ANUL V. No. 1—2. Sept—Oct. 1935 .

SATUL SI SCOALĂ 5 9

REVISTĂ LUNARA PENTRU

EDUCAŢIE Şl ÎNVĂŢĂMÂNT S B » « « » « « «

S U M A R U L :

G. Iencica: Idealul învăţătorilor '. . . . 1 Dimitrie Goga : Educaţia naţională 3 Dr. Dimitrie Todoranu: Studiul experimental al copilului mic . . . . 6 Dr. Alexandru Roşea : Pubertatea precoce şi inteligenţa . . . . . . . 8 Dr. Axente Iancu : Alteraţiile psihice şi tulburările de caracter în vege­

taţiile adenoide ale copilului • 10 Ana C. Iencica: îndrumări pentru elevele mele . . . . . . . . . . 14 Dimitrie Goga: Pedagogia hitlerista 17 Petre Lenghel-Jzeanu : Educaţia patriotică In şcoalele primare din Italia . 22 Dionisiu Maior: Reorganizarea învăţământului normal 24 Nicolae Marin: Reorganizarea învăţământului normal 28 67. Lombardo-Badice : Micii ţărani de 6—10 ani, în şcoala Muzzano, Can­

tonul Ticino, (trad. Al. David) 29 C. Stan: Păreri asupra învăţământului primar 36 V. Moldovanu ; Sfaturi la deschiderea anului şcolar 46

Pagina juridică

îndepărtarea învăţătorilor care n'au învăţat încă limba ţării. — Se permite'cu­mulul între pensie şi salariu. — Dreptul de corecţiune al învăţătorului. •*— O jurisprudenţă privitoare la transferările în învăţământul primar. •— Situaţia pro­fesorilor din şcoalele de copii anormali.

Cronică—Cărţi—Keviste 4 '

„Satul 5;i Şcoala" anul V. — Gh. Bogdan-Duică. — f Georgô Vâlsan. — Certurile la copiii mici. — Ce întrebări pun copiii între 2 şi 5 ani ? — Ri­valitatea la copiii între 2 şi 6 ani. — Street R. F., cercetător american. — B. A. Mayer. — Caracterul copiilor capricioşi la alimentare. — Minciuna la copiii de şcoală. — Desvoltarea psihică a unui copil şi a unui puiu de mai­muţă. — Marg. Miller-Verghy şi Ecat. Săndulescu : Evoluţia scrisului femi­nin în România. — I. Lupaş : Istoria Românilor pt. cl. Vlll-a.— Ion Albescu : însemnări despre şcoala mea. (Pt. restul dărilor de seamă se va cerceta revista).

.an

Institutul de Arte Grafice „ARDEALUL" Cluj, strada Memorandului No. 22 , 1 B a s -. •

Ain CLUJ.

ÍV* 9 M.„/ZM.J9-Jâ EXEMPLAR LEOAU.

„SATUL ŞI ŞCOALA" — No. 1-2. Anul V. SEPT.-OCT. 1935.

I D E A L U L Î N V Ă Ţ Ă T O R I L O R

Până la Unire, învăţătorii din Ar­deal îşi puneau toată activitatea lor în slujba apărării fiinţei noastre et­nice.

Atunci preotul şi învăţătorul satu­lui lucrau uniţi pentru şcoală şi bi­serică, pentru bună starea economi­că a sătenilor, pentru înflorirea in­stituţiilor naţionale, pentru sprijini­rea presei româneşti şi pentru păs­trarea neştirbită a tuturor comori­lor neamului: l imbă, cântec, port, obiceiuri.

Dam a luptă defensivă şi cu tot planul şi cu toată forţa pe care sta­tul străin o punea pentru înfrânge­rea noastră, am ieşit învingători, fi­indcă eram conduşi de o credinţă ŞJ luptam pentru un ideal moral .

In timp ce învăţătorii ardeleni a-veau să îndure toate atacurile, ţoale umilirile duşmanilor, colegii lor din vecinul regat luptau pentru câştiga­rea demnităţii ce li se cuvenea în cadrul statului ros prea mult de po­liticianism.

Spre norocul lor dar şi al neamu­lui întreg, prestigiul învăţătorilor a fost înălţat de către marele Ha ret, care i-a pus în slujba idealului na­ţional atât pe teren cultural cât şi economic .

Ştim că toţi intelectualii ardeleni, trecuţi în vechiul regat şi grupaţi în juru l Ligii Culturale, au luptat pen­tru formarea atmosferei de înţelege­

re a vieţii ardeleneşti, pentru spri j i ­nirea noastră în vremuri grele.

Mai ştim însă că şi mulţimea de învăţători, răspândită pe întreg cu­prinsul ţării, formată în parte de profesori ardeleni, şi-a închinat toa­tă activitatea marelui ideal al în t re ­girii neamului.

Posibili tatea lor de mişcare în c a ­drai statului l iber le-a îngăduit s ă valorifice activ acest cult pentru idealul naţional.

Când a sunat ceasul cel mare, din rândurile învăţătorilor au căzut c u miile pe frontul de luptă, pecetluind cu sângele lor credinţa puternică în. care au fost crescuţi şi în care au crezut până la suflarea din urmă.

Atât în Ardeal cât şi în vechiul regat, cei care au luptat şi au suferit formează pentru) noi învăţătorii, ge­neraţia istorică, căci prin faptele l o r ei au scris cea mai glorioasă pagină a istoriiei noastre contimporane.

Rândurile acestor luptători se ră­resc din ce în ce. E le sunt comple­tate de învăţătorii generaţiei t inere: copii ai vechilor stegari, aii ţ ă ran i lo r eroi şi cei pe care întâmplarea i-a a-dus la Şcolile Normale.

L a diferite ocazii, văzând adunaţi pe tinerii învăţători, mi-am pus în ­trebarea firească: Au ei de luptat pentru un ideal măreţ ca şi înainta­şii lor?

Şcoala Normală le-a vorbit — d& s igur—despre idealul pedagogic, a -

ce l a ş în toate ţările eivilizate; le-a m a i vorbit de nevoia închegării uni­tă ţ i i sufleteşti în cadrul noului stat.

Pentru aceste două cauze mari, în­văţătorii trebue să-şi consacre acti­v i ta tea lor din toată inima. Pentru « t a dintâi, îi obligă misiunea lor de «ducători ; pentru a doua cauză, le c e r să lupte conducătorii statului.

Astăzi însă când lozincii nouă s'gu-duie întreagă Europa, datoria celor « a r e conduc destinele ţării este să utilizeze pe învăţători ca pe cei mai fireşti sfătuitori ai poporului pentru ope ra de înfăptuiri, care să valorifi­c e toată energia noastră naţională.

Dacă putem declara că în bună par te în statul nostru se găseşte adu­

n a t ă majoritatea neamului, putem spune hotărît şi fără teamă de des-xninţire, că în cei 16 ani delà Unire, energia naţională n 'a fost utilizată pentru mari înfăptuiri.

Puterea neamului nostru s'a mă­c ina t în luptele de partid, profitând numa i streinii care au abuzat de os­pitali tatea noastră şi au exploatat lupta dintre fraţi.

Dacă vieaţa economică a oraşelor « stăpânită de streini, se impune să n e întoarcem privirile spre satele noas t re , ca rezervoriu proaspăt al puter i i noastre naţionale.

Va trebui să utilizăm pentru ridi­c a r e a satelor, energia t inerească a învăţător imii scoasă din frământă-xi le luptelor, politice.

Atunci o mulţime de demagogi şi prof i tor i pe spatele acestei tagme, ar c ă d e a în neant şi odată cu ei şi ros­tu l lor sterp.

Cum va putea începe învăţători-m e a opera constructivă de care na­ţ iunea are atâta nevoie?

V a porni mai întâi cu introduce-r e a unui suflet profund creştinesc şi naţ ional în cuprinsul clasei, nu atât p r i n vorbe ci mai mult prin simţire cu ra t ă şi adâncă.

Va preface localul şcoalei şi îm­prejurimile lui într'un colţ de vieaţă gospodărească •— românească, înlă­turând pustiul şi nepăsarea de as­tăzi.

Exemplul învăţătorului va fi imi­tat şi de ţărani. •

In sat va avea purtarea unui frate creştin şi bun român; împăciuitor cu toţii, cumpătat la vorbă, măsurat la fapte, cuviincios faţă de bătrâni , de preot şi de fruntaşii satului.

După producerea atmosferei ne­cesare planurilor sale, va chema la sfat pe conducătorii şi va schiţa pro­gramul de înfăptuiri atât sub raport moral cât şi sub raport material (edilitar şi economic) .

Va primi toate sugestiile bune şi nu va face caz de priceperea lui ori de iniţiativă.

Dacă fruntaşii satului sunt con­vinşi că totul se face spre binele lor , este imposibil să nu ia fiinţă un front comun pentru ridicarea satu­lui.

Unde învăţătorul ar întâmpina greutăţi, va cere şi sprijinul colegi­lor vecini care prin înfăptuiriile lo r vor convinge mai uşor pe săteni, de bunele intenţii ale învăţătorului din satul lor.

Spre acest ideal — de valorificare a forţelor noastre — prin opere con­structive, de înlăturare a vorbei goa­le, trebue să meargă toată generaţ ia tânără de învăţători, ca să poată şi ei înscrie, alături de înaintaşi, o pa­gină frumoasă în istoria poporului nostru.

Sunt deplin convins că în sufletul lor învăţătorii au această rezervă de energie, le lipseşte însă curajul de a porni la luptă, fără întârziere.

De unde va veni îndemnul, cine l e va spori curajul?

Vom vedea în viitorul apropiat,

i0^pfl\ C. IENCICA

E D U C A Ţ I A N A Ţ I O N A L I

I . Generaţia războiului

A vorbi despre generaţia războiu­l u i , din care i ac parte, înseamnă a m e r g e pe firul unor scumpe amin­tir i , care încep cu prea cunoscutele •cuvinte ale basmului copilăresc: „A fost odată"... E le închid tot regre-l u l unor vremuri pentru totdeauna trecute, în care anii dulci ai copilă­r ie i au cunoscut o vieaţă pe care ni­mic , afară doar de amintirea, n 'o «nai poate însufleţi.

Şi totuşi, nu ca 'ntr'un cimitir aş vrea să vă port prin această lume

ŞL amintirilor, ci ca 'ntr 'o grădină Înflori tă şi însorită, a bucurii lor mi--iiunatei copilării.

A fost odată... cu douăzeci şi trei •de ani în urma, o ceată de copii zglobii, într 'o şcoală normală din m i c u l şi cochetul oraş Turnu Seve­r i n . Deşi adunaţi din toate colţurile m i c i i ţărişoare, Olteni, Munteni şi -Moldoveni, câteva ceasuri petrecute împreună ne-au fost destule ca să ne

Împrie tenim. Şcoala, proaspăt înfiinţată, era a-

•şezată într 'o margine a oraşului, în Ţ igăn ime. Dar nimic nu ne făcea să Tie simţim în Ţigănime. Ochii noştri t iner i nu vedeau decât soare, lumi-Jiă, frumuseţe. Dincolo de gardul şcoale i se întindea câmpul, până'n co l ine le satelor Cerneţi, Simian şi Halânga. Toată întinderea aceasta *era bătută de noi, fie la orele de in­strucţie militară, fie mai ales în cele <le libertate, când încingeam nişte l io ine , de răsunau împrejurimile de strigătele noastre. De altă parte a

Tşcoalei, şi numai la vreo două sute de metri, se deschidea albia Dună-

TÜ. Malul dinspre noi, cu ruinele castrului roman şi ale podului lui

T r a i a n , era înalt şi râpos. Acolo ne făceam vieaţa, chipurlea cu cărţile

"în mană, dar- cu gândurile în toate păr ţ i le . Bunul nostru director, Va-

sile Borgovan, Ardelean din par t i t e Năsăudului, îşi t recea toată v r emea între noi. Prezenţa sa ne mai s t runea şi ne ferea delà multe copi lăr i i . Altfel, Dumnezeu ştie câţi dintre n o i nu s'ar fi înnecat în apele Dunării» tocmai în ceasuri destinate repetăr i i lecţiilor, destul de plictisitoare şi p e atunci. Dar chiar prezent, d i recto­rul nu ne putea feri delà toate -ne­buniile, dintre care cea mai nevino­vată era aceea de a ne pierde v re ­mea însoţind cu privirea toate v a ­poarele care se perindau pe d i n a i » . tea ochi lor noştri, până dispăreau în zare, dincolo de ostroavele D u ­nării . Când soarele se lăsa spre apus. după crestele Balcani lor ; când văz­duhul se umplea de o pulbere auri­tă; când o uşoară boare ne în f io ra simţirea cu răcoarea fluviului şi cit miresmele grădinilor încărcate d e flori, porneam spre şcoala care n e era atât de dragă!

Ce de bucurii se puteau trai a tunci între zidurile şcoalei! Erau simple ş i totuşi, cât de adânc au rămas săpa te în sufletele noastre!

Vieaţa aceea ne-o făcea frumoasa" t inereţea noastră, dar şi conduce rea atât de înţeleaptă şi plină de gri jă a bătrânului director; şi profesorii» cei mai mulţi într 'adevăr însufleţiţi pentru misiunea lor, precum şi c o ­mandantul şcoalei, căci şcoala e r a militarizată, om aspru, dar drept , care a sădit în sufletele noastre toa­tă virtutea ostăşească.

Nu eram fără griji. Şcoala e r a destul de aspră. Nu ne e r a c u n o s c » -tă îngăduinţa care de atunci şi-a fă ­cut loc tot mai larg în rapor tur i le dintre profesori şi elevi. Luc ră r i l e care ni se dădeau, trebuiau f ăcu te la t imp şi cum ni se cerea .

Inafară de orele de instrucţie m i ­litară, care ne răpeau câteva după

amiezi pe săptămână, nu era nimic, sau aproape nimic, care să ne abată delà îndatoriri le noastre şcolăreşti. Desigur că de aceea aveam timp su­ficient pentru învăţat. - Ispitele de astăzi: întrecerile spor­t ive, mutiple şi variate şi toate ce­lelal te forme de distracţii spectacu­loase , ne erau necunoscute. Singu­re le sporturi practicate erau exerci­ţ i i le de gimnastică, în cadrul orelor şi tradiţionalele noastre jocur i : hoi-na, ţâca, poarca, turca. Da r toate ce reau spaţiul larg al câmpiei. In recreaţ i i ne mulţumeam şi numai cu câ te o friptă. Tenisul era jocu l câ­to rva aristocraţi , iar celelalte jocur i , c a r e fac deliciul tineretului de azi, MU ajungeau până la noi nici chiar sub formă de slabe ecouri de presă. Spectacolele erau de tot rare. L a câ­t eva luni odată vreo reprezentaţie cinematografică ori teatrală pentru t ineri , care însemna un adevărat e-veniment în vieaţa -noastră.

Ne obişnuisem a iubi biserica, de­l à care eram nelipsiţi. Ani de zile au răsunat glasurile noastre argintii în­t r e zidurile bisericii Mâiorësei din Sever in , spre marea mulţumire a credincioşilor, care o umpleau pâiiă l a cel din urmă loc.

D a r cea mai mare distracţie a noas t ră o făceau pl imbări le: l ibere, după serviciul divin, ori în ordine soldăţească, la sărbătorile naţionale.

Ce plăcere fără de seamăn era, când t receam în cadenţa marşului ostăşesc, pe sub steagurile care în­floreau porţile şi făceau cu flutura­r e a loir multicoloră mai vie şi mai p l ină de strălucire c lara dimineaţă a zilei de zece Mai! Mii de privitori, frământaţi ca şi noi, copiii, de do­rul de a vedea patria mărită, n e a-c lamau cu frenezie, ca pe nişte mici ©ştaşi ce ne simţeam. ,

Dupa t recere de ani, când caut să ^desprind din toate preocupările vie­ţ i i dinaintea războiului care era

caracterist ica activităţii noastre» î m i apare clară şi peste tot, p reocupa­rea patriotică.

Simţirea patriotică era motoruk care punea în mişcare întreg a n g r e ­najul vieţii Statului românesc . P a ­tria română nu ne apărea niciodată*, numai în forma ei redusă, ci plină*, întreagă, aşa cum o făurise visuL nostru. In şcoală aproape că nu e r a profesor care să nu ne comunice î n fiecare oră o ştire de peste hotare», care să nu ne amintească, fără a n e fi obosit vreodată, că aveam o dato­r ie mare de împlinit.

Intre profesori erau şi Ardeleni i F iecare şcoală secundară a V e c h i u ­lui Regat avea doi-trei profesori dini Ardeal. Plecaţi din locurile păr in­teşti din pricina opreliştelor magh ia ­re, dar şi pentru mirajul pe cace-k exercita asupra lor vieaţa de l iber ta­te şi de bogăţie a Ţăr i i l ibere, ei e— rau socotiţi pretutindeni drept soli i unui neam care aştepta cu înf r igu­rare armata regelui român. Aveau; o bună pregătire şi o înaltă conş t i in ­ţă a misiunei lor, ceea ce-i făcea e x ­cesiv de conştiincioşi, excesiv de-ordonaţi. Aveau însă şi clipe dé e v a ­dare din preocupările lor strict p r o ­fesionale şi atunci, înflăcăraţi d e amintirea pământului natal şi d e rostul lor între fraţii l iberi, ei ştiau?» să vorbească despre Ardeal cu x> în ­sufleţire care ne fascina. Când în» orele de instrucţie militară, or i îa* zile de sărbătoare, vedeau elevii în­colonaţi în marş, cântând:

„Auzi, departe strigă slabii, „Şi asupriţii către no i„ ,

mai mult decât oricine, ei aveau v i ­ziunea batal ioanelor româneşti , m e ­nite să surpe hotarele b les temate , ş i nu era fericire care s'o egalele pe-aceea, pe care le-o dădea imaginea ideală a ţării întregite.

Oricât de vigilentă era poliţia njâr-ghiară, ea nu putea opri legături, .

SĂTUL SI SCOALĂ S

'«are, în mod fatal, trebuiau să ducă, .mai curând sau mai târziu, la sfărâ-ina rea cătuşelor robiei.

In t re elevii diferitelor şcoli ale Ve­chiului Regat şi cei din Ardeal, se .schimbau scrisori, în care nu ne mărg ineam numai la comunicări de impres i i nevinovate, ci afirmam, cu toată indrăsneala tinereţii, crezul nos t ru naţional.

Ne erau dragi ca nişte fraţi acei •copii ciotoiroşi şi dârji din şcolile ©lajului , ale Braşovului, Sibiului ori -Năsăudului, despre care aveam o idee foarte înaltă şi când primeam răspunsurile lor, ele erau citite în .plină sărbătoare şi apoi trecute cu înfrigurare din mană în mână, căci «ele erau dovada aceleeaşi simţiri c a r e palpita în sufletul tineretului românesc de pe tot cuprinsul Da­

c i e i . Aceia dintre noi care aveau feri­

c i r e a să facă vreo vizită în Ardeal, «erau asaltaţi la reîntoarcere cu mii ş i mii de întrebări, despre tot ce-au văzut. Când veneau Ardeleni, ori ©ănăţen i , or? Bucovineni la noi, nu şt iam ce să mai facem, ca să le fie •cât mai plăcută şederea.

In această dispoziţie de înălţare sufletească ne aflam tinerii din Ve­chiul Regat când, în 1913, a izbucnit războiul cu Bulgaria. Mobilizarea a fost binevenită din toate punctele de vedere. E a a fost bună mai ales pen-'triică a verificat până la ce înălţime ajunsese avântul războinic al Ro­mânilor . Mii de tineri ne-am reîn­to r s atunci întristaţi delà porţile ca­zărmilor , căci se prezentase atâta suflare omenească la chemarea goar­ne lor de mobilizare, încât era peste putinţă să fie înrolaţi şi voluntarii

'prea tineri. Din vara anului 1914, când a iz-

i jucnit războiul european, toată a-tenţia noastră, a t inerilor ca şi a bă­trânilor, se concentrase asupra şti-

ärilor războiului. Oficial, eram în es-

pectativă. Sufleteşte însă, ne soco ­team în războiu alături de F rancez i şi alături de vecinii noştri, Sâ rb i i . Tunuri le delà Orşova, Cladova ş i Techia, se auzeau până la noi. Ş t iam câtă vărsare de sânge e acolo, după răniţii sârbi care erau aduşi pent ru operaţii mai grele în spitalul d in Severin. Urmăream cu toată învier-şunarea Taube-le, faimoasele ae ro ­plane germane, care cercetau din înălţ imea văzduhului frontul sâ r ­besc. Ştiam cu toată siguranţa c ă dacă nu vine războiul asupra noas­tră, îl vom căuta noi. Ne s imţeam generaţia menită să realizeze inte­gritatea naţională. Nimic nu ne îns­păimânta: nici grozăviile războiului, pe care o abilă propagandă germană ni le făcea cunoscute, ca să ne reţ i ­nă în neutralitate; nici fer ic i rea .v ie­ţii de tihnă şi belşug, în care ne a-flam; nici perspectiva morţii chinui­te pe câmpul de luptă. Decât toate, mai mare şi mai puternic era desti­nul pe care Dumnezeu îl pusese pe umerii noştri • şi care trebuia împli­nit, orice s'ar fi întâmplat cu noi.

De aceea, cu excepţia unuia sin­gur dintre noi, care era slăbuţ, toţi ceilalţi am intrat în pr imăvara anu­lui 1915 în şcoala de ofiţeri de r e ­zervă delà Craiova; de aceia la che­marea mobilizării noi am răspuns, ca tot tineretul vechei ţări, cu însu­fleţire şi fiecare, după puterile noas­tre, am contribuit la izbânda comu­nă. In urma noastră rămâneau m o r ­minte, cruci şi lacrimi, dar ele n a ne mai puteau reţine. înainte se des­chideau zorile unei vieţi noui pen­tru neamul românesc. Către ele a m aspirat, cu toate puterile noastre, căei drumul răsăritului de soare delà Alba-Iulia, era atunci singura chemare al cărei glas îl înţelegeam.

Ne-am revăzut după ce s'a poto­lit furtuna. O masă camaraderească ne-a adunat în oraşul copilăriei .

Puţinrî Puţini şi obosiţi! Puţini şi trişti! Cei cari lipseau, odihneau în câmpi i bătute de ploi. I i număram f iecare în gând: unu, doi, trei... zece. Nic i unul mai bătrân de 21 ani. A-tunci am încercat o sensaţie de des-po ie re a sufletului, pe care şi azi o s imt. Să-ţi vezi sufletul golit dintr'o-dată de zece prietenii legate în anii lungi-de şcoală, e o durere ca re cade pes te t ine grea şi definitivă.

D a r dacă, printr 'o minune, s'ar scula morţii şi s'ar pune pentru ei şi pentru noi încă odată întrebarea g rea pe care ne-au pus-o goarnele fei ziua Sfintei Marii a anului 1916, eu toată siguranţa, că toţi cei 40 co­l e g i n 'am ezita o singură clipă să p o r n i m pe calea cea atât de lungă şi <*e spinoasă a războiului, chiar de-am şti că la masa revederii n 'am m a i fi nici unul prezent. Minunea a-eeasta s 'ar datora numai şi numai familiei şi şcoalei, care ne-au pregă­tit până la totală identificare cu su­fletul şi aspiraţiile neamului nostru, eăc i familia ne-a dat vieţii buni şi ©neşti, drepţi în cuget şi curaţi în

simţiri iar şcoala ne-a dat vieţui f a -natizaţi de un ideal, care a pu tu t însufleţi mai muite generaţii : ideá­lul naţional.

Pentru ceea ce am ştiut că e d a ­toria noastră, n 'am aşteptat alte î n ­demnuri decât ale inimei iar pentrut ceea ce a fost jer tfa noastră, biruin­ţa a fost suprema satisfacţie.

Concep tinerii de astăzi o jertfire-a tot ce au pentru binele obştesc?* Unii da, cei mai mulţi însă nu, pen-trucă la orizontul vieţii româneş t i nu licăreşte nicairi lumina unui rug* sfânt, care să merite jer tfa lor.

Vina de a fi redus toate exigenţe­le vieţii la buna stare a individului şi de a fi anihilat orice avânt al su­fletelor t inere este păcatul de n e i e r ­tat al şcoalei de după războiu.

Ca profesor fac această af i rmaţ ie cu strângere de in imă şi n 'am altă; dorinţă mai fierbinte decât să po t spune, cât mai curând, că şcoala noastră a ajuns ceea ce dorim cu-toţii: izvorul de apă vie al întregului neam.

DIMITRIE GOGA

S T U D I U L E X P E E I M E N T A L A L C O P I L U L U I M I C

Ideea că individualitatea şi lumea copilului este total deosebită de in­dividualitatea şi lumea adultului a fost de-a-dreptul revoluţionară pen­tru vieaţa şcoalei. E a nu este fireş­te nouă, se reliefează în toată ope­ra pedagogică a unui J . J . Rousseau, precursorul mar i lor reforme educa­t ive moderne. P e când însă vederile lui Rousseau rezultau dintr 'o genială intuiţ ie a realităţilor sufleteşti, ideile modexne îşi fixează suportul în cer­ce tăr i le obiective ale ştiinţei psiholo­gice.

P r in ce se deosebeşte copilul de adult şi mai ales cum se putea stu­dia obiectiv întreg ansamblul de rna-

nifestări psihice ale copilului, aşa de? greu accesibil cercetări i? Pentru a răspunde trebue să ne gândim la î n ­tinsul şir de cercetări experimenta­le, efectuate în domeniul p s i h o l o ­giei infantile, după pasul hotăr î tor realizat încă din 1905 de B i n e t - S i -mon, când s'au elaborat întâile tes­te în vederea stabilirii unui diagnos­tic diferenţial al „stărilor inferioa­re ale inteligenţei".

Cercetări le de felul celor iniţiate de Binet-Simon s'au întins cu o ra ­piditate uimitoare în toate ţările. Stern, Lipman, Bobertag, J aede r -holm, Thorndike, Terman, Yerkes*. Kuhlman (scară pentru copiii mici) j

Pinter-Patterson, etc., sunt o seamă de cercetători care au amplificat metoda testelor, au depăşit neajun­surile iniţiale pe care le prezenta procedeul lui Binet , reuşind să creieze instrumente indispensabile pentru explorarea aspectului inte­lectual al individualităţii psihice.

Uri şi cât au fost însă de bine în­tocmite aceste teste ele fiind con-fkmate de criterii ştiinţifice sigure — nu ne dădeau indicaţii decât asu­pra unui singur aspect al vieţii psi­hice, rămânând nedeterminat ma­rele câmp de manifestări ale carac­terului şi temperamentului. Au apă­rut astfel scări de „măsurare" şi de­terminare şi a acestor aspecte mai greu de diagnosticat.

Studiile de psihologie evolutivă au relevat în uatima vreme impor­tanţa deosebită a perioadei pre-şcc-lare (p . ima copilărie delà naştere la 7 ani) pentru întreaga desvoltare ulterioară a individualităţii psihice. Din acest motiv, nevoia cunoaşterii integrale a copilului mic e din ce în ce mai viu simţită. Copilul mic se lasă însă studiat cu multă greutate şi adeseori procedeul testelor, în forma lor primară şi „ortodoxă", sunt cu totul inaplicabile în acest domeniu. S a impus aşadar o nouă ordine de cercetare, care să păstre­ze nota obiectivă a testelor şi să îmbrăţişeze întreaga individualitate a copilului.

Acest pas hotărîtor şi, cred, de o importanţă crucială pentru psiholo­gia infantilă, îl realizează pentru în­tâia oară, americanul A. Gesell), directorul clinicii psihologice din Yale. Gesell a căutat să dete mine gradul de evoluţie şi desvoltare al copilului mic observându-l sistema-

1) A. Gesell: The Mental Growth of the Pre-School Child. N.-York. Macmiflan, 10;5, şi A. Gesell: Infancy and Human Growth. N.-York. Macmillan, 1928.

tic în cercul său natural de vieaţă şi in situaţiile reale ale vieţii.

Faţă de procedeul anterior al t e s ­tării, metoda lui Gesell reprezintă, in studiul copilului un progres c o n ­siderabil: în primul rând, copi lul este considerat în manifestările lui. spontane, în ceeace el are mai c a ­racteristic şi mai specific; în al doi­lea rând, punctul de greutate s'a. deplasat delà considerarea nivelului intelectual la starea psihică genera­lă. In urma unor îndelungate şi m i ­nuţioase cercetări , Gesell reuşeşte: să stabilească reacţiuniie caracteris­tice fiecărei etăţi. Aceste reacţiunit s'au urmărit şi fixat pentru fiecare; din direcţiile sau dimensiunile prin­cipale ale activităţii psihice. D i n punct de vedere strict ştiinţific, stu­diile şi rezultatele lui Gesell se înte­meiază pe considerarea factorului de maturizare psihică. F iecare vâ r s ­tă, mai ales în copilărie, are ca rac te -risticele ei proprii de manifestare,, comportări le ei specifice care o d i ­ferenţiază de. restul vârstelor.

Direcţiile principale de manifes­tare psihică la copii sunt — după Gesell — următoarele: 1. desvolta-rea motoncă, 2. limbajul, 3. com­portarea adaptivă ~i !. comporta-rea personal-socială.

Inventarul reacţiun' lor t ipice pentru fiecare vârstă a fost e labo­rat de către Gesell pentru copii c u ­prinşi între 0 şi 6 ani. întrucât n u e locul să dăm toată seria reacţ iu-nilor caracteristice diverselor etăţi», ne mărgin ; m să dăm, ca exemplifi-ca ie , inventarul reacţiunilor speci­fice vârstei de 6 luni:

1. Desvoltarea motorică: a ) C o ­pilul şade, pentru moment, f ă r ă sprijin, dacă e pus într 'o poziţie f a ­vorabilă de a şedea; b) Copilul a-plică cu flexiunea simultană a dege­telor; c) Copilul reţine pentru m o ­ment două cuburi apucate, în f i e ­care mână câ;e urmi.

2. Limbajul: a) Copilul vocalizea­ză câteva vocale bine definite; b) Copilul exprimă recunoaşterea ce­lo r din familie; c) Copilul vocali­zează activ plăcerea prin „gângu-reală" .

3. Comportarea adaptativă: a) Copilul apucă un obiect ce i se află î n faţă; b) Copilul apucă un cub de pe masă descoperit prin văz; c) Co­pilul priveşte o jucăr ie (minge) aşe­zată pe suprafaţa mesei.

4. Comportarea personal-socială: •a) Copilul bate cu linguriţa sau cu pa lma în masă în semn de j o c ; b) Copilul distinge pe străini de cei fa-rniliari.

Observând copilul mic şi urmă­r ind reacţiunile tipice vârstelor a-propiate şi inventariind reacţiunile pe care le efectuează şi pe cele care nu le poate efectua, putem avea o icoană destul de completă a desvol­tăr i i lui generale.

Posibilitatea unei astfel de deter­minăr i obiective prezintă pentru pă­rinţi1, grădinile de copii şi în gene­ral pentru educatori o împătrită va­loare ştiinţifică: diagnostică, etiolo­gică şi terapeutică.

Diagnoza stării psihice a copilu­lui din perioada preşcolară face po­

sibilă o reală şi adecuată orientare şcolară; în acelaşi timp, determina­rea stadiului de evoluţie integrală a copilului ne pune în măsură să pre­vedem sau să avem indicaţii serioa­se asupra desvoltării lui ulterioare (prognoză); în al treilea rând, dacă examenul psihologic indică precoci­tate sau înapoiere . generală ori parţială — avem un punct de ple­care serios pentru a cerceta cauzele acestor devieri (etiologie); şi, în sfârşit, un astfel de examen este in­dispensabil înainte de a fixa mijloa­cele de tratare (în sens larg) educa­tivă a copilului.

Grădinile de copii au la îndemâ­nă un vast şi important material de studiu; colaborarea lor cu Institute­le şi Laboratoarele de Psihologie din ţară ar putea iniţia cercetări de o mare valoare ştiinţifică şi de un nepreţuit sprijin pentru familie şi pentru copiii perioadei pre-şcolare.

Pentru a întregi însă indicaţiile prezente, voiu scrie, cu alt prilej , şi despre cercetări le şcoalei vieneze, făcute în această direcţie şi inspira­te de valoroasele rezultate obţinu­te de Gesell.

Dr. DIMITRIE TODORANU

P U B E R T A T E A P R E C O C E Ş I I N T E L I G E N Ţ A

In mod obişnuit, pubertatea — caracter izată prin apariţia primelor s e m n e de maturizare sexuală (de exemplu păr pe pubis, de unde şi denumirea) apare în preajma e-tăţii de 12—14 ani la fete şi 14—16 ani de băieţi. Sunt însă unele cazuri când semnele puberale apar cu mult înainte de această etate. Adică aces­te semne pot să apară cu câţiva ani (uneori chiar cu 9 sau 10 ani) , mai de timpuriu decât se întâmplă în

j n o d obişnuit. Aceste sunt cazuri de

pubertate precoce. în t rebarea pe care ni-o punem aci este dacă pu­bertatea precoce aduce sau nu după sine o accelerare a desvoltării inte­lectuale.

Cazuri de pubertate precoce au fost semnalate de multe ori de că­tre medici, însă puţini au dat în a-celaşi t imp indicaţiuni, care să poa­tă fi utilizate, cu privire la desvol-tarea mintală a acestor cazuri. De altfel acest lucru a fost posibil nu­mai după ce testele de inteligenţă

au fost descoperite şi au început să fie utilizate în moid curent.

Arnold Gesell, directorul unei cli­n ic i psihologice pentru copii din A-mer ica (şi autorul unor foarte va­loroase lucrări de psihologie infan­ti lă) descrie două cazuri de puber­ta te precoce. Este vorba de două fe­tiţe dintre care una a avut pr ima menstruaţ ie la etatea de 3 ani şi 7 luni , ia r cealaltă la 8 ani şi 3 luni. Aceste cazuri au fost examinate de că t r e Gesell, în repetate rânduri, atât din punct de vedere fiziologic c â t şi din punct de vedere mintal. P r i m a fetiţă (cea de 3 ani şi 7 luni) este sănătoasă, cu o aparenţă robus­t ă şi trăsături faciale normale. F i ­zicul ei seamănă însă cu al unei fe­mei mature, dar cu statură de copil. A început să umble la 11 luni şi tot l a această etate pieptul a început să ia forme feminine. P r ima menstrua­ţie a avut loc la etatea de 3 ani şi 7 luni, şi curând după aceasta a deve­ni t regulată. Ajunsă la şcoală s'a do­vedit a fi o elevă normală din punc­tul de vedere al progresului la ma­ter i i le de învăţământ. Examina tă de c ă t r e Gesell de patru ori în patru ani consecutivi, atat din punct de vedere fiziologic cât şi din punct de "vedere mintal, s'a putut constata că inteligenţa cqlpilei corespunde, cu aproximaţie, etăţii sale cronologice,

3n timp ce înălţimea şi greutatea e-r au ceva superioare vârstei sale. P r i n urmare nu e nici un indiciu că precocitatea puberală ar aduce după s ine o accelerare a desvoltării inte­lectuale. L a etatea de 7 ani această cop i l ă a făcut observaţia că este mai m a r e (mai înaltă) decât sora sa care e r a de 9 ani, însă a continuat să se joace cu copiii de etatea ei. Vocea e i prezenta un timbru bogat şi ati­tudini le o gravitate neo-bişnuitâ pen­t r u vârsta ei.

Al doilea caz descris de Gesell e s t e o fetiţă care a avut pr ima mens­

truaţie la etatea de 8 ani şi 3 luni . Acest caz prezintă un interes cu to­tul particular pentru motivul că a-ceastă copilă a fost examinată din punctul de vedere al inteligenţei atât înainte cât şi după apariţia semne lo r puberale.

Coeficientul de inteligenţă o b ­ţinut (32, deci imbecil i tate) este ace -laş atât înainte cât şi după apari ţ ia pubertăţii precoce, deşi în t re ce le două examinări este un interval d e timp de aproape 6 ani. Concluzia p e care o scoate Gesell, din analiza c e ­lor două cazuri este că desvoltarea intelectuală nu este câtuşi de puţin accelerată de apariţia precoce a pu­bertăţii . Dacă totuşi s'ar putea vorb i de o influenţă, aceasta a r fi mai de­grabă în sens defavorabil.

Alte cercetări care s'au făcut asu­pra pubertăţii precoce conf i rmă concluziile lui Gesell. După relată­rile lui Stone, din 62 cazuri de pu­bertate precoce, 21.3% au prezentat o inteligenţă superioară normei , 37.7% o inteligenţă normală şi 41.0% o inteligenţă inferioară nor­mei. Pr in urmare nici pe departe nu se poate susţine că pubertatea pre­coce ar aduce după sine o desvol-tare mai rapidă *a inteligenţei. Ori-de câte ori este vorba de un caz de precocitate puberală nu trebue s ă ne aşteptăm, prin urmare, şi la o inteligenţă precoce; dimpotrivă func­ţiunile intelectuale ale acestor co ­pii vor fi acelea ale copiilor de eta­tea lor, adică de aceeaşi etate c ro ­nologică, afară dacă dotaţia intelec­tuală n'a fost dată în mod nativ sub formă potenţială, şi în acest caz nu poate fi atribuită proceselor pube­rale.

Acest lucru este uşor de înţeles. Precoci ta tea puberală, după toate probabilităţile, este rezultatul unui desechilibru sau turburări de natu­ră glandulară (între altele o hiper-secreţie a gonadelor) . Aceste turbu-

ră r i glandulare pot să aibă uneori o influenţă defavorabila asupra vie­ţii psihice, dar nici într 'un caz nu aduc o accelerare în desvoltarea mintală. In majori tatea cazurilor in­teligenţa rămâne neinfluenţată de acest desechilibru glandular. Aceas­ta însemnează, spune Gesell, că sis­temul nervos manifestă un înalt grad de autonomie, cu toată suscep­tibilitatea sa remarcabilă . Această invulnerabilitate relativă a sistemu­lui nervos se dovedeşte şi faţă de a l te condiţii fiziologice defavorabile, cum ar fi subnutriţia. E l (sistemul nervos) tinde să se desvolte în vir­tutea potenţialităţii sale native, in­diferent dacă celelalte condiţi cor­porale sunt favorabile sau defavora­bile. Din acest motiv, spune Gesell, cursul desvoltării mintale este nu­mai în mică măsură turburat de a-pariţ ia precoce a pubertăţii.

In sprijinul afirmaţiilor de mai sus vine şi faptul că la fete puber­tatea apare în medie cu aproape doi ani mai de vreme decât la băieţi, şi cu toate acestea din punct de vedere intelectual nu se observă nici o ac­celerare în creşterea inteligenţei, ca re ţine pas cu aceea a băeţilor.

S'a pus problema dacă puber ta tea precoce este sau nu ereditară. In a -ceasta privinţă cei mai mulţi au tor i sunt de părerea că în cazurile de pu­bertate precoce ar fi vorba mai de­grabă de o turburare endocrină do­bândită, decât de o predispoziţie e r e ­ditară, cu alte cuvinte pubertatea precoce este considerată ca fiind o turburare dobândită, rezultată din o» desvoltare patologica a glandelor cti secreţie internă. Din acest mot iv este mai natural să ne aşteptăm l a o influenţă în sens defavorabil de­cât la o influenţă în bine asupra vie­ţii psihice. De altfel cercetări le pe care le-am expus mai sus, acest lu­cru ni-1 arată.

Pentru a da un indiciu, un punct de reper celora care eventual ar în­tâlni astfel de cazuri, putem defini pubertatea precoce ca fiind o acce ­lerare a desvoltării fizice, în ca re semnele maturizării fiziologice apar cu mult înainte de 10 ani. Notăm c ă astfel de cazuri de pubertate preco­ce sunt. foarte rare, aşa că proble­ma prezintă un interes mai mult ştiinţific, decât practic.

Dr. ALEXANRU ROŞCA

A L T E R A Ţ I I L E P S I H I C E Ş I T U L B U R Ă R I L E D E C A R A C T E R Î N V E G E T A Ţ I I L E A D E N O I D E A L E C O P I L U L U I

Colaborarea strânsă pe care am înţeles s'oi cultivăm încă de un timp ma i îndelungat cu reprezentanţii corpului didactic de diferitele grade, în interesul lămuririi mai accentua­te a problemelor delà limita specia­lităţii pediatriei şi a educaţiei copi­lului, ne-a inspirat o serie de lucrări al c ă ro r tablou, graţie excesivei bu­năvoinţe a On. Comitet de condu­ce re a revistei „Satul şi Şcoala" a putut vedea lumina tiparului în co­

loanele preţioase ale unui exemplar al acestei revis te 1 ) . Actualmente îrt tendinţa de a aprofunda tot m a i mult câmpul de cctivitate susmen­ţionat, abordăm problema relaţiei dintre vegetaţiile adenoide şi even­tualele turburări mentale ale copi-

1) Dr. Axente Iancu: Infantilism so­matic şi psihico-intelectual „Satul şi Scoală" Anul IV. No. 9 Mai 1935 pag. 261.

lului. Un imbold în plus am mai pri­mit consultând şi o lucrare ita­liană publicată din serviciul Institu­tului pediatric ai Universi tă ţ i Re­gale am Tor ino , de sub priceputa conducere a eminentului pediatru prof-l dr. G. B. Allaria2). Aspectul feţii unui copil care suferă de ob­strucţia naso-faringelui prin vegeta-ţiuni adenoide este foarte caracte­ristic. Vegetaţii adenoide numim creşterea exagerată (ipertrofia) in-flamatorie a ţesutului limfatic din farinxul nasal compus în primul rând din amigdala faririgeană ori a lui Luschka, apoi d !n amigdala tu­bá ra şi din ţesutul adenoid al fose-tei lui Rosenmüller3).

Gura este mereu deschisă, orifi­ciile nasale sunt strâmte, aripile na­sale sunt defective, prezentând gro­piţe mai mult sau mai puţin pro­nunţate la locul de întâlnire a car-tilagelor laterale superior şi infe­r ior ; prezenţa unui catar nasal este frecventă, iar nasul manifestă ten­dinţă la înroşire în special la frig. Aspectul feţei după Thomson1) este rnai curând în funcţie de gradul ob­strucţiei căilor' aeriene superioare, decât de volumul vegetaţiilor ade­noide, care poate fi considerabil, fără să obstrueze însă întotdeauna naso-farinxul, când nici nu imprimă feţii alteraţiunea caracterist ică. A-

2) Dott. ssa Luisa Levi e Doit, ssa Graziella Gavarino (serv. prof, lui G. B. Allaria): Dei ra.pporti fra adenoidismo e distubi mentali nell' infantzia. La Pediatria del medico pratico Diretta, dai Prof. G. B. Allaria Vol. X, Xo. 3 Marzo 1935 Anno E. F. XIII, pag. 168.

3) R. A. Marquézy: Végétations adenoi­des, în P. Nobécourt et L. Babonneix: Traité de medicine des enfants. Tome III, pag. 218, Masson. Paris 1934.

x)John Thomson: The Clinical Study and Traetinent of Sick Children. Oli­ver and Boyd, Edinburgh, London 1925.

denoidianul prezintă modificări şS din partea cuşcei toracice — vor— bindu-se chiar de un torace adenoi-dian („the adenoid Chest '% — a*, căror intensitate^ depinde de măr i ­mea vegetaţiilor, de libertatea de» pătrundere a aerului în plămâni şS de restricţiunea adusă mişcă r i lo r diafragmatice. In cazurile grave k>. copiii mai mici, unde pereţii tora— caii sunt mai maleabili şi cedează» uşor, deformaţiunile pot să se agra­veze până la producerea „pieptului: de pasăre"; cu creşterea în vârstă, deformaţiunile sunt mai puţin a c ­centuate, consistând într 'o cons t r i c ­ţie transveresală, trecând la nivelul! limitei inferioare a terminaţiunii sternale (capul pieptului), cu o> groapă verticală şi mediană deasu­pra cartilagiului ensiforim. In alte-cazuri modificările toracice se p r e ­zintă în sens invers cu cele p r e c e ­dente, toracele fiind turtit în dia­metrul antero-p'oster'or. Aspectul de* „torace în forma de vas" al a s t m a ­ticilor începe adesea să se formeze? în copilărie. In foarte multe cazu r i se întâlnesc cele mai capricioăsa-combinaţiuni de deformaţiunî ale-toracelui. Toate varietăţile însă ale: toracelui deformat în copilărie p r e ­zintă o mare tendinţă la amel iora­re, pe măsura desvoltării copilului,, presupunând că momentul de te rmi ­nant iniţial a încetat să mai ac t ive ­ze. Tendinţa la redresare poate f î mult accelerată cu ajutorul unor e— xer citii de respiraţie reeducătoare asupra cărora au insistat nu demult: prof-l Nobécourt1) (Par is ) 'şi Dir Pasquier. Complieaţiunile cele mai: frecvente ale vegetaţiilor sunt: ob--strucţia nasală, astmul, bronchitele* récidivante, tuşea, hemoragiile n a ­sale, vocea nasonată, augmentare*

1) Prof. P. Nobécourt et Du Pasquier? La reéducation respiratoire. Le monde: medical 1-er 15 juin 1934 pag. 720.

â n volum a glandelor (hipertrofia g l andu la r ă ) , enureza nocturnă (udul In pat noaptea) , teroarea nocturnă <#(„pavor nocturnus", când copilul ;se sperie noaptea din somn) , insom-mie, anemie, lipsă de desvoltare cor­p o r a l ă etc. Studiind corelaţiunea ^dintre vegetaţiile adenoide işi tujr-amrări le psihice ale copilului se ad­m i t e în genere — mai ales de către ş c o a l a italiană — coexistenţa aces­t o r două alteraţiuni patologice sus-şţinându-se că adenoidismul cuprin--«de unul dintre cele mai importante •^capitole ale psiho-patologiei, îndeo­seb i în vârsta şcolară. Se pune însă

"întrebarea dacă tulburări le psihice sunt provocate de vegetaţiuni nu-

ianai printr 'o acţiune mechanică or i c ă este vorba de o anomalie menta­lă specifică datorită constituţiei a-

•denoidiene.

Se caută ca influenţa nefavorabi­l ă a vegetaţiilor asupra organismu­lui copilului să fie explicată cu aju­torul mai multor teoiiii:

Unii autori atribue alteraţiunile jpsihice, turburări lor locale mecani­c e determinate de ipertrofia (creş­t e rea exagerată) vegetaţiilor ade-moide care obstruând tuba lui Eus-Aach provoacă turburări auditive, <care deranjează în sens nefavorabil relaţiile cu mediul împrejmuitor.

Alţii văd cauza principală a defi­cienţei intelectuale într 'o oxigenaţie •diminuată din cauza insuficienţei respiratorii .

Alţii iarăşi văd în adenoidism o ;alteraţiune a sitemului nervos va-go-simpatic.

O altă teorie atribue adenoidis-Miiul insuficienţei glandelor cu se-•creţiune internă.

Etiologia vegetaţiilor adenoide, »unii autori, ca prof-l Marfan (Pa­r i s ) o atribue sifilisului, alţii iarăşi tuberculozei (Lesne), deşi Lermo-yez atrage atenţiunea asupra faptu­l u i că vegetaţiile bacilifere (la nive­

lul cărora se întâlnesc microbi i tu-berculoşi nu odată) nu trebue să fie bawlare ( tuberculoase).

Prof-l Canuyt1) şi Seiter publ ică cazul unui băiat în vârsta de 13 ş i 1 / 2 ani suferind de polipoză nasală recidivantă cronică cu antecedente­le personale, din care rezultă o sta­re de arieraţie mentală constatată şi la clinica prof-lui Rohmer, unde s'a stabilit vârsta mentală de 3—4 ani. Părinţii erau înrudiţi. L a exa­menul anatomo-patologic, la nivelul vegetaţiilor extirpate s'au constatat numeroşi foliculi tuberculoşi, cu un aspect histologie caracterist ic. R e ­zultă deci, că în jurul prezentei ve­getaţiilor adenoide şi exercitării in­fluenţei lor asupra desvoltărei inte­ligenţei, opiniile autorilor sunt îm­părţite. Vegetaţiile foarte pronunţa­te ar trebui să exercite o presiune asupra venelor delà nivelul poste­rior şi lateral al păretelui faringean producând stază cu efecte asupra creerului. Se atribue copiilor cu ve­getaţii adenoide o incapacitate de concentrare o aşa zisă „aprosexia nasalis". Ameliorări asupra auzului şi asupra stării generale, chiar şi a-meliorări la studii pot fi obţinute prin ablaţia vegetaţiilor, idioţiile însă ori imbecilitatea, care sunt a-desea asociate cu vegetaţii adenoi­de, nu pot fi împiedecate în evolu­ţia lor ori vindecate prin această intervenţiune. Aşa prof-l Thomas2}

1) G. Canuyt et Ch. Seiter: Sur un cas de polypöse nasale récividante des jeu­nes, avec présentation de l'enfant. Réu­nion pédiatrique de l'est, séance du 9 Février 1935. Bulletins de la Société de pédiatrie de Paris No. 4, Avril 1935 pag. 313.

2) Prof. dr. Erwin Thomas (Stadl. Kinderklinik zu Duisburg): Ein selte­ner Fall von heredodegenerativer Nerven­erkrankung. (Leukodystropia cerebri hereditaria progressiva Typus Scholz.

publică cazul unui băiat în vârsta de 8 ani suferind de o afecţiune e-redo-degenerativă (leukodystrophia cerebri hereditaria progresiva) Biel-schowsky şi Henneberg — anatomo-patologiceşte o disoluţie progresivă a tecii mielinice pe bază ereditar-en-dogenă — aparţinând anume tipului Scholz, anatomiceşte având la bază un proces de scleroză difuză, cliini-ceşte prezentând o leziune piramida­lă cu o scădere progresivă a forţe­lor fizice şi intelectuale şi cu moar­te în decurs de 2 ani, la care înde­părtarea prin intervenţiune chirur­gicală a vegetaţiilor nu a putut îm­piedeca evoluţia fatală à boalei.

Citelli însă, încă delà 1911 vede în vegetaţiile adenoide un sindrom psihic propriu, constituit dintr'o de­viere foarte labilă a atenţiei, din-tr 'un defect de memorie, de somno­lenţă, uneori de insomnie şi defi­cienţă mentală.

Din statistica comunicată din ser­viciul proî-lui Allarict rezultă, că din 85 copii examinaţi', 22 (aptro-xirti. 2 6 % ) au fost purtători de ve-getaţlii, că sindromul neuropsiho-patic îşi face apariţia în copilăria a doua, dar uneori chiar şi în pri­m a copilărie, dar acesteia i se acor­d ă mai puţină atenţiune, care se ac-centuiază abia mai târziu, când se

Auftreten allgemeiner Flaumbeliaarung durch zentralen, innersekretorischen Reiz. Beziehungen zu Adenoiden und Ver Sch­ummerung durch Unfall? Kinderärztli­che Praxis. 6 Jg. Juli 1935 Heft 7 pag. 331.

prezintă dificultăţile de ordin, d i ­dactic şi pedagogic. L a pr ima v e d e ­re examenul inteligenţei a dat r e ­zultate normale şi numai 4 copii aut putut fi consideraţi ca deficienţi» mentali. L a 18 din ei s'a o b s e r v a t că copiii sunt foarte distraţi, prezin— tau o resistenţă diminuată sub r a ­portul atenţiunei, şi o redusă c a p a ­citate de a reproduce din. m e m o r i e -Toţi adenoidienii au manifestat al— îeraţiuni de comportare, o ins tab i ­litate psihomotorie, o incapacitate* la o imobilizare mai îndelungată, o exhauriere a atenţiei, câte odată e— motivitate, se spăriau în somn .şii mai sufereau şi de enureză nocturnă^. Copiii au fost apatici, pasivi şi a b ­senţi în aşa mare măsură, că au daft impresia unor debili mentali, puţin? resistenţi la lucru, cu un r a n d a ­ment redus; au mai prezentat a c ­cese de irascibilitate, chiar de furie„. cu aspecte de capriciozitate, dar care pot evolua p â n ă la veritabile-stări de psihopatie, cu impulsivitate?-gravă etc. Au mai fost înregistrate*-accese epileptice (unele din ele nus au putut fi însă suprimate nici d u ­pă ablaţia vegetaţiilor) şi mişcării, coreiforme. Ar fi deci vorba m a l mult de o alteraţiune de caracter^ decât de o diminuare a inteligenţei şi că alteraţiunea nu depinde de-cauza locală naso-faringeană, ci m a i probabil de momente etiologice g e ­nerale constituţionale, care p r o d u c pe de o parte desvoltarea excesivă» patologică a ţesutului adenoidianv pe de alta, turburări mentale.

Docent Dr. AXENTE IANCÜB

Î N D R U M Ă R I P E N T R U E L E V E L E M E L E

Având la îndemână această cale, -wreau să stau de vorbă cu voi, acum "ia începutul anului şcolar, care vine áotdeauna, mai ales pentru învăţă­toa re le tinere, cu atât de multe greu­t ă ţ i .

Este o veche dorinţă a mea şi în a c e l a ş i timp împlinirea unei făgă-.«dueii: ajutorul meu pentru a deveni, ,JŰOÍ, elevele mele, cete m a i t b u n e în-•svăţătoare şi cât mai bune românce.

Dar ca să ajungem aci, o condiţie sesenţială este ca munca noastră să Jfie făcută cu foarte mult drag şi cu .toată liniştea sufletească de care are a ievoe o astfel de muncă.

. Numai aşa vom câştiga şi noi şi •vor câştiga netăgăduit — şi elevii moştr i .

Fi indcă învăţătoarea trebue să fie îşi mamă bună şi soţie şi gospodină anodel, ca să fie şi bună învăţătoare, ^trebue să ştie neapărat să-şi împartă -aşa fel munca, ca să poată îndeplini -cât mai bine şi la timp toate îndato­r i r i l e ce are.

Un plan amănunţit pentru munca •«de învăţătoare, se impune.

Cele care l-au întocmit şi până a--cum, sunt sigură că i-au apreciat re­z u l t a t e l e şi au gustat din mulţumirea _j>e care ţi-o dă munca — bine şi la 4 i m p împlinită.

Cu gândul la munca voastră grea - şi plină de răspundere, am făcut — a n orele mele l ibere — unele însem-.aiări cu care nădăjduesc să vă viu :3ntru câtva în ajutor, cel puţin pen­t r u lucrările pe care le puteţi face şi -de acum înainte. '

Dar, cum la ţară, multe scoale a-4>ia de acum înainte încep rostul lor -regulat, socotesc că şi îndrumările j>entru începutul anului nu sosesc p r e a târziu pentru multe dintre voi, «nai ales pentru cele proaspăt numi­re în învăţământ.

Ca să începem anul cu drag, c a munca noastră să fie făcută din an în an cu tot mai mult interes şi cu un spor tot mai simţit In bucurii le cu care ea poate să fie împreunată, ea trebue să înceapă încă în timpul nostru de răgaz mai îndelungat, în vacanţa cea mare ; de aceea însem­nările mele se referă mai întâi l a munca pe care o învăţătoare bună trebue s o facă în acest interval.

Observaţiile şi completările voas­tre la acest plan de muncă, adausuri şi observări isvorîte din experienţa câştigată până acum, VOT fi un aju­tor de preţ viitoarelor voastre tova­răşe de muncă pentru împlinirea a-celuiaş ideal: sporul de prestigiu la care are dreptul ţara noastră între­gită.

Ce lucrări trebue să fac înainte de 1 Septemvrie.

1. Să cercetez cărţile didactice —• de curs pr imar — nou apărute. S ă notez în caietul meu cu însemnări ce aduc ele nou şi ban cu privire l a fond şi formă.

2. Să fac numere pentru cuiere sau chipuri colorate — cunoscute copiilor — dacă voiu avea cl. I . (Da­că nu ştiu clasa, între 10—15 Sept. e timpul nimerit pentru aceste lu­c ră r i ) .

3. S ă fac cea mai mare parte din materialul didactic pe care nu-1 pot face copiii, ca să-1 am mai bine exe­cutat şi la îndemână, la timp. In tim­pul anului sunt destule alte lucrări .

Să fac pentru — Abecedar — ce l puţin chipurile în legătură - cu ele­mentele grafice.

îmbogăţ i rea materialului didactic să fie grija permanentă şi mândria mea.

4. Să sporesc cât mai mult cultura mea generală. Este şi o variaţie în munca obişnuită nouă şi un ajutor

pent ru cariera noastră, ajutor pe c a r e nu-l preţuim în-de-ajuns.

5. Să fac totdeauna bilanţul părţii •de înnoire a sufletului meu în ce pri­c e ş t e activitatea mea de învăţătoare.

1—10 Septembrie. Intre 1—10 Sept. iau parte la în­

scrierea copiilor. In timpul' l iber îmi a ran jez locuinţa mea — dacă sunt în •sat strein şi fac vizite pentru cunoaş­te rea persoanelor cu care voiu mun­c i pentru ridicarea satului.

Dacă am mai funcţionat în acel sa t , vizitele acestea sunt un bun pri­l e j pentru a discuta planul de mun­c ă urmat în anul trecut pentru ridi­c a r e a satului şi de a-i, face îndreptă-x i l e sau adausurile necesare.

10—15 Septembrie. In acest t imp trebue să fac: 1. Catalogul copiilor din clasa mea

^numerotate foile cu roşu şi făcut procesul-verbal pentru încheierea lu i , pe ultima pagină).

Tabloul statistic care să arate din-t r 'o ochire situaţia copiilor din clasa m e a (băieţi-fete, naţionalitate, reli­gie , ocupaţia părinţilor, numărul (re­pe ten ţ i lor ) .

Să lipesc sau să prind cu o> agrafă pe dosul copertei din faţă a cata­

logului — o. foaie al cărei cuprins să-mi reamintească ceea ce trebue să ştiu în orice clipă1) şi cum trebue să Jfie catalogul meu.

2. Inventarul mobilierului din cla­usa mea (un exemplar — cu iscălitu­r a — afişat pe perete) . De va fi ne-

x) De Ştiut în orice clipă: 1. Numărul şcolarilor înscrişi. 2. Câţi băieţi? 3. Câte fete? 4. Etatea lor (ani şi luni). 5. Numărul şcolarilor prezenţi. 6. Numărul şcolarilor absenţi. 7. Din ce pricină absentează copiii? 8. Numărul celor care frequentează re­

fulat.

voie, voiu contribui şi eu la per fec ta curăţenie şi la împodobirea clasei .

3. Inventarul materialului didactic luat în primire.

L a acest inventar se va adăuga o foaie în care se vor trece — treptat — obiectele cu care învăţătoarea a contribuit la îmbogăţirea mat. did.

Titlul acestei foi: Cu ce am contri­buit eu la îmbogăţirea mat. did.

A treia foa^e: Contribuţia şcolari­lor din anul 193b—1935.

4. Orarul clasei sau claselor mele. Artistic scris şi împodobit cu unul din cele mai frumoase modele naţio­nale folosit în sat sau în regiunea respectivă.

5. Caietul pentru bibliotecă să f ie aşa întocmit încât să se poată t rece cărţile citite de fiecare copil în toţi anii de şcoală începând cu cl. II. Planul poveştilor spuse copii lor î a clasa I — în orele de lectură — v a fi trecut în caiet înainte de începerea partidelor separate pentru f iecare copil.

L a începutul caietului se vor t r e c e inventarele cărţ i lor din bibl iotecă — pe clase.

In inventar cărţile nu se vor t r ece la întâmplare ci grupate după anu­mite criteri i : I . de autori români . II. traduceri. Sub-grupe: proză, versuri , basme, poveşti, întâmplări , călători i , aventuri. Lectur i istorice, geografi­ce, albume; din ştiinţele naturii, r e ­ligioase.

Sub fiecare grupă se va lăsa l o c ca să se poată t rece cărţile nou in­trate în bibliotecile claselor — în. timpul anului.

L a sfârşitul caietului de b ibl io tecă se vor lăsa câteva pagini pentru ur­mătoarele constatări ( la sfârşitul a-nului) :

Copiii care au citit mai mult (bă ­ieţi-fete).

Ce au citit băieţii? Ce au citit f e ­tele (pe aceeaşi faţă) .

Cartea sau cărţile cerute mai mult .

Planul pentru lecturile de făcut în clasă (se va trece în caiet după in­ventarul cărţilor clasei respective).

6. Ocupaţmni potrivite în pri­m a z r ) pentru clasa sau clasele cu c a r e voiu lucra.

PLanul amănunţit (pe ore) pentru activitatea din prima săptămână de şcoală.

Cu foarte multă grijă va fi întoc­mită programa amănunţită pentru clasa 1 — în prima săpt. de şcoală.

1. Planul activităţii din prima săp­tămână de şcoală se va întocmi aşa c a să ducă la următoarele constatări: a ) din anii de şcoală anteriori ce mai ştiu copiii şi cum ştiu ce-au în­văţat — (se va medita asupra prici-cinilor uitării).

Cum citesc copiii? Cum scriu? (se c a r e vor forma temelia pentru pro­gramul din clasa respectivă.

Cum stau în privinţa bunelor de­prinderi ce ne-am străduit să şi le însuşească în anii precedenţi (de un­de trebue să reîncepem).

Cum citesc copiii? Cum scriu? (se v o r nota greşelile generale. Se vor păstra aceste prime foi — care vor purta data şi iscălitura elevului — c a să putem face şi altora dovada de unde am început.

Planul de muncă va cuprinde ne­apărat şi probe de desen şi compo­ziţie care vor fi comparate cu cele delà sfârşitul anului precedent, pen­tru constatarea progresului făcut de copil.

2) Oeupaţiuni potrivite în prima zi de Scoală:

1. Vorbiri libere privitoare la preocupă­rile lor din vacanţă, ocupaţia părinţilor, ajutorul dat de ei, jocurile lor.

2. Ce au văzut în timpul verii în: pă-dure, pe câmp, la baltă, etc. (după re­giune).

3. Să povestească copiii din cărţile pri--mîte ca premiu.

4. Cântec — joc în curte.

15—20 Septembrie.

In această săptămână, în afară d e examenul referitor la progresul sau regresul făcut de copii în ce priveşte citirea, scrierea, vocabularul, stilul lor, memoria, spiritul de observaţie,, imaginaţia şi bunele deprinderi, s e va face neapărat:

1. Examenul vederii la cl. I şi l a celelalte clase.

2. Examenul auzului . 3. Se vor lua măsurile antropome-

trice, care să ne servească la cunoaş­terea desvoltării fizice a copiilor ş i Ia aşezarea lor in bănci: L a aşezarea în bănci se va avea în vedere şi r e ­zultatele ex. vederii şi auzului. (înăl­ţimea (talia), talia şezând, greutatea, diametrul hiacromial) .

Registrul sau caietul în care se v o r trece rezultatele acestor măsurători să fie aşa întocmit, încât să se gă­sească la un loc rezultatele măsură-r torilor luate în toţi anii de şcoală (se înţelege uşor, de ce) .

Se vor nota neapărat impresiile din pr ima zi de şcoală şi delà sfârşi­tul acestei săptămâni, precum şi gândurile trezite.

Se va împărţi în acest interval — pe ore — materia prevăzută de p r o ­gramă pe primul trimestru cu grija timpului potrivit pentru recapitulări,, pentru repeţirea generală delà sfâr­şitul trimestrului, cu grija adăugării cunoştinţelor necesare în regiunea respectivă, cu grija pentru orele în care copiii vor trebui să confecţio­neze în clasă materialul didactic c a r e să înlesnească înţelegerea unon cunoştinţe, cu grija plimbărilor po­trivite pentru culegerea observaţiilor ce se pot face în sânul niatuirii în a-cest anotimp; în fine cu grija de a deştepta în cât mai mare măsură propria activitate a şcolarilor.

Să nu se uite — că spre sfârşitul trimestrului . se apropie vacanţa cu sărbătorile Crăciunului. Să intre-

în planul nostru cât mai multe colin­de frumoase.

Conducându-ne după planul întoc­mit cu atâta grijă, nu va avea loc nici graba, nici încetineala prea ma­re şi urmările ei, vom putea face cu uşurinţă modificările pe care le im­pun împrejurări le, vom face un în­

văţământ cu adevărat pentru vieaţa şi vom avea — pentru munca noas­tră — liniştea sufletească, absolut necesară.

încercaţ i numai şi vă veţi convin­ge!

ANA C. IENCICA Profesoară de pedagogie

Pedagogia în alte ţări.

P E D A G O G I A H I T L E R I S T A

Curentul naţionalist, care a înce­put a se manifesta atât de activ în vieaţa noastră, ne obligă să vedem ce-au realizat alţii în această direc­ţie şi cu deosebire în domeniul edu­caţiei.

Se cunosc silinţele pe care le-a de­pus fascismul ca să infiltreze în ti­nerele generaţii italiene spiritul mă­reţiei romane. Cândva puteau fi te­meri că dispariţia lui Mussolini va risipi toată creaţiunea sa; astăzi o asemenea temere este înlăturată: milioane de tineri, crescuţi chiar din şcoala primară în spirit fascist, sunt susţinătorii fanatici ai guvernă­mântului fascist, singura formă de conducere care, după mentalitatea lor, are raţiunea de a fi.

Asemenea au procedat comuniştii in Rusia; Kemal Ataturk în Turcia şi Hitlex în Germania. Pretutindeni formele noui de vieaţa, concepute de cei cari deţin destinele acestor popoare, se consolidează în măsiura în care se aplică în şcoli sistemul lor de educaţie.

* * _ Cucerind puterea în 1933, Hitler

şi-a îndreptat, din primul moment, întreaga atenţiune asupra tineretu­

lui şi în lucrarea sa „Mein Kampf"1} dă toate indicaţiile asupra noului sistem de educaţie, care va fi impus şcoalei germane astfel, încât să dea elemente fanalizate pentru idealuri­le urmărite de partidul naţional-ger-man.

Când se vorbeşte de pedagogia hitlerista, termenul nu trebue luat în înţelesul obişnuit al cuvântului: acţiunea metodică, exercitată de în­văţători în şcoală, ci într 'un înţeles-cu totul superior. Hitler concepe aur» toritatea educaţiei de stat pe toată durata studiilor, dar şi după te rmi­narea lor, exercitându-se asupra a-dulţilor prin presă, teatru, ordonan­ţe, etc. Deci orice German t r ebue să trăiască sub disciplină şi supra­veghere, lucru uşor de înfăptuit l a un popor deprins cu supunerea.

Toa tă doctrina hitlerista se bazea­ză pe principiul inegalităţii r ase lo r şi pe conştiinţa superiorităţii rasei ariene (din care fac parte şi Germa-

*) Noi prezintăm în rândurile care ur­mează un rezumat după studiul lui Le Forestier: La Pédagogie Hitlérienne d'­après Mein Kampf, apărută în „CaMers du Cercle Fustei de Coulanges" No. 1. A-nul 7.

i i i i ) , care a ie drept să supună ascul­tării sale pe toate celelalte rase, pen-trucă Arienii au meritul întregului progres al omenirii şi ei poartă răs­punderea viitorului. Hitlerismul a-co rdă Arienilor toate calităţile care pot forma titlul de nobleţă al unei rase şi-n special dispoziţia de a lu­c r a până l a sacrificiu pentru binele ş i prosperitatea comunităţii, pe când celelal te rase manifestă, într un grad foarte înalt, instinctul conservării personale, ceea ce le face să propo­văduiască pacea cu orice preţ.

Capacitatea pe care numai Arienii o au de a se sacrifica pentru comu­nitate, constitue, după doctrina hit­lerista, idealismul şi el este nota dis­t inct ivă a Arienilor.

In virtutea acestui idealism, po­poare le ariene sunt singurele în «tare de-a întemeia şi de-a face să t răiască state demne de acest nu­m e 1 ) , adică „o încarnare supremă a instinctului de conservare a unui popor" — „un organism înglobând o colectivitate de fiinţe, identice din punct de vedere fizic şi moral, con­stituită pentru a asigura mai bine •vieaţa urmaşilor lor".

For ţe le care creiază şi conservă statul, pot fi exprimate printr 'o sim­p lă formulă: „Voinţa de sacrificiu sa individului, în folosul comunită­ţ i i " . De aioi rezultă, pentru cetăţeni, înda tor i rea de a lupta pentru exis­ten ţa rasei lor, nu a unui stat oare­c a r e . P e de altă parte, statul, ca să-şi împlinească adevărata sa misiune, t rebue să urmărească realizarea, cu or ice preţ, a trei ţinte principale, fără să se lase intimidat de prejude­căţ i le membri lor , care ar încerca să opună rezistenţă.

P r ima ţintă este păstrarea carac­terului specific al rasei în toată cu­ră ţenia sa şi ameliorarea materialu-lui uman. Cum dreptul libertăţii in-

*) Bineînţeles state rasiste, întemeiate adică pe principiul rasei.

dividuale dispare în faţa datoriei de a salva rasa, statul va opri corci-rea rasei ariene prin sânge străin. I n acelaşi timp statul are obligaţia să suprime posibilitatea de procreaţi e indivizilor care, chiar fiind de cea mai autentică rasă ariană, au totuşi defecte care-i fac improprii de a avea descendenţi normali .

E sarcina educaţiei (unde nu se poate, a constrângerii) , ca să con­vingă pe asemenea indivizi că pen­tru dânşii e o datorie patriotică să nu dea naştere unor urmaşi infirmi şi să-şi îndrepte toată afecţiunea spre elementele tinere din rasa lor, pe care să le ajute ca nişte adevă­raţi părinţi.

A doua ţintă a statului rasist este să realizeze uniunea muncitori lor manuali cu cei intelectuali, făcând să triumfe principiul că individul are drept la stimă după calitatea produselor sale, nu după genul ocu­paţiei sale. „Nu există naţionalism care face distincţie între clasele so­ciale. Cineva n 'are dreptul să fie mândru de neamul său, decât atunci când nu-i este ruşine de nici una dintre clasele care-1 compun". Rea ­bili tarea muncii manuale este un a-devărat act de justiţie şi t ineretul trebue să ştie că naţionalismul şi justiţia socială sunt strâns unite. De altfel hitlerismul are o părere mă­gulitoare pentru clasa muncitoreas­că, în care afirmă că se află elemen­tele cele mai energice şi cele ma i puţin contaminate de virusul laşită­ţii pacifiste. Dar această recunoaş­tere nu implică numaidecât ca di­rectivele politice să fie încredinţate muncitori lor sau interpuşilor lor . Sistemul democratic de guvernare trebue înlocuit printr'altul, aristo­cratic. Doctr ina care înlătură ideea democratică a legii numărului şi care aspiră să dea pământul ce lor buni, va aplica acelaşi principiu de selecţionare şi-n afacerile publice,

«fer ind conducerea lor celor mai capabil i . Pxiin urmare hitlerismul nu se fundează pe ideea de majoritate, c i pe aceea de valoare personală. .Statul conştient trebue să evite a în­c red in ţa conducerea masselor, „a că­ror lene intelectuală nu este egalată decâ t de încrederea de sine".

P e baza constatărilor istorice, doc--trina rasistă afirmă că „soarta u-maniiăţii n ' a fost niciodată în ma­ni le mulţimei, ci în mintea creato­rilor, care sunt, într 'adevăr, binefă­că tor i i speciei umane", căci „orice idee şi orice eveniment, rezultă din l o r ţ a creatoare a unui singur om" şi n imic nu poate înlocui valoarea individuală, când ea încarnează o pu te re civilizatoare şi creatoare.

Ca o consecinţă a celor spuse mai sus , al treilea obiectiv al statului ra­s is t va fi ca, prin educaţie, să des-vol te respectul datorit personalităţi-i o r puternice şi să selecţioneze, din massa cetăţenilor, o elită de oameni energici .

I n societate vor fi deci două cate­gor i i de indivizi: una care va furni­za cadrele înaltului comandament ş i alta a mulţimei supuse. Primii vor fi iniţiaţi în toate secretele politicei interne şi externe, ca şi în toate pro­b l e m e l e sociale; ceilalţi, ad ică 'mas-•sa, nu va cunoaşte planurile de poli­t ică generală, fiind incapabilă de o privire de ansamblu. Dar deoarece Înţelegerea poporului este lipsită de perspectivă şi curajul său şovăeşte când e supus unei lungi aşteptări, i

-•se va prezenta fiecare obiectiv care -trebue atins ca singurul demn de atenţiune, căc i prin realizarea lui, na ţ iunea se va apropia de succesul rîinaL

Aristocraţia creată de statul rasist ÎIU va constitui o castă ereditară şi înch isă ; ea va fi în permanenţă re­înnoi tă cu elemente ieşite din mijlo­c u l comunităţii , capabile să partici­p e la conducerea statului.

Pentru a face să triumfe doctr ina sa, statul rasist va face apel la exal­tarea sentimentului şi, la nevoie, l a forţa brutală. Nimănui nu-i va fi în­găduit să discute superioritatea ra­sei ariene, valoarea ei fiind înafară de orice îndoială. Doctr ina statului rasist trebue să fie un articol de c re ­dinţă tot atât de înaltă ca şi cea ma i puternică credinţă religioasă. Şi de­oarece în marşul unei idei nu e su­ficientă numai credinţa adepţilor, ci şi exaltarea lor, statul rasist v a face apel la fanatismul partizanilor, chiar dacă va fi nevoie de intoleran­ţă, pentru a face să triumfe credinţa lor. In această privinţă, se afirmă, hitlerismul nu este exagerat, căc i însuşi creştinismul a avut izvorul de energie în fanatismul său religios şi în intoleranţa sa. Mişcarea ras is tă nu-şi va putea asigura viitorul, de­cât când va deveni obişnuită şi tra­diţională şi lucrul acesta trebue să-1 înveţe toţi membri i statului rasist, fie de bună voie, fie prin constrân­gere.

Pedagogia şcolară. Rasismul nu-şi ascunde că în naţiunea germană se găsesc degeneraţi, otrăviţi de teori i materialiste şi idei pacifiste, degra­daţi prin cultul eului, indivizi cu sângele alterat prin corcire , etc. ş i deci procesul de purificare al rasei va fi de lungă durată, va fi o acţiu­ne educativă care se va exerci ta a-supra multor generaţii. De aceea toată atenţia a fost îndreptată asu­pra şcolilor, care pot furniza idea­lului rasist elemente ferite de o r i c e influenţe dăunătoare.

Afirmând că aproape toate cunoş­tinţele căpătate în şcoala actuală sunt inutile în vieaţă, guvernul ra­sist va proceda la o radicală uşura­re a programelor.

Se va schimba mai întâi metodul de predare al l imbilor. Astăzi se ba ­zează pe memorizare. In viitor se va baza pe iniţiere, adică o introdu-

s e r e a elevilor în gramatica şi pro­nunţ ia limbei străine. Perfecţ iona­r e a va urma, desigur, pe măsură ce individul va avea nevoie de o l imbă ©arecare.

C e a mai serioasă modificare pri­veşte studiile ştiinţifice, cu caracter utilitarist, cărora li s'a dat cea mai m a r e desvoltare. Preponderenţa lor n u va exclude însă cu totul cultura generală , ale cărei bunuri nemuri­toare sunt capabile să făurească şi să susţină mari le idealuri ale na­ţiunii.

Studiile ştiinţifice se vor feri să-i f acă pe indivizi să creadă că umani­tatea a ajuns să domine forţele na­turale. Dimpotrivă, omul trebue să fie conştient întotdeauna că existen­ţ a sa este supusă legilor eternei tup­l e pentru vieaţă şi că nu trebue să înceteze niciodată sforţările pentru a o perfecţiona.

Studiul cel mai însemnat va fi al istoriei, care trebue să desvolte sen­timentul naţional, adică conştiinţa şi idealismul rasist. învăţătorii , cei dintâi, trebue să înţeleagă că studiul datelor istorice n 'are prea mare im­portanţă. Is toria t rebue să urmă­rească altceva şi anume punerea în evidenţă a cauzelor care au determi­nat evenimentele, astfel încât să se poată formula legile care conduc cursul evenimentelor. Is toria nu se înva ţă pentru trecut, ci pentru vii­tor . E a îşi va fi împlinit datoria a-tunci când va fi gravat în sufletul tineretului spiritul şi sentimentul de rasă. Nici un singur băiat sau fată germană, să nu părăsească şcoala fără a fi convinşi şi prin studiul is­toriei , de necesitatea purificării sân­gelui arian. Istoria va pune în relief, fn mod special, idealismul manifes­tat în decursul veacuri lor de către popoarele ariene. D e aceea studiul istoriei se va funda pe cunoaşterea vieţi i greeo-romane şi anume a ace­lor părţ i care arată limitele extre­

me, până la care a ajuns devota­mentul Romani lor şi al Grec i lo r pentru patria lor. Dar înainte de toate, Germanul tânăr trebue să fie un German integral, format astfel pe baza istoriei poporului său — nu a mici lor suverani germani, ci a Germanilor, care, indiferent de ran­gul lor social, prin faptele lor, pot fi socotiţi ca reprezentanţii cei m a i . glorioşi ai rasei. In scurt, istoria v a desvolta până la maximum orgoliul naţional. E a va învăţa pe Germani că faţă de istoria lor nu pot avea o atitudine „obiectivă" şi că nu trebue să păstreze un „cult idolatru" idei­lor de democraţie, socialism inter­naţional, pacifism, etc. Statul rasist va veghia ca sufletele copiilor „să nu fie otrăvite de această blăstăma-tă obiectivitate ştiinţifică, în ches­tiuni care interesează apărarea per­sonalităţii etnice" şi ca „poporul german să se obişnuiască din copi­lărie a recunoaşte, în mod exclusiv, drepturile rasei sale".

Statul rasist va da o deosebită a-tenţie culturii fizice, care va trece, ca importanţă, înaintea celei intelec­tuale. „Conştiinţa forţei fizice dă în­crederea de sine". „For ţa şi sprinte­neala corporală vor da poporului german credinţa în invincibilitatea sa". Şcoala organizată de statul ra­sist va consacra cât mai mult t imp exerciţi i lor fizice şi „nu va trece o singură zi, fără ca elevul să nu con­sacre o oră dimineaţa şi una seara, exerciţi i lor fizice şi sportive". Cul­tura fizică nu numai că va fi obliga­torie pentru toţi, dar va fi reglemen­tată şi supraveghiată de stat, chiar atunci când părinţii se vor opune, pentrucă drepturile colectivităţii, depăşesc pe ale familiei.

Cultura fizică intensă şi cultura intelectuală, curăţite de tot ce e de prisos, vor forma baza educaţiei pu­blice. Dar ca educaţia să fie comple­tă, ea nu trebue să neglijeze forma-

rea caracterului, adică trebue să c~ bişnuiască pe viitorii membri ai co­munităţii să fie oameni hotărîţi în toate împrejurări le care cer prezenţă de spirit, îndrăsneală şi responsabi­litate. Spre deosebire de pedagogia dinaintea războiului, care cultiva în mod exclusiv cantitatea cunoştinţe­lo r , creind funcţionari, l iberi profe­sionişti şi conducători supra-culti-~\Taţi, dar lipsiţi de orice iniţiativă şi îndrăsneală, pedagogia rasistă afir­mă că un om de o cultură ştiinţifică mediocră , dar sănătos, cinstit şi plin de voinţă, valorează mai mult decât un infirm fiziceşte ori moraliceşte, or icare i-ar fi facultăţile intelectuale.

Pedagogia post-şcolară. Şcoala pri­mară , prin care vor trece toţi Ger­manii , reprezintă primul ciclu de educaţie socială, pe care ei trebue s'o primească. Dar cum statul rasist şi-a asumat toată răspunderea pre­gătirii cetăţenilor, el are datoria să le supravegheze drumurile după ter­minarea şcoalei primare, îndrumând pe fiecare, după vocaţia sa, indife­rent de situaţia socială şl materială a părinţilor. Dreptul de control şi îndrumare al statului nu încetează nici în epoca adolescenţei, or icare ar fi îndeletnicirea tânărului (studii sau meseri i ) . Grija statului va mer­ge atât de departe, încât se va ocu­pa de cele mai mici detalii ale vieţii t inerilor. De pildă, tinerii vor fi de­prinşi cu un costum comod, pre­ţuind la el posibilitatea de a-şi pune în evidenţă frumuseţea şi vigoarea trupească, nu scumpetea materialu­lui. In special fetele vor fi deprinse să aprecieze robusteţea şi frumuse­ţea corpului adolescenţilor. In felul acesta se va creia o nouă frumuseţe a rasei.

Dintre sporturi li se recomandă t iner i lor boxul, care desvoltă spiri­tul combativ, cere decişii rapide şi •-dă supletă corpului. r »

Vieaţa sportivă va fi cultivată t a aşa măsură, încât să nu lase adoles­cenţilor timp pentru distracţiile ca ­re otrăvesc sufletele prin excitaţi i sexuale (teatru, cinema, e tc . ) .

Armata va fi cel din urmă stadiu al educaţiei cetăţeanului german. D e aceea statul rasist decretează servi­ciul militar obligatoriu, supunând pe toţi tinerii aceleaşi discipline, ca ­re va suprima particularismul c e divizează încă diversele ramuri ger­manice şi le va da alura bărbă tească care place femeei germane, căc i se ştie ca orice „tânără va prefera p e soldat, aceluia care n'a fost chemat sub drapel".

De altfel stagiul militar va fi re ­dus, deoarece educaţia primită delà terminarea şcoalei până la înrolare , a dat deja t inerilor pregătirea mil i­tară. Armata nu va mai pune temeiu pe vechile deprinderi de paradă, c i pe instrucţia patriotică.

Numai după terminarea stagiului militar, pregătirea tânărului ge rman va fi socotită terminată. Atunci e l va primi două certificate: unul ca-re-i conferă titlul de cetăţean al sta­tului rasist, şi altul de sănătate, c a re atestă că fiziceşte, este apt pentru căsătorie. Pr imul certificat se dă în şedinţă solemnă şi el dă dreptul de a intra în serviciul statului, pe când cei care au fost găsiţi neapţi pentru armată, nu vor intra în serviciul sta­tului şi nu vor avea nici dreptul de a procrea.

Fetele vor primi o educaţie ase­mănătoare, cu următoarea ordinea de preferinţă: I educaţia fizică: I I educaţia caracterului; I I I educaţia intelectuală. Niciodată educaţia nu va pierde din vedere că ele t rebuesc pregătite pentru rolul de mame. F e ­tele vor urma cursuri speciale de igienă infantilă. E l e devin ce tă ţence prin mariaj , dar şi celibatarele, ca -

re-şi câştigă singure existenţa, vor fi socotite cetăţence.

* * Lăsăm cititorilor grija de a reflec­

ta asupra acestui program de educa­ţie, pe care şi l-a făurit Germania. Fără a aduce nimic nou, el este to­

tuşi de o importanţă covârşitoare^, prin preferinţa dată anumitor părţii ale educaţiei şi mai ales prin hotă*-rîrea, într'adevăr impresionantă, cm care poporul german caută să-şb multiplice şi să-şi organizeze forţele? naţionale.

DIMITRIE G.OGA

E D U C A Ţ I A P A T R I O T I C A I N Ş C O A L E L E P R I M A R E D I N I T A L I A

Unul dintre cele mai puternice sentimente ale unui popor este, fără îndoială , sentimentul naţional. Nu­mai acest sentiment este în stare să despartă pe copil de mamă, pe băr­ba t de soţie şi pe tată de fiii săi iu­biţi , să meargă să-şi apere ţara, când este în primejdie şi să-şi dea vieaţa pentru ea.

Iubirea de ţară este un zid neîn­vins , cum spune poetul, care nu se înfiorează de faima duşmanilor, ori câ t de mulţi şi îndârjiţi ar fi ei. Da­torită acestei iubiri de ţară, datorită patriotismului, care trebue să fie in­filtrat în sufletul fiecăruia, popoare­le îşi păstrează hotarele ţărilor lor, menţinându-se totodată şi ca naţiuni.

Noţiunile de „patrie" şi „patrio­tism", sunt mai presus decât orice noţiuni, pentru fiecare popor. De aceea toate popoarele caută să dea o importanţă deosebită educaţiei pa­triotice, începând chiar din şcoalele de copii mici .

Având ocazie de a vizita câteva scoale pr imare din Italia, m'a impre­sionat foarte mult, felul cum se face educaţia patriotică, în aceste şcoli, în raport cu cea delà noi. Aci, mai cu seamă în şcoalele montessoriene, în fiecare clasă găseşti aşa numitul colţ patriotic, compus din: tablourile Famil ie i Regale şi ale Ducelui, diferi­te albume şi ilustraţii de forma cărţi­l o r poştale, care reprezintă diferite

scene istorice; apoi o mul ţ ime d&-cărţi cu conţinut pur patriotic. T o a ­te aceste cărţi sunt scrise uşor şi sunt ilustrate, pentru a fi atrăgătoare ş i înţelese de copii. Tot în acest colţ, patriotic sunt nişte dosare mici,» foarte interesante, care conţin o mulţime de citate şi maxime patrio­tice, scrise cu maşina sau tipărite. Iată câteva, din aceste ci tate:

„ J u r să urmez fără discuţiune„, ordinele Ducelui, să servesc cu toate-forţele mele, şi dacă e necesar, cu sângele meu, cauza revoluţiei fas­ciste".

„Prin opera Ducelui nostru Beni t -to Mussolini, Italia noastră a devenit mai mare. Noi Italienii trebue sal-fim mândri şi cu voinţa noastră t re ­bue să-1 ajutăm pe Duce şi să-i fim? recunoscători".

Copiii scriu pe caiete aceste ci tate de mai multe ori, sau le memorizea­ză până ce li se imprimă în minte,, spunându-le, pe urmă, l iber.

Un alt mij loc, foarte important, pentru educaţia patriotică în şcoale­le din Italia, este cinematograful. Aproape toate şcoalele primare, mai­eu seamă cele delà oraşe, au cine­matograf propriu, şi cel puţin odatăl-pe săptămână se dau filme uşoare pentru copii, întregite de filme isto­rice şi patriotice. Subsemnatul, fă­când practică la şcoala de aplicaţie montessoriană „Giosuc Carduci ' r*

din Roma, am asistat la o asemenea reprezentaţie de cinema a copiilor.

O sală mare a cinematografului, aşezată în curtea şcoalei, ai cărei pe­reţ i sunt împodobiţi cu diferite ta­blouri şi picturi artistice, adăpostea, peste 3Ó0Ü de elevi, — câţi are şcoa­la — aşezaţi toţi în ordine după cla­să, cu învăţătoarele şi învăţătorii în mij loc. O veselie de nedescris. Copiii vorbind, ţipând, făcând haz, aplau­dând, te amuzau atât de mult, încât nu mai erai curios de a vedea fil­mul, ei înşişi făceau cinema. L a un moment dat această veselie a micu­ţi lor este întreruptă brusc de stinge­rea luminii şi semnalul care anunţă începerea reprezentaţiei. S'a filmat: Crăciunul copiilor, Topolina, o co­medie cu Mik y Maus, iar mai la ur­mă jurnalul Inaugurarea Forului Mussolini. L a reprezentaţia acestui film, în momentul când a apărut Ducele pe pânză albă, toţi copiii s'au sculat în picioare şi au început să aplaude frenetic: „Viva il Duce!... Viva U Duce!..." După terminarea discursului, ţinut de Duce, din nou zgomot, urale şi aplauze iar mai la urmă, toate clasele cântau fermecă­torul marş al fasciştilor Giovinezza, într 'un entuziazm de nedescris. Atât de impresionantă a fost această ma­nifestaţie patriotică a copiilor, încât, fără să vrei, trebuia să cânţi cu ei şi să aplauzi pe Duce.

Un mare impuls îl dau apoi educa­ţiei naţionale fasciste diferitele so­cietăţi cu caracter patriotic, ale co­piilor. Dintre acestea amintesc fai­moasa asociaţie Balilla, din care fac parte toţi copiii de şcoală delà 5—14 ani şi „G. U. F."-ul în care sunt în­scrişi elevii delà şcolile secundare şi studenţii universitari.

L a serbările naţionale, defilând a-lăturea de armată, copiii îmbrăcaţ i în cămăşi negre şi cu arma la umăr, mândri de ţinuta lor ostăşească, atât de mult te impresionează, încât parcă

vezi cum aceşti micuţi fascişti'sunt gata, chiar acuma, să moară pentri* patria lor.

Aceste organizaţii patriotice îşi ai* apoi organele lor de publicitate, pen­tru propaganda naţionala. Balilla are un ziar săptămânal cu ace laş i nume, iar „G. U. F."-ul, cot idianul Gioventa Fascista.

In urma celor spuse mai sus, să* aruncăm o privire fugitivă asupra, educaţiei patriotice din şcoalele n o a ­stre. L a noi, mai cu seamă în şcoa­lele primare, afară de lecţiile de isto­rie, prin care unii învăţători entu­ziaşti insuflă copiilor patriotismul^ nici o altă educaţie patriotică. Insu ­ficienţa educaţiei naţionale din şcoa­lele noastre se vede şi din faptul căs mulji dintre absolvenţii cursului p r i ­mar, mai cu seamă la sate, nu ştii» nici numele Regelui nostru. O s c e n ă nostimă mi-a fost dat să văd în a r ­mată. Colonelul făcând inspecţia ba ­talionului, într 'o companie, în t reabă pe un recrut: — „One este acestar

fotografiat aci" — arătând tabloul M. S. Regelui. Recrutul, uitându-se lung la tablou, răspunde: „Să frăifr domn Colonel, acesta este tot un? domn Colonel ca D-Voastră". Un m a ­re noroc avem noi, că patr iot ismul deşi nu se învaţă în şcoală, la noi l a Românii , e o virtute naţională, c a r e ne-a ajutat să ne păstrăm milenii de ani l imba, credinţa şi glia s t rămo­şească. Cu toate acestea, azi, câncf avem o Românie întregită, visată de veacuri şi pentru care s'au jertfit a-tâţia eroi, datoria noastră este de a infiltra şi mai adânc, în sufletul f i e ­cărui Român, începând chiar cu c o ­pilul de şcoală primară, iubirea d e patrie, până la abnegaţie, pentru a ne putea apăra, la nevoie, cu preţul sângelui patrimoniul cucerit cu a tâ­ta sacrificiu. Această educaţie pa­triotică este cu atât mai necesar» azi, când vedem că din apus, de ls

poporul de peste Tisa, suflă vântul revizuirii tratatelor de pace. Educa­ţia patriotică din şcoalele italiene, să. fie o pildă vie pentru noi. Să nu uităm că dictatorul Mussolini, dato­ri tă acestei puternice educaţii pa­triotice, a scăpat Italia din ghiarele bolşevismului şi tot datorită acestei educaţii a guvernat mai bine de un deceniu şi va guverna încă mulţi ani,

spre deplina satisfacţie a întregului popor italian, realizând cele mai ad­mirabile opere de binefacere.

Dacă nouă, Românilor , ne place să imităm ce vedem la streini, să imităm educaţia patriotică ce se face în şcoalele italiene, căci aceasta va fi mai preţioasă, decât orice pen­tru noi.

PETRE LENGHEL-IZEANU

R E O R G A N I Z A R E A Î N V Ă Ţ Ă M Â N T U L U I N O R M A L

Necesitatea reformei învăţământului normal.

I. Din capul locului trebue să consta­tăm că, actualul învăţământ normal, la noi, ţinând seamă de situaţia de după războiu, nu-i pe căile cele mai bune, şi deci trebue reformat.

Vom încerca să dovedim necesitatea acestei reforme cu următoarele:

a) Mărindu-se ţara şi simţindu-se ne­voie de învăţători mulţi, aceştia au fost recrutaţi de unde s'au putut şi mai ales cum s'a putut. Pregătirea teoretica şi practică a acestor elemente, multe sta­bilite astăzi definitiv în învăţământ, a lăsat şi lasă foarte mult de dorit.

b) Absolvenţii, - chiar ai şcoalelor nor­male de după războiu, sunt, în bună parte, lipsiţi de o pregătire serioasă în cele ale dăscăliei. Motivul: s'a urmărit cantitatea în detrimentul calităţii. A;-ceasta ne-a dus unde suntem astăzi, că, absolvenţii cu şapte clase normale, deci mai bine pregătiţi, nu mai au loc în în­văţământ.

c) Inflaţia financiară şi bursele acor­date cu mână largă, după războiu, au trimis la şcoalele normale foarte multe elemente nechemate, care nu aveau ni­mic comun cu dăscălia.

Ne place a crede că cele de mai sus aparţin trecutului.

II. Care este actuala situaţie a în­văţământului normal?

a.) învăţământul normal de astăzi lup­tă cu mari greutăţi financiare.

b) Elevii sunt cei mai săraci dintre elevi.

c) Bursele aproape au dispărut. d) Taxele şcolare sunt prea mari pen­

tru puterile de plată. e) Programele sunt prea încărcate în

raport cu etatea mintală şi cu anii de studiu.

f) Normaliştii de astăzi sunt aduşi la şcoală şi nu vin că simt chemarea pen­tru a fi dascăli. (Etatea fizică şi spiri­tuală nu le îngădue aceasta).

III. Ce ar trebui să se facă? a) Greutăţile financiare trebuesc înlă­

turate şi pot să fie înlăturate prin: 1. Acordarea de burse pentru toţi ele­

vii săraci şi merituoşi. (Calitatea de or­fan de războiu să nu fie unicul şi cel mai de căpetenie criteriu pentru dobân­direa bursei).

2. Aprobarea ca şi normaliştii să poa­tă să fie externi; interni să fie numai aceia cari doresc şi pot achita taxele de internat. Din punct de vedere social, e-levii câştigă mai mult ca externi.

3. Reducerea timpului de şcoală delà 7 la 4 ani. (înţelegem aici cursul supe­rior: clasa V, VI, VII şi VIII).

b) Programele analitice să fie reduse simţitor printr'o corelaţie organică a materiilor de învăţământ, renunţându-se la toate amănuntele, atât de plăcute specialiştilor şi dând candidaţilor o cul­tură generală, temeinică şi o pregătire

profesională multilaterală, dar sintetică, unitară şi solidă.

Dacă la cultura generală contribuie cursul inferior (gimnaziu), întărirea a-cestei culturi generale şi pregătirea pro­fesională se dă din cursul superior (cla­sa V, VI, VII şi VIII), specificul şcoa-lelor normale.

Prin renunţarea la cursul inferior şi menţinerea numai a cursului superior, şcoalele normale vor avea elevi chemaţi, cari simt în ei chemarea de a fi dascăli. (Etatea de 16—17 ani va permite aceas­ta mai mult decât etatea de 12—13 ani).

Prin menţinerea cursului superior, numărul elevilor va fi redus în fiecare clasă şi astfel posibilităţile de educaţie şi pregătire vor fi mai mari decât cele de astăzi.

Adaptarea elevilor mai în etate la re­gimul şcoalelor normale — mai sus pre­conizat, — credem, este mai posibilă de­cât adaptarea elementelor prea tinere.

In felul acesta şcoalele normale n'ar mai fi făuritoare de absolvenţi, ci pepi­niere pentru pregătirea făuritorilor de suflete ale generaţiilor de mâine în Ro­mânia Mare.

Rămânând numai cursul superior (clasa V. VI. VII, VIII), la şcoalele nor­male să nu mai poată fi numiţi decât profesori cu pregătirea specială.

Lămuriri privitoare la modul de predarea obiectelor de învăţământ în şcoala normală.

Astăzi,. aproape toţi profesorii vreau să facă din normalişti, mai mult sau mai puţin, specialişti. Nu se ţine seamă nici de elevi şi nici de natura obiecte­lor de învăţământ, deşi, atât elevul (su­biectul) cât şi materiile de învăţământ (obiectul) sunt elemente absolut nece­sare pentru soluţionarea problemei mo­dului de predare.

Numai privit fiecare element în inte­gritatea lui şi stabilit raportul adevărat dintre cele două elemente, putem să so­luţionăm problema.

Cele două elemente trebuesc privite după cum urmează:

1. Toate obiectele de învăţământ sunt părţi ale unui întreg, ale unui tot uni­tar, care este Universul. Dumnezeu, na­tura şi omul formează acest Univers. Profesorul, orice materie va preda în şcoala normală, să nu uite nici când a-ceastă unitate, acest \tot unitar, care in­dică totodată şi modul de predare. In­ducţia va stăpâni întregul fir al învă­ţământului în cadrul fiecărui obiect. Sinteza dintre elementele de cunoştinţă, este un ajutor pentru a putea să ne ri­dicăm la noţiuni cu sferă din ce în ce mai mare, până la sinteza cea mai su­perioară, care ne duce la noţiunea în­tregul tot unitar, care este „Universul". In felul acesta corelaţia dintre materiile de învăţământ, trebuie să fie mereu scoasă la iveală.

2. Elevul este şi el. un tot unitar, com­pus din cele două elemente: corp şi su­flet. Dacă universul poate fi fracţionat temporar pentru studiere, elevul rămâne mereu acelaş tot unitar, neputând să fie fracţionat — decât prin abstracţie —• fără a contraveni ultimului scop al edu­caţiei: Omul întreg, personalitatea mo­rală, capabilă de cultură şl de muncă productivă şi creiatoare.

3. Raportul dintre cele două elemente (elev şi obiecte de învăţământ) trebue să fie acela dintre stăpân şi slugă. Elevul să fie stăpânul, obiectul de învăţământ să fie sluga sau instrumentul pentru promovarea binelui, frumosului şi uti­lului (moral, cultural, material, etc.), pe care stăpânul trebue să-1 urmărească.

Cel mai bun mod de predare este ace­la care ridică pe elevi la situaţia de stă­pân asupra materiilor de învăţământ şi care face din aceste materii de învăţă­mânt instrumente docile în mâna stă­pânului.

Organizarea vieţii interioare în şcoa­lele normale.

Vieata interioară a şcoalei se mani­festă în trei direcţii: profesori, elevi şi

administraţie. Toate la un loc trebue să formeze un organism viu. Sănătatea a-cestor elemente este condiţiune sine qua non pentru vieaţa şcoalei, a cărei suflet trebue să fie directorul. După cum mem­brele corpului omenesc se mişcă datori­tă impulsului interior, sufletului, tot aşa şi membrele organismului viu care este şcoala, trebue să activeze datorită impulsului pe care îl dă directorul.

Funcţionarea normală şi colaborarea reciprocă dintre membrele organismului — datorită organizaţiei intime şi orga­nice a acestora — ne, dă cel mai bun exemplu pentru organizarea vieţii inte­rioare a şcoalei.

Condiţiunile de desvoltare şi putinţa de organizare a vieţii interioare a şcoa­lei, sunt aceleaşi de care are nevoie cor­pul omenesc: libertate, hrană, lumină, etc...

Organizarea vieţii interioare a şcoale-lor normale are nevoie de aceste condi-ţiuni mult mai mult decât alte scoale.

Scopul ultim al şcoalelor normale este acela de a pregăti pe făuritorii de sufle­te ai generaţiei de mâine.

Profesorii şcoalelor normale trebue să ţină seamă mereu de acest lucru şi să-şi organizeze întreaga lor activitatea pen­tru ajungerea scopului urmărit. Deci, ei trebue să fie buni cunoscători ai vieţii în care elevii lor îşi vor desfăşura acti­vitatea de mai târziu.

Administraţia trebue să colaboreze de-asemenea în această direcţie.

Societatea mare trebue să fie transpu­să în mic, în vieaţa interioară a şcoalei. Conducerea acestei societăţi mici şi vii o are directorul.

Alte chestiuni de ordin administra­tiv.

1. Directorul şcoalei normale să fie profesorul de pedagogie, — dacă nu se găseşte alt profesor al şcoalei, care să întrunească condiţiunile legii.

2. Profesorul de pedagogie, titular de­finitiv, după un termen fixat de Minis­ter, să fie director stabil.

3. Directorul şcoalei, în administrare* internatului, să fie ajutat de subdirec­tor, unul dintre profesorii şcoalei.

4. Numirea personalului administrativ (secretar, ajutor de secretar, pedagog,, supraveghetori de ordine, etc.), să s&-facă numai la propunerea directorului) şi nici când contra acestei propuneri.

5. Personalul administrativ, corespun­zător ca muncă şi studii, să fie încadrat definitiv, după doi ani de funcţiune îm grad, si la propunerea directorului.

6. Personalul de serviciu să fie angajat numai de director personal, pe a sa răs­pundere şi fără amestecul altor factori^, înlocuirea s'o facă tot directorul.

7. Personalul administrativ şi de ser­viciu să depună imediat, la intrare îm serviciu, jurământul oficial.

8. Membrii comitetului şcolar şi corni- " sia de cenzori să depună deasemenea jurământul oficial.

0. Comitetul şcolar sau unii dintre-membrii comitetului şcolar, cari lucrea­ză intenţionat contra intereselor şcoalei, sau dovedesc rea credinţă şl desinteres, să fie dizolvaţi sau înlocuiţi (membrii), la propunere?, directorului.

10 Membrii comitetului şcolar, cari nus se prezintă la trei şedinţe consecutive şi nici nu anunţă aceasta din timp şi mo­tivat, să fie înlocuiţi imediat.

11. Comisia de cenzori, dacă nu satis­face art. 160 din Regulamentul comite­telor şcolare (verificarea lunară) să fie* disolvată.

12. Personalul comitetului şcolar (ca­sier, contabil) şi orice personal angajat şi plătit de comitet, să fie recrutat nu­mai cu consimţământul directorului. A-ceştia deasemenea să depună jurămân­tul oficial.

In legătură cu cele de mai sus, în-tr'un raport înaintat Onor. Minister cu No. 8Î.0 din 7 Februarie 1935, am mai scris următoarele:

„I. Consiliul profesoral al şcoalei noa­stre, în repetate rânduri a constatat că programa analitică din 1925 n'a prea ţi­nut seamă de factorii absolut necesari ai

învăţământului: elev, profesor, mediu, materii de învăţământ".

a) Elevul, tot timpul a fost privit drept un element pasiv care —• se cre­dea — poate să fie îndopat cu tot felul de cunoştinţe izolate, date la voia în­tâmplării, fără nici o legătură organică între ele şi fără să ţină seama de struc­tura şi desvoltarea psihofizică a acestu­ia. Elevul, delà 1925 încoace şi mai a!es delà 1923, a fost privit drept un iepure de experienţă. Programele analitice, mi­nimale şi maximale, despărţirea condu­cerii centrale a învăţământului normal de cea mai firească origine, de învăţă­mântul primar, şi încadrarea şcoalelor normale la învăţământul secundar, au produs un haos întreg, în care nimeni nu mai era în stare să se orienteze. Toate modificările programelor în loc să aibă o bază solidă şi o unitate de ve­deri, urmărind un scop bine definit şi cu mijloace corespunzătoare scopului, n'au făcut altceva decât să îngreuneze şi mai mult pe elevi care, desorientaţi de atâta instabilitate, ne mai ştiind ce să înveţe, s'au lăsat în voia întâmplării fără să mai înveţe ceva. Spiritul de con­servare a fost mai puternic decât pro­gramele impuse.

b) Profesorii şcoalelor normale, prin-tr'o firească şi naturală împrejurare, n'au fost totdeauna la culmea chemării lor, deşi în majoritate absolută licenţiaţi ai Universităţilor şi cu examen de ca­pacitate ca şi profesorii delà gimnazii şi liceu, pentru motivul că art. 214 din le­ge îi consideră „asimilaţi cu cei secun­dari'''. E o înjosire morală gratuită şi prin nimic meritată, adusă corpului profesoral al şcoalelor normale. Este deci natural ca profesorii şcoalelor nor­male, bazaţi pe această „asimilare" a legii, să se considere numai trecători pe la şcoalele normale şi în mod expli­cabil să tindă mereu ca să ajungă defi­nitiv la licee, unde, pe lângă faptul că nu mai sunt „asimilaţi", mai au şi po­sibilitatea să ajungă în comisiile de ba­calaureat şi să facă. şi examene particu­

lare, plătite, în timp ce munca depusă*, de profesorii delà şcoalele normale la», examenele de capacitate, eventual der definitivat şi mai iar de înaintare — îa~_, timpul din urmă aceste examene au fost. făcute de către profesorii delà licee — nu-i retribuită cu nimic, contra art. 47Z~ din Regulament.

Profesorii şcoalelor normale, şi să cre­deţi, Domnule Ministru, că avem elemem--te mult mai destoinice şi mai dornica-de muncă desinteresată întru ridicarer-nivelului cultural şi moral al acesteia mult încercate ţări, decât în orice cate?-gorie de învăţământ, în ultimul timp-au fost tot atât de desorientaţi ca şi ele­vii, ne mai ştiind după ce programă să> propună, ne mai ştiind do cine să as­culte: de programa minimala sau maxi­mală, făcută la întâmplare, lipsită de -unitate şi de suflet şi impusă, sau de propria lor conştiinţă care nu se putea împăca cu instabilitatea programelor %ii cu supraîncărcarea fără nici o noimă, a elevilor. Şi, credem, Domnule Ministru,... că lupta conştiinţei este cea mai mare.-.

c) Mediul social, cultural, religios, m o ­ral, etc., au fost aproape inexistente toi-vechile programe. Individualitatea ele--vului ca şi a profesorului au fost trecu­te sub obroc, crezându-se că o programai, impusă ajunge pentru formarea sufle­tului dăscălesc, fără să se ţină seama* de împrejurările de traiu, de imposibi­lităţile fizice şi psihice ale elevilor şi ale- • profesorilor.

Lectura pusă la index n'a avut nici? odată atâta trecere ca în timpul din • urmă. Spiritul religios în continuă de­cădere, iar morala culminează în asasi­nate. Toate lucruri naturale In desoriert- • tarea generală şi în tendinţa instincti­vă a fiecăruia de a apuca o cale oare- -care.

d) Materiile de învăţământ conţin şi • astăzi cunoştinţe de acum câteva dece­nii. Abia în mod izolat şi datorită hi-perzelului unuia sau altuia dintre pro-

.fecori, se mai pun în faţa elevilor şi c u ­noştinţe de actualitate.

Problemele noui, ivite în ultimii ani, «unt cu totul neglijate, sau, în cazul cel «mai bun amintite sporadic şi fără să fie Încadrate organic în materiile de învă­ţământ şi fără să se scoată învăţămin-

«tele necesare pentru viitor. II. Consiliul profesoral al şcoalei noa­

stre nu poate decât să felicite Onor. Mi­nister că a luat iniţiativa de a reduce numărul de ore de până acuma, fără •rost şi neuman pentru elevi ; de a pune in centrul preocupărilor copilul şi satul, două realităţi • atât de neglijate până a-cuma; de a scoate în evidenţă corelaţia dintre materiile de învăţământ şi de a transforma cultura şcoalelor normale într'un tot unitar, armonic, cu acelaş fir -călăuzitor, de a pune accentul pe acti­vitatea proprie a elevilor, cari mâine vor fi conducătorii satelor.

Iar dupăce am arătat planul de lucru — teoretic, practic şi de lucrări indivi­duale ale elevilor, —• problemele mai im­portante pentru clasa VIII la pedagogie, română, franceză, istorie, geografie, şt. naturale, fizico chimice, igienă şi medi­cină, şt. agricole, matematică, practica pedagogică, cor, educaţie fizică, desemn, -caligrafie, lucru manual, practică agri­colă, material didactic, am continuat:

1. Să se elimine din programe toate amănuntele lipsite de .legături cu vieaţa

-.satelor şi cu vieaţa. elevilor.

2. Elevul să fie privit totdeauna ca un viitor învăţător şi nicicând ca un oricare elev: infiltrând în el totdeauna demnitatea necesară învăţătorului. Vir­tuţile omului de omenie, ale omului gata oricând de serviciu, modestia şi tăria a-postolului, să i se infiltreze viitorului în­văţător în tot cursul şcolarităţii.

3. Ministerul să repartizeze din fondu­rile sale sumele necesare pentru biblio­tecă, unde elevul să găsească bibliogra­fia necesară, pentru lucrările personale; pentru laboratoare, unde elevul să-şi complecteze activitatea practică, pentru excursiile ştiinţifice şi pedagogice, unde să-şi verifice cunoştinţele : teoretice.

4. Ministerul să plătească toate orele suplimentare făcute de profesori, cu co­ta legală şi nu cu sume globale, repar­tizate pe scoale şi nesatisfăcătoare.'

5. Ministerul să plătească orele făcute de profesori ca membri în examenul de capacitate.

6. In general, profesorul de şcoală nor­mală, făuritor de sufletele dăscăleşti, să fie bine şi la timp plătit, pentruca să-şi facă datoria din suflet şi să fie scutit de înjosirea morală de a fi „asimilat" cu profesorii secundari.

DIONISIU MAIOR Directorul Şc. Normale

din Năsăud

R E O R G A N I Z A R E A Î N V Ă Ţ Ă M Â N T U L U I N O R M A L

NUMĂRUL ŞI RĂSPÂNDIREA ŞCOA-LELOR NORMALE. Imediat să se închi­dă atâtea şcoli normale, încât să rămâ­nă numărul acelora ai căror absolvenţi să fie plasaţi imediat în posturi. Şoma­jul învăţătoresc scade prestigiul tagmei,

-scade prestigiul şcolii.

AŞEZAREA ŞCOALELOR NORMALE. a) Să fie oriunde, tot învăţători vor

;scoate. Cel ce semnează aceste rânduri

a făcut şcoala la ţară (Grădiştea, un sat ca multe altele). Nu ştiu cu ce aşi fi mai mult decât un coleg care a făcut şcoala la oraş sau vice-versa.

b) Decât şcoli normale la sate,unde nu poţi face cunoştinţă cu un ziar, o revistă» un laborator, un conferenţiar, un teatru etc., mai bine scoale normale la oraşe, căci vii în contact direct cu civilizaţia; e destul că... până' la moarte rămâi tot la sat.

SELECŢIONAREA PROFESORILOR. a) Orice profesor al şc. normale să pre­

dea după principiile didactice. Să fie în fiecare an chemaţi la cursuri speciale, căci numai aşa şc. normală va progresa. Secţia pedagogică ne-ar fi dat cei mai buni profesori de şc. normală. Am avut ocazia să cunosc asemenea profesori, cari mai înainte gustaseră vieaţa de învăţă­tor. Lecţiile lor erau mai plăcute, voca­bularul lor era mai armonios, parcă şi elevii asimilau mai uşor cunoştinţele.

DIRECTORUL ŞC. NORMALE să fie ales dintre profesorii cari cel puţin 8 ani au profesat la o şcoală normală; un ase­menea director să fie mai întâiu „om" iar " nu „bătăuşi" (ziarele) ca la unele şcoli. Să nu fie nici numai cu gândul la îmbogăţire personală, muncind pămân­tul (sub masca practicei agricole) cu ele­vii şi cu nişte servitori de rând, iar din zarzavaturile culese, elevii să mănânce putregaiuri, în timp ce trufandaua o vinde Directorul. 2—300 de elevi au ne­voie de un adevărat părinte sufletesc şi acel părinte nu-i decât numai Directo­rul. Acest director trebue căutat cu lu­mânarea, cum făcea Diogene, însă să nu fie proţăţpit acolo „d'ai noştri" pentruca atunci când vor veni „ai voştri" să fie detronat şi... în majoritatea cazurilor, daţi pe mânà parchetului pentru diferite incorectitudini.

PREGĂTIREA ÎNVĂŢĂTORULUI.

a) Despre pregătirea învăţătorilor ar fii multe de spus. Notez însă că este relativ,'-bine pregătit învăţătorul. Că la exame­nul de definitivat nu ,ştie cine a străbă­tut Africa în anul X, având în picioare:-cisme roşii sau cine ştie ce alte parasco-venii, asta nu ne interesează aci. Cultu­ră, cunoştinţe, are suficient; dovadă că mulţi s'au supus la bacalaureat, între-când cu mult pe absolvenţii liceului. In schimb, nu-s pregătiţi normaliştii pentru? carieră. Ei nu ştiu, când ies învăţători^ cum se întocmeşte un catalog, cum sa? fac listele de înscriere, de amenzi, cum se pun note în cataloage, în matricole, cum se face un raport, cum să conducă registrele şcoalei, ale comitetului şcolary etc. etc., iată dezastrul; am cunoscut co­legi foarte buni cari .neştiind asemenea; lucruri, au dat faliment în dăscălie. Câţi colegi n'au fost acuzaţi de defraudatori, numai pentru fa.ptul că ei n'au ştiut cum să conducă registrele comit, şcolar? Inr plus, nouii învăţători nu cunosc legea înv; ei nu ştiu ce datorii şi nici ce drep­turi au. Ne trebue deci o nouă şcoală normală, cu o nouă organizare.

NICOLAE MARIN: învăţător.-

M I C I I Ţ Ă R A N I D E 6 — 1 0 A N I , I N Ş C O A L A M U Z Z A N O , C A N T O N U L T I C I N O . l )

Este vorba de nişte copii dintr'o localitate alpină a Cantonului Tici -no: Muzzano, în apropiere de Luga­no. Copiii ţărani sunt de cea mai naivă ţinută rurală, cu toată apropie­r e a lor de oraşul care, din punct de vedere spiritual, este capitala popu-laţiunii italiene din Tor ino . De alt­fel, chiar şi acel orăşel nu este o lu-

*) Din volumul „Athena Fanciulla", a D-lui G. Lombardo-Radice.

me închisă, ci e mult cercetat, p o ­pulat şi activ, dar simplu în costu­me şi sănătos, ca puţine altele. Poa te -forma suflete şi nu ruinează ca rac ­terele.

Acei copii sunt tineri. Nu mulţi cu­nosc Lugano şi mulţi nu l-au văzut decât odată în sărbători; între ei n i t au orăşeni, în afară de pr imar şi de d-na învăţătoare. Tră iesc numai î p familie: înehipuiţi-vă că sunteţi îi*.

"ţarinele câmpiei toscane, pentru a wi-i putea imagina. Cunosc numai lucrur i le , animalele, plantele ţării l o r , care formează întreaga lor ex­per ien ţă .

Vorbesc aproape numai în dialec­t u l Lombardié i , foarte dulce, respi-crând numai seninătate şi linişte. Vor-i e s c încet, clar, pe un ton convin­gător. Pr in firea lor sunt puţin con­templat ivi ; micile lor lucrări ' sunt m dovadă.

Dar prezentându-vă elevii, trebue :să vă prezint şi pe învăţătoarea lor, şpentru a înţelege frumuseţea activi­t ă ţ i i sale. Este o deosebit de rară e-^ducatoare. Nu sfătuesc pe nimeni să TO imiteze; cel mult în spiritul ei, pen­t r u c ă experienţa ei didactică e speci­f i c personală şi probabil că făcută ode alţii, această experienţă ar deve-aii un artificiu.

învăţătoarea ( e mamă foarte bra-~wă) are o iscusinţă sui generis, încât ~Jace ca şcolarii ei să lucreze singuri; ânţeleg fără să oglindească în ceea ce <scriu ei cea mai mică înrâurire sau Jîmpresiune din partea altora. De a-«ceea ei scriu cu o absolută naivita­t e , ca şi când ar vorbi. In scris a-m e s t e c ă dialectul fără vreo umbră «de .sfială, pentrucă dintr 'o pudoare ţ ă r ă n e a s c ă înăscută, la ei ceea ce nu s e poate traduce, rămâne netradus. D a c ă ar căuta echivalente după fra-^ e , s'ar simţi falşi. Astfel ei, incon­ş t ien ţ i , fără a fi avut cea mai mică povăţu i re , reoglindesc, în scrisul lor, «ceea ce au în capul lor. Voiu spune

,-că nu ştiu nici să scrie. învăţătoarea, .-•dacă nu mă înşel, face să ia naştere l u c r u l astfel: Un copil îi pune o în­t r eba re . „Drăguţule, scrie pe caiet, că •atunci îţi voiu putea răspunde". Fie< c a r e are de pus câte o întrebare în­văţă toarei ; dacă toţi i-ar face-o ver-

]bal, ce gălăgie ar fi! „Scr ie deci! Eu -^oîu citi".

Un copil scrie întrebarea. Intrea-Jbă, de pildă, câte un lucru pe care

un alt micuţ îl ştie deja (e şcoală ru­rală, cu toate clasele la un loc ) . î n ­văţătoarea îi răspunde pe caet: „ în ­treabă pe Uli, el ţine bine minte a-ceste lucruri. Cere să-ţi scrie el, aci, răspunsul. Şi dacă nu ţi-e de ajuns, pune-i şi alte întrebări . Uli e brav" . (Observaţi eu intuesc acest dialog, vorbit sau scris, între învăţătoare şi elev. Aş putea greşi în amănunte, pentrucă nu am putut să stau mai mult timp la Muzzano, cum a făcut în schimb F e r n e r e . Dar spiritul, ho-tărît, e acesta).

Copilul se adresează lui Uli. Uli scrie răspunsul sau diversele răspun­suri, pe măsura primirii întrebări lor . Micuţul e confident faţă de el: îl stu­diază şi încearcă să-1 ducă la punc­tele cele mai grele. E o conversaţ ie tăcută, care se desfăşură pe pagina caietului.

Acesta e un caz tipic. Uneori, în­văţătoarea face ca în dialogul scris să se amestece şi preotul satului sau părinţii. E a a ştiut să facă ca toţi în Muzzano să câştige felul ei de a f i : respectuos faţă de naivitatea copilu­lui şi toţi sunt complicii foarte sim­patici ai abilului său j o c didactic.

Dar nu este numai această scr iere dialogată. Se întâmplă ceva în regiu­ne!

— „Să ne facem notiţe". Se întâmplă ceva câte unui elev

şi scurta convorbire, delicioasă reve­laţie a sufletelor copilăreşti, oferă informaţiuni învăţătoarei.

—• „Bine, micuţule, povesteşte-mi-o acolo, în caieţel fiindcă acum nu t e pot asculta. Voiu citi".

Natural, învăţătoarea îi cunoaşte pe toţi, este prietena tuturor, in t ră în toate casele, discută cu mamele , este ochiul Muzzano-ului, de faţă în tot locul, chiar dacă nu e. Vede în orice lucru. Şi pentru aceasta reu­şeşte să îndrumeze copiii la încerca­rea de a vorbi în scris. Sunt teme? Compuneri? Nu! Dacă cereţi copii-

l o r din Muzzano să vă arate compu­nerile lor, vor privi în faţa voastră c u ochi întrebători, ca şi când aţi vorbi turceşte. Dar, în schimb, ce­reţi unui şcolar: „Ai putea să-mi a-răţi lucrurile pe care le-ai scris?" Probabi l vi le va arăta. Zic probabil , f i indcă acelea sunt lucrurile lui. E l păstrează vorbirile lui şi a celor ce-i sunt scumpi lui. Cum vine străinul s ă i-le ceară? Sunt poate lucruri care -tie pot arăta? Sunt încă, chiar şi prostii, peste care copilul a trecut deja . Poate îl supără dacă sunt vă­zute. Sunt notiţele casei sale, istoria i o a l e i porcului său; socoteala plan-ie lor din grădina sa; descrierea vre­unei coşniţe, scrise spre a fi arătate învăţătoarei care i-a spus că nu le cunoaşte (cât e de curios că nu le cu­noaşte!) „Vă explic eu, doamnă în­văţătoare.. .")

Se găsesc de toate în el. Es te scris despre surioara care s'a

născut şi lucrurile care s'au întâm­plat atunci; este ceva din cearta cu Carol , sunt posne; sunt frământările «le l imbă pe cari i le-a spus bătrânul unchiu. — „Or, cum vii d-ta să vezi c e e a ce am scris eu?" — par a zice «ochii timizi ai micuţului ţăran din Muzzano, când ceri să-ţi arate caie­tu l lui.

Iată~ minunea săvârşită de învăţă­toare . Dânsei da, îi arată aproape întotdeauna aceea ce scriu, după fe­lu l lor. Este de pildă, câte unul ca-:re-şi înfăţişează scrierile lui. Cum aş putea să uit pe acel copilaş care, mândru de ceea ce abia atunci ter­m i n a s e de scris, începu, fără a fi in­vi tat , în timp ce eu eram în clasă, să c i tească cu glas tare: „In casa mea este aceasta, aceasta şi cealaltă, fă­cu t ă aşa şi aşa — (dacă mi-aş putea reaminti tabloul drăguţ!) „ Şi eu — cont inua — am o pisică care a făcut pisoiaşi . Şi sunt patru" (şi dă-i şi de--scrie-i). Şi tatăl a pus paie dedesubt, pen t ru frig. Mama lor, pisica, face

miau, e furioasă fiindu-i frică să nu-i furăm pisoiaşii".

Acel copil credea, cu toată nevino­văţia, că a spus lucruri foarte dem­ne de a fi ascultate. Citea cu atâta bucurie, cu atâta căldură, încât cei­lalţi elevi încetul cu încetul r id icară capul în sus delà lucrul lor (unii de­senau anumite ramuri, pe care le a-duseseră de pe câmp; alţii pregăteau pomul de Crăciun, dacă-mi amintesc bine) şi ascultară. Apoi poetul pisi­cii se reaşază văzându-şi de „lucru­r i le" sale, fără să observe pe alţii, — înţelegându-mă şi pe mine — şi f ără să fie observat.

învăţătoarea începu a discuta l i ­niştit cu mine, şi mica clasă-roiu nu mai întrerupse lucrul ei vesel, până ce nu salutai, spre a ieşi.

Eu cred acum, examinând „lucru­rile scr ise" care mi-au fost trimise l a Roma, că învăţătoarea nici măcar nu corectează, în cei dintâi ani.

F a c e cum procedează o mamă cu­minte cu copiii ei, care desenează. —-Găseşte totul bine. — „Dacă mai este o greşală ic i" (şi explică) . „Dar e u a lucru bunişor. E chiar drăguţ. Mul­ţumesc că mi l-ai arătat". — Astfel copilul nu se descurajează şi nu s e opreşte. Apoi pe măsura ce creşte şi câştigă francheţă, se înmulţesc ob-servaţiunile.

Aşa în ceea ce priveşte scrisul l a Muzzano. Paginele celor mici nu s e corectează. Dar ce siguranţă în orto­grafie şi caligrafie la cei mărişor i i

Dar acea şireată învăţătoare, c u aerul său de a-i lăsa să scrie, înce­tul, cu încetul, câtă experienţă l i te­ra ră a câştigat pe seama elevilor să i !

Procedând astfel — dar cine poa­te ghici toată iscusinţa? micii ţ ă ­rani din Muzzano, sunt conduşi spre o pbnă maturitate de expresiune. Sunt „autori".

* * *

Trebue să vedem câte una din a-ceste perle de sinceritate infantilă ş i

ţărănească; reproduc totul, chiar şi greşelile, intercalând numai punc­tuaţia, în paranteză şi atrăgând aten­ţ iunea asupra unor variante tipice.

1. Pogonul meu1). Pogonul meu e sus la v i e 2 ) . Am şi

doi pruni pe el. Şi mai sunt şi opt duzi. Acum merg să văd dacă mai este ceva pe e l 3 ) .

Sunt 4 sălcii. Şl doi cireşi sălba­tici. In câteva momente tata a arat câmpul în t reg 4 ) .

După aceea, când îl a r ă 5 ) tot [, ]

1 ) Titlul acestei mici lucrări este împo­dobit cu o r'amură înflorită. Vorbea de ,;pogonul său" şi ramura se potrivea. „Roneo" (tradus aci „pogon" n. tr.) este o bucată de pământ cultivată.

2 ) Voia să spună: in pogonul meu sunt lire de vită. Dar spunând fire de viţă, pogonul lui ar fi devenit neînsemnat. Pentru el era vie...

3 ) Aici copilul a întrerupt scrisul. Ceea ce urmează e făcut în al doilea răstimp. Dar cât e de intresantă această întreru­pere! Copilul vorbeşte cu adevărat când scrie, de aceea a scris: „acum merg să văd..."

*) A mers în recunoaşterea pogonului său, nereamintindu-şi bine tot „ce era acolo". Dar între altele a observat altce­va, în timp ce număra cele 4 sălcii şi cei doi cireşi: lucrul tatălui său. De aceea ne vorbeşte, aproape ca să se justifice că nu mai este altceva în pogon! Acum nu mai e altceva; dar e tata care lucrează, şi altceva va fi. Ab, dacă vor fi! Cartofi, fasole, bob, salată, varză, ardei. Toate á-ceste bunătăţi ale lui D-zeu vor fi pe po­gonul meu!

Şi acum să obţină cine voieşte (D-zeu să-i ierte!) suflete de copii „îndreptate în spre lumea fanteziei lor şi nu în spre experienţa obiectivă" o manifestare de sentimente atât de plină, logică şi sinte­tică, cu teme deosebit de cele diriguite de experienţa infantilă! • El susţine că „oricare ar fi tema... chiar dacd-i presupusă din experienţa elevului, sfârşeşte prin a deveni aridă, vătămă­toare,, grea şi înţepenitoare pentru libe­rul avânt, etc. etc". Dar cu „liberul a-vdnt'\ domnilor pedagogi, aţi făcut în­totdeauna pe copii retori!

e ) Prezentul limbajului vorbit pe care cei pedanţi îl corectează, io un copil, ca gresală gramatică. „11 ard". Este prezen-

punem în pământ cartofii şi fasoleai şi bobul. Şi apoi [, ] în alte straturi [, ] semănăm salata şi varza şi ar­dei i 6 ) .

Via mea 7 ) a fost făcută niţel de tata şi niţel de fratele meu. Ta tă l meu a adunat nuiele 8 ) . Şi fratele meu a adunat parii. Par i i privindu-r aşa după măsura ochilor sunt înalţi doi metri. Azi dimineaţă tatăl meu merge acolo [, ] să termine de săpat delà vârf până la fund 9)..

Doamna învăţătoare nu cunoaşte-

tul fantaziei care prevede, mai mult de­cât atâta, vede .deja câmpul arat. Acest fel de erori, învăţătoarea nici măcar nu. le remarca la această etate a copilului.-Se va gândi eventual în anii viitori.

6 ) Delà câmp, recunoscând terenul, tre­ce la alte straturi, pe care le uitase. Nu e singură numai holda, în pogonul său!

7 ) Notaţi motivul sentimental: via mea! Totul e al meu în această lucrare: perso-nişoara copilului începe a se afirma în sensul proprietăţii. El posedă, cu sufle­tul, toate lucrurile din casa lui. .

8) 1. mânec (expresie dialectală, care în limba literară pare eroare, confundare de gen, tradus: nuiele n. tr.) învăţătoarea în timp ce copilul scrisese, zărise această vorbă şi zisese: „eu nu am văzut nicio­dată nuielele" („i. mânec") (dar cred că. le văzuse!)

9 ) Sfârşeşte întâmplarea care a avut loc în jurul viei. Notaţi fraza infantilă, aş zice biblică, sau părţile unei singure-fraze. Dacă ar fi scris: „Fratele meu a adunat parii, cari, priwndu-i aşa cu ochiul, sunt înalţi doi metri" ar fi fost îndoielnică promptitudinea şi naturale­ţea scrisului.

Numai la sfârşit, unul nefamiliarizat cu dialectul Luganez descopere că mâ­nec &v fi pluralul femeninului „manega" (după cum „luserta" face pluralul „lu-sert"). Copilul deci nu a schimbat genul. Dacă ar fi fost răutăcios, ar fi scris în formă literară „i mânec" subliniind, pen­tru a nota că e dialect. învăţătoarea, na­tural, nu a corectat nimic. Nici nu tre-' buia. Dacă copilul ar fi scris „le mani-che", atunci da, ar fi trebuit să-1 corec­teze, pentrucă nu erau „maniche", ci ră-chiţile pentru a lega parul, i mânec, în-sfârşit; şi poate nici cititorul, meu nu ştie cum trebue să se spună în dialectul toscan. Copilul a avut instinctivul bun-, gust să nu traducă.

nuielele de răchită. Dacă merg (când merg) în recreaţie [, ] este una prin cur te 1 0 ) şi o aduc aici să o 1 1 ) arăt doamnei învăţă toare 1 2 ) .

Am reprodus comentând şi nu-i de mirare : copilul când e sincer, este impecabil. E aproape un text de l imbă. Trebue să-1 înţelegem şi să ni-1 relevăm nouă înşine. Aşa se gândeşte învăţătoarea aceea din Muz­zano. Una pedantă ar fi potopit pa­gina impecabilă cu corecturi roşii sau vinete.

2. Alaltăieri seară, 29 Februarie13). E u 1 4 ) mă dusesem l a 1 5 ) Iosif, eu,

împreună cu sora mea, pentru a-1 mai sgâlţâi niţel şi pe el din ca să 1 6 ) .

Când mă în torsesem 1 7 ) înapoi [, J acasă era o femeie la cină.

10) Prin curte, în loc de în curte, (în iţal. per la corte, în loc de nella torte n. ti.) este o fineţă stilistică inconştientă. Prin curte, adică: lăsată acolo, aruncată sau uitată (probabil fiindcă nu servea la nimic). In curte (în ital. are 2 forme = nella corte şi in corte, nota trad.) cum probabil ar fi fost scrisă de mine, nu ar fi dat această nuanţă. Notaţi că băiatul vede totul. Probabil tatăl său nu a obser­vat nici acea nuia aruncată acolo.

u ) Aci numai 1-a corectat învăţătoarea, cu vorba.

1 2 ) Sinceritatea acestei vorbiri în scris se probează din nou în aceste vorbe. Co­pilul a luat notă de declaraţia învăţătoa­rei că nu cunoaşte nuielele. Trebue să fie una acolo, în curte. Vreau să o arăt învăţătoarei.

1 3 ) Titlul a fost pus ulterior de către aceeaşi fetiţă. Prea mare era evenimentul şi ea ţinea să-i consacre un titlu crono­logic...

14) Eu, un mititel nu uită niciodată subiectul în astfel de cazuri. Subiectul subînţeles nu e pentru această etate.

1 5 ) învăţătoarea va corecta această râs-gâiere dialectală în anul viitor. Acum nu vrea să intimideze pe micuţă. Dar poate în anul viitor greşala să dispară delà si' ne, prin efectul lecturii, în decursul că­reia învăţătoarea va atrage atenţia asu­pra lucrului.

1 0 ) Subiectul, ar zice un pedant, e la plural: eu şi sora mea. Dar în capul mi­cii ţărance totul e clar: eu mă dusesem...

1 7 ) Imperfectul dialectal.

Eu am întrebat pe sora mea c ine era şi ea mi-a spus că era cumă t r ă 1 8 ) .

După cină, tatăl meu 1 9 ) ne-a t r imis pe toţi la culcare. După aceasta ] l a [ un sfert de oră am văzut pe m a m a mergând să se culce. Eu nu vedeam orele [:] dar aşa în curând 2 0 ) . După aceasta peste puţin am auzit pe c i ­neva plângând, şi tatăl meu a plecat jos . E u am întrebat cine e cel c e plânge. E l mi-a spus: dormi 2 1 ) .

După aceasta, la o jumătate de o ră , a venit să-mi spună: s'a născut o c o ­pilă.

Eu sunt Bruneta2zy Iată o anecdotă povestită aproape

perfect (ar mai fi necesar corectăr i foarte uşoare) :

3. Preotul şi crâsnicul. E r a odată un crâsnic şi un preot .

Atunci 2 3 ) acest preot trebuia să ple-

ls) (La comare) cumătră, cum zice po­porul dintr'o gentilă pudoare, în loc de moaşă.

1 9 ) Şi aceasta e expresie copilărească* Copilul mic nu zice niciodată „tata" vor­bind cu străinii. Spune tatăl meu. Dar dacă vorbeşte cu persoane din casă, zice tatăl.

2 0 ) Par vorbe inutile, dar trebue să ne gândim că sunt vorbite. Apoi probabil, acea plecare neaşteptată a mamei la cul­care îi deşteptase curiozitatea să vadă ceasul. De aci declaraţia: eu nu vedeam orele, etc. Copiii, atât la desen cât şi în scris, sunt analitici, chiar scrupuloşi, aş* spune. Spun lucrurile cum sunt, pe rând şi după semne, cu toată nevinovăţia, fă^ ră a lua în seamă ceea ce pentru alţii e inutil: desenează tot ceea ce văd, cu grija de a nu uita elementele necesare. Dacă. de ex. fac vreun horn la vreo căsuţă de­senată de ei, nu uită nicicând să facă şi fumul ieşind din el.

2 1 ) Dar ea nu dormea. 22) Este semnătura acestei copile de opt

ani. A semnat aşa, din ziua când învă­ţătoarea a zis: „Dar nu ştiu al cui e scri­sul acesta. Nu-i semnat numele". Ea sè supuse, subscriind: „Eu sunt Bruneta".

2S) Atunci este felul de a începe al co­piilor, când îşi iau aerul de povestitori. „Atunci" e un pleonasm foarte drăguţ înt limbajul infantil.

ce . P lecă [, ] dar l ă să 2 4 ) afară o că­m a ş ă în fereastră.

Crâşnicul se duse şi o luă, adică o îmbrăcă pe el. Apoi plecă către c a s ă .

II întâlni preotul şi-i zise: — Cum îţi merge 2 5 )? — Bine . Dar totuşi e puţin strâm­

t ă la gât. — Ai întotdeauna una de a d-tale. — Nu e una de a mea, este una

<de a d-tale. Această întâmplare mi-a povestit-o

Anton Pedrazzini 2 6 ) . Egidio Donada, 9 ani.

Pentru exactitatea şi inconştienta l i n e ţ ă de observaţie este interesantă această pagină a unui copil de ţăran -ceva mai mărişor.

4. Obiceiuri vechi ţărăneşti27). (Miri i ) .

L a casa mea au venit mirii . E u iiu-i mai văzusem. înainte a venit o femeie grasă [,] cu un coş mare ;

2 i ] In afară de două cazuri, unde tre-ituia să scot în relief că acest copil nu e tocmai stăpân pe ortografia cuvintelor accentuate, am pus la perfectul simplu toate verbele delà perfectul compus ale -copilului, pentru a se putea gusta mai Jjine povestirea.

2 5 ) Copilul simţi că la acest punct era .necesar dialectul; altfel i-ar fi scăpat sa­voarea jocului de cuvinte. Dialectul 1-a transcris în felul său, dar cu oarecare

Consecvenţă şi exactitate. (In dialectul transcris: — „Cume la va? —• „La va ben. A l'è un pu strescia da

<col. — i „Gani scia vuna di vos. — „L'è miga vuna di me f»l ca l'è vuna

•Ui vos". Farmecul acestui joc de cuvinte dia­

lectal nu s'a putut reda nici în italieneş­te, ci a fost tradus de autor în felul de «nai sus. (Nota trad.).

2 6 ) Antonju Pedrazzini un bătrân brav Üin Muzzano.

2 T ) Titlul e dat de învăţătoare, pentru a explica felul de cercetări folkloristice «u ajutorul şcolarilor. Titlul dat de co­pil este „Mirii".

apoi mirii şi s'au oprit la uşă şi au zis:

— Sunteţi bucuroşi să ne recu­noaşteţi rudenii?

Mama mea a zis: . Da, da, veniţi îna in te 2 8 ) . Atunci

au venit aici să şeadă. Mireasa e ra îmbrăcată în negru şi avea pe cap un voal de mătasă fină, albă.

E a se aşezase deoparte, singură. Cine ştie pentruce şezuse singură! Intre aceea mirele şi tatăl-meu beau la vin şi spuneau poveşti de r â s 2 9 ) , ea nu râdea sau când îi venea să râ­dă îşi acoperea gura cu vălul pentru a nu fi văzută. Am întrebat pe m a m a de ce făcea aşa şi mi-a spus că e pentrucă i-i ruşine. Apoi m a m a a pus un şervet în coşul acelei femei gra­se şi înlăuntru mai erau încă multe şervete. Coşul avea două acoperitoa­re şi două toarte. Mama mi-a spus, neamurile mai apropiate 3 0 ) dau cearşafuri şi alte neamuri 3 1 ) apro­piate dau blănuri şi alte neamuri dau şervete.

Mireasa ne-a dat o pungă mică de hâr t ie 3 2 ) plină cu bucăţele mici de hâr t i e 3 3 ) . De azi în 6 zile se cunună. Când au plecat acasă mirele mi-a spus:

Servus, tinere, când vei fi mi re vei veni şi tu să mă cauţi.

E u nu am z is 3 4 ) nimic dar când sunt mare nu vreau să mă î n s o r 3 5 ) .

Pedrazzini Vga (li ani). Şi acum să ascultăm această scur-

2 S ) Intraţi. 2 D ) Sfântă nevinovăţie copilărească.

Desigur tatăl glumea binevoitor da, dar aşa încât să încurce mireasa.

30)l Rude mai de aproape. 3 1 ) Aici voia să spună neamuri nu

chiar aşa de aproape (dar şi ei neamuri apropiate).

3 2 ) Citesc: hârtie velină. 3 3 ) Confete. 3 4 ) Răspuns. 3 5 ) Concluzie neaşteptată. Copilul a

văzut şi a notat totul cu o exactitate scrupuloasă şi o curiozitate discretă (ceea ce îl făcea curios à întrebat mai târziu

tă convorbire între doi vecini de bancă , unul de opt şi unul de şapte ani. A fost scrisă din iniţiativa unei micuţe, în timp ce un cortegiu de nuntă t recea prin piaţa unde se ve­de din sala de clasă. Cei doi • copii erau în al doilea an de şcoală.

Convorbirea este delicioasă. Dar câ t de deosebită e atitudinea acestor doi copii, faţă de a băieţaşului care sufere la ideea de a se însura când va fi mare („eu când sunt mare nu vreu să mă însor") pentru un anu­mit resentiment de pudoare vătă­mat!

Dar iată: 5. Dialogul. — Carol, ce fac miri i când se duc

i n sala comunală? _ Merg să declare că vor să se

căsătorească. — Şi în biserică? — Domnul canonic în biserică so­

coteş te 3 6 ) pe toţi cei ce s'au cununat înaintea lor. Acesta s'a însurat [, ] a luat pe aceea. Şi a ş a 3 7 ) .

Carol şi cum fac să găsească mireasă?

— E u am văzut [;] fac aşa [ : ] . Dimineaţa pleacă trăsura să cau­te mireasa şi când se întoarce mi-

pe mamă-sa). Dar nu se împăca cu ceva din acea vizită. Probabil tonul ceva cam încurcat al celor doi. cari se simţeau obiect de curiozitate, i-ar fi produs o im­presie neplăcută, închipuindu-se în locul lor.

3 6 ) Notează. Dar voia să spună înre­gistrează.

3 7 ) Ce frumoasă explicare! Rămâi fer­mecat de atâta scumpă simplicitate: e o vorbire gesticulată, timbrată de aceea expresivă: „Şi aşa", cu care răspunde în­trebării conşcolarei sale neştiutoare, pro­babil dupăce se îndoise pe un moment asupra propriei lui competinţi! Dar cu mult mai delicioasă este siguranţa răs­punsului ce urmează.

3 8 ) De remarcat cutezanţa sintaxei vor­bite: „Şi tu îţi..." dar ar trebui să se au­dă vorbele rostite: „Şi tu Maria? (pauză)

reasa este şi-i aşează vălul. Şi tu Mar­ri a îţi place s ă fii mi reasă 3 8 )?

— Da [,] ( ; ) îmi place foarte muH. . . DeceV — Fi indcă se mânâncă bine] Maspoli. Carol (de aproape 8 a n i ) Pedrazzini Maria (de 7 an i ) . 6. Uneori scrisul e numai de două

rânduri.. Numai o notiţă. Aleg câ te una, care arată ceea ce aceşti înge­raşi gândesc adesea pe contul adul­ţilor.

A fost la şcoală un vizitator c a r e a produs asupra unei copile o i m ­presie repulsivă.

„Acel domn are ochii prea afun­daţi. Când fixează pare un mort" .

G. Aug. (6 a n i ) . Un alt pasagiu scurt: Cum vorbeşte de repezit a c e l

domn care-i la şcoală [:] mă înspăi­mântă aproape.

Aceeaşi. 7. Iată un exemplu cum j u d e c ă

copiii pe conşcolarii lor. „Ioan spune că e domn foarte m a -

r, dar a împrumutat un creion de l à mine".

G. Aug. (6 a n i ) . „Anunţiata când se scoală să spu­

nă întâmplarea pe care a citit-o, n u poate sta nemişcată un moment . M e ­reu îşi mişcă capul.

Aceeaşi. Ruşinoasa.

„Ruşinoasa când a fost aici dom­nul epitrop şi era de rând să z ică Tatăl nostru [,] privea cu ochii când la învăţătoare când în jos la hainele sale. Şi tot aşa făcea. E Ri ta" .

Aceeaşi. Aceasta copilită (al cărui n u m e

l-am omis, fiind cu considerare l a acel domn care „când fixează p a r e mort" , şi care nu ştiu cine poate f i ) e într 'adevăr unică. In raport cu eta-

îţi place, etc". In pauză e a se înţeleg» un „spune", „spune-mi". Nu se poate deci însemna o greşală la un copil de opt ani.

-tea. ei de 6 ani, acele tablouri de pu­ţ i n e cuvinte sunt într 'adevăr magis­t r a l e . Nu e în ele o vorbă superficia­lă şi sunt de o eficacitate descripti-~WSL sugestionantă. Pentru învăţătoa-l e a ei, t rebue să fi fost o revelaţie a unui temperament, nu chiar co­m u n , de observatoare. Toa te pagini­

le ei sunt în acest gen; numai aşa, interpretează „trebue să scriem c e e a ce gândim", „orice ne trece prim minte", spre „a-1 povesti învă ţă toa­rei".

G. LOMBARDO-RADICE-(Trad. Al. David).

P l E E R I A S U P R A Î N V Ă Ţ Ă M Â N T U L U I P R I M A R : * ) ( u r m a r e )

Din cele expuse mai înainte, se vede că nu legea din 1924 a D-luîs D r . Angelescu, care e continuare a legii Haret, adaptată situaţiei de după războiu, e de vină că n 'am atins în totul realizările pe care let aş teptam de pe urma ei. In tot cazul, nu ea poartă vina cea mare. V i n a o purtăm oei ce n 'am putut-o aplica în adevăratul ei spirit. De sigur» de unele perfecţionări şi de unele adaosuri are nevoie, ca orice lege» perfecţionări şi adaosuri ce ar reieşi dintr'o experienţă de aplicare a ei, în timp de aproape 10 ani.

L a un moment dat, s'a socotit totuşi că numai legea din 1924 e d e ~vină, că n 'am izbutit întru totul, ducându-se împotriva ei o campanie de nimicire . Par tea curioasă este, că rezultatul campaniei dusă î m p o ­tr iva acestei legi, a fost proiectul din 1933, care e tot legea din 1924, c u unele adaosuri, dar fără nici o schimbare fundamentală a ei.

îna inte de intra în cercetarea examinări i proiectului de lege Guşti,, fac câteva constatări. Ne găsim, după războiu, în faţa a trei mentahtăţi . deosebite: una, a oamenilor cari nu se pot deprinde cu prefacerile, r ă ­masă încremenită în formele ei antebelice, a doua, opusă celei dintâi,, c a r e nu primeşte ca bun n imic din ce s'a făcut înainte de războiu, m t ine a treia, aceea a oamenilor , care, încălecând pe cele două epoci», peste cea ante- şi post-belică, aleg trecutul ca bază de plecare şi-şi spri­j i n ă acţiunea de viitor pe acest trecut. Sunt retrograzii, negatorii ş i cuminţi i .

Domnul Guşti, un om de înaltă cultură, cu multă înţelegere şi cu mare însufleţire pentru răspândirea culturii în rândurile ţărănimii este omul cuminte, căruia nu-i place hazardul şi care nu-şi înjgbeabă ideolo­gia de cât pe realităţi.

In timp ce se ducea campania împotriva legii din 1924, de c ă t r e

') însemnările de până aici aü fost scrise în loamna anului 1933 şi au fost publi­cate In „Satul şi Şcoala" din 1934. A urmat apoi o întreruperea publicării lor din pricing multor ocupaţii. Acum, revăd materialul ce mi-a rămas şi continui cu publicarea lui.

unii subalterni ai domniei sale, domnia sa a luat măsura să se a l că ­tuiască o statistică şcolară, care trebuia să învedereze concluzii r ea le . Stat is t ica a fost incomplectă, într 'o singură direcţie: nu ne-a ară ta t câţ i copii rămân în afară de şcoală din pricina lipsei de local, câţi din. pr ic ina lipsei de învăţător, câţi din pricina sărăciei, câţi din p r i c i na izolării (crâmpee de sate) la depărtări mari , cu un număr de copii in­suficient pentru deschiderea unei şcoli. Pentru aceştia, până în 1928^ a m avut învăţători ambulanţi. Rezultatul statisticei însă, cum era şi d e aşteptat, n 'a pledat pentru schimbarea legii din 1924, pentrucă s'a vă­zut că nereuşita şcolarizării nu s'a datorat slăbiciunii legii, ci „ne~ aplicării" ei.

înainte chiar de a se vedea rezultatele statistice, se şi lucra la a lcă­tuirea unei legi zisă nouă. Proiectul se lucra cu uşile încuiate, în m a r e taină, de un comitet alcătuit în mare majoritate din oameni care aveaw de gând sa înfăptuiască în învăţământul pr imar, dar din care puţini dăduseră dovadă de înfăptuiri în acest învăţământ. Pe la minister, lu­c ră r i l e se ţineau în sertare, sub cheie, în mare taină. Directorul general a l învăţământului primar, ridica din umeri când era întrebat asupra celor ce se lucrează, pentrucă nici el nu ştia. Aşa dar singurul om din minister care de 30 de ani încoace ducea continuitatea învăţământului p r imar sub diferite guverne şi de numele căruia e legat în mare măsură progresul, mult, puţin, ce 1-a făcut învăţământul pr imar la noi, e r a închis în carapacea izolării.

Acest sinedriu a făcut mult rău Domnului Guşti, pentrucă izolân.-du-1 de corpul viu al organeloir de control, în care se găseau mulţi, ş i cu pricepere, şi cu experienţă, care-i puteau fi cu adevărat de folos, în­t r 'o operă legislativă, 1-a indus de multe ori în eroare. Mi-aduc aminte cât de surprins a rămas Domnul Guşti, când a aflat, cu prilejul inspec­ţiilor din Ardeal, că la toate şcoalele există curs supraprimar. Domnia-sa era informat că acest curs a dispărut de mult. Acest comitet, fiind alcătuit, în majoritate de Oameni fără experienţă şi într 'o oarecare m ă ­sură şi fără pricepere, dar totuşi doritori să se afirme ca reformatori , şi-a început desbaterile asupra legii, într 'o atmosferă în care firul discu­ţiilor nu s'ar mai fi terminat niciodată dacă n 'ar fi fost direcţionat din când în când de singurii din cei doi, care ştiau ce au de făcut, de D-l m i ­nistru Guşti şi D-l secretar general I . C. Petrescu.

Un coleg, îmi scrie in Noemvrie 1932, următoarele: „La Bucureş t i am asistat la felul cum se desbate reforma. După competinţele pe ca re le-am văzut, nu-mi fac nici o iluzie. Oameni cari nu cunosc, sau nu s'au străduit să cunoască realitatea noastră şcolară, e greu să pună punctul pe i. Am compătimit pe domnul secretar general, când l-am vă-

zut câtă vorbărie goală trebue să înghită". Secre tar general era D-l I . G -Pe t rescu" . ; ; Aceşti tineri gălăgioşi — cum îi numeşte colegul meu — făceau toţi . sau aproape toţi, par te din rândul negatorilor.

Domnul Guşti concepuse o şcoală pr imară potrivită nevoilor po­porului, inspirată din, acele nevoi şi directivată spre practicizare. Pr in , urmare e r a vorba numai de modificarea acelor dispoziţiuni din legea. Angeiescu, care, prin aplicpre, se dovediseră o piedică pentru' ajungerea. la rezultate bune. In cuvântările ţinute cu diferite prilejuri în faţa adu­năr i lor învăţătoreşti, Domnul Guşti declarase, că n 'are intenţia să vină decai cu primenirea şi adecuarea legii Angeiescu, potrivindu-o mai b ine realităţilor de vieaţă ale poporului. Deci, păşind pe drumul, pe care 1-a. găsit bun, al înaintaşilor săi Haret şi domnul Dr . Angeiescu, domnul Guşti, căuta să facă un pas înainte. Şi in adevăr a reuşit să-l facă, im-primându-i pecetea personalităţii sale şi t recând peste sugestiile „nega­torilor".

Ca să se vada mai explicit antagonismul dintre ceea ce vroise domnul Guşti şi dintre ce doreau colaboratorii săi, e destul să se facă o paralelă între cuprinsul proiectului de lege, care e opera domnilor Guşti şi I. C. Petrescu şi fiatre expunerea de motive a acestui proiect, carê e scrisă de un fost colaborator al domniilor lor. Expunerea de motive nu cadrează nici pe departe cu însuşi cuprinsul proiectului, care în cadrele lui largi este însăşi legea Haret-Angelescu, după cum am mai spus. Câteva fraze luate din altele multe, sunt concludente*

proiectul de faţă se deosebeşte, credem de regulamentările legate (?) dé pana acum ale învăţământului primar, întâiu prin intenţiile lui".

„Altminteri, măsurile legilor anterioare au fost numai potrivit spiritului: proiectului pe care-1 propunem (?). Intr"o_ privinţă el duce mai departe acţiunea-,, de unificare sufletească a legii (?) în vigoare a învăţământului din 24 Iulie 1924.

A<poi: „In vremea de acum, în care totul e primejduit (?) politica şcolară: trebue să accentuieze ceeace caracterizează azi vieaţa naţiunii: latura de pro­blemă de stat (?)."

„Beforrna instituţiunilor actuale, de o funcţionare defectuoasă, decide vii­torul (?)".

„Trebue făcut totul pentru a ajunge la o organizare economică bună, în eare nici o energie să nu rămână neîntrebuinţată. Şi la o vieaţă culturală in­tensă în care toţi să participe la bunurile spirituale făurite de cei chemaţi (?)".

„Apropierea însă de un astfel de ţel nu poate fi însă asigurată decât prin îndrumarea oricărei acţiuni sociale şi individuale spre o largă realizare a posi­bilităţile specifice latente ale neamului nostru" (oracolul delà Delfü).

„Ea (şcoala) nu-şi îndeplineşte menirea decât făurind viitorul naţiunii prin cunoaşterea temeinică a realizării sociale prezente şi prin năzuinţele ei care naţiunea le-a putut ajunge şi le are". (Dacă le-a ajuns, nu mai sunt năzuinţe: sunt înfăptuiri curate).

D-l Guşti trebuia să fi pus la colţ pe tânărul, care a procurat ase—

menea parte de gândire, într 'o expunere de motive menită să fie cet i tă şi de oameni subţiri.

Mai departe:

„Scoală trebue să se multiplice (?) mai cu seamă aici (adică să se multi­plice pentru scris-cetit)) ca să dea cunoştinţe şi deprinderi de vieaţa celei mai numeroase şi mai caracteristice pături din populaţia şcoalei româneşti, pe cânât bilanţul general, pe care-l poate arăta după zeci de ani de obligativitate, luptând cu toate neînchipuitele greutăţi, recunoaştem, este însă numai cel amintit mai. sus" (altă perlă).

Apoi: „Scoală primară organizată în acelaş timp (adică în cel prezent) o fost cm

totul orăşănească ('?)".

Am arătat în paginile precedente că delà 1900 încoace învăţămân­tul a fost bifurcat pe sate şi oraşe şi că în cursul complimentar învăţă­mântul a fost adaptat deosebit pentru sate şi deosebit pentru oraşe. D a r tânărul făuritor de expuneri de motive, de unde să cunoască acest lucruw

„Această Şcoală, nepotrivită satului, a fost menţinută în linii mari până acum, pentru a lăsa drumul spre liceu şi universităţi larg deschis, oricărui fiit. de ţăran, ca o îmbiere pentru toţi şi nu numai ca o putinţă pentru cei bine în­zestraţi": (Tânărul care scrie acestea, are dreptate în ceeace îl priveşte).

„Copiii de ţăran n'au nici un folos deosebit de învăţătura, care li se dă în şcoala primară, în caz că nu trec în cea secundară, iar părinţii cred că se alecţ numai cu stdttjenirea lor, prin toţi cei patru sau, şapte ani ai obligativităţii"-(Dacă cred aşa, atunci să-i lăsăm acasă).

Mai departe: „Tratamentul inegal aplicat până acum satului şi oraşului (?)•.. se poate

zice că până acum n'am avut şcoală primară a satului {?)". „Pentru cei delcţ-sat idealul nu trebue să fie orăşenizarea", dar mai încolo: „Cei deosebit înzes­traţi vor trece, fireşte la oraş" (cei proşti vor rămâne deci la ţară)1... „Datorită faptului că până acum şcoala primară delà noi aplică în mod nemărturisit o organizare potrivită numai şcoalelor delà oraş (?)...

Pentru acest proiect, ar fi fost mai nemeri tă următoarea expunere de motive:

„Statul modern, pentru motive de ordin practic şi fiind date nevoi ­le actuale ale şcoalei, care alături de problema culturii teoretice, să se pună problema practică. Cetăţeanul e obligat, în cele mai multe cazuri,, să rămână la căminul său, să ducă o vieaţă potrivită regiunii în c a r e trăeşte. Şcoala deci trebue să pregătească pentru această vieaţă, sub> toate manifestările ei".

„In cei trei ani de complectare ai învăţământului elementar, copiii capătă o îndrumare pract ică în legătură cu nevoile gospodăreşti şi ocu­paţiile locuitorilor. Pr in această îndrumare se şi cultivă aptitudinile ne ­cesare în vieaţa individuală şi socială".

4 0 SATUL SI SCOALĂ

F ă r ă ca şcoala să-şi piardă caracterul unitar, învăţământul e adap­ta t regiunii. Şcoala pregăteşte nu numai pentru vieaţă cu trebuinţele ei de astăzi, dar pentru vieaţa regională, care variază delà un ţinut la altul".

„După ce tinerii scapă de sub obligativitatea frecventării celor 7 ani de şcoală primară, statul va trebui să urmărească pregătirea lor profesională (agricultură, meseri i ) , ia r pe de altă parte să înlesnească putinţa de a lărgi cercul de cunoştinţe prin societăţi, biblioteci, confe­rinţe, prelungind astfel şcoala până la 20 de ani".

Dar cele de mai sus se găsesc în cuprinsul expunerii de motive a legii din 1924, de unde şi sunt luate.

N'a fost după cum am arătat, de vină legea din 1924, pentru slaba reuşită a extinderii învăţământului în popor, ci neaplicarea ei. M. Sa Regele Carol I I a spus o vorbă mare, care ar trebui scrisă pe o tablă şi pusă în casele tuturor diriguitorilor din ţara aceasta, ca prin acest mi j ­loc să se fixeze în mintea tuturora: „îndreptarea nu stă în modificarea legilor, ci în aplicarea raţională a acestor legi, făcută cu cinste şi ca cap de cei care sunt chemaţi. Un principiu, oricât de hun, dar prost aplicat, poate să aducă ruina ţării, iar o lege mai imperfectă dar bine aplicată, poate să aducă cea mai sănătoasă îndrumare în folosul ţării (M. S. R e ­gele, 24 Ianuarie, 1931).

Cuvintele Maj es taţii Sale, trebue să ne fie literă de evanghelie. E le de bună seamă au ieşit din constatarea ce se scoate adesea, că nu inunda­ţia de legi, atât de multe încât cetăţenii nici nu le mai ştiu de capăt, poate aduce şi îndreptarea. Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui să fim cea mai fericită ţară din lume.

Cuvintele Mjestăţii Sale pot fi aplicate şi la legea din 1924. E a n'a dat rezultatele dorite din următoarele motive:

1. Obligativitatea n'a fost aplicată, gratuitatea fiind o ficţiune, co­piii lipsiţi de mij loace nefiind ajutaţi să- se înfrupte delà binefacerile cărţ i i .

2. Cursul complimentar a fost neglijat de Minister şi boicotat de organele de control, împotriva acestui curs ducându-se o criminală pro­pagandă de către unii politicieni, care propagandă a îngreuiat ţ inerea acestor cursuri chiar şi acolo, unde se găseau inspectorii şcolari, dori­tori de a le menţine.

3. N'am avut mij loace suficiente de susţinerea materială a şcolilor şi pentru clădiri de localuri nouă.

4. Avem din ce în ce învăţători mai slabi pregătiţi. 5. N'avem un organ central de însufleţire şi de directivare a învă­

ţământului. 6. N'avem peste tot organe de control bine pregătite.

Asigurăm, că dacă se găseşte un ministru care să poată complecta aceste lipsuri, în 10 ani nu vom avea nici un analfabet în Ţara Româ­nească; dacă nu se găseşte, atunci cu toată durerea o afirm, că toate bunele intenţii, ale celui mai valoros ministru, trecute în cea mai ideală lege, nu vor fi de niciun folos.

Asupra chipului cum am complecta aceste lipsuri, voiu stărui ulte­r ior . Acum trec la analiza proiectului de lege din 1933.

F ă r ă îndoială, că acest proiect de lege, cuprinde adaosuri fericite, l a legea din 1924, din care unele au fost trecute în legea din 1934, altele nefiind menţinute, deşi trebuiau.

I . Şcolile de experimentare. E un desiderat al meu de acum 20 de ani. Şcoli de acestea se găsesc pretutindeni în Apus: In Italia, Elveţ ia , Franţa , Belgia. L a Praga şi în alte oraşe din Cehoslovacia funcţionează o serie de şcoli primare, tip experimental, ale că ror rezultate vor fi de folos pentru reforma şcolară ce se pregăteşte. Aceste şcoli funcţionează de 6 ani şi au dat rezultate considerate importante de către majori ta­tea cercuri lor pedagogice. A avut loc la Praga un congres al pedagogilor experimentali , care s'a ocupat cu programul de activitate al acestor şcoli pentru viitorii patru ani. In alte părţi reformele se fac după înde­lungi experimentări . De după războiu încoace, încă de acum 17 ani, s'a făcut în Cehoslovacia experimentări şi în şcolile secundare şi abia de curând s'a adus ceva modificări legii învăţământului secundar, dar atât de atenuate, încât schimbă foarte puţin cuprinsul legii.

Ar trebui să fie şi şcoli normale şi şcoli pr imare experimentare. I n şcoalele noastre normale câţi profesori de pedagogie sunt, atâtea soiuri de îndrumări pedagogice se dau viitorilor învăţători. L a te rminarea şcoalei, ne vin normaliştii zăpăciţi de profesorii lor de tot soiul de elu­cubraţi i metodologice. I a r când vine vremea să se prezinte la exame­nele de definitivat şi de gr. I I , marea preocupare a învăţătorilor este să afle care e profesorul de pedagogie din comisie, ca să-şi poată modela cunoştinţele după gustul acestuia. Lasă astfel la o parte, ca un balast ne­folositor, întreaga lui experienţă din şcoală, căpătată într 'un număr de ani.

Dintre şcoalele noastre normale două ar trebui neapărat să facă ex­perienţe (una de băieţi şi alta de fete) . Da r anumite experienţe, cu su­biecte date în planul profesorilor de pedagogie. (N'am auzit niciodată ca aceşti profesori să ţină astfel de conferinţe) . Profesori i de pedagogie delà şcolile experimentare ar nota rezultatul, pe care, la finea anului l e -a r aduce la cunoştinţa colegilor lor. S 'ar ajunge astfel la o unitate de ^vederi în pract ica pedagogică. De sigur, o revistă a acestor profesori,

care să ţină legătura între şcolile normale şi absolvenţii acestor şcoli, e cât se poate de necesară.

To t aşa ar putea lua naştere şcoli pr imare experimentare, care să studieze anumite chestiuni care preocupă învăţământul. Rezultatele aces­t o r experimentări ar fi cu mult mai de folos, decât ceea ce se ia dea^ gata, din cărţi.

In regiunea mea există o asemenea şcoală: la Rla j . I-am dat şi-i dau toată atenţia, pentrucă dacă rezultatele experimentării de aci con­firmă temeinicia unor principii stabilite, infirmă altele pe care le găseş­te fără nici o valoare. Şcoala e condusă de Dl Torna Cocişiu directorul şcoalei şi experimentările se fac numai la cursul sarpraprimar.

Şcoala funcţionează de 5 ani, cu aprobarea ministerului. Aici s e aplică principiile preconizate de şcoala activă. L a început, pentru unii a fost o nedumerire, pentru alţii un semn de întrebare, iar pentru cei lipsiţi de înţelegere o pierdere de vreme. Acum a ajuns o şcoală ca re nu trebue să se mai numească şcoală de experimentare, ci şcoală de îndrumare pentru tot învăţământul, pentrucă experimentările au asi­gurat şcoalei un drum sigur, devenind, din şcoală de experimentare, şcoală de model.

Şcoala aceasta a fost vizitată de numeroşi cunoscători în ale peda­gogiei. A vizitat-o şi Domnul Guşti. E un stup: elevii sunt albine, direc­torul şi ajutoarea lui având numai rolul de îndrumători şi de îndrep­tători (Trântori nu există). F ieca re elev lucrează aparte, apoi toţi co­lectiv. Centrele de interes, sunt centre de atracţie. Munca individuală a elevilor e plecată din dragostea de a cunoaşte, de a şti, de a se perfec­ţiona singuri, fiecare în ramura în care-i place, iar munca colectivă des­copere tuturor din clasă cunoştinţele căpătate de fiecare elev în parte. In loc să muncească învăţătorii, iar elevii să primească învăţătura dea-gata, muncesc elevii înşişi, rolul învăţătorilor fiind numai acel de com-pletator al cunoştinţelor. învăţătorul e conducător al unei orchestre, în ca re fiecare elev învaţă partitura ce-i place mai mult, din ceea ce t rebuie învăţat; dar ceea ce învaţă fiecare în parte, se armonizează cu tot ceea c e învaţă ceilalţi, intr'un tot de cunoştinţe unitare, fireşti în înlănţuirea dintre obiecte, care, la un loc, dau însăşi cunoştinţele din programă. Nu însă cunoştinţe sterpe, primite deagata, care se uită, ci cunoştinţe vii, câştigate prin muncă proprie, temeinicite, care rămân pentru vieaţa în­treagă. Ce alta trebue să urmărească şcoala, decât să ne dea oameni ca re singuri, după isprăvirea ei, să bătătorească drumul învăţăturii, din imbold propriu.

Experimentăr i le D-lui Cocişiu samt evidenţiate prin revista „Răsai Soare" , scoasă cu multe sacrificii materiale.

O lege, o programă, o directivă dată în urma experimentării , au o

valoare cu totul superioară măsurilor plănuite la birou. E x p e r i m e n t a ­rea ne dă siguranţa aplicării şi valoarea sigură a urmări lor unei măsurk-

I I . O altă inovaţie, care trebuia păstrată şi în legea din 1934, este înfiinţarea unui consiliu central de directive pentru învăţământul p r i ­m a r şi normal primar. Revizorii şi inspectorii, cari au contact zilnic cut şcoa la îşi pot da mai bine seama de calităţile şi defectele învăţământu­lui. E i fac rapoarte lunare şi anuale. Aceste rapoarte merg la minister, , dar nimeni nu se găseşte acolo, care să le studieze, să extragă din elfe-yederi le bune şi să le generalizeze. Singurii e măsuri ce se iau sunt acele privitoare la recompense şi pedepse, mai multe pedepse, decât r e c o m ­pense.

Deci e nevoie să se găsească la minister un consiliu permanent de t r iáre a acestui prea important material. L a finele fiecărui an, aces t consiliu ar tipări o lucrare asupra observărilor câştigate pe baza r a ­poartelor , lucrare care apoi ar fi pusă în discuţia întregului corp d idac ­tic. Din discuţiile urmate ar reieşi no rme nouă de îndrumare.

Art. 188, în proiectul legii din 1933, principial e cât se poate de n e -merit . îndatoriri le acestui consiliu sunt de a da directive în alcătuirea programelor, în alcătuirea cărţ i lor didactice, Introducere de nouă men­tődé în învăţământ, organizarea şcoalelor de experienţă

Dar alcătuirea lui (art. 189) mi se pare prea complicată, un adevă­rat parlament, alcătuit şi din cine trebue şi din cine nu trebue. Un nu­meros număr de membri , totdeauna e greu de mânuit. Din cuprinsul, art. 188, 189, 190 şi 191, reiese că din sânul acestui parlament trebue s ă se aleagă un comitet de secţie al învăţământului primar, care Să aducă, apoi în discuţie, în faţa plenului parlamentului, adunat odată pe an„ chestiunile ce ar trebui discutate. Prac t ica ne-a învăţat că or idecâteori lucrăm complicat, rezultatul e puţin apreciabil. Şi apoi acest par lament didactic, de ce s'ar ocupa numai de învăţământul pr imar şi normal, n ' a r avea atribuţiuni şi pentru învăţământul secundar şi superior?

Pentru învăţământul pr imar şi normal primar, ajunge un singur comitet cu două secţii: una care să se ocupe de îngrij irea materială & şcoalelor, alta cu directiva propriu zisă a învăţământului şi a culturi i poporului. Ambele ar fi prezidate de ministru, sau de secretarul gene ­ral şi ar avea ca vice preşedinţi, cea dintâi pe Administratorul Casei Şcoalelor , cea de a doua pe directorul învăţământului pr imar şi normal* pr imar . Din când în când, ambele secţii ar putea lucra laolaltă, pentru-chestiuni care ar privi armonizarea lucrărilor.

Secţia îngrijirii materiale a şcoalelor, cu atribuţii de material d i ­dactic, clădiri şi reparaţii, tipărituri (dictate de secţia învăţământului şi a culturii poporului şi nu de inspiraţii lăturalnice), ar cuprinde d o i

•reprezentanţi ai comitetelor şcolare judeţene, aleşi de comitete şcolare -•din ţară, un architect şi câte un reprezentant al învăţământului p r i m a r ş i învăţământului normal aleşi de asociaţiile respective ale învăţămân-4ului pr imar şi normal .

Secţia învăţământului, şi a culturii poporului, ar i i alcătuită dintr 'un inspec to r general primar, un inspector general normal, un profesor de pedagogie ales de ceilalţi profesori, doi scriitori cu reputaţie, membr i i a i Academiei Române şi din câte un reprezentant al ministerelor de agricultură, muncă, apărării naţionale şi al sănătăţii.

Aceste două comitete trebue să lucreze in permanenţă la Minister, in orele fixate pentru ceilalţi funcţionari, împărţindu-şi munca după un program anumit, şi dându-li-se fiecăreia, atribuţii bine determinate.

Dacă aceste comitete centrale sunt de cea mai mare însemnătate pentru bunul mers al învăţământului, comitetele regionale şcolare (art . 163) le găsesc ne la locul lor.

In proiectul de lege, nu se specifică, ce se înţelege prin „Regional". £ vorba de o regiune şcolară, care să cuprindă mai multe judeţe, indi­ferent de regiunea geografică? E vorba numai de regiuni geografice? Or i e vorba de regiuni, ca părţi ale ţării? Deci la ce fel de „Regiune" adap­tează aceste consilii principiile stabilite de consiliul şcolar central?

Să ne ferim ca de foc, de un învăţământ pe regiuni teri toriale! Aiâta dihonie între fraţi am văzut în cei 11 ani de când sunt în ArdeaL

:încât aşi dori să dispară, măcar pentru 50 ani din dicţionarul limbii r o ­mâneşti , vorba „regiune". Regionalismul, în înţelesul în care suntem obişnuiţi să-1 cunoaştem, contribue la fărimiţîrea neamului. Ext inderea învăţământului unitar, dar adaptat regiunii geografice, adică dând o mai mare desvoltare cunoştinţelor practice ce interesează vieaţa locală, a legii din 1924, a fost cât se poate de nemerit împrejurăr i lor 'de atunci ş i cât se poate de nemerit şi în împrejurări le actuale. Aceste cunoştinţe pract ice nu pot fi de cât cele în strânsă legătură cu ocupaţia locuito­r i lor din localitatea unde se găseşte 'şcoala, deci, în special, cele de ştiinţe naturale.

Aveam până în 1924, atâtea feluri de şcoli pr imare regionale, câte popoare stăpâniseră aceste regiuni. Trebuia pusă odată şcoala la uni­son, pentru motive lesne de înţeles.

Cuvântul unitar, după legea din 1924, nu înseamnă uniform. P o p o rul românesc, fiind o formaţiune biogeografică, un produs al situaţiei geografice şi al mediului, are variante de vieaţă. Condiţiile de traiu, în strânsă legătură cu variaţiile de teren şi cu mediul, ne dau aspecte deo­sebite de vieaţă, care se manifestă prin obiceiuri, port, fel de vieaţă, ce diferă delà o regiune la a l ta 1 ) . însăşi alcătuirea sufletească a R o m â n i l o r

') S. Mehedinţi.

SATUL SI ŞCOALA

diferă delà o regiune la alta, după repercursiunile ce le-au avut a sup ra l o r popoarele conlocuitoare. Pentru aceea, după cum am arătat, în p r o ­g r a m a analitică, care a urmat legii din 1924, s'au prevăzut cunoştinţe? speciale. Legenda întemeierii statului, povestiri despre oameni de s e a ­m ă din localitate, povestiri în legătură cu clădiri mai de seamă din l o ­cal i ta te şi cu ruinele ce se găsesc în comună sau prin împrejurimi, l e ­gende în legătură cu râul, dealul, valea din apropiere, geografia sa tu ­lui , a comunei, apoi cunoştinţe de ştiinţe naturale în legătură cu ocu— paţiunea locuitorilor.

D a r atât. Nu trebue împinsă scindarea învăţământului în t r ' a tâ tea păr ţ i variate, câte sate sunt în România-Mare — pentrueă fiecare sat îş i . a r e particularităţile lui — nici să priponim prin învăţământ pe elev, des o anumită regiune. Această priponeală e tocmai potrivnică democraţiei, . t

c a r e cere l ibera circulaţie a valorilor. Copilul delà munte nu trebue: să ştie ce e marea? Cel delà mare nu trebue să cunoască vieaţa delà* munte? Iată atâtea motive, care ne îndreptăţesc să nu păşim peste d r u ­m u l tras al unui învăţământ unitar. In chipul acesta trebuesc în ţe lese art icolele 78, 80 şi 81 din proiectul de lege, care împart învăţământul im program cu program minimal şi program regional unitar.

Articolul 81, prin redactarea lui, ne încurcă asupra felului în carer t rebue înţeles consiliul reg iona l : Proiectul prec izează: „să se o c u p e de cunoştinţele şi deprinderile manuale cerute de mediul geogra ­f ic şi schimbătoare după regiuni". După care regiuni? Dacă e vorba dec „mediu geografic", era suficientă numai această expresie, nu şi „regiu­ne". Sau dacă e vorba de „regiune", atunci era suficientă expresia „re­giune geografică", deci adaptarea unor cunoştinţe felului de vieaţă a i locui tor i lor delà munte, deal, şes, oraş.

Pentru alcătuirea programelor, care să cuprindă şi aceste cunoş­tinţe, nu e nevoie de un consiliu regional. Informatori pentru consiliuK central , în vederea introducerii în programe a acestor cunoştinţe, sunC organele de control care cercetează la faţa locului trebuinţele acestui învăţământ , verifică rezultatele şcoalelor de experienţă. Informaţiile-date de aceste organe şi tr iarea şi verificarea acestor informaţii de c ă ­t re consiliul central sunt suficiente pentru ca acest consiliu să dea i n ­dicaţii ministerului. Numai după aceasta poate fi vorba de adaosuri saw. de schimbări in programa analitică. Pripeala nu aduce decât pagube.

C. STAN Insp. şcol. general.

(Va urma)

SATUL ŞI ŞCOALA

Cuvântări către copii.

SFATURI LA DESCHIDEREA ANULUI ŞCOLAR*)

Dragi copii, Iată-ne din nou adunaţi laolaltă, du-

tpă un timp de trei luni de zile, de când iot aici, ne-am despărţit, ca să ne odih­nim după munca depusă într'un an de --şcoală.

Voi, dragi copilaşi, v'aţi înveselit, cu jocuri, bucurându-vă de frumuseţea sa­tului şi-a câmpului. Unii aţi ajutat —• după puterile voastre — la munca zilni­c ă a părinţilor. Cu toţii v'aţi bucurat de vacanţă şi vi-se pare c'a trecut prea re­pede; parcă ieri a fost ziua când am în-<cheiat anul şcolar...

Cu ziua de astăzi, dragi copilaşi, în­cepem un nou an şcolar, un nou an de muncă pentru binele şi fericirea voas­tră în viitor şi pentru bucuria părinţilor voştri azi.

Domnul părinte, ca în toţi anii, a ce-~rut şi azi ca Dumnezeu, să reverse mila lui asupra noastră a tuturora: vouă, dragi copilaşi, să vă ajute să începeţi cu S)ine munca din noul an şcolar, să vă lumineze mintea spre a învăţa şi judeca tot ce vi-se spune în şcoală, să vă ră­mână în cap învăţătura de carte şi sfa turile bune ce vi-le uăm noi, căci veţi .«.vea multă trebuinţă de ele, când veţi ii mari. Să ştiţi, dragi copii, că omul cu mintea luminată, cu judecata sănătoasă,

*) In No. 4 - 5 din 1934, am publicat un -concurs pentru o serie de cuvântări pentru ele­gii din şcoala primară, — Spre părerea noa-r«tră de rău au fost puţini concurenţi. Nici unul n'a satisfăcut condiţiile puse de noi pen­tru a fi premiat

Mulţumim celor care au dat ascultare do-•rinţei noastre. Drept răsplată, câtorva cuvân­tări mai reuşite Ie facem loc în coloanele revistei.

Cine doreşte, mai poate trimite pentru nu-*rnărul viitor cuvântări, tn extensiunea celei 0e care o publicăm, care să trateze: „Însemnă­tatea zilei de 1 Dec. 1918 ; unirea Basara­biei; Unirea Bucovinei.

Cele mai reuşite Ie vom publica. (CI.)

harnic, cinstit şi cumpătat, răsbeşte cu multă uşurinţă greutăţile vieţii, care vă vor încerca şi pe voi, când veţi fi mari.

Dar mintea se luminează prin învăţă­tura pe care voi o primiţi ani în şir, aici în şcoală.

Bunul Dumnezeu ne va ajuta şi nouă, să vă putem învăţa şi lumina mintea cu tot ce e mai bun şi mai folositor, să vă dăm acea învăţătură minţii, copii, pe care nimeni şi niciodată nu v'o poate răpi şi fără care cu greu veţi putea trăi.

Această comoară scumpă, o pot avea numai acei copii, care vin cu drag la şcoală, care ascultă pe părinţi, pe învă­ţători, îşi iubesc prietenii de şcoală, cu cari nu se ceartă şi nu se duşmănesc niciodată.

Voi ştiţi, dragi copilaşi, că timpul se duce, şi nu sé întoarce niciodată; de aceea el trebue folosit cât mai bine, ca să nu ne pară rău mai târziu că l-am întrebuinţat fără folos.

Cum puteţi voi, copiii, întrebuinţa timpul copilăriei voastre în aşa fel, ca să nu vă pară rău când veţi fi mari, să nu vă căiţi cu amar de întrebuinţarea ce i-aţi -dat?

Iată cum: voi toţi care sunteţi aci, ve­niţi cu drag la şcoală în fiecare zi, unde învăţaţi, când e timpul pentru învăţătu­ră, şi vă jucaţi când e timpul jocului.

Dimineaţa când vine mămica să vă scoa­le, să nu vă lăsaţi moleşit, ci să săriţi repede din aşternut, dovedind că nu-i nici un gram de lene în voi. Vă spălaţi cu apă rece din isvor, vă rugaţi lui Dum­nezeu, mâncaţi, vă rânduiţi apoi cărti­celele şi caietele în trăistuţă, sărutaţi mâna mamei şi porniţi aţă la şcoală. Pe drum nu vă însoţiţi cu cei răi, dar cu colegii buni veniţi, în grup, vorbind vor­be frumoase. Să fiţi cu băgare de seamă şi să salutaţi pe cei mai bătrâni decât voi.

La şcoală ajunşi, vă aşezaţi toate lu­crurile în bancă, pe care v'o curăţiţi cu cârpa, Ajutaţi apoi celorlalţi, ca să vă puneţi clasa la rânduială, s'o aerisiţi, să ştergeţi lucrurile de praf, să udaţi flo­rile şi câte mai sunt în clasele noastre!

Şcolarul bun este cuminte în timpul lecţiilor, ascultă şi judecă tot ce aude delà domnul învăţător. Caută să-şi în­tipărească în minte multe cunoştinţe şi sfaturi de care va avea nevoie în vieaţă. Cu colegii lui este bun şi nu vorbeşte vorbe urîte. Este gata să ajute pe cel lipsit, cu creion, caiet sau spunându-i

lecţia pe care el n'a priceput-o. Şcolarul care are asemenea gânduri şi

asemenea purtare este un adevărat. şco­lar care aduce numai bucurie învăţăto­rilor lui şi părinţilor care se ostenesc să-1 crească. Părinţii voştri, copiii, care aleargă zi şi noapte, muncind pentru voi ca să vă hrănească, să vă îmbrace, să vă dea tot ce vă trebue, au v.eşnic în minte grija voastră, spre a vă feri de tot

ce e rău. Pentru toate acestea voi nu trebue să-i răsplătiţi altfel, decât cu pur­tarea voastră bună şi cu fapte de ace­lea care vă aduc numai laude.

Părinţii care au astfel de copii sunt veseli şi le creşte inima de bucurie, vă­zând că odraslele lor au apucat pe că­rări, care îi vor aduce la un viitor fru­mos. Ii iubesc mult şi nu-i mai pierd din ochi, de dragi ce le sunt. Nu vă ara­tă vouă, dar dacă le-aţi putea citi în su­flet, ca într'o carte, aţi vedea că aşa este.

In schimb, copiii cu purtări rele atât la şcoală cât şi acasă, leneşi la învăţă­tură, aruncă o umbră de tristeţe în su­fletul părinţilor, care deasemenea se poate citi pe faţa lor. Se gândesc sărma­nii cu groază la viitorul copiilor lor, în care nu prea au multă încredere, deoa­rece capiii răi, şi neascultători, nicioda­tă nu ajung bine, fiindcă nu merg pe drumul bun; faptele le sunt urîte ca şi sufletul lor.

Dragi copilaşi, căutaţi voi să nu întu­necaţi niciodată faţa părinţilor voştri,

-care vă cresc şi vă păzesc de toate relele.

Purtarea şi faptele voastre să fie bune ca şi sufletul vostru.

Faptele voastre, dragi copilaşi, să fie bune în toate locurile. Ori unde v'aţi afla, în locurile cele mai ascunse, cău­taţi să faceţi numai fapte de acelea, care scoase la lumină să nu vă fie ruşine că

le-aţi făcut. Să ştiţi copii, că nimic nu se poate ascunde. Dumnezeu vede totul, oriunde; ochiul Lui urmăreşte pe toţi în toate faptele lor, şi tocmai acelea care

vi se par vouă mai ascunse, ies la iveală cu mai multă uşurinţă.

Ascultaţi în şcoală pe învăţătorul vos­tru. El niciodată nu vă dă sfaturi rele. Nu-1 necăjiţi cu purtări urâte şi cu lene la învăţătură, ca să nu fie trist nicioda­tă, să-1 .vedeţi veşnic vesel, că numai a-tunci vă poate spune lucrurile cele mai frumoase.

Iată, dragi copilaşi, sfaturile pe care vi le dau azi. înainte de-a începe munca voastră şcolară. Acestor îndrumări voi să le faceţi un locuşor în sufletul vos­tru, şi să le păstraţi ca să le aveţi la în­demână şi să le vedeţi veşnic înaintea ochilor.

Cu aceste gânduri, dacă vom începe noul an şcolar, vom ajunge să facem cele mai minunate lucruri, pe care min­tea voastră de copii, nici nu le poate bă­nui, din cari voi veţi avea mult folos mai târziu, când veţi fi mari. Vi-se va părea că anul acesta de muncă a trecut repede, —- ca şi vacanţa, —> dar la finea

lui, veţi pleca cu multe învăţături fru­moase şi folositoare, ca să aveţi după ce vă odihni, o vacanţă întreagă.

Nu uitaţi, dragi copilaşi, nici sfaturile bune ce vi le-a dat părintele azi, aici

Şi apoi să ştiţi, copii: învăţături bune puteţi lua şi delà oameni mai to vârstă decât voi, cari au văzut şi au trăit mul­te. Primiţi învăţătura bună delà toţi!

Dragi copii, Dumnezeu să vă lumineze mintea, ca să puteţi prinde în ea tot ce e bun şi de folos, plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. Ţară noastră şi neamul a-

cesta, au nevoie de asemenea copii, din care mâine, poîmâne, vor ieşi oameni

cari îi vor fi de folos şi cari vor căuta să înlesnească traiul vieţii pentru toţi prin deşteptăciunea lor.

Nu uitaţi, copii, cartea şi faptele bune §i oriunde vă veţi duce, numai laude

s'auzim despre voi; şi la timpul său şi jocul, că sunteţi copii...

V. Moldovanu-înv.

Cojocna—Cluj

P A G I N A J U R I D I C Ă .

Î N D E P Ă R T A R E A Î N V Ă Ţ Ă T O R I L O R C A R E N'AU Î N V Ă Ţ A T INCĂ L I M B A TĂRII. — In faţa Curţii de apel din Cer­năuţi, s'a judecat cel dintâi proces al în­văţătorilor din Bucovina cari —. în ba­i a legii învăţământului primar din 1934 — au fost chemaţi la un nou examen de limba română.

Precum se ştie, toţi candidaţii cari n'au răspuns satisfăcător la acest exa­men şi cari s'au dovedit astfel refractari la orice sentiment de apropiere cu na­ţiunea română şi cu statul român ce-i hrăneşte, au fost îndepărtaţi din învă­ţământ. -

Mai toţi au atacat atunci măsura Mi­nisterului Instrucţiei publice prezintând

că e ilegală şi că în orice caz neştiinţa limbii române, în care totuşi trebue să predea în şcolile statului! — n'ar putea atrage pierderea funcţiei.

Reprezentantul Ministerului Instruc­ţiei publice a combătut acţiunea recla­mantului; a învederat că examenul la care numitul a fost supus e perfect le­gal, legitim din punct de vedere naţio­nal şi imperios necesar, — şi că astfel

principial chiar, acţiunea să fie înlă­turată; şi a observat că într'ânsa, acea­stă acţiune poartă şi gestul unei vizibile

Jndrăsneli, nefiind altcum câlificabilă susţinerea unui cetăţean, care de aproa­pe douăzeci de ani trăieşte sub auspicii­le statului naţional român şi de atâta vreme e salariatul lui, şi totuşi nici pâ­nă acum nu s'a învrednicit să înveţe limba ţării.

Curtea a respins acţiunea ca neînte­meiata şi a confirmat în acest chip mă­sura punerii în disponibilitate a recla­mantului.

SE PERMITE CUMULUL INTRE. PENSIE ŞI SALARIU? — D-na Z. S. vă­duva a unui fost preşedinte de Tribunal^ pensionară ca atare, actualmente func­ţionară la Înalta Curte de Casaţie, se vede refuzată de Casa Pensiilor ae a i se mai plăti pensiunea cuvenită pe urma soţului său, sub motiv că obţinând un

salar osebit, nu se poate cumula pensiu­nea cu salariul, partea urmând a alege una din două. Acţiunea în contencios înaintea Curţii de Apel s. 5. Curtea inter­pretând legea pensiilor din 1925' şi în special art. 6, consideră că dispoziţiunea acestuia, prin care se permite cumulul pensiunei cu salariul pensionatului până

la limita retribuţiunii corespunzătoare ultimului salar primit în funcţiune de pensionat, are a se aplica nu numai funcţionarului pensionat ci pentru iden­titate de raţiune şi soţiei văduve pensio­nare şi în consecinţă admite acţiunea

şi obligă Casa Pensiilor a-i plăti pensiu­nea. Recurs înaintea Curţii de Casaţie s. III ce se admite, casându-se decizia

pe omisiune esenţială, întrucât Curtea nu discutase apărarea Casei de Pensiuni trasă din aceia că legea cumulului din 2/4 din 1931 interzicând cumulul între pensii şi salar a abrogat art. 66 din legea pensiilor din 1925 care îl permitea.

In fond înalta Curte cade în divergen­ţă, care s'a söluüonat sub preşidenţia dlui D. Volanski prin admiterea în totul a aeţiunei şi obligarea Casei de Pensii a plăti reclamantei şi pensiunea.

In această situaţie se găsesc şi soţiile de învăţători cari şi ele funcţionează, la catedră. Acţionând în judecată Casa Pensiilor pot primi şi o parte din pen­sia soţului.

SATUL ŞI Ş L U A L A 49

DREPTUL DE CORECŢIUNE AL ÎN­VĂŢĂTORULUI. _ S'a pus adeseori în discuţia instanţelor judecătoreşti exis­tenţa şi limitele exacte ale dreptului de corectiune al învăţătorului.

Constant, justiţia a ferit de orice pe­nalitate pe cei cari — chemaţi să în­veţe carte .şi să instruiască tineretul — sunt siliţi să recurgă uneori şi la ar­gumente tari pentru stăpânirea şi dis- ' ciplinarea elevilor neastâmpăraţi şi neas­cultători.

Argumentele de drept, folosite în ho-tărîri, au fost variate.

Cazul de mai jos — semnalat de „Jurisprudenţa Generală" nr. 28—1935 — le rezumă pe toate.

Spicuim de aceea din cartea de ju­decată a dlui jude M. P. Popovici.

In fapt, e vorba de gestul învăţătoru­lui V. Constantin din Hlipceni care a lovit „cu varga, la palmă, de două ori şi la spate, tot cu varga, de trei, ori pe un elev neastâmpărat, faţă de care „simplele dojeniri verbale rămâneau fără efect".

Hotărîrea judecătorească mai adeve­reşte că „din certificatul medical se con­stată că loviturile date la spate au lă­sat uşoare vânătăi".

Instanţa a achitat totuşi pe învăţăto­rul inculpat şi a respins şi cererea de daune a pădintelui ...victimei.

Spre a hotărî astfel, a motivat precum urmează:

„învăţătorul are drept la corecţiune do­mestică, iar acest drept nu e depăşit atâta vreme cât violenţele şi căile de fapt sunt uşoare, moderate şi socotite ca necesare disciplinei şi educaţiei. A-cesta este cuprinsul dreptului de corec­ţie în abstract.

Dar in concreto acest drept variază în rigurozitate după subiectul pasiv, după gradul lui de sensibilitate şi reacţie la pedeapsă, aşa că, în speţă, deşi se con­stată că loviturile au fost date cu varga şi au produs uşoare vânătăi, totuşi, a-vând în vedere gradul de perversitate al elevului, credem că nu au depăşit drep­

tul de corecţie. Dacă am decide numai pe baza textelor care nu disting, ar tre­bui să sancţionăm orice atingere corpo­rală: dar în acest caz am pune pe în-învăţători în trista situaţie de a răs­punde cu averea lor de faptele elevilor, fără a le permite să recurgă la mijloa­cele socotite indispensabile de a preveni aceste fapte ale unor copii adunaţi din diferite medii, cu diverse apucături. In-

tenţiunea dalictuoasă trebuind să fie constatată însă, ori de câte ori este să; se aplice un text din codul penal care cuprinde o infracţiune pentru, existenţa; căreia iintenţiunea este indispensabilă, şi în speţă fiind vorba de o asemenea, infracţiune, şi constatând că intenţiu-nea inculpatului nu poate fi considerată, „deilictuoasă", ci o intenţie de „corecţie domestică" permisă de jurisprudenţa şi doctrină; urmează a se pronunţa ACHI­TAREA".

Totuşi noi stăruim ca învăţătorii să, evite pedepsele corporale din următoa­rele motive: Bătaia abrutizează şi pe= copil şi pe învăţătorul care o aplică. In­tre învăţător şi părinţii elevului se nasc raporturi de duşmănie. Pedepsele cor­porale pot duce la cazuri grave, rela­tate de revista noastră: moartea elevu­lui.

Opera de educaţie este întemeiată p» iubire. Aceasta trebue să fie baza de ac­ţiune a învăţătorului.

O JURISPRUDENŢA PRIVITOARE LA TRANSFERĂRILE IN ÎNVĂŢĂ­MÂNTUL PRIMAR. — D-na Şevastiţa Vlaicu, învăţătoare, ceruse Ministerului să fie transferată la şcoala primară mixtă din Drăgăneşti-Prahova, în pos­tul al cincilea de învăţător care s'a în­

fiinţat la acea şcoală. După ce Minis­terul aprobase cererea, s'a revenit asu­pra ei, r.dmiţându-se de către Minister, o cerere de transferare făcută ulterior de către d. Ştefan Dima, învăţător de­là şcoala din Brebu-Buzău.

Adresându-se contenciosului adminis­trativ, dna Şevastiţa Vlaicu a cerut ca

Ministerul ' să fie obligat a încuviinţa transferarea d-sale, având drept la a-•ceasta şi pe consideraţiunea că soţul ei funcţionează la aceiaţi şcoală, ca di­rector.

• In faţa instanţei de contencios, Minis­terul a obligat că fiind vorba de o şcoală

mixtă, pentru care art. 69 din legea în­văţământului primar prevede că în caz -de patru locuri, se vor numi doi învă­ţători şi două învăţătoare, urmează că -dacă se înfiinţează un al cincilea loc, acesta trebue atribuit unui învăţător.

Curtea n'a primit punctul de vedere «,1 Ministerului şi în consecinţă a admis acţiunea învăţătoarei reclamante, obli­gând Ministerul să o transfere Ia

.scoală arătată.

— SITUAŢIA PROFESORILOR DIN ŞCOALELE DE COPII ANORMALI. — In faţa înaltei Curţi de Casaţie s. III a venit în discuţie situaţia profesorilor delà şcoalele de copii anormali, reglementată de art. 226 din legea învăţământului pri­mar din 1924.

Potrivit acestui text, învăţătorii delà , şcoalele de copii anormali, cari au urmat cursurile medico-pedagogice delà univer­sitatea din Cluj şi au 15 ani vechime în învăţământ, sunt asimilaţi în ce priveşte drepturile, obligaţiile de serviciu şi sala­rizarea cu profesorii secundari.

Situaţia nu prezentase nici o dificulta­te până la data apariţiei legii armoniză­rii salariilor, care face diferenţă între sa­lariul de bază al profesorului provizoriu şi al celui definitiv.

D. loan Cruga, intrând în prevederile art. 226, a fost încadrat profesor secun­dar provizoriu, primind salariul de bază de 1500 lei lunar. Nemulţumit cu această situaţie, d-sa s'a adresat Curţii de apel Cernăuţi, care i-a respins acţiunea. De aici, recurs în Casaţie.

înalta Curte adoptând punctul de ve­dere al Ministerului de Instrucţie, potri­vit căruia profesorii delà şcoalele de copii anormali sunt asimilaţi cu profesorii se­cundari provizorii, a respins recursul ca nefondat.

C R O N I C A

ANUL V. — In ultimul număr al re--vistei „Satul şi Şcoala", am înfăţişat citi­torilor bilanţul activităţii acestei publi­caţii în cei patru ani de apariţie. Supusă unei judecăţi obiective, această activitate se dovedeşte a fi de un real folos şcoalei româneşti. Numai aşa am putut obţine

preţioasa contribuţie a celor mai distinşi membri ai corpului didactic universitar, secundar şi primar.

In coloanele rezervate mişcării cultura­le, presa a înregistrat în repetate rân--duri aprecieri măgulitoare asupra revis­tei noastre ceea ce, desigur, ne-a făcut mare plăcere. Dar bucuria cea mai mare ne-au făcut-o aprecierile exprimate de către abonaţii noştri. Ele ne susţin în munca noastră şi ne sunt cea mai scum­pă răsplată.

Cu prilejul apariţiei primului număr din anul V, adresând susţinătorilor noş­tri cele mai vii mulţumiri, ne permitem a reaminti vechilor cititori şi a mărturisi celor noui, ce urmăreşte această revistă.

„Satul şi Şcoala" năzueşte să fie pen­tru învăţători cel mai bun izvor de infor­maţie în domeniul profesional — în spe­cial şi în cel cultural, în general. Proble­mele tra ate au fost înfăţişate totdeauna sub aspectul de actualitate. Aceasta o in­dică şi titlul revistei şi curpinsul, căci în paginile sale cititorul va găsi totdeau­na ultimele cercetări pedagogice. Din a-cest moliv ea n'a servit şi nu va servi

scopuri p-rsonale sau de organizaţie de tagmă. N'avem idoli şi nădăjduim, nici duşmani Din activitatea oricui, pe noi nu ne interesează decât contribuţia sa pen-

tru ridicarea şcoalei. Se găsesc glasuri izolate care obiectea­

ZĂ că această revistă nu este accesibilă condeielor mai modeste. E adevărat, în oarecare măsură, năzuinţa noastră fiind de a reprezenta totdeauna un punct de vedére superior în tratarea ştiinţifică sau practică a problemelor de învăţământ.

Nefiind nici a tinerilor, nici a bătrâni­lor, ci a şcoalei în general; nefiind un or­gan pentru publicarea tuturor comunica­telor oficiale, care răpesc atâta spaţiu al­

tor reviste, nefiind a unei organizaţii ca­re ne-ar putea obliga să ne umplem co­loanele cu discursuri şi dări de seamă sterile, revista noastră se simte liberă şi plină de avânt şi cu acest sentiment ne

adresăm acum cititorilor noştri, solici-tându-le şi pe viitor preţiosul sprijin. ,

„Satul şi Şcoala". S'A ÎMPLINIT UN AN delà moartea

atât de mult regretată a învăţatului pro­fesor Gh. Bogdan-Duică.

Locul său la Academie şi la catedra delà Universitatea din Cluj va fi ocu­pat, după anul de doliu.

Cine însă va umplea golul lăsat de Gh. Bogdan-Duică în Istoria literaturii şi culturii româneşti?

Cine va răscoli cu atâta dragoste co­lecţiile vechi de reviste şi ziare, ca să adune boabe de mărgăritar pe salba studiilor sale atât de documentate şi atât de sever ştiinţifice?

Deocamdată nu vedem pe urmaşi. Nă­dăjduim totuşi că neamul nostru, învin­gând această epocă de materialism, ne va da cât mai mulţi tineri care să calce pe urmele mult regretatului profesor.

O vieaţă întreagă şi-a închinat-o mun­cii cinstite, idealului moral şi înălţării culturale a neamului SĂU. Nu se poate ca stăruinţa lui şi a altora să nu lecu­iască naţia noastră de cultul închinat lucrurilor vremelnice! (C. I.)

fGEORGE VÂLSAN. — Profesorul cu care s'a mândrit Universitatea din Cluj şi ştiinţa românească, s'a stins în zi

A fost elev al vestitului geograf Emu de Martonne. A publicat studii temeini­ce asupra Câmpiei româneşti, Carpaţi-lor, Porţilor Dunării, iar la moarte a lă­sat încă câteva studii definitiv redacta­te. Ne-a dat o descriere picturală a Coa­stei de Argint şi un studiu de sinteză, asupra etnografiei, pentru promovarea căreia a înfiinţat împreună cu V. Bogrea o societate la Cluj.

Cunoştea aproape tot pământul locuit de Români. înainte de războiu, împreu­nă cu profesorul G. Giuglea a cutreiera* ţările din sudul Dunării, vizitând pe Ro­mânii din Valea Timocului, Macedonia, Albania şi Grecia.

Ca. rezultat al acestor cercetări etno­grafice şi lingvistice, a publicat în' cola­borare cu dl Giuglea volumul Românii

din Serbia şi Bulgaria, al cărui material ne-a fost de mult folos la conferinţa de pace.

In tinereţe a colaborat la Semănăto­rul, apoi la Convorbiri Literare şi Drum drept. Din activitatea sa literară ne-a rămas volumul de poezii Grădina pără­sită şi cartea de povestiri Povestea unei

tinereţi, cu pagini de lirism asupra vie­ţii învăţătorului delà ţară.

Scrisul acestui învăţat este şlefuit eu multă migală, căci alături de savant era

omul cu o sensibilitate rară, care urmă­rea ca tot ce scrie să îmbrace şi o im­pecabilă formă literară.

Profesorul George Vâlsan cu toate că, a trăit atât de puţin, va rămâne ca un pilastru puternic pe care se va ridica ştiinţa românească viitoare. Pentru tine­retul care se dedică activităţii ştienţifi-ce, el este modelul omului de ştiinţă: modest faţă de toţi care-1 înconjoară, drept în tot ceea ce face şi neclintit în propagarea adevărurilor ştiinţifice.

Prin George Vâlsan naţia noastră a pierdut un om de caracter. (C. 1.)

CERTURILE LA COPIII MICI. — In­tro revistă de pedologie americană gă­sim următoarea experienţă făcută de E_

Green: Fiecare copil (dintr'un număr

5 2 SATUL ŞI ŞCOALĂ-

mai mare, câţi au fost studiaţi) a fost - observat timp de 40 zLe, într'o ordine - stabilită dinainte. Observaţia a durat de - fiecare dată 30 secunde. Se notează cu

ce camarad se găseşte în acel moment, dacă se joacă, se ceartă etc.; se stabi­leşte astfel frecvenţa diferitelor atitu­dini sociale. Din observaţiile făcute re­zultă că prietenia (camaraderie) creşte cu vârsta (delà,2 la 3 ani) în timp oe proporţia certurilor scade sensibil după trei ani. Băieţii sunt mai certăreţi decât fetele. Se notează că certurile nu sunt incompatibile cu prieteniile, dimpotrivă. Copiii de 5 ani caută tovărăşia copiilor dô vârsta lor; cei mai mici caută, dim-

. potrivă, tovărăşiile copiilor cu etate ceva superioară etăţii lor. Pe măsură ce Înaintează în vârstă, copilul rămâne mai puţin singur şi formează grupuri mai numeroase. In certuri cei mai mici sunt adeseori pasivi, mai târziu recurg frec­vent la lovituri. A. R.

' CE ÎNTREBĂRI PUN COPIII INTRE 2 ŞI 5 ANI? —. Psihologul american M.

JE. Smith analizând întrebările a 219 co­pii variind ca etate între 18 şi 72 luni, găseşte că numărul întrebărilor pe care 1« pun copiii creşte cu vârsta până la 4 ani, apoi descreşte. întrebările cele mai frecvente sunt: ce? şi unde? între­bările când, cum şi de ce, inexistente la 2 ani, cresc cu vârsta, în timp ce scad întrebările privitoare la numele lucru­rilor şi plasarea lor în spaţiu. Delà 2 la 5 ani creşte numărul întrebărilor privi­toare la timp (prevedere), număr şi pri-

. vitor la intenţiile şi acţiunile umane. • Copiii pun întrebări mai mult adulţilor

decât celorlalţi copii.

RIVALITATEA LA COPIII INTRE 2 ŞI 6 ANI. — C. Leuba dă, într'o revistă americană, rezultatele unei experienţe făcută cu 32 copii în etate delà 2 la 6 ani. Aceşti copii au fost puşi să se joace întâi singuri apoi în faţa unui camarad

_ ocupat cu aceeaşi activitate (să înfigă -ace cu gămălie într'o scândură). Foarte

rară la copiii mici, rivalitatea apare îw mod net la copiii de 5 ani şi se traduce prin tendinţa de a întrece pe celălalt înt soluţionarea problemei, A. R.

STREET R. F., un cercetător ameri­can, află că 15 din 107 copii de şcoală elementară, trimişi unei clinici psiholo­gice pentru insucces în şcoală, n'au pu­tut sta faţă cerinţelor şcolare din cauzat dificultăţilor personale de adaptare. Reacţiunile de frică (sub diversele es forme), pare a fi motivul central al celor-mai serioase insuccese şi desadaptări.

D. T. B. A. MAYER se ocupă în „The Ped..

Sem. and Journal of Genetic Psycho­logy" Iunie, 1935, de reacţiunile negati­ve ale copiilor de vârsta preşcolară fa­ţă de testele de inteligenţă. Acest nega­tivism est constant între vârsta de 2 şf 4 ani jum.; după această vârstă reacţiu­nile negative scad. Negativismul cel mar frecvent este la 3 ani, iar cel mai activ" între 3 şi 4 ani jumătate. Intre sexe nu s'a observat nici o diferenţă aprecia­bilă, (încă un indiciu despre multiplele manifestări ale perioadei de „îndărătni­cie" delà mijlocul întâiei copilării, care-trebue să dea de gândit celor ce aplică testele de inteligenţă la vârstele mici).

D. T.

CARACTERUL COPIILOR CAPRI-CIOŞI LA ALIMENTARE, — Din obser­vaţiile lui A. Eliot (publicate în Genets Ps. Mon. Vol. XIII)1 rezultă următoarele: Copiii care prezintă diferite capricii fa­ţă de mâncare prezintă şi anumite tră­sături de caracter care-i disting de cei­lalţi. Din 69 copii între 2 şi 3 ani, supuşi-observaţiei, 32 s'au dovedit capricioşiy faţă de hrană. La aceştia s'a putut con­stata o terfdinţă evidentă pentru mânie, excitabilitate, dispoziţie rea, afirmare proprie, tendinţă de dominaţie şi dorin­ţa de a atrage atenţia. In acelaşi timp s'a putut constata la aceşti copii că ei au mai puţin desvoltate: Respectul auto­rităţii şi aproapelui, stăpânirea de sine,.

veselia şi uşurinţa de adaptare. Alţi 13 copii care la început au fost capricioşi faţă de mâncare, ' revenind la alimenta­ţie normală li s'a schimbat concomitent şi trăsăturile de caracter. ' A. R.

MINCIUNA LA COPIII DE ŞCOALĂ. — In revista germană, Z. für päd. Psy­chol, vol. XXX, IV, H. Well dă rezulta­tele unei anchete intreprinsă de ei] asu­pra psihologiei minciunii în şcoală. An­cheta se bazează pe 644 elevi (băieţi şi fete). Rezultatele obţinute sunt următoa­rele: 23% băieţi şi 21% fete, utilizează minciuna (după propria lor declaraţie) •din camaraderie (minciună socială); 17% iăieţi şi 14% fete mint de frică de pe­deapsă; 10% băieţi şi 10% fete mint din comoditate (minciună de apărare socia­lă). Diferenţă mare. între băieţi şi fete găsim în minciunile care au la bază va­nitatea, ambiţia. Minciuna cu acest ca­

racter o găsim în proporţie de 6.4% la. băieţi şi 20.7% la fete. A. H.

DESVOLTAREA PSIHICA A UNUI COPIL ŞI A UNUI PUIU DE MAIMU­ŢĂ. — W. Kellog (în Psychol. Bul, Vot, XXIX), încercând să umanizeze o mai­muţă, a crescut un pui de cimpanzeu îm­preună cu un copil, ambii fiind trataţi la fel în cursul vieţii de familie. După 6 luni de vieaţă în comun, autorul a fă­cut un studiu comparativ, pe care 1-a, urmat timp de 3 luni. Maimuţa (în vârs­tă de 13 luni şi jumătate) s'a dovedit su­perioară copilului (în vârstă de 16 luni)? din multe puncte de vedere: a învăţat mai repede, a reţinut mai mult timp, * înţeles un număr mai mare de cuvinta

şi fraze. Totuşi după această perioadă» progresul copilului a devenit foarte ra­pid şi a început să depăşească maimu­ţa. A. R,

C Ă R Ţ I — R E V I S T E

IM ARG. MILLFR-VERGHY ŞI ECATE-BINA SÄNDULESCU: Evoluţia scrisului feminin în România, Vol. I, Ed. Buco­vina, 495 pag. 140 lei. Autoarele, binecu­noscute publicului, în special d-ra M. Miller Verghy, care-şi are, de mult, un loc de cinste în mişcarea noastră cul­turală, sau silit să adune, în cuprinsul unei impozante antologii, tot ce are mai bun scrisul feminin .românesc. In voi. I (al II-lea e sub tipar) ni se prezintă un mănunchiu de 34 de scriitoare, cu date "biografice, câteodată prea sumare, şi cu Imcăţi alese din opera lor. Mai ales pen­tru plăcerea cititorilor, insistăm asupra câtorva scriitoare care ni se par de o reală însemnătate, înafară de acelea ca­re, printr'un concurs favorabil de îm­prejurări, sunt cunoscute şi apreciate.

E vorba în primul rând de Elena Ghi-ca (1828—1888) fiica- Banului Mihail Ghica, cunoscută sub numele Dora d'Is-tria, (Istru-Dunărea), pseudonim luat în •amintirea ţării dunărene, pe caro o pă­

răsise prea de timpuriu. Remarcabilă prin frumuseţea sa, Dor».

dTstria a fost la înălţime şi ca pregă­tire intelectuală şi artistică. S'a mani­festat în variate domenii ale ştiinţei ş i ale artei, cu o desăvârşire care a stârnit pretutindeni admiraţie. Academia gre­cească a ales-o membră de onoare; Flo­renţa a numit-o cetăţeană de onoare iat" când se stinse, o piaţă a frumoasei ce­tăţi italiene primi numele Dorei dTstria. Opera sa literară, bogată şi variată, s'a. bucurat de numeroase traduceri în gre­ceşte, sârbeşte, italieneşte şi româneşte (a scris în franţuzeşte). Despre pământul şi neamul românesc (şi despre Ardeleni) Dora dTstria a scris pagini frumoase în „Femeile din Orient" 1859, carte tra­ducă de Gr. Pereitz în 1876.

Marta Ribescu, fiica lui loan Lahovar rp, fost ministru al României la Paris, este socotită, din 1908, când a publicat (la 18 ani!) impresiile sale de călătorie în Persia, sub titlul „Les huit paradis*

(operă premiată de Academia Franceză) ea una dintre cele mai bune scriitoare to limba franceză. După războiu şi-a pu­blicat impresiile despre ţăranii români şi satul românesc în două volume inti­tulate: Izvor, pays des saules („Izvor, ţara sălciilor") carte tipărită apoi în Anglia şi în America. A publicat două romane de succes: „Le perroquet vert" („Papagalul verde") şi „Catherine-Paris" apoi: „Quatre portait" în care se află şi un portret al Regelui Ferdinand; „No­tes sur TEgyte"* şi „Le .Destin de Lord Thompson of Cardington", în care e po­vestită vieaţa acelui brav ofiţer englez, mort, ca ministru, în catastrofa unui di­rijabil englez, despre care se ştie că ne-a

, iubit cu pasiune ţara şi ne-a ajutat ca un frate în timpul războiului In toate lucrările Martei Bibescu cititorul va a-precia gândirea profundă, dar şi arta desăvârşită a stilului. E pentru noi o adevărată bucurie să ştim că această scriitoare, cu nume mondial, este o fiică bună a gliei româneşti.

Elena Hartulari, moldoveancă, născu­t ă în 1810, şi-a scris memoriile fără alt gând decât acela de a-şi umple lungile ceasuri ale bătrâneţii cu istoria vieţii sale, din cale-afară de tristă. Prof. G. Ghibănescu, care a făcut transcrierea a-eestor memorii din cirilice, spune că sunt „un document unic în analele lite­raturii şi ale istoriei noastre".

Regretăm că spaţiul restrâns, nu ne permite să cităm părţi din opera Elenei Hartulari, pe care trebue s'o considerăm prima scriitoare româncă.

Elena Niculiţă Voronca, născută la Bârlad în 1862 şi căsătorită cu luptăto­rul bucovinean Zaharia Voronca, a a-juns, printr'un joc al împrejurărilor, o pasionată folcloristă. Locuind în orăşe­lul Şiret, chiar în casa pe care o ocupa­se părintele S. FI. Marian, binecunos­cutul folclorist, Elena Voronca se văzu zilnic deranjată de ţărani, care veniau cu material folcloristic la părintele Ma­rian. Ea nu numai că dădu atenţia cu­venită acestui material, dar studie cu

silinţă folclorul şi mitologia. A publicat îa trei volume „Datinele şi credinţele po­porului român" şi în două volume stu­dii de folclor" şi „Sărbătoarea Moşilor".

Elena Sevastos, născută în Botoşani, la 1866, fu premiată la vârsta de 22 ani cu un însemnat premiu al Academiei Române pentru valoroasa sa lucrare-„Nunta la Români". A mai publicat: „Cântece moldoveneşti" şi „Naşterea şi înmormântarea la Români". A murit în? 1929. Pentru cunoaşterea sufletului ro­mânesc lucrările Elenei Sevastos sunt de o valoare considerabilă.

Mărgărita Miller Verghy, autoarea vo­lumului de care ne ocupăm, a fost mul­tă vreme directoarea Azilului Elena-Doamna, stimată şi iubită de elevele sa­le, astăzi învăţătoare şi profesoare. Are-o bogată activitate ca autoare şi traducă­toare. Pentru copii a scris: „Copiii lui-Răzvan''^ carte premtetă . de Academia Română cu premiul Alina Stirbey, pen­tru educaţie şi „Sanda, Anca şi Matei". A tradus în franţuzeşte poeziile lui EimV nescu, (Geneva 1901). A publicat în 1907 cel mai bogat album de artă româneas­că, „Izvoade strămoşeşti", premiat de Acad. Română. A tradus numeroase lu­crări din literatura engleză şi-n ultimul timp ne-a făcut un imens serviciu, tra­ducând, într'o desăvârşită românească, „Povestea vieţii mele" de M. S. Regina Maria. (D. G.)

„GÂNDUL NOSTRU", revista învăţă­torilor din jud. Dorohoi, nr. 4—8, con­ţine un judicios articol: Fişa pedagogi­că, semnat de d. N. G. Enescu, prof, de-pedagogie. Ne însuşim concluziile dsale şi în ce priveşte însemnătatea fişei pe­dagogice şi în ce priveşte îndatoririle Ministerului, adică: a) să întocmească un model de fişă unică şi obligatorie în toată ţara; b) să alcătuiască testele şi să le reînnoiască, c) să organizeze cursuri speciale pentru însuşirea tehniceL alcătuirii fişelor pedagogice; d) să în­zestreze şcolile cu aparate de antropo-metrie şi materialul experimentai

• (D, G.}:

I. LUP AŞ: Istoria Românilor pentru cl. VlII-a cursul superior al şcoalelor se­cundare, ediţia a X-a. Bucureşti 1935. Editura Socec et Co.

Rostul istoriei naţionale în învăţă­mântul secundar, pe lângă cel material: cunoaşterea trecutului, pe lângă cel for­

mal: desvoltarea simţului critic, mai e şi cel educativ în sens religios, naţio­nal şi patriotic. S'ar putea spune, că me­nirea istoriei nationale, mai ales în se colul în care trăim, este trezirea şi în­tărirea conştiinţei naţionale, care dă a-vânt vieţii unui popor. La un congres internaţional de istorie, ce-a avut loc în zilele noastre în Italia, fiind întrebaţi reprezentanţii tuturor ţărilor, cu ce scop se predă istoria naţională în statele lor, răspunsul a fost — după mai multe di­buiri la unii cu scopul de a mască ade­vărul — cel precizat mai sus.

Deci autorii manualelor didactice de Istoria Românilor pentru şcoalele secun­

dare, trebue să nu piarză din vedere Înalta menire ce au de îndeplinit ma­nualele lor, adică educarea tineretului în sens religios-moral şi national-patrio­tic. Elevei cunoscând trecutul î$. vor putea cunoaşte şi iubi neamul. Cunos­când, suferinţele prin cari au trecut strămoşii, pentru a ne da o Românie întregită/ I|e vor respecta idealul nă­zuind să contribue şi ei în viitor la păs­trarea cu sfinţenie a patrimoniului câş­tigat cu preţul atâtor sacrificii. Cunos­când faptele măreţe ale eroilor naţio­nali, sufletele li se vor umplea de mân­drie şi de dorinţa vie de-a moşteni cali­tăţile lor.

Fără îndoială orice manual de istorie naţională, îndeplineşte în oarecare mă­sură această cerinţă, chiar numai prin simplul fapt, că înşiră întâmplările şi activitatea desfăşurată pe diferite tere­

nuri de către strămoşii noştri, al căror sânge ne-a -ămas moştenire. Insă pen­tru a c'a elevilor o icoană completă din trecutr 1 v-f'*>mat, dar glorios al nea­mului, ' " a le desvolta spiritul cri­tic, prr - ' şi judecând faptele în

atmosfera timpului, în care s'au petre­cut, şi pentru a le infiltra în suflet idea­

lurile marilor personalităţi de-o valoare morală indiscutabilă, manualele de Isto­ria Românilor vor trebui să îndeplineas­că anumite condiţiuni de fond şi de for­

mă. Anume: materialul să fie selecţionat înv

mod conştiincios, afirmările dubioase şi ipotezele să fie trecute printr'o examinare-critică. întreg materialul să fie împăr­ţit în epoci. Aceasta deşi se face cu scop pedagogic, pentru ia uşura asimilarea, materiei, totuşi e bine dacă are la bază. un singur criteriu, fie cel dinastic,' po­litic, cultural,; ori evoluţia conştiinţei naţionale şi a încercărilor de uniitat» naţională, pentru a se putea înţelege-mai bine legăturile şi asemănările din­tre mai multe întâmplări. Materailul să. nu fie prea îngrămădit. Amănuntele d» ordin politic, social ori cultural, cari n" sunt absolut necesare pentru ilustrarea epocilor ori personalităţilor, trebuesc în­lăturate. Amănuntele de ordin educativ în sens religios-moral şi national-patrio­tic să fie însă cât mai numeroase şi mai evidenţiate în expunere. Extinderea unei lecţii să nu fie mai mare decât a r pu­tea explica profesorul timp de 25—30' minute. O chestiune într'o lecţie să fie tratată în mod unitar continuativ, iar nu fragmentar prin digresiuni şi înfăţişarea altor evenimente disparate. Stilul să fiev simplu, clar, concis, lipsit de expresiuni bombastice, dar plin de căldură şi en-tusiasm unde e nevoie.

Manualul ,D-lui profesor Lupaş împli­neşte în cea mai largă măsură toate con-diţiunile menţionate. Cele mai multe lec-ţiuni au, pe lângă unitatea fondului, şi frumuseţa atractivă a formei.

Dl Lupaş evită amănuntele cari a r putea îngreuna învăţarea esenţialului. Expunerea este clară şi echilibrată, tur­nată în fraze alese şi dintre acelea, cari caracterizează mai bine personalitatea respectivă sau atmosfera unei epoci.

Personalitatea lui Ştefan cel Mare d.

ex. e admirabil caracterizată. D-sa ni-1 arată mai ales prin prisma, prin care era văzut de către contimporanii străini. Cu aceeaşi metodă sunt caracterizate şi alte personalităţi reprezenative ale tre­cutului nostru. Urmaşii lui Radu cel Ma­re sunt înlăturaţi sau trataţi numai su­mar — nu-i nimic de pierdut prin aceas­ta. In schimb arată cum s'a născut bănia Craiovei şi cum creşte importanţa iami-' iiei Craioveştilor, care va împlini un rol însemnat. Susţine chiar, că Neagoe Basai ab e din această familie şi anume fiul lui Pârvu şi al Neagăi.

Este zugrăvită şi situaţia politică a Transilvaniei sub Turci, apoi situaţia e conomică şi socială a Românilor în e-poca îeformei religioase stăruind asupra binefăcătoarelor influenţe culturale căro­ra se datorează tipărirea de cărţi şi în­fiinţarea de şcoli româneşti. Cu această lecţie s'a ajuns la epoca lui Minai Vi­teazul.

Dl. Lupaş reliefează în mod impre sionat şi la Mihai, rolul maicei Teofa-na, ca şi pe al D-nei Oltea la Ştefan cel Mare, asupra conduitei în vieaţa fiilor lor. Caracteristică e convorbirea Teofa-nei cu nora şi cu nepoţii săi. Profesoa­rele şi profesorii de istorie vor găsi aci ocazie foarte potrivită pentru o cât mai utilă aprofundare morală, în vederea e-ducaţiei yi îndrumării sufleteşti a tine­retului. Dl Lupaş trece apoi la Matei Basarab şi Vasile Lupu printr'o lecţie nu prea. extinsă, expunând domniile nu­mai a le celor mai însemnaţi dintre ur­maşii Iui Matei. Insistă asupra, situa­ţiei folitice din Ardeal ţi schiţează pla­nurile de Dacie protestantă ale lui Ga-vriil Bethlen.

Deosebit de ordonat şi sistematizat este în manualul d-lui Lupaş întreg materia­lul privitor la istoria Românilor în ul­tima epocă, aceea a înfăptuirii succesive a unităţii naţionale-politice, unde sunt scoase în relief şi caracterizate toate personalităţile reprezentative ale acestei «poci. Ultima lec'.ie cespre rtarea actua­lă a României are meritul de a introdu­

ce pe elevi în cunoştinţa împrejurărilor de vieaţă românească contemporană şi de a le trezi în suflet încrederea în vii­

torul acestei ţări. Temeinica lecţie va face serviciile cele mai bune tinerimii dându-i îndrumări folositoare şi orientări pentru a se putea încadra între cetăţenii lumi­naţi şi conştienţi ai statului român în­tregit.

Dl Lupaş mai dă la sfârşitul cărţii un tablou, cronologic şi sincronistic, al Dom­nitorilor din Muntenia, Moldova şi Tran­silvania. Aceasta era necesar pentru ma­nualul Dsale, mai ales că elevilor foarte adesea le place să facă legătură: „între anii de atunci şi până atunci a domnit cutare".

Pe lângă toate acestea Dl profesor Lu­paş dă câte o sinteză succintă a desvol-tării istorice la sfârşitul fiecărei epoci în parte, din care poţi avea o privire sin­

tetică asupra întregei epoci. Aceasta în­că este o particularitate lăudabilă a ma­nualului îşi de netăgăduit folos pentru promovarea învăţământului. Atât facto­rii determinanii ai istoriei româneşti schiţaţi pregnant, precum şi informa­ţiile bibliografice asupra fiecărei epoci sporesc în mod considerabil valoarea ştiinţifică şi utilitatea practică a aces­tei cărţi.

In concluzie, manualul D-lui Lupaş e foarte potrivit pentru cl. VIII secundară, având un material select, expus în mod clar, concis, plăcut şi pătrunzător. înles­neşte înţelegerea prin hărţi, prin tab­louri cronologice şi prin sinteza resu-mativă a fiecărei epoci. Dă îndrumări necesare prin indilcaţiunile bibliografi­ce, atât profesorilor cât ,ţi elevilor, pen­tru a avea posibilitatea de a-şi lărgi cu­noştinţele prin lecturi particulare. In­sistă asupra rolului cultural al biseri­cii, asupra rolului educativ al mamelor, arată evoluţia conştiinţei naţionale şi tăria sentimentului religios, cari n'au lipsit nici cărturarilor, nici păturei ţă­răneşti.

Nimic nu e neglijat din ceeace ar pu­tea servi pentru formarea de buni Ro-

mâni, oameni de caracter şi cetăţeni de­votaţi. Cu drept cuvânt s'a spus despre manualul d-lui profesor Lupaş că e cea mai iubită carte de istorie naţională, pe care ar trebui să o citească fiecare Ro­mân. Distinsul bărbat de şcoală din Iaşi, octogenarul Constantin Meissner, după citirea acestei cărţi, scria autorului că „manual mai instructiv, mai interesant, mai complet, mai bine scris de Istoria Românilor" încă nu i-a fost dat să vadă şi că a citit cu nesaţ multe capitole dintr'însul ca o „lectură desfătătoare".

Eu am făcut mici experienţe cu fraţii mei din cl. VIII, ca să aflu şi din pă­rerile lor, care manual e mai accesibil

pentru vârsta lor. Citind o lecţie din alte manuale li-se părea obositoare şi-mi ce­

reau adesea lămuriri. Citind însă aceeaş lecţie din manualul D-lui profesor Lu­paş, le părea clară delà început şi nu-i obosea, dimpotrivă îi înviora.

Rezultatul acestei experinţe didacti­ce — restrânsă, dar pasibilă de generali­zare, — a fost, că manualul D-lui Lu­paş îşi atinge scopul dorit, în măsură mai deplină decât alte manuale scrise pentru cursul superior al liceului.

Citind manualul D-lui profesor Lupaş rămâi cu impresia, că faci o călătorie pe un drum plăcut, neted şi mai scurt, pe care-1 isprăveşti fără a te fi obosit şi la urmă par'că regreţi că s'a terminat. Laşi cartea din mână cu dorinţa de a te întoarce iarăş la ea, s'o mai răsfoieşti, spre a gusta din nou frumuseţile cuprin­sului ei bogat şi înălţător de suflet.

M, Urc an prof, de istorie

IOAN ALBESCU: Însemnări despre şcoala mea.

Lucrarea pe care o amintim este în­tocmită de un învăţător. Ea cuprinde o schiţă monografică despre şcoala din corn. Boita, jud. Sibiu. Apreciind lucra­rea pentru însemnătatea sa documenta­ră, dar şi pentru valoarea unei pilde servită tuturor învăţătorilor, dl Prof. univ. Onisifor Ghibu a onorat-o cu o pre­faţă.

După o mică incursiune în trecutul şcoalei primare ardeleneşti, autorul tre­

ce la subiectul ales: Scoală delà Boit**. Ne dă despre trecutul comunei sale câ­teva date, atâtea câte ne trebuesc ca să ;

ne convingem că Boicenii au putut avea o şcoală din cele mai vechi timpuri. Da­

te sigure nu sunt însă decât din 1804 şi r

din acest an ni se dau numele tuturor învăţătorilor până astăzi, precum şi nu­mele acelora care au jertfit pentru şcoală (totdeauna Biserica şi preoţii în frunte) ori s'au ridicat prin şcoală.

Intr'un vechiu număr al revistei noas­tre am mai vorbit despre însemnătatea monografiilor şcolare, fie şi sub forma de anuare. Acum când vedem că lucrul e realizabil, —• laudă d-lui I. Albescu, — şi e atât de util, nu putem îndeajuns în­demna pe învăţători să întocmească mo­nografia şcoalei.

Anii trec repede şi tot atât de repede se întinde uitarea peste truda înaintaşi­lor. E păcat şi pentru ei, dar mai ales, pentru noi. D. G.

TTJDOR ARGHEZI: Ochii Maicii Dom­nului, Roman „Ed. Minerva", 308 pag.

70 lei. încă nu s'au scris în literatura românească pagini mai delicate, inspi­

rate de iubirea maternă, decât acelea pe care le cuprinde „Ochii Maicii Dom­nului1'. Era şi firesc ca ele să ne vină din partea d-lui Tudor Arghezi, scriito­rul care a făcut loc atât de larg copilă­riei în opera sa. Eroina, Sabina Voinea

se lasă ademenită de dor de ducă, ca să vadă lumea şi să scape de un părinte ti­ran. In Elveţia cunoaşte un ofiţer englez. Simt unul faţă de altul o atracţie mis­tică şi se socotesc uniţi, întemeind noua lor vieaţa numai pe chemarea inimei, ca şi biblica Sulamita din „Cântarea Cân­tărilor" (a cărei tălmăcire, intercalată în paginile romanului, e de o frumuseţe uimitoare). Dar ofiţerul moare şi Sabina rămâne singură, în aşteptarea copilului. Toată vieaţa sa şe concentrează în dra­gostea pentru, micul Vintilă. • pe care-l creşte eroic, prin muncă şi devotament, ignorând familia şi averea părintească.

După optsprezece ani de sforţări Sabina moare. Copilul e pe cât de bun şi de în­văţat, pe atât de nepregătit să reziste vieţii fără sprijinul mamei sale. Nici în­tâlnirea, — cu totul senzaţională cu ma­ma Sabinei, — care, despărţită de tatăl

Sabinei îşi întemeiase o nouă familie, neştiută de nimeni, nici intervenţia tine­rei Ana, care credea că dragostea ei poa­te înlocui în inima lui Vintilă dragostea mamei sale, nimic nu-1 poate reţine pe Vintilă în lume. Singură vieaţa de mă­năstire ,îl linişteşte. Acolo descopere el, în icoana Maicii Domnului, ochii mamei sale. Pentru întunericul în care se scu­

fundase, era singura lumină şi altceva nu-i mai trebuia.

Sfârşitul întristează, dar cititorul e ur­mărit încă multă vreme de amintirea luminoasă a paginilor în care autorul a ridicat în slăvi de lumină şi de frumu­seţe dragostea mamei pentru copil.

D. G.

GIB. MIHĂESCU: Donna Alba, roman, Ed. „Cultura Românească", 416 pag. 80 lei. E o carte în care autorul a pus mul­tă ingeniozitate şi talent. E vorba de pa­siunea tânărului Aspru pentru fermecă­toarea Donna Alba, a cărei inimă o cu­cereşte după ani lungi de aşteptare, când luminoasă, când desnădăjduită, de mun­că migăloasă şi tenace, de urmăriri pli­ne de un sensational vrednic de cel mai desăvârşit roman de detectivi.

Paginile în care autorul ne prezintă biruinţa idealului său asupra pornirilor pătimaşe şi acelea în care ne înfăţişează vieaţa sufletească a Donnei Alba, ţin plină de încordare atenţia. iDe asemenea interesante şi veridice episoadele: dra­

gostea Voichiţei, vieaţa tineretului din pătura instărită a Capitalei, vieaţa fe­meilor uşoare şi a boierimei ajunsă Ia ultima traaptă a decăderii. Totul sporeş­te în aşa măsură plăcerea lecturii, încât trecute odată primele pagini de intro­ducere în intrigă, —• mai greoaie, — ne­voia lecturii până la sfârşit, nu te pă­răseşte o singură clipă. D. G.

C. AR'DELEANU: Domnul Tudor, Bi­blioteca Energia, 150 pag. 30 lei. Vieaţa-romanţată a Domnului Tudor, din care Biblioteca Energia dorea să facă un iz­vor de vigoare sufletească pentru tinere­tul nostru, este, aşa cum a alcătuit-o d. C. Ardeleanu, o lucrare de o slăbiciune compromiţătoare.

Ne surprinde că o asemenea operă a putut obţine girul Fundaţiei pentru li­teratură şi artă „Regele Carol II".

Vieaţa lui Tudor rămâne să fie scrisă de altă mână, mai fericită. D. G.

N. C. ENESCU: Istoria Pedagogiei, Ed. Autorului Str. Tăutu 37 Dorohoi, ediţia II, 344 pag. 105 lei. Niciuna dintre ramu­rile ştiinţelor pedagogice nu mi se pare mai interesantă şi mai cuprinzătoare de­cât istoria pedagogiei. Interesantă pen­trucă ea îmbrăţişează istoria omenirei sub cel mai fericit aspect al său, acel al năzuinţelor spre perfecţionare; cuprin­zătoare pentrucă odată cu datele biogra­fice, ea pune sub ochii noştri toată expe­rienţa pedagogică a celor mai însemnaţi educatori. De aceea şi-n şcoală şi după şcoală, istoria pedagogiei este un studiu drag învăţătorilor, cu atât mai drag, când au la îndemână un bun manual. Intre cele câteva istorii ale pedagogiei, apăru­te în ultimul timp, remarcăm cu plăce­re manualul d-lui N. C. Enescu prof. la Şc. Normală din Şendriceni — Dorohoi. Având experienţa învăţământului, auto­rul nu s'a mulţumit numai să dea un material vast, ci şi bine sistematizat şi redactat cu o claritate care-i face onoare.

Pe lângă o privire asupra şcoalei con­temporane la diferite popoare, autorul înfăţişează mai pe larg şi istoricul înv. la Români, delà Cuza, însoţind aceste pa­gini şi de câteva interesante biografii de pedagogi români. Socotim o asemenea carte indispensabilă oricărui învăţător.

I. ALBU: Domniţa Stana, Drimă is­torică în 4 acte (Libret de operă) 66 pag. 30 lei.

Autorul acestui libret de operă s'a fă—

cut cunoscut cititorilor prin câteva tra­duceri reuşite şi prin opereta „Jambo-reea", jucată de cercetaşii clujeni. Lu­crarea „Domniţa Stana", inspirată din istoria neamului, este destinată unei o-pere a cărei muzică ni se făgădueşte. Deşi transportaţi în lumea legendelor, piesa se citeşte cu plăcere, versificaţia fiind făcută cu talent.

G. M. VLĂDESCU: Moartea fratelui meu, Roman, Ed. Cugetarea, 287 pag. 60 lei. Deşi nu este la prima lucrare li­terară tipărită1), în jurul d-lui G. M. Vlădescu s'a scris atât de puţin, încât a rămas necunoscut marelui public citi­tor. E păcat .şi e pagubă, mai ales pen­tru cititori. Romanul care ne-a dat pri­lejul acestor rânduri poate interesa în mod special pe educatori, cei doi eroi ai povestirii fiind doi copii, urmăriţi până la maturitate, când destinul cade greu peste soarta lor. Un scurt rezumat al a-cestui roman n'ar face decât să micşo­reze interesul celui care ar dori să-1 ci­tească, pentrucă acţiunea trece dincolo de marginile posibilului.

Dar nu întâmplările, mai presus de realitate, pot reţine atenţia cititorului, ci adâncirea sufletelor, care este desă­vârşită, fie că e vorba de oameni formaţi fie, mai ales, când e vorba despre copii, ceea ce, într'adevăr, este un mare merit al dlui G. M. Vlădescu. (D. G.)

ALMANAHUL şcoalei primare şi al fa­miliei, pe anul şcolar 1935—1936, editat de „Scrisul Românesc" din Craiova şi redactat de d. Ilie Popescu Teiuşan, prof, de ped. la Şc. Normală Craiova, ne-a fost o plăcută surpriză.

Pe lângă obişnuita parte calendaristi­că conţine multe îndrumări practice pentru învăţători, care fac din acest al­manah un ghid preţios, cartea mai con­ţine numeroase bucăţi cu caracter ins­tructiv şi distractiv şi câteva cântece şcolăreşti. Preţul 40 lei. (D. G.)

*) G. M. Vlădescu a mai publicat: La-crămi adevărate (Nuvele); Tăcere (Nu­vele); Menuetul (Roman) şi, de curând, Republica disperaţilor (Roman).

„ANALE DE PSIHOLOGIE", Bucu­reşti, 1934, XII-[-222 pp. Director: C. Ră-dulescu-Motru; Redactor: I. M. Nestor^

Noua publicaţie de Psihologie din ţa­ră (Organ al Societăţii Române de Psi­hologie) prezintă în acest număr inau­gural un material bogat şi compact de-studii, informaţii şi recenzii.

Intre studii se înseriază: C. Rădulescu-'Motru: Intuiţia timpu­

lui; Dr. Marinescu — Dr. Kreindler — Copelrman: Essai d'une interpretation phisiologique du test psychologique de-Rorschach; Dimitrie Todoranu: Dinami­ca integratoare a caracterului; B. Bie­geleisen: Orientarea profesională a ba­calaureaţilor (trad. I.. M. Nestor); T. Be­rum: Psihologia individuală şi E. Weiglz Tratamentul turburărilor psihice la co­pii şi tineri.

Notele şi informaţiile sunt semnate de dd.: I. M. Nestor, A. Manoil, Loewens-tein, Dr. E. Cohen, Sulea-Firu, Soresct»: S., C. Zaharnic, etc., etc.

Iar numeroasele recenzii, privitoare la mai toate publicaţiile psihologice din ul­timii ani din străinătate şi mai ales din ţară), sunt semnate de dd.: I. Brucăr, I-M. Nestor, A. Manoil, Lt. Chiapella, A-ronescu, St. Zissulescu, G. C. Bontilă, R^ Felix, I. Tocescu, G. Florescu, Dr, I. Stă-nescu, C. Nour, N. Façon, etc., etc.

D. T. GEORGE AMAN: Monografia ca mo­

dalitate de studiu şi de prezentare inte­grală şi ştiinţifică a individualităţii ele­vilor. Problema indiviyidualităţii préoc­cupa actualmente în largă măsură atât pe oamenii de ştiinţă, — psihologi şi pe­dagogi, — cât şi pe educatorii de orice-categorie. însăşi oficialitatea a legife­rat-o şi-a impus-o. oarecum prea pripit, ordonând cunoaşterea şi respectarea in­dividualităţii elevului, fără prealabile şi inerente pregătiri de ordin teoretic şi tehnic.

De netăgăduit că este problema cen­trală a învăţământului şi educaţiei,' in­dividualitatea fiind potenţialul motiv, aptitudinele şi dispoziţiile insului, cărora

principiile şi metodele instrucţiei şi edu­caţiei trebue să se adapteze, spre a le asigura o desvoltare şi desăvârşire na­turală şi fidelă.

A fost clarificată problema în sine din punct de vedere teoretic, prin studii largi şi documentate, s'au creiat, mai mult sau mai puţin, şi s'au propus me­tode şi mijloace de investigaţie, de fixa­re a diferitelor funcţii psihice, rămâ­nând — şi aci stă greul — ca pionerii învăţământului să caute să cunoască

individualitatea fiecărui elev, s'o ajute şi s'o respecte în efectuarea educaţiei sale.

în broşura dlui George Aman, găsim fi­xate în mod succint, dar documentat şi bine precizat scopul împătrit al studiu-

tia insului, b) fundează ştiinţa educa­ţia insului, b) fundează ştiinla educa­ţiei pe legi scoase din cunoaşterea certă si fidelă a realităţii concrete, c) asigură o certă şi obiectivă orientare profesiona­lă a şcolarilor, d) dând posibilitate so­cietăţii să cunoască din timp şi în mod sigur, ce anume membri încorporează în sânul său.

După aceste binevenite precizări, trece la arătarea condiţiilor ce trebue să le îndeplinească un asemenea studiu spre a putea satisface cerinţele ce i se incum­bă, cerinţe fixate în 8 puncte, napier-zând din vedere ca să facă şi un suc­cint istoric al „fişei", „individuale", „personale", „pedagogice", socotită ca mijlocul cel mai salutar de investigaţie, arătând felul cum a fost alcătuită, rând ,pe rând, de cei 7—8 autori. Relevă lacu­nele fiecăreia, precum şi îmbunătăţirile ce i s'au adus pe rând, conchizând că çea mai bună modalitate de studiu şi de prezentare integrală şi ştiinţifică a individualităţii elevului este: Monogra­fia, al cărui schelet îl fixează imediat.

Sfârşeşie print-r'un capitol, tot aşa de interesant, în care evidenţiază greutăţile pe care le întâmpină educatorul, care caută să efectueze acest fel de studiu,

-făcând o distincţie — bine venită şi bine -precizată — între noţiunea cercetarea şi

noţiunea studiul individualităţii. Problema fiind încă la începutul re­

zolvării, precizările dlui Aman, sunt cu atât mai interesante şi mai binevenite. Păcat că sunt redate prea sumar — fiind un rezumat al unei lucrări mai vaste —• şi nu suscită prea multă convingere. Aş­teptăm apariţia lucrării în felul cerut de însăşi importanţa problemei ce-o di­secă.

Numai din discuţii, cât mai ample şi mai variate, în care să fie angajate toate minţile competinte ale ştiinţei psiho-pe-dagogice, se poate clarifica o astfel de problemă şi se pot stabili şi metodele cele mai naturale şi mai fericite de in­vestigaţie. Precizările teoretice trebuesc verificate şi completate de cele practice.

Florian Stanică

Di'. EUGEN NICOARÄ şi VASILLE NETEA. —• Un an de luptă pentru cre­

dinţă, neam şi ţară. Acesta e titlul raportului despre acti­

vitatea din anul 1934—35 a despărţămân­tului Reghin, al Astrei.

In pagini puţine, se vorbeşte despre o activitate foarte bogată.

Despărţământul acesta a organizat o şcoală ţărănească cu 50 ţărani, alta cu 40 ţărance. Sau creiat asociaţii de cer­curi culturale din mai multe cercuri să­teşti, înlesnindu-se astfel emulaţia între săteni pe teren cultural, prin organiza­rea şezătorilor, a corurilor şi a teatrului sătesc.

Pentru întărirea credinţei străbune, s'au ridicat în diferite sate troiţe sculp­tate artistic, în locul crucilor lipsite de podoabă.

In amintirea luptătorului naţional Constantin Romanu-Vivu s'a ridicat la Pintic, satul natal, un monument come­morativ.

Despărţământul şi-a făcut şi' un steag propriu, ca sub cutele lui să alerge toţi care simt româneşte.

La Reghin, zilele mari, naţionale, au fost sărbătorite de către Astra cu tot fastul, dându-şi contribuţia cercurile

culturale din satele apropiate. Conducătorii Astrei din Reghin n'au

uitat să facă şi fapte de caritate, aju­tând după tradiţia străbună, în preajma sărbătorilor, pe cei nevoiaşi. Este o ino­vaţie care merită să fie generalizată, căci fapta bună are tot atâta valoare, în formarea sufletească a sătenilor, ca şi un discurs înflăcărat.

Activitatea aceasta bogată (s'au ţinut 850 de conferenţe) n'ar fi avut loc, în mare măsură, dacă ar fi lipsit concursul moral şi material al dlui dr. E. Nicoară, bărbat trimis de providenţă în acel colţ al ţării noastre. Dl dr. Nicoară a dat din avutul său 200.000 lei pentru acope­rirea cheltuelilor despărţământului. Fap­ta D-sale n'are nevoe de nici un comen­tariu.

Remarc că în cadrul despărţământului Reghin, învăţătorii îşi dau cu toată ini­ma contribuţia lor. Prin această activi­tate culturală, ei îşi înlesnesc munca lor din şcoală.

Notez cu plăcere strădania colegului tânăr Vasile Netea, bun ucenic în apos-

tolia culturală şi a Dr-lui Nicoară, că­rora le doresc ca şi de aici înainte să-şi poată cheltui energia spre folosul po­porului nostru.

Darea de seamă despre activitatea a-cestui despărţământ, la un popas de 15 ani, merită să fie citită şi de alţi condu­cători de despărţăminte ale Astrei. Bă­trâna societate poate aduce atâta bine alături de stat, ocupat adeseori cu lu­

cruri care nu duc la nici o realizare! (C I.)

SABIN JULA: Monografia comunei şi şcoalei primare Simeria (jud. Hunedoa­ra). Tip. N. D. Miloşescu, Tg. Jiu, 1935. Pag. 50.

Comuna Simeria atât de înfloritoare acum, a luat fiinţă odată cu pornirea lucrărilor de construire a liniei ferate de pe valea Mureşului (1866—84).

Locuitorii streini care se găsesc în această comună sunt urmaşii foştilor muncitori la lucrările căilor ferate, a-

duşi de stăpânirea ungurească de pe-câmpia Ungariei, cu scopul ca să desna-ţionalizeze elementul românesc din acest ţinut.

După ce linia ferată a trecut la 1884-în posesiunea Statului, acţiunea de ma­ghiarizare, mai ales prin şcoală, a luat un mare avânt.

Calea ferată a dat tot concursul. Nu­mărul învăţătorilor unguri a sporit a » cu an. La şcoală erau atraşi copiii Ro­mânilor, mai ales din satele apropiate.. Fostul director ungur Martin Uhlrichy sas maghiarizat, a servit la această şeoa- . lă 40 de ani.

Urmele activităţii lui se cunosc şi azi în populaţia streină din comună. Noro­cul a fost că în 1919, în fruntea şcoalei, acum românească, autoritatea de stat a numit pe dl Sabin Jula, un învăţător foarte bine pregătit şi un român inte­gru. De atunci până acum el a făcut e-forturi foarte mari pentru a şterge, cât mai mult urmele şcoalei ungureşti şi a da un nou avânt, românesc, instituţiei în fruntea căreia este pus.

Trebue să remarcăm că şi CFR-ul şî-a înţeles menirea şi a dat tot sprijinul pentru a transforma acest cuib unguresc într'un centru românesc, ridicând o bi­serică frumoasă şi sprijinind şcoala eus toată inima.

Istoria acestei comune ne arată opera depusă de statul strein pentru desfiin­

ţarea noastră. Ne face cunoscută metoda de lucru, care ne-ar fi şi nouă de folos,, mai ales în ce priveşte continuitatea te serviciu.

Directorii şcoalei au rămas în servi-1

ciu neschimbaţi până la pensionare. Bănuiesc că şi ceilalţi funciţonari. Dirt

datele date de dl Jula se poate vedea că în scurt timp, comuna a avut patru no­tari, un număr nesfârşit de primari. Schimbarea aceasta prea deasă nu ne poate fi de folos. Mai trebue să învin­gem în această comună persistenţa strei­nilor în meserii şi comerţ.

Pilda dlui S. Jula merită să fie imi­tată şi de alţii. Numai din monografii

individuale, vom putea să închegăm tre­cutul, frământările noastre pe teren cul­tural şi luptele noastre de a rezista în faţa atacului strein. Fiecare învăţător j)oate să aducă prin scrisul său o con­tribuţie care va înlesni închegarea ma-•srelor monografii pe judeţe saü provin­cii. (C. I.)

Dr. D. TODORAN: Bazele psihologiei -caracterului (Din publicaţiile revistei .„Satul şi Şcoala"). Preţul 50 lei.

Acest studiu a apărut în coloanele re­vistei noastre. El a fost extras în bro­şură.

Reamintim cititorilor capitolele mai importante: Natura şi structura caracte­rului. Caracterul şi individualitatea psi­hică. Evoluţia şi formarea caracterului. •Caracterul, şcoala şi cultura.

'Astăzi când în toate părţile lumea se plânge de lipsă de caractere atât în pă­tura conducătoare cât şi jos în pătura ţărănească, datoria educatorilor este să cerceteze cât mai temeinic care sunt mij­loacele pentru ca naţia noastră să aibă câţi mai mulţi oamenii de caracter, acei

.gentles-manes, cu care se mândresc ţă­rile conducătoare din apus.

întrucât nu mai putem merge în cer­cetarea acestei probleme pe căile uşoare, empirice, avem obligaţia ca problema

-atât de importantă a cunoaşterii carac­terului s'o examinăm cu tot aparatul pe care cercetările ştiinţifice ni-1 pune la dispoziţie.

Recomandăm învăţătorilr acest studiu, care deşi ţinut într'un ton prea ştienţi-fic, dacă va fi citit cu răbdare, el va fi înţeles şi va fi de mult folos pentru cu­noaşterea problemei. La cercurile cultu­rale s'ar putea face dări de seamă asu­pra acestui studiu în locul temelor care

~s"au banalizat. Mă gândesc la studiul şcoalei active, care până acum ar fi pu­tut deprinde pe foarte mulţi învăţători să lucreze altfel decât au învăţat în şcoala normală. învăţătorii trebue să studieze cât mai mult problemele de psi-liolgie, care stau la baza oricăror fun­

damentări pedagogice. (C. I.)

GAZETA ILUSTRATĂ, Anul IV, nr. 9—10 pe Sept.—Oct. a. c. publică câteva studii de seamă: Abisinia de Al. Doboşi; Gimnastica în şcoalele superioare popu­lare din Danemarca de St. Bezdechi; Un sat grăniceresc; Rebrişoara de Emil Pre-cup. Revista aceasta atât de apreciată în Ardeal, apare prin stăruinţa dârză 3 dlui Petre Borteş, care merită tot con­cursul oamenilor înţelegători. (C. I.)

MIRON NEAGU: Doine din Ardeal. Edit. Libr. Neagu, Sighişoara — 1935. Preţul 60 lei.

într'un caiet admirabil tipărit, sunt notate pentru voce şi pian zece doine cu­lese de cil Neagu, pe care publicul arde­lean 1-a ascultat adeseori, cu plăcere, horind la Radio.

Sfătuim pe învăţătorii conducători de coruri să-şi procure această colecţie.

Răspândirea cântecului românesc mai ales în colţurile îndepărtate ale Ardea­lului, infiltrat cu streini, trebue să fie punct de seamă în programul cultural al fiecărui învăţător. (C. I.)

VIEAŢA ILUSTRATĂ, Anul II. No. 8-9 Aug.—(Sept. 1935. — Această excelentă revistă, destinată educaţiei familiei ro­mâneşti, are în acest caiet două articole de seamă: Minunea delà Maglavit, dato­

rit dlui N. Colan şi Spre un alt stil de vieaţă, scris de dl Gr. T. Marcu. Acest articol este un imn de laudă tineretului constructiv. Pentru adevărurile ce . cu­

prinde şi frumuseţea lui, reţinem şi noi pasagiu! ce urmează:

Au coborît din munţi, cu lăsatul verii, tineri cu feţe aspre şi inimă de aur, la mare şi'n câmpii; iar cei din şesuri au suit pe culmi năprasnice de stânci, aco­lo unde Carpaţii împlântă pământul ro­mânesc în cerul Patriei. Şi au durat bordée de bulgări şi stuf şi piatră, din ce aveau la îndemână, zorind din zöri până'n amurg. Trudesc cu voie bună, sărutaţi de soare, câtu-i ziulica de mare. iar pe 'noptate, ochii ce s'au cuminecat cu nesfârşitul, se pleacă pentru rugăciu­ne. Pâine şi ceapă adusă 'n traistă de-

acasă, le potolesc foamea. Şi apoi, se'n-credinţează, pentru odihnă, pământului ce le e prieten, înfăşuraţi în mantia de azur, bătut cu nestemate de stele. Doar câteva foi, care nici ele nu ştiu cu ce tră­iesc, scriu despre ei cuvinte cumpătate: e presa românească oe se naşte, presa care scrie despre românul înfrăţit cu glia şi cu codrul.

... Se zidesc unii pe alţii şi învaţă un aspru învăţământ, că-i vorba să slujeas­că lui Hristos, Regelui şi Naţiunii... Pe ei nu-i caută nimeni, nici barem la zile mari. Doar graiul Ţării, care-i străjueş-te şi-i solicită, pune pe frunţile lor se­vere, cununi de lumină.

„GRĂDINA MEA", tipărită elegant, cu numeroase clişee şi vignete, informaţiuni şi sfaturi practice.

Revista e sub conducerea unui comitet în fruntea căruia se găseşte dl Alexan­dru Borza, prof. univ.

Revista apare lunar. Abonamentul lei 200 anual. Administraţia: Cluj, Str. Vă-cărescu No, 3.

CONST. GRAUR: Cu privire la Franz Ferdinand, Ed. „Adevărul", 575 pag. 100 lei. în această cuprinzătoare lucrare d. Const. Graur, binecunoscut şi apreciat ziarist, aduce o bogată contribuţie asu­pra vieţii arhiducelui Franz Ferdinand. De numele său e legată epoca de sbu-cium dinaintea războiului a Românilor ardeleni, precum şi războiul de pe ur­ma căruia s'a înfăptuit noua Europă.

Dacă amintim că autorul a trăit ani de zile la Viena, ca ziarist; că n'a trecut orb prin lume şi că a supus discernă­mântului său evenimentele şi oamenii; că Român fiind, toate prezintau pentru sine o deosebită importanţă şi că în toate a fost ajutat de legăturile sale, de cultura sa şi de inteligenţa sa, e sufi­cient ca să înţelegem câtă valoare poate prezenta această lucrare.

O recomandăm abonaţilor noştri pen­tru bogata sa informaţie şi pentrucă poate risipi acea legătură care a creiat

din Franz Ferdinand un protector al Românilor, când, de fapt, n'a manifestat pentru noi nici mai mult interes, nici mai multă iubire decât oricare alt Hab­sburg, ceea ce înseamnă că şi el ne pu­tea iubi atâta timp cât devotamentul şi jertfa noastră puteau adauge ceva co­roanei habsburgice. D. G.

OGORUL ŞCOALEJ: (Revista asocia­ţiei învăţătorilor din jud. Turda). An. II, Nr. 2 din Oct. 1S>35, publică în articolul prim, sub titlul Satul şi Şcoala, urmă­toarele aprecieri care he măgulesc şi pentru care aducem viile noastre mul­ţumiră colegilor delà Turda.

Iată articolul: Revista pentru educaţie şi învăţă­

mânt Satul şi Şcoala delà Cluj, împli­neşte acum, patru ani de apariţie, E un adevărat eveniment pentru şcoala noas­tră ardeleană. Condusă cu pricepere de doi oameni de şcoală cunoscători ai pro­blemelor învăţământului din Ardeal mai bine ca oricare alţii, Satul şi Şcoala a devenit cel mai de seamă îndreptar al acestui învăţământ şî o indispesabilă enciclopedie pedagogică pentru oricare bun educator. Având colaborarea celor mai distinse condeie ardelene în dome­niul pedagogiei, dd. Constantin Iencica şi Dimitrie Goga au făcut din Satul ji Şcoala o adevărată glofie culturală a provinciei noastre; Vh jurul acestei se­rioase publicaţiuni desfăşurăndu-se o activitate mai rodnică decât la oricare revistă de pedagogie din ţară.

Colaborarea fericită a unui inspector şcolar cu o vastă experienţă în contro­lul învăţământului, (suflet de artist care ne-a dat pagini de atâta gingăşie în o-perele publicate) cu o profesoară şi un profesor de pedagogie^ pioneri apreciaţi ai şcoalei npui, face aci legătura între şcoala normală şi foştii elevi, între în­văţători şi autoritatea şcolară, între şcoală şi sat, societate, stat.

Caietele lunare aşteptate de învăţători totdeauna cu drag şi btoşurile ce apar mereu în biblioteca Satui şi Scoală, di-

fuzează necontenit ideile pedagogice cele mai noui, curentele cele mai potrivite specificului nostru în demeniul şcolar.

Fiind siguri că învăţătorii ardeleni ver aprecia si sprijini aşa cum se cuvi­ne munca dărză a d-lui insp. şcolar Constantin Iencica ţi a colaboratorilor D-sale, urăm viaţă lungă revistei Satul şi Şcoala — spre propăşirea învăţămân­tului şi a culturii noastre naţionale din Transilvania.

POŞTA REDACŢIEI

Petre Peirescu (Sibiu): Vă mulţumim pentru articolul trimis. Va apare î'i

caietul următor. Ion Sânfnărtineanu (Petroşani): Ára

citit articolul Dv. din „Naţionalul Nou", Fapta Dv. vă onorează şi-mi dă curaj să merg înainte pe calea apucată, de a face totdeauna bine, chiar dacă voiu avea deziluzii din partea celor ajutaţi de mine. . Faţă de ingraţi şi faţă de exploatato­rii naivităţii celor mulţi nu pot avea decât o totală indiferenţă, ca să-mi pot păstra liniştea necesară muncii produc­tive.

V. M. (Şojncuta): Aşteptăm, ca printre picături, să te gândeşti şi la cititorii re­vistei noastre.

Mai multora: La întrebarea Dv.: care este cea mai bună fişă de introdus în şcoala primară vă răspundem: Puteţi alege dintre cele 2 fişet aprobate (a Casei Şcoalelor şi a Institutului de Psihologie din Cluj) pe care o voiţi Vă plângeţi că sunt prea grele. Le veţi complecta nu­mai în măsura posibilităţii. Socotim că pentru început veţi face fişa numai un număr mai redus de copii, ca să nu iasă -din lucrarea Dv. ceva de mântuială.

In legătură cu obligaţia introducerii fişei am avea multe de spus.

Vă rugăm însă să meditaţi asupra împrejurării: Cum s'ar putea face un negoţ cinstit, dacă fiecare negustor ar avea măsuri croite după bunul lui plac.

Ce rezultat poate da, deci, studiul a-

supra individualităţii copilului, (lucru desigur mai complicat de cât măsura-rarea stofei cu metru, sau a zahărului cu Kg.), făcut după chestionare întoc­mite de învăţători, revizori şi inspectori oare au învăţat psihologie acum 30 de ani, precum şi de alţi amatori de a re­forma învăţământul?

Prin astfel de procedeie se banalizează o chestiune atât de importantă.

POŞTA ADMINISTRAŢIEI In numărul viitor vom publica numele

celor cari ne-au achitat abonamentul pentru anul al V-lea.

Rugăm îndeosebi pe cei cari sunt în restanţă cu abonamentul pe mai mult timp, să ni-1 achite.

Cine nu doreşte să aibă revista noas­tră să o învelească într'o copertă de hârtie şi să ni-o restituie.

Dorim să colaborăm numai cu oameni de încredere.

AM PRIMIT LA REDACŢIE Cărţi: RADU PETRE: Alte înfăptuiri în spi­ritul şcoalei active, Piteşti, 1935. Dr. CONSTANTIN STANCA: învăţă­mântul nostru primar şi secundar privit prim prizma unui medic. Tip. ^Cultura", Cluj.

DR. PETRE VLAD: Raport despre ac­tivitatea Serviciului sanitar al Munici­piului Cluj, pe anul 1934. Tip. „Transil­vania", Cluj. Reviste:

BULETINUL EUGENIC ŞI BIOPOLI-TIC, Cluj, vol. VI, No. 7—9 din Iulie— Sept. 1935. PAGINI LITERARE, Turda, An. II, No. 8—9 din Oct. 1935,

OGORUL ŞCOALEI, Turda, An. II. NO. 2 din Oct. 1935. GÂND ROMANESC, Cluj, An. III, din Oct. 1935.

PROGRES ŞI CULTURĂ. Tg. Mureş, An. III No. 7—8 din Sept. Oct. 1935,

PLAIURI HUNEDORENE, Petroşani, An. VI. No. din Oct. 1935.

Satul şi Şcoala Redactată de C. IENCICA şi D. GOG A, profesori.

Corespondenta pentru redacţ ie: Constantin Iencica Str. Mârzescu Nr. 2 1 , Cluj.

Corespondenta pentru administraţ ie:

Uimitrie Goga Str. Bob Nr. 13 . Cluj.

Abonamentul 120 lei pe an pentru învăţători; 150 lei pentru scoale şi comi­tetele şcolare.

Răspândiţi această revistă printre prieteni şi cunoscuţi. In ea se oglindesc ideele şi acţiunea celor cari doresc ridicarea satelor şi a şcoalei primare.

a One nu înapoiază, în timp de Í0 iile delà expediere, exemplarul ce i s'a

trimis, este considerat abonat şi aşteptăm costul abonamentului. *

Amintiti-Vă că hârtia, tiparul şi lucrul sunt scumpe; revista se susţine numai din abonamente. Trimiteţi-ne deci, neîntârziat, costul abonamentului pe adresa Administraţiei, str. Bob 13, Cluj.

In loc de chitanţă, numele abonaţilor pe anul in curs, se trece pe pagina a 3-a a copertei.

Manuscrisele primite la redacţie nu se înapoiază. *

Lucrările şi revistele primite la Redacţie vor fi amintite la Bibliogra­fia acestei reviste. Rugăm revistele să accepte schimbul.

*

Domnii abonaţi, cărora le lipsesc numere din revistă, sunt rugaţi să le ceară printr'o c. p. delà Administraţie, str. Bob 13, Cluj.