În zilele noastre problema etniei este a un subiect foarte controversatşi totodată foarte delicată. Se spune

că de vină pentru această problemă o aretrecutul, deoarece trecutul este cel care dă naştere unei naţiuni,

trecutul esteacela care justifică o naţiune faţă de celelalte naţiuni iar trecutul este creat decătre

istoricieni.Identitatea etnică poate fi definită prin adunarea unor note visibile şiinvisibile ca note culturale,

unităţi lingvistice, valorile religioase, valoriletradiţionale etc. Toate aceste unităţi se definesc şi se

activează prin procesulde selectare a unor grupuri sociale specifice. Identitatea etnică estecaracteristic

etnicităţii. Etnicitatea este ceva cu care fiecare om se naşte, nu odobândeşte pe parcursul vieţii, chiar

dacă pe certificatul de naştere poate fitrecut o identitate sau alta, aceasta este una abstractă, reală este

cea pe careindividul şi-o însuşeşte prin interacţiunea cu ceilalţi membri ai grupului careîi transmit limba,

obiceiurile, tradiţiile etc. Identitatea reprezintă sentimentulde apartenenţă la un grup social cu care

individul împărtăşeşte în comun oserie de sentimente. Acest sentiment se poate manifesta cu privire la

familie,ţară, popor, etnie, ideologie etc. Pornind de la aceste sentimente deapartenenţă putem diferii mai

multe forme de identitate: identitate

etnică,identitatea naţională. Opţiunea este elementul care face diferenţa întreidentitatea naţională şi cea 

etnică. Identitatea naţională este o opţiune,individul are dreptul să opteze pentru ea, dar ea nu decurge

din identitateaetnică care este obţinută prin naştere. Libertatea de obţiune în cea ce

priveşteidentitatea naţională poate fi afectată prin factori de presiune socială, psihică, morală, cu alte

cuvinte, ea poate fi impusă prin forţă, în schimb,identitatea etnică, indiferent de situaţie nu poate fi

modificată. Ea estesusţinută de existenţa unei limbi comune, a unei culturi comune,

religiecomună, obiceiuri comune şi tradiţii comune iar soliditatea acestorareprezintă o barieră peste care

nu se poate trece. Te-ai născut în ea, în earămâi, nu trebuie să faci nimic pentru a aparţine de ea.

Eugene Roosens înlucrarea sa Creating Ethnicity spune: „Nimeni nu poate schimba trecutul dincare

provine si nimeni nu poate sa fie altcineva decâz cine este”. Se ştie că după ’90, pe întregul mapamond

s-a manifestat o explozie fără precedent a identităţilor etnice şi naţionale, reflectată în tensiuni, conflicte şi

chiar războaie, consecinţă a proliferării particularismelor de tot felul în pofida universalismului considerat

demodat şi cu tentă iluministă.

Având în vedere că în perioada de tranziţie şi în ţara noastră a apărut evidentă nevoia de expresie etnică,

socială, culturală şi, mai ales, politică a minorităţilor naţionale, am considerat necesară cercetarea amplă,

multidimensională a acestora pentru a le dezvălui trăsăturile identitare specifice, comportamentul intra-

etnic şi societal, modul de comunicare şi integrare în comunităţile de viaţă şi potenţialul de participare la

realizarea programelor de dezvoltarea generală acolo unde este armonie sau potenţialul de conflict şi

limitarea lui unde sunt tensiuni.

Etniile ca actori ai structurării şi restructurării sociale au generat numeroase studii prin care se încearcă

descifrarea problemelor legate de ele, pe plan naţional şi internaţional. Principalele teme pe care noi ne-

am axat cercetarea ştiinţifică au vizat identităţile naţionale şi relaţiile interetnice, altfel spus, caracteristicile

identitare şi comportamentele specifice minorităţilor naţionale, factorii socio-culturali ai păstrării identităţii

etnice şi naţionale, evoluţia fenomenului etnic în perioada de tranziţie, cultura, identitatea naţională şi

educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, dimensiunea identitar-naţională şi culturală a

procesului de integrare a României în Uniunea europeană.

Menţionăm că în perioada de tranziţie de la totalitarism la democraţie în ţările sud est-europene, inclusiv

în ţara noastră, problema etniilor şi a relaţiilor lor cu majoritatea a devenit o problemă social-politică

majoră ce s-a cerut amplu studiată cu instrumentele cunoaşterii sociologice. Trebuie făcută, însă, o

precizare fundamentală, esenţială cu privire la modul de raportare la etnia maghiară. Maghiarii formează

un grup uman apreciat, harnic, cinstit, curat, de cuvânt în relaţiile interpersonale etc., cu trăsături corect

remarcate de români şi de celelalte grupuri etnice. Aspectele critice pe care le punem în relief se referă

nu la maghiari ca grup etnic, ci în mod deosebit la liderii maghiari care fac proiecte de autonomie a

Ţinutului Secuiesc, la politica UDMR care nu reflectă interesele maghiarilor interesaţi în convieţuirea

normală, armonioasă cu românii şi cu ceilalţi etnici, ci interesele sale de grup privilegiat şi ale celor de

orientare revizionistă şi iredentistă. Aşa cum se va vedea în continuare, maghiarii cinstiţi, fie ei din

Covasna şi Harghita, fie din celelalte judeţe, gândesc şi se comportă normal, apreciază onest modul de

viaţă, drepturile, libertăţile, şcoala, prietenia de care s-au bucurat şi se bucură în România.

Contrariu politicii promovate de liderii UDMR şi ai altor formaţiuni civice maghiare care s-au înmulţit în

ultima vreme în efortul de autonomizare şi enclavizare, maghiarii de rând din Braşov, Sibiu, Timiş trăiesc

în cel mai autentic multiculturalism şi promovează înţelegerea, buna convieţuire cu românii şi cu toţi cei

de alte etnii. Ei au înţeles dreptul la diferenţă, la a te manifesta în felul tău, fără a leza vecinul de lângă

tine. La fel, germanii, din aceste judeţe şi liderii lor au înţeles că diferenţa se exprimă în diversitate, iar

diversitatea nu trebuie să se transforme în adversitate. De aceea, în aceste judeţe, înţelegerea, respectul

reciproc şi armonia,  constituie norma de bază şi trăsătura cea mai luminoasă a convieţuirii interetnice.

În studiul relaţiilor interetnice conceptul cheie este identitatea, pentru că în funcţie de ea se deosebesc

indivizii, grupurile şi comunităţile. Identitatea se poate defini, fie teoretic, fie empiric, prin descrierea

trăsăturilor specifice ale grupurilor cercetate. Teoretic, identitatea este o construcţie, o consecinţă a

interacţiunii dintre oameni şi dintre ei şi instituţii în practica lor nemijlocită. De aceea, se vorbeşte de

identitatea unui individ, a unui grup, a unei instituţii sau organizaţii. Grupurile cu identitate fixează anumite

frontiere sau puncte de referinţă de natură socială, politică, culturală, religioasă etc., la care trebuie să se

raporteze ceilalţi când intră în relaţii cu ele.

Este esențial să înțelegem că oamenii îşi făuresc identitatea în procesul de socializare sau educaţie,

acțiune ce presupune identificarea sau asemănarea cu un tip uman sau cu un grup prin asimilarea

valorilor, trăsăturilor şi modelelor specifice acestuia. Identitatea nu este niciodată finită, se construieşte în

timp şi în spaţiu sub imperiul constrângerilor sociale. Este un proces continuu. În orice împrejurare,

„identitate”, „identic” se opune la „diferenţă” şi „diferit”. Identitatea forjează unitatea, semnifică

omogenitate, asemănare, solidaritate, pe când diferenţa semnifică diversitatea care face din fiecare

entitate un unicat

Ceea ce a pus în evidenţă, cu deosebită forţă, perioada post-totalitară a fost dreptul la diferenţă al

grupurilor etnice şi al minorităţilor naţionale. Grupurile etnice mai mari sau mai mici care au suferit

traumatismul imposibilităţii de a se afirma îşi cer acum, pe drept cuvânt, dreptul la recunoaşterea

identităţii lor. De pildă, românii din Banatul Sârbesc care militează de decenii pentru recunoaşterea lor ca

„români”, ei fiind numiţi „vlahi” în statisticile oficiale sârbeşti, denumire care nu are un corespondent

naţional, abia în anul 2005 reuşesc să se unească între ei într-o singură organizaţie pentru a-şi susţine

identitatea de minoritate naţională românească în Serbia.

Și totuși, ca o regulă generală, dreptul la diferenţă al minorităţilor naţionale, oricare ar fi ele, nu trebuie să

fie extins până la dezvoltare separată şi segregare totală de ţara în care trăiesc, punând în pericol

funcţionarea întregului, a statului naţional.

Se ştie că după ’90, pe întregul mapamond s-a manifestat o explozie fără precedent a identităţilor etnice

şi naţionale, reflectată în tensiuni, conflicte şi chiar războaie, consecinţă a proliferării particularismelor de

tot felul în pofida universalismului considerat demodat şi cu tentă iluministă.

Având în vedere că în perioada de tranziţie şi în ţara noastră a apărut evidentă nevoia de expresie etnică,

socială, culturală şi, mai ales, politică a minorităţilor naţionale, am considerat necesară cercetarea amplă,

multidimensională a acestora pentru a le dezvălui trăsăturile identitare specifice, comportamentul intra-

etnic şi societal, modul de comunicare şi integrare în comunităţile de viaţă şi potenţialul de participare la

realizarea programelor de dezvoltarea generală acolo unde este armonie sau potenţialul de conflict şi

limitarea lui unde sunt tensiuni.

Etniile ca actori ai structurării şi restructurării sociale au generat numeroase studii prin care se încearcă

descifrarea problemelor legate de ele, pe plan naţional şi internaţional. Principalele teme pe care noi ne-

am axat cercetarea ştiinţifică au vizat identităţile naţionale şi relaţiile interetnice, altfel spus, caracteristicile

identitare şi comportamentele specifice minorităţilor naţionale, factorii socio-culturali ai păstrării identităţii

etnice şi naţionale, evoluţia fenomenului etnic în perioada de tranziţie, cultura, identitatea naţională şi

educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, dimensiunea identitar-naţională şi culturală a

procesului de integrare a României în Uniunea europeană.

Menţionăm că în perioada de tranziţie de la totalitarism la democraţie în ţările sud est-europene, inclusiv

în ţara noastră, problema etniilor şi a relaţiilor lor cu majoritatea a devenit o problemă social-politică

majoră ce s-a cerut amplu studiată cu instrumentele cunoaşterii sociologice. Trebuie făcută, însă, o

precizare fundamentală, esenţială cu privire la modul de raportare la etnia maghiară. Maghiarii formează

un grup uman apreciat, harnic, cinstit, curat, de cuvânt în relaţiile interpersonale etc., cu trăsături corect

remarcate de români şi de celelalte grupuri etnice. Aspectele critice pe care le punem în relief se referă

nu la maghiari ca grup etnic, ci în mod deosebit la liderii maghiari care fac proiecte de autonomie a

Ţinutului Secuiesc, la politica UDMR care nu reflectă interesele maghiarilor interesaţi în convieţuirea

normală, armonioasă cu românii şi cu ceilalţi etnici, ci interesele sale de grup privilegiat şi ale celor de

orientare revizionistă şi iredentistă. Aşa cum se va vedea în continuare, maghiarii cinstiţi, fie ei din

Covasna şi Harghita, fie din celelalte judeţe, gândesc şi se comportă normal, apreciază onest modul de

viaţă, drepturile, libertăţile, şcoala, prietenia de care s-au bucurat şi se bucură în România.

Contrariu politicii promovate de liderii UDMR şi ai altor formaţiuni civice maghiare care s-au înmulţit în

ultima vreme în efortul de autonomizare şi enclavizare, maghiarii de rând din Braşov, Sibiu, Timiş trăiesc

în cel mai autentic multiculturalism şi promovează înţelegerea, buna convieţuire cu românii şi cu toţi cei

de alte etnii. Ei au înţeles dreptul la diferenţă, la a te manifesta în felul tău, fără a leza vecinul de lângă

tine. La fel, germanii, din aceste judeţe şi liderii lor au înţeles că diferenţa se exprimă în diversitate, iar

diversitatea nu trebuie să se transforme în adversitate. De aceea, în aceste judeţe, înţelegerea, respectul

reciproc şi armonia,  constituie norma de bază şi trăsătura cea mai luminoasă a convieţuirii interetnice.

În studiul relaţiilor interetnice conceptul cheie este identitatea, pentru că în funcţie de ea se deosebesc

indivizii, grupurile şi comunităţile. Identitatea se poate defini, fie teoretic, fie empiric, prin descrierea

trăsăturilor specifice ale grupurilor cercetate. Teoretic, identitatea este o construcţie, o consecinţă a

interacţiunii dintre oameni şi dintre ei şi instituţii în practica lor nemijlocită. De aceea, se vorbeşte de

identitatea unui individ, a unui grup, a unei instituţii sau organizaţii. Grupurile cu identitate fixează anumite

frontiere sau puncte de referinţă de natură socială, politică, culturală, religioasă etc., la care trebuie să se

raporteze ceilalţi când intră în relaţii cu ele.

Este esențial să înțelegem că oamenii îşi făuresc identitatea în procesul de socializare sau educaţie,

acțiune ce presupune identificarea sau asemănarea cu un tip uman sau cu un grup prin asimilarea

valorilor, trăsăturilor şi modelelor specifice acestuia. Identitatea nu este niciodată finită, se construieşte în

timp şi în spaţiu sub imperiul constrângerilor sociale. Este un proces continuu. În orice împrejurare,

„identitate”, „identic” se opune la „diferenţă” şi „diferit”. Identitatea forjează unitatea, semnifică

omogenitate, asemănare, solidaritate, pe când diferenţa semnifică diversitatea care face din fiecare

entitate un unicat

Ceea ce a pus în evidenţă, cu deosebită forţă, perioada post-totalitară a fost dreptul la diferenţă al

grupurilor etnice şi al minorităţilor naţionale. Grupurile etnice mai mari sau mai mici care au suferit

traumatismul imposibilităţii de a se afirma îşi cer acum, pe drept cuvânt, dreptul la recunoaşterea

identităţii lor. De pildă, românii din Banatul Sârbesc care militează de decenii pentru recunoaşterea lor ca

„români”, ei fiind numiţi „vlahi” în statisticile oficiale sârbeşti, denumire care nu are un corespondent

naţional, abia în anul 2005 reuşesc să se unească între ei într-o singură organizaţie pentru a-şi susţine

identitatea de minoritate naţională românească în Serbia.

Și totuși, ca o regulă generală, dreptul la diferenţă al minorităţilor naţionale, oricare ar fi ele, nu trebuie să

fie extins până la dezvoltare separată şi segregare totală de ţara în care trăiesc, punând în pericol

funcţionarea întregului, a statului naţional.

ACTUALITATEA GANDIRII PARINTELUI - DUMITRU STANILOAE CU PRIVIRE LA ETNIC SI ETNICITATE

Etnicul in perspectiva gandirii moderne. Incercarile omului modern de a se cunoaste pe sine, de a-si intelege propriile

lui forme de existenta si manifestare, coincid in buna parte cu preocuparile lui de a surprinde etnicul in ceea ce are

specific, de a-l incadra in categoriile logicii sale si de a conferi o definitie care sa-i exprime esenta. E epoca in care se

vorbeste mai mult decat oricand in istorie despre neam, popor si natiune. E vremea in care asistam la atatea

revendicari si lupte nationale, la afirmarea atator doctrine nationaliste sau anti-nationaliste, la elaborarea

numeroaselor tomuri savante de sociologie si psihologie sociala, precum si la constituirea unor stiinte particulare,

cum sunt etno-istoria, etnografia si etnologia. Se face atata caz de etnic in literatura si arta, in mass-media si

investigatia stiintifica, incat asigurarea ca acest concept este pe deplin si fidel cunoscut nu vrea sa lase loc nici unei

indoieli. Si totusi, raman o serie de intrebari. Are gandirea moderna, pozitivista si atomista, empirista si formalista,

acces la intelegerea unui mister al existentei, cum este etnicul? Poate fi conceput etnicul drept o simpla categorie

sociala, in afara oricaror consideratii teologice? Se poate formula o doctrina etnica laica, care sa satisfaca pretentiile

cunoasterii unei realitati de ordin spiritual si de asa profunzime? Acordul sau dezacordul dintre gandirea laica si

logica intima a etnicului se da in vileag prin definitiile care au incercat, si inca mai incearca, sa redea trasatura

particulara, apriat existentiala a ideii de neam si de natiune.

"Ce este etnicul"? "Ce este neamul si natiunea"? Cu oarecare nuante deosebitoare, intrebarile acestea privesc

natura uneia si aceleiasi realitati. Avem de-a face cu o unitate umana sui-generis, supraindividuala si supra-empirica.

Trecut, pamant, sange, lege, limba, port, datini, credinte, virtuti, munca, asezamant, aptitudini si indeletniciri fizice si

culturale, dar si altele decat acestea, toate laolalta sau numai unele, prinse intr-o singura sinteza, sunt privite

impreuna ca temeiuri si ca semne de recunoastere ale unitatii nationale. In functie de aceste elemente constitutive s-

au formulat, in epoca moderna si contemporana, cele mai multe definitii ale etnicului. S-ar putea constata chiar o

evolutie, cu destul de multe zig-zaguri, in formularea acestor definitii. Desigur, ne-ar fi foarte greu sa ne referim la

toate, chiar cand am urmari un singur fir rosu, cum ar fi acela al principiului national. Nu de putine ori insa cu definirea

etnicului s-au ocupat tocmai cei care nu au avut un atutentic spirit etnic. Cu anumite distinctii ce s-au facut doar intre

neam si popor, intre natiune si nationalitate, etnic si etnicitate, nu s-a inaintat prea mult. Nu mai putin s-au savarsit si

greseli regretabile, cu ecouri profunde in ordinea politica, cum este aceea a materializarii tainei etnice, prin

degradarea etnicului si coborarea lui la nivelul biologicului. Dar sa nu anticipam. Pentru ca nu s-a facut aproape

niciodata o distinctie categorica intre ceea ce inseamna etnicul in starea lui "naturala" de existenta cazuta si etnicul

restaurat in Hristos, s-a ajuns la confuzii grave, care au dus pana la o falsa intelegere a valorilor etnic-crestine, fiind

acestea adesea categorisite drept "nationalism in haina spirituala". Gruparea de idei pe care o facem in cele ce

urmeaza, nu are alt scop decat acela de a identifica diferite orientari moderne, din orizontul carora s-a abordat, intr-

un fel sau altul, problema naturii etnicului.

1. Orientarea naturalista, pozitivista si empirista. E vorba despre distinctia pe care o inaugureaza scolastica, mai

inainte chiar de constituirea sociologiei ca stiinta pozitiva. Astfel, datorita scolasticii, patrunde in gandirea occidentala

o intelegere exterioara a etnicului, care este mai degraba o neintelegere, daca nu este inca ceva si mai rau, fiind in

cauza o neintelegere de principiu, generalizata pe spatii intinse. Parintele Staniloae, in "Ortodoxie si Romanism",

carte la care ne referim mai mult in acest studiu, ne demonstreaza, cu deplina evidenta, in ce consta sursa acestei

neintelegeri: in distinctia pe care Catolicismul o face intre natura si supra-natura. "in aparenta aceste doua notiuni ar

simplifica mult problema: natiunea este naturala, Crestinismul este supranatural, prin urmare supra-national;

Crestinismul nu poate fi in nici un caz national (dupa romano-catolici - n.n.) caci atunci nu ar mai fi Crestinism ci

paganism". Asadar, dualismul ontologic romano-catolic inclina balanta cunoasterii etnicului spre naturalism, iar

naturalismul devine opac pentru etnic. Natura umana nu s-ar putea in nici un fel increstina. A vorbi despre o etnicitate

a crestinului, ceea ce ar insemna si a Crestinismului, ar fi o blasfemie. Ultimele consecinte ale acestei gandiri de

origine teologica le trage pozitivismul si empirismul, pe linie sociologica si psihologica, prin indepartarea de orice

nuanta religioasa.

a) Odata cu formarea sociologiei in Occident, etnicul, in acceptiunea sa exterioara, devine obiect de reflexie si teren

de cercetare, intrucat apare tot mai mult drept motiv al diferitelor revendicari. In ipostaza in care este conceput o

gandire pozitivista, el se confunda cu oricare alt fapt social. Ceea ce ar caracteriza etnicul nu ar fi altceva decat de

intr-ajutorare umana si aparare comuna. Limba si cultura, istoria si geografia, nu ar conta prea mult la formarea unei

natiuni. Consimtamantul vietuirii laolalta a membrilor unei comunitati etnice atarna de niste factori ce pot fi masurati si

controlati, pentru ca in esenta nu avem de-a face decat cu fenomene "naturale". A fost destul de usor pentru

pozitivism si empirism sa reduca totul la fenomen, dupa ce, mai inainte inca, scolastica a izolat viata naturala de viata

in Dumnezeu.

In evaluarea etnicului, se gasec fata in fata doua conceptii: conceptia rasariteana si cea apuseana. Pozitia gandirii

ortodoxe este formulata de catre parintele Staniloae in acesti termeni: "Asa cum sufletul, desi de substanta deosebita

in raport cu trupul, formeaza cu trupul un intreg, exprima impreuna un sens si realizeaza impreuna orice act, la fel si

in viata spirituala a omului se intalnesc intr-o unitate misterioasa harul dumnezeiesc cu actele sufletesti si trupesti,

exprimand si realizand impreuna viata deplina a naturii omenesti". Pentru naturalism, etnicul nu are decat o valoare

de accident efemer. Astfel, natiunea apare sub imaginea unei masini sociale, in sensul in care masina insasi este o

creatie rationala, un artificiu, intrucat este "facuta" printr-o interventie exterioara. Caracteristic acestei masini este

automatismul, eteronomia si pasivitatea. Stapanita de ideea pozitivista de fenomene, gandirea apuseana pierde

intuitia vietii, impreuna cu sansa de a patrunde in tainele existentei. Repetand cuvinte precum "comunitate", "iubire",

"atasament", etc, considera ca se refera la esente. In fond, insa, cuvintele acestea devin "altele" in interiorul lor. Nu

exprima decat umbra palida realitatii profunde de care nu se pot apropia.

b) Acelasi naturalism apusean, ce-si are originea in scolastica, poate fi aflat si pe taram psihologic, afirmandu-se de

cele mai multe ori ca atomism spiritual si intelectual modern. Pentru Parintele Staniloae, in cartea amintita, in cauza

nu e altceva decat tot cunoscuta distinctie dintre natura si supra-natura. Subiectul uman, caruia in ordinea vietii

religioase i se infuza harul din afara, datorita raportului de exterioritate dintre omenesc si divin, este dezbracat de

toata individualitatea lui concreta, "redus la rolul unui simplu agent fizic pentru manipularea virtutilor infuzate". Pe

aceasta linie, apoi, in psihologie s-a mers pana acolo incat s-a ajuns, prin eliminarea factorului supranatural devenit

inutil, sa fie amenintat principiul individualitatii insusi. Privit in structura lui ontologica, individul nu mai apare ca o

realitate, ci ca o simpla succesiune de stari si senzatii, de fapte si comportamente. Avand ca punct de plecare o

oarecare lege a asociatiei starilor sufletesti, incercarea psihologiei moderne de a identifica esenta etnicului aluneca si

ea deasupra realului. Etnicul nu poate fi decat ceva foarte abstract, un general fabricat de logica asocierii, o

"realitate" conventionala. Conceptiile privitoare la etnic, ce au aparut mai ales pe taramul filosofeii culturii, de

inspiratie freudista si pavlovista, osciland intre spiritual si biologic, s-au indreptat in speta spre explorarea

subconstientului. Individual sau colectiv, social sau cultural, geografic sau istoric, subconstientul nu este o notiune

care sa poata defini etnicul. Conceptul de stil, formulat de catre Lucian Blaga la un inalt nivel al reflexiei filosofice, se

intreaba Parintele Staniloae, scapa oare rigorilor impuse de determinismul geografic? In cazul ca nu scapa, etnicul nu

se poate bucura propriu-zis de o spiritualitate.

2. Orientarea idealista, axiologica si voluntarista. Dificultatile pe care le-a intampinat naturalismul, devenit cu

timpul pozitivism si empirism, in definirea etnicului, au indreptat gandirea moderna spre alte tinuturi si spre alte zari.

"Omul - ne va spune E. Renan - nu este sclav nici al rasei, nici al limbii, nici al religiei, nici al cursurilor de fluvii, nici al

directiei muntilor. O mare agregatie de oameni, sanatoasa ca spirit si calda ca inima, creeaza o constiinta morala

care se numeste natiune". Si tot Renan, a carui cugetare a avut o mare inraurire in modelarea constiintei

contemporanilor sai, a mai spus si urmatoarele: "Doua lucruri care la urma nu simt decat unul, constituie acest suflet,

acest principiu spiritual: Unul este stapanirea in comun a vinei bogate mosteniri de amintiri; celalalt este

consimtamantul actual, dorinta de a trai impreuna, vointa de a continua volorificarea mostenirii care a fost primita

neimpartita. ... Natiunea, ca si individul, este capatul unui lung trecut de silinte si jertfe si devotamente ... A fi avut

glorii comune in trecut, o vointa comuna in prezent, a fi facut fapte mari impreuna, a voi sa mai faci inca, iata

conditiile esentiale spre a fi un popor". Cu aceste idei ar fi de acord si Parintele Staniloae. In sensul acesta se

intreaba ce este nationalismul. "El este constiinta ca apartii cutarui grup etnic, iubirea respectivului grup si activarea

acestei iubiri in slujba binelui lui". Dar de data aceasta, natiunea si nationalismul ar fi tot una; pastrarea unei mosteniri

de amintiri comune, dorinta de vietuire comuna, pe temeiul acestei amintiri, cu intentia, desigur, a unei impreune-

lucrari viitoare. Pentru Renan, insa, mostenirea de amintiri comune nu inseamna altceva decat o suma de valori ce

se pastreaza si chiar sporesc in existenta unui neam. In acest fel, natiunea insasi s-ar defini printr-un mod axiologic

de existenta. Prin urmare, nu ar fi decat unitatea pe care o creeaza schimbul continuturilor de constiinta intre membrii

unui anumit grup social. Am avea de-a face, asadar, cu o solidaritate de grup, care dupa Renan, ar fi afirmata mereu

ca un "plebicist" de fiecare clipa.

Orientarea idealista, mergand in directia evaluarii unui fapt moral, care in nici un caz nu poate fi omis, aduce cu sine

avantajul de a putea defini natiunea drept "un suflet", un principiu spiritual". Si totusi, ramane in continuare sa ne

intrebam: reprezinta oare o fiinta etnica autentica, ceea ce presupune o comunitate reala, dotata cu o existenta

proprie, de sine statatoare, raspunzatoare de un destin, o simpla suma de indivizi animati de sentimentul unei

descendente comune? A reduce etnicul la faptul unui "consimtamant" actual si la "vointa" de a continua in viitor viata

neamului pe unul si acelasi drum ce s-a dovedit a fi prielnic in trecut, nu inseamna oare a saraci aceasta realitate de

un alt belsug de viata care, de asemenea, ii defineste sufletul, prin inradacinarea intr-un anumit pamant si intr-o

anumita ordine divina? Orientarea idealista, la care ne-am referit, cedeaza usor locul unei alte orientari ,mai realiste,

de care se va ocupa si Parintele Staniloae intr-un studiu intitulat "Legea neamului".

3. Orientarea realista, organicista si spiritualista. La intelegerea natiunii ca un organism viu s-a ajuns pe mai

multe cai. Dintre acestea, vina mai laterala ar fi aceea care priveste etnicul intr-o legatura mai deosebita cu rasa.

Desigur, e vorba despre o tendinta ce isi are izvorul in pozitivismul gandirii moderne, careia i se adauga un anumit

spirit imperialist, din domeniul practic. Reducerea etnicului la rasa este o coborare, o materializare a tainei etnice.

Cand misterul etnicului e suprimat de catre materializarea rasiala, unitatea pe care el o mai reprezinta devine, in

esenta, fara sens si fara valoare, mai precis, devine in mod inevitabil un idol. Numai asa s-a putut concepe un etnic si

un nationalism fara Dumnezeu, iar uneori chiar impotriva lui Dumnezeu. In cartea Parintelui Staniloae "Ortodoxie si

Romanism" se face dovada ferma a adevarului ca numai religia, iar de data aceasta prin religie intelegand Ortodoxia,

este in masura sa confere etnicului suprema lui spiritualizare, scutindu-1 de atatea devieri prapastioase si de atatea

excese patologice.

Viata umana, in intregul ei, se desfasoara in timp si poarta pecetea unei finalitati. De fapt, continuitatii in timp ii

corespunde o integrare activa in spatiu. Orientarea realista, din afara interpretarilor biologiste-reductioniste, considera

natiunea ca o structurare umana organica, cu o dubla oranduire, in timp si in spatiu, ce se descopera ca atare printr-o

activitate creatoare, punand in evidenta finalitate si sens, continut si valoare, forme si tendinte specifice unui adevarat

organism. In felul acesta, definirea ei se face cu mai multe elemente, cuprinzand pe toti aceia care au o origine

comuna, sunt de acelasi neam si au trait din mosi-stramosi pe acelasi pamant. La Parintele Staniloae aflam sensul in

care aceste elemente dobandesc printr-o transfigurare launtrica o valorificare deplina, dupa cum se si structureaza

intr-o armonie proprie finalitatii lor. Caci toate atarna de o lege careia ii spune "legea neamului". Mai presus de orice,

legea aceasta normeaza relatiile intre membrii comunitatii respective, afinitatile dintre ei si pamantul pe care locuiesc.

In ce priveste etnicul prin care se mentine si se afirma o comunitate de viata, este de remarcat adevarul ca el nu este

natura, ci spirit; mai precis, o natura rezidita in Hristos; nu este numai masa care are lipsa de conducere, ci si

"purtatorul anumitor puteri ale inceputului, puteri vesnice, puteri nu numai reproductive, ci si productive". Ceea ce

leaga pe fiii unei natiuni si ii face catene ale istoriei, ceea ce ii determina sa persiste in zbuciumul veacului si in

mijlocul nevoilor vietii naturale, nu este instinctul, ci o lege a vietii spirituale, care impreuna cuvantul cu fapta.

Nasterea si durata popoarelor nu este instinct intunecat si nazuinta oarba, ci vedere spirituala si modelare constienta.

"Un neam nu se mentine prin fortele instinctuale, precizeaza Parintele Staniloae, prin subconstient, prin natura. El

este o realitate spirituala, voluntara in primul rand si se mentine prin pazirea unei ordini morale. Nu sangele produce

etosul unui neam si nu el asigura acest etos... Imoralitatea poate patrunde in viata unui neam chiar cand sangele s-a

pastrat acelasi". Voia lui Dumnezeu in viata unui neam este o lege severa care ii impune o randuiala precisa.

La randul sau, pamantul ca parte componenta a fiintei unui neam nu este pentru acesta numai o necesitate fizica

exterioara, ci, in primul rand, o realitate de profunde determinari spirituale. "Pamantul se spiritualizeaza, se incarca

de sensuri si continuturi sufletesti abia prin lege". "Aceasta arata ca nu pamantul pe care locuieste un neam i-a dat

legea de viata, ci invers, cand si-a insusit o astfel de lege s-a statornicit pe pamantul unde 1-a surprins acel moment".

Asadar, etnicul este un intreg format dintr-o comunitate inradacinata intr-un pamant, nu mai putin insa si intr-o

transcendenta, respectiv in Dumnezeu. "Comunitatea, transcendenta divina si pamantul propriu sunt partile organice

ale neamului". Daca doua dintre acestea, comunitatea si pamantul, sunt in mod curent recunoscute ca atare,

transcendenta divina insa e recunoscuta mai putin.

4. Perspectiva transcendenta. In primele decenii ale veacului nostru, filosoful Fr. Paulsen, schimband denumirea de

"etnic" cu cea de "patrie", formuleaza o serie de intrebari prin care deschide o noua perspectiva in intelegerea

subiectului nostru. Astfel se intreaba: "Ce este patria, careia i te consacri pe tine insuti, puterea si viata ta? Este oare

totalitatea indivizilor pe care ii intalnesti? Sunt oamenii cu care te pun in contact realitatile zilnice, cu care iti pui la

cale treburile sau ai de-a face in slujba pe care o ocupi? Desigur ca nu; pe langa cei mai multi dintre ei treci

nepasator si pe multi te necajesti. Unde este dar acest popor? Este in inima mamei tale, este in limba pe care ai

invatat-o de la ea, este in cantecele care te cuprind pana in adancul sufeltului, este in privirea coplului tau, este in

credinta unui prieten, in iubirea unei femei, este in amintirea mortilor tai, in chipul marilor barbati al caror caracter te-a

inaltat, ale caror idei te-au imbogatit, el insusi este un chip pe care ti l-ai plasmuit tu, o fiinta ideala ale carui trasaturi

le-ai scos si le-ai imbinat din ce in ce mai scump, mai bun si mai vrednic de cinste. Si acum zici, lasand la o parte

toate celelalte: acesta este poporul meu, asa este el cu adevarat, in aceasta se manifesta fiinta lui adevarata - si nu

este inca totul, caci bogatii nesfarsite si nesfarsite adancimi imi raman tainuite". Se intrezareste in aceste randuri un

efort ce se depune in vederea depasirii unui univers al valorilor individuale, precum si invederea sesizarii etnicului ca

ceva profund esential, ontologic si aristocrat. In datele fluide ale existentei, ar vrea sa ne spuna acest autor, pot fi

identificate niste noduri divine, punti de legatura ontologica, si chiar interventii ale transcendentei divine, fara sa le

numeasca. In conceptia noastra ortodoxa, insa, acestea din urma apar in deplina evidenta.

S-a afirmat mai inainte ca patria - nemul, etnicul - reprezinta o inchipuire ideala alcatuita din ceea ce "am intalnit mai

scump, mai bun si mai vrednic de cinste", in trecutul nostru, dar si in mijlocul nostru. Nu putem insa ramane la atat.

Patria este o icoana proprie fiecarei natiuni. In acest sens fiecare natiune si-o faureste din realizarile proprii, ca si din

aspiratiile sale, asezat fiind pe un anumit pamant. Astfel, icoanele ce si le fauresc diferitele neamuri sunt mai degraba

simboluri si vocatii decat oarecari preinchipuiri privitoare la ele insele, existand la modul ontologic si real, mai mult

decat la cel axiologic. Ce rezulta de aici? Ne intrebam impreuna cu Parintele Staniloae. Toate natiunile, precum toate

persoanele umane, isi au modelele lor eterne in Dumnezeu, "modelele care nu sunt niste idei statice, ci forte care

lucreaza la alcatuirea chipurilor lor in lume creata, punand la contributie si puterile imanente ale lumii". Constiinta

nationala, care se afirma printr-o forta de atractie a modelului ei, devine ea insasi dovada transcendentei divine la

care ne referim. Normele ei au autoritate divina si trebuie sa fie implinite.

ETNICITATEA SI AFIRMAREA EI PRIN LEGEA NEAMULUI

1. Etnicitatea ca dimensiune a existentei umane. Transcendenta divina confera neamului un model ideal. Cand

conditiile existentei umane, istorice si geografice, ajung in mod providential la punctul prevazut sa apara un nou

neam pe pamant, acesta apare atat ca un rezultat al factorilor imanenti din istorie, cat si ca un efect al modelului-forta

din transcendenta. Ceea ce Parintele Staniloae spune despre om, in general, se poate spune si despre neam, in

special. "Fiecare om (citeste "neam" - n.n.) vine cu o schema originala apriorica, determinata numai in parte de

trecut, si in cadrul careia are sa-si manifeste libertatea creatoare, umpland-o cu un continut sau altul. Ipostasul

fiecarui om (neam) vine de la Dumnezeu, dar vine strabatand prin mediul unui trecut acumulat in parintii pamantesti,

si acest drum se integreaza in actul constituirii sale dupa imaginea ce o are in ceruri". Calitatea nationala, ceea ce noi

numim etnicitate, atarna de acesti doi factori: unul imanent (care de fapt este un grup de factori) si altul transcendent.

Etnicitatea se afirma printr-un singur act, natural-dumnezeiesc, intru totul simultan.

Cu referire la etnicitate ca dimensiune umana, vom putea constata ca ea nu este o facultate in plus a omului, nu este

un organ oarecare, nu este o simtire mai deosebita, nu este un adaus accidental pe langa umanul pur. "Calitatea

nationala este insusi umanul intr-o anumita forma a lui". "Ea este gandirea, iubirea, bucuria, tristetea, actiunea,

constiinta purtand o anumita dispozitie, o anumita vibratie, un anumit iz comun unei grupe de oameni si neintalnit la

celelalte grupe ... intre national si uman nu este nici un antagonism. Dimpotriva, cu cat iti adancesti simtirile umane,

cu atat te adancesti mai mult in miezul calitatii tale nationale". Luat fiecare om in parte, etnicitatea face parte din

destinul fiintial al lui, dupa cum se cuprinde si in determinantele lui eterne. Cu ea se naste si cu ea moare, cu ea

traieste si tot cu ea se infatiseaza inaintea Dreptului Judecator. Nimeni nu-si poate schimba etnicitatea, tocmai pentru

ca face una cu ea.

2. Etnicitatea privita din unghiul de vedere al factorului transcendent. Modelul ceresc al unui neam este modelul

sau concret, precizat ca atare istoriceste in timp si in spatiu. Dupa cuprinsul lor, neamurile apar ca fiind eterne in

Dumnezeu. "Sub raport religios - afirma mitropolitul Nicolae Balan - natiunile se talmacesc ca tot atatea idei ale lui

Dumnezeu, realizat, in evolutia creatoare a istoriei. Prin urmare, natiunea, pentru noi, nu este un accident trecator, nu

este ceva ce astazi exista, iar maine poate sa dispara ca o umbra, ci este o realitate care se incadreaza in planurile

vesnice ale ratiunii dumnezeiesti". Inainte de aparitia sa in imanenta, un neam nu exista decat prin modelul sau, care

ii pregateste terenul pentru lansarea in istorie. In etnogeneza, mai intai, isi dezvaluie toate determinantele, inclusiv

cele pe care le primeste prin mijlocirea trecutului apropiat sau mai indepartat. Datorita unei puteri ce i se confera din

partea modelului sau, neamul continua sa-si exercite virtutile in toate transformarile vietii istorice si peste toate

piedicile ce se ivesc inaintea lui. Venind de la Dumnezeu si avand un ideal care reflecta modelul divin, el isi afla o

patrie, care este "partea lui de cer", dupa cum primeste diferite misiuni care ii precizeaza si ii contureaza destinul.

Felul in care e conceputa ideea ca transcendenta divina ii confera neamului un model, in functie de care este privita

etnicitatea, poate aduce cu sine o primejdie. Este vorba despre caderea in ispita monismului panteist, care bantuie

de la romantism incoace. Legatura dintre Absolutul divin si creatie, respectiv dintre Dumnezeu si neam, este

inteleasa in orientarea romantica ca o lume ideala, intermediara, cu existenta proprie, datorita careia universul vazut

nu este decat o rasfrangere a celui ideal. Acest platonism romantic, sustinut adesea chiar de catre unii ganditori

crestini, cu neputinta insa de impacat cu adevarata conceptie crestina privind creatia "ex nihilo" constituie, fara

indoiala, o reala primejdie. Lumea de fata este privita, in intregul ei, in acest orizont platonician, drept un exil, iar

trupul o inchisoare a sufletului. Etnicul, la randul sau, nu ar fi decat un efect al caderii. Cu alte cuvinte, nu i s-ar putea

recunoaste nici o valoare cu care sa innobileze lumea aceasta, aducand in ea un spor de bine.

In viziunea ortodoxa, etnicul si etnicitatea apar intr-o alta lumina. Ca faptura a lui Dumnezeu, neamul poarta chipul

Logosului divin care este mai mult decat un simplu model divin. Dar acest lucru inseamna, in primul rand, sa facem o

distinctie. Ratiunile divine din sanul Sfintei Treimi, care sunt in acelasi timp modele eterne, dar si energii

dumnezeiesti necreate, nu sunt ele insele fiinta lui Dumnezeu; ele sunt chiar despartite de aceasta fiinta prin vointa

divina. In acest fel, ratiunile preexistente lucrurilor, la care ne referim, purtate de catre Logosul divin, a doua

Persoana din Treime, nu determina prin simpla lor existenta aparitia fapturii, respectiv a fiintei create. Ca atare, pe de

o parte, se exclude orice interpretare panteista, iar, pe de alta parte, nu se poate vorbi nici despre o realitate

autonoma intre Dumnezeu si fapturi. Lumea fiind o creatie autentica, ratiunile divine, ce stau la baza realizarii ei,

primesc "o forma" numai prin interventia Sfantului Duh in desfasurarea procesului ce are loc. E important de luat in

seama adevarul ca, in actul creatiei, Sfantul Duh impartaseste fapturii chipul Fiului, a carui stralucire este El insusi.

Aceasta "forma" sau frumusete este o notiune ce exprima unitatea dintre viata creaturii si imaginea divina a Logosului

ce se oglindeste in ea. Din punct de vedere religios, "forma" este principiul ideal al existentei unui lucru, ceea ce

inseamna ca fiinta (faptura) ce poarta chipul Logosului are, prin Sfantul Duh, propria sa sursa de lumina, care este

frumusetea sa si care ii justifica rolul in creatie. In ce priveste neamul (etnicul), aceasta forma ideala a sa este

etnicitatea.

3. Degradarea etnicului prin cadere. Pentru a preveni o eroare in interpretarea degradarii etnicului se cuvine, mai

intai, sa spunem ca diversificarea omenirii in natiuni in nici un caz nu poate fi o urmare a caderii in pacat. Acest lucru

ar insemna o deviere de la drumul pe care vrea Dumnezeu sa se dezvolte omenirea. Pacatul este de alt ordin decat

unitatea sau diversitatea. In situatia de fata, pacatul inseamna desfigurarea etnicitatii, coruperea integritatii originare

a acesteia. Nu etnicul propriu-zis se prezinta adesea ca ceva trunchiat si viciat, lipsit de inaltime si curatie in vibratie

si simtire, ci etnicul denaturat. Sovinismul, rasismul si xenofobia, cu tot cortegiul lor de triste devieri, sunt formele

denaturate ale etnicismului. In tot cursul istoriei, omenirea a avut de-a face cu astfel de desfigurari si stalciri ale

etnicitatii. Nu mai putin, cosmopolitismul si "internationalismul", alte tipuri ale manifestarii umane viciate se arata si

ele ca niste iesiri din comunitatea de iubire a neamului, pe care acestea il tradeaza, neglijandu-1 si renegandu-1, tot

printr-o perversiune, cu sens insa contrar. Devierile etnicitatii sunt cu atat mai grave cu cat, in vremea noastra,

caderea are loc de la etnicul restaurat in Hristos. Spatiul restrans al acestei prezentari nu ne permite sa aratam in ce

consta aceasta restaurare a etnicului prin moartea si invierea Mantuitorului, ca si prin venirea in lume a Sfantului

Duh, pentru a putea sa observam si inaltimea de la care se produce caderea. Caderea din etnicitatea primordiala are

o intreita infatisare: caderea din transcendenta propriu-zisa, care inseamna o desprindere din izvorul vietii; cadere din

oranduirile dumnezeiesti de conservare a lumii si cadere din spatiul originar sau paradisul dintai.

a) Dependenta noastra de Dumnezeu consta, in perspectiva etnicitatii cu care suntem inzestrati, in fidelitatea fata de

chipul lui Dumnezeu din noi, imprimat nu doar in constitutia noastra ca ins, ci in faptura noastra ca neam. In acest

chip este ascuns elanul spre asemanarea omului cu Dumnezeu, iar in asemanare rodirea acestui dar, la care ia parte

omul prin constiinta si libertate. Dumnezeu este supremul subiect care ne revendica, intrucat toate darurile existentei

le-am primit de la El, prin chipul care 1-a imprimat in noi. Revendicarea divina priveste, insa, lucrarea noastra in

favorul comunitatii si prin mijlocirea naturii pusa actual in slujba ei. Surparea temeliei existentei unui neam porneste

totdeauna de la slabirea credintei in Dumnezeu. Decaderea neamului este una cu pierderea raspunderilor fata de

comunitate, in urma deteriorarii caracterului religios al tuturor normelor de viata cate ii oranduiesc destinul.

b) Slabirea temeiurilor divine ale existentei, in lipsa recunoasterii unei autoritati divine, este tot una cu atenuarea unei

raspunderi efective fata de soarta neamului. Natiunea se transforma astfel intr-o masa de indivizi, "unitate"' care si-a

pierdut cheagul interior. Nimic nu o face sa se incadreze in oranduirile dumnezeiesti de conservare a lumii. Ajungand

intr-o simpla stare de supravietuire, in afara ordinii morale, ea nu se mai mentine in existenta decat prin masuri

administrative. Orice fel de forte exterioare care ii sunt ostile, pot face ca realitatea ei istorica si faptica sa se

pulverizeze si sa se topeasca, daca nu intervine o redresare spirituala de innoire launtrica prin credinta.

c) In al treilea rand, slabirea puterii de inradacinare intr-un pamant, care este in acelasi timp trupul neamului si

fereastra prin care acesta stravede pe Dumnezeu, este efectul caderii sau al pacatului. Statornicia in spatiu este o

descoperire a statorniciei adanci a fiintei etnice in straturile ultime ale existentei. Pierderea viziunii sacramentale a

lumii vazute aduce cu sine de fapt pierderea unui dar al starii primordiale. Decaderea in acest caz se produce atat

prin barbarie, cat si prin civilizatia de stil modern.

4. Afirmarea etnicitatii prin legea morala. Factorul imanent, ca si cel transcendent, care definesc si conditioneaza

fiinta unui neam, sustinandu-i iiniile directoare ale vietii, se inseriaza intr-o anume ordine si se constituie ca o lege a

existentei sale. "Legea neamului" este o notiune care priveste numai acele norme morale pe care oamenii pamantului

le respecta in comportamentul lor, in conformitate cu structura lor interioara, in asa fel incat ei devin, in manifestarea

lor in afara, ceea ce sunt de fapt in esenta lor. Pentru acesti oameni, legea neamului este de nedespartit nu numai de

constiinta lor, ci si de fiinta lor. Numeroasele incercari facute in curgerea vremii, in istoria poporului roman, bunaoara,

de a desparti fiinta neamului de legea ei, care este structura sa spirtiuala, modul ei crestin-ortodox de a fi, sau izbit de

puterea uneia si aceleiasi constiinte, pentru care legea in sine nu poate fi separata de intruparea ei faptica. E

adevarat, insa, si aceea ca legea la care ne referim nu este doar asa-zisa "lege morala naturala", apartinatoare starii

umane primordiale, in sanul careia a aparut pacatul. Aceasta este "legea veche". Din momentul in care binele se

rupe de fiinta, nici un fel de norma nu mai poate sustine unitatea etnicitatii. In Hristos, respectiv in legea lui Hristos,

legatura cu Dumnezeu se reia din nou, harul divin triumfa asupra rupturii introducand binele existent in interiorul firii.

Dezradacinand raul si pacatul, legea noua elibereaza omul din jugul "legii vechi". In acest fel, etnicitatea dobandeste

o noua stralucire. Fara deschiderea acestei noi perspective, dupa cum am mai spus, prea multe taine ale etnicului

romanesc ne raman necunoscute.

Legea neamului, de a carei autoritate atarna indeobste orice popor crestin, are menirea sa descopere toata maretia

si toata frumusetea etnicitatii reinnoite in Hristos. Primirea acestei lumini in constiinta nu-i conduce pe fiii unui neam

doar la contemplare, ci ii - "predestineaza" la implinire, asigurandu-le totodata deplina libertate in realizarea marilor

idealuri la care sunt chemati.