UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

Teologie Ortodoxa Pastorala

Compozitori romani de muzica religioasa - ANTON PANN

Mazare Georgel Constantin

TP II

Constanta

2012-2013

Supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel istet ca un proverb” in

poemul Epigonii, Anton Pann este pe rand, poet, folclorist şi compozitor, cantareţ

bisericesc si mai apoi profesor de muzica la Ramnicu-Valcea şi Bucureşti. Printre

altele a fost un pasionat colectionar de muzica romaneasca, care a notat creatii din

repertoriul muzicienilor din perioada fanariota.

Personalitatea s-a nascut in anul 1797 in Sliven, Bulgaria. Numele sau este de fapt

Antonie Pantoleon Petroveanu, nume care prin prescurtare si romanizare se va

transforma in Anton Pann. Ajunge in tara noastra in urma emigratiei mamei sale

impreuna cu cei trei copii ai sai, in urma mortii tatalui. Acest lucru se petrece in anul

1821. Ajunge la Braşov unde-l cunoaşte pe I. Barac care-i stimuleaza interesul pentru

literatura populara, precum şi pentru prelucrarea folclorului.

Dupa anul 1830 incepe o activitate scriitoriceasca fecunda, tiparind un mare

numar de carţi şi broşuri (peste o suta), cuprinzand poezii populare din folclorul satesc

şi oraşenesc, amestecate cu poezii proprii şi insoţite, de multe ori, de muzica,

consemnata pe note (Versuri muziceşti, 1830; Poezii populare, 1864 etc.). De

asemenea scoate o antologie a poeziei de dragoste anonima (Spitalul amorului sau

Cintatorul dorului, 1850), prima de acest fel in literatura romana, cu muzica scrisa de

Anton Pann.

Totodata face si unele adaptari de opere straine (Christoitia sau Şcoala

moralului, 1834; Nazdravaniile lui Nastratin Hogea, 1853, traducere versificata a unei

povestiri din folclorul turcesc, o adaptare a poveştilor arabe din Halima).

A fost o persoana indragostia de peisajul nostru şi, mai ales, de spiritualitatea

romaneasca. Astfel Anton Pann a strans inţelepciune de la cei mulţi şi i-a dat o forma

noua, şlefuita, nu numai accesibila dar şi atragatoare, caci „de cand lumea poveştile

sunt ale lumii, insa, fireşte, felul povestirii ramane oricand al povestitorului” (I. L.

Caragiale).

In decursul vietii sale Anton Pann a scris şi a tiparit mult, carţi şi broşuri ştiute

şi neştiute inca de noi, fara sa se gandeasca vreodata ca acele stradanii ale lui vor

ramane peste secole. Toate publicaţiile lui au o intindere relativ mica, unele dintre ele

reducandu-se la doar cateva file, ceea ce intareşte odata mai mult afirmaţia ca Anton

Pann nu a urmarit sa ajunga un scriitor sau un filozof. Avea insa o logica, o filozofie

proprie, el insuşi intruchipand filozoful din popor. Culegea folclor, dar nu era

folclorist, scria, dar nu se supraaprecia ca scriitor, ridica monumente, dar nu se ingropa

sub ele, ci ramanea mereu deasupra, cu zambetul pe buze.

Anton Pann nu este tipul filozofului sobru, ingandurat şi inchistat, ci,

dimpotriva, sta de vorba cu copiii şi batrinii, glumeşte cu baieţii şi fetele sau se aşaza

la taclale cu femeile. Imparte in dreapta şi in stanga rodul stradaniilor sale, broşuri şi

carticele dupa ştiinţa şi puterea fiecaruia. El nu urmareşte, deci, sa faca o filozofie

seaca, destinata rafturilor prafuite ale bibliotecilor, ci una practica, dinamica, vie, cu un

scop educativ, putand sa fie gustata şi de cel invaţat, şi de catre cel cu mai puţina

ştiinţa de carte. El devine in felul acesta un filozof-apostol al neamului nostru,

exponent al aspiraţiilor acestuia, hotarat sa contribuie prin munca sa la eliminarea

raului şi cultivarea binelui.

Intreaga opera a autorului este strabatuta de acest gand şi stradanie pedagogica,

de incercarea de a transmite oamenilor inţelepciunea lumii şi a poporului nostru, de

staruinţa de a-i civiliza pe cei din jur. Anton Pann nu a avut o cultura dobandita pe

bancile vestitelor şcoli ale vremii, ci a fost un autodidact, propulsat de o voinţa ferma,

care nu i-a dat pace de-a lungul intregii sale vieţi. Luptand mereu cu propriile

insuficienţe, cautand sa se autodepaşeasca, deosebit de modest, subestimindu-se

adeseori, el este un exemplu in felul lui, caci, aşa cum avea s-o dovedeasca Ovid

Densuşianu, in urma studiilor intreprinse, Pann cunoaştea cel puţin patru limbi:

romana, turca, greaca şi rusa, fapt nemarturisit de el insuşi.

Un adevarat culegator de folclor care conserva fondul dar prelucreaza forma,

Anton Pann imbogaţeşte elementul autohton dar nu-l falsifica, cunoaşte valoarea

creaţiei populare şi se straduieşte s-o evidenţieze. Desigur ca, pentru a realiza aceasta,

ajunsese la o profunda cunoaştere a limbii romaneşti. Aşa cum spunea G. Calinescu,

„Pann n-are noţiunea de folclor, nu respecta autenticul ţaranesc, ci impestriţeaza graiul

popular cu cel cult, uneori grotesc, foarte adesea insa cu un efect cromatic uluitor”.

Aproape fara sa ne dam seama, mergand pe firul unei simple povestiri, ajungem

astfel deodata la o concluzie finala surprinzator de profunda, cum este proverbul:

„Dracul işi bate joc de om la batraneţe”, pe care Perpessicius il caracterizeaza ca fiind:

„talisman consolator, crescut din resignaţie şi spirit critic, care opune castelelor iberice

cladite pe nisip, granitul indestructibil al inţelepciunii populare”.

Cu o existenta de "picaro", bogat colorata de episoade sentimentale, PANN nu

s-a bucurat de o instructiune sistematica, fiind un autodidact.

"Mestesugul muzicii bisericesti si pe acela al tiparului il invata la scoala lui

Petru Efesiul (1816-1819). De pe acum adapteaza cantari liturgice grecesti la noul

sistem de psaltichie. In anul 1821 il gasim la Brasov, refugiat probabil din pricina

"zaverei" lui Tudor Vladimirescu. Aici tine lectii de "musichie" maicilor de la

Manastirea Dintr-un Lemn (1826) si fuge cu una dintre ele, Anica, la Brasov, apoi la

Bucuresti (1830), unde traduce, colporteaza si tipareste Versuri muzicesti (1830),

Hristoitia (1834), Noul Ero-tocrit (1837), etc.

In cadrul Seminarului Mitropoliei ocupa catedra vacanta(1842), devine

proprietar de tiparnita (1843). In 1848, din pricina molimei de holera si a revolutiei, se

fixeaza la Ramnicu Valcea. Se reintoarce la Bucuresti, unde si moare de tifos, fiind

inmormantat in curtea bisericii Lucaci.

Publicand mai multe carti de muzica eclesiastica, in care adaptase linia

melodica greceasca textului romanesc (de ex., Basul teoretic si practic al musicii

bisericesti sau gramatica melodica, 1845), P., fara a avea constiinta geniului sau,

"poezeste" si "romaneste" imensul tezaur paremiologic peninsular (rural si urban),

structurandu-1 in celebra Culegere de proverburi sau Povestea Vorbii (1847), precum

si in nu mai putin cunoscutele Fabule si istorioare (1839, 1841), O sezatoare la tara sau

Povestea lui Mos Albu (1851-1852) s. a. Aflat la temelia balcanismului literar

romanesc, continuand "linia filosofilor populari ai antichitatii, ramasi multa vreme ca

un tip viu in Orient, in intinsa arie a Bizantului" (Tudor Vianu), PANN este un

adevarat Esop al literaturii noastre, chintesentiind intelepciunea milenarei umanitati

rasaritene.

Izvorul inspiraţiei lui Pann nu este numai poporul, ci, aşa cum era şi de aşteptat,

şi mediul eclesiastic in care şi-a desfaşurat o buna parte a activitaţii sale şi care a lasat

urme vizibile. Semnificative in aceasta privinţa sint versurile de o deosebita frumuseţe

inchinate sentimentului nobil al dragostei, prelucrare şi versificare a capitolului al

XIII-lea din Epistola I-a catre corinteni.

Deşi genul şi expresiile sale literare sunt de o rara simplitate, Pann abordeaza

teme de circulaţie universala in gandirea filozofica: om, adevar, iubire, viaţa, moarte,

existenţa etc., precum şi teme legate de mediul concret: familie, munca, prietenie.

Toate acestea se pot insa clasifica in doua mari grupe: binele şi raul sau virtutea şi

viciul. Intenţia lui Pann este aceea de a biciui fara cruţare tot ceea ce este rau, urat,

primejdios, viciat in fiinţa omeneasca, de a cultiva şi preamari virtutea cu tot ceea ce

are ea mai nobil şi mai frumos.

Cu un evident simţ al dreptaţii, Pann critica uneori diferenţierea şi inegalitatea

sociala; pentru aceasta recurge la eroi şi elemente luate din lumea basmelor,

manifestind simpatia faţa de cei obidiţi ai soartei („Sultanul şi pescarul”). A contribuit

la menţinerea fiinţei limbii romane, impotriva curentelor vremii, care urmareau

latinizarea ei: „Canta, mai frate romane, pe graiul şi limba ta / Şi lasa cele straine ei de

a şi le canta / Canta sa-nţelegi tu insuţi, şi caţi la tine ascult / Cinsteşte ca fieşcare

neamul şi limba mai mult” /.

A cules şi a prelucrat elementul folcloric autohton, pe care a reuşit sa-l

valorifice intr-o opera monumentala, menita sa intre, pe masura ce este cercetata in

profunzimea ei, in patrimoniul literaturii universale.

In cadrul studiilor de literatura comparata, facute de diverşi cercetatori, s-a

ajuns la concluzia ca in opera lui Anton Pann exista piese care au elemente comune cu

scrierile lui Moliere, La Fontaine, Hans Sachs, Bertoldo („Gesta Romanorum”),

Erasmus de Roterdam („De civitate morum puerilium”) etc. Tudor Vianu situeaza

opera lui Pann linga „Decameron”, „Till Eulenspiegel” sau „Simplicius

Simplicissimus”, iar alţii linga cea a lui Villon şi Chaucer.

Intrat sub egida UNESCO, Anton Pann trece an de an tot mai multe hotare,

ducand cu sine pretutindeni parfumul unor adinci cugetari şi indelungate experienţe de

viaţa ale poporului nostru, fiindca oricite influenţe s-ar simţi in opera sa, ea ramane

totuşi unul dintre cele mai autentice documente ale bogaţiei spirituale romaneşti.

Tocmai de aceea Anton Pann este mereu tanar, mereu citit cu pasiune de generaţii de

cititori. Vorbele sale, care au şlefuit şi vor şlefui mereu multe caractere vor sageta

necruţatoare pe cei rai şi-i vor mingiia parinteşte pe cei buni. Mai mult, ele vor face ca

apropierea dintre oameni sa fie tot mai mare, M. Gaster calificindu-le drept un „lanţ de

aur ce leaga popoarele intre ele”.

BIBLIOGRAFIE

1. Dicţionar de literatura romana, Scriitori, reviste, curente, coordonator

Dim. Pacurariu, Editura Univers, Bucureşti, 1979

2. Pann, A., Fabule şi istorioare, Editura Hyperion, Craiova

3. Pann, A., De la lume adunate şi iaraşi la lume date, ediţie ingrijita de

Alexandru N. Stanciulescu-Birda, Colecţia Cogito, Editura Albatros

4. Pann, A., O şezatoare la ţara, antologie şi prefaţa de C. Ciuchindel,

Editura tineretului

5. Papadima, O., Literatura populara romana (din istoria şi poetica ei),

studii de folclor, Editura pentru Literatura, 1968