Antonio Vivaldi

Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut la Veneţia la 4 martie1678, în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie internă) şi a fost înmormântat în cimitirul spitalului.

Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moştenit atracţia pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.Spiritul concertant vivaldian Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a întregii creaţii vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traversează de la un capăt la altul nu numai creaţia sa instrumentală, dar şi cea de scenă sau religioasă. Dezvoltându-se la fel ca şi sonata, în tipurile da chiesa şi da camera, concertul baroc italian a fost alcătuit la început ca o suită din cinci părţi, apoi s-a redus la trei-patru, după care, la începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei părţi, având ca model tiparul uverturii italiene. Partea întâi şi a treia, vor fi mişcări repezi sau moderate, cuprinzând o serie de expoziţii, fie complete, fie parţiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expoziţii duble sau în stil fugat), în tonalităţi diferite, legate între ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este compusă în formă de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotrivă, lentă, de formă binară, cu o încărcătură emoţională pronunţată, fiind în unele cazuri înlocuită de un dans precum ciaccona sau sarabanda. Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariţia cadenţei înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-şi pună în valoare calităţile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadenţă era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozităţii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaşte o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune şi în restul Europei, prin creaţiile unor compozitori ca Jean-Philippe Rameau (Franţa), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel şi J.S.Bach (Germania).

Atins de o maladie cronică, despre care se presupunea că era astm, cel pe care Veneţia îl supranumea „Preotul roşu”, din cauza culorii părului său, a ştiut să se facă exceptat de la îndătoririle ecleziastice începând din 1703 , iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit responsabil muzical la La Pieta (aşezământ rezervat orfanilor şi copiilor ilegitimi ai oraşului), în pofida unor întreruperi uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.

Totuşi, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor (Roma în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil Dresda şi Darmstadt, cu siguranţă Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; Florenţa, Praga, în sfârşit Viena, unde a murit, uitat şi în mizerie). La La Pieta, avea să formeze elevi, să întreţină o orchestră (repede devenită celebră în întreaga Europa) şi să compună pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.

Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa oscilantă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet, redactat împotriva lui de Benedetto Marcello (II Teatro alla moda, 1720).

Această consacrare în toate genurile (pentru că a fost fecund şi în materie de muzică religioasă) avea să confere compozitorului o glorie internaţională incontestabil fără precedent în istoria muzicii. Toţi turiştii care treceau prin Veneţia căutau să-l asculte pe „Preotul roşu”, de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J.J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei.

Totusi, a inceput sa calatoreasca din ce in ce mai mult ca virtuoz si compozitor la Roma, in 1722 si 1724, unde a cantat in fata Papei; probabil la Dresda si in Darmstadt; cu siguranta la Amsterdam, unde a fost publicata cea mai importanta parte a creatiei sale; la Florenta, Praga si la Viena, unde a murit, uitat de prieteni si de rude. La Ospedale della Pieta, avea sa infiinteze o orchestra de fete (devenita celebra in intreaga Europa) si sa compuna intens pentru concertele publice pe care asezamantul le oferea duminica.

Acestor ocupatii, deja solicitante pentru un om care se plangea fara incetare de sanatatea sa oscilanta, din 1713 li s-a adaugat o debordanta activitate de impresar si de compozitor de opere, domenii in care a capatat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalitati tenace, concretizate chiar intr-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare ca de-a lungul intregii vieti, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat in afara normelor, extravagant de buna voie, chiar scandalos (dusmanii lui aveau cum sa raspandeasca barfe, mai ales in legatura cu atractia lui afisata fata de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele fata de o mezzo-soprana pe nume Anna Giro, fiica a unui peruchier francez numit Giraud si pentru care a scris un numar mare de pagini vocale).

Consacrarea in toate genurile muzicale avea sa-i confere compozitorului o glorie internationala incontestabila fara precedent in istoria muzicii. Multi calatori care treceau prin Venetia cautau sa-l vada si sa-l asculte pe "Preotul rosu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses si pana la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Exista numeroase si pretioase marturii asupra ceea ce reprezenta viata muzicala venetiana si asupra efectului electrizant al interpretarii si creatiilor lui Vivaldi.