Religie şi putere

Introducere

Atât religia, cât şi puterea sunt termeni-cheie care definesc domenii cu mare influenţă asupra

omului şi a societăţii în general. Ioan Culianu spunea despre cele două noţiuni că “ar trebui, înainte

de toate să fie definite individual, pentru a se proceda abia pe urmă la o descriere a interferenţelor

lor”1. Puterea, putem spune, este definită cel mai ades ca fiind un atribut al clasei dominante, care

folosește statul ca pe un instrument pentru a înfăptui conducerea societății. Însă, deși pare clar la

prima vedere, vom vedea că puterea nu este deținută numai de instituția statului, ci și de societate.

Elementul celălalt, respectiv religia, este acel sistem de credințe și rituri care contribuie la crearea

unei unități formată din indivizii apartinând aceluiași cult. Aparent doi factori ce provin din domenii

diferite, religia și puterea marchează o conexiune reciprocă, ce se răsfrânge asupra societății.

Puterea nu reprezintă doar o caracteristică dominantă a statului, sau a suveranului. Puterea

poate fi exercitată de societate ca și grup, dar și de individ, dacă înțelegem puterea ca fiind însușirea

fiecăruia de a domina pe celălalt. Dacă în mod tradițional puterea are un singur pol (statul), sau doi

poli (stat – societate), se poate vedea că aceasta nu rămâne în acești parametri, ea putând fi deținută

de oricine o poate câștiga. Latura negativă este aceea, că puterea – cum spunea Georges Balandier –

domină pe oricine o deține.2

Religia semnifică, raportat la oameni, o entitate care se manifestă prin contribuția ei la

crearea unei unități între indivizii ce aparțin aceleiași culturi, care împărtășesc aceleași credințe și

tradiții. Impactul ei asupra societății depinde de perioada de timp în care se propagă; astfel, în

vechime și Antichitate, i se acorda cea mai mare atenție, în Evul Mediu era principalul instrument de

impunere a legii, iar mai tarziu, treptat, și-a pierdut din importanță devenind o forță ce acționează

asupra individului fără ca acesta să realizeze. Nu este de mirare că religia ne dictează anumite acțiuni

mai mult în mod voluntar, deoarece a intrat în modul omului de a interpreta lumea și în perspectiva

acestuia asupra vieții.

1 Culianu, Ioan Petru; Religie şi putere, Editura Nemira, 1996, pp. 163-164;2 Balandier,Georges; Antropologie politică, Editura Amarcord, Timișoara, 1998, p. 142;

1

Bazele puterii

Suveranii sunt rudele, omologii sau mijlocitorii zeilor. Lucrările istoricilor şi antropologilor

evidenţiază această relaţie aşa-zis indestructibilă care se impune când analizăm puterile persoanei

regale, ritualurilor etc. Această relaţie dintre rege şi supuşii săi este exprimată cel mai bine atunci

când regalitatea apare la confluenţa dintre magie şi putere.

Referitor la sacralitate, Balandier susţine că aceasta se afirmă între raportul dintre suveran şi

supus. În cazul în care acest suveran (“şef de clan”), este punctul de joncţiune între clanul celor vii ţi

clanul idealizat al strămoşilor, atunci legătura dintre sacru şi politic este incontestabilă. Trebuie

precizat că acest fapt se petrece cel mai adesea în interiorul societăţior de tip arhaic. Legătura dintre

Stat şi Biserică este una de asemenea foarte importantă. Acestea sunt în fapt, decât una la origine, şi

astfel, deşi există şi state laicizate, sau “golite” de caracteristica religioasă, acestea păstrează totuşi o

influenţă sacră.3

Karl Marx avea o filosofie politică interesantă, care se referea la existenţa unui dualism

asemănător dualismului sacru-profan, în orice societate statală. Tot Marx mai susţinea şi că atât

puterea statului, cât şi religia sunt în esenţa lor asemănătoare, chiar şi atunci când “când statul se

desparte de Biserică, şi o combate”.4 Statul se situează dincolo de viaţa reală şi învinge societatea, în

acelaşi mod în care religia învinge lumea.

Georges Balandier structurează studiul său dedicat relaţiei dintre religie şi putere pe două

planuri, respectiv: 1. Bazele sacre ale puterii;

2. Strategia sacrului şi strategia puterii;

Referitor la prima parte, pentru a vedea fundamentele care stau la baza puterii, autorul face

referire în mod exclusiv la studiile facute anterior de către antropologi, în cadrul societăţilor arhaice.

Se vorbeşte în primul rând despre ideea de ordine şi dezordine. Examinarea teoriilor “indigene” ale

puterii arată că aceasta este legată de o forţă care o prezintă ca fiind însăși substanţa sa sau de

3 Balandier, Georges; Antropologie Politică, Editura Amacord, Timişoara, 1998, p. 1204 Idem, p. 120;

2

dovada legitimităţii sale. Puterea este recunoscută drept capacitatea de a acţiona asupra oamenilor şi

lucrurilor (fast sau nefast); ea domină pe oricine o deţine.

Pentru a dovedi faptul că substanţa puterii nu ţine doar de vocabularul politic ci şi de cel

religios, sacru sau excepţional, Georges Balandier dă ca exemple anumite societăţi de tip arhaic din

Africa. Populaţia Nyoro din Uganda, utilizează termenul de mahano, pentru a defini puterea ce îi

permite suveranului să menţină ordinea convenabilă şi care se transmite pe toată ierarhia, dupa un

anumit ritual. Mahano conţine în semnificaţii perechi de noţiuni antagoniste: ordine – dezordine,

fecunditate – sterilitate, viaţă – moarte. Un alt exemplu este acela al populaţiei Alur, tot din Uganda,,

în cadrul în care apare noţiunea de kèr. Aceasta desemnează calitatea de a fi şef, intermediar între

susuşi şi “puterile supranaturale”. Pe lângă acestea mai apare şi aşa-numita populaţie Tiv din Nigeria,

având o guvernare “difuză”. Aici, orice putere are nevoie de swem, esenţa credinţei, dar şi de tsav,

dominaţia. Astfel ni se relevă ambivalenţa puterii, dar şi ambivalenţa acesteia. În final, se face

referire la o ultimă astfel de societate, şi anume cea denumită Mossi, din Volta Superioară, populaţie

veche şi masivă, în care suveranul simbolizează atât Universul, cât şi poporul. Conceptul de nam

reprezintă puterea primită de către suveran de la Dumnezeu, putere care îi dă acestuia dreptul de a

domina supuşii.

Cele patru exemple analizate de către Balandier evidenţiază caracteristica puterii ca forţă, şi

deci, fac legătura dintre religie şi stat, asociază ordinea în lume (impusă de zei) şi ordinea societăţii

(instaurată de către strămoşi), iar toate acestea sunt considerate procese înrudite. Pe de altă parte,

elementele teoretice analizate dezvăluie puterea sub aspectele sale dinamice, ca o forţă de ordine sau

ca un agent de luptă împotriva schimbării. Metoda ambivalenţei teoriei politice este aplicabilă

societăţilor arhaice, deoarece aici relaţia dintre putere şi societate este similară relaţiei sacru – profan

şi în ambele, miza apare sub forma ordinii sau a haosului. 5

Echivalenţa dintre cele două concepte nu există decât dacă sunt determinate de un al treilea

concept, ordinea ( ordo rerum), despre care ne vorbeşte Marcel Mauss. El ne spune că ordinea

rezultă din separarea şi unirea a două serii de elemente sau grupuri sociale opuse; ordinea este deci

posibilă prin separarea elementelor contrarii.

5 Balandier, Georges; Antropologie Politică, Editura Amacord, Timişoara, 1998, p. 129;

3

Georges Balandier, pe lângă analiza ordinii în cadrul societăţii, ne vorbeşte şi despre

entropie, identificată cu dezordinea, haosul, distrugerea. Acest fapt indică ideea că orice societate

este marcată într-un fel sau altul de ameninţarea şi de sentimentul vulnerabilităţii lor.

Balandier dă de asemenea, exemple de societăţi în care se observă foarte bine acest fapt.

Primul exemplu este populaţia Dagon din Mali, care încearcă să îşi asigure o anumită vigoare în

lupta impotriva distrugerii ordinii prin crearea unui echilibru asemănător celui primordial. Un alt

exemplu este acela al căsătoriei kanace , ceremonie prin care societatea pare să întinerească, să se

refacă odată cu crearea unui nou cuplu. Pe de altă parte, poate avea acelaşi efect şi ceremonialul

înmormântării, în cazul în care aceasta este privită sub aspectul unui proces de refacere, deoarece

aceasta stabileşte o relaţie intensă cu sacrul.

În final, pe lângă ideile ordinii şi haosului, Balandier aduce în discuţie şi o aşa-numită

„revenire la începuturi” şi “rebeliunea socială”. Lupta cu entropia dobândeşte un caracter mai direct

politic în statele monarhice, în care fiecare schimbare la tron provoacă o revenire la începuturi.

Învestitura noului rege evocă o faptă eroică, acel act magic sau religios care se spune că ar constitui

puterea regală. De aceea, în momentul în care accede la putere, regale trebuie să realizeze un act

sacru care să amintească de actul de fondare, de exemplu, printr-o faptă eroică, o faptă care să îl facă

demn de funcție, sau prin negarea vechii ordini sociale, stabilind o nouă ordine.6

6 Balandier, Georges; Antropologie Politică, Editura Amacord, Timişoara, 1998, p 134;

4

Religie şi societate

Dacă dorim sa facem o analiză comparativă între religie şi putere, nu putem sa nu facem o

comparaţie şi între religie şi societate. În primul rând trebuie să admitem ideea diversităţii religiilor

şi că fiecare religie este importantă, pe lângă lege şi moralitate, în cadrul mecanismului social.

Religia contribuie la menținerea ordinii, în măsura în care ea reprezintă baza vieții sociale (se poate

exemplifica prin faptul că fiecare religie are un cod de legi scrise sau nescrise care reprezentau în

vechime și legea juridică, în lipsa unor norme impuse de conducere; Decalogul poate fi unul dintre

acestea). Se poate vorbi și la acest nivel despre rituri, văzute din punctul de vedere al unor datini și

obiceiuri pe care le presupune o anumită religie. Astfel, se vede mai clar legătura dintre societate și

latura religioasă. Radcliffe Brown facea referire la aceste rituri spunând că ele “pot fi expresiile

simbolice reglementate ale anumitor sentimente – deci se poate arăta că au o funcție socială

specifică”7.

Însă, riturile nu oferă o asigurare a elementului puterii. Putem spune despre acestea că doar

asigură o stabilitate și o continuitate a structurii sociale. Pentru a înțelege o anumită religie în raport

cu societatea trebuie studiate efectele acesteia, într-un mod realist, și nu doar la nivel ipotetic. În

unele societăți, există o relație directă și imediată între religie și societate, și aceasta se manifestă

prin existența în anumite culturi (baștinașii din Australia, de exemplu), a totemismului, sau a cultului

strămoșilor. Acesta servește la exprimarea unității unui grup, și apartenența unui individ la acesta.8

Legătura dintre societate și religie se manifestă prin faptul că în toate religiile se exprimă

ceea ce se poate numi sentiment de dependență și că religiile își îndeplinesc funcția socială prin

menținerea constantă a acestui sentiment. Deoarece comportamentul uman este în mare parte

controlat sau dirijat de ceea ce putem numi sentimente, concepute ca dispoziții mentale, este necesar

să descoperim pe cât posibil, care sunt sentimentele dezvoltate de individ în urma participării lui la

un anumit cult religios.

Religie și putere

7 Brown, Radcliffe; Structură și funcție în societatea primitivă, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 146;8 Idem, p. 156;

5

Puterea semnifică pe de-o parte un sentiment de libertate faţă de norme, însă ea mai poate fi

privită şi din mai multe perspective, în funcţie de cultura din care facem fiecare parte; ea rămâne “o

modificare de stare internă suferită de individ sau de colectivitate, printr-o investiţie de natură

variabilă”9. Dacă se interpretează puterea prin prisma riturilor (canalizarea semnalizată a

comportamentelor omului), şi în mod special a riturilor sociative religioase, se observă cauza pentru

care puterea în cadrul unei societăţii umane domină în dauna oricăror grupuri de animale, şi anume

aceea că la origini comportamentul omului este unul legat de sacru, de mitologie.

Religia poate fi privită ca un factor ce contribuie la obţinerea puterii, în mai multe culturi ale

lumii, putere inţeleasă în moduri diferite. Taoiştii (practica tantrei), islamicii (un curent sufist numit

malâmatîya), budiştii (zen), hinduşii ( nirvana) şi alţii consideră că prin meditaţie, asceză, ritual

religios, pot atinge niveluri de sublimă linişte, starea de absolut, puterea. Această metodă de obţinere

a ceva valoros, precum puterea, prin intermediul “golirii” propriei persoane de sentimental cotidian,

de obişnuit, poartă numele de antinomism.10

Ceea ce este interesant este faptul că în zilele noastre, statul, principalul pol de putere în

societatea umană, a acaparat prin intermediul procesului denumit secularizare aproape toate sarcinile

care în mod tradiţional erau rezervate până recent religiei. Acest fenomen poate duce ori la o mai

strânsă legătură între cele două elemente, ori la dispariţia treptată a celei mai puţin dominante în

societate. Însă trebuie precizat faptul că statul nu a putut să ofere spații de desfășurare complete a

puterii individului, cum a făcut de exemplu religia, iar acest lucru se intâmplă din cauza faptului că

statul are o funcție psihologică și socială diferită de cea a religiei.

Culianu este de părere că, având în vedere semnificația pe care primit-o până acum puterea,

se poate afirma că “sarcina tradițională a religiei este aceea de a furniza o arie rituală pentru

împlinirea puterii individului” în condiții tolerabile11. Este deci clară ideea că între cele două există

acest raport despre care am vorbit.

Concluzie

9 Culianu, Ioan Petru; Religie şi putere, Editura Nemira, 1996, p. 164;10 Idem , p.188;11 Idem , p.227;

6

În concluzie, atât puterea, cât și religia, deși noțiuni diferite din punct de vedere al

semnificației și a domeniilor din care fac parte, sunt complementare, fiind importante una pentru

cealaltă. Sunt dependente una de cealaltă în măsura în care aspectul puterii îl privim la nivelul

societăților tradiționale, unde puterea este sacră, este primită de la divinitate sau de la strămoși. Cu

toate acestea, religia se manifestă și în societățile care au pierdut această sacralitate, dar care însă au

o caracteristică predominant laică. S-a sesizat de asemenea ideea că, în anumite condiții, puterea,

reprezentată de stat, a intrat pe “teritoriul” religiei; în acest caz a dispărut legătura dintre ele, una

înglobând-o pe cealaltă. În final însă, s-a remarcat faptul, că dacă vedem religia ca factor definitoriu

al societății umane, puterea apare cu rădăcinile fix în această confluență. După cum afirma J. W.

Lapierre, “puterea politică își are originea în inovația socială”.12

12 Clastres, Pierre; Societatea contra statului, Editura Ararat, București, 1995, p . 29;

7