CUPRINS

1. Antreprenoriat. Definire. Rolul antreprenoriatului în societate___________________________2

2. Practici Antreprenoriale în cadrul sistemelor sociale __________________________________ 3

3. Mituri antreprenoriale. Avantaje şi dezavantaje ale IMM_______________________________5

4. Forme de sprijinire ale IMM în lume şi în Romania__________________________________12

5. Bibliografie__________________________________________________________________16

1

ANTREPRENORIAT. DEFINIRE. ROLUL ANTREPRENORIATULUI ÎN SOCIETATE

Antreprenoriatul - singura sursă ce poate crea şi dezvolta noi locuri de muncă.

Antreprenoriatul trebuie privit drept activitate pusă în slujba obiectivelor companiei şi

subordonat scopului acesteia - maximizarea profitului.

Pe măsură ce termenul „antreprenor" a început să fie folosit tot mai des în contextul dezvoltării

economice, sensul şi caracteristicile sale au primit o atenţie din ce în ce mai mare.

Economia antreprenorială a demonstrat şi încă o poate face, că este importantă. Prin ea s-au

putut lansa noi produse şi tehnologii care să satisfacă mai bine pretenţiile consumatorului şi a

crescut productivitatea. De asemenea a reprezentat forţa cea mai de seamă în toată istoria lungă

şi spinoasă a ascensiunii omului de la subdezvoltare la prosperitate.

S.U.A. este considerată unică datorită economiei antreprenoriale, iar performanţa Americii

constă în capacitatea de a creea locuri de muncă, prin dezvoltarea firmelor mici şi mijlocii, dar

şi prin locuri de muncă permanente în marile companii care au apărut încă din anii '70.

Nu trebuie uitată era tehnologică, de care a beneficiat America, dar care se datorează tot creării

şi dezvoltării spiritului antreprenorial.

În ceea ce priveşte situaţia României, putem spune că specialiştii evaluează şi sunt de acord că

dezvoltarea unui sector viabil al IMM-urilor în structura economică a ţării este esenţială. Deşi

este încă preferată o slujbă la stat chiar şi prost plătită, decât asumarea riscului de a gestiona

propria afacere, în România spiritul antreprenorial poate fi dezvoltat. O cale ar fi implicarea

universităţilor, care prin programele lor de pregătire pot dezvolta practicile economiei

antreprenoriale. Sistemul antreprenorial în S.U.A se datorează în mare măsură

Universităţilor care au ştiut să creeze şi să dezvolte programe de stimulare a spiritului

antreprenorial, în ultimele decenii ţările UE au devenit tot mai conştiente că decalajul faţă de

SUA se datorează şi unui deficit de spirit antreprenorial, şi s-au căutat căi de stimularea

2

acestuia.

Antreprenoriatul este considerat un motor al dezvoltării, cel care preia riscurile şi

responsabilităţile unei afaceri.

PRACTICI ANTREPRENORIALE ÎN CADRUL SISTEMELOR SOCIALE

Istoria omenirii nu se desfăşoară pe un singur făgaş, şi nu are un singur scop

determinat. Dovada o reprezintă enorma varietate a situaţiilor sociale existente azi pe glob şi

multitudinea căilor prin care, în diferite colţuri ale Terrei s-a ajuns la aceleaşi situaţii. Marile

deosebiri dintre ţări, cu modurile lor de viaţă, şi sistemele lor sociale atât de diferite, sunt greu

subsumabile unei tipologii universale. Cea mai cunoscută astfel de tipologie a ultimului secol şi

jumătate - a fost tipologia de sorginte marxistă, cu cinci trepte: formaţiunile primitivă,

sclavagistă, feudală, capitalistă şi comunistă.

În prezent, noi românii ne aflăm într-o perioadă de tranziţie. După deceniile de „glorioasă

străduinţă pentru trecerea de la capitalism la socialism, încheiate prin implozia unui regim

construit cu sacrificii amare si inutile, iată-ne, de mai bine de un deceniu şi jumătate, în tranziţia

inversă de la socialismul năruit la capitalism. Indiferent de perioada socială la care vom face

referire, vom demonstra că spiritul antreprenorial a fost, este şi va fi prezent. De fapt, acesta,

va ajuta şi economia României aşa cum s-a întâmplat şi în SUA (acum mai bine de 100 de ani)

să-şi consolideze şi dezvolte mecanismele economiei de piaţă, iar în prezent, conducerea de timp

antreprenorială devine necesară ca şi aerul sau apa pentru supravieţuire. Cunoaşterea practicilor

antreprenoriale, (chiar şi cele mai vechi) nu este numai în interesul firmelor, care se confruntă cu

situaţii din ce în ce mai complexe, generatoare de tot mai multe schimbări, ci şi în interesul

societăţii.

Societatea omenească a ieşit din primitivism datorită a ceea ce astăzi se numeşte - prin

analogie cu revoluţia industrială modernă - revoluţia agricolă din zorii civilizaţiei. Revoluţia

agricolă n-a însemnat inventarea agriculturii, căci începuturile lucrării pământului se găsesc în

societatea arhaică. Dar, în cadrul numitei societăţi, ocupaţiile principale erau vânătoarea şi

culesul, cultivarea unor pământuri fiind, în cel mai bun caz, o îndeletnicire secundară şi

3

ocazională. Comunităţile gentilico-tribale erau, de regulă, migratoare; modul lor de trai, bazat pe

vânătoare, le obliga la aceasta, pe când agricultura este, pe termen lung, incompatibilă cu viaţa

migratoare. Revoluţia agricolă a însemnat nu începutul practicilor agricole, ci transformarea

agriculturii în ocupaţie constantă şi primordială, în principală sursă de asigurare a existenţei unor

întregi populaţii. Revoluţia agricolă oferă temeiul unei productivităţi superioare a muncii

omeneşti în raport cu vânătoarea, temeiul unei mai mari siguranţe existenţiale.

Din punct de vedere economic, societatea tradiţional-agrară se caracterizează printr-o

economie preponderent naturală, cu autarhii locale şi regionale, în care majoritatea produselor

ajung la consumator fără mijlocirea pieţei: pe de-o parte, le consumă producătorul însuşi, cu

familia sa, pentru a-şi asigura subzistenţa; pe de-altă parte, producătorul se achită în natură, cu

produsele şi cu munca sa, de obligaţiile sale faţă de stăpânire (statul, stăpânul de sclavi, nobilul

feudal, boierul, moşierul, cu alte cuvinte, stăpânirea de orice fel). Este de subliniat însă: în toate

societăţile agrare, alături de economia naturală (preponderentă), funcţionează şi o economie de

piaţă, însă una cu rol secundar. în toate există comerţ, bani, piaţă, cu raza de acţiune uneori mai

mică, alteori mai mare (în feudalismul târziu, evident, mult mai mare decât în cel incipient),

întotdeauna însă cu pondere mai redusă decât aceea a economiei naturale, autarhice. Societatea

modernă nu a inventat economia de piaţă, ci „doar" a generalizat-o. Din punctul de vedere al

structurii sale sociale, societatea agrară tradiţională este una împărţită în stări, în grupuri sociale

mari cu statut politico-juridic inegal, adică având drepturi şi obligaţii inegale, statuate prin lege,

impuse prin puterea de stat.

Trecerea de la societatea premodernă la cea modernă s-a realizat printr-un istoric întins

de-a lungul mai multor secole. Iar spaţiul în care a început şi s-a înfăptuit mai întâi acest proces a

fost Europa, în speţă partea occidentală a acestui continent. Procesul modernizării structurilor

economico-sociale şi a celor spirituale a încadrat sistemului feudal, având importante rădăcini în

plin Ev Mediu, cu manifestări spectaculoase în epoca Renaşterii, ce a început în Italia şi s-a apoi

în mai multe ţări.

Modernitatea, scrie Jean-Marie Domenach (1988), începe sub aspect spiritual şi politic prin ideea

de sorginte rousseauiană - transpusă ulterior în practica voinţei liber exprimate a poporului (a

tuturor membrilor adulţi ai societăţii) drept unica sursă de legitimitate a puterii statale.

Constituirea societăţii moderne se leagă de îndelungatul proces, imposibil de conectat la vreun

eveniment cronologic definit, de formare şi extindere continuă a economiei de piaţă, precum şi

4

de schimbare a structurii sociale, a împărţirii societăţii în grupuri mari şi a relaţiilor dintre

acestea. O încercare serioasă de a defini modernitatea socială nu poate fi monofactorială.

Societatea modernă se defineşte multidimensional.

Giddens subliniază, în explicarea modernităţii trebuie mers concomitent pe urmele lui Marx,

Durkheim şi Weber, ale căror moduri de abordare „nu sunt reciproc exclusive", ci mai curând

complementare (Giddens, „A treia cale şi criticile ei", 2000, p. 18). Industrialismul şi

schimbările corespunzătoare în diviziunea muncii, specificul noii economii, noile moduri de

organizare, conducere şi control al activităţilor sociale, noile mentalităţi trebuieiesc avute în

vedere.

Spre exemplu nici una dintre şcolile tehnice ale secolului al XVIH-lea nu ţinteau producerea de

noi cunoştinţe, nici Enciclopedia nu-şi propusese asta, nici măcar una nu vorbea despre

aplicarea ştiinţei asupra uneltelor, proceselor şi produselor.

În 1830, chimistul german Justus von Liebig (1803-1873) a aplicat ştiinţa pentru a

inventa, mai întâi, îngrăşămintele artificiale, şi apoi, un mod de a păstra proteinele animale:

extractul din carne. Şcolile tehnice timpurii şi Enciclopedia au strâns la un loc, au codificat şi

publicat misterele de breaslă, aşa cum fuseseră ele dezvoltate timp de milenii. Au convertit

experienţa în cunoştinţă, ucenicia în text de carte, taina în metodologie. Acestea sunt

fundamentele a ceea ce am ajuns să numim „revoluţia industrială" - transformarea prin

tehnologie a societăţii şi a întregii civilizaţii.

Mituri antreprenoriale

Avantaje şi dezavantaje ale IMM

După ani de tranziţie anevoioasă şi lentă, România este un exemplu clar a ceea ce se

poate numi cercul vicios al resurselor umane. Pe de o parte, reformele angajate în diverse

sectoare (economie, educaţie, sănătate, ocupare, sistemul politic, administraţie) nu pot fi duse

până la capăt fără resursele umane adecvate. Atât tranziţia spre economia de piaţă şi democraţie

5

cât şi aderarea la Uniunea Europeană nu s-ar fi pot realiza fără anumite competenţe şi fără

anumite standarde sociale şi profesionale. Pe de altă parte, încetinirea sau amânarea reformelor

economice împiedică generarea de resurse materiale şi financiare necesare pentru investiţia în

resursele umane. Din limitarea reciprocă a capitalului uman şi a capitalului fizic, ambele în

declin, poate rezulta o situaţie periculoasă de stagnare şi blocare a capacităţii de schimbare şi

dezvoltare socială.

Pentru a ieşi din acest cerc vicios, a cărui perpetuare riscă să producă o tranziţie nesfârşită este

necesară o politică globală care să reconsidere rolul resurselor umane în ansamblul reformelor.

Această politică trebuie să plece de la două premise simple:

resursele umane trebuie într-adevăr să devină o prioritate naţională, dincolo de măsurile

cosmetice, de managementul reactiv sau de declaraţiile retorice inspirate de oportunism

politic.

realizarea concretă a acestei priorităţi nu se poate face decât printr-o reprezentare clară a

obiectivelor şi o politică bazată pe consens şi dialog social.

Deşi resursele umane sunt parte a vieţii fiecărui individ, modul lor de folosire precum şi efectele

acestei utilizări sunt direct legate de viaţa unei comunităţi sau chiar a societăţii în ansamblul ei.

Integrarea socială a resurselor umane ne determină să luăm în considerare o formă esenţială de

capital, capitalul uman, cu toate caracteristicile definitorii asociate unui bun public: beneficiază

de el în mod direct sau indirect chiar şi cei care nu participă la crearea şi menţinerea lui. Interesul

tuturor este ca aceste resurse să nu fie doar conservate ci şi dezvoltate în concordanţă cu

aspiraţiile noastre de bunăstare, stabilitate şi coeziune socială. Pentru aceasta trebuie abandonată

urgent mentalitatea de supravieţuire, după care :

există alte priorităţi ;

dacă reformele economice reuşesc, vom fi capabili să susţinem şi “sectoarele neproductive”;

România este bogată în resurse umane potenţiale astfel încât, datorită vocaţiei noastre de

supravieţuire istorică, vom fi mereu în măsură să refacem potenţialul pierdut.

În documentul propus de către Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, “Strategia de dezvoltare a

resurselor umane pentru perioada 2004-2006” este vorba tocmai despre obiective strategice

transversale, semnificative nu atât din perspectiva sectorului unde se aplică cu prioritate ci din

perspectiva globală a dezvoltării durabile.

6

Vom insista în acest material pe un singur aspect al strategiei mai sus amintite, şi anume

dezvoltarea spiritului antreprenorial.

Pentru a delimita o posibilă definiţie a “spiritului antreprenorial”, ne întrebăm mai întâi

dacă o definiţie poate aduce vreun element nou şi ajuta în conturarea cadrului de acţiune a însuşi

fenomenului antreprenorial.

O serie de concepte, legate între ele, conturează un domeniu de manifestare comun, atât pentru

psihologia socială, economie, educaţie: cultură anterprenorială, antreprenoriat, întreprinzător,

spirit antreprenorial, educaţie antreprenorială.

În aria conceptuală delimitată astfel se înscriu atitudini, comportamente, valori ale

potenţialilor întreprinzători, ale celor care deja lucrează în sectorul privat şi în cel public, dar şi

atitudini, aşteptări şi aprecieri ale celor ce evaluază, judecă şi iau contact cu întreprinzători sau

potenţialii întreprinzărori.

Mai mult, comportamentul şi spiritul antreprenorial nu sunt strict localizate în zona afacerilor

private, a IMM-urilor sau a firmelor mari ci au relevanţă şi pentru sectorul administraţiei publice,

al ONG-urilor, pentru comportamentul individual în viaţa de zi cu zi.

“Spiritul antreprenorial înseamnă capacitatea de a recunoaşte şi exploata oportunităţile,

indiferent de resursele de care dispune un individ la un moment dat; aceasta, cu încrederea

deplină în succes, cu flexibilitatea necesitată de cursul evenimentelor şi cu voinţa de a te ridica şi

de a supravieţui în urma celor mai crunte eşecuri”(Bob Reiss, Starting and growing your small business)

În această definiţie propusă, şi nu avem pretenţia că ar fi prima, ultima, cea mai bună sau

mai adevărată, vedem intenţia şi posibilitatea de a demonta câteva mituri antreprenoriale:

1. Mitul riscului – conform căruia cei mai mulţi întreprinzători îşi asumă riscuri sălbatice,

necalculate atunci când încep o afacere.

După unii autori (Bhide, etc)- cele mai înalte nivele măsurabile ale riscului antreprenorial pentru

fondatorul afacerii (financiar şi profesional) apar mai târziu în dezvoltarea afacerii, şi nu la

început. În etapa de început fondatorii majorităţii companiilor orientate către creştere

antreprenorială găsesc de obicei pe alţii cu care să împartă riscurile. Întemeietorii de afaceri de

7

succes chiar excelează în arta de a transfera asupra altora riscul afacerii în stadiul incipient.

De cele mai multe ori, fondatorii nu sunt bine înfipţi în domeniul în care operează, nefiind,

aşa cum se crede, experţi. Dar, întreprinzătorii de succes sunt surprinzător de eficienţi în

“distribuirea riscului” asupra celorlalţi (furnizori sau cumpărături de produse, care sunt convinşi

să-şi asume riscuri mai mari decât de obicei).

O serie de tactici sunt aplicate de către întreprinzătorii de succes - apelează la furnizori sau

cumpărători ce au un număr limitat de alternative, nevoi de scurtă durată şi preferinţa personală

sau psihologică de a lucra cu firme noi.

Antreprenorii oferă servicii în plus sau aranjamente speciale pentru potenţialii cumpărători, dar

foarte rar reduc preţul sub nivelul de la care nu mai pot obţine profit.Antreprenorii oferă diferite

forme de participare echitabilă angajaţilor, furnizorilor, clienţilor;

Chiar cunoscând riscurile afacerii, avocaţii, contabilii, proprietarii, alţi furnizori de resurse

participă uneori cu bunăvoinţă la creşterea antreprenorială, cu speranţa de a obţine un client pe

termen lung, să dezvolte o nouă afacere sau să câştige relaţii mai bune, echitabile, doresc să

stabilească o cooperare nouă şi profitabilă.

În stadiul următor, când afacerea nou creată a realizat un progres şi profit evident,

antreprenorii sunt dispuşi să rişte totul în ideea dezvoltării ulterioare. În acest stadiu riscurile

antreprenorului sunt mult mai mari: abia în acest stadiu concepţia populară este reală. Riscul

financiar şi alte riscuri cad acum în sarcina antreprenorului, care nu mai împarte nimic cu

susţinătorii lui iniţiali.

Fondatorul afacerii riscă să piardă totul: a investit timp, energie, a dezvoltat un produs de succes,

a reinvestit tot câştigul în companie, are responsabilităţi faţă de angajaţi. Este acum în căutare de

capital adiţional, iar dacă nu introduce produsul nou sau dacă nu obţine împrumutul, poate pierde

compania, Iar dacă obţine acestea, tot poate pierde controlul asupra afacerii.

În această etapă, antreprenorul este împins de către investitori, finanţatori sau clienţi la: acţiuni

de cercetare-dezvoltare, management scump şi performant, creşteri riscante, agresive. Dacă în

prima etapă a afacerii antreprenorii au beneficiat de “toleranţa incertitudinii”, în stadiul al doilea

devin furnizori de “mediu de risc”, preluând riscul altora ca preţ al creşterii prezumate.

8

2. Mitul “invenţiei tehnologice de vârf”, inovaţiei cruciale care aduce un profit mult peste

medie, şi care cristalizează compania în jurul invenţiei respective; cei mai de succes

antreprenori ar porni dezvoltarea companiei cu o invenţie epocală – de obicei, una

tehnologică.

Invenţiile revoluţionare, schimbările fundamentale în procese nu sunt elemente necesare într-o

afacere de succes. Ceea ce contează este realizarea unor distincţii notabile în furnizarea unor

produse. Inovaţii mici, dar bine susţinute prin calitate şi adecvare - “execuţia impecabilă a unor

propuneri şi idei obişnuite” - sunt mai des întâlnite.

Exemple:

Mac Donalds – garantarea uniformităţii produsului şi calităţii

Reţeaua Wal Mort – cunoaşterea detaliată a inventarului şi directarea precisă a clientului ce

doreşte un anumit produs

Selectarea riguroasă şi atentă a amplasamentului punctelor de vânzare.

Unele firme (în număr mic) susţin că şi-au bazat creşterea pe o idee unică, dar

majoritatea spun că s-au bizuit pe o “uşoară îmbunătăţire” şi modificare a ideilor altora.

Bill Gates – s-a bazat pe îmbunătăţiri constante, mici, dar acordând atenţie oportunităţilor care s-

au ivit şi exploatând cu viteză mare aceste oportunităţi.

Pot apare beneficii în creşterea productivităţii urmărind căi non-tehnologice. În timp ce

companiile ce se bazează pe inovaţia tehnologică îşi iau “partea leului”, alte companii nu

urmează această cale – circa 2/3 din lista celor mai de succes firme pe plan mondial îşi datorează

succesul altor componente: abordarea clientului, promptitudine, acurateţe, noutate în prezentare.

Am putea spune că se bazează mai degrabă pe exploatarea imaginarului publicului şi pe

realizarea unui anumit tip de confort decât pe inovaţie tehnologică sau de alt tip.

3. Mitul expertului (profesionistului) - care îşi întemeiază o afacere în zona expertizei

personale; cei mai de succes întreprinzători au realizări impresionante anterioare în

domeniul profesional şi ani de experienţă în zona de interes.

Contraexemple:

9

- John Katzman – fondatorul “Princeton Review” – a fost preparator part-time la Hunter

College în New York

- Steve Wozniak – cofondator la “Apple Computers” a fost un inginer nesemnificativ la

Hewlett Packard

Deşi fondatorii companiilor de succes au devenit personalităţi cunoscute în domeniul lor de

activitate, în stadiile timpurii de dezvoltare a companiilor ei erau relativ amatori şi cu un

background slab în domeniu.

Din cauza nivelului ridicat de incertitudine într-o firmă nouă, profesioniştii cu experienţă nu sunt

interesaţi să-şi părăsească poziţiile bune pentru o şansă redusă de succes. Individul se confruntă

cu un cost de oportunitate ridicat, şi atunci nu va dori să înceapă afaceri complicate şi incerte.

Ceea ce aduc nou antreprenorii de succes, mai degrabă decât expertiza industrială şi comercială,

este adaptabilitatea şi răspunsul adaptativ la mediul de afaceri. Personalitatea, adaptabilitatea,

voinţa de a furniza produse sau servicii specializate îi face câştigători. Deşi nu au petrecut ani în

industria sau în domeniul în care se lansează, întreprinzătorii “ştiu ce fac”. Un comportament

tipic al acestora îl reprezintă “actualizarea resurselor”, prin achiziţia de specialişti cu înaltă

calificare şi motivare, care nu necesită instruire şi a căror competenţe sunt utile în direcţia

dezvoltării companiei.

4. Mitul viziunii strategice: - “cei mai de succes întreprinzători au avut un plan de afaceri

bine structurat şi şi-au dezvoltat ideile înainte de a începe activitatea”.

Din studiul evoluţiei multor afaceri de succes reiese că planificarea strategică intervine

ulterior, nu este o componentă de început. Cercetarea şi planificarea în detaliu nu sunt neapărat

necesare în stadiul incipient al afacerii, iar câteodată chiar imposibile; antreprenorii nu au planuri

grandioase sau o viziune globală asupra afacerii sau a ţintelor strategice. Doar câteva procente

dintre întreprinzători au avut la început ceva planuri şi mai puţin de jumătate au avut ceva mai

mult decât o schiţă sumară de plan de afaceri sau au consultat un jurist înainte de a începe

afacerea.

Exemple:

William Hewlett şi David Packard au început afacerea vânzând un oscilator audio; Richard

Bronson, fondatorul “Virgin Records” a început cu achiziţionarea unui magazin falimentar şi a

continuat cu mici afaceri care au eşuat la început.

10

O asemenea lipsă de planificare pe termen lung pare a fi hazardată şi neînţeleaptă, dar

procesul de începere a unei noi afaceri seamănă mai mult cu a sări din piatră în piatră peste un

torent, decât cu construcţia unui ipod după schiţe riguroase. Capacitatea de a lua decizii rapide,

de a rezista eşecurilor, de a negocia faţă în faţă sunt mai importante decât conceptele riguroase şi

tehnologiile sophisticate.

În stadiul incipient, capacitatea de adaptare este mai importantă decât un proces îngrijit şi

raţional de luare a deciziilor. Calităţile menţionate intervin doar în etapa de dezvoltare, când

corelarea, viziunea sistemică şi programarea activităţilor vor conduce la succes. Doar în această

etapă iniţiativele care nu se potrivesc cu dezvoltarea companiei, chiar dacă sunt profitabile, vor fi

abandonate. Coordonarea deciziilor, planificarea, creativitatea în alegerea soluţiilor intervin în

această etapă; de obicei, obţinerea împrumuturilor este condiţionată de planuri de afaceri

riguroase, matrici temporale şi indicatori de evaluare, proceduri de control.

În primele stadii de dezvoltare, puţine din noile afaceri create , chiar la nivel mondial, au fost

finanţate în mod formal cu anumite capitaluri de dezvoltare, multe din acestea au fost iniţial

finanţate din economiile personale şi împrumuturile obţinute de către membrii fondatori. De cele

mai multe ori, noile afaceri beneficiază de sprijinul aşa numiţilor “antreprenorial angels” –

persoane sau întreprinzători mai vechi, care pe lângă împrumuturi mai acordă sfaturi, o viziune

critică, accelerând afacerea.

IMM din România sunt capitalizate în proporţie de numai 50%, ceea ce înseamnă că pot

opera doar la 50% din capacitate din pricina resurselor limitate de materii prime şi materiale pe

care le pot procura. Numai 10% dintre IMM din România îşi pot permite să ia credite din cauza

ratelor ridicate ale dobânzilor şi garanţiilor pretinse. Practic, nici o activitate economică nu are o

rată de recuperare a investiţiei mai mare decât rata dobânzii cerută de bănci.

Lipsa înţelegerii efectului benefic al IMM asupra economiei naţionale, atitudinea ostilă a

publicului larg faţă de întreprinzători şi conotaţia negativă pe care o are acest termen pentru

populaţie, aspectele negative ale activităţii economice a IMM ilustrate în cultura populară,

precum şi lipsa unei promovări pozitive a rolului benefic al IMM au un cuvânt greu de spus.

În ceea ce privesc avantajele şi dezavantajele IMM – urilor, putem lua în considerare şi

urmatoarele opinii:

11

Cristina Horia, Director Executiv Fundatia Sensiblu, parte a – A&D Pharma, → “Odată

cu înfiintarea Fundaţiei Sensiblu, programele sociale ale companiei au capatat o mai mare

consistenţă şi constanţă. În plus, activitatea Fundatiei a permis un control mai riguros şi o

coordonare mai bună a strategiei de CSR, dar şi a contribuţiilor financiare. Pe măsură ce

angajaţii companiei au devenit tot mai familiari cu activitatea fundaţiei a crescut şi

disponibilitatea acestora de a se implica în programele fundaţiei. În plus, ei au devenit mai

receptivi la problemele altora. Datorită constanţei activităţii sale şi a grupului-ţintă, Fundaţia

Sensiblu a oferit companiei stabilitate şi a asociat-o cu o anumită problematică socială. ”

Dezavantajele avute în vedere de către managerul exacutiv au fost:

- nedeductibilitatea donaţiilor şi a sponsorizărilor care depasesc 3% din cifra de afaceri sau

20% din impozitul pe profit datorat;

- presiunea financiară pe termen lung;

- ambiguitatea legii referitoare la nivelul de implicare a companiei în controlul fundaţiei.

Elena Serban, Director Fundatia – Vodafone România → “Un avantaj major a fost acela

că, în cei 10 ani de activitate ai Fundaţiei, angajaţii Vodafone s-au implicat în foarte multe

programe de voluntariat, care au presupus multă dăruire şi devotament. Asta a însemnat

contactul direct cu beneficiarii programelor finanţate de Fundatia Vodafone Romania (copii din

centrele de plasament, batrânii singuri fără nici un sprijin, copii cu nevoi speciale sau provenind

din familii defavorizate). Prin participarea la programele de voluntariat, angajatii au evadat din

rutina zilnică şi au contribuit direct la imbunătăţiarea calitătii vieţii unor personae defavorizate.

În plus, au simtit  că sunt parte într-un efort comun, îndreptat spre binele societăţii”

FORME DE SPRIJINIRE ALE IMM ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA

Oportunităţi de finanţare tematice.

“Enterprise Europe Network” este cea mai mare reţea de sprijin pentru companii şi de

12

inovare din Europa, oferind servicii integrate de calitate ridicată în beneficiul IMM-urilor.

Misiunea reţelei este de a furniza informaţii integrate, cooperare de afaceri, servicii de transfer de

inovaţie şi tehnologii în sprijinul IMM-urilor inovatoare. Una dintre activităţile principale ale

reţelei este informarea companiilor cu privire la problemele europene şi oferirea unei reacţii din

partea IMM-urilor către Comisie, pentru a garanta faptul că legislaţia viitoare va răspunde

nevoilor IMM-urilor. Membrii reţelei au expertiză în domenii de interes specific pentru

companii, precum: achiziţiile publice, cooperarea de afaceri, finanţările, inovaţia, transferul de

tehnologii, cercetarea de piaţă şi legislaţia comunitară. De asemenea, membrii reţelei sprijină

companiile care doresc să participe la proiectele Comisiei şi îndeplinesc formalităţile

administrative. Ei se bucură de un acces direct la Comisia Europeană şi sunt sprijiniţi de un

număr de angajaţi din cadrul Agenţiei Executive pentru Competitivitate şi Inovare de la

Bruxelles, care îi asistă la soluţionarea celor mai complexe întrebări. Activităţile de creştere a

conştientizării (participarea la târguri, organizarea de seminarii, conferinţe, ateliere etc.) şi

furnizarea unei serii de publicaţii în limbile locale (ghiduri, buletine informative, site-uri web

etc.) contribuie la diseminarea informaţiilor către companii.

Mai mult, „Enterprise Europe Network” sprijină inovaţia prin furnizarea de servicii de brokeraj

pentru transferul tehnologiilor şi al cunoştinţelor. Reţeaua sprijină, de asemenea, activităţile de

creare de parteneriate între toate tipurile de jucători din domeniul inovaţiei şi se implică în

diseminarea informaţiilor despre problemele privind inovaţia şi în exploatarea tehnologiilor

bazate pe cercetare. Indiferent de stagiul ciclului de afaceri al unei companii sau de nivelul de

familiaritate cu problemele europene, reţeaua „Enterprise Europe Network” poate ajuta. Ea asistă

companiile în demersul lor de a profita de oportunităţile de afaceri şi le poate expune pieţelor

europene şi internaţionale prin intermediul partenerilor săi din peste 40 de ţări. „Enterprise

Europe Network” are peste 500 de birouri în toată Europa şi în alte ţări. Acestea includ toate

statele membre UE, ţările candidate, ţările asociate Programului pentru competitivitate şi

inovaţie, membrii spaţiului economic european şi ţările cuprinse în politica europeană de

vecinătate.

Punctele naţionale de contact pentru IMM-uri (PNC) din cadrul PC7

Lista punctelor naţionale de contact pentru IMM-uri (PNC) din cadrul PC7 este disponibilă

pe site-ul web Techweb destinat IMM-urilor. Comisia Europeană finanţează reţeaua de puncte

naţionale de contact pentru IMM-uri (PNC) care urmăreşte să ofere informaţii practice, asistenţă

13

şi instruire pentru potenţialii participanţi şi contractori din cadrul celui de-al 7-lea Program

Cadru de cercetare şi dezvoltare tehnologică.

Direcţia Generală Întreprinderi şi Industrie - Comisia Europeană:

(http://ec.europa.eu/enterprise/index_en.htm) – ca sursa de informatie.

Uniunea Europeană oferă sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii din Europa

(IMM-uri). Acesta este disponibil sub forme diferite, precum subvenţii, împrumuturi şi, în

anumite cazuri, garanţii. Sprijinul poate fi oferit fie direct, fie prin intermediul programelor

gestionate la nivel naţional sau regional, precum Fondurile structurale ale Uniunii Europene. De

asemenea, IMM-urile pot beneficia de o serie de măsuri de asistenţă non-financiară, sub forma

programelor şi serviciilor de sprijin pentru întreprinderi. Acest instrument urmăreşte să prezinte

principalele programe comunitare disponibile pentru IMM-uri şi conţine o scurtă descriere,

precum şi principalele site-uri ale fiecărui program. Vă rugăm să reţineţi că informaţiile incluse

nu sunt exhaustive.

Schemele de asistenţă se împart în patru categorii:

1) Oportunităţi de finanţare tematice.

Acest tip de finanţare are obiective tematice specifice - mediu, cercetare, educaţie - şi este

conceput şi pus în aplicare de diferite departamente ale Comisiei Europene. De obicei, IMM-

urile sau alte organizaţii pot depune direct o cerere în cadrul acestor programe, cu condiţia

prezentării de proiecte durabile, transnaţionale şi cu valoare adăugată. În funcţie de natura

programului, printre solicitanţi se pot număra, de asemenea, grupări industriale, asociaţii ale

întreprinderilor, furnizori de sprijin pentru întreprinderi şi/sau consultanţi.

Regula generală este cofinanţarea: sprijinul Uniunii Europene ia forma unor subvenţii care

acoperă doar o parte a costurilor unui proiect.

2) Fonduri structurale.

Fondurile structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională [FEDR] şi Fondul Social

European [FSE]) sunt instrumentele comunitare de finanţare cu cele mai mari fonduri dedicate

IMM-urilor, prin intermediul diferitelor programe tematice şi iniţiative comunitare puse în

aplicare la nivel regional. Beneficiarii fondurilor structurale primesc o contribuţie directă pentru

14

finanţarea proiectelor lor. Programele sunt gestionate şi proiectele selectate la nivel naţional şi

regional.

3) Instrumente financiare.

Majoritatea instrumentelor financiare sunt disponibile indirect, prin intermediul intermediarilor

financiari. Multe dintre ele sunt gestionate de Fondul European de Investiţii.

4) Sprijin pentru internaţionalizarea IMM-urilor.

În general, sprijinul ia forma asistenţei oferite organizaţiilor intermediare şi/sau

autorităţilor publice din domeniul internaţionalizării, care vizează sprijinirea IMM-urilor în

demersul lor de a pătrunde pe pieţele necomunitare.

15

BIBLIOGRAFIE

1. Doina Frunzăverde, Horea Irimia şi Venera Rândaşu, ANTREPRENORIAT TEORIE ŞI

PREACTICĂ, Ed. Mirton, Timişoara 2005.

2. Sebastian Văduva, ANTREPRENORIAT – prectici aplicative în România şi în alte ţări în

tranziţie. , Ed. Economică Bucureşti, 2004

3. http://www.responsabilitatesociala.ro/dialoguri/dialog-despre-fundatiile-corporative-

avantaje-si-dezavantaje-8.html.

4. http://www.resurseimm.ro/Management/Dezvoltarea-afacerii/Sprijin-pentru-IMM-uri-

din-partea-Uniunii-Europene.aspx

5. http://ec.europa.eu

16