Antim Ivireanul - continuare

Doamne ajută! Și bine v-am regăsit dragi ascultători ai postului de radio

Lumina, vă spune gazda d-voastră pr. Stelian-Alin Dumitru. În această emisiune

vom continua istorisirea ultimei perioade a vieții Sfântului Ierarh Antim

Ivireanul, mitropolitul Țării Românești.

La 27 ian. 1708 bătrânul Mitropolit Teodosie al Ungro-Vlahiei moare,

dorind ca scaunul de mitropolit să-i fie încredințat Episcopului de Râmnic,

Antim Ivireanu. Testamentul verbal al Mitr. Teodosie, prestigiul de care se

bucura Episcopul Antim la curtea lui Brâncoveanu si în întregul Orient ortodox,

în fata Patriarhilor de Antiohia si Ierusalim, aflati în acel moment la Bucuresti, îl

îndreptatea să ocupe această înaltă demnitate. Actul de înscaunare ca Mitropolit

al Tării Romanești, semnat de Patriarhul ecumenic Ciprian înainte de data de 10

februarie 1708 este plin de laudă la adresa lui. La 19 februarie 1708 sosește la

Bucuresti dispozitia scrisă a Patriarhului Ecumenic, către Mitropolitul Clement

de Adrianopol, aflat și el la Bucuresti să facă transferarea lui Antim de la

Râmnic la Bucuresti ca ,,Vladică al Tării’’, ceea ce se împlineste la 21 februarie

1708, de față fiind cei doi patriarhi greci si numerosi arhierei. Mitropolitul

Antim și-a rostit discursul său de înscaunare în limba română arătând în felul

acesta că limba românească este capabilă să exprime simțăminte tot asa de înalte

ca si limba greaca.

Activitatea lui ca mitropolit il arată ca: îndrumator al tiparnițelor,

traducător de carți liturgice, luptător pentru triumful deplin al limbii române în

Biserică, educator al clerului, gospodar al bunurilor Mitropoliei, ctitor, patriot si

om politic. După alegerea sa ca Mitropolit, printre primele măsuri pe care le-a

luat a fost si transferarea tipografiei de la Râmnic la Targoviste. Tot la începutul

activitătii sale ca mitropolit, neuitând îndepartata Georgie, trimite acolo pe cel

mai bun ucenic al său, care va avea sarcina să pună bazele unei tipografii. Două

din cărtile tipărite acolo un ,, Evangheliar’’ tipărit in 1709 și un ,, Liturghier’’

1

tipărit în 1710 interesează in mod deosebit deoarece amândouă au pe pagina a

șasea dedicatia autografă a Mitropolitului, multumind Domnitorului Constantin

Brâncoveanu. Șirul tipăriturilor se întrerupe datorita evenimentelor din anul

1711 și de necazurile ivite în viata lui Antim in 1712.

Criza intervenită între Mitrop. Antim și Domnitorul Constantin

Brâncoveanu în iarna anului 1712, la numai trei ani de la alegerea sa ca

Mitropolit se explică prin adversiunea sa dintotdeauna împotriva stăpânirii

otomane care l-au luat rob și care au devastat de atâtea ori Georgia și că acum

tot turcii sărăceau Tara Româneasca, cu cererile lor nesăbuite în bani și produse,

si de intrigele bine țesute, ale unor episcopi invidiosi si incapabili, în frunte cu

Mitrofan de Nisa, duhovnicul Domnitorului, cel care îi va urma în scaun, de

altfel umbriți cu totul de cultura, demnitatea și ținuta morală a lui Antim.

Situația conflictului ni s-a păstrat prin cele două apărări celebre prezentate în

scris lui Constantin Brâncoveanu în 13 ianuarie si 3 februarie 1712.

După aceste apărări Domnitorul Brâncoveanu a renunțat la intenția de a-l înlocui

pe Antim, dar vechea armonie dintre ei se pare că n-a mai fost restabilită.

O altă criză s-a ivit între raporturile sale cu eruditul Patriarh al Ierusalimului

Hrisant Notara, conflict care nu s-a soluționat printr-o împacare definitivă

niciodată. Conflictul s-a ivit datorită pretențiilor Patriarhului, ca mănăstirile și

bisericile din Tara Româneasca închinate Patriarhiei de Ierusalim și care ajutau

cu bani Patriarhia să depindă exclusiv de Ierusalim, iar Patriarhul să fie socotit

deplin stăpânitor atât în problemele administrative cât și religioase. Aceste

pretenții aprobate printr-un act sinodal semnat in decembrie 1709 de patriarhul

Constantinopolului Atanasie al V-lea, nu puteau fi acceptate de Mitropolitul

Antim, care s-a plâns Patriarhului Ecumenic împotriva amestecului abuziv al

Patriarhului Hrisant Notara în treburile Bisericii Tării Românesti, cerându-i să

pună capăt unei situații ce contravenea canoanelor. În urma acestor conflicte se

crede că numai întelepciunea Domnitorului Constantin Brâncoveanu l-a

menținut pe Mitropolitul Antim în scaunul Ungro-Vlahiei. În acești ani (1711-

2

1712 ) datorită acestor situații politice și datorită necazurilor sale personale care-

i amenintau scaunul mitropolitan, n-a mai avut nici timp nici tihnă pentru

preocuparile sale tipografice. Abia in toamna anului 1712, apare la Târgoviste

pentru prima dată Octoihul în limba română tradus de Antim, care a suportat și

cheltuielile de tipărire. Tot în acest an a mai fost imprimată, tot in româneste, o

carte de ,,Rugăciuni în toate zilele săptămânii’’.

Restabilindu-se relatiile dintre Domnitor și Mitropolit se mărește și activitatea

tipografiei de la Târgoviste. Anul 1713 îmbogățeste cultura românească cu cinci

cărti, dintre care amintim volumul: ,,Maxime ale unor vechi filosofi’’ in limba

grecă si un Liturghier in limba română, tipărit pe cheltuiala mitropolitului

Antim. Tot in acest timp se tipărește la Târgoviste a doua ediție a

Molitvelnicului Românesc tradus de Antim, ce dorea să dea poporului cea mai

întrebuințată carte bisericească. A mai tipărit de asemenea un mic Catavasier

trilingv, în slavonă, română si greacă. În anul sângeros 1714 când Constantin

Brâncoveanu murea martir la Constantinopol, Mitropolitul Antim tipăreste trei

cărti: ,,Capete de poruncă’’ o broșură de 34 pagini scrisă de Antim pentru

educarea preotilor, ,,Ceaslovul slavo-român’’ și ,,Catavasierul românesc’’ într-

un tiraj mic. În 1715, mitropolitul retipăreste Catavasirul si Ceaslovul, cu

cheltuiala sa. Introducerea limbii române în Biserică este acum deplin

victorioasă, împotriva tuturor piedicilor celor străini de limba si aspirațiile

poporului român, prin lupta Mitropolitului Antim. El s-a îngrijit in timpul

arhipastoririi sale de educatia preotilor in activitatea lor sacerdotală,

duhovnicească și de îndrumator al poporului, a adaugat noi averi, acceptând

donatii pământuri, vii, turme si acareturi dar pentru el personal n-a acumulat

nimic. Tot ce a avut prin truda celor 26 de ani cât a trăit în țara noastră a investit

in frumosul monument de arhitectura din Bucuresti, Mănastirea Antim, unde ar

fi vrut să i se odihnească trupul după trecerea sa la cele veșnice.

3

Ultimul capitol al vietii Mitropolitului Antim se împletește cu viața sa

politică și patriotică dintre anii 1714-1716 căreia i-a căzut jertfă nemeritată,

urmărind lucrările de zidire a Mănăstirii sale.

Domnia lui Constantin Cantacuzino care i-a urmat lui Constantin Brâncoveanu

ia sfarsit la 21 ianuarie 1716. După numai 20 de luni de domnie, Stefan

Cantacuzino moare sugrumat. După mazilirea lui Stefan Cantacuzino, turcii

hotărăsc să nu mai încredințeze tronul unui Domn din țară ci unui demnitar grec

din Constantinopol, cum se întamplase și în Moldova, după moartea lui Dimitrie

Cantemir. Domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat al Moldovei este strămutat

ca domn al Tarii Românesti și își face intrarea in Bucuresti la 10 februarie 1716.

În primavara anului 1716 a început o acțiune antiotomană și antifanariotă înTara

Românească, iar Cantacuzinii au sperat ca prin ajutorul austrecilor să poată

aduce pe tron pe Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Serban care trăia de mai multă

vreme în Transilvania, în locul lui Nicolae Mavrocordat.

Cronica lui Radu Popescu, din acea vreme spune că o mână de austrici au trecut

Oltul îndreptându-se spre Pitesti în ziua de 15 august 1716. Del Chiaro

precizează că în ziua de 18 august, când știrea a ajuns la Bucuresti, Nicolae

Mavrocordat înspăimântat și-a făcut repede bagajele și împreună cu familia sa și

cu boierii credinciosi lui au luat drumul Giurgiului. La plecare domnitorul a luat

cu sine și pe Mitropolitul Tării Antim, împotriva voinței lui. La Călugăreni in

urma unei discutii dramatice cu Domnitorul, Mitropolitul Antim i-a declarat să-

și continuie singur drumul ,,deoarece de acum înainte nu e nimic comun între el,

Domnul și Tara Româneasca.’’ Domnitorul a ajuns la Giurgiu, Mitropolitul s-a

întors la București unde fiind sigur că Nicolae Mavrocordat nu se va mai

întoarce pe tron, a uns ca Domn pe Marele Vornic Pătrașcu Brezoianu.

Câteva zile mai târziu lui Mavrocordat i s-a adus la cunoștintă că totul nu a fost

decât o alarmă falsă. Plin de mânie s-a întors la Bucuresti. Întâmpinat de boieri

la intrarea în oraș a aflat de ungerea lui Pătrașcu Brezoianu ca Domn, care a fost

tăiat în bucăți. În zilele următoare au avut aceeasi soartă și alți boieri potrivnici

4

stăpânirii turcești și Domnului fanariot. Ajuns în Bucuresti, Nicolaie

Mavrocordat a poruncit să fie chemat îndată Antim Ivireanu. Venind la palat,

spune cronicarul Mitrofan Grigoras, soldații turci l-au oprit, i-au smuls barba și

părul, l-au târât pe jos închizându-l într-o casuță a Curții.

Cerându-i-se demisia în astfel de condiții umilitoare, având și sceptrul morții

asupra capului său cărunt, Mitropolitul n-a schițat nici o împotrivire. În locul său

a fost numit Mitrofan de Nisa, vechiul și statornicul său dușman, protejatul

Patriarhului Hrisant Notara și al lui Nicolae Mavrocordat. În gramata patriarhală

a patriarhului ecumenic Ieremia al III-lea abia urcat în scaun, Mitropolitul Antim

a fost acuzat de revoluție și răscoală, de ,, meșteșuguri satanicești’’ și de magie,

fiind culpabil și vinovat de caterisirea canonica. Pentru toate aceste rele Antim

Ivireanu este scos din rândul arhiereilor și ,,depărtat de Mtropolia Ungro-

Valahiei’’. În locul numelui de Antim pe care l-a purtat ca Mitropolit i s-a dat

cel de Andrei cu care intrase în viață și cu care urma să părăsească viața.

În timp ce i se citea gramata de caterisire i s-a pus pe cap o tichie roșie și i s-a

comunicat sentința de deportare pe viață la M-rea Sf. Ecaterina de pe Muntele

Sinai. În miez de noapte a pornit o căruță spre locul de surghiun, escortat de

câțiva soldati turci. Pe drum către M-rea. Sf. Ecaterina a sosit și decizia

sultanului prin care era condamnat la moarte. Soldatii , din porunca lui Nicolae

Mavrocordat, l-au omorât și i-au aruncat trupul în râul Tungia, care trece prin

Adrianopol. Data omorului nu se cunoaște – cândva în ultima decadă a lui

septembrie 1716, dupa data de 22 a lunii. Dacă dușmanii lui n-au avut buna

simțire să-și ascundă bucuria morții sale, poporul dreptcredincios a primit cu

teribilă consternare vestea morții acestui mare ierarh, iar amintirea lui nu s-a

șters niciodată din sufletele lor. Așa se explică de ce mănăstirea lui, cu

hramul ,,Toți Sfinții’’, din Bucuresti unul din cele mai remarcabile monumente

de arhitectură, pictură și sculptură din țara noastră, a continuat să fie înzestrată

cu pământuri și acareturi, dându-i-se cu evlavie numele ctitorului ,,Mănăstirea

Antim’’. După o viață atât de agitată și după năpraznica-i moarte, Antim

5

Ivireanu lasă culturii românesti o operă care îl așează între figurile cele mai de

seamă ale poporului român, fiind socotit a fi unul dintre cei mai originali

reprezentanți ai vechii noastre literaturi. Opera tipografică a lui Antim a fost

legată organic de întrega-i viață. Opera lui literară a fost tiparită în parte în

timpul vieții sale sau a rămas în manuscrise și a fost tipărită mai târziu.

Ca Mitropolit a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a

cuvântului rostit până la acea vreme, scriind nemuritoarele sale ,,Didahii’’,

opera sa care îl așează printre cei mai mari oratori bisericesti ai tuturor

timpurilor.

Așadar, Mtropolitul Antim și-a pus toate cunoștintele, râvna și

priceperea în slujba Bisericii și a credincioșilor români care l-au primit cu toată

dragostea în Tara Romaneasca. Tipograf, autor de cărți originale, traducător de

cărti de slujbe în romaneste, predicator și păstor de suflete, artist, ctitor de

biserici, apărător al Ortodoxiei, Antim Ivireanu rămâne unul din chipurile cele

mai luminoase din trecutul Bisericii și al țării noastre. Acestea au fost si

motivele pentru care Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședinta din 20

iunie 1992 a hotărât ca marele ierarh Antim să fie trecut în rândul sfinților.

Pomenirea lui se face cu cinste în fiecare an în ziua de 27 septembrie.

Vă mulţumim că ne-aţi ascultat, ne vom auzi săptămâna viitoare cu un

nou subiect din istoria Bisericii, iar până atunci vă spune Doamne ajută şi Bunul

Dumnezeu să vă binecuvinteze, gazda d-voastră, Pr. Stelian-Alin Dumitru.

6