ANIMALE ŞI PLANTE ÎN DIFERITE MEDII DE VIAŢĂ

RELAŢIILE TROFICE

Între vieţuitoarele care alcătuiesc o biocenoză există numeroase relaţii: de hrănire, de

apărare, de răspândire şi legate de reproducere.

Cele mai importante relaţii sunt relaţiile de hrănire, numite şi relaţii trofice. Ca urmare

a acestor relaţii biocenoza are o anumită structură trofică. Vieţuitoarele dintr-o biocenoză

aparţin următoarelor categorii trofice:

1. Producătorii primari (plantele verzi) produc substanţa organică care stă la baza

vieţii pe Pământ.

2. Consumatorii (animalele din biocenoză) sunt împărţiţi în mai multe categorii:

a. consumatorii primari care se hrănesc cu plante

b. consumatorii secundari care se hrănesc cu consumatorii primari

c. consumatorii terţiari care se hrănesc cu consumatorii secundari

d. consumatorii cuaternari care se hrănesc cu consumatorii terţiari

Consumatorii II, III şi IV sunt reprezentaţi de animale carnivore (prădătoare sau

parazite).

3. Descompunătorii (bacteriile, ciupercile, etc.) descompun substanţele organice

din plantele şi animalele moarte.

LANŢURILE ŞI REŢELELE TROFICE

Căile prin care circulă materia şi trece energia în ecosistem, în cadrul relaţiilor trofice,

constituie lanţurile trofice.

Lanţurile trofice dintr-o biocenoză nu sunt izolate, ci legate prin verigi comune alcătuind

în final o reţea trofică.

ECOSISTEMUL

Ecosistemul este alcătuit dintr-o componentă nevie (abiotică), numită biotop, şi una vie

(biotică), numită biocenoză. Ecosistemele pot fi acvatice şi terestre, naturale şi

artificiale.

Ecosisteme naturale formează complexe de ecosisteme, aşa cum este cazul Deltei

Dunării.

Structura ecosistemul este dată de structura şi interacţiunea dintre biotop şi biocenoză.

FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI

1. Funcţia energetică – constă din captarea energie solare de către plante şi

transferul ei la consumatori

2. Funcţia de circulaţie a materiei – constă din circulaţia substanţelor anorganice şi

organice, de la hrana consumată, la consumator

Funcţie de autoreglare – constă în capacitatea ecosistemului de a-şi menţine o anumită

stabilitate, în structură şi funcţionare.