al Comandamentului Comunicaţiilor Armatei Române, deţinând concomitent şi funcţia de director general al Căilor Ferate Române.21 Anuarul Statistic al României 1910.

22 Apud Istoria economiei naţionale a României, Bucureşti, f.a., p. 300.23 Nicolae I. Petculescu, Problema C.F.R. Istoric. Completări. Îmbunătăţiri, Bucureşti, 1923, p. 38.24 G.I. Duca, Raport general asupra stării căilor ferate şi administraţiunii lor şi asupra mijloacelor de îmbunătăţiri, Bucureşti, 1893, p. 5.25 Generalul de divizie Constantin Poenaru – şef al Marelui Stat Major între 1898-1901.26 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Direcţia Fortifi caţii, dosar nr. crt. 137, f. 38.27 Ibidem.28 Idem, Fond Ministerul de Război, Direcţia a 6-a Transporturi, dosar nr. crt. 54, f. 293.29 Pentru detalii vezi şi Dumitru Preda, România în ajunul Primului Război Mondial (1912-1914). Acţiunea Armatei Române în cel de-al doilea Război Balcanic în Istoria Militară a Poporului Român, Bucureşti, Editura Militară, 1988, vol. V, pp.261-292.30 A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar, nr. crt. 67/1913, f. 3631 Maiorescu, Titu (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician literal şi om politic român.Academician (1867), profesor universitar de istorie, fi lozofi e şi logică la Iaşi şi Bucureşti. Membru al Partidului Constituţional (Junimist), ulterior al Partidului Conservator.De mai multe ori ministru în cabinetele conservatoare.32 A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar, nr. crt. 67/1913, ff. 103-104.33 A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar, nr. crt. 67/1913, ff. 107-108, 135-136.34Apud Tache Ionescu, Souvenirs, Paris, 1919, pp. 29-30.35Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Bucureşti, 1942, p. 102.36 Alexandru Averescu (1859-1938) mareşal şi om politic român. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881) , la general de brigadă (1906) şi mareşal (1930). Comandant al Şcolii Superioare de Război (1894-1895), ataşat militar la Berlin (1895-1898), şef al Marelui Stat Major (1911-1913), ministru de Război (1907-1909) şi prim-ministru (1918, 1920-1921, 1926-1927).37 Dumitru Preda, România în ajunul Primului Război Mondial (1912-1914). Acţiunea Armatei Române în cel de-al doilea Război Balcanic în Istoria Militară a Poporului Român, Bucureşti, Editura Militară, 1988, vol. V, pp.261-292.38General şi om politic român; ministru şi prim-ministru (octombrie-noiembrie 1918)39 Şef al Marelui Stat Major între 3 decembrie 1913-1 aprilie 1914 şi între 1 aprilie 1918-28 octombrie 1918.40 Ministru de Război între10 noiembrie 1928-5 aprilie 1930.41 Vezi şi Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Ediţia a 3-a, Bucureşti, Editura Fundaţia România de Mâine, 2007.42 Inaugurată la 2 ianuarie 1915 în prezenţa Regelui Carol I.43 Inginer şi om de ştiinţă român (1854-1925), membru al Academiei (1897) şi preşedinte al acesteia (1907-1910), ministru al Lucrărilor Publice (1918-1919); a proiectat şi a condus lucrările de construcţie al podului peste Dunăre (1890-1895), la data respectivă cel mai lung pod de cale ferată din Europa şi al treilea din lume.44 Subsecretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor în mai multe guverne din perioada interbelică şi vicepreşedinte fondator al Uniunii Internaţionale a Căilor Ferate (U.I.C.). 45 Şerban Lacriţeanu, Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România 1854-1918, vol. I, Bucureşti, Editura ASAB, 2007, p. 529.46 A.M.R., Fond Marele Stat Major - Secţia a 6-a Transporturi, dosar nr. crt. 355, f. 120.47 Ibidem.48 Ibidem, f. 122.49 Ibidem.50 Ibidem.51 Ibidem, f. 12452 Ibidem.53 Ibidem, f. 125.

NOTE

Th e contribution of Romanian Railways in the Independence War, the Balkan War and

the First World War, Gelu DAE, Ph.D. candidate

Abstract: Th e railways represent in every modern society a necessity for the development of the social and economic life during peace time but also during wars. In our country they appeared at the end of the 19th century. Th ey had a quick development and their utility was shown in the campaigns in which the Romanian Army participated.

Keywords: railway, station, national and international

transportation, railway traffi c, Romanian Army.

Vedere alegorică dedicată sărbătorilor pascale

studii/documente

document 2011 1 (51) 59

Perioada premergătoare Primului Război Mondial a fost deosebit de complexă, fi ind caracterizată de

dorinţa marilor puteri de a-şi promova şi impune interesele, atât prin folosirea forţei diplomaţiei, cât şi a politicii forţei. La nivel european şi global s-a defi nit o nouă confi guraţie a raporturilor dintre acestea, care, în pofi da aparenţelor şi a eforturilor diplomatice, ascundea puternice stări confl ictuale. Bătălia lor geostrategică şi gruparea în două importante tabere, Puterile Centrale şi Antanta, au atras inevitabil în vâltoarea disputei şi statele mici şi mijlocii din Europa.

Afi rmarea României ca unul dintre statele importante în sud-estul Europei, promovarea şi susţinerea intereselor sale naţionale – consolidarea „independenţei [şi] lupta pentru desăvârşirea statului naţional unitar”1, în condiţiile în care acestea intrau de multe ori în contradicţie cu ale altor state din zonă, cu precădere ale celor două imperii, Ţarist şi Austro-Ungar, i-au impus acesteia promovarea unei politici externe active, responsabilă şi sufi cient de abilă.

În importantul demers de afi rmare a intereselor naţionale ale României, în condiţiile unui tot mai accentuat caracter militarist al politicii promovate de marile puterii, un rol important a revenit diplomaţiei militare.

Acreditarea „de jure” a ataşaţilor militari în diferite capitale ale lumii s-a realizat după recunoaşterea independenţei României de către marile puteri, statut confi rmat prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). Din acel moment, România a avut posibilitatea legală de a-şi ridica agenţiile la rang de legaţie şi de a acredita ofi ţeri pe lângă misiunile diplomatice.

Primul ataşat militar al României a fost maiorul Romulus Magheru, numit în Turcia, în anul 1878, acreditarea sa devansând atribuirea rangului de legaţie la agenţiile diplomatice şi prezentarea la post a miniştrilor plenipotenţiari. Următorii ataşaţi militari au fost numiţi în Austro-Ungaria şi Germania, în anul 1884. Numărul lor a crescut permanent, în perioada 1911-1916, România având 8 ataşaţi militari acreditaţi în 10 state: Austro-Ungaria, Belgia (extindere din Franţa), Bulgaria, Franţa, Germania, Grecia (extindere din Turcia), Italia, Rusia, Serbia şi Turcia.

Activitatea ataşaţilor militari era deosebit de importantă, aceştia contribuind activ la dezvoltarea relaţiilor tinerei

armate române moderne cu armatele statelor de acreditare şi la furnizarea către conducerea politică şi militară de la Bucureşti a informaţiilor necesare pentru defi nirea politicii de apărare a ţării. Pornind de la necesitatea permanentei îmbunătăţiri a acestei activităţi, Marele Stat Major a elaborat reglementările privind exercitarea funcţiei de ataşat militar, în 1882 şi 1892, inspirate de modelele german şi francez, Instrucţiunile privind serviciul ataşaţilor militari, în anul

1896 şi Instrucţiuni relative la atribuţiile şi drepturile ataşaţilor militari, în anii 1911 şi 1914. Instrucţiunile aveau ca scop crearea unui cadru unitar pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii ataşaţilor militari, precum şi o mai bună racordare a acesteia la nevoile presupuse de promovarea

politicii militare româneşti. Acest deziderat este evidenţiat de faptul că ultimele două instrucţiuni au fost elaborate în perioada imediat premergătoare a două importante confl icte, unul regional, războaiele Balcanice (1912-1913) şi altul de anvergură mondială, Marele Război (1914-1918).

Complexitatea şi importanţa îndatoririlor au impus criterii stricte şi multă exigenţă în selecţia ataşaţilor militari. Deoarece aceştia reprezentau armata română pe lângă forţele armate ale ţării de acreditare, responsabilitatea selecţiei a revenit Marelui Stat Major, care se consulta cu secţiile din structura sa (operaţii, informaţii, instrucţie), comandamentele armatelor şi inspectoratele armelor, cei vizaţi pentru calitatea de ataşat militar trebuind să fi e ofi ţeri de stat major. Conform prevederilor Regula-mentului pentru serviciul ofi ţerilor din corpul de stat major, aceştia „se mai întrebuinţează pe lângă Legaţiile României în străină-tate sau pe lângă ministerele de război străine acolo unde nu există legaţii...Ofi ţerii mai pot fi puşi la dispoziţia

Colonel (r) drd. Ovidiu Corneliu IOSIF

ORGANIZAREA DIPLOMAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTIÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE PRIMULUI RĂZBOI

MONDIAL. INSTRUCŢIUNI REFERITOARE LA ATRIBUŢIILE ŞI DREPTURILE ATAŞAŢILOR MILITARI

„...prin natura misiunii sale, ataşatul militar trebuia să aibă o formaţie militară completă, o situaţie materială care să-i

permită să facă faţă cerinţelor misiunii, o bună educaţie, şi să fi e un om de caracter,

inteligent şi abil”

Instrucţiuni relative la atribuţiile şi drepturile ataşaţilor militari, 1914

1 (51) 2011 document60

studii/documente

Ministerului Afacerilor Externe, pentru diferite misiuni diplomatice, în urma consultărilor dintre Ministerul de Război şi Ministerul Afacerilor Externe”2.

Ofi ţerul destinat să ocupe postul de ataşat militar trebuia să aibă o solidă formaţie militară, cunoştinţe în domeniile ştiinţei şi culturii, care să-i faciliteze relaţiile cu elita politică, militară şi intelectuală a ţării de acreditare. Trebuia să vorbească mai multe limbi străine, dintre care franceza în mod obligatoriu, şi, preferabil, limba statului de acreditare. Conform instrucţiunilor din 1896, „prin natura misiunii sale, ataşatul militar trebuia să aibă o formaţie militară completă, o situaţie materială care să-i permită să facă faţă cerinţelor misiunii, o bună educaţie, şi să fi e un om de caracter, inteligent şi abil”. Studiile academice (drept, economie etc.) erau considerate ca fi ind un atu suplimentar. De asemenea, un ataşat militar trebuia „să fi e abil şi să pătrundă în mediile înaltei societăţi propice activităţii sale şi să şi tragă profi t din asta”3.

Deosebit de importante erau originea viitorilor ataşaţi (apartenenţa la familii princiare), precum şi averea, care le ofereau o mai mare independenţă în acţiune şi le deschideau „uşile” cancelariilor ţărilor de acreditare, ale Ministerelor de Război sau ale diverşilor lideri politici şi militari. Din corpul ataşaţilor militari au făcut parte reprezentanţi ai unor importante familii boiereşti precum: Şuţu, Mavrocordat, Ghica, Sturza etc. Apartenenţa la o familie princiară nu a fost, însă, o regulă strictă. Între ataşaţii militari ai României s-au numărat şi ofi ţeri fără ranguri nobiliare, dar de o mare valoare profesională, confi rmată ulterior prin poziţiile ocupate în ierarhia militară: Alexandru Averescu, Florea Ţenescu, Toma Dumitrescu etc.

Propunerile Marelui Stat Major erau supuse aprobării ministrului de Război, care, după avizare, prezenta lista de candidaţi regelui. Acesta, în calitatea sa de comandant suprem, lua decizia fi nală. Ministerul Afacerilor Străine nu era consultat, el făcea doar demersurile pentru obţinerea agrementului din partea statului de reşedinţă. Importanţa ataşatului militar este subliniată şi de faptul că solicitarea agrementului era obligatorie doar în cazul său şi al ministrului plenipotenţiar.

După obţinerea acreditării, „ataşatul militar este numit prin Înalt Decret pe baza raportului Ministerului de Război de către M.S. Regele, având în vedere recomandarea Marelui Stat Major. Ofi ţerul numit ataşat militar, înainte de a pleca la post se prezintă M.S. Regelui, inspectorului general al Armatei, ministrului de Război, şefului Marelui Stat Major şi ministrului Afacerilor Străine”4.

Desigur, au existat şi excepţii, când numirea ataşatului militar pentru un anumit post s-a făcut în baza dorinţei exprimate de rege. Un exemplu este cazul maiorului Gheorghe A. Dabija, numit la postul Sofi a (1910-1913) la dorinţa regelui Carol I, fi ind recomandat de şeful Casei Militare Regale, generalul Leon Mavrocordat5.

După sosirea la post, ataşatul militar „se prezintă şefului misiunii diplomatice, care îl va introduce conform obiceiurilor. Ataşatul militar prezintă personal Anuarul

Armatei Române şefului Statului şi autorităţilor respective”6.

Pentru întoar-cerea din misiune, „ataşatul militar se cheamă prin Înalt Decret Regal, prezentându-se de plecare şi sosire în ţară aceleiaşi persoane ca la începutul misiunii sale”7.

Aceste vizite de prezentare, la plecarea/sosirea în/din misiune, pun în evidenţă importanţa ce se acorda, la cel mai înalt nivel, ataşaţilor militari, rolului acestora în promovarea în plan extern a politicii militare a României, precum şi expertizei lor privind aspectele politico-militare pentru statul/statele în care erau acreditaţi.

Referitor la durata misiunii, în instrucţiuni se prevedea că, „în principiu, ataşatul militar va funcţiona în postul său cel mult 4 ani”8. Din raţiuni subiective sau obiective, această prevedere nu a fost întotdeauna respectată, Marele Stat Major având posibilitatea să prelungească această durată, dacă interesele ţării o cereau.

Având în vedere calitatea lor de ofi ţeri şi promotori al politicii militare, în Instrucţiunile din anii 1911 şi 1914, se preciza faptul că „ataşaţii militari fac parte din Marele Stat Major”9. Din punct de vedere al statutului diplomatic, ataşatul militar făcea parte din Legaţia Regală/Misiunea Diplomatică a României.

Poziţia ataşaţilor români în cadrul legaţiilor regale a urmat linia promovată la nivelul întregii diplomaţii europene în raporturile sale cu cea militară, fi ind caracterizată, în mod paradoxal, de o diminuare relativ constantă, în contextul creşterii rolului şi importanţei lor în promovarea politicii externe a statelor pe care le reprezentau. În fapt, tocmai sporirea importanţei lor a generat o reacţie negativă din partea diplomaţilor de carieră, cum se considerau cei civili, între măsurile iniţiate de ministerele de externe fi ind şi cea a diminuării poziţiei lor în cadrul legaţiilor.

Pentru început, prevederile Regulamentului din 1892 stipulau că „ataşatul militar român, [era] situat prin rangul şi statutul său diplomatic chiar după şeful legaţiei, benefi ciază ca şi acesta din urmă de două privilegii majore: inviolabilitate şi extrateritorialitate”10. Inviolabilitatea viza ansamblul afacerilor şi corespondenţa, intrând în vigoare din momentul când ataşatul militar pătrundea pe teritoriul statului de acreditare, iar extrateritorialitatea presupunea independenţa ataşaţilor militari raportată la jurisdicţia civilă şi penală etc.

Instrucţiunile relative la ataşaţii militari (1911) precizau faptul că „ataşaţii militari îndeplinesc pe lângă capii misiunilor diplomatice, rolul de consilieri militari pentru

Mareşalul Alexandru Averescu

studii/documente

document 2011 1 (51) 61

rezolvarea tuturor chestiunilor de ordin politico-militar. În această calitate, ataşaţii militari au acelaşi rang diplomatic ca [sic!] consilierii de Legaţie, având pasul înaintea secretarilor de Legaţie de clasa I şi celorlalţi membri ai Legaţiilor, atât timp cât aceştia nu sunt însărcinaţi cu girarea afacerilor diplomatice”11.

Prin Instrucţiunile relative la serviciul ataşaţilor militari din 1914, poziţia ataşatului militar în cadrul legaţiei regale era lăsată, în bună măsură, la latitudinea şefului de misiune, prevederile acesteia stipulând că „ataşaţii militari sunt agenţi şi consilieri militari pe lângă misiunile diplomatice. În această calitate, ataşaţii militari pe lângă Legaţiile ţării se conformă, cu privire la rangul lor, dispoziţiilor luate de către Ministrul Plenipotenţiar respectiv şi ocupă locul care se dă la celelalte ambasade sau legaţii din capitală, unde au reşedinţa”12.

În raporturile cu instituţiile din ţară, „ataşaţii militari sunt subordonaţi Marelui Stat Major şi aparţin Biroului de Informaţii, [în timp ce la nivelul legaţiei] ei sunt ţinuţi în afaceri, care privesc misiunea şi serviciul lor, a se conforma ordinelor şefului de misiune respectiv. Ataşaţii militari nu au calitatea reprezentativă decât când ei sunt anume delegaţi în acest sens”13. În pofi da acestei duble subordonări, „ataşatul militar îndeplineşte îndatoririle sale exclusiv numai pe temeiul ordinelor date de către Marele Stat Major,” 14 primordiale fi ind relaţiile pe linie militară.

În perioada de început, scopul misiunii, principalele atribuţii ale ataşatului, modul de acţiune în activitatea de reprezentare a ţării şi pentru culegerea de informaţii şi modalităţile de legătură cu ţara erau precizate în ordinul de serviciu care li se înmâna cu ocazia plecării la post.

Cu prilejul numirii ca ataşat în Franţa, în anul 1886, căpitanului Gheorghe Vassescu i s-a înmânat ordinul de serviciu prin care i se preciza: „Rolul dumneavoastră constă mai mult în culegerea informaţiilor militare şi ţinerea la curent a progresului care se face în armata ţării în care vă afl aţi. Pentru aceasta este necesar să fi ţi cât mai apropiat de anumite personalităţi militare din Statul Major şi comandamentele armatei. Veţi urmării cu atenţie toate concentrările indiferent dacă se fac pentru instrucţia recruţilor sau manevre anuale şi să fi ţi la curent cu toate regulamentele tactice şi administrative, echiparea şi dotarea trupei. Să studiaţi cu multă atenţie toate stabilimentele militare pe care le veţi vizita şi să informaţi Ministerul de Război asupra construcţiei şi amplasării lor. În legătură cu cele de mai sus veţi trimite la sfârşitul fi ecărei luni Ministrului de Război, rapoarte detaliate.

În caz de mobilizare, veţi căuta prin toate mijloacele să obţineţi informaţii despre planul de campanie, constituirea marilor unităţi, numele generalilor, mişcările strategice, mersul operaţiunilor militare, rezultatele şi modifi carea planului de campanie până la sfârşitul ei. Invenţiile în legătură cu armamentul şi materialul de război să fi e comunicate direct şi imediat Ministrului de Război.

Veţi controla continuu pe ofi ţerii şi tinerii trimişi la studii în şcolile militare şi pentru a face practică de stat

major, în ce priveşte instrucţia, învăţătura, disciplina şi conduita militară”15.

Instrucţiunile privind serviciul ataşaţilor militari (1896) puneau accent pe latura diplomatică a activităţii ataşaţilor militari, rolul lor fi ind, în principal, acela de a întreţine relaţiile militare ale României cu statele pe lângă care erau acreditaţi şi de a reprezenta armata română în străinătate.

Prin Instrucţiunile din 1911 şi 1914, accentul a fost pus pe culegerea de informaţii, precizându-se faptul că „ataşatul militar are îndatorirea de a ţine la curent Statmajorul General al Armatei, cu întreaga activitate militară a statului, în care se găseşte, studiind: a) organizarea armatei respective; b) armamentul, muniţiile, echipamentul şi materialul; c) fortifi caţiile terestre, maritime sau fl uviale; d) comanda-mentul armatei şi valoarea acestui comandament din punctul de vedere al conducerii trupelor şi al pregătirii de război; e) instrucţia şi educaţia ofi ţerilor şi trupei în vederea războiului, progresele instrucţiei şi metodele întrebuinţate, precum şi rezultatele ce se dobândesc; f ) starea trupelor şi ofi ţerilor în garnizoane, tabere şi manevre; g) legile şi regulamentele militare studiate în mod comparativ, arătând modalitatea de aplicare şi rezultatele ce dau, până la ce punct şi cum se aplică ele în armată. Va raporta de asemenea tot ce va putea cunoaşte cu privire la modalitatea inspecţiilor şi la efectele ce ele au asupra mersului instituţiei; h) administraţia, bugetul şi stabilirea efectivelor diferitelor corpuri de trupă şi servicii; i) literatura militară locală, urmărind toate revistele şi scrierile militare, în îndoitul scop de a cunoaşte ideile ce au curs în armata respectivă şi pe ofi ţerii ce exercită vreo infl uenţă asupra mişcării intelectuale din acea armată; j) exerciţiile, aplicaţiile şi manevrele pe teren; k) comunicaţiile militare; l) valoarea spiritului militar al naţiunii, mentalitatea şi idealurile poporului, tendinţele şi dezvoltarea socială, economică şi fi nanciară în raport cu apărarea naţională; m) progresele şi dezvoltarea industriei private şi militare; şi întrucât ele pot satisface diferitele trebuinţe ale armatei în timp de război; n) facilitarea comenzilor de materiale de război, făcute de armata noastră în acea ţară (fără concursul altor persoane intermediare), şi întrucât produsele industriei locale pot satisface aceste comenzi; o) supravegherea şi conducerea elevilor şi ofi ţerilor români mai mici în grad, afl aţi în armatele străine respective, la şcoli, stagii, misiuni şi altele; p) rezolvarea chestiunilor de ordin militar”16.

Nu erau neglijate nici atribuţiile ataşatului militar pe linie de reprezentare, prin instrucţiunile din 1914 acesta fi ind desemnat ca Generalul Florea Ţenescu

1 (51) 2011 document62

studii/documente

„mijlocitor între autorităţile militare Române şi cele militare şi civile străine şi Române, cu care are afaceri de serviciu de rezolvat” 17.

Deşi atribuţiile ataşaţilor militari erau complexe, îndeplinirea lor, cu precădere a celor legate de culegerea de date şi informaţii, trebuia făcută numai prin mijloace legale, din surse deschise (întâlniri/discuţii cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, militare şi civile, pe timpul unor reuniuni ofi ciale sau unor activităţi private; participări la activităţi militare, manevre; solicitarea ofi cială şi primirea de materiale informative de la autorităţile militare ale ţării de acreditare; achiziţia de regulamente, instrucţiuni, studii pe probleme militare; studiul presei etc.), fi ind „oprit ataşaţilor militari a face orice s-ar interpreta ca act de spionaj” 18.

Privind corespondenţa către ţară, „referatele militare, informaţiile confi denţiale şi rapoartele politico-militare se adresează de ataşatul militar, şefului Marelui Stat Major prin legaţia respectivă,”19 în rest, „toată cealaltă corespondenţă se va preda deschisă legaţiei” 20.

Au fost şi situaţii în care, ataşaţii militari au corespondat direct cu ministrul de Război şi cu şeful Marelui Stat Major, de la care primea ordine, iar uneori, în baza dispoziţiilor suveranului, chiar şi cu cabinetul acestuia. În afara rapoartelor scrise adresate suveranului, prim-ministrului sau liderilor politico-militari, în situaţii deosebite, ataşaţii militari s-au deplasat la Bucureşti, unde i-au informat direct pe aceştia referitor la evenimente de maxim interes pentru România.

După intrarea României în război, numărul ataşaţilor militari a scăzut, prin retragerea celor din ţările aparţinând Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Bulgaria, Germania, Turcia), precum şi a celui din Serbia. În 1917, după preluarea puterii de către bolşevici, postul de la Petrograd a fost mutat la Oslo (Norvegia).

În perioada premergătoare Primului Război Mondial, activitatea diplomaţiei militare româneşti, privită în ansamblul său, a fost una complexă, activă şi benefi că, ce şi-a adus contribuţia atât la îndeplinirea obiectivelor politicii naţionale şi militare promovate de Bucureşti, cât şi la asigurarea datelor şi informaţiilor necesare factorilor de conducere pentru luarea deciziilor în plan politico-militar. Eforturile depuse de ataşaţii militari s-au regăsit în: gradul de cunoaştere al armatelor potenţialilor inamici, funcţie de care s-au elaborat diferite ipoteze şi planurile de campanie de către Statul Major General/Marele Cartier General; nivelul de pregătire, instruire şi dotare a trupelor române; asigurarea suportului decizional pentru luarea de decizii politico-militare care au asigurat punerea României în poziţii internaţionale favorabile (implicarea în cel de-Al Doilea Război Balcanic, care a asigurat revizuirea graniţei cu Bulgaria în conformitate cu realitatea istorică şi interesele naţionale româneşti, chiar şi momentul intrării în prima confl agraţie mondială). În aceeaşi măsură, ea este legată şi de insuccesele în plan politico-militar, fi e ca urmare a unui volum insufi cient de date şi informaţii asigurate de ataşaţi, fi e ca urmare a lipsei de reacţie a liderilor de la Bucureşti la estimările formulate de aceştia.

Concluzionând, se poate afi rma că, în perioada premergătoare Primului Război Mondial, diplomaţia militară românească s-a dovedit un instrument util pentru promovarea politicii militare naţionale, dar modul de organizare (numărul ataşaţilor militari relativ redus, restricţiile de ordin fi nanciar) au diminuat semnifi cativ efi cienţa acesteia, în comparaţie cu cea promovată de marile puteri.

1 Istoria Românilor, volumul VII, tom II, De la independenţă la marea unire, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 233-234.2 Monitorul Oastei, nr. 4 din 1870.3 Maria Georgescu, Christophe Midan, Les attaches militaires français en Roumanie et roumains en France, Editura Militară, Bucureşti, 2003, p. 70. 4 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Marele Stat Major, Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 272, f. 5.5 Gheorghe Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1936, p. 10.6 A.M.R., Fond Marele Stat Major-Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 272, f. 5.7 Ibidem.8 Ibidem, f. 6.9 Ibidem, f. 3.10 Maria Georgescu, Christophe Midan, Op. cit., p. 68. 11 A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 144, f. 106.12 Idem, dosar nr. crt. 272, f. 3.13 Ibidem, ff. 3-4.14 Ibidem, f. 4. 15 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, dosar nr. crt. 538, 1886-1888.16 A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia a 2-a Informaţii., dosar nr. crt. 144, ff. 107-109.17 Idem, dosar nr. crt. 272, f. 4. 18 Ibidem.19 Ibidem, f. 5.20 Idem, dosar nr. crt. 144, f. 111.

NOTE

Th e organization of Romanian Military Diplomacy in the precursory period of the First World War. Instructions regarding the attributions and the rights of military attachés, Colonel (r) Ovidiu

Corneliu IOSIF, Ph.D. candidate

Abstract: Th e organization of military attachés started after Romanian’s independence was recognized (1878). At the beginning of the 20th century were established the instructions that settled this activity and prepared the participation at the First World War.

Keywords: military attaché, instruction, legation, information, ambassador

studii/documente

document 2011 1 (51) 63

Pătrunderea Armatei Române în Basarabia, începând din ianuarie 1918, când Divizia a XI-a Infanterie,

comandată de generalul E. Broşteanu, a trecut Prutul, reprezintă un moment-cheie în desfăşurarea acţiunilor unioniste, dar şi punctul nodal de divergenţă între istoriografi a română şi cea sovietică (şi post-sovietică), în evaluarea evenimentelor din 1918.

Scoţând din contextul complex și dinamic al anului 1918, faptul că pătrunderea Armatei Române în Basarabia a fost anterioară proclamării Unirii cu ţara-mamă, istoriografia anti-românească de tradiţie sovietică, prezintă actele unificatoare drept o consecinţă directă a „ocupării” Basarabiei de către Armata Română, în complicitate cu o facţiune restrânsă din cadrul Parlamentului provincial, numit Sfatul Ţării2. Istoriografia românească a tins să afirme, în măsura în care puterea politică i-a permis, în special între 1964-1989, că actele unificatoare au reprezentat o consecinţă logică și legică a procesului general-european de constituire a statelor naţionale, nicidecum o soluţie conjuncturală sau, cu atât mai puţin, una impusă cu forţa baionetelor românești3.

Un al treilea mod de abordare mai pertinent sau mai credibil, fără a subestima premisele structurale pentru unirea Basarabiei cu statul român, acordă o atenţie sporită factorilor conjuncturali fără a clama însă, sub nicio formă concluzii aberante, de tipul celor vehiculate de autorii ruși, sovietici ori „moldoveniști” românofobi.

Un prim element care trebuie luat în calcul este constituirea „Sfatului Ţării”, ca urmare a Congresului Ostașilor Moldoveni, desfășurat la Odessa, în octombrie 1917, caracterul totalmente anterior al acestor evenimente în raport cu sosirea militarilor români în teritoriile de la răsărit de Prut. Din cei 150 de deputaţi, o proporţie de 7:3, adică 105 erau „moldoveni”, inclusiv 10 reprezentanţi ai celor de peste Nistru, iar restul de 45, de alte etnii (ucraineni, ruși, evrei, bulgari, găgăuzi, germani, polonezi, armeni și greci)4.

Un al doilea element de analizat îl reprezintă atitudinea iniţial mai rezervată, nutrită de acest organism politic local, faţă de

România. La 2 decembrie 1917, a fost proclamată autonomia internă a Basarabiei, sub numele de Republica Democratică Moldovenească, parte componentă a Republicii Democratice Federative Ruse, opţiune încadrabilă în categoria „stângii moderate”. Răceala și indiferenţa parţiale, manifestate la

început faţă de România au avut cauze complexe, ţinând atât de factori inerţiali cât și conjuncturali (acuitatea problemei sociale în Basarabia, situaţia grea a României, rămasă izolată în faţa Puterilor Centrale etc.).

Conform reputatei balcaniste Barbara Jelavich, dar și al cercetătorului basarabean Gheorghe E. Cojocaru, factorul care a înclinat progresiv, dar rapid și ineluctabil balanţa în favoarea opţiunii

concrete pro-românești, neglijată iniţial, a constat în degradarea extremă a situaţiei politice în cadrul fostului Imperiu, ajuns în pragul războiului civil, care, de altfel, se va și declanșa.

Dizolvarea Adunării Constituante de către bolșevici (5/18 ianuarie 1918), proclamarea independenţei Ucrainei, pretenţiile acesteia din urmă faţă de Basarabia vizând în special zonele nordice (Hotin) și sudice (Cetatea Albă) ale teritoriului dintre Prut și Nistru, încheierea armistiţiului de la Focșani între România și Puterile Centrale, toate împreună au propulsat vertiginos orientarea pro-românească în cadrul structurilor locale (provinciale) de putere, cu nimic mai puţin legitime decât alte structuri omoloage, create în

PREOŢI MILITARI ROMÂNI ÎN BASARABIA. MISIUNE RELIGIOASĂ ŞI REVERBERAŢII

NAŢIONAL-POLITICE(1918)

Drd. George Mihai OPREA1

„Că suntem fraţi cu ei, aceasta n-o prea ştiu, căci nimeni nu le-a spus-o. Când îi întrebam dacă ştiu româneşte, răspundeau că nu, dar că moldoveneşte pot vorbi. Unde şi unde, întâlneai câte un moşneag de 80-90 de ani, care îţi spunea că îi povestise mama lui, că

ei au trăit odată la un loc cu noi, dar muscalii au întins hotarul până la Prut”.

Ceremonial militar religios desfăşurat cu ocazia Zilei Eroilor

1 (51) 2011 document64

studii/documente

condiţiile dramatice ale agitaţiilor de tip revoluţionar (Consiliul Comisarilor Poporului, Rada Ucraineană de la Kiev etc.)5.

Minoritari în Sfatul Ţării, bolșevicii au dezlănţuit o campanie virulentă de denigrare a acestui for, a cărui autoritate o subminau și o nesocoteau, inclusiv prin constituirea de grupuri înarmate, „specializate” în jafuri și crime, scopul final fiind sovietizarea Basarabiei și dizolvarea Sfatului Ţării, din care, practic, bolșevicii se autoexcluseseră, atunci când acest organism a cerut ajutorul guvernului român de la Iași, pentru curmarea anarhiei și a provocărilor de tot felul (bolșevice, autonomist-minoritare etc.)6. Intervenţia forţelor armate românești, la apelul reprezentanţilor legitimi ai populaţiei basarabene (inclusiv în drept există sintagma „legitimitate revoluţionară”), a avut rezultatele așteptate, dar s-au produs, inclusiv în Chișinău, ciocniri armate cu bolșevicii, fiind înregistraţi morţi și răniţi de ambele părţi, inclusiv câţiva foști deputaţi în Sfatul Ţării care simpatizau cu forţele bolșevice7.

Odată înlăturate elementele anarhice și minoritar-agresive, Sfatul Ţării a proclamat independenţa deplină a Republicii Democratice Moldovenești, la 24 ianuarie/4 februarie 1918; după ascensiunea bolșevicilor la putere, Republica Democrată Federativă Rusă nu mai exista, iar Ucraina își proclamase și ea secesiunea8. Pasul următor era, de acum devenise inevitabil, unirea cu România.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 de abţineri, unirea condiţionată (cu păstrarea autonomiei interne), iar opt luni mai târziu, printr-o procedură sumară, condiţiile formulate iniţial au fost retrase, structura noului stat rămânând unitară9. Procedura precipitată și sumară prin care s-a renunţat la autonomia Basarabiei în cadrul statului român poate trezi unele semne de întrebare, însă acest eveniment ţinea (deja) de relaţiile inter-românești, el constituia o problemă internă a României Mari, o chestiune care nu privea în niciun fel relaţiile statului român întregit, cu terţe state (Rusia, Ucraina etc.)10.

Aşadar, în decurs de aproape un an calendaristic (decembrie 1917-noiembrie 1918), Basarabia a efectuat o tranziţie importantă, nu lipsită de episoade dramatice, între statutul de regiune autonomă în cadrul unei ipotetice Rusii federative, democratice şi liberale, la situaţia de provincie pe deplin integrată

statului naţional-unitar român, de care o legau originea etnică, limba şi trecutul populaţiei băştinaşe majoritare.

Printre cei veniţi din Vechiul Regat (Moldova dintre Prut şi Carpaţi, de fapt, în condiţiile concrete de atunci), alături de militari, s-au numărat şi preoţii militari. Activitatea acestora din urmă nu s-a limitat la efectuarea de servicii religioase şi duhovniceşti în cadrul unităţilor militare (numărul diviziilor româneşti aduse în Basarabia crescuse la 4). Ei au socializat şi au intrat în relaţii mai mult sau mai puţin instituţionale cu populaţia locală, atât „moldovenii” majoritari, dar şi, uneori, minoritarii etnici (ruşi, ucraineni) ori religioşi (evrei).

Cum au receptat preoţii militari realităţile din Basarabia? Ce activităţi concrete au desfășurat ei pentru consolidarea acţiunilor și mai ales, a sentimentelor naţionale și unioniste? Care au fost obstacolele întâmpinate și cum au fost ele abordate? Cum vedeau ei viitorul Basarabiei multietnice (dar net majoritar românești) în cadrul României Mari? În cele ce urmează, ne propunem să răspundem, cel puţin parţial, la aceste întrebări, pornind de la conţinutul unor documente militare de arhivă. Criteriul folosit este cel cronologic, întrucât permite, credem noi, o plasare mai bună în contextul general pe care l-am descris succint în prima parte a articolului.

Fondul arhivistic „Inspectoratul Clerului Militar” include mai multe rapoarte-document elaborate de către preoţii militari prezenţi în Basarabia, unul dintre aceștia fiind iconomul George C. Creţu, preot militar din Corpul 5 Armată, Divizia 1 Vânători, Regimentul 6 Vânători. Un prim raport al acestui cleric poartă data de 14 februarie 1918 și se referă la evenimente petrecute în jurul datei de 20 ianuarie 1918. La data amintită, Regimentul 6 Vânători a trecut Prutul, dându-i-se în pază sectorul Sculeni – Pârliţa – Cornești, obiectivele principale constau în apărarea liniei ferate Ungheni – Chișinău, preîntâmpinarea unui atac dinspre Bălţi și păstrarea liniștei în zonă. Conform observaţiilor lui G. Creţu, populaţia din sectorul regimentar respectiv era alcătuită în proporţie de ¾ din moldoveni (români), iar restul evrei și ruși.

Limba vorbită de localnici este, conform raportului „curat moldovenească”, dar „cu un mare amestec de cuvinte rusești, când e vorba de chestiuni administrative, juridice, bisericești…”. Starea materială a bisericilor este sensibil mai bună decât a școlilor, însă influenţa rusească are un caracter covârșitor. Foarte interesante și echilibrate sunt aprecierile și datele oferite în raport despre atitudinea populaţiei moldovenești în relaţiile cu trupele românești. Astfel, sosirea militarilor români a fost, iniţial, primită cu stupoare și suspiciune de către localnici, printre care nucleele bolșevice lansaseră tot felul de zvonuri false, speculând aspiraţiile lor de ordin social. Mai concret, soldaţii români fuseseră prezentaţi ca dușmani de moarte ai drepturilor și ai libertăţilor proclamate, pur declarativ, de altfel, prin Revoluţia bolșevică. Pe de altă parte însă, tactul dovedit de ofiţeri și atitudinea concretă a trupei, au determinat o rapidă schimbare de percepţie 11.

Pe baza primelor constatări, preotul militar Creţu avansa și câteva sugestii în vederea aprofundării apropierii

Ceremonial militar religios la un cimitir de eroi

studii/documente

document 2011 1 (51) 65

între românii de pe ambele maluri ale Prutului. Era vorba despre câștigarea preoţilor locali de partea cauzei românești, angrenarea lor în activităţi extra-ecleziastice (economice, administrative și școlare), și, nu în ultimul rând, încredinţarea misiunii de „propagandiști ai neamului” pentru preoţii militari, în special pentru cei din Moldova de la vest de Prut, al căror grai constituia o veritabilă verigă de legătură între limba română literară și limbajul popular basarabean12. De altfel, ideea de a fi trimiși în Basarabia, cu precădere, funcţionari români originari din jumătatea apuseană a Moldovei istorice (cea unită cu Valahia, la 1859-1862) a fost ulterior vehiculată și în alte medii și, parţial, pusă în practică13.

Un alt raport al preotului G. Creţu datează din 5 martie 1918 și are ca element central Adunarea preoţilor din Cercul Pârliţa, desfășurată la 26 februarie 1918, cu participarea prelaţilor din 28 de sate. În cursul instruirii, profitând de întrebarea unui participant referitoare la cauzele adoptării alfabetului latin de către românii din dreapta Prutului, Creţu s-a lansat între-o veritabilă lecţie de istorie, evidenţiind rolul nefast al Rusiei. În raport, sunt incluse și noi aprecieri asupra stării materiale a preoţimii și a influenţei rusești în viaţa religioasă: „muzica rusească a fost cea mai puternică armă de cucerire a sufletelor românești, afirmaţie exemplificată cu activitatea și manifestările corurilor bisericești, apte să intoneze, preţ de mai bine de o oră, o varietate de cântece religioase și patriotice rusești”. În finalul raportului, autorul lansa și un avertisment care avea să se dovedească profetic în anii interbelici: „de se va urma să se trimită și aici semănătorii de căpătuială, spre a-i pricopsi, rezultatul va fi că, în loc de grâu, vom secera furtună”14.

Într-adevăr, conduita deficitară a unor membrii ai administraţiei românești interbelice din Basarabia, este și astăzi amplificată și instrumentalizată politic de forţele anti-unioniste din stânga Prutului, iar la momentul 1940, o partea populaţiei românești din Basarabia nu a privit instaurarea administraţiei sovietice ca pe un lucru neașteptat și tragic15.

Revenind la evenimentele din anul 1918, ţinem să amintim și raportul din 19 februarie al preotului Dem. Ionescu, a cărui activitate pastorală se desfășura în cadrul Regimentului 42/66 Infanterie, în zona orașului-târg Orhei. Potrivit acestei surse, discursul patriotic axat pe ideea regăsirii și a revalorizării limbii strămoșești era de natură a-i emoţiona puternic, cel puţin pe unii dintre localnicii băștinași. Despre populaţia zonei, preotul Ionescu scria următoarele: „cele câteva mii de moldoveni din Orhei, faţă de populaţia jidovească de 16 000 din cea totală a orașului, de aproape 20 0000 aproape, înstrăinaţi aproape total, totuși cu oarecare râvnă de muncă naţională, unită, bineînţeles, cu dragoste; o inteligenţă vie românească îi va redeștepta”16.

O dovadă mai puternică a influenţei rusești în Basarabia este surprinsă într-un raport din 4 martie 1918 semnat de către confesorul (duhovnicul) Ion Ionescu, funcţionând pe lângă ambulanţa Diviziei I Vânători. Clericul respectiv menţionează cazul preotului local Vasile Cazacu, din Sculeni, care, în ziua de 25 februarie 1918, a oficiat serviciul divin numai în limba rusă, deși asistenţa

era formată în exclusivitate din vorbitori de limbă română, fie localnici basarabeni, fie ostași români din Vechiul Regat, care nu înţelegeau limba rusă. Nici rugăminţile celor prezenţi, niciordinul Sfatului Ţării în vederea efectuării slujbei religioase în limba naţională nu l-au putut determina pe Vasile Cazacu să renunţe la preferinţa sa pentru limba rusă17.

Convingerea că limba „moldovenească” era, pur și simplu, nedemnă de a fi folosită în acte și împrejurări solemne, cultivată de stăpânirea ţaristă, după 1828 (anularea autonomiei interne), câștigase adepţi în rândurile unor elite locale, orbite de strălucirea culturală rusească și incapabile să înţeleagă faptul că emanciparea culturală nu însemna rusificare, ci cultivarea și îmbogăţirea propriului grai, pe care dominaţia străină îl izolase de ansamblul lingvistic românesc și de evoluţia acestuia18.

Din alte rapoarte ale preoţilor militari reiese mirarea cu care unii localnici constatau că oamenii cu funcţii ofiţerești înalte vorbeau între ei în limba română, despre care ei fuseseră învăţaţi că nu are nimic de-a face cu nobleţea și cultura19.

Pe lângă influenţa rusismului ţarist, un alt obstacol în calea propagării ideilor naţionale moderne românești în rândurile maselor largi de basarabeni, era reprezentat de propaganda bolșevică, avantajată de generozitatea teoretică a unei ideologii al cărei faliment este astăzi o certitudine, dar care atunci exercita o puternică atracţie în diverse medii sociale și naţionale.

Românii basarabeni cunoscuseră însă o practică politică de tip comunist, sub forma jafurilor și a crimelor practicate de bandele înarmate purtătoare de steag roșu, la cumpăna anilor 1917-1918. Conform raportului întocmit de către preotul Petru E. Pieptu (Regimentul 3 Vânători, care a acţionat în zona Tighina-Ackerman), schimbarea de atitudine a populaţiei basarabene faţă de militarii români a avut, cel puţin în sectorul amintit, cauze destul de pragmatice, recte reîntronarea ordinii și a siguranţei, pe care localnicii le desemnau cu termenul rusesc „zakon” (lege).

O descriere foarte expresivă face preotul-militar Pieptu, atunci când prezintă starea generală de spirit a populaţiei, după stabilizarea situaţiei militare în zonă: „Că suntem fraţi cu ei, aceasta n-o prea știu, căci nimeni nu le-a spus-o. Când îi întrebam dacă știu românește, răspundeau că nu, dar că moldovenește pot vorbi. Unde și unde, întâlneai câte

Ceremonial militar religios la bordul unor nave militare

1 (51) 2011 document66

studii/documente

un moșneag de 80-90 de ani, care îţi spunea că îi povestise mama lui, că ei au trăit odată la un loc cu noi, dar muscalii au întins hotarul până la Prut. Populaţiei moldovenești din Basarabia, orice educaţie naţională îi lipsește, orice conștiinţă de neam îi este străină. Ce e dreptul, vorbesc o limbă curată și frumoasă, poate cea mai frumoasă dintre dialectele noastre. Această comoară, limba, au păstrat-o aproape neatinsă. Încolo, ei ne privesc ca stăpâni, îi auzi foarte des exprimându-și bucuria că s-a făcut rânduială, dacă li s-ar da și pământul atunci, zic ei, ar fi tare bine. Aduc rugăciuni de mulţumire că și-au găsit un stăpân . Așa ne vede poporul”20. Conform aceluiași raport, și reticenţa preoţilor în a pleda cauza românismului printre credincioși avea cauze mai degrabă pragmatice, constând în teama de aservire a bisericii faţă de stat, de frica de a nu fi subordonaţi domeniului politic21.

În ajunul declarării unirii necondiţionate a Basarabiei cu ţara-mamă, la 25 noiembrie 1918, Constantin Partenie, protopopul preoţilor militari români aflaţi în Basarabia, raporta către Ministerul de Război, Serviciul Personalului, termenii conveniţi cu arhiepiscopul Nicodim, în privinţa preoţimii militare aflate în Basarabia. Înaltul prelat era de părere că în provincia dintre Prut și Nistru să fie menţinuţi câţi mai mulţi preoţi militari întrucât aici erau dislocate multe unităţi militare, dispersate, iar în rândurile populaţiei civile era necesară desfășurarea unor ample eforturi în direcţia educaţiei moral-religioase naţionale22. Așa cum rezultă din ansamblul rapoartelor transmise de preoţii militari dislocaţi în Basarabia, în cursul anului 1918, activităţile educative extra-religioase constau în popularizarea unor cunoștinţe elementare de istorie, geografie și limbă literară (în primul rând, alfabetul latin), la loc de cinste figurând cântecul „Hora Unirii” și poezia „Noi” de Octavian Goga.

Reflectarea atitudinii populaţiei locale, de către preoţii militari români este făcută cu realism, fiind redate fără complexe, aspecte negative, pragmatice sau incerte, ceea ce nu exclude însă o anumită notă optimistă, legată în principal de superficialitatea influenţei rusești în rândurile „moldovenilor” simpli, fără ranguri și veleităţi nobiliare. Faţă

de populaţiile minoritare, atitudinea acelorași preoţi este mai rezervată, mai ales faţă de evrei, care erau și de altă religie, deci, mai diferiţi de români decât rușii sau ucrainenii.

Corolarul activităţii de misionariat naţional desfășurată de preoţii militari printre basarabeni, în special printre cei de obârșie și limbă românească, trebuia să fie o cât mai bună administrare a provinciei, ceea ce din păcate, nu a fost întotdeauna cazul în anii interbelici, cu urmări parţial persistente până în prezent.

1 Universitatea „Valahia” Târgovişte.2 Vasile Stati, Istoria Moldovei, Vivar-Editor, Chişinău, 2002, p. 270-324; Viktor Stepanjuk, Gospodarstvennost moldavskogo naroda, Tipografi a Centrala, Kişinev, 2006, p. 197-210.3 M. Muşat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul naţional modern român, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 555-572. 4 Alberto Basciani, La diffi cile unione. Bessarabia e la Grande Romania (1918-1940), seconda edizione, Aracne edritice, Roma, 2007, p. 89-90. 5 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. II (1887-1982), traducere de Eugen Mihai Avădanei, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 148-149; Gheorghe E. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Editura Semne, Bucureşti, 1997, p. 51-53.6 A. Basciani, op. cit., p. 92-94.7 Ibidem, p. 95-96.8 Alain Ruzé, Ukrainien et Roumains. Rivalités carpatho-danubiennes (IX-XX siècles), Harmatton, Paris, 1999, p. 195-196.9 Enciclopedia Istoriei Politice a României (1859-2002), (sub direcţia lui Stelian Neagoe), Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2003, p. 161.10 Gheorghe I. Brătianu, Basarabia – drepturi naţionale şi istorice, traducere de Ecaterina Holban, ediţie Florin Rotaru, Editura Semne, Bucureşti, 1995, p. 59.11 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice „General Radu Rosetti” (în continuare se va cita C.S.P.A.M.I.), fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr. crt. 23, f. 4.12 Ibidem, f. 5.13 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 129-131.14 C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 23, f. 8.15 ***, Armata română de la ultimatum la dictat: Anul 1940, documente, vol. I, Editura Fundaţiei General Ştefan Guşă, Bucureşti, 2000, passim.16C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 15, f. 384. 17 Ibidem, dosar nr. crt. 20, f. 6.18 Irina Livezeanu, op. cit., p. 144-149.19 C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 23, f. 22.20 Ibidem, f. 29-30.21 Ibidem, f. 31.22 C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 27, f. 11-12.

Ceremonial militar religios pe câmpul de luptă

Romanian military priests in Bassarabia, religious mission and national-political reverberations

(1918), George Mihai OPREA, Ph.D. candidate Abstract: During 1918, besides Romanian

soldiers, military priests entered in Bassarabia. Th eir activity was not restricted to religious matters, but had an important national extent regarding the spiritual consolidation of the acts which led to unifi cation.

Keywords : unifi cation, nation, church, Romanians,

Moldavian people

NOTE

studii/documente

document 2011 1 (51) 67

În anul 1935 a fost amendată Legea de organizare a Consiliului Superior al Apărării Ţării2, prin

modifi carea articolului 23 al Regulamentului de funcţionare al Consiliului, impusă din cauza disfuncţionalităţilor apărute prin nerespectarea planurilor şi angajamentelor luate. Instabilitatea politică4 şi rivalităţile dintre principalii lideri ai timpului, a făcut ca multe din proiectele anterioare adoptate să nu mai fi e fi nanţate. Pentru asigurarea continuităţii în actul de decizie s-a decis ca, în calitate de membrii cu vot deliberativ, să fi e cooptaţi mareşalii României şi foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri5.

În anul următor, din cauza complicării relaţiilor internaţionale, factorii de decizie politici şi militari au gândit crearea unui nou organism care să optimizeze funcţionarea Consiliului Superior al Apărării Ţării.

Înaltul Decret Regal nr. 2621 din 13 noiembrie 19366 a dispus înfi inţarea, de la 1 ianuarie 1937, a Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării, la iniţiativa7 preşedintelui Consiliului de Miniştri şi ministrul Armamentului8 şi a miniştrilor Apărării Naţionale9 şi Justiţiei10. Din el făceau parte preşedintele Consiliului de Miniştri – preşedinte şi miniştrii Apărării Naţionale, Aerului şi Marinei şi Armamentului, precum şi şeful Marelui Stat Major – membrii. Acestuia din urmă îi revenea sarcina de a pregăti şi executa deciziile luate.

Marelui Stat Major i-a revenit sarcina de a întocmi proiectul de regulament al organismului nou înfi inţat. În atribuţii intrau „examinarea chestiunilor în legătură cu Apărarea Naţională, ce comportă conlucrarea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Aerului şi Marinei şi Ministerul Armamentului, luând hotărâri asupra organizării, dotării şi pregătirii de război a forţelor armate; avizează asupra proiectelor de legi şi regulamente ce privesc vreunul din cele trei departamente (Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Armamentului); menţine legătura între cele 3 departamente pentru realizarea unităţii de doctrină în întrebuinţarea tuturor forţelor armate”11.

Pregătirea şedinţelor era în atributul Marelui Stat Major, calitatea de raportori era rezervată subşefi lor acestuia

CONSIDERAŢII PRIVIND ÎNFIINŢAREA COMITETULUI DE COORDONARE AL APĂRĂRII ŢĂRII

Luminiţa GIURGIU1

în problemele ce vizau pregătirea de război, organizarea şi mobilizarea forţelor armate şi asigurarea unităţii de instrucţie.

Convocarea „se face de preşedintele, în urma propunerii Marelui Stat Major al Armatei, prin Secretariatul Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării ce va fi organul de legătură şi execuţie între Marele Stat Major al Armatei şi ministerele interesate”12.

Hotărârile urmau să fi e luate cu majoritate de voturi. În situaţia în care o hotărâre nu putea fi executată fi e se rediscuta, fi e se căutau soluţii noi de rezolvare.

Arhiva urma să se păstreze la Marele Stat Major, noi regăsind informaţiile în arhiva Consiliului Superior al Apărării Ţării.

Prin Înaltul Decret Regal nr. 4869 din 8 decembrie 1936, a fost aprobat regulamentul13 de funcţionare.

La stadiul actual al cercetării a reieşit că organismul a fost desfi inţat până în noiembrie 193714, nefi ind

identifi cat niciun document din care să reiasă că acesta a funcţionat cu adevărat.

* * *

CAROL al II-lea

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:Văzând raportul preşedintelui Consiliului Nostru de

Miniştri şi ministrul Armamentului şi al miniştrilor Noştri secretari de stat la Departamentul Apărării Naţionale şi al Justiţiei, cu nr. 686 din 1936;

Văzând jurnalul Consiliului Nostru de Miniştri, cu nr. 2439 din 1936;

Pe temeiul art. 7 din Decretul Nostru nr. 3029 din 1935, ratifi cat prin legea publicată în Monitorul Ofi cial nr. 92 din 18 aprilie 1935,

Am decretat şi decretăm:Art. I. Se înfi inţează, un Comitet denumit: „Comitetul

de Coordonare al Apărării Ţării”, cu atribuţia de a coordona

Regele Carol al II-lea primind onorul trupelor

1 (51) 2011 document68

studii/documente

pregătirea şi organizarea forţelor armate ce depind de Ministerul Apărării Naţionale şi de Ministerul Aerului şi Marinei.

Art. II. Comitetul se compune din:a) Preşedintele Consiliului de Miniştri, ca preşedinte;b) Ministrul Apărării Naţionale;c) Ministrul Aerului şi Marinei;d) Ministrul Armamentului;e) Şeful Marelui Stat Major.

Art. III. Organul de coordonare pentru pregătirea şi executarea hotărârilor acestui Comitet, este Marele Stat Major.

Art. IV. Preşedintele Consiliului de Miniştri şi miniştrii Noştri secretari de stat la Departamentul apărării Naţionale şi la Ministerul de Justiţie, sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestui decret-lege.

Dat în Bucureşti la 13 noiembrie 1936.

CarolPreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al ArmamentuluiGheorghe Tătărescu

Ministrul Apărării NaţionaleGeneral de corp de armată Paul Angelescu

Ministrul JustiţieiMircea Djuvara

* * *REGULAMENT ASUPRA ORGANIZĂRII

ŞI FUNCŢIONĂRII COMITETULUI DE COORDONARE AL APĂRĂRII ŢĂRII

CAPITOLUL I

Compunere:Art. 1. Comitetul de Coordonare al Apărării Ţării se

compune din:a) Preşedintele Consiliului de Miniştri, ca preşedinte;b) Ministrul Apărării Naţionale;

c) Ministrul Aerului şi Marinei;

d) Ministrul Arma-mentului;

e) Şeful Marelui Stat Major al Armatei – membri.

Art. 2. Comitetul de Coordonare al Apărării Ţării va dispune de un secretariat permanent la Marele Stat Major al Armatei.

CAPITOLUL II

Atribuţii:Art. 3. Comitetul de

Coordonare al Apărării Ţării are următoarele atribuţii:a) Va examina şi hotărî asupra tuturor chestiunilor care

interesează apărarea naţională şi care impun conlucrarea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Aerului şi Marinei şi Ministerului Armamentului;

b) Va coordona activitatea acestor departamente cu privire la organizarea, înzestrarea, mobilizarea şi pregătirea de război a teritoriului şi a tuturor forţelor armate (uscat, aer şi marină), precum şi instrucţia, întrebuinţarea şi cooperarea tuturor acestor forţe;

c) Va examina şi hotărî asupra tuturor proiectelor de legi şi regulamente care privesc cel puţin două din aceste departamente.

CAPITOLUL III

Funcţionare:

A. Pregătirea lucrărilor

Art. 4. Centralizarea şi pregătirea lucrărilor se fac şi se prezintă Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării de către Marele Stat Major prin Secretariatul Comitetului de

Coordonare, procedându-se după cum urmează:

a) Pentru chestiunile propuse de Marele Stat Major al Armatei lucrările vor fi trimise din timp departamentelor interesate, pentru a lua la cunoştinţă, a le studia şi apoi înapoia Marelui Stat major cu părerea ministerelor respective.

În caz de divergenţă Marele Stat Major le va supune unui nou studiu, după care vor fi prezentate dezbaterilor Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.

b) Chestiunile propuse de către unul din departamente (Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Aerului şi Marinei sau Ministerul Armamentului) vor fi aduse la cunoştinţa celorlalte departamente înainte de a le supune dezbaterilor Comitetului de Coordonare.

Nicolae Caranfi l, ministrul Aerului şi Marinei

Defi larea drapelelor de luptă

studii/documente

document 2011 1 (51) 69

Art. 5. Când pentru chestiunile în studiu, prin lucrările pregătitoare se contată completa unitate de vederi între departamentele interesate, Marele Stat Major al Armatei va putea trece la execuţie fără a mai provoca o şedinţă specială a Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.

Totuşi, chestiunea respectivă va fi adusă la cunoştinţa Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării la prima şedinţă.

B. Convocarea

Art. 6. Convocarea Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării se face de către preşedinte prin Secretariatul Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.

Art. 7. Întrunirea Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării are loc la Marele Stat Major pe baza unor convocări ce va cuprinde:

- data întrunirii,- ordinea de zi.

C. Dezbaterile

Art. 8. Comitetul lucrează având toţi membrii prezenţi.

Art. 9. La şedinţele Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării lucrările vor fi prezentate de către unul din subşefi i Marelui Stat Major (acela care a studiat şi cunoaşte chestiunea).

Art. 10. Comitetul ia hotărâri asupra chestiunilor dezbătute, prin majoritatea voturilor exprimate. În caz de paritate, votul preşedintelui este hotărâtor.

D. Executarea hotărârilor

Art. 11. Hotărârile luate de Comitetul de Coordonare sunt transmise pentru executare departamentelor respective de către Marele Stat Major prin Secretariatul Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.

Considerations regarding the creation of Homeland Defense Coordination Committee, Luminiţa GIURGIU

Abstract: In 1936 was established the Homeland Defense Coordination Committee for harmonizing the activity of the departments that were responsible with the war preparation of the country.

With an ephemeral existence, the institution was considered another lame attempt of the military and political decision factors.

Keywords: national defense, Homeland Defense Coordination Committee, war preparation, Ministers Council, the use of military forces doctrine

NOTE

Toate hotărârile Comitetului de Coordonare, se consemnează în procese-verbale, ce se vor păstra în arhiva Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.

Marele Stat Major al Armatei, prin Secretariatul Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării urmăreşte executarea hotărârilor luate.

Art. 12. În cazul când, prin intervenţia unor cauze sau condiţii noi, hotărârea luată de Comitetul de Coordonare al Apărării Ţării devine neexecutabilă sau cere a fi modifi cată, departamentul respectiv comunică aceasta Marelui Stat Major, arătând detaliat cauzele care au împiedicat executarea.

Preşedintele, fi ind sesizat de Marele Stat Major al Armatei, dispune:

- modifi carea hotărârii luate sau- convocarea comitetului pentru a lua o nouă hotărâre.Art. 13. Arhiva Comitetului de Coordonare al Apărării

Ţării se păstrează la Marele Stat Major.Toate actele din această arhivă au un caracter strict

secret.Art. 14. Nu se pot elibera din arhivă acte originale sau

copii decât cu aprobarea preşedintelui şi în urma avizului Marelui Stat Major al Armatei.

Carte poştală reprezentându-l pe Carol al II-leaîn mijlocul străjerilor

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 În expunerea de motive se arăta „chestiunile care interesează Apărarea Naţională şi care trebuie soluţionate [...] cer, în marea lor majoritate, o durată de timp pentru a fi aduse la îndeplinire, durată care prin forţa lucrurilor impune şi cere să se asigure continuitate”.3 Consiliul Superior al Apărării Ţării era alcătuit din: preşedinte – preşedintele Consiliului de Miniştri şi membrii – principele moştenitor, la majorat, miniştrii de Război, Interne, Externe, Industriei şi Comerţului, Comunicaţiilor, Lucrărilor Publice, Agriculturii, Sănătăţii, Finanţe şi preşedintele Consiliului Superior al Oştirii (cu vot consultativ).4 Între anii 1929-1933 s-au schimbat nouă guverne şi s-au produs numeroase remanieri în interiorul acestora.5 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Microfi lme, rola F.II. 1.126, cd. 482.6 A.M.R., Fond Marele Stat Major (în continuare M.St.M.) – Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Ţării (în continuare C.S.A.Ţ.), dosar nr. crt. 11/1937, f. 4.7 Nr. 686/1936.8 Gheorghe Tătărescu.9 Generalul Paul Anghelescu.10 Mircea Djuvara.11 A.M.R., Fond M.St.M. – Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 11/1937, f. 31.12 Ibidem.13 Ibidem, ff. 41-44.14 Ibidem, f. 2.

1 (51) 2011 document70

studii/documente

La 7 mai 1919 delegaţiei germane la Conferinţa de Pace i s-a înmânat proiectul tratatului de pace. Două

luni mai târziu, după tentative zadarnice de a negocia concesii şi după demisia primului guvern de coaliţie al republicii, Tratatul de la Versailles a fost în fi ne semnat de Germania. În cadrul Republicii de la Weimar, nicio altă problemă politică nu a reuşit să întrunească unanimitate de păreri cum a fost cazul Tratatului de la Versailles. Atitudinea Germaniei despre tratat era că, acesta reprezenta un Diktat, un acord dictat care nu permitea desfăşurări de negocieri şi impus sub ameninţarea unor viitoare acţiuni militare ale Aliaţilor2 .

Conform articolului 42 din amintitul tratat „Germaniei îi este interzis să păstreze sau să construiască fortifi caţii atât pe malul stâng al Rinului, cât şi pe malul drept, la vest de linia trasată la 50 km est de acest fl uviu”, iar în articolul 43, printre altele, se prevedea faptul că „Sunt de asemenea interzise, în zona defi nită de articolul 42, menţinerea sau gruparea de forţe armate, fi e cu titlu temporar, ca şi orice fel de manevre militare de orice natură şi menţinerea oricăror facilităţi materiale de mobilizare. [...] ”. Nu în cele din urmă conform articolului 160 „ Începând cu 31 martie 1920 [...] totalitatea efectivelor armatei landurilor ce constituie Germania nu va trebui să depăşească o sută de mii de oameni, inclusiv ofi ţeri şi trupe anexe. [...] Marele Stat Major german şi orice alte formaţiuni similare vor fi dizolvate şi nu vor putea fi reconstituite sub nicio formă. [...]”, iar prevederile articolului 173 se refereau la faptul că „Orice serviciu militar universal obligatoriu va fi abolit în Germania. [...]”.

Impunerea clau-zelor de dezarmare a Germaniei, care interzicea ca aceasta să deţină orice tip de forţe aeriene, reduceau fl ota maritimă la ceva nesemnifi cativ şi limitau armata la o capacitate defensivă, a fost considerată total nedreaptă, din moment ce aliaţii nu şi-au luat niciun angajament în ceea ce priveşte dezarmarea. Tratatul de la Versailles a reprezentat rezultatul muncii uriaşe a Conferinţei de Pace, care a vrut să reorganizeze prin el Europa: zdrobitor pentru Germania, prin

pierderile de teren metropolitane şi a totalităţii teritoriilor sale coloniale, forţe militare reduse la cea mai simplă expresie a lor, demilitarizare şi ocupare a unei părţi a teritoriului, „reparaţii” enorme, discriminări economice etc., el este socotit cu toate acestea insufi cient de o parte a opiniei publice. Cu toate acestea, tratatul a fost parţial inaplicabil, fi ind foarte curând încălcat3.

Republica de la Weimar, instaurată în mai 1919, nu s-a confruntat în primele luni de existenţă numai cu problema Tratatului de la Versailles şi cu crearea noii constituţii, ci chiar de la început a avut de înfruntat moştenirea economică lăsată de război. Lipsa de capital pentru investiţii, un profund defi cit comercial şi difi cultăţile readaptării unei economii de război la cerinţele păcii au fost agravate de pretenţiile vizând plata reparaţiilor de război, solicitate de aliaţi şi de pierderea unor

importante regiuni industriale4. Dezarmarea germană se

desfăşura mai lent decât se stabilise în tratat, erau unele încercări de eludare, dar se desfăşura. Armata germană a încetat să existe ca forţă de luptă majoră şi nimeni nu trebuia să-şi facă griji în privinţa unui

război real cu Germania pentru mulţi ani înainte.Sfârşitul Primului Război Mondial a adus fi resc la o

apropiere între Germania şi Rusia Sovietică. Prima, înfrântă militar şi practic lipsită de armată, prin abolirea serviciului militar obligatoriu era practic „proscrisă” continentului, în timp ce în est, Rusia Sovietică, având la conducere comuniştii lui Lenin, prin naţionalizările făcute tuturor bunurilor, inclusiv celor ale puterilor străine, era practic scoasă, în afara comunităţii internaţionale.

Conferinţa de la Geneva, din aprilie 1922, a fost convocată în vederea rezolvării chestiunii reparaţiilor. Ruşii şi germanii au participat, dar cu suspiciunea că vor fi stârniţi unii împotriva celorlalţi. Germanii erau invitaţi să se alăture la exploatarea Rusiei, ruşilor li se cerea să pretindă reparaţii de la Germania. În locul acestui curs al evenimentelor, reprezentanţii celor două ţări s-au întâlnit în secret la Rapallo şi au convenit să nu acţioneze una împotriva celeilalte. Tratatul de la Rapallo a subminat conferinţa de la Geneva şi a obţinut o mare notorietate în lume. În fapt, acesta a fost o afacere modestă, fără prea multe rezultate concrete5.

Potrivit acestui tratat de prietenie, care nicidecum nu a reprezentat o alianţă, germanii au furnizat Rusiei Sovietice o oarecare asistenţă economică, în timp ce ruşii le-au permis germanilor să eludeze restricţiile tratatului de la Versailles (la care, în fond, ruşii nu erau parte semnatară) prin fondarea unor tabere de antrenament pentru utilizarea armelor chimice şi a unor şcoli pentru piloţi pe teritoriul sovietic. Imediat după semnarea tratatului de la Locarno, la 1 decembrie 1925, Stresemann a reînnoit cu ruşii înţelegerea convenită la Rapallo,

REFACEREA ARMATEI GERMANE DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Colonel dr. Daniel ŞTEFAN 1

„În 1932, oamenii se temeau de prăbuşirea Germaniei, nu de puterea germană. Nimeni nu şi-a închipuit că o ţară cu şapte milioane

de şomeri, fără rezerve de aur şi cu un comerţ exterior nul ar putea deveni brusc

o Mare Putere militară”.

Genişti ai Armatei Germane distrugând o linie de cale ferată

studii/documente

document 2011 1 (51) 71

deoarece germanii doreau să menţină prietenia cu Rusia ca o rezervă, o formă de tratat de reasigurare care ar fi putut fi folosit cândva împotriva a l i a n ţ e l o r răsăritene ale Franţei.

În 1929, sistemul de s e c u r i t a t e î m p o t r i v a Germaniei, stabilit prin tratatul de la Versailles, era încă complet. Germania era dezarmată, zona

renană era demilitarizată, învingătorii erau aparent uniţi, iar sistemul era întărit prin autoritatea Ligii Naţiunilor. În 1932, în cadrul Conferinţei pentru Dezarmare, Papen, cancelarul german, ajuns în această funcţie în mai 1932, ca urmare a demisiei forţate a lui Brüning, a cerut pentru Germania egalitate în privinţa armamentului. Adresând proteste vehemente referitoare la chestiunea în cauză, în primă fază, delegaţia a părăsit conferinţa, însă, germanii au fost atraşi înapoi de reprezentanţii aliaţilor, cu promisiunea „unei egalităţi de statut în cadrul unui sistem de securitate”6. Liderii aliaţi, jucându-se cu vorbele, au venit în fond în ajutorul lui Papen, netrecându-le prin minte că ar exista vreun pericol german serios. În 1932, oamenii se temeau de prăbuşirea Germaniei, nu de puterea germană. Nimeni nu şi-a închipuit că o ţară cu şapte milioane de şomeri, fără rezerve de aur şi cu un comerţ exterior nul ar putea deveni brusc o Mare Putere militară. Însă aceste calcule au fost răsturnate la 30 ianuarie 1933 când Hitler a devenit cancelar.

În Germania, prin politica militară readusă în actualitate de regimul nazist instaurat la 30 ianuarie 1933, se urmărea constituirea instrumentului de forţă şi crearea unei conjuncturi internaţionale care să permită realizarea ţelurilor expansioniste. Aceste obiective au fost clar exprimate de Hitler la toate consfătuirile avute cu comandanţii Reichwehr-ului. Astfel, la 3 februarie 1933, el arăta că singurul scop al politicii generale era „cucerirea unui mare spaţiu vital în est şi germanizarea fără scrupule a acestuia” şi că pentru aceasta, cel mai important era organizarea puterii militare. Opţiunea fermă a lui Hitler pentru înarmarea ţării şi pregătirea ei în vederea refacerii „prestigiului” de mare putere i-a atras inevitabil simpatia corpului ofi ţeresc6.

În acest timp comandamentul forţelor armate germane se afl a în mâinile a trei oameni: generalul von Blomberg, ministru de Război, generalul von Fritsch, comandantul şef al armatei şi generalul Ludwig von Beck, şeful Statului Major General. De fapt generalul von Blomberg, care manifestase încă de la început simpatie pentru nazişti, declara în faţa şefi lor forţelor

armate „Wehrmachtul trebuie să-i arate recunoştinţa sa printr-o fi delitate şi un devotament mai mari ca niciodată”7.

Astfel reconstituirea Wehrmacht-ului şi refacerea potenţialului militar au devenit priorităţi ale politicii germane, ceea ce însemna încălcarea clauzelor militare ale Tratatului de la Versailles.

Acţiune declanşată încă din anii '20, accentuându-se în a doua parte a crizei economice, adică spre sfârşitul Republicii de la Weimar, a benefi ciat de „înţelegerea” şi sprijinul guvernelor Marii Britanii şi S.U.A. materializat în „Planul Dawes” (1924) şi „Planul Young” (1928), în 1927 renunţându-se la controlul forţelor armate. Egalitatea în drepturi în materie de înarmare, des solicitată de Germania, a fost aprobată şi de Conferinţa Dezarmării de la Geneva în şedinţa din 14 decembrie 1932. Această egalitate era însă condiţionată în cadrul unui sistem de securitate colectivă, care să cuprindă şi un anumit control al înarmării sub egida Societăţii Naţiunilor. În acest fel, nu numai că i s-a acceptat Germaniei reluarea producţiei de război, mai mult decât atât i s-a permis accesul la noile tehnici şi tehnologii, la progresele realizate în producţia de armament.

În aceste condiţii strategii Wehrmacht-ului au realizat importanţa blindatelor în funcţie de care s-au elaborat toate planurile operativ-strategice. Alături de avion, blindatele, în special tancurile, au constituit elementul forţă a ceea ce germanii aveau să aducă nou în acest război, adică al „Blitz Krieg”.

În 1933, analizându-se erorile războiului precedent, analiştii militari au concluzionat că unul din motivele eşecurilor pe front a fost neglijarea acestui tip de armă, recomandându-se dezvoltarea şi perfecţionarea tehnico-tactico-operativă în cadrul Wehrmacht-ului.

În 1937, generalul Guderian (numit la 24 noiembrie 1938 „comandant al trupelor rapide”) teoretiza folosirea tancului într-un viitor război, principala idee fi ind folosirea concentrată a tancurilor în cooperare cu celelalte arme de mare mobilitate, îndeosebi aviaţia „pentru a se obţine un randament superior pe timpul ducerii operaţiunilor ofensive” sau cum metaforic spunea „ d i v i z i i l e b l i n d a t e urmau să c o n s t i t u i e « p a n a blindată» a r ă z b o i u l u i fulger”8.

1 9 3 3 , anul alegerii prin vot democra t i c a lui Hitler în funcţia de cancelar al Germanie i , a fost şi anul în care s-a d e m a r a t programul de motor i z a re a armatei

Clipe de răgaz după instrucţie

Patrulă de militari germani în acţiune

1 (51) 2011 document72

studii/documente

germane şi organizarea pe baza noilor idei ale unităţilor de blindate şi motomecanizate. Iniţial, acest program s-a desfăşurat pe infrastructura dată de diviziile de cavalerie, care au fost dotate cu mijloace motomecanizate şi cu unităţi de tancuri uşoare, folosite în recunoaştere9.

Hitler, care urmărea accelerarea înarmării Germaniei fără nicio îngrădire de ordin juridic sau moral, a anunţat la 14 octombrie 1933, printr-un apel către poporul german, părăsirea Conferinţei de Dezarmare şi la o săptămână mai târziu ieşirea din Liga Naţiunilor. Gestul diplomaţiei naziste avea implicaţii multiple, una dintre acestea era aceea că acest act aducea Germaniei libertatea de înarmare, de pregătire treptată a revanşei militare. În asemenea condiţii era evident faptul că până la 14 octombrie 1933 înarmarea Germaniei se făcuse mai mult clandestin, după această dată, potenţialul militar al Reichului nazist avea să sporească vertiginos, ajungându-se ca după mai puţin de un an efectivele armatei germane să se tripleze de la 100.000 la 300.000de militari10.

În anul următor, 1934, s-a trecut la organizarea marilor comandamente de tancuri. Acestea au fost în număr de patru, cu garnizoanele la Berlin, München, Kassel şi Könisberg. Totodată s-a trecut la dotarea cu blindate a Comandamentului Diviziei 3 Cavalerie cu garnizoana la Weimar şi a altor două regimente de cavalerie din aceeaşi divizie. Astfel s-au pus bazele primei divizii de blindate din noua armată germană, Wehrmacht.

Conform celor două programe de înarmare, din 1930 şi 1932, constituirea, organizarea şi dotarea marilor unităţi de blindate era o prioritate a politicii germane. Aşa că, în anul următor, 1935, Wehrmachtul dispunea de trei divizii blindate, botezate „Panzerdivision”. Garnizoanele nou înfi inţatelor divizii blindate au fost stabilite la Berlin, Weimar şi Würzburg. O astfel de „Panzerdivision” era structurată dintr-un detaşament motorizat, un batalion blindat cu trei companii şi două regimente de tancuri, fi ecare având două detaşamente. Divizia era completată cu alte elemente divizionare. Pentru obţinerea unei mari mobilităţi şi autonomii s-a trecut, în 1937-1938, la organizarea diviziilor uşoare, care aveau în garnizoană pe lângă subunităţi motorizate şi un detaşament de tancuri. Aceasta a fost perioada în care modernizarea armatei germane, prin motorizarea Diviziilor de Cavalerie 12, 13, 20 şi 29 Infanterie a fost susţinută într-un ritm rapid, organizându-se noi regimente de care de luptă11.

La 10 martie 1935, Göring, ministrul hitlerist al aviaţiei, încălcând obligaţiile ce decurgeau din tratate, a anunţat crearea unei fl ote militare aeriene a Germaniei, aşa-numita „Luftwafe” care în doi ani avea să crească de la 36 de aparate la 5.000 de aparate12. [...] Armata aerului care dispunea în toamna anului 1936 de 1.600 de avioane în serviciu, după 4 luni, dispunea de 1.900 avioane, iar în iunie 1937 de 2.100 de avioane. [...] la sfârşitul anului 1938, Flota aeriană germană era compusă din: 38 regimente de aviaţie (vânătoare, bombardament, asalt, bombardament în picaj); 7 regimente suplimentare de recunoaştere cuprinzând 20 grupuri. În rezumat, armata aerului dispunea la fi nele anului 1938 de 45 regimente a 81 de linie, în total 3.645 avioane13.

La 16 martie a fost emisă legea cu privire la introducerea serviciului militar obligatoriu. Concomitent cu acest decret s-a fi xat şi componenţa armatei germane în timp de pace, aceasta fi ind alcătuită din 12 corpuri şi 36 de divizii, adică 500.000 de oameni. [...] Prin legea introducerii serviciului militar şi a reorganizării armatei, toţi bărbaţii între 17 - 45 ani, sunt supuşi serviciului militar obligatoriu, durata urmând a fi stabilită după necesităţi de către Führer-ul Cancelar. Originea ariană, este o condiţie esenţială pentru serviciul militar activ. Numai persoanele de origine ariană incontestabilă, pot deveni ofi ţeri ai armatei. [...] Rezumând, din punct de vedere al efectivului, Germania de azi (este vorba de anul 1938) ar putea mobiliza într-un eventual război: circa 2.500.000 de oameni complet instruiţi; 3.800.000 de oameni sumar instruiţi şi 3.800.000 de oameni încă neinstruiţi sau în curs de instrucţie, deci un total de 9.300.000 de oameni14.

Reacţia aliaţilor, la 17 aprilie în cadrul Consiliului Ligii Naţiunilor a fost una formală. După două luni, guvernul englez a semnat cu Germania un acord naval, prin care i se acorda Germaniei dreptul de a avea o fl otă maritimă militară în proporţie de 35 % din tonajul fl otei engleze de suprafaţă şi de 45 % din tonajul fl otei submarine, cu dreptul de a-şi mări ulterior fl ota submarină până la deplina egalitate cu cea engleză. Aceasta însemna că Anglia recunoştea, de fapt, anularea articolelor respective ale Tratatului de la Versailles şi-i deschidea Germaniei drumul spre o înarmare navală nelimitată. Încheind un acord naval cu Germania, cercurile conducătoare din Anglia, precum şi cele din S.U.A. scontau că fl ota militară germană va fi folosită numai pentru un război în Marea Baltică împotriva U.R.S.S.15.

După cucerirea puterii, naziştii au trecut imediat la reorganizarea economiei Germaniei pentru nevoile războiului.

Cooperarea infanteriştilor şi artileriştilor germani în luptă

Luptă de stradă

studii/documente

document 2011 1 (51) 73

Întreaga indus-trie germană a fost împărţită în sectoare şi în fruntea fi ecărui sector au fost puşi împute rn i c i ţ i guvernamentali, care urmăreau t r e c e r e a completă a industriei pe picior de război. Din anul 1933 şi până în anul 1939 a fost cheltuită pentru înarmare uriaşa sumă de 90 de miliarde mărci germane. Germania a

cheltuit anual pentru pregătirea războiului două treimi din bugetul său. Punctul cel mai vulnerabil al economiei de război era lipsa sau insufi cienţa acută a diferitelor materiilor prime necesare industriei de război. Scontând că Germania va declanşa războiul împotriva U.R.S.S., statele occidentale nu numai că au aprovizionat-o cu importante materii prime strategice, dar i-au uşurat şi accesul la sursele de materii prime afl ate în apropiere de U.R.S.S., pe teritoriul ţărilor din bazinul dunărean.

Obiecţiile de ordin tehnic la planul expansionist expus de Hitler, aduse de generalii Blomberg şi Fritsch, în cadrul consfătuirii cu şefi i militari la 5 noiembrie 1937, l-au determinat pe Füührer să opereze schimbări la vârfurile armatei germane, pentru a subordona total armata regimului nazist. Astfel, la 4 februarie 1938, Hitler anunţa destituirea lui Blomberg şi Fritsch din funcţiile de ministru de Război şi, respectiv, comandant-şef al Armatei de Uscat. Hitler comunica că luase hotărârea să desfi inţeze Ministerul de Război şi să preia el însuşi conducerea armatei. Von Fritsch a fost înlocuit cu von Brauchitsch, până atunci comandantul regiunii militare a Prusiei Orientale. S-a creat totodată un nou organ superior, Înaltul Comandament

al Forţelor Germane, în fruntea căruia a fost numit generalul Keitel. De asemenea, au fost înlăturaţi de la conducerea unităţilor 13 generali, iar 44 mutaţi sau trecuţi în rezervă. După ce dictatorul nazist a preluat nemijlocit conducerea armatei, aceasta a devenit al treilea element în tripticul puterii: partid – guvern – armată. După februarie 1938 armata devenea pentru Hitler un instrument necesar al politicii în realizarea visurilor sale ambiţioase. Măsurile întreprinse de Hitler aveau ca scop şi să atenţioneze corpul superior ofi ţeresc că dreptul la iniţiativa de orice fel îl avea numai Führerul şi cei din anturajul său16.

De altfel, iată ce se reliefa într-una din sintezele informative, asupra armatei germane şi a pregătirilor ei în vederea războiului, întocmită la nivelul Marelui Stat Major al Armatei României, prin grija Secţiei a 2-a Informaţii, în anul 1938:

SINTEZA INFORMATIVĂasupra

ARMATEI GERMANE ŞI A PREGĂTIRILOR EI ÎN VEDEREA RĂZBOIULUI

I. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA ORGANIZAREI ŞI FORŢEI ARMATEI

Din sintetizarea ultimelor informaţii asupra armatei germane, rezultă că la epoca actuală ea se compune din:

a) Armata terestră (Herr)b) Aviaţia (Luftwaff e)c) Marina (Kreigsmarine)

la care se mai adaugă formaţiuni înarmate ale: Poliţiei Reichului, Gărzii Vamale şi ale Partidului Naţional-Socialist (formaţiunile: R.A.D., N.S.K.K. şi S.S.)

a) Armata terestră 1. Comandamente de grup de armate

(Heres-Gruppenkommando)

- Cd. Gr. Arm. No. 1 .................................. Berlin- ,, ,, ,, No. 2 .................................... Kassel- ,, ,, ,, No. 3 .................................... Dresda- ,, ,, ,, No. 4 .................................... Leipzig- ,, ,, ,, No. 5 .................................... Viena

2. Mari Unităţi Terestre

Comandamentele de Grup de Armate No. 1, 2, 3 şi 5 au în subordine 15 corpuri de armată, fi ecare compus din 2-3 divizii de infanterie active (total circa 40 de divizii).

Din Comandamentul de Grup de Armate No. 4, fac parte Corpurile 14 şi 15 Armată, compuse din diviziile motorizate, precum şi Corpul Blindat, care de la 1 aprilie 1938 a primit denumirea de Corpul 16 Armată.

Aşadar, forţa armatei terestre pentru timp de pace, a armatei germane, ar fi la epoca actuală:

- 4 Comandamente de grup de armate (Heeres-Gruppenkommando) şi anume :

- Heeres-Gr.K-do No. 1 pt. frontul de Est - ,, ,, ,, No. 2 ,, ,, ,, Vest - ,, ,, ,, No. 3 ,, ,, ,, Sud-Est - ,, ,, ,, No. 5 ,, ,, ,, Sud

Observatori militari germani

Cooperarea infanteriei şi a blindatelor germane

1 (51) 2011 document74

studii/documente

- 1 Comandament de grup de armate, probabil de manevră (rezervă) compus din M.U. blindate şi motorizate ale armatei germane.

În total:- 15 corpuri de armată cu 40 de divizii, din care 3 divizii de

munte.- 2 corpuri de armată motorizate compuse probabil din cele

5 divizii de infanterie deja motorizate (2-a, 6-a, 13-a, 20-a, şi 29-a) şi Divizia 1-a Uşoară (Leichte Divizion) din Westfalia (Wuperthal).

- 1 corp blindat (Panzer Korp) compus din 3 divizii blindate şi probabil că şi Brigada 4-a Blindată, deocamdată numită „independentă”.

- Probabil un alt corp motorizat, în Austria, din care ar face parte fosta Divizie Rapidă austriacă, care a căpătat denumirea de Divizia 4-a Uşoară (ceea ce ar însemna că sunt în curs de organizare Diviziile 2-a şi 3-a Uşoare) şi dintr-o divizie blindată în curs de formare în cadrele rămase de la Divizia 2-a Blindată, care a concurat la ocuparea Austriei.

3. Cavaleria

În ceea ce priveşte Cavaleria, în Aprilie 1936 au fost desfi inţate toate marile unităţi de cavalerie, afară de Brigada 1-a de Cavalerie, independentă, care se găseşte în Prusia Orientală. În afară de aceasta, pe teritoriul fi ecărui corp de armată, a fost identifi cat câte un regiment de cavalerie.

Este caracteristic că întreaga cavalerie este pusă sub un comandament unic „Kavalerie Inspektion”, iar comandantul acestui inspectorat depinde direct de Comandamentul Armatei Terestre.

Are în subordine un număr de 4 aşa-numiţi „ofi ţeri superiori de cavalerie” – Hohere kav.ofz.-dislocaţi la : Berlin, Hanovra, Bamberg şi Dresda şi care s-ar părea deci că formează comandamentele unor M.U. de cavalerie (probabil corpuri de cavalerie) – care vor lua naştere la mobilizare.

b) Aviaţia Armata Aerului este împărţită în:1. Grupe de Aeronautică.- Luftwaff engruppe I ..................... Berlin- ,, II .................... Braunschweig- ,, III ................... München- Komandirender General der Luftwaff e, pentru Austria,

probabil să devina Luftwaff engruppe IV.Cele 3 „Luftwaff engruppe” împreună cu Comandamentul

Aviaţiei din Austria, corespund probabil, respectiv, aceloraşi fronturi de operaţiuni eventuale, ca şi (Heeres Gruppenkommando) celor 4 Grupuri de Armate terestre.

2. Circumscripţie de Aeronautică.Grupele de armată din vechiul Reich se împart în

7 Circumscripţii Aeriene (Luftkreiskommando) şi anume :I-a ........................................... KönigsbergII-a ........................................... BerlinIII-a ........................................... DresdaIV-a ........................................... MünsterV-a ........................................... MünchenVI-a ........................................... Kiel (Hidroaviaţie)VII-a ........................................... Braunschweig, la care

trebuie să mai adăugăm deocamdată Circumscripţia Aeriană a Austriei, cu sediul la Viena.

3. Regiuni de Aeronautică.Circumscripţiile, la rândul lor sunt împărţite, în vechiul

Reich, în 15 „Regiuni Aeriene”(Luftgaukommando). În Austria se vor înfi inţa probabil două asemenea comandamente.

4. Unităţi de Aeronautică.- 8 grupuri de recunoaştere, din care unul în Austria.- 8 grupuri de observaţie, din care unul în Austria.- 8 regimente de vânătoare.- 16 regimente de bombardament, din care 3 în Austria.- 36 regimente de artilerie antiaeriană.- 1 regiment de infanterie motorizat „G1.Göring”, special

pentru aviaţie.- 3 regimente de paraşutişti( infanterie).

c) Marina

Este foarte caracteristică ascensiunea rapidă a marinei de război germane – care după tratatul de la Versailles, fusese limitat la:

- 6 nave de linie tip Schleswig - H.- 6 crucişătoare de 6.000 tone şi- 24 distrugătoare.

nave pe care avea dreptul să le înlocuiască cu altele noi.În martie 1935, Germania denunţă clauzele tratatului de la

Versailles, iar în iunie 1935, acordul naval anglo-german, dă dreptul Germaniei de a-şi mări fl ota sa până la o proporţie de 35 % din cea engleză, iar numărul submarinelor, până la 40 %.

1. Nave de linieDin cele 4 nave de linie în construcţie (două de 35.000 tone

şi două de 26.000 tone), unul – „Gneissnau” de 26.000 tone – a intrat în serviciu, iar celălalt, de acelaşi tonaj – „Scharnshorst” este aproape terminat.

2. CrucişătoareDouă din cele 3 crucişătoare din subcategoria A – „Blücher”

şi „Admiral Hipper” – sunt deja lansate şi vor intra în serviciu la fi nele anului 1938. Cel de-al treilea este în construcţie.

Cele două crucişătoare din subcategoria A, numite „K” şi „L” sunt lansate din 1937 şi în curs de terminare.

Mai sunt încă în construcţie din aceeaşi subcategorie, două – iar după unele informaţii încă neverifi cate – 3 crucişătoare de câte 7.000 tone.

3. Distrugătoare şi torpiloareCele 38 de nave, sub limită de vârstă, din subcategoria C,

afl ate în serviciu, sunt formate din:7 distrugătoare de 1.625 tone, tip „Maass” -9 distrugătoare de acelaşi tonaj şi tip, intrate în serviciu în -

vara anului 1938.12 torpiloare de 800 tone, tip „Möwe” şi „Iltis” şi -10 escortoare de 600 tone, tip „F.1” -Mai sunt în construcţie, alte 18 torpiloare de 600 tone. -

Patrulă motorizată germană

studii/documente

document 2011 1 (51) 75

4. SubmarineSunt în serviciu 36 de submarine şi anume:

24 submarine a 250 tone -10 submarine a 500 tone -2 submarine a 712 tone. -

În construcţie se găsesc 15 submarine:8 de 470 tone şi -7 de 517 tone. -

II. FORTIFICAŢII ŞI MĂSURI RELATIVE LA PAZA ŞI ACOPERIREA TERITORIULUI

Problema de mai sus a fost pe larg tratată în studiul „Paza, acoperirea şi fortifi carea frontierelor germane”, înaintat M.St.M. cu No. 22.384 din 30 ianuarie 1938.

Rezumând cele arătate în acel studiu şi completând cu ştirile primite până la 1.IX.1938, rezultă următoarele:

1. Fortifi caţii şi alte diverse lucrări în legătură cu pregătirea de război

a) Fortifi caţii.Cu toate că tratatul de la Versailles prevede că Germania este

obligată să distrugă vechile fortifi caţii şi că are dreptul să execute asemenea lucrări numai în centrul Prusiei Orientale, încă din anul 1926 a început să fortifi ce graniţa dinspre Polonia.

Între anii 1925 şi 1933, Germania a prevăzut în buget 63 de milioane mărci (circa 2.600.000 lei) numai pentru fortifi -caţiile executate în Prusia Orientală şi la frontiera germano-polonă.

Prin legea din ianuarie 1935 Ministerul de Război poate declara orice regiune ca „teritoriu de apărat” (Schutzbereich), iar prin aceia din martie acelaşi an, se precizează modalităţile de expropriere, în acelaşi scop.

Organul de control al fortifi cării ţării, se numeşte „Inspectoratul General al Fortifi caţiilor” (Inspektion der Festungen) şi este împărţit în:

- „Inspektion der Ostbefestungen” pentru frontiera de Est şi - „Inspektion der Westbefestungen” pentru cea de Vest.Fiecare din aceste Inspectorate de Fortifi caţii sunt împărţite în

regiuni –„Festungsinspektionen” – care conduc mai multe sectoare – ce au ca organe de execuţie Comandamentele de Pioneri de Fortifi caţii „Festungspionierstäbe”....................................................................................................

La 22.VI. a.c., a apărut în Germania o lege, care înlesneşte procurarea braţelor de muncă „pentru misiuni speciale şi pentru însemnătate politică de Stat”. Ea reglementează modul de recrutare al supuşilor Statului german, fără a ţine seama de profesiunea o exercită, pentru o perioadă fi xă, în scopul:

de a executa lucrări de fortifi caţii -de a participa la executarea căilor de comunicaţii -de a contribui la mărirea randamentului industriei de -

războide a - concura la executarea de construcţii în legătură cu

apărarea naţională.Începând din luna iulie a.c., se lucrează cu febrilitate la

complectarea şi desăvârşirea lucrărilor de fortifi caţii din Vest şi anume:

spre Franţa, Belgia şi Luxemburg -în partea de sud a frontierei cu Olanda, până la Rhin -pe fr - ontiera cu Elveţia, la Vest de lacul Boden.

Circa 500.000 de lucrători , au fost trimişi in cursul lunilor iulie şi august pentru complectarea lucrărilor de regiune Sud-Vest (Franţa - Elveţia) a frontierei occidentale.

Până la 12 august a.c. au fost trimişi către frontiera olandeză - numai din Berlin - circa 12.000 de lucrători şi 2.500 de autocamioane.

Consumul mare de braţe de muncă şi de materiale pentru lucrările care se execută în Vest, au făcut ca activitatea în acest domeniu de la graniţa cehoslovacă, să fi e mai puţin intensă.

2. Paza şi acoperirea frontierelor

În toamna anului 1936, serviciul de pază şi acoperire a frontierelor a fost complet reorganizat, prin transformarea unităţilor de „Grenzschütz” în unităţi de „Grenzwacht” şi prin înfi inţarea diviziilor de Landwehr.

Întreaga frontiera a Reich-ului este împărţită în 14 sectoare de pază a frontierei*), numite „Grenzwachtabschittskommando” care se ocupă cu toate chestiunile în legătura cu paza şi acoperirea frontierei, între care şi acelea relative la fortifi caţii.

Mobilizarea lor este strict regională şi se face în 6 ore de la primirea ordinului, în care scop de-a lungul frontierelor se găsesc depozitate materiale, armament şi echipament pentru întreg efectivul de război.

Dispozitivul de pază şi acoperirea frontierelor, este eşalonat în adâncime astfel:

- Un eşalon de gardă vamală, întărit – „Verstärkter Grenzaufsichtdienst“

- Un „Grenzwachtstellung“ (poziţie de pază grănicerească), apărat de companiile de grăniceri.

- Un eşalon de rezervă format din M.U. de Landweher, care sunt gata în ziua a 4-a de mobilizare. Unele elemente ale lor chiar în prima zi.

- M.U. active din timp de pace, care au misiunea de acoperire şi care sunt gata a părăsi garnizoanele lor în 6-24 ore în perioada de la 01.II-30.IX şi în 24 - 48 ore în perioada de la 1.X.- 31.I.

Diviziile de la Landweher nu au un timp de pace decât: - comandamentul - statul major în care sunt afectaţi ofi ţerii din toate armele - „Ausbildungsleiter L.”, organe care în timp de pace

organizează instruirea oamenilor şi se ocupă cu mobilizarea formaţiunilor de infanterie. Se pare că în timp de război vor deveni regimente de Landweher.

Până în prezent au fost semnalate circa 21 cadre de divizie de Landweher repartizate pe teritoriile Corpurilor de Armată [nr.] 1-12, fără a cunoaşte pe cele corespunzătoare teritoriilor

Baterie de artilerie germană

1 (51) 2011 document76

studii/documente

Corpurilor 13, 17 şi 18. Corpurile de Armata No. 14, 15 şi 16 nu au circumscripţii teritoriale.

Misiunile acestor divizii de Landweher sunt: să formeze garnizoanele fortifi caţiilor permanente -să formeze rezerva înapoia unităţilor de pază a -

frontierei.

III. DIVERSE LUCRĂRI ÎN LEGĂTURĂ CU PREGĂTIREA DE RĂZBOI

a) La frontiera de Sud-Est ( Cehoslovacia):1. Lucrări executate

- În localităţile Lobau, Dresda, Wűrzen şi Plauen din Saxonia, s-au construit numeroase cazărmi, aerodromuri şi depozite.

- La Siedenberg şi Schőnberg, localităţi afl ate la S-E de Gőrlitz, s-au construit depozite subterane de explozibile.

-În zona localităţilor Hoyersverde, Weisswasser şi Muskau, s-ar fi instalat nişte tunuri cu bătaie lungă asemănătoare acelora care au bombardat Parisul în 1917.

2. Lucrări în curs de execuţieÎn Silezia - Şoseaua Reinerz -Mittelwalde - Legătura telefonică Glatz către Libenthal

În Saxonia - Şoseaua Brandt-Hora în zona Sebnitz şi porţiunea de şosea

între Georgestandt şi Klingenthal- Dublarea liniei ferate de la N-V de Sebnitz sina celei de la

N de Altemberg - Lărgirea şoselei către trecătoarea Asch

În Bavaria - Construirea legăturii telefonice între Hof-Passau prin

Weiden-Cham În Austria - Şoseaua Passau- Linz şi Linz-Rohrbach- Şoseau Freistadt-Zwetti-Vitis- Şoseaua Ob.Hollabrunn-Hugsdorf- La Dőllersheim se construieşte o mate tabără de instrucţie- Dublarea liniei ferate: Passau-Wels şi Kufstein-Wőrgli

b) Pe frontiera Occidentală

1. Lucrări executate

- Mărirea numărului liniilor de triaj şi a gării Seindemberg la N-E de Hanovra.

- O bază aeriană cu hangare şi depozite subterane a fost construită la Bretten, Est de Karlsruhe şi se spune că asemenea lucrări s-ar fi făcut pe numeroase alte baze aeriene afl ate la circa 100 km Est de Rhin.

- Pe cele două aerodroame afl ate în apropiere de Wiesbaden s-ar fi construit deasemeni hangare şi depozite subterane.

- Către graniţa olandeză s-au executat următoarele autostrăzi strategice: Kőln-Achen, Essen-Wesel şi Osnabruck -Gronau.

- Poduri peste Rhin au fost construite la: Koblenz, Emerich, Krefeld şi Duisburg.

- De asemenea, la Karlsruhe cu linie dublă de cale ferată şi la Speyer.

- S-au construit cazărmi şi depozite în provincia Baden şi anume la Willingen şi Donauschnigen precum şi 9 hangare subterane în regiunea Mannheim, care ar fi capabile să adăpostească 40-60 avioane, fi ecare.

2. Lucrări în curs de execuţie

- De-a lungul frontierei franceze se construiesc obstacole contra carelor de luptă şi obstacole de sârmă. La acestea din urmă lucrează circa 50.000 de oameni.

- Completarea lucrărilor de fortifi caţie şi a obstacolelor de-a lungul frontierei franceze, trebuie să fi e gata până la fi nele lunii septembrie.

- În regiunea dintre Rheinau şi Strassburg, au fost identifi cate circa 28 de mici forturi, înarmate cu câte 5 mitraliere, 2 mortiere şi 2 aruncătoare de fl ăcări. Ele au adăposturi şi depozite subterane şi sunt ventilate electric.

- De-a lungul căilor ferate Saarbrücken-Mainz şi Saarbrücken- Ludwigshafen se lucrează cu febrilitate la fortifi caţii.

- În apropierea localităţii Brühl, la S-V de Köln, ar fi în curs de construcţie o bază aeriană, cu hangare subterane, capabile să adăpostească circa 100 de avioane.

- Pe insula Fehmarn la Est de Kiel se fac fortifi caţii, un aerodrom şi o bază pentru submarine.

3. Zone interziseÎn Monitorul Ofi cial german din 30 Iulie a.c. a apărut

o decizie a Comandamentului Armatei, prin care se interzice tuturor ofi ţerilor străini care călătoresc prin Germania, accesul în următoarele zone:

Zona 1. Cu excepţia unei făşii de teren în dreptul frontierei Luxemburgului, întreg teritoriul de la Rhin, la frontiere.

Zona a 2-a. O făşie lată de aproximativ 100 km, de la râul Main până la frontiera cu Franţa şi Elveţia.

Zona a 3-a. O făşie lată de aproximativ 40 km, de-a lungul frontierei între Bavaria şi Cehoslovacia, între localităţile Hof şi Cham.

Zona a 4-a. Întreg teritoriul german de la Est de fl uviul Oder.Zona a 5-a. Insulele Borkum, Nordeney, Helgoland şi Sylt,

precum şi zona porturilor Wilhelmshaven şi Kiel, împreună cu insula Fehmarn afl ată la Est de acest port.

Zona a 6-a. O făşie de teren de circa 40-60 km, de jur-împrejurul Prusiei Orientale.

După cum se constată din anexa no. 4, aceste zone corespund regiunilor fortifi cate sau în curs de completare şi desăvârşire a acestor fortifi caţii.

Deşi deciziunea de interzicere se referă numai la ofi ţerii activi străini, ea se aplică însă riguros tuturor străinilor – iar în zona lucrărilor propriu-zise, întreaga populaţie este supusă unei continue şi îndeaproape supravegheri.

Militari înfr untând condiţiile difi cile de teren

studii/documente

document 2011 1 (51) 77

Din informaţiile culese din cercurile militare germane, măsurile de mai sus au fost luate pentru a stăvili ca posibilităţile de investigaţii ale spionilor englezi, francezi şi cehi cari sunt într-un număr foarte mare în Germania, asupra:

- Lucrărilor de fortifi caţii, în special spre frontiera occidentală,

- Modului de completare a diviziilor de rezervă concentrate pentru manevre,

- Măsurile de pază antiaeriene luate pe tot cuprinsul Reich-ului şi

- Activităţi în industriile germane de război.

IV. MĂSURI RELATIVE LA: RECRUTAREA ARMATEI, INSTRUIREA CONTINGENTELOR, MOBILIZĂRII

ŞI A PREGĂTIRII NAŢIUNII PENTRU RĂZBOI

Odată cu organizarea armatei terestre aşa cum am văzut la Capitolul I, Comandamentul german a luat şi o serie de măsuri, relative la:

a) Recrutarea armatei şi a împărţirii elementelor ei componente.

b) Instruirea recruţilor şi a contingentelor mai vechi, care din cauza restricţiunilor tratatului de pace, nu satisfăcuseră obligaţiile serviciului militar.

c) Măsuri preliminarii în vederea realizării unei cât mai rapide mobilizări şi concentrări a armatei...................................................................................................

a) Recrutarea şi împărţirea elementelor armateiPrin legea din 16.III.1935, toţi bărbaţii de la 17-45 ani,

sunt supuşi serviciului militar, considerat ca o onoare acordată de Patrie.

Durata serviciului activ nu este limitată. Ea urmează a fi hotărâtă – după necesităţi – de către Führer.

Numai cetăţenii germani, arieni, prestează serviciul militar activ propriu zis şi numai dintre aceştia se recrutează gradaţii şi ofi ţerii armatei. Ei nu se pot căsători cu o neariană.

După cum se vede mai jos, cetăţenii germani nearieni fac parte din elementele armatei, care fac serviciul înapoia frontului. În caz de război, o lege specială va stabili întrebuinţarea lor.

Elementele componente ale forţei armatei se împart în:Ersatzrezerve I ... între 17 - 20 aniServiciul activ ... 20 - 22Rezerva: Rezerva I: oameni complet instruiţi

între 23-35 ani

Rezerva II: oameni instruiţi în termen scurt între 23-35 ani.

Ersatzrezerve II: oameni neinstruiţi şi nearieni între 23-35 ani

Landwehr: Landwehr I: oameni complet instruiţi între 35-45 ani

Landwehr II: oameni neinstruiţi şi nearieni între 35-45 ani.

Landsturm: de la 45 ani în sus.

b) Instruirea recruţilor şi a contingentelor mai vechi. Efective.

Pe baza Legii din 16.III.1935, s-au întocmit statistici care a stabilit numărul celor înscrişi, în vechiul Reich , pentru a satisface serviciul militar, astfel:

- Din clasa celor născuţi între 1892-1900 ... 3.800.000- “ “ “ “ “ 1901-1913 ... 7.700.000- “ “ “ “ “ 1914-1918 ... 2.000.000- “ “ “ “ “ 1919-1920 ... 700.000 T o t a l: 14.200.000Dacă se fac scăderile impuse de mortalitate şi incapacitate de a

satisface serviciul militar, rămân apţi a purta armele:- 50 % din clasele 1892-1900 ... 1.900.000- 60 % “ “ 1901-1913 ... 4.600.000- 70 % “ “ 1914-1918 ... 1.400.000- 80 % “ “ 1919-1920 ... 600.000 T o t a l: 8.500.000 pt. vechiul Reich.La cifra de mai sus, adăugând şi circa 800.000 de oameni

valizi şi apţi pentru serviciul militar, din, Austria, ajungem la cifra de circa 9.300.000 de oameni, pe care Germania Mare de azi i-ar putea mobiliza într-un eventual război, socotind şi tinerii între 17-20 ani (1919-1920) care fac parte din R.A.D., N.S.K.K. şi S.S.

Pentru reîmprospătarea instrucţiei claselor 1892-1900, care au luat parte la războiul mondial şi instruirea din nou a majorităţii claselor 1901-1913, care din cauza restricţiunilor tratatului de la Versailles nu au satisfăcut obligaţiile serviciului militar – Comandamentul german a luat intense măsuri, concentrându-i pe termen de 8 săptămâni, în aşa-numitele „unităţi de completare”.

După datele pe care le avem, au fost până acum concentraţi şi instruiţi – circa 3½ milioane de oameni din cifra totală de 6.500.000 care reprezintă efectivul claselor 1892-1913, din vechiul Reich.

Cu ocazia manevrelor din august şi septembrie a.c. care între altele au de scop concentrarea progresivă a diviziilor de rezervă, sunt de asemeni în curs de instrucţie circa 500.000 de rezervişti din clasa 1910 şi mai vechi.

Din efectivul celor aproape 800.000 de oameni capabili a purta armele, din Austria, pot fi consideraţi instruiţi la epoca actuală, circa 300.000.

Aşadar, rezumând, din punct de vedere al efectivului, Germania de azi ar putea mobilizeze într-un eventual război:

- Circa 5.500.000 de oameni complet instruiţi - “ 3.800.000 “ sumar “- “ 3.800.000 “ încă neinstruiţi sau în curs de instrucţie Total: 9.300.000 de oameni.

c) Măsurile relative la mobilizarea armatei

Pe lângă cele arătate mai sus, în sinteza informativă asupra mobilizării Armatei germane, am arătat pe larg, o serie de măsuri luate de Comandamentul german pentru a asigura:

Militari germani în patrulare

1 (51) 2011 document78

studii/documente

1. Organizarea unor M.U. de rezervă (corpuri de armată, divizii de infanterie şi divizii de Landwehr) menite să intre în compunerea armatelor sau grupurilor de armate.

2. Completarea regională a unităţilor3. Exercitarea lor în vederea unei rapide mobilizări şi

concentrări pe zonă (Beschlennigtes Ausrücken).4. O serie de măsuri în vederea punerii armatei într-o

situaţie avantajoasă în caz de mobilizare – un fel de mobilizare incompletă, anticipată – numite: „Vorausmassnahmen”, care se iau încă de pe timpul tensiunilor diplomatice.

1. Organizarea şi caracteristica M.U. de rezervă Organizarea Teritoriul Reich-ului este împărţit în 15 circumscripţii

teritoriale, corespunzătoare Corpurilor 1-13 şi 17-18 de Armată, numite „Wehrkreiskommando”.

Fiecare Circ. Teritorială de C. de A. este împărţită în circumscripţii mai mici, numite cercuri de recrutare – „Wehrbezirkskommando”.

Aceste comandamente teritoriale, pe lângă operaţiile de recrutare propriu zise, îndeplinesc şi aşa numitul Ofi ciu de „Completare”, prin nişte comandamente care par a reprezenta în realitate cadrele marilor unităţi şi a unităţilor de rezervă.

În adevăr, fi ecare „Wehrkreis” (Circ. Terit. de C. de A.) are 3-5 inspectorate de complectare – „Wehrsatzinspection” – organizate ca mare comandament, având ca şef un general sau colonel, însă cu competenţă de comandant de divizie.

În subordinea fi ecărui inspectorat de completare, se găsesc 8-12 comandamente mai mici, numite „Wehrerstazbezirkommando”, comandate de un colonel sau lt. colonel numit „Oberst E.” El are competinţă de comandant de regiment.

În fi ne aceste „Wehrerstazbezirks”, au sub comanda lor 3-6 Comandamente mici numite ”Wehrmeldeamt”, comandate de un Maior. Fiecare „Wehrmeldeamt”, are în subordine 4-6 Circumscripţii administrative (oraşe, plăşi, comune) – numite Birouri de Evidenţă – „Musterungsbezirk”. .................................................................................................

În preajma declanşării războiului, doctrina militară germană promova constituirea marilor grupări tactice, dotate complet numai cu motorizate, care să asigure o forţă de şoc capabilă să străpungă marile linii fortifi cate, cum ar fi fost „Linia Maginot” în Franţa şi „Linia Stalin” în U.R.S.S.

Astfel în compunerea „Corpului Rapid al Armatei Germane” au fost organizate Corpul XIV Armată cu garnizoana la Magdenburg, Corpul XV Armată cu garnizoana la Jena şi Corpul XVI Armată cu garnizoana la Berlin. În compunerea Corpului XV Armată intrau cele patru divizii uşoare, patru regimente de recunoaştere dotate cu care de luptă uşoare şi trei batalioane blindate dotate cu care de luptă mijlocii. Corpul XVI Armată, denumit şi „corpul blindat” avea 10 regimente de care de luptă, cinci batalioane de recunoaştere şi un batalion blindat.

Cu toate că după Primul Război Mondial Austria abandonase orice veleităţi militare, totuşi, armata austriacă deţinea o divizie uşoară, singura de altfel dotată cu care de luptă. Aceasta a stat la baza organizării celei de-a patra divizii uşoare a Wehrmacht-ului, după momentul Anschluss-ului. Prin urmare în acest an, 1938, armata germană deţinea cinci divizii blindate şi patru divizii uşoare.

La 24 noiembrie 1938, sub comanda generalului Guderion s-a constituit „Corpul Rapid al Armatei Germane”,

cu misiunea de a controla evoluţia trupelor blindate şi de cavalerie, de a conduce şi supraveghea uniformizarea instruirii celor două arme, în paralel promovând automobilismul sportiv din toate armele. Din 15 noiembrie 1938, de programul privind dotarea cu mijloace motorizate a trupelor germane şi mai ales de producţia acestei tehnici de luptă s-a ocupat colonelul von Schell.

Un moment important în acest proces de reorganizare şi motorizare a trupelor Wehrmacht-ului l-a constituit invazia Cehoslovaciei în martie 1939. De la această dată, Germania a benefi ciat de aportul dezvoltatelor industrii grele şi de armament din Boemia şi Moravia, Uzinele „Skoda” devenind unul din principalii furnizori de motoare şi vehicule pentru armata germană.

Procesul de accelerare a înarmării în Germania era însoţit de crescânda exaltare a gloriei militare germane din toate timpurile. Hitler a proslăvit armata nazistă, defi nind-o cel mai preţios şi mai superb bun al statului naţional-socialist, subliniind că ea nu e o armată nouă, ci acea glorioasă armată germană ce se poate cu cinste numi străjuitoare şi stegară a unei tradiţii unice18.

1 Centrul Intermediar de Arhivă anexă a Statului Major al Forţelor Terestre.2 Geoff Layton, De la Bismarck la Hitler: Germania 1890-1933, Ed. ALL, Bucureşti, 2002, p. 112.3 Jean Carpantier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 371.4 Geoff Layton, op.cit., p. 117.5 A.J.P.Taylor, Originile celui de-Al Doilea Război Mondial, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 49.6 Ibidem, p. 62.6 Marin Badea, Gheorghe Unc, Germania în Regimurile fasciste şi totalitare din Europa, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p. 375.7 Ibidem, p. 376.8 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Marele Stat Major, Secţia 2 Informaţii, dosar nr. crt. 798, f. 3.9 Ibidem, f. 5. 10 Marin Badea, Gheorghe Unc, op. cit, p. 375.11 A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia 2 Informaţii, dosar nr. crt. 797, f 16. 12 Marin Badea, Gheorghe Unc, op. cit, p. 375.13 A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia 2 Informaţii, dosar nr. crt. 856, f. 38.14 Idem, dosar nr. crt. 798, f. 18.15 A.M. Necrici, Cum a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, Ed.Ştiinţifi că, Bucureşti, 1960, p. 25.16 Marin Badea, Gheorghe Unc, op.cit., p. 387.* Fără a socoti pe cel din Prusia Orientală care este împărţit între cele 3 divizii active din timp de pace.18 Marin Badea, Gheorghe Unc, op. cit., p. 379.

NOTE

Th e reconstruction of German Army after the First World War,

Colonel Daniel ŞTEFAN, Ph.D.

Abstract: Although Germany was defeated after the First World War, by its diplomacy, it remade its military forces. Th e author presents this process and the impossibility of the European states to create a peace mechanism.

Keywords: peace treaty, war economy, alliance, disarmament, war economy

studii/documente

document 2011 1 (51) 79

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a creat structuri prin care a armonizat legăturile cu aliaţii

săi. Una dintre acestea a fost Serviciul Central de Lichidări şi Decontari cu Armatele Aliate2, înfi inţat în cadrul Direcţiei Superioare a Administraţiei Armatei, prin Instrucţiunile nr. 1007 din 22 mai 19443, semnate de ministrul de război – general Constantin Pantazi4.

Scopul serviciului era: să centralizeze, să contabilizeze şi să lichideze toate livrările şi prestaţiile de orice fel intervenite între Armatele Aliate în baza acordurilor încheiate în acest scop; să ţină o evidenţă generală atât a livrărilor şi prestaţiilor efectuate între Armatele Aliate, cât şi a celor efectuate de alte departamente şi instituţii de stat române, către Armatele Aliate afl ate pe teritoriul ţării; să poată prezenta în orice moment un bilanţ general al conturilor respective, din care să rezulte pe categorii mari de livrări şi prestaţii şi pe departamente şi instituţii, ceea ce s-a livrat, ce s-a lichidat şi în ce mod şi ceea ce rămânea de lichidat5.

Nu se încadrau în dispoziţiile de mai sus, livrările sau prestaţiile efectuate în baza comenzilor speciale intervenite de la stat la stat, acele rezultate din acordurile privitoare la compensaţii şi nici acele rezultate din operaţiuni de import şi export în cadrul contingentărilor cu excepţia livrărilor executate prin intermediul Armatei Române.

Organizarea şi încadrarea serviciul era realizată de Marele Stat Major şi Direcţia Personalului la propunerile Direcţiei Superioare a Administraţiei Armatei6.

Asigurarea necesarului trupelor aliate afl ate pe teritoriul român se făcea în conformitate cu convenţiile încheiate în acest scop şi potrivit instrucţiunilor Marelui Stat Major transmise cu nr. 873653 din 4 martie 1944. Dispoziţiile prevăzute în aceste instrucţiuni sub capitolul lit. E, cu privire la centralizarea ce trebuia făcută de Marele Stat Major, Secţia a VII-a se anulau. Toate operaţiunile treceau asupra Serviciului Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate conform Instrucţiunilor nr. 1007 din 1944.

În schimb, Instrucţiunile Marelui Stat Major – Secţia a IV-a – transmise cu nr. 705268 din 28 martie 1944, cu privire la folosirea bonurilor speciale pentru procurări sau prestaţii de orice fel pe teritoriul român, rămâneau şi pe viitor în vigoare.

De asemenea, rămânea în vigoare Ordinul Circular al Marelui Stat Major – Secţia a IV-a – nr. 696540 din 16 martie 1944, cu singura deosebire că situaţiile şi actele respective nu mai erau trimise de Marele Stat Major – Serviciul Intendenţei – la Ministerul Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război – Serviciul F.A.N.7 – ci la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate. Dispoziţiile ordinului circular urmau să se aplice şi comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de interior.

Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate era un organ de lichidare şi decontare a livrărilor şi prestaţiilor efectuate de Armata de Uscat către Armatele Aliate şi invers, precum şi un organ central de evidenţă şi contabilitate pentru toate livrările şi prestaţiile efectuate de: Armata de Uscat, Aer, Marină, Aprovizionare, M.I.A.P.R.8 şi alte departamente şi instituţii de stat.

În acest scop, Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate avea o serie de atribuţii9. Primea de la comandamentele de M.U.10 ale Armatei de Uscat, borderourile şi actele în legătură cu livrările şi prestaţiile de orice fel făcute Armatelor Aliate. Tria aceste acte şi lua măsuri de lichidarea lor în comun acord cu misiunea Armatelor Aliate în România şi cu

avizul direcţiilor şi serviciilor de resort din Ministerul de Război.

Primea de la comandamentele de M.U. borderourile şi actele referitoare la livrările şi prestaţiile ce îi reveneau Armatei Române de la Armatele Aliate. În acelaşi timp, îi erau trimise şi conturile de la Misiunea Armatelor Aliate cu privire la acele livrări şi prestaţii pe care le controla şi verifi ca pentru exactitate în baza actelor prezentate, după care avea misiunea de a le defi nitiva şi urmări în vederea lichidării lor conform acordurilor existente.

Primea de la Subsecretariatele de Stat Aer, Marină şi Aprovizionare, situaţiile statistice referitoare la livrările şi prestaţiile făcute de acestea către Armatele Aliate şi invers.

Primea situaţiile statistice şi de la celelalte departamente, instituţii de stat etc.

Ţinea contabilitatea tuturor livrărilor şi prestaţiilor care interveneau între statul român şi Armatele Aliate.

Întocmea şi supunea prin Direcţia Superioară a Administraţiei Armatei, Ministerului de Război – Cabinet – un bilanţ general al conturilor, în dublu exemplar, din care unul era înaintat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Instrucţiunile nr. 1007 din 1944, stabileau un set de reguli şi în ceea ce priveşte centralizarea, lichidarea şi decontarea livrărilor şi prestaţiilor efectuate către Armatele Aliate sau primite de la Armatele Aliate11.

Actele şi borderourile ce se întocmeau de unităţi şi comandamentele de M.U. erau acelea prevăzute de Instrucţiunile Marelui Stat Major – Secţia a IV-a – nr. 696540 din 16 martie 1944 şi Instrucţiunile Marelui Stat Major – Secţia a IV-a din 20 martie 1944, transmise cu nr. 705268 din 28 martie 1944. Dispoziţia de la punctul 6 din ultimele instrucţiuni menţionate căpăta un nou sens şi anume că borderoul cu bonuri12 va fi înaintat Ministerului Finanţelor prin Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate13.

Unităţile şi comandamentele urmau să continue să înainteze borderourile cu actele de livrări şi prestaţii conform Instrucţiunilor Marelui Stat Major nr. 696540 din 1944: cele ale aviaţiei şi marinei

ROLUL SERVICIULUI CENTRAL DE LICHIDĂRI ŞI DECONTĂRI CU ARMATELE ALIATE

ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Teodora GIURGIU1

„În cazurile când Misiunea Militară Aliată totuşi nu

recunoştea livrarea sau prestaţia, ori valoarea stabilită în vederea

decontării, litigiul urma să fie soluţionat între guvernele

statelor respective, în care scop actele erau înaintate Preşedinţiei

Consiliului de Miniştri”.

1 (51) 2011 document80

studii/documente

se vor înainta subsecretariatelor respective, iar cele ale Armatei de Uscat de la armata de operaţiuni la Marele Stat Major – Serviciul Intendenţei; comandamentele şi unităţile din interior ale Armatei de Uscat le înaintau direct la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.

Subsecretariatele de Stat al Aerului şi Marinei centralizau operaţiunile şi luau măsuri de lichidare şi decontarea livrărilor şi prestaţiilor prin serviciile respective. Subsecretariatul de Stat al Marinei avea trasată ca sarcină înfi inţarea biroului prevăzut de Instrucţiunile Marelui Stat Major nr. 873653 din 04 martie 1944 în cadrul uneia din direcţiile din subordine. Cel mai târziu până la data de 15 ale lunii următoare, subsecretariatele trebuiau să trimită la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate, o situaţie a livrărilor şi prestaţiilor efectuate de autorităţile române, Armatelor Aliate şi separat o situaţie a celor efectuate de Armatele Aliate, autorităţilor române.

Situaţia statistică cuprindea următoarele rubrici: categoria de materiale sau prestaţii de serviciu (armament, muniţii, unsori, harşament inclusiv reparaţii; piese de schimb auto, cauciucuri, maşini, carburanţi, inclusiv reparaţii; echipament de tot felul, reparaţii; materiale de geniu şi transmisiuni; material ACG; materiale sanitare umane: cost întreţinere în spitale pentru oameni; materiale sanitare veterinare: cost întreţinere în spitale pentru animale; subzistenţe de tot felul pentru oameni, animale, materiale, întreţinere, combustibil şi articole de regie; animale; construcţii, inclusiv reparaţii; transporturi etc.), livrări în cursul lunii (valoarea în lei; stadiul lichidării: achitat lei şi neachitat lei), în contul restanţelor nelichidate din lunile precedente (s-a mai lichidat lei; rămas neachitat lei), în total (s-a achitat lei; rămas neachitat lei), modul de lichidare al sumelor rămase neachitate, observaţii.

În cazurile când borderourile şi actele primite cuprind livrări sau prestaţii care erau de resortul Armatei de Uscat, M.I.A.P.R. sau Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării, după îndeplinirea formelor de recunoaştere a actelor din partea Misiunii Militare Aliate, erau trimise pentru lichidare şi decontare Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.

Marele Stat Major – Serviciul Intendenţei – avea misiunea de a centraliza borderourile cu actele primite de la armatele operative şi după ce le controla dacă erau întocmite conform dispoziţiilor în vigoare, le trimitea la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate. Comandamentele de corpuri teritoriale din interior şi similare acestora, precum şi formaţiunile şi stabilimentele ce aparţineau direct de organele centrale din Ministerul de Război înaintau borderourile cu actele respective direct Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.

Serviciul controla actele primite, lua măsuri de complectarea lor14 şi dispunea lichidarea şi decontarea lor, în legătură cu Misiunea Militară Aliată în România, cu direcţiile de resort din Ministerul de Război şi Direcţiei Subzistenţelor Armatei din Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării.

În acest scop, extrăgea din acte datele necesare, pe direcţii şi servicii de resort din Ministerul de Război, care aveau în administraţie materialele. Acestea, după ce primeau extrasele, eventual şi actele justifi cative, luau măsuri prin birourile speciale, înfi inţate conform Instrucţiunilor Marelui Stat Major nr. 873653 din 04 martie 1944, să complecteze datele necesare cerute de Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.

Totodată, direcţiile şi serviciile respective, de altfel ca şi Subsecretariatele de Stat Aer, Marină şi Aprovizionare aveau îndatorirea de a ţine evidenţa tuturor livrărilor şi prestaţiilor de resortul lor, încât să rezulte în orice moment: unitatea, depozitul sau autoritatea română sau aliată care a primit sau a predat materiale sau prin care s-au efectuat prestaţii de serviciu; cantitatea sau felul prestaţiilor pe categorii de materiale şi articole şi valoarea acestora în lei.

Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate, după complectarea actelor cu toate datele necesare, lua legătura cu Misiunea Militară Aliată pentru recunoaşterea şi defi nitivarea actelor.

Actele de lichidare defi nitiv încheiate urmau să fi e verifi cate de ofi ţerul de intendenţă, după care erau trimise Direcţiei Contabilităţii din Ministerul de Război pentru a interveni la Ministerul Finanţelor în vederea decontării sumelor respective.

Actele urmau să fi e constituite pe categorii de materiale în triplu exemplar din care unicatul din actele originale şi duplicatul se înaintau Direcţiei Contabilităţii iar triplicatul se păstra la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate ca document contabil provizoriu, până la înapoierea duplicatului vizat de către Direcţia Contabilităţii.

Instrucţiunile nr. 1007 din 1944 stabileau şi procedura ce trebuia respectată pentru contabilizarea livrărilor şi decontărilor cu Armatele Aliate15.

În vederea unei evidenţe generale a tuturor livrărilor şi prestaţiilor efectuate16 în conformitate cu Ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nr. 303071 din 2 mai 1944, toate departamentele, Guvernămintele Transnistriei, Basarabiei şi

Lucreţiu Pătrăşcanu

Cei Trei Mari - Winston Churchill, preşedintele Roosevelt, I. V. Stalin, 4-11 februarie 1945

studii/documente

document 2011 1 (51) 81

Bucovinei şi orice alte instituţii de stat care livraseră sau au efectuat diverse prestaţii trupelor aliate, erau solicitate să trimită lunar Serviciului Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate o situaţie centralizatoare.

Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate trebuia să întocmească documentele necesare pentru contabilizarea şi evidenţa livrărilor şi prestaţiilor. Centralizarea şi evidenţa urma să fi e ţinută separat pentru Ministerul de Război, separat pentru alte departamente şi instituţii de stat şi în general pe întreaga ţară.

Pentru ca evidenţa contabilă să cuprindă toate materialele şi prestaţiile efectuate reciproc cu Armatele Aliate de la începutul războiului, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Marinei, Aprovizionării, precum şi celelalte departamente şi instituţii de stat, urmau să trimită Serviciului Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate până cel mai tărziu la 1 iulie 1944 o situaţie statistică generală pe categorii de materiale şi valori, din care să rezulte: ce s-a dat sau s-a primit până la data de 01 aprilie .1944; ce s-a lichidat şi în ce mod şi ce rămâne de lichidat.

Situaţiile ordonate de Marele Stat Major – Secţia a VII-a – cu Ordinul nr. 873793 din 20 martie 1944 nu mai trebuiau întocmite. Cei care le întocmiseră şi înaintaseră Marelui Stat Major, nu erau scutiţi de a înainta situaţia de mai sus.

Situaţiile, borderourile cu actele respective şi orice alte documente privitoare la livrările şi prestaţiile de serviciu, între Armatele aliate, care se găseau, conform ordinelor anterioare la

Marele Stat Major – Serviciul Intendenţei, la Serviciul Statistic din Marele Stat Major sau la Serviciul F.A.N., din M.I.A.P.R., trebuiau trimise fără întârziere la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.

Pentru defi nitivarea actelor care ar fi litigioase, în sensul că nu mai puteau fi complectate din cauza desfi inţării unităţilor sau că nu fuseseră recunoscute, fi e ca livrate sau prestate, fi e ca preţ, de una din părţi, urma să funcţioneze pe lângă Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate o comisie mixtă care se compunea din câte un delegat din partea: Ministerului de Război, Marele Stat Major, Ministerul Finanţelor, Misiunilor Militare Aliate şi Subsecretariatul de Stat sau direcţiei de resort respective, precum şi din partea departamentului sau instituţiei de stat interesate. Rezultatul constatărilor era consemnat printr-un proces-verbal care constituia actul de bază în vederea lichidării şi decontării. În cazurile când Misiunea Militară Aliată totuşi nu recunoştea livrarea sau prestaţia, ori valoarea stabilită în vederea decontării, litigiul urma să fi e soluţionat între guvernele statelor respective, în care scop actele erau înaintate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate ţinând seama de situaţia de fapt în care se vor desfăşura operaţiunile ce îi reveneau, putea propune Direcţiei Superioare a Administraţiei Armatei, de care depindea, ordine care mai trebuiau date pentru realizarea scopului şi pentru bunul mers al serviciului.

Abaterile care se constatau cu ocazia întocmirii actelor şi de la veridicitatea lor, precum şi a centralizării şi înaintării lor la timp, în baza ordinelor şi instrucţiunilor în vigoare, precum şi faţă de instrucţiunile prezente, trebuiau semnalate imediat ministerului, spre a se lua măsuri contra celor vinovaţi.

Instrucţiunile urmau a fi transmise tuturor comandamentelor şi unităţilor armatei, precum şi departamentelor şi instituţiilor interesate17.

Sfârşitul luptei (prizonieratul)

Regele Mihai decorându-l pe Petru Groza

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond microfi lme, rola F II 7.2359, cd. 445.3 Referitoare la evidenţa, lichidarea şi decontarea livrărilor şi prestaţiilor de orice fel intervenite între Armata Română şi Armatele Aliate.4 Ministrul Apărării Naţionale între 23 ianuarie 1942-23 august 1944.5 A.M.R., Fond microfi lme, rola F II 7.2359, cd. 445.6 Ibidem, cd. 446.7 Serviciul Fondul Apărării Naţionale.8 Ministerul Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război.9 A.M.R., Fond microfi lme, rola F II 7.2359, cd. 446.10 Mari unităţi.11 A.M.R., Fond microfi lme, rola F II 7.2359, cd. 448.12 Fie pentru livrări din contingentele de export, fi e că erau pentru alte materiale sau prestaţii.13 Conform Instrucţiunilor nr. 1007 din 1944.14 În cazuri de lipsuri.15 A.M.R., Fond microfi lme, rola F II 7.2359, cd. 450.16 Atât între Armata Română şi Armatele Aliate, cât şi între alte departamente sau instituţii de stat şi Armatele Aliate.17 A.M.R., Fond microfi lme, rola F II 7.2359, cd. 452.

NOTE

Th e role of Liquidations and Deductions Central Service with Allies Armies during the Second World War,

Teodora GIURGIU

Abstract: During the Second World War, Romania created structures that harmonized the liaisons with its allies. One of these institutions was Liquidations and Deductions Central Service with Allies Armies. Its role was to centralize, to account and to liquidate the deliveries and the labour conscriptions intervened between Allies Armies.

Keywords: Liquidations and Deductions Central Service with

Allies Armies, deliveries, order, instruction, Truce Convention

1 (51) 2011 document82

studii/documente

Cultul eroilor, între tradiţie şi modernitate

În anul 2004 a luat fi inţă Ofi ciul Naţional pentru Cultul Eroilor (O.N.C.E.)2. În virtutea misiunii

sale, de valorifi care în plan educativ a memoriei celor căzuţi pentru ţară, O.N.C.E. a reluat o idee generoasă, apărută în deceniul al patrulea al veacului trecut, a edifi cării unui memorial al eroilor neamului, iar în prezent urmăreşte s-o concretizeze prin amenajarea în Parcul Carol, în perimetrul actual al ex-mausoleului eroilor comunişti, aşa-numitul monument al „eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism“3, a unui loc de reculegere, pelerinaj, comemorare şi solemnitate al românilor de pretutindeni.

Necesitatea acestui proiect este reclamată de realitatea faptului că, în România nu există un memorial dedicat cetăţenilor căzuţi în războaie. Aceasta în ciuda faptului că pierderile României, numai în Al Doilea Război Mondial, se cifrează la 794.562 (92.620 morţi, 333.966 răniţi, 367.966 dispăruţi)4 sau, după alte surse, ele se ridică la 930.171 (92.620 morţi, 333.966 răniţi, 367.966 dispăruţi şi 135.620 dezarmaţi, după 23 august 1944).5

Rândurile care urmează încearcă să ofere o imagine, mergând de la ansamblu la detaliu, a eforturilor depuse, în contextul unui război extrem de brutal, de societatea românească interbelică, prin instituţia Armatei, pentru a concretiza o idee nobilă, aceea a imortalizării, în piatră şi beton, a sacrifi ciului făcut de aceşti oameni, în fapt cetăţeni afl aţi în serviciul comandat al statului român.

* * *

Tradiţia legată de cultul eroilor constituie probabil unul dintre cele mai conservatoare aspecte ale istoriei umanităţii. Din Antichitate şi până în prezent trupurile neînsufl eţite ale celor căzuţi în urma războaielor au fost considerate întotdeauna demne de respect.

Primul exemplu de cult colectiv, dedicat celor morţi, îl reprezintă aniversarea victoriei grecilor asupra invadatorilor persani la Marathon, în secolul V î.Hr. De altfel în oraşele antice greceşti, îndeosebi în Atena, existau reglementări speciale în acest sens. Cultul vitejiei era recompensat prin legi care obligau comunitatea să asigure

educaţia orfanilor de război şi indicau responsabilitatea statului de a le înmormânta taţii. Amenajarea unor cimitire militare (de genul celui de la Keramaikos) precum şi discursul funerar (cel mai cunoscut fi ind cel al lui Pericle) aveau menirea de a garanta gloria eternă cetăţenilor-ostaşi. Sacrifi ciul acestora era privit ca un gest de conduită civică, considerat demn de a i se închina un cult public.

În Evul Mediu adevăratele modele ale sacrifi ciului de sine au fost martirii cruciaţi. Martiriul acestora era rezervat pentru situaţiile specifi ce în care războinicul cruciat lupta împotriva necredincioşilor sau păgânilor. Astfel, Odo de Deuil6 explica în 1148 că faima celor căzuţi în luptă „va dăinui în lumea întreagă” şi „moartea lor [...] a câştigat cununa martiriului”.

Mitul eroului a căpătat noi valenţe odată cu Primul Război Mondial (1914-1918), atunci când, după modelul francez, într-o serie de state europene a fost instituit proiectul Mormântului Soldatului Necunoscut ca modalitate de respect pentru sacrifi ciul tuturor morţilor de război anonimi. Alte simboluri convergente acestui proiect erau monumentele memoriale, ridicate în fi ecare stat, precum cimitirele de război, plăcile cu liste nominale

MEMORIALUL EROILOR NEAMULUI,DEZIDERAT AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI

INTERBELICE ŞI CONTEMPORANE

Alexandru DOBRICĂ1

„În cadrul acestui proiect clădirile Muzeului Militar formau soclul Mausoleului şi

contribuiau astfel la înfăţişarea măreaţă a ansamblului, amintind de arhitectura

castrelor romane. Subsolul Mausoleului era ocupat de Cripta Eroului Necunoscut, la

intrarea căreia străjuia Monumentul Eroului Necunoscut. Acesta era astfel amplasat încât să poată fi văzut din depărtare, iar

trupa care defila să poată, în acelaşi timp, să privească monumentul şi să dea onorul

oficialităţilor, care luau loc pe estrada din faţa Criptei“.

studii/documente

document 2011 1 (51) 83

ale morţilor expuse în biserici şi în clădirile administrative şi, nu în ultimul rând, omagierea eroilor în anumite zile speciale şi într-un cadru ceremonios.

În plus, cultul eroilor devenise o datorie morală a statelor participante la război, o responsabilitate pe care

acestea şi-au asumat-o şi juridic prin semnarea tratatelor

de la Versailles (secţiunea a II-a, articolele 225 şi 226) şi

St. Germaine en Laye (art. 225 şi 226), care prevedeau,

printre altele, obligativitatea întreţinerii mormintelor

ostaşilor îngropaţi pe teritoriile statelor foste beligerante

– inclusiv mormintele prizonierilor şi internaţilor civili

morţi în captivitate – precum şi a operelor comemorative

de război dedicate acestora.

Completări importante în domeniul dreptului

internaţional umanitar sunt aduse însă mult mai tîrziu,

prin adoptarea Convenţiilor de la Geneva, din 12 august

1949, amendate în cadrul Conferinţei diplomatice de la

Geneva, din 8 iulie 1977, prin două Protocoale adiţionale7 referitoare la protecţia victimelor de război. Este vorba de patru Convenţii, şi anume: Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare, Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război şi Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.

Documentele respective enunţă, ca principiu fundamental, protejarea şi tratarea umanitară a populaţiei civile afl ate pe teritoriul inamic şi a persoanelor scoase din luptă. Totodată, prin adoptarea acestora a fost extinsă protecţia dreptului internaţional şi la alte categorii de confl icte armate, altele decât războaiele clasice, consolidând în acelaşi timp protecţia răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor şi a victimelor de război. Nu în ultimul rând, Convenţiile respective consacră reguli minimale de comportare a combatanţilor pe câmpul de luptă. De menţionat că România a ratifi cat Protocoalele adiţionale la 11 mai 1990.

Cultul eroilor în România interbelică

Beligerantă în Primul Război Mondial şi semnatară a celor două tratate menţionate, România era datoare faţă de cei 330.0008 militari români căzuţi la datorie, să le îngrijească mormintele, ceea ce constituia, pe lângă actul de recunoştinţă în sine şi o operă de educaţie şi cultură pentru generaţiile contemporane războiului, ca şi pentru cele viitoare.

Un prim pas în rezolvarea acestei chestiuni de onoare a fost făcut, în prima jumătate a anului 1919, de către Ministerul de Război, ale cărui ordine precise9 au condus la strângerea şi înmormântarea creştinească a tuturor acelor oseminte de ostaşi, de pe cuprinsul ţării, care rămăseseră neînhumate pe câmpul de luptă. De asemenea, a fost redactat un Regulament pentru funcţionarea cimitirelor militare10 şi a fost constituită o comisie – condusă de şeful Marelui Stat Major, generalul Cristescu – pentru exproprierea tuturor terenurilor pe care se găseau morminte de război ale militarilor români sau străini11.

Se simţea însă nevoia apariţiei unei instituţii ofi ciale, abilitate exclusiv în această problemă a mormintelor şi a monumentelor de război. Iniţiativa înfi inţării unui asemenea organism de stat, a aparţinut ministrului de Război din acea perioadă, generalul de corp de armată Arthur Văitoianu, care a pus bazele unei instituţii a cultului pentru eroi, afl ată sub patronajul Reginei Maria şi numită, pentru început, Societatea „Mormintele Eroilor

Preconizatul Mausoleu al Eroilor Neamului; desen realizat în 1943 de arhitectul I. Giurgea (arhiva ONCE)

1 (51) 2011 document84

studii/documente

Căzuţi în Război”12. Aceasta a luat fi inţă prin Decretul Regal nr. 4106 din 12 septembrie 1919. Funcţiona pe baza unui Statut13 şi se afl a sub direcţia Ministerului de Război, având calitatea de persoană morală şi scopul de a identifi ca, centraliza şi amenaja, pe teritoriul României, mormintele tuturor ostaşilor români sau străini, „căzuţi în timpul şi din cauza războiului”, precum şi a tuturor celor care „au căzut, îndeplinind un serviciu comandat, la oricare din formaţiunile armatei”14.

Iniţiativa acestei instituţii a stat la baza amenajării, după model francez, a Mormântului Ostaşului Necunoscut, ca simbol al jertfei tuturor eroilor anonimi căzuţi în război. Ceremonia desemnării acestuia s-a desfăşurat la Mărăşeşti (un adevărat Verdun românesc), în ziua de 14 mai 1923. Pe data de 17 mai 1923, osemintele acestuia au fost aduse la Bucureşti şi înhumate într-un cadru festiv pe platoul din faţa Muzeului Militar din Parcul Carol I. Proiectul ansamblului funerar a fost executat patru ani mai târziu, în 1927, după planurile sculptorului Emil Willy Becker. Conform acestui proiect, împrejmuirea Mormântului a fost realizată din opt stâlpi ornamentali, din marmură, legaţi între ei prin lanţuri alcătuite din zale de bronz. Piatra tombală, executată din marmură de Carrara, avea grosimea de 15 cm, lăţimea de 1,20 m şi lungimea de 2,35 m, fi ind aşezată peste placa de beton armat, deja existentă de la înhumare. Pe placa funerară s-a scris: „Aici doarme fericit întru Domnul ostaşul necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite 1916-1919”. Tot atunci, prin grija Asociaţiei Cultul Patriei, s-a aprins o candelă, a cărei fl acără arde – şi în prezent – zi şi noapte15.

Cimitirul Eroilor Neamului, naşterea unei idei.

La începutul anului 1942, odată cu antrenarea României în desfăşurarea ostilităţilor militare de pe Frontul de Est (1941-1944), conducerea superioară a Armatei Române – în speţă ministrul de Război, generalul Constantin Pantazi, la ordinul conducătorului statului, mareşalul Ion Antonescu – a hotărât înfi inţarea, în cadrul unui parc naţional, a unui loc special de veci

pentru eroii neamului, care să aibă un important caracter simbolic; un loc de reculegere, pelerinaj, comemorare şi solemnitate al românilor de pretutindeni. Ideea a pornit de la realitatea faptului că, până în acel moment, militarii morţi în campania amintită erau îngropaţi în cimitire ajunse a fi neîncăpătoare16.

În necropola respectivă şi-ar fi găsit locul de veci atât ofi ţerii şi subofi ţeri decedaţi sau rămaşi invalizi în urma campaniei de pe Frontul de Est, cât şi cei decoraţi cu diferite ordine militare („Mihai Viteazul“, „Virtutea Aeronautică“ sau „Virtutea Militară“) în ambele confl agraţii mondiale. Pentru ofi ţerii/subofi ţerii morţi în campaniile din 1877-1878 şi 1913, urmau a se

face plăci comemorative, cu diferite ordine de zi date pe armată, pentru a se evidenţia bravura diferitelor unităţi pe câmpul de luptă din toate campaniile. Concepţia lucrărilor trebuia să respecte succesiunea actelor istorice şi să semnifi ce spiritul de armă şi camaraderie17.

Pentru amplasarea preconizatului cimitir al eroilor au fost studiate mai multe variante. Întocmirea proiectului general de construcţie a căzut în sarcina generalului Crăiniceanu Gheorghe, directorul general al Casei Oştirii. Acesta a prezentat o machetă a lucrărilor, ce urmau a fi angajate, adaptate la Cimitirul Militar Ghencea, care ar fi trebuit mărit şi sistematizat cu această ocazie18. Era luată în calcul modifi carea monumentului italian, care

Mostre ale metopelor monumentului „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi; în anii războiului, acestea erau adăpostite în cadrul Parcului Carol din Bucureşti

(arhiva ONCE)

studii/documente

document 2011 1 (51) 85

bloca întreaga perspectivă a intrării principale, şi o separare a celor două cimitire, cel al eroilor români urmând să fi e plasat în spatele cimitirului i t a l i e n e s c 1 9 . Dat fi ind că trebuiau efectuate e x p r o p r i e r i importante, au fost luate în calcul alte soluţii pe terenurile din jurul Capitalei.

O altă variantă o reprezenta terenul din şoseaua G i u r g i u l u i ; cimitirul evreesc de aici urma să fi e desfi inţat. Perimetrul propus de Primărie era format din trei porţiuni: partea centrală (parte a cimitirului evreesc), partea sudică (terenuri particulare virane ce trebuiau expropriate) şi partea nordică (teren viran în proprietatea Casei de Credit a funcţionarilor Ministerului Sănătăţii, pentru care se propunea un schimb de terenuri). Terenul avea însă o formă neregulată, iar pentru a se obţine capacitatea necesară trebuiau expropriate mai multe proprietăţi particulare. Costul ridicat al acestora nu făcea rentabil nici acest proiect20.

O a treia opţiune o constituia terenul de pe şoseaua Olteniţei, colţ cu strada Piscului, afl at în proprietatea Municipiului Bucureşti (afară de o parcelă de 1.105 m² ocupată de culturi şi aparţinând unor particulari). Terenul respectiv urma să fi e expropriat de către Primărie, operaţie în urma căreia Ministerul Apărării Naţionale ar fi trebuit să plătească suma de 9.033.000 lei21.

Terenul din zona Şoselei Kiseleff era o a patra opţiune vehiculată. Porţiunea vizată era triunghiul nordic dintre şoseaua Kiseleff şi bulevardul Mărăşeşti, cu o suprafaţă de 29.000 m². De menţionat că terenul fusese în proprietatea organizaţiei Straja Ţării, de unde a trecut în patrimoniul Ministerului Educaţiei Naţionale. Lucrările au început la 4 mai 1943, dar numai după 10 zile s-a luat decizia mutării şantierului în Parcul Carol22.

Cimitirul Eroilor Neamului, conturul unui proiect de anvergură

În data de 19 iulie 1943 se înfi inţa, prin decret-lege, Aşezământul „Cimitirul Eroilor Neamului“ (A.C.E.N.). Acesta avea personalitate juridică de drept public şi era pus sub supravegherea şi controlul Ministerului Apărării Naţionale. Scopul noului organism era acela de a construi şi organiza pe locul Muzeului Militar – afectat grav de cutremurul din noiembrie 1940 şi propus pentru demolare – din Parcul Carol, ansamblul funerar-comemorativ preconizat, intitulat Cimitirul Eroilor Neamului (C.E.N.); în plus, A.C.E.N. trebuia să reconstruiască imobilele necesare unui nou muzeu militar23.

Conducerea instituţiei era încredinţată unui comitet compus din secretarul general al M.Ap.N., ca preşedinte, primarul general al Capitalei (generalul Ion Răşcanu), directorul Direcţiei Domeniilor şi Construcţiilor Militare (generalul Stănescu), directorul Aşezămintelor Naţionale Regina Maria „Cultul Eroilor“ (colonelul Radu Macarovici), directorul general al Casei Oştirii (general (r) Gheorghe Crăiniceanu) – ca membri.

Lucrările de edifi care a C.E.N., de dărâmare şi de reclădire a Muzeului Militar urmau să fi e executate de către Casa Oştirii. Funcţionarii Aşezământului proveneau din rândul personalului militar (erau preferaţi ofi ţeri şi subofi ţeri invalizi de război) şi a celui civil (funcţionari

Vestigiul monumentului roman de la Adamclisi, aşa cum se prezenta acesta la începutul anilor 40 (arhiva ONCE)

1 (51) 2011 document86

studii/documente

publici). Veniturile şi cheltuielile Aşezământului erau înscrise într-un buget separat, anexă la bugetul M.Ap.N. Veniturile aveau ca surse: subvenţia anuală acordată de M.Ap.N., donaţii, legate şi alte subvenţii de la instituţii publice sau particulare. Cheltuielile erau dirijate către cheltuielile de întreţinere şi cele de administraţie. Totodată era prevăzută reconstruirea, în noul ansamblu arhitectural, a imobilelor menite să adăpostească, în condiţii tehnice moderne, noul Muzeu Militar Naţional24.

Pentru executarea lucrărilor a fost împuternicit generalul Gheorghe Crăiniceanu, pentru ca, în numele ministrului M.Ap.N. (generalul Constantin Pantazi) să dea dispoziţiile25 necesare pentru bunul mers al şantierului ce urma să se deschidă în Parcul Carol. Pentru întocmirea planurilor, devizelor şi a proiectelor de construcţie, a fost angajat (de către Casa Oştirii) arhitectul Ioan Giurgea26. De asemenea s-a pus la dispoziţia C.E.N. un detaşament de lucru de aproximativ 200 de oameni concentraţi27.

Planul general al C.E.N. cuprindea: un monument grandios al eroilor, cimitirul propriu-zis, un nou muzeu militar, şi clădirile anexe (administrative)28.

Monumentul-mausoleu

Trebuie spus că, încă din anul 1942, arhitectul I. Giurgea a întocmit o serie de anteproiecte, planuri şi devize pentru construirea acestuia. În anul următor s-a organizat şi un concurs de idei, la care au participat 36 de arhitecţi români. În proiectele prezentate de aceştia, Mormântul Eroului Necunoscut era aşezat într-o piaţă mare, la aproximativ 20-100 m de şoseaua de defi lare, şi complet invizibil, din cauza depărtării şi a diferenţelor de nivel, de trupa ce defi la. În al doilea rând, ofi cialităţile, care primeau defi larea, trebuiau să stea cu spatele spre mormânt. O parte din arhitecţii concurenţi au despărţit cimitirul în două, prin clădirea principală şi clădirile ei, comunicarea făcându-se doar prin interiorul capelei. Un alt neajuns era faptul că majoritatea participanţilor au plasat monumentul la 200-300 m spre interior, ceea ce reducea enorm vizibilitatea. Pentru ca monumentul-osuar să fi e pe acelaşi plan cu capela au proiectat excavarea a 50.000 metri cubi de pământ. În plus, concurenţii au ignorat posibilităţile moderne de

construcţie, prezentând planuri cu forme perimate, cu ziduri ce atingeau 3-6 m grosime29. În cele din urmă s-a adoptat propunerea profesorului Tzigara Samurcaş, care viza reconstruirea monumentului triumfal „Tropaeum Traiani“ de la Adamclisi – afl at în ruină la acea vreme – profi tându-se şi de faptul că metopele acestui monument se găseau în Parcul Carol, în faţa Muzeului Militar30.

În cadrul planului de ansamblu, mausoleul urma să fi e ridicat pe platforma realizată prin dărâmarea fostului muzeu, fi ind plasat astfel pe unul dintre cele mai înalte puncte ale oraşului şi putând fi văzut din orice loc. Accesibil din două direcţii opuse, prin Parcul Carol, pe unde aveau acces cortegiile venite să cinstească Eroul Necunoscut, şi prin Calea Şerban-Vodă, pe unde se făcea trecerea către cimitirul propriu-zis – edifi ciul preconizat era situat pe acelaşi plan cu Arhivele Statului, acolo unde era proiectată viitoarea Catedrală a Neamului. Cele două construcţii monument ar fi fost unite printr-o şosea largă – unde s-ar fi desfăşurat cortegiile şi parăzile comemorative31 – ce pleca de la Catedrala Neamului şi

Macheta mausoleului ce urma să fi e edifi cat, după modelul monumentului de la Adamclisi, pe amplasamentul fostului Muzeu Militar

din Parcul Carol (arhiva ONCE)

studii/documente

document 2011 1 (51) 87

ajungea în piaţa din faţa Parcului Carol, traversându-l în toată lungimea lui, până în dreptul lacului, transformat într-un mare bazin dreptunghiular, pe care şoseaua l-ar fi ocolit şi ar fi ajuns pe platforma mausoleului. De aici urca spre o a doua platformă (diferenţă de nivel de 10 m)32, largă de 25 m şi mărginită de o balustradă decorată cu statui simbolice.

În cadrul acestui proiect clădirile Muzeului Militar formau soclul Mausoleului şi contribuiau astfel la înfăţişarea măreaţă a ansamblului, amintind de arhitectura castrelor romane. Subsolul Mausoleului era ocupat de Cripta Eroului Necunoscut, la intrarea căreia străjuia Monumentul Eroului Necunoscut. Acesta era astfel amplasat încât să poată fi văzut din depărtare, iar trupa care defi la să poată, în acelaşi timp, să privească monumentul şi să dea onorul ofi cialităţilor, care luau loc pe estrada din faţa Criptei. Aceasta din urmă era unită cu o estradă – de unde pleca o altă scară monumentală, ce ducea spre o a doua platformă, constituindu-se un platou de onoare (de forma unui pătrat cu latura de 100 m), unde era situat Mausoleul; soclul platoului era format de Muzeul Militar, situat pe un plan rectangular cu latura de 100 m, numai trei laturi ale acestui careu fi ind ocupate de clădirile muzeului, latura dinspre Parcul Carol fi ind ocupată de estradă33 – printr-o galerie de onoare, ai cărei pereţi erau tapetaţi cu casete cuprinzând osemintele eroilor. Centrul monumentului funerar îl forma o sală circulară mărginită de coloane şi care era înconjurată de o vastă galerie dublată, pe ambele părţi, de o serie de nişe, în care erau depuse casete cu oseminte ale eroilor34.

Cimitirul de onoare

Cimitirul propriu-zis era plasat pe terenul din spatele fostului muzeu, între străzile Candiano Popescu, Calea Şerban-Vodă şi terenul Observatorului Astronomic. Accesul se făcea prin Calea Şerban-Vodă, printr-o poartă monumentală, ce cuprindea două pavilioane laterale, corp de gardă, camera clopotelor etc.

În vederera parcelării cimitirului35, careul central urma să fi e dispus în funcţie de formaţiunile militare cărora le-au aparţinut militarii respectivi; întregul ansamblu ar fi fost înconjurat de un şir de copaci (castani, brazi, arbuşti ornamentali), pentru a înviora aerul dezolant al cimitirelor cazone; tot cimitirul ar fi fost împrejmuit cu un gard înalt construit din moloane de piatră cu creneluri36.

În privinţa exproprierilor, se urmărea în principiu numai degajarea accesului principal în cimitir, prin deschiderea străzii proiectate. Era luată în calcul însă şi posibilitatea exproprierii întregului teren ce rămânea dincolo de această stradă37.

Ca mod de realizare construcţia C.E.N. s-ar fi executat prin antreprize şi regie. Mare parte a materialelor rezulta din dărâmarea fostului muzeu. Aprovizionarea cu materiale de construcţie era gândită a se face, pe cât posibil, numai din ţară38.

Executarea lucrărilor avea ca primă urgenţă, printre altele, dărâmarea clădirii fostului muzeu militar39 şi construirea unei magazii40 pentru adăpostirea pisaniilor41.

Eforturile pentru înfi inţarea cimitirului propriu-zis erau independente de celelalte. Pentru că reprezenta partea simbolistică a întregului ansamblu, cimitirul trebuia să apară, în toată concepţia lui, într-un timp cât mai scurt. Plantaţiile trebuiau imediat sădite pentru a se dezvolta până la terminarea construcţiei. În mod efectiv aceste activităţi cuprindeau42: culegerea tuturor informaţiilor necesare în vederea parcelării terenului liber43; executarea şoselei principale care lega monumentul de intrarea Şerban-Vodă, a fundaţiilor de beton pentru gardul interior, a bordurilor de mozaic pentru determinarea aleilor şi parcelelor, a înscrisurilor de pe pietrele funerare (până în noiembrie 1944 se realizaseră 4.223 pisanii)44 şi, nu în ultimul rând, lucrările horticole, pentru care a fost angajat profesorul arhitect peisagist Ernest Pinard45.

Noul muzeu militar

Acesta era plănuit după toate normele tehnice moderne, regăsindu-se aici o serie de galerii dublate, de o parte cu nişe (intens luminate) şi de altă parte cu suprafeţe mari de perete, pentru care era proiectată o mare frescă a istoriei naţionale. În acest sens, pe lângă lucrările efective de construcţie, s-au angajat o parte din lucrările de pictură, bazate pe studiile anterioare ale pictorilor Iordache şi Rabin, concentraţi deja la muzeu. Astfel, planurile de arhitectură cuprindeau şase panouri cu aspecte relevante ale istoriei poporului român46.

Îngheţarea şi lichidarea lucrărilor la Cimitirul Eroilor Neamului

Turnura pe care au luat-o evenimentele după 23 august 1944 au afectat şi lucrările începute la acest şantier.

În toamna anului 1944 lucrările la C.E.N. erau în faza de provizorat. Până în data de 14.11.194447 se efectuaseră doar lucrările brute (săpătura de pământ, scoaterea pietrelor din şoselele şi aleile ce dădeau în

1 (51) 2011 document88

studii/documente

parcelele şi în construcţiile noi, realizarea platformei mausoleului şi a patului şoselei de onoare48.

Ministerul de Finanţe stipendiase (prin M.Ap.N., Direcţia Construcţii şi Domenii Militare) această întreprindere, din creditul de război, cu suma de aproape 150.000.000 lei, din bugetul total de 260.000.000 lei destinat acestui proiect de anvergură. Încetarea plăţilor venea în urma deciziei Consiliului de Miniştri, prin care nu se mai aprobau fonduri decât pentru lichidarea lucrărilor. Deoarece erau necesare fonduri suplimentare pentru prezervarea, măcar a ceea ce se înfăptuise până atunci, Casa Oştirii a insistat pe lângă Ministerul de Finanţe, şi a obţinut, în urma a două intervenţii (pe 17 iulie şi 18 septembrie 1944), o ordonanţă de plată (nr. 7.513 din 5.10.1944), în valoare de 22.801.507 lei. Prin urmare, totalul sumei încasate, efectiv, de la ministerul de resort, se ridica la cifra de 172.801.507 lei49.

Îngheţarea lucrărilor la şantierul C.E.N. fusese parcă prevestită, de seria de bombardamente ale raidurilor anglo-americane, din primăvara-vara anului 1944, care au provocat pagube şi în această parte a oraşului Bucureşti50. Astfel, în acest perimetru au căzut în total 13 bombe, dintre care două bombe mari, cu rachetă, au căzut pe platoul parcelării cimitirului, iar alte două bombe au picat în apropierea turnului de apă Ţepeş51.

Pe data de 20.01.1945, prin Ordinul nr. 68.645 al Ministerului de Război - Secretariatul General, s-a înfi inţat o comisie de verifi care a gestiunilor de pe şantierul C.E.N.52 Pentru lichidarea portofoliului gestiunii în bani53 a şantierului, s-a constituit o comisie de recepţie, care să constate modul de execuţie, cantitatea, calitatea etc., conform contractelor şi caietelor de sarcini54. Totodată, prin Decizia Ministerială nr. 3.766 (semnată de ministrul de Război, generalul Negulescu Ioan), din 05.03.1945, comisia de verifi care şi control asupra gestiunii şi lucrărilor şantierului C.E.N. avea următoarea alcătuire: generalul Nicolae Cojocaru (comandantul Brigăzii 1 Transmisiuni) ca preşedinte, Emananche Popescu (referendar şef al Înaltei Curţi de Conturi pe lângă Aşezământul Naţional „Regina Maria pentru Cultul Eroilor“), colonelul magistrat Barbu Dimescu (din Direcţia Contenciosului), maiorul ing. P. Gr. Constantinescu (din Direcţia Construcţii şi Domenii Militare), intendent maior Leon Popescu (din Serviciul Control şi Verifi cări) ca membri.

Lucrările comisiei au început în data de 29.01.1945 şi s-au fi nalizat la 16.03.1945. Cercetările acesteia s-au concretizat în dări de seamă individuale, după specializarea fi ecărui membru în parte.

În privinţa angajării lucrărilor la C.E.N., verifi cările au scos în evidenţă faptul că, în urma Împuternicirii nr. 2.372, din 9.08.1942, a M.Ap.N., col. Gh. Crăiniceanu a procedat la contractarea a 22 de obligaţiuni cu diverşi furnizori de lucrări, între 01.04.1943 până la 25.03.1944. Concluzia comisiei, în această privinţă, era că mandatul prin care se procedase la angajarea lucrărilor s-a dat prin derogare de la Legea asupra mormintelor şi operelor comemorative de război din 01.08.1940, care dădea drept de edifi care, Aşezământului Naţional „Regina Maria pentru Cultul Eroilor“. Mandatarul Gh. Crăiniceanu îşi depăşise atribuţiile prin faptul de a fi făcut contractări peste limitele la care avea dreptul55.

În chestiunea fondurilor obţinute, s-a constatat că din creditul de război pentru armată, deschis prin Decretul-lege nr. 1939/1941, s-a făcut un virament, din economiile obţinute la aprovizionarea cu ţigări, tutun şi chibrituri pentru trupele operative, de 260.000.000 lei. Suma astfel economisită a fost repartizată în tranşe, prin aprobarea Ministerului de Finanţe nr. 158 586/8.05.1943, pe numele Ministerului de Război, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare (în continuare D.D.C.M.), care a fost însărcinată să administreze suma. Din acest fond s-a încasat o sumă totală de 172.801.570 lei. (vezi mai sus). Comisia concluziona că prin aceasta, D.D.C.M.-ul a derogat de la legile şi dispoziţiile în vigoare privind administrarea şi cheltuirea fondurilor afectate56.

Mormântul Ostaşului Necunoscut (pe amplasamentul originar) şi Mausoleul Eroilor Neamului, două elemente centrale în cadrul Memorialului

(arhiva ONCE)

studii/documente

document 2011 1 (51) 89

În privinţa cheltuielilor, până în martie 1945, din fondul afectat C.E.N., se ridicaseră 156.266.239 lei; soldul C.E.N. fi ind evaluat la 122.801.750 lei, din care acte de portofoliu (în valoare de 103.468.020 lei), numerar asupra casierului C.E.N. (13.500 lei) şi numerar la B.N.R., cont 1372 (19.320.000 lei)57.

Până la data efectuării controlului, la C.E.N. se executaseră numai lucrările pregătitoare, care, în funcţie de stadiul lor se grupau în trei categorii, şi anume:

- lucrări complet terminate: demolarea vechii clădiri a Muzeului Militar şi săpătura de pământ pentru edifi carea viitorului muzeu;

- lucrări în curs de execuţie: amenajarea şoselei de onoare, gardul împrejmuitor de piatră, pisanii (procurate aproape în întregime de la furnizori, nemontate şi parte fără inscripţii, lucrări de pictură pentru viitorul muzeu - au fost comandate şase planşe, executată doar una);

lucrări angajate dar neîncepute: furnizarea de piatră de granit din Germania pentru dalarea şoselei de onoare, furnizarea de piatră de travertin din Basarabia pentru gardul împrejmuitor (furniturile fuseseră contractate de către societatea „Clădiri şi Cariere S.A.R.“; contractul era unul litigios, fi rma primind un avans de 53.223.500 lei fără a furniza vreun material), Piaţa Clopotului, Piaţa Mausoleului etc.58.

Raportul cuprindea, în partea sa fi nală, propunerile avansate de membrii comisiei în legătură cu îngheţarea lucrărilor la şantierul C.E.N.

Avînd în vedere faptul că, bugetul general al statului era supraîncărcat de multiple sarcini, iar valoarea lucrărilor (estimate iniţial la 1.890.000.000 lei) putea depăşi chiar şi evaluările costurilor din acea perioadă59, comisia aprecia că nu era posibilă realizarea C.E.N. până la normalizarea situaţiei, de aceea se impunea sistarea tuturor lucrărilor şi lichidarea tuturor contractelor cu fi rmele furnizoare60.

Materialele au fost luate în primire de D.D.C.M., pentru a fi folosite la construcţiile domeniilor militare. Cele care puteau fi întrebuinţate la amenajări de cimitire (pisanii, borduri etc.), au fost predate Aşezământului Naţional „Regina Maria”. Comisia Monumentelor Istorice şi Muzeul de Arheologie trebuia sesizată pentru a lua în custodie pietrele provenite din demontarea monumentului de la Adamclisi.

* * *

Astfel se încheia prima încercare de constituire, în România, a unui ansamblu monumental grandios, cu scop funerar, comemorativ şi, nu în ultimul rând, estetic.

Mormântului Ostaşului Necunoscut pe amplasamentul originar (arhiva ONCE)

1 (51) 2011 document90

studii/documente

E drept, normele estetice ale anilor de război nu coincid întotdeauna cu cele ale perioadei postbelice, predispusă la forme şi concepte arhitecturale mai modeste ca mărime. Ideea memorialului nu a fost uitată, ci preluată şi adaptată prezentului, de către Ofi ciul Naţional pentru Cultul Eroilor, care urmăreşte s-o materializeze prin amenajarea în Parcul Carol, în perimetrul actual al mausoleului, ridicat în 1963, a unui loc de comemorare şi solemnitate, numit generic „Memorialul Eroilor Neamului”.

În data de 17.05.2007, în contextul sărbătoririi Zilei Eroilor, s-a fi nalizat prima etapă a acestui proiect, prin amplasarea în rotondă a grupului statuar „Pe aici nu se trece“ şi ambientarea exteriorului acestuia cu două fântâni arteziene.

Următoarea etapă implică reamenajarea hemiciclului ca spaţiu expoziţional, într-o manieră modernă, cu fotografi ile, de mari dimensiuni, ale unor morminte,

cimitire, mausolee, monumente comemorative

reprezentative româneşti, din ţară şi străinătate, în

succesiunea 1877-1878-1913-1916-1919-1941-194561.

1 Ofi ciul Naţional pentru Cultul Eroilor. 2 O.N.C.E. a fost înfi inţat – ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, având personalitate juridică – pe baza Legii 279/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război (publicată în Monitorul Ofi cial nr. 700/7.102003) şi a Hotărârii de Guvern nr. 635/2004 (publicată în Monitorul Ofi cial nr. 429/13.05.2004).3 Construit în cinstea militanţilor revoluţionari comunişti, mausoleul a fost ridicat după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, fi ind inaugurat la data de 30 decembrie 1963. Cu o înălţime de 48 metri, monumentul este format dintr-o bază circulară placată cu granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade zvelte placate cu granit roşu. Baza conţine în interior o încintă circulară (rotondă), căptuşită cu plăci din granit roşu, a cărei boltă este ornată cu un mozaic auriu. Rotonda cuprindea criptele a trei demnitari comunişti: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. C. I. Parhon. În jurul monumentului funerar central au fost realizate 14 nişe, în fi ecare din acestea fi ind amplasate câte o criptă acoperită cu o lespede de granit negru. Acestea adăposteau rămăşiţele pământeşti ale mai multor militanţi comunişti, printre care: Ştefan Gheorghiu, Ion C. Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu-Gherea et. al. Lângă mausoleul propriu-zis, la câţiva metri distanţă, se arcuieşte un hemiciclu îmbrăcat cu travertin alb, unde erau depuse urnele funerare ale altor militanţi comunişti ca Gh. Vasilescu-Vasia, Constantin David, Ada Marinescu, Panait Muşoiu, Barbu Lăzăreanu, Simion Stoilov, Mihail Macavei et. al. În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, osemintele reprezentaţilor comunişti – cu excepţia a şase dintre ei: Gh. Cristescu, Ştefan Gheorghiu, Mihail C. Bujor, Ion Gh. Olteanu, Al. Constantinescu şi Leonte Filipescu, înhumaţi în criptele

din jurul monumentului – fi ind mutate în alte cimitire, cf. Inaugurarea monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei pentru socialism în „Scânteia”, anul XXXIII Nr. 6123, 31 decembrie 1963; Petre Opriş, Comuniştii români şi „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Documente inedite (iulie 1967), în „Orizont XXI”, anul II, nr. 5, pp. 52-61. 4 Dinu C. Giurescu, România în Al Doilea Război Mondial (1939-1945), p. 107.5 Alexandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al II-lea Război Mondial, 1941-1945, Dicţionar Enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 320.6 Cronicar francez medieval, care l-a însoţit pe regele Ludovic VII al Franţei în Cruciada a II-a (1147).7 Pentru prevederile exprese ale acestor două instrumente juridice, care guvernează relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional, în condiţii de confl ict armat internaţional şi neinternaţional, vezi Asociaţia Română de Drept Umanitar, Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecţia victimelor de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992. 8 Pierderile umane ale României în anii primei confl agraţii mondiale s-au ridicat în total la aproape un milion (morţi, răniţi, mutilaţi şi dispăruţi), din care 330.000 morţi din rândurile militarilor; aceasta însemna aproape 1/20 din populaţia totală a României, cf. România în anii Primului Război Mondial, vol II, Ed. Militară, Bucureşti, 1987, p. 698.9 Este vorba de ordinele circulare nr. 2125/30.03.1919 şi 3834/21.08.191, care stabileau în detaliu procedurile de strângere a osemintelor, de înhumare şi amenajare a mormintelor acestora, vezi Arhiva Ofi ciului Naţional pentru Cultul Eroilor, fond Cultul Eroilor, ds. 1, ff. 1, 10, 13-14.10 Idem, dosar 3, ff. 42-47.11 Comisia s-a întrunit la 5 martie 1919, pe baza Decretului-lege nr. 502/27.02.1919 şi a ordinelor Ministerului de Război, nr. 3790 şi 4256/1919, cf. Monitorul Ofi cial nr. 206/2.03.1919.12 De-a lungul istoriei sale de 29 de ani, Societatea a funcţionat sub mai multe denumiri. Astfel, prin legile emise pe 2 iunie 1927 şi pe 1 august 1940, fostul MECIR devenea, mai întâi Societatea „Cultul Eroilor” (Legea asupra momintelor de război din România, publicată în Monitorul Ofi cial nr. 119/2.06.1927) şi ulterior „Aşezământul Naţional «Regina Maria» pentru Cultul Eroilor” (Legea asupra mormintelor şi operelor comemorative de război, publicată în Monitorul Ofi cial nr. 176/1.08.1940), iar după 30 decembrie 1947, ca urmare a actului de abdicare a regelui Mihai şi a Legii de proclamare a Republicii Populare Române, aceeaşi instituţie să se numească de această dată „Aşezământul Cultul Eroilor” (Arhiva ONCE, fond Cultul Eroilor, dosar 47, f. 30; ibidem, dosar 52, ff. 3-4). Desfi inţarea defi nitivă a acestuia va fi hotărâtă prin Decretul nr. 48 al Marii Adunări Naţionale (publicată în Monitorul Ofi cial nr. 124/31.05.1948) şi prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 297 din 8 iunie 1948 (Arhiva ONCE, fond Cultul Eroilor, dosar 52, f. 6). Patrimoniul Aşezământului, precum şi toate obligaţiile de întreţinere a operelor comemorative de război, vor trece la Ministerul Apărării Naţionale. 13 Atât decretul-lege, cât şi Statutul Societăţii au fost promulgate prin Monitorul Ofi cial nr. 123/19 septembrie 1919.

NOTE

studii/documente

document 2011 1 (51) 91

14 Ministerul de Război, Statutul „Societăţii Cultul Eroilor”, Ed. Răsăritul, Bucureşti, 1928, pp. 22-23.15 După anul 1948, în contextul instalării puterii comuniste, a fost elaborată o ideologie care discrimina eroii căzuţi pe câmpul de luptă. Erau favorizaţi, cu precădere, cei care au luptat în Al Doilea Război Mondial, alături de trupele sovietice. Ostaşul Necunoscut a început să fi e privit, de către noile autorităţi, ca un „erou al armatei burgheze” şi în consecinţă trebuia mutat. Prin urmare, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958, Mormântul Ostaşului Necunoscut a fost transferat din Bucureşti la Mărăşeşti, iar osemintele sale au fost înhumate în faţa mausoleului din localitate. Pe data de 25 octombrie 1991, osemintele Ostaşului Necunoscut au fost readuse şi înhumate, dar nu pe amplasamentul originar, ci la aproximativ 250 m depărtare, lângă lacul limitrof (cf. Maria Anca Stoenescu, Mormântul Eroului Necunoscut, în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografi e”, Muzeul de Artă şi Istorie a Municipiului Bucureşti, vol. XII, Bucureşti, 1997, p. 239-244). Pe data de 25 noiembrie 2006, prin eforturile ONCE, sicriul cu osemintele Ostaşului Necunoscut a fost mutat pe vechiul amplasament, în cadrul unui ceremonial religios şi militar. Acţiunea s-a înscris în cadrul proiectului, demarat de ONCE numit „Memorialul Eroilor Neamului”, vezi www.once.ro/Memorialul Eroilor Neamului.16 Cimitirele Bellu şi Ghencea, două dintre locurile de înhumare vizate, erau pline sau pe punctul de a se umple cu morminte de război. În cimitirul Ghencea, de pildă, erau aduşi morţii din campania 1941-1942 şi îngropaţi fără niciun fel de sistematizare. În plus, mormintele ostaşilor morţi în campaniile trecute fuseseră părăsite şi cu greu identifi cabile, Arhiva ONCE, fond Cultul Eroilor, dosar 1125/1942, ff. 25-32.17 În această idee Parcul Naţional urma să fi e împărţit în grupuri reprezentând unităţile în care au luptat militarii respectivi. Fiecare grup trebuia să cuprindă pe lângă subdiviziunile operative (morţii efectiv) şi plăci simbolice pentru cei care nu puteau fi aduşi, precum şi un osuar pentru osemintele celor ce vor fi fost aduşi ulterior. 18 Cimitirul Ghencea nu mai avea decât 5.000 de locuri disponibile. De aceea trebuia mărit înspre câmpul de instrucţie al regimentului de antiaeriană, afl at la aproximativ 500 m vest de Cimitirul Ghencea, între şoselele Bucureşti-Domneşti şi Bucureşti-Bragadiru. Din acest teren, Ministerul Apărării Naţionale ar fi putut ceda o suprafaţă de cca 12 ha, ce ar fi corespuns unui număr de aproximativ 24.000 de morminte. Valoarea totală a lucrărilor de mărire şi refacere se ridica la suma de 125.000.000 lei, ibidem, ff. 2-3, 6.19 De notat că Cimitirul Italian Ghencea era administrat de ataşatul militar italian, col. Bonini. Cei înhumaţi aici erau foşti prizonieri din lagărele germane din ţară. Ei fuseseră îngropaţi după 1918, deci se împlinise termenul de şapte ani prescris pentru deshumare şi punere în osuar, cf. ibidem, dosar 1123, ff. 5-6.20 Ibidem, f. 80-95; vezi şi ibidem, dosar 1123, f. 6. 21 Porţiunea de teren afl ată în proprietatea Primăriei intra în planul de sistematizare al Capitalei (parc, amenajări sportive etc.), ibidem, ff. 96-108.22 În acest răstimp de 10 zile s-au făcut lucrări care compromiteau aspectul terenului şi din această cauză Ministerul Culturii Naţionale a cerut despăgubiri M.Ap.N., ibidem, ff. 12-79.

23 Cf. ibidem, dosar 1122/1940, ff. 16-17.24 Ibidem, ff. 27-53.25 Este vorba de Instrucţiunile nr. 108/8.05.1943, referitoare la înfi inţarea şi administrarea C.E.N., ibidem dosar 1128/1943, ff. 37-59. 26 Ibidem, dosar 1158, f. 4.27 Proiectul de decret-lege prevedea, ca mână de lucru: evrei (pentru munca de folos obştesc), meseriaşi, concentraţi, transportori etc., ibidem, dosar 1125, f. 33.28 Pentru planurile C.E.N., ale muzeelor şi ale mausoleului, vezi ibidem, dosar 1124/1942 (12 planuri) şi ibidem, dosar 1157/1944 (13 planuri).29Pentru organizarea şi desfăşurarea concursului de arhitecţi, vezi ibidem, dosar 1130/1943, passim; pentru redactarea programului concursului de realizare a Monumentului Eroilor Neamului, vezi şi ibidem, dosar 1131/1943, passim. Programul concursului preciza că proiectele premiate deveneau proprietatea M.Ap.N., care urma să le utilizeze după cum va crede de cuviinţă.30 Pe memoriul profesorului T. Samurcaş – în care propune reclădirea monumentului de la Adamclisi în Parcul Carol – mareşalul Antonescu a scris: „Fericită idee. Generalul Pantazi să o pună în studiul arhitecţilor verifi caţi. În cazul când ideea este şi realizabilă nu mai este necesar să se ţină al doilea concurs pentru monument“ (14.08.1943). De notat că la acea dată T. Samurcaş avea funcţia de inspector general al muzeelor, vezi ibidem, dosar 1140/1943.31 Ibidem, dosar 1158/1944, f. 5.32 Ibidem, f. 7.33 Ibidem, f. 6.34 Ibidem, f. 7.35 Pentru recepţia lucrărilor de executare a terasamentelor şi de parcelare a aleilor din C.E.N., vezi ibidem, dosar 1129/1943. Dosarul cuprinde inclusiv schiţe şi proiecte de parcelare întocmite de arhitectul peisagist Pinard. Tot aici se regăsesc: contractul, datat 22.10.1943, prin care gen. Crăiniceanu ceda în antrepriză lucrările de parcelare a aleilor din C.E.N. către fi rma „F.&E. Buffon“ (ibidem, f. 11); procesul verbal, datat 12.12.1944, de recepţie a lucrărilor de parcelare, prin care se constata că, o parte din lucrările executate au fost distruse, prin instalarea, în vara anului 1944, a unei baterii antiaeriene şi a unui post T.F.F. Pagubele nu puteau fi puse însă în sarcina întreprinderii (ibidem, f. 13).36 Ibidem, dosar 1158/1944, f. 8.37 Este vorba de strada dinspre Calea Şeban-Vodă, pe unde urma să se facă accesul în cimitirul propriu-zis, ibidem, f. 9.38 Fier de la Reşiţa; piatră de la Deva; aramă, nisip şi pietriş din carierele Bucureştiului, ibidem, dosar 1125/1942, f. 33. 39 Pentru lucrările executate la demolarea fostului muzeu militar, vezi ibidem, dosar 1145/1943. Operaţiile de demolare au început pe 08.05.1943. La acea dată majoritatea obiectelor rămase în muzeu fuseseră evacuate din Capitală. Cele câteva piese de artilerie rămase, fuseseră depozitate în Parcul Carol. Operaţiile de dărâmare au început cu pavilionul central (8 mai) şi cula (24 mai). Cu această ocazie s-a

1 (51) 2011 document92

studii/documente

remarcat faptul că zidurile superioare şi cele laterale ale pavilionului central erau complet crăpate şi se ţineau numai prin greutatea cupolei; numeroase bolţi erau fi surate, coşul la calorifer secţionat de la bază şi deplasat etc. (ibidem, f. 2). Demolarea s-a făcut în minimum de timp, fără incidente nedorite şi în aşa fel încât să se poată recupera maximum de materiale utile viitoarelor construcţii. Spre exemplu, o mare parte a sfărâmăturilor de beton rezultate din demolare erau folosite la confecţionarea patului şoselei principale (ibidem, f. 23), iar molozul rezultat din distrugerea soclului – cu ajutorul prafului de mină adus de la Lăculeţi, judeţul Dâmboviţa; această opţiune avea avantajul de a face mai puţin zgomot şi permitea recuperarea unei cantităţi mai mari de material decât dacă s-ar fi procedat la spargerea cu ciocanul automat (ibidem, f. 31) – muzeului era împrăştiat pe platoul de onoare şi presat cu compresorul (ibidem, f. 60). De asemenea pământul rezultat din săpăturile la fundaţiile vechiului muzeu şi din săpăturile generale de la mausoleu, era întrebuinţat, o parte la ridicarea platoului de onoare, iar cealaltă parte la executarea terasamentelor cimitirului (ibidem, f. 72). Materialele nefolositoare C.E.N. au fost, fi e distribuite diferitelor unităţi din garnizoană, fi e vândute prin licitaţie în favoarea C.E.N. (ibidem, f. 25). Lucrările de demolare a clădirii fostului muzeu au fost fi nalizate în săptămâna 8-13.11.1943, odată cu terminarea distrugerii soclului şi începerea săpăturilor pentru subsolul noului muzeu (ibidem, f. 60).40 Referitor la construirea şi recepţionarea unei magazii în vederea adăpostirii pietrelor funerare, vezi ibidem, dosar 1126/1943. Pentru ca pietrele funerare (depuse pe şantierul C.E.N. în lăzi) să nu se deterioreze, se impunea ridicarea unei magazii din lemn de brad (ibidem, f. 7). Pe 14.12 1943 magazia cu pricina era funcţională (ibidem, f. 19).41 Pentru executarea pisaniilor, vezi ibidem, dosar 1132/1943. În vederea executării pisaniilor a fost angajată fi rma „Eduardo Tomato“. Prin convenţia din 16 aprilie 1943, aceasta se obliga să execute un număr global de 1.000 de bucăţi, lucrate după un model prestabilit şi executate din piatră de Vraţa şi Trahir. Termenul de execuţie era de trei luni de la semnarea convenţiei, întreprinderea fi ind obligată să livreze un număr de 230 de bucăţi lunar. Pentru desăvârşirea sarcinii contractate Eduardo G. Tomato a trimis mai multe cereri către Casa Oştirii, pentru scutirea de mobilizare a unui număr de 34 de muncitori pietrari, necesari executării pietrei în cariera de la Deva. (ibidem, ff. 6-9). Totodată, pentru transportul pietrelor pe calea ferată, de la cariera Deva la Bucureşti, Casa Oştirii se obliga să intervină pe lângă autorităţile în drept în vederea procurării vagoanelor necesare. S-au obţinut astfel din partea C.F.R. două vagoane a 20 de tone fi ecare. (ibidem, ff. 10-30). O a doua fi rmă contractată pentru confecţionarea pisaniilor a fost întreprinderea „Clemente Santalena“. Aceasta avea datoria executării unui număr total de 500 pisanii, într-un termen de două luni de la semnarea contractului (16.04.1943), după care urma să livreze un număr minim de 200 de bucăţi lunar. În costul lucrării intra şi aşezarea pisaniilor pe fundaţiile executate de către Casa Oştirii; mortarul şi manopera aşezării lor priveau direct întreprinderea. Pietrele erau transportate pe calea ferată de la Babadag la Bucureşti (ibidem, dosar 1138/1943, f. 14).42 Pentru detalii vezi ibidem, dosar 1158/1944, ff. 11-12. 43 Este vorba de obţinerea datelor privind faptele de arme ale eroilor înhumaţi. Lucrările la cimitir au întârziat mult şi din cauza greutăţilor ridicate de culegerea acestor informaţii, de care depindea toată

parcelarea. Pentru evidenţa nominală a ofi ţerilor şi subofi ţerilor români decedaţi în campania 1941-1944, ale căror nume urma să fi e gravat pe pietrele funerare, vezi ibidem, dosar 1133/1943, ds. 1134/1943, ds. 1135/1943 şi ds. 1137/1943; pentru evidenţa ofi ţerilor activi şi de rezervă, înaintaţi în grad post-mortem, în anul 1943, vezi ibidem, dosar 1139/1943. (dosarul cuprinde opt fi le de liste nominale). 44 Pietrele funerare comandate fi rmelor amintite trebuiau să respecte nişte norme de execuţie: suprafaţa pietrei să fi e perfect netedă, marginile să aibă o teşitură dreaptă (la 45°, de 12 mm), crucea de deasupra inscripţiei să fi e săpată în adâncime şi să cuprindă: gradul, numele, prenumele, data morţii şi ţara în care a murit, cf. ibidem, dosar 1136/1943, f. 20. 45 Referitor la încredinţarea lucrărilor de amenajare a cimitirului unor specialişti, vezi ibidem, dosar 1145/1943. Arhitectul E. Pinard a lucrat până pe 24.05.1944, când, în urma unei boli, a decedat. Până în nov. 1944, lucrările horticole au însemnat transplantarea a 34 de castani bătrâni, constituindu-se alte două alei principale. S-au sădit 150 de castani tineri şi 44 de brazi şi arbuşti ornamentali. Arhitectul E. Pinard avea obligaţia, prin contract, de a întocmi planurile de parcelare şi de plantare a parcului cimitirului, planurile generale şi devizul pentru lucrările de terasament şi plantaţii, executarea planurilor de detaliu şi conducerea personală a lucrărilor pe şantier, stabilirea programului de lucru şi a perioadelor de plantare a diferiţilor arbori şi plante, alegerea plantelor şi a fi rmelor furnizoare, supravegherea executării lucrărilor de plantaţii. Primul contract semnat cu E. Pinard (12.04.1943) prevedea lucrările de la Cimitirul Militar Ghencea (vezi ibidem, supra, f. 2). Durata angajamentului nu putea depăşi 18 luni, iar salariul acestuia era de 25.000 lei pe lună, la care se adăuga un onorariu de 50.000 lei pentru întocmirea planurilor generale şi a devizului pentru lucrările de plantaţie (ibidem, f. 1). Un nou acord, de data aceasta pentru lucrările de parcelare şi plantare a C.E.N. din Parcul Carol I, încheiat între Casa Oştirii şi arh. Pinard, a fost semnat pe 24.09.1943. Având inserate aproximativ aceleaşi clauze, ca şi precedentul, acesta avea valabilitate doi ani, începând cu 1.09.1943. Vechea înţelegere era declarată nulă şi inoperabilă (ibidem, dosar 1146/1943, f. 13-15). Planul general de parcelare şi plantaţie a C.E.N., întocmit de E. Pinard, cuprindea: devizul lucrărilor amintite, calculate la suma totală de 16.795.152 lei (deviz nr. 2.287 din 21.10.1943) şi legenda, cu speciile de plante ce intrau în componenţa parcului (ibidem, f. 22, 30-31). În acelaşi dosar găsim câteva amănunte interesante legate de transplantarea a 42 de castani din aleea situată în spatele terasei, pe aleea paralelă cu axa cimitirului. Ideea aparţinea aceluiaşi E. Pinard, care cerea pentru această operaţie un aparat numit „chariot traineau“ (ce putea fi uşor construit de către un dulgher) şi două sau trei cricuri (ibidem, f. 36, 38-42).46 Ibidem, dosar 1158, f. 12.47 Dată la care gen. Gheorghe Crăiniceanu prezenta un raport al activităţii sale legate de edifi carea C.E.N., în care recomanda, ca în eventualitatea încetării lucrărilor să se ridice un zid de sprijin al platformei, zid care va forma parte a pereţilor viitorului muzeu. La fel, pentru a se preîntâmpina surparea celorlalte maluri ale săpăturilor, indica ridicarea zidurilor noului muzeu, cel puţin până la nivelul solului, cf. Ibidem.48 Pentru construcţia gardului din zidărie de moloane şi pavarea şoselei principale a fost angajată antrepriza „Clădiri şi Cariere S.A.R.“

studii/documente

document 2011 1 (51) 93

prin contractul nr. 2.798, din 30.11.1943, în valoare de 69.102.200 lei (ibidem, dosar 1149/1943, ff. 140-141). Firma primea un avans de 53.223.500 lei. După şapte luni de zile însă fi rma respectivă nu executase încă niciun fel de lucrări. Pentru stabilirea responsabilităţilor ce decurgeau din neexecutarea obligaţiilor contractuale s-a intervenit, în două rânduri, pe lângă Casa Oştirii (în zilele de 04.04.1944 şi 24.04.1944). Serviciul Contencios al Casei Oştirii, care conform deciziei M.Ap.N. (nr. 256 din 03.05.1944), era obligat să vizeze toate contractele încheiate de C.E.N., nu a dat nicio lămurire în acest sens. Firma „Clădiri şi Cariere“ motiva neonorarea contractului prin faptul de a fi fost lipsită de mijloace pentru transportul materialelor (ex. piatră din Basarabia; granit din Germania, care trebuia să sosească până pe 23.08.1944) pe calea ferată. La intervenţiile Casei Oştirii, pe lângă secţia Transporturi din cadrul Marelui Stat Major, s-a primit răspunsul din 25.05.1944, care motiva prin necesităţi urgente ale frontului, ce nu permiteau efectuarea altor transporturi. Soluţia propusă de şeful Serviciului Contencios (avocat Mihail Fărcăşanu) era aceea de a acţiona fi rma în justiţie pentru recuperarea avansului încasat de aceasta. Problema avansului de bani acordat de C.O. antreprizei „Clădiri şi Cariere“ reprezenta o neregulă administrativă, relevată şi în urma verifi cării gestiunii C.E.N. de către Serviciul Verifi cării din cadrul Direcţiei Superioare de Administraţie a Armatei. Controlul a fost efectuat pe 05.10.1944 şi s-a materializat printr-un raport (nr. 5.790 din 05.10.1944) către M.Ap.N. (ibidem, ff. 211-216).49 Ibidem, ff. 3-5.50 Ofensiva aeriană anglo-americană împotriva României, având ca obiectiv distrugerea instalaţiilor petroliere şi a căilor ferate, a început pe data de 04.04.1944, printr-un bombardament masiv al aviaţiei americane, asupra Bucureştiului, cu 200 de bombardiere, care au aruncat peste 680 t de bombe (raid soldat cu 2.942 de morţi şi 2.126 de răniţi) şi s-a încheiat pe 19.08.1944. După 48 atacuri de zi şi de noapte, bilanţul pierderilor unor oraşe precum Bucureşti, Ploieşti (zona petroliferă), Braşov, Giurgiu sau Turnu Severin, înregistra 7.693 morţi, 7.809 răniţi şi cca 30.000 imobile distruse sau avariate, cf. Dinu C. Giurescu (coordonator), Istoria României în date, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 2003, ff. 460-462.51 Arhiva O.N.C.E., Fond „Cultul Eroilor“, dosar 1158, f. 14.52 Şeful comisiei era gen. Cojocaru Nicolae. Din comisie făcea parte şi referendarul şef Emandache Popescu, de pe lângă Aşezământul Naţional „Regina Maria”, care urma să activeze zilnic, între orele 08.30 şi 13.30, pe şantierul C.E.N., cf. ibidem, dosar 1149, f. 232.53 Ordonat de Serviciul Central de Verifi cări cu nr. 2.318 din 12.06.1945, ibidem, f. 234 .54 Semna şeful Serviciului Administrativ din cadrul Direcţiei Domeniilor Militare, gen. Pompiliu Georgescu. Documentul este datat 07.07.1945, ibidem.55 Ibidem, dosar 1165, ff. 10-11, 13-14.56 Direcţia Contabilităţii din M.R. era învinuită de a fi eludat legea prin nesesizarea ministrului de resort, că sumele afectate din fondul de război nu puteau fi administrate decât de Aşezământul Naţional „Regina Maria”, care, conform legii de organizare şi funcţionare din 1940, trecea de drept sub autoritatea şi controlul M.R. şi nu sub cea a Casei Oştirii, care era considerată o instituţie de drept privat (ibidem).57 Ibidem58 Cf. ibidem, ff. 11-13. 59 Valoarea totală a construirii C.E.N., estimată la preţurile zilei, era de 5.670.000.000, ibidem, ff. 14-15.60 Pentru lichidarea contractelor cu fi rmele furnizoare de pietre funerare, în baza Ordinului M.R. Secretariatul General, nr. 18.390, din 11.10.1945 şi nr. 4 592, din 22.10.1945, a fost însărcinat generalul Gh. Crăiniceanu care, în cursul lunilor ianuarie şi februarie 1946, a încheiat procese-verbale de lichidare cu reprezentanţii fi rmelor „Clădiri şi Cariere“, „Clemente Santalena“, „Eduardo Tomato“ şi „Leonardo Martinis“, vezi pentru detalii, ibidem, dosar 1156/1944, passim.61 www.once.ro/ Memorialul Eroilor Neamului.

Heroes’ Memorial, desideratum of the interwar and contemporary Romanian society,

Alexandru Dobrică

Abstract: Th e heroes’ cult is one of the conservative aspects of the human race history.After the First World War, Romania adhered to the European current of veneration the anonymous

war heroes.An example is the odyssey of the Heroes’ Cemetery.

Keywords: heroes, memorial, commemoration, honor cemetery, burial

1 (51) 2011 document94

studii/documente

În vara anului 1989, în presa occidentală s-a vehiculat ideea că Nicolae Ceauşescu a propus ca unităţi ale armatelor

statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să intervină în Polonia, cu scopul de a bloca accesul la putere al liderilor anticomunişti ai sindicatului „Solidaritatea”.

Informaţia respectivă a apărut în mediile politice şi jurnalistice în contextul în care, la Bucureşti, avusese loc reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (7-8 iulie 1989). Cu acel prilej, Nicolae Ceauşescu şi-a reiterat poziţia exprimată în anii precedenţi. În opinia sa, propunerile sovietice de reformare a sistemului politic din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia puteau avea consecinţe nefaste asupra întregului edifi ciu politic creat de Iosif Stalin în Europa Centrală şi de Est după cel de-Al Doilea Război Mondial. În acelaşi timp, liderul român s-a străduit să-i convingă pe ceilalţi conducători ai partidelor comuniste care au participat la reuniunea de la Bucureşti să accepte propria sa viziune referitoare la reformarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Nicolae Ceauşescu dorea transformarea alianţei respective într-o structură politico-militară pe care sovieticii să nu o poată folosi în scopul impunerii unor schimbări politice în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Opoziţia permanentă manifestată de conducătorul Partidului Comunist Român faţă de propunerile sovietice de reformare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a accentuat dezacordurile dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov. Acestea au atins un punct critic în luna august 1989, când liderul P.C.U.S. a fost de acord cu propunerea făcută de generalul polonez Wojciech Jaruzelski, referitoare la formarea în Polonia a unui guvern condus de Tadeusz Mazowiecki – unul dintre liderii sindicatului „Solidaritatea”. În opinia lui Nicolae Ceauşescu, Tadeusz Mazowiecki „este cunoscut ca antisocialist, în strânsă legătură cu cercurile imperialiste reacţionare”1.

Cedarea de bună voie, de către generalul Wojciech Jaruzelski, a funcţiei de prim-ministru unui lider al sindicatului „Solidaritatea” a fost considerată o eroare gravă de către Nicolae Ceauşescu. Acesta a propus imediat tuturor liderilor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să se întâlnească pentru a discuta despre subiectul respectiv şi pentru a adopta măsuri în consecinţă.

Propunerea respectivă nu a fost acceptată nici de polonezi, nici de sovietici. În şedinţa din 21 august 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a declarat că „orientarea polonezilor este în acord cu Uniunea Sovietică şi cred că se poate spune chiar mai mult, adică este chiar la sfaturile Uniunii Sovietice. Însă, după părerea mea, sfaturile sunt greşite, nu corespund intereselor Poloniei, nu corespund cauzei socialismului în Polonia, pentru că ele deschid calea „Solidarităţii”, care este, aşa cum s-a demonstrat în deceniul acesta, o agentură a imperialismului străin, în primul rând a Statelor Unite ale Americii (…).

Deşi nu cunoaştem întru totul situaţia, considerăm că lucrurile sunt foarte grave. În orice caz, Partidul Muncitoresc [Unit] Polonez se pronunţă pentru a-şi menţine rolul important în politică. Sigur, este greu să spunem cum vor evolua lucrurile”2.

În opinia noastră, atitudinea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 21 august 1989 poate fi considerată normală, ţinând cont de idealurile liderului P.C.R. – pe care acesta dorea să le vadă îndeplinite în România.

Având în vedere că, până în prezent, nu au fost publicate nici un fel de probe care să dovedească intenţia lui Nicolae Ceauşescu de a solicita trimiterea în Polonia de trupe ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în vara anului 1989, putem afi rma următoarele:

1. Nicolae Ceauşescu a condamnat categoric intervenţia în Cehoslovacia a trupelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia din august 1968. Acţiunea sa i-a deranjat pe liderii statelor care au trimis trupe pentru înăbuşirea „Primăverii de la

Praga” (U.R.S.S., R.D.G., Polonia, Ungaria şi Bulgaria).

2. Nicolae Ceauşescu s-a opus categoric ideii de a se trimite în Polonia trupe ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în anii 1980-1981, cu scopul de a pune capăt mişcării sociale iniţiate de liderii sindicatului „Solidaritatea”.

3. În „A.N.-1 Regulamentul operaţiilor trupelor de uscat” – document intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1986 – s-au precizat situaţiile în care trupele române aveau dreptul să treacă dincolo de frontiera de stat, în cursul unui război, astfel: „Art. 2. Caracteristicile războiului de apărare a patriei dus de întregul popor sunt determinate de conjunctura politico-militară în care se desfăşoară, scopurile urmărite, forţele

participante, particularităţile geoclimatice ale teritoriului naţional şi de caracterul acţiunilor militare desfăşurate pe uscat, în aer şi pe apă.

Principalele caracteristici ale acestui gen de război sunt: legitimitatea lui, izvorâtă din dreptul sacru al poporului român la libertate, independenţă naţională, suveranitate şi integritate teritorială; angajarea întregului potenţial demografi c şi economic, ştiinţifi co-tehnic, politico-moral şi cultural în lupta împotriva agresorului; desfăşurarea operaţiilor pe teritoriul naţional, iar în unele situaţii de excepţie, determinate exclusiv de necesitatea urmăririi inamicului, şi dincolo de frontiera de stat; conducerea unitară politico-militară de către partid a eforturilor de război [...] posibilitatea prelungirii duratei războiului, timp în care forţele inamice sunt supuse uzurii şi nimicirii.

Art. 3. Scopul politico-militar general al războiului de apărare a patriei dus de întregul popor constă în respingerea agresiunii, menţinerea cu orice preţ a integrităţii teritoriale a patriei şi asigurarea libertăţii, independenţei şi suveranităţii naţionale. El se realizează prin producerea unor pierderi mari inamicului, oprirea ofensivei acestuia, câştigarea iniţiativei şi trecerea la ofensivă pentru nimicirea, capturarea sau alungarea trupelor agresoare care au reuşit să pătrundă pe teritoriul naţional şi restabilirea integrităţii teritoriale a patriei (subl.n.)”3.

Regulamentul „A.N.-1” a fost elaborat în concordanţă cu doctrina militară naţională, iniţiată şi aprobată de Nicolae Ceauşescu în anii ’70, precum şi cu cele două „Directive ale Comandantului Suprem al forţelor armate ale R.S. România privind pregătirea de luptă şi politică a armatei”, care au intrat în vigoare în anul 1981, respectiv în 1986. În toate documentele respective se preciza că orice intenţie de depăşire a graniţelor ţării de către unităţile militare române trebuia aprobată de preşedintele

NICOLAE CEAUŞESCU – ÎNVINUIT DE O POSIBILĂ INTERVENŢIE ÎN POLONIA A ORGANIZAŢIEI

TRATATULUI DE LA VARŞOVIA (AUGUST 1989)Dr. Petre OPRIŞ

„Ceea ce se poate spune acuma, este că va trebui să ne gândim cum va trebui să acţionăm în

viitor pentru a determina o poziţie mai fermă faţă de manifestările ţărilor imperialiste, pe planul şi programele acestora de amestec

în treburile ţărilor socialiste, de destabilizare, de fi nanţare a

politicii de renunţare la construirea socialismului”.

studii/documente

document 2011 1 (51) 95

ţării şi de Marea Adunare Naţională. Această prerogativă naţională i-a deranjat permanent pe sovietici, care considerau că armata română – la fel ca celelalte armate din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – trebuia să acţioneze rapid la ordinele lor, fără a mai aştepta câteva ore aprobarea lui Nicolae Ceauşescu şi a forului legislativ suprem al României.

4. În cursul evenimentelor care au avut loc în capitala Republicii Populare Chineze în primăvara anului 1989, în Piaţa Tien An Men, Nicolae Ceauşescu a avut o atitudine reţinută faţă de acţiunile întreprinse de guvernul de la Beijing împotriva manifestanţilor anticomunişti. Acest aspect a fost recunoscut chiar de către conducerea Partidului Comunist Chinez. Astfel, la 16 iunie 1989, liderul P.C.R. a declarat: „Ei consideră că aceasta este în spiritul relaţiilor, că acolo sunt probleme interne, că le vor soluţiona în spiritul socialismului, dar că dau o înaltă apreciere poziţiei noastre.

Mi-au şi trimis o scurtă informare cu cele ce s-au petrecut acolo care, după cum spun ei, reprezintă o rebeliune contrarevoluţionară organizată după un plan prestabilit. Afi rmă clar – de altfel noi am publicat tezele lui Mao Tze-dun – pun clar accentul pe calea socialistă, pe conducerea P.C. Chinez, dictatura democratică a poporului, marxism-leninismul şi gândirea lui, a lui Mao Tze-dun.

Sigur, nu este acum timpul şi nici nu dispunem de date despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Desigur, au fost evenimente grave, ceea ce vreau să spun este că s-au luat măsuri pentru a respinge acţiunile şi noi sperăm că se va acţiona ferm pentru a asigura dezvoltarea socialistă a ţării, întărirea rolului conducător al partidului, pentru că, acesta, într-adevăr, reprezintă un factor important nu numai pentru China, ci şi pentru dezvoltarea socialismului în general.

Problemele sunt destul de complexe, acum în unele ţări sunt multe teze, multe discuţii care, din nenorocire, dăunează mult dezvoltării socialiste într-o ţară sau alta şi socialismului în general”4.

Şi în acest caz, Nicolae Ceauşescu nu a promovat ideea intervenţiei militare din afara ţării în scopul înăbuşirii unei mişcării anticomuniste dintr-un stat socialist5.

5. La mijlocul lunii iunie 1989, Nicolae Ceauşescu a analizat situaţia din Ungaria, în contextul în care la Budapesta a avut loc ceremonia reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui Imre Nagy, fost prim-ministru al guvernului Republicii Populare Ungare în perioada 1953-1955. Acel eveniment a fost considerat de liderul P.C.R. ca fi ind o manifestare ostilă socialismului, fi ind cunoscut faptul că Imre Nagy se pronunţase în noiembrie 1956, în calitatea sa de prim-ministru, pentru retragerea Ungariei din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu s-a limitat semnalarea problemelor existente în Ungaria în iunie 1989, menţionând că „situaţia actuală din Ungaria îi îngrijorează şi pe sovietici, care spun că este o situaţie grea, că evenimentele care au loc şi formarea diferitelor grupări reprezintă un pericol foarte mare. Fără îndoială că şi noi suntem îngrijoraţi de situaţia din Ungaria, de cursul evenimentelor, de formarea diferitelor grupări şi de aceea am publicat Tezele unei grupări care se pronunţă pentru apărarea partidului şi socialismului în Ungaria, pentru că trebuie să se acţioneze de a nu se pune în pericol existenţa partidului şi socialismului prin tot ceea ce au făcut ei.

Fără să intrăm în problemele interne de acolo, doresc să subliniez însă că în activitatea noastră trebuie să subliniem mai mult rolul partidului, calea socialistă, care înseamnă nu întoarcerea la capitalism, nu sărăcie după modelul occidental, cum spun unii în Ungaria, ci lichidarea sărăciei, asigurarea condiţiilor cât mai bune de viaţă pentru toţi cetăţenii! Nu se poate concepe decât aşa!”6.

După cum se poate constata, Nicolae Ceauşescu nu s-a pronunţat pentru o intervenţie militară în Ungaria a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în scopul sprijinirii activităţii Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Acesta deţinea în acel moment puterea politică, deşi era contestat în mod deschis de către anumite grupări anticomuniste afl ate chiar pe teritoriul Ungariei.

6. Din stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 21 august 1989 rezultă faptul că Nicolae Ceauşescu a solicitat întrunirea de urgenţă a liderilor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. De asemenea, secretarul general al P.C.R. a solicitat efectuarea de către Eduard

Şevardnadze, ministrul sovietic al Afacerilor Externe, a unei vizite la Bucureşti – pentru un schimb de opinii despre situaţia politică şi socială existentă în Polonia. În documentul menţionat nu s-a consemnat nici o informaţie în legătură cu intenţia lui Nicolae Ceauşescu de a se trimite în Polonia trupe ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

7. În perioada 26-27 august 1989, Eduard Şevardnadze, ministrul sovietic al Afacerilor Externe, s-a afl at la Bucureşti pentru a discuta cu omologul său român, Ioan Totu, despre modul cum se putea rezolva criza politică din Polonia. Vizita a fost solicitată ofi cial chiar de către Nicolae Ceauşescu, la 19 august 1989. Liderul suprem al P.C.R. a afl at în ziua respectivă despre faptul că generalul Wojciech Jaruzelski, preşedintele Poloniei, a acceptat să-i încredinţeze lui Tadeusz Mazowiecki mandatul de prim-ministru, deşi era unul dintre liderii sindicatului anticomunist „Solidaritatea”.

Reacţia lui Nicolae Ceauşescu, după afl area informaţiei respective, a fost rapidă. Potrivit propriei declaraţii, prezentată în şedinţa Comitetului Politic Executiv din 21 august 1989, „sâmbătă (19 august 1989 – n.n.) ne-am sfătuit cu câţiva tovarăşi care au putut fi găsiţi imediat şi am adresat un mesaj conducerii sovietice, apoi un mesaj tuturor ţărilor socialiste. (...) În mod corespunzător, adresându-ne celorlalte state, în aceeaşi seară, până la orele 3 dimineaţa, au fost transmise mesaje şi ţărilor socialiste, prin ambasadori. Toţi au spus că vor transmite mesajul imediat. Unii au făcut şi comentarii proprii, dar toţi au spus că sunt îngrijoraţi (subl.n.)”7.

După primirea unui răspuns ofi cial de la liderul sovietic Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu a trimis la Moscova un nou mesaj, în ziua de 21 august 1989. Printre altele, secretarul general al P.C.R. a solicitat ca Eduard Şevardnadze să efectueze de urgenţă o vizită la Bucureşti pentru a prezenta opinia sovieticilor în legătură cu „actul de trădare” de care se făcea vinovat generalul Jaruzelski în faţă „mişcării muncitoreşti şi socialiste din întreaga lume”. În şedinţa din aceeaşi zi a Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceauşescu a declarat: „În orice caz, insistăm ca Şevardnadze să vină aici zilele acestea, independent de (sărbătorirea zilei naţionale de la – n.n.) 23 August. Poate să vină şi mâine, şi poimâine, pentru că aceasta poate va determina şi conducerea sovietică să mai refl ecte puţin (subl.n.)”8.

Ministrul sovietic al Afacerilor Externe a ajuns la Bucureşti pe data de 26 august 1989. Rezumatul discuţiilor sale cu Ioan Totu şi opinia lui Nicolae Ceauşescu faţă de poziţia adoptată de sovietici în criza politică din Polonia au fost dezvăluite chiar de preşedintele României, în şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 22 septembrie 1989.

Din conţinutul stenogramei reuniunii respective rezultă în mod clar faptul că Nicolae Ceauşescu nu a solicitat, în mesajele sale din 19 şi 21 august 1989, intervenţia în Polonia a trupelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. De asemenea, se poate observa reacţia liderilor comunişti polonezi, maghiari şi iugoslavi. Aceştia i-au reamintit lui Nicolae Ceauşescu de faptul că liderul de la Bucureşti a încălcat unul din principiile afi rmate de acesta în repetate rânduri şi se amestecă în „treburile interne ale altor state”9. La rândul său, Nicolae Ceauşescu a amintit de statele capitaliste, de „planul şi programele acestora de amestec în treburile ţărilor socialiste, de destabilizare, de fi nanţare a politicii de renunţare la construirea socialismului”10.

ANEXĂ22 septembrie 1989.Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 22 septembrie 1989, în cursul căreia Nicolae Ceauşescu a prezentat opinia sa referitoare la criza politică din Polonia. (extrase)

STENOGRAMAşedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.

din ziua de 22 septembrie 1989

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi, în fi ne, unele probleme internaţionale.După cum ştiţi, în legătură cu evenimentele care au avut loc

în Polonia, noi ne-am adresat ţărilor socialiste, inclusiv polonezilor cu o scrisoare, am trimis-o şi altor partide comuniste.

1 (51) 2011 document96

studii/documente

Am primit, practic, răspunsul din toate ţările socialiste, aproape. Din ţările din C.A.E.R. am primit de la toate şi din Pactul de la Varşovia, de la multe partide comuniste şi muncitoreşti.

Sovieticii au spus că împărtăşesc complet punctul nostru de vedere, dar consideră că trebuie să-i înţelegem pe tovarăşii polonezi că au probleme serioase, să vedem cum vor acţiona. Şi asta, pentru că de fapt, într-un anumit fel, ei au încurajat şi sunt de fapt principalii vinovaţi de organizarea aşa-zisei „mese rotunde”, că fără ei nu avea loc „masa rotundă” şi nu se întâmpla ce se întâmplă în Polonia; de altfel, nici în Ungaria nu s-ar fi putut întâmpla. De fapt, ei au încurajat acest lucru şi, în ultimul timp, ei au o poziţie, nu mai sunt chiar aşa entuziasmaţi, pentru că văd unde duce acest lucru.

Polonezii ne-au spus că sunt complet de acord cu aprecierea noastră, dar consideră că nu este bine că le dăm o asemenea apreciere, dar că sigur, într-adevăr, că n-au altă ieşire.

Ungurii ne-au spus că ei nu împărtăşesc părerea noastră că, sigur, sunt probleme, dar e o problemă a partidului polonez şi că, de fapt, noi încălcăm principiile pe care le-am spus şi ne amestecăm în treburile altora.

Iugoslavii împărtăşesc părerea dar, sigur, sunt probleme care să le soluţioneze polonezii, aşa nici, o poziţie fermă, dar nici altfel.

Toate celelalte partide sunt complet de acord. Au subliniat şi mai mult că – germanii, cehoslovacii, foarte mult cubanezii, vietnamezii – de altfel am trimis la tovarăşi să vadă o hotărâre a tovarăşilor vietnamezi, cum privesc ei problemele privind evitarea la ei – mongolii, bulgarii. Adică, în general, unii au subliniat şi mai mult şi au spus că într-adevăr sunt foarte mult îngrijoraţi şi trebuie să vedem.

Dintre partidele comuniste, în afară de italieni, care au spus tot cam aşa, că trebuie să vedem perspectivele, şi ceva francezii, dar totuşi ei sunt preocupaţi, dar, restul, toate partidele, unii chiar au spus că consideră că trebuie neapărat să se acţioneze într-un fel sau altul, adică, în general, au împărtăşit preocupările şi poziţia noastră, ceea ce înseamnă că noi am procedat just şi că aceasta corespunde intereselor ţărilor socialiste, a socialismului, a mişcării comuniste şi muncitoreşti în general.

Bazat, sigur, ceea ce se poate spune acuma, este că va trebui să ne gândim cum va trebui să acţionăm în viitor pentru a determina o poziţie mai fermă faţă de manifestările ţărilor imperialiste, pe planul şi programele acestora de amestec în treburile ţărilor socialiste, de destabilizare, de fi nanţare a politicii de renunţare la construirea socialismului.

Este adevărat că, concret până acuma, n-au dat decât promisiuni şi probabil că au plătit pe cei care sunt în slujba lor, asta fără nici o îndoială, că pe gratis nimeni nu lucrează, dar a ajuta ţările respective pentru a depăşi situaţia economică (difi cilă – n.n.), n-au făcut-o. De altfel, cu o sută de milioane (de dolari, oferiţi – n.n.) în trei ani, în Polonia, şi cu 25 de milioane (de dolari – n.n.) în Ungaria, nu se reface economia şi se ridică nivelul de trai al popoarelor din ţările respective. Dimpotrivă, îi împinge şi mai rău spre regres şi de altfel, după datele publicate recent în Ungaria, pe 8 luni producţia a scăzut cu câteva procente, venitul naţional a scăzut, infl aţia a crescut mult. În Polonia este aceeaşi situaţie şi nici nu se poate, mergând pe această cale, să se refacă economia.

Sigur, poziţia noastră este de a acţiona pentru a dezvolta relaţiile şi cu Polonia şi cu Ungaria. Dorim să realizăm o asemenea zisă colaborare, cât mai largă, însă desigur, nu pentru dezvoltarea sectorului capitalist cum a spus (preşedintele american George – n.n.) Bush, ci pentru întărirea sectorului socialist şi suntem gata să conlucrăm foarte larg cu ei, inclusiv în cooperarea în producţie, în realizarea diferitelor acţiuni care să ajute, realmente, la depăşirea situaţiei din Polonia.

În acest spirit, aş propune Comitetului Politic să fi e de acord cu aceasta, să apreciem că am procedat just şi să continuăm în acest spirit, să acţionăm în toate direcţiile.

În celelalte probleme internaţionale sunt cunoscute, poziţia noastră este cunoscută şi nu vreau să mă refer la ele.

Sunteţi de acord?- Toţi tovarăşii sunt de acord.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 58/1989, ff . 38-41.

1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 57/1989, f. 2.2 Ibidem, f. 3.3 A.N.-1 Regulamentul operaţiilor trupelor de uscat, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 1986, p. 5-6.4 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 46/1989, volumul II, ff. 24-25.5 În noaptea de 3 spre 4 iunie 1989, unităţi ale armatei chineze au intervenit în forţă împotriva cetăţenilor care se afl au în piaţa Tien An Men din Beijing. Persoanele respective încercau de câteva săptămâni să-şi exprime deschis nemulţumirile faţă de actele de corupţie de care erau bănuiţi anumiţi membri ai Partidului Comunist Chinez, afl aţi în funcţii înalte de conducere – de partid şi de stat.Autorităţile de la Beijing au prezentat acţiunile grupurilor de protestatari din Piaţa Tien An Men ca fi ind dirijate din afara ţării. În acest sens, au fost nominalizate S.U.A., Hong-Kong şi Taiwan. În paralel, în presa occidentală s-au publicat câteva fotografi i, precum şi relatări despre duritatea cu care au acţionat militarii chinezi împotriva manifestanţilor.Pentru Nicolae Ceauşescu, intervenţia armată din capitala Chinei a constituit un prilej de reafi rmare a neîncrederii sale în spiritul reformator pe care Mihail Gorbaciov se străduia să îl impună în toate statele socialiste. Totodată, reprimarea „rebeliunii contrarevoluţionare” de la Beijing a constituit o oportunitate pentru Nicolae Ceauşescu de a-şi îmbunătăţi legăturile cu liderii conservatori din Partidul Comunist Chinez. În acest sens, secretarul general al P.C.R. a hotărât ca Nicolae Constantin să efectueze o vizită în capitala Republicii Populare Democrate Coreene, în prima decadă a lunii iulie 1989. La întoarcerea sa de la Phenian, fostul preşedinte al Comitetului de Stat al Planifi cării s-a oprit la Beijing pentru a transmite noii conduceri a Partidului Comunist Chinez un mesaj special din partea preşedintelui României.La 10 iulie 1989, Nicolae Constantin „a fost primit de noul secretar general al Partidului Comunist Chinez, Ziang Zemin, cu care a avut loc o convorbire”. Detaliile discuţiei au fost prezentate lui Nicolae Ceauşescu de ambasadorul României acreditat la Beijing şi de Nicolae Constantin, la întoarcerea sa în ţară. Apoi, principalele idei au fost expuse de fostul preşedinte al Comitetului de Stat al Planifi cării în şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 14 iulie 1989 – la iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu.Astfel, liderul P.C.R. a demonstrat încă o dată faptul că menţinerea socialismului în România era strâns legată de propria sa persoană. Atâta timp cât Nicolae Ceauşescu şi cei din imediata sa apropiere se afl au la putere, România rămânea încremenită în postulatele staliniste enunţate inclusiv de liderii comunişti de la Beijing. Pentru detalii, vezi A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 53/1989, f. 12; 17-21.6 Ibidem, dosar nr. crt. 46/1989, volumul II, f. 23-24.7 Ibidem, dosar nr. crt. 57/1989, f. 2.8 Ibidem, f. 4.9 Pentru detalii privind răspunsurile conducerilor Partidului Muncitoresc Unit Polonez şi Partidului Muncitoresc Socialist Ungar la mesajul trimis de Nicolae Ceauşescu în noaptea de 19 spre 20 august 1989, vezi 1989 Principiul Dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene, editori: Dumitru Preda, Mihai Retegan, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 164-167; 170-171 (documentele nr. 72 şi 74).10 A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 58/1989, f. 40.

NOTE

NICOLAE CEAUSESCU – BLAMED FOR A POSSIBLE INTERVENTION IN POLAND OF THE WARSAW

PACT (AUGUST 1989), Petre OPRIŞ, Ph.D.

Abstract: During 1970s and 1980s, the Catholic Church spoke up in support for the people persecuted by the Polish communist regime. In order to unstring the situation, Edward Gierek met Cardinal Stefan Wyszynski in 1977 and asked him for the Catholic Church representatives’ support trying to calm down the population. Moreover the communist leader approved Pope John Paul II’ return in the country in 1979, on a nine days pilgrimage, although he created special problems to the communist regime because he initiated an aid fund for the Krakow archdiocese families of the arrested demonstrators.

Th e opinions expressed by Nicolae Ceausescu in December 13, 1981 and August 21, 1989 were extremely critical for Pope John Paul II and the prelates of Catholic Church, who were considered the main guilty persons for the start and evolution of Poland crisis. Th e repeated interventions of Pope John Paul II in Poland generated many arguments in Bucharest because he periled the entire communist structure created in Europe by Josef Stalin after the World War II.

Keywords: Catholic Church, cardinal Stefan Wyszynski, Poland crisis, Pope John Paul II, Nicolae Ceausescu

studii/documente

document 2011 1 (51) 97

N O U T Ă Ţ I ÎN BIBLIOTECA

SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

Anul 2010, marcat de sărbătorirea unui secol

de lansare, afirmare și consacrare în elita Aeronauticii mondiale a ar ipi lor româneșt i , a fost acompaniat, în plan editorial, de apariţia a două albume de excepţie. Este vorba despre monografiile Vlaicu, respectiv Henry Coandă și creaţia sa tehnică din perioada 1906 – 1918, ambele semnate de

Dan Antoniu, George Cicoș, Ioan Buiu și Alexandru Bartoc, asociaţi pentru a doua inspirată lucrare cu Robert Șutic, apărute la Editura Anima, București în 2009, respectiv 2010 ( prima 468 pp., a doua 228 pp.).

A r h i v i ș t i , i s t o r i c i ș i cercetători consacraţi, Andrei Nicolescu, Lenuţa Nicolescu, Ion

Pătroiu, Alesandru Duţu și Alexandru Oșca continuă epopeea diplomatică militară românească cu volumul V al binecunoscutului serial documentar Atașaţii militari transmit..., aferent perioadei 1930 - 1940, coordonatorul seriei fiind colonelul (r) Gheorghe Nicolescu, lucrare apărută în 2009 la Editura Nagard din

Lugoj, 510 pp., cu sprijinul Fundaţiei „General Ștefan Gușă”.Cel De-Al Doilea Război Mondial rămâne, în

continuare, deschis unor noi abordări şi reconsiderări. Este cazul lucrărilor Marea conflagraţie a secolului XX, Pitești, 2010, f.e., 134 pp., semnată de generalul de brigadă (r) prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu și locotenent-colonelul dr. Viorel Brat, apărută sub egida Academiei Oamenilor de Știinţă din România, Secţia de Știinţe Militare, România

Mare în ecuaţia păcii și războiului (1919 - 1947). Aspecte și controverse, coordonatori Gheorghe Buzatu, Horia Dumitrescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, 552 pp., Vol. 146 din Colecţia Românii în istoria universală/The Romanians in World History, editat de Muzeul Vrancei din Focșani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea și Arc peste timp. 23 august 1939 – 23 august 1944. Semnificaţii și consecinţe, coordonatori: Marian Zidaru, Daniela Caruţiu. Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009, 182 pp. Cuvânt înainte de Marian Zidaru, volum apărut cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Sub egida Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc au văzut lumina tiparului noi Recuperări istorice: Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici Români de la Paris, Editura CNI Coresi, București, 2010, 320 pp., semnate de Delia Roxana Cornea, cu un „Cuvânt înainte” de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu.

Fost confrate de breaslă, dr. George Ungureanu a îmbogăţit istoriografia naţională cu două lucrări speciale, riguros documentate și remarcabile prin maniera originală de abordare: Chestiunea Cadrilaterului. Interese românești și revizionism bulgar (1938 - 1940), Editura Ars Docendi, București, 2005, 158 pp. Prefaţă de prof. univ. dr. Gheorghe Zbughea și Problema Cadrilaterului în contextul relaţiilor româno-bulgare (1919 - 1940), Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2009, 456 pp. Prefaţă de prof. univ. dr. Gheorghe Zbughea. În același registru tematic se înscrie lucrarea colonelului dr. Ion Giurcă și a cercetătorului Ion Crînguș Cedarea și evacuarea Cadrilaterului în anul 1940, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2010, 410 pp. «Lucrarea – menţionează autorii – are... meritul de a-l introduce pe cititor în „problemul strategic” al perioadei, ca să folosim termenul consacrat în epocă, strict necesar pentru înţelegerea situaţiei de trecere de la complexele măsuri de apărare a Cadrilaterului la cele de pregătire și executare a evacuării unui teritoriu cedat cu sau fără luptă (ca urmare a prevederilor Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940 - n.n.)». În prima parte a lucrării

1 (51) 2011 document98

studii/documente

sunt prezentate pe larg preliminariile tratativelor de la Craiova din august - septembrie 1940, divergenţele în plan politic și diplomatic dintre România și Bulgaria, ca urmare a încorporării Cadrilaterului în anul 1913, în timp ce în partea a doua autorii realizează o riguroasă analiză a pregătirii și execuţiei operaţiunilor de evacuare a Cadrilaterului de către populaţie, autorităţile civile și structurile militare, în decursul lunilor august – septembrie 1940. Ca un corolar al acestei epoci, dr. Virgil Coman, actualul director al Direcţiei Judeţene Constanţa a Arhivelor Naţionale a coordonat și lansat în 2008 lucrarea Dobrogea – model de convieţuire multietnică și multiculturală, apărută la Editura Muntenia, Constanţa, 436 pp., cu sprijinul Consiliului Judeţean Constanţa, iar în 2010, în tandem cu Nicoleta Grigore, Schimbul de populaţie româno-bulgar. Implicaţiile asupra românilor evacuaţi. Documente (1940 - 1948), la Editura Ex Ponto din Constanţa.

Seria lucrărilor menite să elogieze cariera și opera unor mentori și iluștri reprezentanţi ai istoriografiei naţionale contemporane continuă cu volumul Relaţii internaţionale și studii de istorie. Omagiu profesorului Constantin Buşe. Coordonator Constantin Hlihor, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, 532 pp, dedicat temperamentalului universitar la împlinirea a 70 de ani de viaţă. Despre calibrul sărbătoritului, afl ăm din „Introducere”: „În fapt, viaţa Profesorului Constantin Buşe a fost legată, încă din anii 1960, de Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Iniţial ca student, apoi ca trecător prin toate treptele academice (preparator, asistent titular, lector, conferenţiar şi, în cele din urmă, profesor), Profesorul Buşe a fost prea puţin plecat din viaţa cetăţii bucureştene: un stagiu de pregătire la Universitatea din Sorbona și o bursă de studii și documentare oferită de Consiliul Naţional al Cercetării Știinţifice din Franţa, cercetând arhivele Ministerului de Externe și Arhivele Naţionale din Paris, întrerup activitatea merituoasă și neobosită din cadrul Facultăţii de Istorie. Principalele domenii de interes – istoria universală modernă și contemporană, istoria relaţiilor internaţionale, istoria Americii Latine – s-au concretizat, de-a lungul activităţii Profesorului Constantin Bușe în peste 150 de lucrări știinţifice (monografii, culegeri de studii, culegeri de documente, unele din ele inedite, manuale universitare și de liceu) extrem de apreciate, atât de către specialiștii în istorie, cât și de către simplii cititori. Participările la simpozioane și conferinţe internaţionale ale Profesorului Bușe au făcut cunoscute fapte de istorie românească multor specialiști străini”. Cea de-a doua lucrare, Studia in honoreum magistri Ion Calafeteanu LXX. Istorie și istoriografie contemporană, este coordonată de muzeograful dr. Florin Stan și a apărut în 2010 la Editura Muzeului Marinei Române din Constanţa.

Noi pagini din istoria armelor și specialităţilor militare românești se adaugă unei bogate colecţii de profil. Între acestea, la loc de cinste se situează volumul Diplomaţi militari 1859 – 2009. In Memoriam, Editura Medro, București, 2009, 228 pp. Cuvânt înainte de general de brigadă (r) ing. Mitică Detot, președinte fondator al Asociaţiei

Diplomaţilor Militari în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza”, lucrare apărută sub egida Asociaţiei Diplomaţilor Militari în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza”. Om al cărţii și al memorialisticii profunde și iscoditoare, colonelul (r) Alexandru Manafu-Târgoviște a lansat o nouă provocare pasionaţilor de echitaţie și admiratorilor unei arme de elită: Cavaleria Română, artă, credinţă, spirit și tradiţie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010,

200 pp. Cuvânt înainte de prof. dr. George Coandă, membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe din S.U.A., professor honorifi cus al Universităţi i „Valahia” Târgov i ş t e . O menţ iune specială și pentru maiorul (r) Gheorghe Diaconescu, autorul minimonograf ie i Corpul „Vânători de munte” 1916 - 1917, înfiinţare și primele acţiuni de luptă, Editura

Paradigme, Pitești, 2010, 56 pp.Un debut care completează în chip fericit și inspirat,

printr-o sinteză remarcabilă și de maximă actualitate, problematica atât de intens disputată în ultimul deceniu de istorici, analiști militari și politicieni a realizat cu succes contraamiralul de flotilă Cătălin-Silviu Dumistrăcel din Statul Major General. Intitulată Marea Neagră de la politica vecinătăţii europene la securitatea euroatlantică, lucrarea a apărut în 2010 la Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 128 pp., sub egida Clubului Amiralilor, cu un „Cuvânt înainte” de viceamiral (rtg) Constantin Iordache.

Memorialistica temerarilor care au făurit Istoria neamului pe câmpul de luptă adaugă noi mărturii la patrimoniul onoarei și gloriei militare prin lucrarea Ne-am făcut datoria. Înalta misiune a slujirii patriei sub drapel, Rovimed Publishers, Bacău, 2009, coordonator: comandor av. (rtg) Aristotel Popa, 452 pp., apărută sub egida Organizaţiei Judeţene Bacău a Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare

în Rezervă și Retragere, cu un „Cuvânt înainte” de general-locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, rectorul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.

Din producţia proprie, istoricii și muzeografii bănăţeni ne-au transmis câteva titluri. Astfel, Franţa și Banatul 1789 – 1815, semnată de Nicolae Bocșan, Mihai Duma și Petru Bona, a apărut la Reșiţa în 1994,

studii/documente

document 2011 1 (51) 99

244 pp., în Colecţia Caietele „Banatica”, editor fiind Muzeul de Istorie al judeţului Caraș-Severin. Valeriu Leu și Rudolf Gräf ne propun file inedite Din istoria frontierei bănăţene.

Ultimul război cu turcii 1788 – 1791, lucrare apărută în 1996 la Editura Banatica, Reșiţa, 150 pp. și Dumitru Ţeicu merită felicitări pentru Cetăţi medievale din Banat/Medieval Fortifications in Banat, Cosmopolitan-Art, Timișoara, 2009, 158 pp. - publicaţie realizată în cadrul proiectului „Cetăţile Banatului – un patrimoniu

european”, derulat de Muzeul Banatului Montan cu sprijinul financiar al Uniuniii Europene prin Programul de Vecinătate România – Serbia 2006, editor fiind Muzeul Banatului Montan.

Po l i t i c a românească interbelică are în Aurelian Chistol, prin România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934 - 1937), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007, 680 pp. Prefaţă de prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, un redutabil partizan al investigaţiei și liberei interpretări a adevărului istoric.

Prin lucrările patronate de Institutul Internaţional de Studii și Cercetări Știinţifice privind Bucovina și Basarabia se numără și volumul de documente Șase zile din istoria Bucovinei (28 iunie – 3 iulie 1940). Invazia și anexarea nordului Bucovinei de către U.R.S.S., alcătuit de dr. Vitalie Văratic și prefaţat de dr. Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, apărut la Editura Institutului Bucovina – Basarabia, Rădăuţi – Bucovina, în 2001 (556 pp).

Universitarii bucureșteni ne captează atenţia cu noi Orizonturi și direcţii în cunoașterea istorică,

coordonatori: Alin Ciupală, Laurenţiu Constantiniu, Editura Universităţii din București, București, 2009, 732 pp.

Doctoranzii în istorie se bucură de toată atenţia mentorilor îndrumători. Astfel, România și sistemele de securitate în Europa (1919 - 1975), volum apărut în 2009 la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sub coordonarea istoricilor Ioan Ciupercă, Bogdan-Alexandru

Schipor și Dan Constantin Mâţă, este titlul unui grant susţinut de aceștia, în baza căruia a apărut și volumul Studii de istorie a românilor și a relaţiilor internaţionale, editat în 2007 de Lucian Leuștean, Petronel Zahariuc și Dan Constantin Mâţă. Facultatea de Istorie și Știinţe Politice și Școala Doctorală a Universităţii „Ovidius” din Constanţa

a lansat anul trecut revista „Orizonturi istoriografice”, periodic coordonat de prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, structurată pe patru capitole: Pro i ec t e de c e rce t a re știinţifică, Rapoarte de cercetare știinţifică, Teze susţinute și Recenzii.

La capitolul Lucrări aniversare ne face plăcere să salutăm și să vă semnalăm, cu admiraţie pentru efortul autorilor și prezentarea grafică

elegantă și binemeritatele reverenţe, lucrările București. 550 de ani de la prima atestare documentară 1459 - 2009, ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului București, ediţie coordonată și îngrijită de Radu Oltean, București, 2009, 290 pp. Cuvânt înainte de Radu Oltean, Biblioteca Militară Naţională. 150 de ani de existenţă, Editura Militară, București, 2010, coordonator: colonel (r) dr. ing. Alexandru Mihalcea, 264 pp. , Jandarmeria Română, 20 de ani în c o n t e m p o r a n e i t a t e , coordonator: general-locotenent dr. Olimpiodor Antonescu, Editura Ministerului Administraţiei și Internelor, București, 2010, 360 pp., Jandarmeria Română. Album fotografic, coordonator: general-locotenent dr. Olimpiodor Antonescu, Editura Ministerului Administraţiei și Internelor, București, 2010, 112 pp., Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” 1860 - 2010, coordonator: locotenent-colonel Virgil Ovidiu Pop, București, 2010, f.e., 160 pp., lucrare apărută cu sprijinul Fundaţiei „General Ștefan Gușă” și excelentul album Artileria Română în date și imagini, semnat de colonelul conf. Univ. dr. Adrian Stroea și locotenent-colonelul Gheorghe Băjenaru, realizat în condiţii grafice deosebite de Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010, 192 pp.

Încheiem cu un Laudatio pentru istoricii Marinei Române, care în anul 2010, la împlinirea a 150 de ani de la constituirea Forţelor Navale Române, s-au întrecut în

1 (51) 2011 document100

studii/documente

Editorial “Romanian Military Logistics” – Major General Catalin ZISU, Ph.D. Logistics creation order Romanian logistics aces – Lieutenant General Traian Dafi nescu, – Ph.D, Captain (N.) Marian MOSNEAGU, Ph.D. 150

years from the birth of Marshal Constantin Prezan – Petre OTU, Ph.D. General Constantin Prezan – the organizer of Army Intelligence Service in the First World War – Alin SPANU, Ph.D. Colonel Marin Ionescu-Dobrogianu (1886-1938) – scientist offi cer – prof. univ. Valentin CIORBEA, Ph.D. Editorial politics as a form of national resistance – prof. univ. Gheorghe DUMITRASCU, Ph.D. Th e creation and the evolution of anti-aircraft artillery till the beginning of the First World War – Major General (r.) Visarion NEAGOE, Ph.D Engineers’ branch an essential component of Romanian army – Colonel (r) Marian Gargaz Th e contribution of Romanian Railways in the Independence War, the Balkan War and the First World War – Gelu DAE, Ph.D. candidate Th e organization of Romanian Military Diplomacy in the precursory period of the First World War. Instructions regarding the attributions and the rights of military attachés – Colonel (r.) Ovidiu Corneliu IOSIF, Ph.D. candidate Romanian military priests in Bassarabia, religious mission and national-political reverberations (1918) – George Mihai OPREA, Ph.D. candidate Considerations regarding the creation of Homeland Defense Coordination Committee –Luminita GIURGIU Th e reconstruction of German Army after the First World War – Colonel Daniel STEFAN, Ph.D. Th e role of Liquidations and Deductions Central Service with Allies Armies during the Second World War – Teodora GIURGIU Heroes’ Memorial, Desideratum of the interwar and contemporary Romanian society –Alexandru DOBRICA Nicolae Ceausescu – Blamed for a possible intervention in Poland of the Warsaw Pact (August 1989) – Petre OPRIS, Ph.D Novelties in the library of Army Historical Service – Luminita GAVRA

C O N T E N T S

a lansa la... apă lucrări onorante pentru tradiţia armei lor: Dicţionar enciclopedic de marină, ediţia a II-a revăzută și adăugită incluzând DEM-I/2006 și DEM-II/2008, coordonat de nonagenarul comandor (rtg) Anton Bejan, Editura Semne, 836 pp., monografia Forţele Navale Române. 150 de ani de istorie modernă, realizată de dr. Mariana Păvăloiu și

comandor (r) dr. Marian Sârbu, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010, 478 pp., ediţia a II-a a monografiei Istoria Statului Major al Forţelor

N a v a l e , realizată de

muzeografii Andreea Atanasiu-Croitoru, Tanţa Măndilă, Ion Râșnoveanu, Florin Stan și Andrei Vochiţu, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București,

Pagini din gândirea navală românească 1844 – 1920, selectate și comentate de viceamiralul (rtg) Constantin Iordache, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,

București, Elita Marinei Române în rezistenţa anticomunistă, volum de documente alcătuit de comandorul dr. Marian Moșneagu, Editura Militară, 556 pp., volumul de studii Forţele Navale Române. 150 de ani de tradiţie, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 454 pp., albumul inaugural al Colecţiei „Povești marinărești” Marina Militară Română 1860 – 1960 – autori comandorul dr. Marian Moșneagu și Gabriel-Octavian Nicolae, Editura Ovidius University Press din Constanţa, 204 pp. și volumul omagial Amiralul dr. Gheorghe Marin în elita Armatei României, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 696 pp, lucrare apărută sun egida Clubului Amiralilor.

Selecţie și prezentare Luminiţa GAVRA

Anul XIV, nr. 1 (51)/2011amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/... · Manuscrisele nu...

Documents

Transcript of Anul XIV, nr. 1 (51)/2011amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/... · Manuscrisele nu...