Anexa nr. 1 la Caietul de sarcini nr. 4.745 / 19.05.2016

Plan tematic – istoric şi descrierea secţiunilor expoziţionale

Expoziţia de bază (Târgul / Schimbul) – Sala 1

şi

Expoziţia temporară (Producţia) – Sala 2

Tematica expoziţiilor

Cele două expoziţii, de bază şi temporară, prezintă o incursiune muzeografică în atmosfera unui târg

transilvănean, într-un spatiu transilvănean, comprimând timpul şi spaţiul într-o lume a forfotei generate de în

primul rând de interacţiunea dintre actanţii diferenţiaţi etnic, material, social şi ocupaţional.

În expoziţia de bază ne-am propus reconstituirea unei părţi a universului urban, mai precis al unui târg

orăşenesc, luând ca model tipul de târg anual organizat la Sibiu. De ce târgul pentru a reflecta multiculturali-

tatea?, pentru că ce alt spaţiu este atât de deschis încât să permită, de-a lungul oricărei etape istorice, pre-

zenţa laolaltă a etniilor conlocuitoare şi a diferitelor neamuri venite din zone mai apropiate sau mai depărtate.

Târgul/producţia reprezintă din punctul nostru de vedere singurul act în care multiculturalitatea e la ea

acasă. În atmosfera acestuia putem cel mai bine relata covieţuirea, împrumuturile, influenţele, relaţiile dintre

etniile conlocuitoare ale spaţiului transilvan.

Pe de altă parte, alegerea târgului de tip urban este îndreptăţită dacă ne gândim că oraşul a reflectat în-

treaga gamă a transformărilor care au afectat societatea transilvană, fiind centru de producţie, de schimb, pre-

cum şi al activităţilor administrative şi mai ales culturale.

În zona dedicată expoziţiei temporare am decis să introducem vizitatorul şi mai mult în aria multicultura-

lităţii, prin contactul direct, vizual şi tactil, cu modul în care românii, saşii, rromii etc. realizau diversele produse

finite pe care ulterior le comercializau şi în zona dedicată bâlciului.

Cele patru ateliere alese pentru reconstituire reflectă poate cel mai bine interacţiunea dintre neamuri, în-

trucât în cazul meşteşugurilor cojocăritului, confecţionării pălăriilor, a prelucrării lemnului şi prelucrării metalu-

lui au existat cele mai multe împrumuturi şi influenţe între populaţia autohtonă şi cea alogenă.

Astfel, târgul sau spaţiul acestuia, precum şi zona de intimitate a atelierelor meşteşugăreşti sunt doar un

pretext şi totodată o pledoarie pentru e releva realaţiile interumane, specificul etno-cultural, intersectarea lumii

occidentale cu cea răsăriteană şi urmările acesteia în spaţiul transilvan.

CIVILIZAŢIA TRANSILVANĂ

Noţiunea de civilizaţie s-a cristalizat în cursul secolului al XVIII-lea, când în Europa apare nevoia de a de-

fini şi a se face diferenţa între societăţile din Europa Occidentală şi cele considerate sălbatice din zone îndepăr-

tate, precum India. Civilizaţia este rezultatul dezvoltării unor societăţi prin îndepărtarea de obiceiurile proprii

stării de sălbaticie şi, în acelaşi timp, este mereu supusă evoluţiei datorită naturii umane care stă la baza aces-

teia. Ca o consecinţă a evoluţiei termenul de civilizaţie a devenit sinonim în timp cu termenul de cultură (în

sensul tehnic al cuvântului).1

Nu dorim să intrăm în polemicile care înconjoară discursurile referitoare la cele două concepte, care sunt

utilizate în mod preferenţiar de diferitele domenii (civilizaţie în arheologie, cultură în etnologie) pentru a defini

împrejurări similare sau de unii autori care recunosc ca îndreptăţit numai termenul de civilizaţie pe când alţii

manifestă preferinţa pentru cultură atunci când desemnează ansamblul vieţii materiale şi spirituale. Foarte

mulţi autori susţin că de domeniul civilizaţiei aparţin toate cuceririle şi bunurile tehnico-materiale sau cultura

materiala. Pentru alţii, termenul civilizaţie se referă la diverse stări ale societăţii, adică formele elevate de

organizare ale acesteia. În plan real considerăm că cele două concepte nu pot fi separate, nu se pot dezvolta în

mod izolat una faţă de cealaltă, astfel ele reprezintă două fenomene sociale îngemănate care se completează şi

evoluează în dependenţă una faţă de cealaltă.

Edward Tylor în anul 1871 a definit conceptul de cultură ca un ansamblu complex care include

cunoştiinţele, credinţele, arta, moravurile, dreptul, obiceiurile, precum şi orice înclinaţie sau experienţă

dobîndită de omul care trăieşte în societate (deci în civilizaţie).2

Pe de altă parte, UNESCO preciza în 1989, în cadrul Recomandărilor privind salvarea culturii populare

tradiţionale, că: Cultura tradiţională şi populară este ansamblul creaţiilor unei comunităţi culturale fondate pe

tradiţie, exprimate de un grup, de un individ şi recunoscute ca reprezentând asteptărilor comunităţii atât ca

expresie a identităţii culturale şi sociale cât şi ca norme şi valori care se transmit oral, prin imitaţie.

1 Pierre Bonte; Michel Izard, Dicț ionar de etnologie ș i antropologie, Bucureș ti, 1999, p. 145. 2 Ibidem, p. 184.

Când vorbim despre civilizaţie şi mai ales despre evoluţia acesteia nu putem să omitem, pe de o parte

importanţa covârşitoare a etnicului, definit ca sufletul unui grup, cu sens de caracter naţional3 şi pe de altă par-

te de etnicul comunităţilor minoritare a căror culturi îmbogăţesc culturile naţionale. Astfel, civilizaţia nu este o

realitate statică turnată în forme imuabile, ea se schimbă, se îmbogăţeşte odată cu mersul istoriei. În altă ordi-

ne de idei cultura a fost dintotdeauna o expresie şi un puternic mijloc în luptele de eliberare naţională sau soci-

ală.4

Transilvania a reprezentat, la nivelul civilizaţiei populare tradiţionale, un adevărat creuzet de valori în care

confluenţele culturale au produs o civilizaţie unică cu particularităţi specifice, rezultate din influenţarea recipro-

că a neamurilor între ele, după cum spunea Ion Moga, la 1973, în lucrarea Scrieri istorice, 1926-1947, editată

la Cluj: Nu există nici un spaţiu, oricât de restrâns, pe teritoriul Transilvaniei, pe care să nu se fi încrucişat in-

fluenţele reciproce, determinate, în primul rând, de întrepătrunderea până la disperare a neamurilor între ele.

Astfel că orice fenomen, de natură istorică sau etnografică, trebuie cercetat şi analizat interdiciplinar în com-

plexitatea cauzelor, a desfăşurării şi consecinţelor lui.

Din punct de vedere politico-geografic noţiunea de Transilvania a întâlnit de-a lungul timpului două

accepţiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică delimitată de

Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, la vest, de Munţii Apuseni. Această regiune a fost denumită în Evul

Mediu Voievodatul Transilvaniei (în latina medievală in ultrasivanis partibus-ţara de dincolo de pădure după

cum este menţionat în cel mai vechi act păstrat, un act de danie emis de regale Géza I al Ungariei (1074-1077)

în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict), suprafaţa ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Al doilea sens al Transilvaniei se referă, prin extensie, şi la Maramureş, Crişana, Sătmar, ţinuturi cunoscute

şi sub denumirea Partium, sau părţi ale Ungariei, alăturate după anul 1526 nucleului istoric (denumit în acest

sens Ardeal) din podişul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei. Într-un sens şi mai larg

Transilvania desemnează teritoriul de la vest de Carpaţii Orientali şi de la nord de Carpaţii Meridionali,

incluzând astfel şi Banatul.

Caracterul fluctuant în istoriografie al termenului se explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a

întregii regiuni începând cu epoca postromană şi până în timpurile modern, contemporane.

3 Ibidem, p. 217. 4 Nicolae Ion Nistor; Mircea Marinescu-Frăsinei, Sibiul ș i ț inutul în lumina istoriei, vol. II, Cluj-Napoca, 1990, p. 168.

Nu dorim să intrăm în polemicile legate de folosirea sensului larg sau a celui restrâns al Transilvaniei. În

expoziţie vom încerca să prezentăm publicului larg Transilvania în sensul ei larg (Ardealul istoric, Banat,

Crişana, Maramureş) prin prezenţa diferitelor etnii conlocuitoare în spaţiul deschis al târgului, dar cu accent pe

termenul restrâns al acesteia, folosit de unii autori sub denumirea de Ardeal.

Astfel, când vorbim despre Transilvania ne referim la spaţiul istoric care cuprinde trei mari unităţi fizico-

geografice: Depresiunea Transilvaniei, Subcarpaţii Transilvaniei şi Câmpia Transilvaniei. Depresiunea Transilva-

niei include în perimetrul său Podişul Transilvaniei – unitate centrală – care cuprinde Câmpia Colinară a Transil-

vaniei, Podişul Târnavelor şi Podişul Someşan, precum şi mai multe unităţi marginale – depresiunile de contact

din sud şi vest – Depresiunea Făgăraş, Depresiunea Sibiu, Depresiunea Sălişte, Depresiunea Alba Iulia, Depre-

siunea Turda5, Depresiunea Transilvaniei. Ultima unitate este înconjurată de Munţii Carpaţi, asemeni unui bas-

tion central, legat prin pasuri şi defilee de zona sud-carpatică6.

Din punct de vedere teritorial, suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Ardealul istoric, Banatul, Crişa-

na, Sătmar şi Maramureş, însumează cca. 103.600 km², în care trăieşte aproximativ o treime populaţia

României.

Din punct de vedere geografic, Transilvania este un platou înalt, separat în sud de Ţara Românească prin

lanţul Carpaţilor Meridionali; în est de Moldova prin Carpaţii Orientali; în vest, Crişana, se învecinează cu

Ungaria; la nord, se învecinează cu Ucraina. Din punct de vedere altimetric, limita Carpaţi-Subcarpaţi este

apreciată în jurul valorii de 800 metri, în timp ce înspre Dealurile de Vest coboară până la 250-400 metri, iar în

interior, spre Depresiunea Transilvaniei, ecartul este foarte larg, respectiv 200-800 metri. Între limitele

menţionate, Carpaţii cuprind o suprafaţă de aproximativ 66.300 km2 (27,8% din teritoriul ţării), iar lungimea

este de peste 910 kilometri. Ei fac parte din categoria munţilor mijlocii, care depăşesc 2500 metri numai pe

areale foarte restrânse (în Carpaţii Meridionali). Altitudinea medie este de până la 840 metri. Platoul cu înălţimi

fiind irigat de râurile Mureş, Someş, afluenţi ai Tisei, şi de râul Olt, afluent al Dunării

Pe teritoriul Transilvaniei propriu-zise (a Ardealului istoric) se află astăzi zece judeţe: Alba, Bistriţa-Năsăud,

Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sălaj şi Sibiu.

5 Dumitru Ghinea, Enciclopedia geografică a României, III (R-Z), Bucureşti, 1998, p. 300-301. 6 Vladimir Dumitrescu; Alexandra Bolomey; Florea Mogoşanu, Equisse d’une préhistoire de la Roumanie, Bucureşti, 1983, p. 8.

Civilizaţia transilvană înseamnă mult mai mult, definirea ei nu se poate face decât luând în considerare

convieţuirea plurietnică, multiseculară precum şi evidenţierea valorilor comunitar europene şi particular etnice

care rezultă din caracterul ei multietnic şi multicultural.

În evoluţia habitatului s-au încrucişat mai mulţi factori precum: tradiţia autohtonă românească; cucerirea

maghiară; tradiţia germană moştenită de pe vremea coloniştilor; etapele istorice, luptele naţionale; contactele

cu lumea occidentală; evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor; nevoia economică a familiei; nevoia de confort, în

continuă creştere a tuturor elementelor etnice etc., care au generat formarea unui specific zonal nemaiîntâlnit

în altă parte a României pe îl definit cu conceptul de civilizaţie transilvană.

Coordonate istorice. Etnii conlocuitoare.

Transilvania este vatra uneia din cele mai vechi civilizaţii ale anchităţii clasice europene, cea traco-dacică,

moştenitoare la rândul ei a unei civilizaţii agrare preistorice.

Cadrul geografic, conturat de formele de relief, climă, hidrografie, vegetaţie şi faună, solul şi resursele

naturale ale Transilvaniei a contribuit la aşezarea şi dezvoltarea în spaţiul menţionat a diferitelor comunităţi

umane, începând din epoca paleolitică. La sfârşitul epocii bronzului populaţiile stabilite în regiunea carpato-

danubiano-pontică făceau parte din marea familie a triburilor trace7. Desprinşi din grupul nord-tracic sunt geto-

dacii pomeniţi în secolul al VI-lea î.Hr. în relatările istoricului grec Herodot8. Modul sau momentul în care s-au

individualizat şi cristalizat geto-dacii din lumea tracică constituie şi astăzi o problemă insuficient clarificată.

În evoluţia social-economică şi culturală geto-dacii (menţionaţi în izvoarele scrise la sfârşitul primei

epoci a fierului) au înregistrat noi şi importante progrese (generalizarea folosirii uneltelor de fier – apare plugul

cu brăzdar de fier, tras de bovine –, ceramica lucrată la roată, organizare social-politică – uniuni tribale

puternice, pe teritorii mari – etc.) în cea de-a doua vârstă a fierului, La Tène. În funcţie de această evoluţie La

Tène-ul geto-dacic este împărţit – în ultima vreme – în trei perioade: perioada veche, mijlocie şi târzie, ultima

corespunzând celei mai mari dezvoltări a civilizaţiei geto-dacice, adică perioadei lui Burebista şi Decebal,

7 Vladimir Dumitrescu; Alexandra Bolomey; Florea Mogoşanu, op. cit., p. 202. 8 Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1982, p. 171.

încheindu-se din punct de vedere cronologic în anul 106 d.Hr. Vasile Pârvan consideră că se întinde până în

anul 50 d. Hr.9.

După retragerea romană, dovadă a permanenţei elementului de cultură românească autohtonă până la

momentul suprapunerii peste acesta a elementelor alogene, stă atât bogatul material arheologic10 din toate

epocile (artefacte preistorice, cetăţi dacice, inscripţii latine, monede, aşezări şi cimitire, fortificaţii, ruine de vile

rustice romane, obiecte paleocreştine, cetăţi feudale, biserici medievale şi altele), cât şi documentele istorice

(care apar mai ales după cucerirea maghiară).

Urmează perioada marilor migraţii, acum datelor arheologice li se alătură şi cele toponimice, de exemplu:

trecerea şi aşezarea slavilor în Ţara Secaşelor este reliefată prin denumiri ca Ohaba, Presaca, Topârcea etc.,

sau pecenegi întemeiază în aceeaşi zonă Beşinăul, azi localitatea Secaşel, judeţul Alba. 11

Elementului autohton românesc i s-au alăturat şi adăugat de-a lungul istoriei numeroase populaţii, care

au convieţuit şi au contribuit la formarea, a ceea ce noi definim civilizaţie transilvană. Vom încerca astfel, ţi-

nând cont şi de timpul istoric, să se prezentăm pe cele care au avut un aport deosebit.

MAGHIARII12

9 Sabin Adrian Luca, Preistoria – texte şi note de curs, Sibiu, 2000, p. 90-91; Vasile Pârvan, op. cit., 1982, p. 172. 10 *** Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, II (D-L), Bucureşti, 1996; Idem, III (M-Q), Bucureşti, 2000;***Istoria

României, I, Bucureşti, 1960; Dumitru Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966; Horia Ciugudean, Epoca

timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1996; Eugen Comşa, Neoliticul pe teritoriul României.

Consideraţii, Bucureşti, 1987; Florin Draşovean, Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, Timişoara, 1996; Vladimir Dumitrescu, Arta

preistorică pe teritoriul României, Bucureşti, 1974; Radu Florescu; Ion Miclea, Tezaure transilvane la Kunsthistorisches Museum din

Viena, Bucureşti, 1979; Constantin C. Giurescu; Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la întemeierea

statelor româneşti, Bucureşti, 1974; Kurt Horedt, Istoria comunei primitive, Bucureşti, 1970; Sabin Adrian Luca, Preistorie generală,

Alba Iulia, 1999; Sabin Adrian Luca, Zeno Carl Pinter, Adrian Georgescu, Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu (situri, monumente

arheologice şi istorice), Sibiu, 2003; Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Scurtă istorie a Daciei Preromane, Iaşi, 1978; Petre I Roman,

Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României, în Studii şi cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti, 37, 1986,

p. 29-55; Nicolae Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iaşi, 1998. 11Eugen Străuț iu, Etnie ș i convieț uire interetnică în Sudul Transilvaniei. Experianț a Ț ării Secaș elor, Cluj-Napoca, 2012, p. 125.

Evenimentul, care a schimbat evoluţia Transilvaniei, din secolul al X-lea, a fost penetraţia maghiară. Spre

deosebire de alţi migratori, maghiarii, prin evoluţia ulterioară a istoriei central europene, au ajuns să se apropie

de Germania ottoniană şi de papalitate, devenind un factor determinant al istoriei medievale.

Cercetările privind istoria veche a poporului maghiar au permis stabilirea originii fino-ugrice a acestora.

Originari din Asia, ungurii au înaintat treptat spre apus, iar în anul 830 au ocupat teritoriul dintre Don şi Nipru,

pentru a ajunge pe la 889 în Atelkuz ("ţara dintre râuri"), unde diferitele triburi se unesc sub conducerea lui

Arpad. În 895, se încheie o alianţă cu împăratul Bizanţului, Leon Filosoful, împotriva bulgarilor. Atacându-i pe

bulgari, maghiarii au suferit o grea înfrângere, care coroborată cu atacurile pecenegilor îi va obliga să

părăsească ţinutul dintre Don şi Nipru şi să înainteze spre Câmpia Panonică, prin nord, pe valea Tisei Supe-

rioare, pe la Kiev şi Halici. Acest traseu, indicat şi de izvoarele literare, este contestat de istoriografia maghiară

ce susţine că penetraţia s-a făcut prin Carpaţii Orientali, aducând drept mărturie mormântul de la Sfântu

Gheorghe, unde s-au descoperit două scăriţe de călărie şi o spadă bizantină.

Pe baza acestor două scăriţe este greu de concluzionat cuceririrea acestui spaţiu, mai ales că toate cele-

lalte descoperiri s-au concentrat în nord-vestul Transilvaniei, pe Someşuri, până la Cluj şi Turda, unde se

găseau zăcămintele de sare. Este evidentă şi contradicţia de natură logică: dacă acest spaţiu a fost cucerit din

răsărit, de ce după stabilirea în Câmpia Panonică maghiarii au venit să-l cucerească încă o dată?!

După stabilirea în Panonoia, 896, maghiarii încep expediţiile de cucerire în vest şi est. Astfel, Moravia

Mare este distrusă de atacurile maghiare, iar Germania cumpără, prin tribut, pacea de la maghiari şi abia în

anul 955 împăratul Otto cel Mare obţine o victorie categorică în bătălia de la Lechfeld, reuşind să pună capăt

campaniilor apusene. După această dată, maghiarii îşi vor concentra atacurile militare înspre est şi sud-est:

Transilvania, Banat şi sudul Dunării.

Intrarea maghiarilor în Transilvania s-a făcut în mai multe etape şi pe mai multe direcţii. La 896, existau

deja formaţiuni politice româneşti ce sunt amintite de notarul anonim al regelui Bela al III-lea (sec. XIII). Aces-

ta menţionează în a sa Gesta Hungarorum existenţa la finele secolului al IX –lea, a trei ducate sau voievodate,

aflate sub influenţa politică a bulgarilor şi bizantinilor: unul în Crişana, între râurile Someş şi Mureş, cu centrul

12Textul referitor la istoricul populaț iei maghiare este redactat de muzeograf Karla Roș ca, Muzeul de Etnografie ș i Artă Populară

Săsească ”Emil Sigerus” ș i director Muzee Pavilionare Muzeul ASTRA Mirela Creț u.

în cetatea Biharea, condus de Menumorut; unul în Banat, între Dunăre şi Mureş, cu centrul la Cuvin, condus de

Glad unul în Transilvania nord-estică, cu centrul probabil la Dăbâca (lângă Cluj), condus de Gelu românul.

De la Anonimus aflăm că Gelu suferă de neajunsuri, are cei mai proşti soldaţi din lume, înarmaţi doar cu

arcuri şi săgeţi. După bătălia de la Căpuş, soldată cu moartea lui Gelu, căpeteniile locale se supun lui Tuhutum,

acest fapt dovedind existenţa deja a sistemului de relaţii vasalice bine structurat.

Tot în această perioadă, are loc şi alipirea ducatului lui Menumorut, printr-o alianţă matrimonială:

căsătoria fiicei lui Menumorut cu Zoltan, fiul lui Arpad.

La începutul secolului al X-lea, cetele urmaşilor lui Tuhutum – Gyla cel Bătrân (nepotul lui Tuhutum) şi

Gyla cel Tânăr (bunicul lui Ştefan I) - pătrund pe Someşuri şi îşi stabilesc câteva puncte de control, în altă

parte decât pe Mureş, în zona Clujului sau la Gambaş şi Lopadea Nouă, după cum o dovedesc necropolele cer-

cetate. Mormintele din grupul Cluj (Kurt Horedt) sunt de inhumaţie, orientate est-vest şi însoţite de elemente

aparţinătoare scheletului calului (cranii şi copite), zăbale, scăriţe de călărie, vârfuri de săgeţi (late şi cu spini de

prindere), tolbe şi arcuri, săbii cu tăişul uşor curbat, aplice din argint (provenite de la hăţuri şi căpăstru). Acest

tip de mormânt este întâlnit doar în zona Someşului sau în Câmpia de vest (Arad, Timişoara) şi nu le întâlnim

în centrul Transilvaniei sau în zona văii Mureşului. Sunt datate cam la jumătatea secoluluii al X-lea. În amonte

de Mureş aceste necropole nu mai apar. Putem concluziona că la mijlocul secolului al X-lea spaţiul cucerit de

maghiari se limta la ducatul lui Gelu, cucerit şi ducatul lui Menumorut, moştenit dinastic.

La mijlocul secolului al X-lea, Gyla cel Bătrân descoperă ruinele unui mare oraş pe care şi-l face capitală.

Este vorba despre Apulum, Bălgradul slav. Aici se va organiza centrul autorităţii lui Gyla cel Bătrân, iar din

scrierile lui Constantin Porfirogenetul aflăm că în 959 Gyla cel Bătrân se afla la Constantinopol, unde primeşte

botezul creştin de rit răsăritean şi îl ia cu el pe episcopul Hieroteus, uns de patriarh pentru a creştina pe supuşii

lui Gyla cel Bătrân. Despre Hieroteus nu mai există alte informaţii, dar sub catedrala romanică din Alba Iulia a

fost descoperit cel mai vechi mormânt ecleziastic din piatră din Transilvania – "rotonda din Alba Iulia", o capelă

de dimensiuni reduse (7 m în diametru) şi după opinia descoperitorului (Radu Heitel) a funcţionat ca baptiste-

riu.

Se pare că aceste acţiuni nu au fost pe placul autorităţii centrale maghiare, care intrase în sfera de

influenţă ottoniană şi a bisericii romane.

La sfârşitul secolului al X-lea se schimbă radical realităţile politice din centrul de putere de la Alba Iulia,

prin alegerea lui Gyla cel Tânăr, iar în Câmpia Panonică a ducelui Veik, ce primeşte botezul creştin catolic şi se

încoronează în anul 1001, sub numele de Ştefan I.

În Transilvania se obţine o autonomie foarte apropiată de independenţă, fapt ce atrage atenţia coroanei

maghiare. Acest lucru este accentuat de refuzul lui Gyla cel Tânăr de a primi botezul. Din Analele de la Fulda

aflăm că, în 1003, regele Ungariei Ştefan a pornit cu armată împotriva unchiului său Gyla cel Tânăr, pe care l-a

înfrânt, convingându-l să treacă la dreapta credinţă.

Pătrunderea maghiarilor în Transilvania, sub conducerea lui Ştefan, echivalează cu o a doua cucerire,

foarte diferită de prima. Ca documente arheologice putem invoca necropolele de la Deva şi Orăştie. Armata lui

Ştefan intră în Transilvania prin vest, pe culoarul Mureşului, având ca ţintă precisă Alba Iulia. Datorită faptului

că se aştepta un atac pe vechiul drum al Someşului, se pare că nu a mai fost timp pentru repliere şi stoparea

înaintării.

În Banat, în secolul al XI-lea, voievodatul era condus de Ahtum, urmaş al lui Glad. Voievodatul se întin-

dea de la Criş până în Ardeal şi până la Vidin şi Severin. Politica sa independentă faţă de statul maghiar, pe ba-

za alianţelor cu Bizanţul, a determinat intervenţia regelui Ştefan. Profitând de neînţelegerile dintre Ahtum şi

supuşii săi, de fapt va fi o înfrângere prin alianţa cu duşmanii interni.

În urma ocupării Munţilor Apuseni, regii maghiari şi-au asigurat accesul la zăcămintele minerale cele mai

importante: zăcămintele aurifere, salinele de la Ocna Dejului, Cojocna şi Turda.

O ameninţare din răsărit o reprezentau pecenegii şi uzii, care vor trece în Ungaria prin Ardeal. În anul

1068, ungurii i-au urmărit dincoace de porţile Meseşului, reuşind, treptat, până la sfârşitul secolului al XI-lea,

să zdrobească puterea lor politică asupra Transilvaniei. După reprimarea pecenegilor continuă expansiunea pu-

terii maghiare în Transilvania, înaintând de-a lungul văii Someşului, Mureşului şi Târnavelor.

În anii 1111 şi 1113 apar pentru prima dată funcţii, care indică perfecţionarea feudalismului, prin institui-

rea unui demnitar suprem al Transilvaniei – astfel este menţionat un Mercurius "principe ultrasilvan". Abia în

1176 se va reinstitui vechiul titlul de voievod (Leustachius voivoda), iar pe plan bisericesc se înfiinţează episco-

pia catolică de la Alba Iulia şi apare în documente un episcop de Transilvania.

Triburi din familia popoarelor fino-ugrice, stabilite în Câmpia Pannoniei după 895, încep să organizeze ex-

pediţii în Bazinul Carpatic, ocupându-l treptat între secolele X-XIII şi trecând la o viaţă sedentară. Pentru a-şi

consolida puterea şi pentru a apăra sudul şi estul provinciei, coroana maghiară a aşezat secui şi a colonizat saşi

în zonele de graniţă.

SECUII13

În momentul aşezării în Bihor, pe Târnave şi la marginea estică a Transilvaniei, secuii au găsit o populaţie

românească statornică, de agricultori şi crescători de vite, cu care au convieţuit, muncind şi luptând împreună

pentru o viaţă mai bună. Trăind cu românii, secuii au împrumutat scrisul de la aceştia14.

Vechile cronici latino-maghiare şi chiar unele apusene socotesc pe secui rămăşiţe ale hunilor. Această

opinie este cuprinsă în Gestele lui Anonimus, care afirmă că secuii au fost înainte un popor al lui Atilla. Secuii

sunt o populaţie rezultată din amestecul rămăşiţelor mai multor popoare călăreţe: huni, avari, cazari, pecene-

gi, care, trăind în aceleaşi locuri, având un mod de viaţă – în triburi – similar, o limbă şi obiceiuri asemănătoare

– toate făcând parte din marea familie a popoarelor türc, s-au putut amesteca, dând naştere unei populaţii noi,

secuii.

Secuii erau organizaţi din punct de vedere politic şi teritorial - administrativ în scaune, şi deoarece scaun

în limba maghiară se numeşte szék, legătura dintre numele organizaţiei scaunale şi numele secuilor se îmbina

cu uşurinţă : Székely – szék – secui. Organizarea scaunală a secuilor e mai târzie, din sec. al XIV-lea15.

Istoricii din secolul al XVIII–lea afirmau: cuvântul secui semnifică păzitor, paznic în general (custos),

păzitor al munţilor, al cetăţilor, secuii fiind întâlniţi îndeplinind asemenea ocupaţii în diferite părţi ale Ungariei.

După alte păreri, cuvântul «secui» ar avea un sens cu totul contrar, anume om de neam ales. În cele mai ve-

chi cronici latino-maghiare păstrate, secuii sunt numiţi sicili, sycli, sjcli16.

Secuii sunt menţionaţi în cronicile vremii alături de maghiari, în Pannonia şi în Câmpia Tisei. Înainte de a

se aşeza în Transilvania, secuii au particitat la ocuparea Pannoniei în anii 895-896 alături de unguri, locuind cu

aceştia un oarecare timp. Cu prilejul luptelor din Bihor împotriva voievodatului din acele locuri, o parte din se-

cui au participat la lupte, chiar în fruntea cetelor maghiare. Secuii, participanţi la luptele din Bihor, sau o parte

13 Textul referitor la istoricul populaț iei secuieș ti este redactat de muzeograf Karla Roș ca, Muzeul de Etnografie ș i Artă Populară

Săsească ”Emil Sigerus” ș i director Muzee Pavilionare Muzeul ASTRA Mirela Creț u. 14 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.I, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 105. 15 Ibidem, p. 107. 16 Ibidem, p. 108.

a lor, au şi rămas acolo, vieţuind împreună cu românii bihoreni şi cu maghiarii aşezaţi aici. Pe când o parte a

secuilor trăia în Bihor, o altă parte a continuat să trăiască în diferite regiuni ale Pannoniei, amestecaţi cu ungu-

rii. Secuii au deprins limba maghiară – de altfel uşor de învăţat datorită înrudirii limbii lor cu limba vorbită de

maghiari, făcând parte din aceaşi mare familie a limbilor turcice - au desprins unele obiceiuri ale maghiarilor,

mai puţin însă, modul de viaţă feudal al societăţii maghiare. Dacă e să dăm crezare cronicarului Matthias Mie-

chovius, între unguri ar fi izbucnit certuri şi lupte, încât mulţi dintre ei au pierit ucişi; cei rămaşi au fost alungaţi

din Pannonia, iar trei mii dintre ei s-au despărţit de ceilalţi şi au rămas în Transilvania şi aceştia se cheamă se-

cui (Siculi), iar popular Czakle. Este posibil ca după întâmplările din anii 1124 şi 1141 să fi izbucnit certuri,

hărţuieli şi chiar lupte, în urma cărora secuii au fost siliţi să părăsească Pannonia17.

Când stăpânirea statului maghiar ajunge în regiunea Târnavelor, secuii fac un alt pas, şi ultimul, spre est,

până la linia subcarpaţilor răsăriteni, pe la începutul secolului al XIII-lea. Nemaiputând înainta spre răsărit,

deoarece teritoriile est-carpatice erau dominate de cumani, secuii au fost nevoiţi să se oprească şi să ajungă la

o înţelegere cu regalitatea ungară. Înţelegerea s-a întemeiat pe interesele reciproce ale celor două părţi: secuii

vor îndeplini slujba de paznici ai frontierelor, iar statul maghiar le recunoaşte modul de viaţă la care ţineau atât

de mult. Tradiţia intrată de mult în istoriografie vorbea despre o aşezare organizată a secuilor în Transilvania

pe timpul regelui Geza al II-lea, (1141-1161)18.

Secuii mai trăiau într-o formă de organizare socială asemănătoare cu cea gentilică - tribală, în faza sa de

destrămare. Ocupaţia lor de păstori şi crescători de vite, relieful muntos al teritoriilor locuite de ei au favorizat

supravieţuirea acestor forme de organizare sociale multă vreme în evul mediu, îngăduite şi de oficialitatea care

dăruieşte cu privilegii de oameni liberi întreaga comunitate şi cu privilegii nobiliare fruntaşii19.

La aşezarea în Bihor, pe Târnave şi la marginea estică a Transilvaniei, secuii au găsit o populaţie

românească statornică, de agricultori şi crescători de vite, cu care au convieţuit, muncind şi luptând pentru o

viaţă mai bună20.

Aşezarea secuilor în Transilvania de sud poate fi datată numai foarte aproximativ în intervalul anilor

1110–1150. Majoritatea secuilor au plecat spre est, pe cursurile superioare ale Mureşului, Târnavelor şi Oltului. 17 Ibidem, p. 110. 18 Ibidem, p. 111-112 19 Ibidem, p. 113 20 Ibidem, p. 114.

Prezenţa străzilor secuilor în aşezările săseşti de pe pământul regal arată că aici rămăseseră secui. Din regiu-

nea dintre Mediaş şi Sighişoara secuii au plecat abia în secolul al XIII-lea spre scaunul Arieş21.

Izvoarele narative arată că ungurii, după aşezarea lor în Pannonia, s-au organizat mai întâi în regiuni tri-

bale, şi abia ulterior în comitate. Ca şi ungurii, însoţitorii lor, secuii, erau organizaţi, în momentul aşezării lor în

Transilvania, în triburi şi ginţi; abia mult mai târziu a apărut şi la ei organizarea în scaune. Secuii au mai

păstrat câtva timp după recepţionarea acestei forme administrative rămăşiţe ale orânduirii tribale; din cele

şase triburi secuieşti s-au format şapte scaune; şase în sud-estul Transilvaniei şi unul, scaunul Arieş, la poalele

Munţilor Apuseni. Ungurii aşezaţi în Transilvania au format şi ei şapte comitate, de tradiţie mai veche decât

scaunele săseşti şi secuieşti. Despre o organizare în şapte scaune se relatează şi în legătură cu românii din Ba-

nat şi cu cumanii din Ungaria22.

Satele cu populaţie maghiară din Transilvania sunt în general aşezări situate pe văi, cu drumuri principale

paralele cu apa, văi în relaţie cu formele de relief, în interesul cultivării pământului şi al organizării sociale a

satului cu uliţe drepte dispuse circular, paralel sau radial şi cu ulicioare (şicator) laterale cotite, cu un centru

alcătuit dintr-o piaţetă în faţa bisericii, cu şcoală, fierărie, crâşmă cu locuinţa preotului şi cu o fântână şi o

adăpătoare comună. În multe părţi (de exemplu în Secuime şi pe valea Siretului) sunt caracteristice fundăturile

locuite de câte un singur neam, descendenţii unui strămoş comun (uliţe înfundate rămase cu o singură intare în

urma împărţirii între urmaşi a lotului intravilan strămoşesc). Este frecventă situaţia când un sat întreg (Tileagd

– Telegd, Zimbor – Zsombor, Cojocna – Kolosz, Gilău – Gyalu, Ineu – Jenöfalva, Sovata – Szováta, Mureşeni –

Megyesfalva), porţiuni de sat sau uliţe poartă numele neamului întemeietor (de exemplu Chibed – jud. Mureş –

denumirile părţilor satului păstrează numele neamurilor: Jenö, Medgyes, Örke, Ábrám). În zona Ciuc

răspândirea generală a aşezărilor în zeci (tizes) era legată de organizarea gentilico-militară a locuitorilor23.

Una din particularităţile comune, demne de remarcat, ale zonelor etnografice şi grupurilor de sate cu

populaţie maghiară din Transilvania – explicabilă prin situaţia particulară etno-geografică (relief variat, traiul

alături sau printre locuitorii români sau de alte naţionalităţi) – este păstrarea tradiţiei, iar cealaltă, varietatea şi

multitudinea culorilor locale.

21 Thomas Nagler, Asezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992 p. 118. 22 Ibidem, p. 200-201. 23 Kós Károly, Studii de etnografie, Bucureşti, 1999, p. 25.

Trăind alături de români şi saşi, maghiarii din Transilvania au păstrat în propria cultură populară

elemente arhaice precum şi trăsături ale stilului Renascentist din Ungaria, după cum se observă pe costumele

şi broderiile din zona Călatei şi Rimetea, pe broderiile din Mezoszeg dar şi în obiectele minuţios sculptate sau

mobile din Sicules. Au păstrat, de asemenea, funcţia complexă a hainei, aceea de a indica vârsta, sexul, profe-

sia, condiţia materială şi naţionalitatea purtătorului. Trebuie menţionată influenţa pe care a avut-o arta

populară românească şi săsească asupra celei maghiare, rezultând piese unice, bogate artistic dar şi funcţional.

În prezent, în Transilvania trăiesc aproximativ un milion şi jumătate de maghiari şi secui răspândiţi în di-

ferite zone etnografice, dintre care amintim: zona Scaunelor Secuieşti, zona Călatei, Dealurile Clujului, Câmpia

Transilvaniei, zona Trascăului.

SAŞII24

Populaţia săsească aşezată încă din secolul al XII-lea, a contribuit în decursul celor peste 800 de ani de

convieţuire cu românii, maghiarii şi alte etnii, la dezvoltarea economică şi culturală a zonei, la formarea civiliza-

ţiei transilvane, a imaginii unui tablou multietnic viabil, spre care astăzi tinde întreaga Europă.

Primele grupuri de colonişti saşi au sosit în Transilvania pe la mijlocul secolului al XII-lea, la chemarea

regelui maghiar Geza al II-lea (1141 -1162). Ei proveneau din teritoriile germane de la vestul Rinului, de pe

Mosela. Erau flamanzi, valoni, franconi. Ulterior, spre sfârşitul secolului al XII-lea şi în veacul următor, li sau

alăturat alţii, originari din centrul şi sudul Germaniei, de pe Dunărea superioară şi cursul mijlociu al Elbei. Deşi,

în primele documente apar sub nume diferite (flandrenses, teutonici saxoni), cu timpul se generalizează terme-

nul de saxoni asupra întregii populaţii germanice din Transilvania. Timp de câteva decenii, sarcina principală a

coloniştilor germani a fost apărarea graniţei Regatului Ungar din sudul Transilvaniei.

Încă de la aşezarea lor, regii maghiari le-au acordat privilegii, care se pare că nu au fost respectate.

Drept urmare, ei se plâng regelui Andrei al II-lea, care, printr-o diplomă specială, le confirmă privilegiile, stabi-

lindu-le, totodată, cu destulă claritate, drepturile şi obligaţiile.

Cunoscut şi sub denumirea de Bula de aur a saşilor, sau Diploma Andreană - documentul din 1224 a de-

venit principalul fundament al întregului sistem de privilegii pe care şi le-au creat comunităţile săseşti pe terito- 24Textul referitor la istoricul populaț iei săseș ti este redactat de muzeograf Camelia Ș tefan, ș ef secț ie Muzeul de Etnografie ș i

Artă Populară Săsească ”Emil Sigerus”.

riul de colonizare, denumit şi fundus regius (pământ regal). În temeiul acestor privilegii, coloniştii dispuneau de

folosirea neîngrădită a pământului, a bogăţiilor solului şi subsolului, erau scutiţi de taxe vamale pe întregul teri-

toriu al regatului, aveau dreptul de a ţine târguri fără să plătească vamă, beneficiau de accesul la exploatările

de sare. Acestora li se vor adăuga dreptul de a bate moneda proprie (pentru oraşul Sibiu), dreptul de depozit

pentru comerţul cu Ţara Românească, precum şi dreptul de organizare a meşteşugurilor în bresle - începând cu

anul 1376. Comunităţile săseşti au obţinut, de asemenea, largi privilegii administrative, judecătoreşti şi reli-

gioase. În schimbul acestora, aveau obligaţii militare şi fiscale faţă de coroana maghiară.

Aşezarea saşilor în Transilvania a avut diverse motive orintre care şi necesităţile coroanei maghiare. După

unele păreri unul dintre aceste motive era umplerea unor goluri de populaţie, dar acestea au fost contrazise cu

argumente. Un motiv general recunoscut pentru colonizarea germană a fost necesitatea principelui şi episcopi-

lor de a-şi asigura în aceste părţi ale regatului (Transilvania) o bază economico-socială, care să-i ajute să se

impună în lupta cu diferiţi inamici, interni şi externi. Şi, încurajaţi de multele privilegii primite, saşii au fost me-

reu fideli coroanei maghiare.

În acest cadru se constituie treptat Scaunele Săseşti, ca organisme administrativ - teritoriale şi de

judecată. Celor Şapte Scaune iniţiale ale provinciei Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu şi

Rupea) li se vor adăuga ulterior cele Două Scaune (Mediaş şi Şeica) şi Sighişoara. Acestea, împreună cu distric-

tele Braşov şi Bistriţa, vor forma în secolul al XV-lea Universitatea Săsească (Universitas Saxorum), reprezen-

tând unitatea administrativă, juridică şi politică ce-şi va exercita puterea asupra tuturor comunităţilor săseşti

din fundus regius, începând din 1486-1487.

La venirea în Transilvania saşii erau buni meşteşugari şi mineri, la curent cu inovaţiile din domeniu, din

Europa acelui moment. Pe lângă meşteşugurile şi mineritul practicat la un înalt nivel calitativ, ei aduc în Tran-

silvania şi inovaţiile din agricultura occidentală din acel moment: asolamentul trienal, măsurarea sesiilor, pre-

dominarea culturii cerealiere, plugul cu grindei mobil, atelajul cu cai, moara de vânt. Aceeaşi saşi aduc cu ei

formele şi structurile nord-europene, curentele culturale ale momentului, tradiţiile şi mentalităţile proprii Occi-

dentului medieval.

Proaspăt sosiţi în Transilvania, saşii vor începe să-şi construiască biserici şi cetăţi. Curând micile aşezări

cresc în proporţii şi prosperă. Astfel, acolo unde situaţia le permite, satele se transformă în oraşe, sunt ridicate

ziduri de incintă, este abandonată agricultura ca preocupare dominantă şi se obţin o serie de privilegii din par-

tea regalităţii (altele decât cele deja stabilite prin Diploma Andreană - 1224). Privilegiaţi de puterea centrală şi

încurajaţi încă de timpuriu spre activitatea comercială saşii vor răspunde curând înfloririi economice europene

din secolul al XII-lea şi activităţii intense din întreaga Europă, prin punerea bazelor unui activ comerţ local şi de

tranzit. Şi comerţul va atrage după el, ca peste tot, urbanizarea.

Prin comerţ saşii se vor manifesta ca o prezenţă activă pe tot parcursul evului mediu şi până târziu în pe-

rioada modernă. Ei vor întreţine legături comerciale nu numai cu Ungaria de azi – lucru oarecum firesc pentru

situaţia politică de atunci (mai ales până la înfrângerea de la Mohács – 1526), dar şi cu Austria, Polonia şi chiar

cu regiuni mai îndepărtate ale spaţiului central şi vest european. Acest comerţ a fost responsabil pentru circula-

ţia, dar şi acumularea de capital şi mai ales pentru circulaţia diferitelor mărfuri pe o arie vastă în jurul centrului

de producţie, favorizând şi importul de tehnică.

Saşii vor menţine intense legături cu centrul şi vestul Europei şi prin tradiţiile breslelor (mod de organiza-

re a meşteşugarilor comun întregii Europe occidentale). Unul din cele mai importante momente în pregătirea

viitorului meşteşugar era călătoria din perioada de calfă, pe care acesta o făcea de obicei în oraşele germane şi

care asigura un intens schimb de experienţă, actualizarea continuă a ustensilelor şi modalităţilor de lucru.

Dar nu numai în ceea ce priveşte laicul, saşii se raportează mereu la spaţiul vest-european, ci şi în ceea

ce priveşte spiritualul, partea eclesiastică, mai ales că aceasta prima în evul mediu. Organizarea bisericească

direct subordonată structurilor europene, corespondenţa prelaţilor saşi cu Vaticanul, ca şi trecerea în masă a

saşilor la protestantism după Reformă sunt tot atâtea dovezi ale unei continue comunicări, deschideri spre Oc-

cident.

Microregiunile populate de saşi erau: în sudul Podişului Transilvaniei (de la Orăştie până la Drăuşeni) -

Altland (spaţiul dintre Olt şi Hârtibaciu), Weinland (regiunea dintre cele două Târnave), Waldland (spaţiul dintre

Hârtibaciu şi Târnava Mare), Zekeschgebiet (rom. Ţinutul Secaşelor) şi Unterwald (spaţiul din preajma Sebeşu-

lui şi a Orăştiei); la est de munţii Perşani - Burzenland (rom. Ţara Bârsei);

în nordul Podişului Transilvaniei (în nordul Ardealului) - Nösnerland (regiunea Bistriţei - Ţara Năsăudului),

Reener Ländchen (în preajma Reghinului).

Saşii transilvăneni au o cultură foarte dezvoltată. În secolul al XIX-lea se poate vorbi de o istoriografie a

saşilor transilvăneni care dispuneau de o Asociaţie pentru Studii Transilvănene, şi care au realizat prin episco-

pul lor Georg Daniel Teutsch o primă sinteză istorică asupra trecutului saşilor. Această sinteză este continuată

în secolul XX de episcopul Friedrich Teutsch care s-a ocupat de istoria acestora până în anul 1918.

În domeniul etnografiei şi folcloristicii s-au remarcat A. Schullerus care în anul 1926 a redactat un Com-

pendiu de etnografie a saşilor din Transilvania; Julius Bielz publică o serie de comunicări asupra vechilor obice-

iuri provenite de la bresle, iar Emil Sigerus publică pentru prima oară în Transilvania mapa cu motive tradiţio-

nale săseşti, şi Cronica oraşului Sibiu. Pentru combaterea kitsch-ului şi-a continuat activat Asociaţia pentru

promovarea artei autohtone, Sebastian Hann deschizând în anul 1919 un oficiu de vânzare a obiectelor autenti-

ce de artă populară.

Minoritatea etnică din România este reprezentată astăzi la nivel politic şi cultural de către Forumul

Democratic al Germanilor din Romania (FDGR). Forumul. Comunitatea germană a organizat 70 de centre de

întâlnire şi internate şi două instituţii de asistenţă socială (Casa "Adam Müller-Guttenbrunn" din Timişoara şi

căminul-spital pentru bătrâni "Dr. Carl Wolff" din Sibiu). Există de asemenea aproximativ 160 de grădiniţe în

limba germană, 120 de secţii germane şi 14 secţii universitare în limba germană.

Astăzi, în domeniul cultural funcţionează Muzeul de Etnografie Săsească “Emil Sigerus”, din Sibiu, Teatrul

german de stat din Timişoara şi câte o secţie de stat la Teatrul de stat "Radu Stanca" din Sibiu, respectiv la

Teatrul de Păpuşi din Sibiu. Există, de asemenea, cotidianul "Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien",

editat la Bucureşti, săptămânalul sibian "Hermannstädter Zeitung", şi un buletin informativ bilunar al Federaţiei

intitulat “Curier FDGR”. Televiziunea publică include săptămânal emisiuni în limba germană, radioul public are

zilnic o emisie precum şi două programe regionale radio (Timişoara şi Târgul Mureş). Din punct de vedere de-

mografic conform recensământului din anul 2011, în România locuiesc 60.000 de germani, reprezentând 0,2%

din populaţia ţării, fiind răspândiţi în diferite zone etnografice, dintre care amintim: zona Bistriţei, zona Ţării

Bârsei, Zona Rupea, Zona Târnavelor, Zona Sibiului, Zona Sebeşului, Valea Hârtibaciului.

Nu trebuie trecut peste faptul că moştenirea culturală lăsată în urmă de etnicii germani, şi îndeosebi de

saşii transilvăneni, este imensă: aceştia au înfiinţat numeroase oraşe (Braşovul şi Sibiul printre altele), au

construit cetăţi medievale, au dat oameni de ştiinţă şi cultură şi nu în ultimul rând au promovat modelul unei

comunităţi harnice şi civilizate.

LANDLERII25

Denumirea de landler are o conotaţie regională desemnând locul de origine al acestora, în limba germană

„Landl” (ţărişoară) fiind denumirea unei regiuni istorice din Austria care cuprind Wels, Gmunden şi Vöcklabruck.

Termenul s-a folosit în Transilvania şi a fost dat protestanţilor austrieci obligaţi să-şi părăsească locurile

natale şi să se stabilească în Transilvania în timpul lui Carol al VI-lea şi a Mariei Tereza, ca urmare a refuzului

de a trece la religia catolică. Cu toate că doar o parte dintre cei deportaţi au fost originari din ţinutul „Landl” al

Austriei Superioare, alţii venind din Salzkammergut sau din landurile Stiria şi Carintia, în Ardeal toţi vorbitorii

de dialecte austriece au fost denumiţi „landleri”, această denumire generalizându-se însă abia în secolul al XIX-

lea.

Cauzele transmigrării protestanţilor austrieci sunt strâns legate de politica de recatolicizare a Imperiului

Habsburgic, ca urmare a reformei religioase iniţiată de Martin Luther, în anul 1517. Procesul de recatolicizare a

durat peste 200 de ani şi au fost luate măsuri împotriva distrugerii protestantismului în Imperiul Habsburgic.

Au fost izgoniţi predicatorii şi învăţătorii luterani, au fost confiscate şi arse scrierile luterane, iar bisericile, cape-

lele, cimitirele şi casele parohiale au fost distruse. Slujbele evanghelice erau interzise, iar credincioşii erau obli-

gaţi să se afilieze Bisericii Catolice. Pentru a-şi putea păstra convingerile religioase, protestanţii trăiau într-o

dublă credinţă numită Protestantism secret sau Cripto-protestantism.

După războiul de 30 de ani în cursul contrareformei din Imperiul Habsburgic, aderenţa altor confesiuni

decât cea romano – catolică a fost supusă unor presiuni crescânde, care prin aplicarea în anul 1731 a Patentei

de emigrare a determinat exodul a zeci de mii de persoane. Autorităţile acelor vremuri au găsit o soluţie accep-

25 Textul referitor la istoricul grupului etnic german al Landlerilor din judeţul Sibiu este redactat de muzeograf Simona Malearov,

Muzeul de Etnografie ș i Artă Populară Săsească ”Emil Sigerus”.

tabilă pentru păstrarea acestor supuşi nedoriţi, determinând canalizarea celor dornici de emigrare spre cea mai

estică provincie a statului, Transilvania, unde toleranţa religioasă fusese oricum legiferată demult.

Astfel, între anii 1734-1766, în timpul domniei lui Carol al VI-lea (1711-1740) şi a Mariei Tereza (1740-

1780), câteva mii de protestanţi din landurile austriece ale Austriei Superioară, Steiermark şi Kärnten, au fost

deportaţi în Transilvania din motive de ordin religios şi economic. În primii doi ani în Transilvania au ajuns 624

de austrieci reformaţi din Saltzkammergut, din Austria Superioară şi 180 din Kärnten. În urma acestor coloni-

zări forţate s-au format trei comunităţi însemnate de landleri în Turnişor (actualmente cartier al oraşului Sibiu),

Cristian şi Apoldu de Sus, în judeţul Sibiu. Adepţii învăţăturilor lui Martin Luther, strămutaţi în Transilvania, nu

au fost emigranţi şi nici nu au plecat din patria lor de bună voie, ci au fost victimele deportării pe motive politi-

ce şi religioase,cunoscuţi sub denumirea de transmigraţi sau deportaţi.

În decursul a patru decenii, aproximativ 4.000 de persoane au fost trimise în Transilvania cu mai multe

transporturi, primul transport a sosit în vara anului 1734 - din 250 de persoane care au plecat din Austria doar

168 au ajuns în Turnişor.

În Transilvania aveau să beneficieze de libertatea religioasă garantată prin Diploma Leopoldină din 1691

şi de alte facilităţi, iar autorităţile se aşteptau ca populaţia săsească să contribuie la acomodarea cât mai rapidă

a acestora în regiune. Însă austriecii deportaţi au fost consideraţi a fi nişte cerşetori şi nişte instigatori care ur-

mau să ocupe pământuri ce aparţin de drept naţiunii săseşti.

În 1752 problema protestanţilor reintră în atenţia autorităţilor. Împărăteasa Maria Tereza începe o nouă

serie de colonizări forţate, de această dată vizate fiind Austria Superioară, Steiermark şi Kärnten. Prin Rescrip-

tul împărătesei Maria Tereza din anul 1753, aceasta le promitea transmigranţilor stabiliţi în Transilvania, noua

lor patrie, garantarea libertăţii religioase, obţinerea de pământ arabil gratuit, scutirea de impozite timp de 10

ani, precum şi dreptul de a deveni ţărani liberi. Însă realitatea a fost cu totul în defavoarea celor deportaţi.

Deportările din Carintia (1734-1736) au fost inumane. Celor deportaţi le-au fost luaţi cu forţa copiii, reţi-

nuţi în Austria pentru a fi educaţi în spiritul catolicismului. Fără mijloace de subzistenţă, înfrânţi sufleteşte în

urma pierderii suferite, peste jumătate din carintieni au murit în Transilvania, în decursul unui an. Potrivit lui

Erich Buchinger între anii 1752-1756 au fost deportaţi 2042 protestanţi din Austria Superioară, 850 din Kärnten

şi 82 din Steiermark.

Colonizările forţate din această perioadă s-au dovedit a fi un eşec: o treime din totalul transmigranţilor au mu-

rit în primii ani, o treime lucrau cu ziua şi doar o treime au reuşit să îşi întemeieze o gospodărie. Aceasta situa-

ţie se datorează, pe lângă condiţiile în care au fost deportate aceste persoane şi proastei gestionari a situaţiei

în Transilvania de către trimisul Mariei Tereza, Wankhel von Seeberg.

Colonizarea transmigranţilor în aproximativ 20 de localităţi din Transilvania fost realizată de succesorul lui

Seeberg, baronul von Dietrich care a cumpărat şi a construit case pentru cei mai înstăriţi din rândul deportaţi-

lor. Dintre aceste localităţi în care „landlerii” au primit domicilii stabile se remarcă Apoldu de Sus, singura loca-

litate în care aceştia au reuşit să-şi păstreze dialectul şi portul din regiunile de origine.

În perioada tereziană un număr mic de deportaţi austrieci din Austria Superioară, Steiermark şi Kärnten

au avut ca destinaţie şi Sebeşul. Aceştia se stabilesc în cartierul imigranţilor din Baden-Durlach de la periferia

oraşului, dar din cauza numărului mic, al căsătoriilor mixte şi a influenţei celorlaltor emigranţi, transmigranţii

din Sebeş nu au reuşit să-şi păstreze dialectul şi nici îmbrăcămintea tradiţională În plus, L. Reissenberger sus-

ţine că în primii ani landlerii era adesea confundaţi cu durlacherii.

Deportările nu avut efectul scontat nici în Transilvania şi nici în Austria. Obiectivele economice nu au fost

îndeplinite întrucât o foarte mică parte din cei deportaţi în perioada tereziană au supravieţuit şi prosperat în

noua patrie. Venirea primilor emigranţi din Salzkammergut a fost marcată de scepticism religios, deoarece le

mersese faima de eretici şi căutători.

Descendenţii austriecilor deportaţi numiţi de către unii saxoni spre ai diferenţia de saşi au fost asimilaţi în

bună parte de populaţia săsească, însă în trei localităţi – Apoldu de Sus (germ. Großpold), Cristian (Großau) şi

Turnişor (Neppendorf), cel din urmă fiind astăzi un cartier al Sibiului – au reuşit în mod surprinzător timp de

peste două secole să-şi păstreze o identitate de grup manifestată spre exterior mai ales printr-un dialect şi un

port specific.

Din cauza războaielor şi a epidemiilor de ciumă, populaţia săsească din Transilvania fusese puternic de-

cimată. Continuarea existenţei ca sat (săsesc) funcţional stătea sub semnul întrebării, astfel că încercarea au-

torităţilor de a găsi locaţii potrivite pentru colonizare era în mare măsură marcată de ideea păstrării comunităţi-

lor prin colonizare.

Acest aspect trebuie să fi fost crucial pentru posibilitatea austriecilor de a se stabili în aceste trei locuri, în nu-

măr atât de mare, ceea ce au şi făcut cu familiile intacte. Deoarece aveau la dispoziţie posibilităţile financiare

corespunzătoare, au reuşit să preia relativ repede o casă având curte şi teren pentru agricultură şi să obţină

stabilitate din punct de vedere economic şi meşteşugăresc. Aportul mare al landlerilor la numărul de locuitori,

ce atingea jumătate sau chiar mai mult, a produs schimbări inevitabile în toate domeniile: economie, învăţă-

mânt, viaţă religioasă şi comunitară. De avântul satelor au profitat ambele părţi, atât cei stabiliţi demult, cât şi

nou-veniţii.

În timp ce destinul celorlalţi protestanţi austrieci, repartizaţi în mai mult de douăzeci de localităţi transil-

vănene, a rămas în mare parte necunoscut, din cele trei sate, Turnişor, Cristian şi Apoldu de Sus, s-au dezvol-

tat proverbialele „sate de landleri”. Aici urmaşii imigranţilor au reuşit să păstreze şi să protejeze, ca moştenire

austriacă, propria lor cultură în grai şi datini.

Încă de la început, saşii le-au recunoscut landlerilor două calităţi: hărnicia şi chibzuinţa. Doar o mică

parte dintre landleri erau agricultori, majoritatea câştigându-şi existenţa prin practicarea diferitelor meserii.

Deoarece ambiţia lor era de a nu fi mai prejos decât saşii, aceştia au preluat de la ultimii modul de cultivare al

produselor agricole. Zarzavaturile şi florile, laptele şi ouăle erau vândute de femeile landler, în pieţele din Sibiu,

unde erau cunoscute şi apreciate.

În Apoldu de Sus, pe lângă agricultură, un rol important îi revenea viticulturii care asigura locuitorilor o

sursă de venit importantă. Astfel, bunăstarea atinsă s-a reflectat şi în ritmul rapid al construcţiilor satelor

landlerilor.

Cu toate că landlerii erau majoritari în Turnişor, totuşi slujbele religioase s-au ţinut până la începutul se-

colului al XX-lea în dialect săsesc. De aici au existat deseori, conflicte între cele două grupuri, drept pentru care

s-a impus ca predicile să fie oficiate în limba germană. Limba nu a reuşit să-i unească însă complet, fiecare

comunitate păstrându-şi dialectul în spaţiul privat şi în vecinătate.

Astăzi landlerii pot fi recunoscuţi prin grai, datini, port şi locuinţă, chiar şi în satele de saşi, cu care au

convieţuit şi împreună cu care frecventau aceeaşi biserică luterană, chiar dacă aici ocupau rânduri de scaune

separate. Deşi integraţi pe deplin în comunităţile săseşti, ei au rămas un grup etnic distins, mai ales că localită-

ţile menţionate mai sus erau populate aproape în întregime de către aceştia.

Demografic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Turnişor reprezentau 75% din populaţie, în

Cristian reprezentau 50% şi în Apoldul de Sus au reprezentat 90% din populaţia germanică. În jurul anului

1970 numărul landlerilor transilvăneni se ridica la aproximativ 5000.

Emigrarea acestora a făcut ca numărul lor să scadă ajungând în 1989 la aproximativ 3500, pentru ca, în

urma plecării în masă a populaţiei germane după 1990 să devină de ordinul zecilor. Dacă până în 1990

majoritatea landlerilor au emigrat în Austria, după acest an aceştia s-au stabilit în Germania, mai ales în zona

oraşelor Stuttgart şi Heilbronn. Azi, în Sibiu, în Turnişor, în Cristian şi în Apoldu de Sus mai trăiesc aproximativ

200 de persoane.

RROMII26

După ultimele cercetări, se poate spune că rromii provin de pe teritoriul Indiei, fiind găsite asemănări ale

limbii lor cu limba sanscrită. Aspectele linvistice au ajutat cercetătorii să specifice originea lor, lucru ce s-a în-

tâmplat numai în urmă cu două sute de ani, relativ târziu.

Plecarea lor din India s-a produs treptat şi din motive diferite, ba pentru că fiind talentati la muzică au

fost solicitaţi să cânte la curtea unor monarhi, ba pentru că India a fost atacată de unele popoare agresive şi

din cauza foametei, degradării sociale au fost nevoiţi să adopte drumul altor teritorii. Migraţia lor s-a produs

îndeosebi din cauza condiţiilor dure de viaţă şi au fost nevoiţi să caute teritorii primitoare şi hrană, cu caracter

paşnic, nu pentru cucerirea de teritorii şi fără ideea stabilirii într-un loc.

Istoria venirii rromilor în Europa şi pătrunderea acestora în Ţările Române e cunoscută din sursele

bibliografice. În Ţările Române, aceştia sunt atestaţi documentar pentru prima dată în anul 1385, când domnul

Ţării Româneşti, Dan I dăruieşte mănăstirii Tismana patruzeci de sălaşe de aţigani27. În perioada următoare

întâlnim documente de schimburi, donaţii de familii de rromi între domnitorii, mănăstirile sau boierii din Ţările

Române.

26 Textul referitor la istoricul grupului etnic al rromilor este redactat de muzeograf Oana Burcea, Muzeul Civilizaț iei Populare

Tradiț ionale ASTRA. 27 Vasile Burtea, Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Bucureşti, 2002, p. 277.

În general, în secolul al XV-lea, toate marile mănăstiri şi toţi marii boieri posedă robi rromi. În

Transilvania, rromii sunt indicaţii într-un document, în jurul anului 1400, referitor la boierul Costea care

stăpânea în Ţara Făgăraşului (…) 17 ţigani de cort (Ciganus tentoriatos)28.

În Transilvania, familia de rromi purta numele de cort, de aici avem denumirea de cortorari. După

presupunerea noastră, numele de cortorari s-a statornicit după jumătatea secolului al XIX-lea, până atunci ei

regăsindu-se sub denumirea de nomazi, erau acei rromi – robi ai domnitorului, un fel de iobagi regali29 cărora

le era permis să călătorească, nu aveau obligaţii militare, nu aparţineau de religia creştină, trebuiau să

plătească taxe pentru stat şi puteau să îşi exercite meseriile tradiţionale, care au fost foarte căutate şi

apreciate. Depindeau direct de rege, iar toate permisiunile enumerate mai sus alcătuiau un larg sistem de

privilegii: O parte dintre ţiganii din Transilvania cu timpul s-au sedentarizat, aşezându-se pe unele moşii

nobiliare, în satele de iobagi, sau la marginea satelor libere şi a oraşelor. (...) ţiganii respectivi îşi pierdeau

privilegiile, dacă nu dintr-o dată, într-un interval de timp relativ scurt. (...) cei stabiliţi în oraşe şi în satele

săseşti îşi păstrau libertatea personală, trăind la marginea aşezării ca locuitori de rangul doi. Procesul de

asimilare lingvistică şi culturală a avut loc mai cu seamă în cazul ţiganilor sedentarizaţi în satele iobăgeşti, şi

mult mai puţin în oraşe şi în satele săseşti30.

Măsurile de sedentarizare ale autorităţilor habsburgice în Transilvania, ale împărătesei Maria Terezia

(1740 - 1780) şi ale fiului său, Iosif al II-lea (1780 - 1790) au fost foarte aspre, interzicându-le rromilor

folosirea limbii materne, lepădarea de portul şi ocupaţiile specifice, cu adoptarea modelului de viaţă al

populaţiei majoritare, numele de ţigani a fost înlocuit cu cel de ţărani noi sau unguri noi31. Aceste măsuri nu au

avut parte de izbândă totală.

O etapă importantă în istoria rromilor sunt legile de dezrobire de la jumătatea secolului al XIX-lea, dintre

anii 1843–1855, când proprietarii de rromi au fost despăgubiţi pentru fiecare rob eliberat, rromii eliberaţi având

obligativitatea aşezării într-un loc, iar în ceea ce priveşte nomazii, trebuiau să se stabilească în satele în care

doreau, în locuinţe statornice. Mult timp în continuare, o parte dintre rromi au practicat nomadismul şi au plătit

oricum dările către stat. Acei dezrobiţi stabiliţi în sate, au ocupat un loc marginal atât în poziţia localităţii cât şi 28 Viorel Achim, Ţiganii in istoria României, Bucureşti, 1998, p. 22. 29 Ibidem, p. 45. 30 Ibidem, p. 47. 31 Ibidem, p. 70.

în poziţia din cimitir sau în alte chestiuni sociale, în ciuda faptului că au reprezentat un bun în economia satului

datorită abilităţilor meşteşugăreşti. Dar, această apropiere de lumea satului a dus la o pierdere a specificităţii

lor din punct de vedere social, cultural şi lingvistic.

În Transilvania secolului al XIX-lea, rromii s-au aşezat alături de români, maghiari, secui şi saşi şi au fost

îndrumaţi să adopte modul de viaţă şi limba populaţiei lângă care au trăit. Ei au fost orientaţi, de asemenea, să

se amestece printre populaţia majoritară, nu să formeze grupuri compacte la marginea localităţilor. Într-o

localitate, cel mai adesea, se găsesc 2-3 familii de rromi, iar meşteşugurile practicate sunt fierăria şi

potcovăritul, un procent mai mic fiind dedicat altor meserii. Cortorarii din judeţul Sibiu au declarat că pe

perioada anotimpului călduros mergeau din sat în sat la lucru, iar iarna se stabileau lângă o pădure a comunei

de care aparţineau.

Spre sfârşitul secolului, meşteşugarii au început să aibă dificultăţi, piaţa produselor industriale

instalându-se tot mai bine, ceea ce a condus la o desfacere limitată a produselor tradiţionale şi scăderea

nivelului de trai.

Din punct de vedere statistic, rromii constituiau a patra populaţie a Transilvaniei, după români, maghiari

şi germani. Pentru anul 1851, datele recensământului indică cifra de 52.665 de rromi, aceştia fiind înregistraţi

ca rromi după limba maternă.

În perioada interbelică, politicile de asimilare ale autorităţilor au reuşit să integreze parţial sau total

populaţia rromă, acea parte din populaţie care nu practica nomadismul. Cât despre nomazi corturarii sau lăieţii,

erau puţini şi în continuă scădere, însă deplasările lor continue şi atracţia pe care o exercita pitorescul lor îi

făcea să pară mai numeroşi. Ei nu erau integraţi defel comunităţilor rurale sau urbane. Se deplasau sezonier

prin ţară, practicându-şi meşteşugurile. (…) Poposirea corturarilor la marginea unui sat se putea face numai cu

acceptul autorităţilor locale. (…) li se acordă dreptul de a putea poposi câte 8 zile într-un loc. Din 1934 s-a

interzis circulaţia ţiganilor nomazi (sau meseriaşi) prin ţară fără autorizaţii eliberate de Inspectoratul General al

Jandarmeriei. (…) Au existat comune unde autorităţile au pus la dispoziţia ţiganilor de cort “localnici” terenuri

pentru a-şi construi case. (…) Corturarii au cumpărat case în sat, devenind astfel, de drept, locuitori ai comunei

respective. Însă, nu au renunţat complet la modul lor de viaţă32.

32 Ibidem, p. 126-127.

O dată cu al doilea război mondial a urmat deportarea rromilor, îndeosebi a celor fără ocupaţie, fără

locuinţă sau teren. A fost realizat un recensământ pe ascuns şi au fost trimişi sub escortă 25.000 de rromi

indezirabili în Transnistria, unde au îndurat neajunsuri, mizerie, foame, frig.

Regimul comunist a continuat politica de asimilare, a căutat să ”românizeze” habitatul ţiganilor,

sedentarizându-i şi luptând împotriva nomadismului. (...) li se confiscă caii şi căruţele. (...) În Transilvania

regimul lui Ceauşescu duce o politică de plasare a ţiganilor în casele confiscate saşilor33. De asemenea, ei au

fost mutaţi forţat în anumite zone ale ţării, cu scopul de a elibera de ei marile oraşe. O altă politică de asimilare

a fost aceea a educaţiei, cu obligativitatea participării la procesul scolastic.

După momentul 1989, rromii încep să se facă auziţi la nivel politic, în Parlament apar reprezentanţi ai

rromilor, li se recunoaşte statutul de minoritate naţională, în schimb apar conflicte sociale, de tip rasist, dorinţa

schimbării denumirii de ţigan în cea de rrom, iau naştere o sumedenie de programe româneşti şi europene de

integrare, de îmbunătăţire a situaţiei rromilor.

Astăzi, la început de mileniu trei, se vorbeşte în termeni simplişti despre teme precum etnicitatea,

apartenenţa la un grup minoritar. În această capcană au căzut sau efectiv, au fost introduşi rromii. Nu este

nevoie să fie aduse în discuţie nenumăratele acuze aduse acestora, pentru faptul că sunt rromi. Iar întotdeauna

provenienţa se stabileşte în funcţie de aspectele fizice şi de deprinderile comune.

Una din primele întrebări şi preocupări ale etnografilor este de a descoperi stima de sine a rromilor şi

propria concepţie despre definirea lor ca grup etnic. În discursul lor, o chestiune universal întâlnită e aceea că

ei nu se consideră rromi în primul rând, ci se definesc în funcţie de neamul de care aparţin. Luăm exemplul

căldărarilor: ei vor spune, înainte de toate, că sunt căldărari, apoi rromi după felul de activitate [rromii n.a.]

putând fi determinaţi din punct de vedere etnografic, ocupaţia ajunge să le influenţeze caracterul de grup, fiind

principalul factor de diferenţiere etnică.34 Sentimentul de apartenenţă nu se termină aici: nu numai că sunt

căldărari, ei nu se vor înrudi cu un neam diferit de căldărari, din afara zonei lor de provenienţă sau de un neam

mai slab. În zona Sibiului şi a Braşovului locuiesc un număr mare de căldărari, unei persoane neavizate îi pot

părea unul şi acelaşi neam, ceea ce şi sunt, însă în interiorul neamului lor există diferenţe semnificatice,

precum rangul, statulul social şi chiar trăsăturile fizice.

33 Emmanuelle Pons, Ţiganii din România. O minoritate in tranziţie, Bucureşti, 1999, p. 35-36. 34 Adriana Ţuţuianu; Dan Anghel; Rareş Diodiu; Daniela Zudor, Meşteşugurile rromilor din judeţul Alba, Expoziţie, 2010.

La rudari şi la băieşi situaţia devine şi mai tulbure, fiindcă aceştia nu doresc să fie catalogaţi drept rromi,

dar nici români. Ei susţin că sunt urmaşii dacilor. Nu vorbesc limba rromanes, nu au un port deosebit de cel

românesc, în plus conservă în graiul lor, cuvinte arhaice româneşti, nemaiîntâlnite la o altă populaţie (ex.

românii).

ARMENII35

Armenii stabiliţi în Transilvania încă din secolul al XVII-lea şi pe parcursul secolului al XVIII-lea au primit,

sistematic, de la guvernatorii Transilvaniei şi de la Curtea Imperială diferite privilegii, care au sprijinit

activitatea lor comercială şi industrială. Toate aceste diplome privilegiale primite de la împărat au stârnit

antipatia celorlalte etnii din Transilvania. De altfel, armenii deţineau încă de la jumătatea secolului al XVII-lea,

rolul major în redresarea comerţului local, puternic afectat de războiale purtate de Imperiul Habsburgic. În anul

1703, pe lângă Compania comercială grecească găsim în dinamica economică a Transilvaniei şi Compania

armeană, ceea ce însemna că deja erau create baze organizate pentru activităţi de comerţ, derulate de armenii

din Gherla, Gheorghieni şi Dumbraveni.

În Transilvania, conform izvoarelor istorice, în a doua jumătate a secolului XVII armenii s-au stabilit în

mai multe aşezări. Episcopul romano-catolic de Transilvania, Antalffy János (1724-1728), în scrisoarea

adresată Romei în 1726, relatează faptul că la Gherla trăiau 70 sau 80 de familii armene, la Dumbrăveni de

asemenea, la Frumoasa 20 de familii, la Gurghiu 8 sau 9 familii, la Târgu-Secuiesc 6 familii, dar şi în

Gheorgheni mai trăiau familii armene înstărite.

Armenii tindeau să devină cea de-a patra naţiune dar stările au respins cererea armenilor. Oraşele Gherla şi

Dumbrăveni, prin reprezentanţii lor s-au adresat Dietei din Transilvania în anul 1791. Semnatarii solicitării au

fost Gorovei Kristóf şi Novák Theodor, din partea Gherlei, iar din partea Dumbrăveniului, Issekutz Antal,

Zakariás Tamás şi Csiki Lázár. În adresă au cerut ca cele două oraşe să fie considerate oraşe regeşti maghiare

şi locuri taxale; în calitate de aşezări urbane cu statut comercial să fie scutite de adăpostirea soldaţilor, iar

locuitorii din Gherla şi Dumbrăveni, care au fost înnobilaţi, să fie socotiţi ca nobili adevăraţi.

35 Textul referitor la istoricul grupului etnic al armenilor este redactat de muzeograf Lucian Robu, Muzeul Civilizaț iei Populare

Tradiț ionale ASTRA.

În general, în secolul al XVIII–lea oraşele săseşti au argumentat în mod similar, obiectând că, armenii nu

plăteau taxele, în acelaşi cuantum ca şi celelalte grupuri etnice de pe acelaşi teritoriu.

Ca reacţie firească a stării de fapte menţionate, la 21 ianuarie 1709, comercianţii de origine germană din Si-

biu, Toma Schemelius, Gh. Schemelius, Martin Wanckel, Stefan Patonaj, Jacob Ettinger, Jacob Sachs von

Harteneck, Daniel Sachs von Harteneck, Wolfgang Andreias Wielandt, Valentin Kiszling, hotărăsc înfiinţarea

unei Societăţi Comerciale sau Societatea de Comerţ, luându-şi obligaţia să suporte cheltuielile în comun. Rolul

imediat al acesteia era acela de a asigura protejarea dar şi maxima promovare a intereselor legate de prezenţa

şi profitul comunităţii negustoreşti a saşilor în târgul Sibiului. Imperativul unei asemenea forme de asociere

ţinea de avântul remarcabil care caracteriza comerţul armenilor în Transilvania ci, deopotrivă, şi în Sibiul

secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea.

În anul 1710, comercianţii saşi din Sibiu cer regelui Ungariei să aprobe statutul alcătuit din 19 articole, în-

tocmit în vederea consolidării negustorimii săseşti. Statutul se referea la: înfiinţarea societăţii la Sibiu şi în alte

oraşe săseşti; condiţiile de primire în societate şi fixarea taxelor la intrare; alegerea anuală a 2 preşedinţi; obli-

gaţiile şi drepturile calfelor şi ale ucenicilor; confiscarea mărfurilor celor neautorizaţi să facă comerţ; dispoziţii

privindu-i pe comercianţii străini (a se înţelege prin străini echivalentul de comercianţi armeni) a căror prezenţă

dominantă în activităţile de târg ale Sibiului leza continuu interesele economice ale patriciatului săsesc.

În dietele din anii 1749, 1751 şi 1752, directorul fiscal al Transilvaniei şi comercianţii armeni şi greci, protes-

tează împotriva statutelor care limitau prezenţa lor în activităţile de schimb economic în burgul Sibiului.

În această perioadă Societatea emite o serie de documente de protest înaintate Dietei Transilvaniei, prin ca-

re era contestat comerţul ambulant foarte benefic pentru comercianţii armeni şi greci. Aceeaşi serie de docu-

mente ne oferă informaţi referitoare la ideea că stabilitatea şi prosperitatea comercianţilor saşi era pusă în pe-

ricol de încălcarea privilegiilor comerciale de către armeni.

În anul 1767, Magistratul sibian recomanda Guberniului Transilvaniei memoriul Societăţii de comerţ din

Sibiu privitor la înfiinţarea la Sibiu a unui depozit de mărfuri importate din Trieste şi intervenea pentru apărarea

privilegiilor negustorilor sibieni vătămate de negustorii armeni pătrunşi în oraş. În anul 1767 se emite un regu-

lament privind desfacerea mărfurilor şi specificarea drepturilor comerciale.

La sfârşitul veacului al XVIII-lea Societatea de Comerţ a saşilor sibieni cerea guvernului transilvan să im-

pună mai strict, noi regulile de desfacere a mărfurilor vândute de negustorii armeni, în Sibiu. Printre solicitările

cele mai acute era aceea ca preţurile practicate de străinii armeni să fie unitare, să se evite specula, să fie des-

curajate practicile de vânzare a mărfurilor în afara târgului (în mod necesar se solicita ca armenii să nu îşi mai

depoziteze marfa în barăcile din piaţa oraşului. În urma repetatelor memorii întocmite de Societatea de Comerţ

a saşilor Magistratul oraşului şi Scaunului Sibiu hotărăşte ca negustorii străini (implicit armeni) să participe

doar 3 zile la activităţile de comerţ, atunci când se organizau târgurile sau bâlciurile din unitatea administrativă

denumită Scaunul Sibiului.

Analiza documentelor din arhiva Bibliotecii Brukenthal (atât documentele privilegiale cât şi cele comercia-

le), evidenţiază reuşita abililor negustori armeni din Gherla, şi din Dumbrăveni de a lungul secolului al XVIII-

lea, de aş consolida statul juridico-economic şi de a monopoliza comerţul cu mărfuri de lux, atât în târgurile Si-

biului cât şi în cele ale Braşovului. Cele mai reprezentative mărfuri armeneşti la care se face referire în docu-

mentele epoci erau: pieile şi produsele de tăbăcărie, stofele, cerealele, vitele, piesele de podoabă din aur şi ar-

gint, covoarele.

Între cele mai importante şi active familii de comercianţi armeni amintim: Bogdan Vikul, Martin Caspar,

Anton Isikutz, Simon Kap de Bό (antroponimul provine din porecla Cap de bou, devine nume de familie în for-

mă maghiarizată) şi Ioan Lasar. Aceştia sunt adesea prezenţi în actele care contestă prezenţa lor în toate se-

zoanele de târg, dar invocă şi concurenţa neloială realizată de aceştia comunităţii săseşti. Evident, armenii se

prevalau, la rândul lor, de drepturile extinse de comercializare pe care le primiseră, odată cu ridicarea oraşelor

locuite de armeni în Transilvania la rangul de oraşe libere regeşti.

În peisajul dezvoltării industriei manufacturiere din Transilvania oraşul Dumbrăveni s-a remarcat prin

contribuţia sa la afirmarea producţiei tăbăcăriilor, prin importante ateliere existente aici dar şi la Gherla

(Armenoplis).

Practicarea meşteşugurilor nu era, fireşte, străină nici de spiritul comercial cu care armenii au fost înzes-

traţi. În calitate de negustori de succes, armenii erau buni cunoscători ai produselor orientale căutate pe pieţele

Europei Centrale: covoare, produse de marochinărie din piele fină de safian şi cordovan, mirodenii, mosc, icre,

morun, vin, cai, arme, argintărie, bijuterii. Buni cunoscători ai pieţelor, armenii aveau, fireşte, înzestrarea ne-

cesară pentru a-şi transpune ingeniozitatea şi spiritul mercantil şi în domeniul meşteşugurilor, dezvoltând în-

treprinderi de un real succes.

Etapele evoluţiei şi ale existenţei armeneşti în oraşul Dumbrăveni (cu denumirile sale generate de

realităţi istorice Ibaşfalău /Ebeşfalva şi Elisbetoplis) se regăsesc ilustrate în documente păstrate în arhiva

Bibliotecii Brukenthal sau în arhivele judeţene Sibiu, redactate în limba de cancelarie, latina, dar şi în limbile

maghiară şi germană. Diplomele de recunoaştere a privilegiilor armenilor din partea Imperiului Habsburgic,

sunt temeiuri demonstrative ale relaţiilor socio - economice complexe ale acestei comunităţi cu autorităţile

imperiale decidente.

Revirimentul afirmării ca oraş al Ibaşfalăului - Dumbrăveniul de astăzi, în zorii modernităţii este

acceptul dat armenilor, transfugi din nordul Moldovei, de a se stabili în Ardeal, de către principele Mihai Apafi I,

după 1650, act de bunăvoinţă cu urmări nebănuit de benefice. Astfel, înlesnirile acordate armenilor, vestiţi

comercianţi, determină o rapidă dezvoltare economică a aşezării, datorită modificărilor structurale atât în viaţa

socială cât şi în cea politică, în 1726 Dumbrăveniului subordonându-i-se toate centrele armeneşti din

Transilvania şi Moldova.

Începând cu anul 1696, Compania armeană Ebeşfalva beneficiase din partea principelui Mihail Apafi al

II-lea de un mare grad de autonomie economică şi juridică, permiţând astfel coloniştilor armeni să se afirme

sistematic în comerţul provinciei dar şi dincolo de graniţele acesteia. Prevederile enunţate în anul 1696

precizau: dreptul armenilor de a-şi alege judecătorii din rândurile lor, afirmarea neîngrădită a comerţului,

dreptul a avea preot, practicare liberă a cultului, interzicerea aşezării altor neamuri de armeni pe teritoriul

oraşului, fără încuviinţarea judecătoriei.

Sub stăpânirea habsburgică, oraşul primeşte o serie de privilegii, printre care sunt demne de amintit

numirea oraşului, Elisabetapolis - oraş regesc cu drept de a-şi alege un jude, 12 consilieri şi notar, de a

organiza târg săptămânal şi de a construi pod de lemn peste Târnavă.

În 1758, împărăteasa Măria Tereza lărgeşte sfera privilegiilor anterioare ale oraşului, dându-i dreptul

de sabie şi folosirea sigiliului propriu cu semnul iconografic al Sfintei Elisabeta.

În anul 1786, Iosif al II-lea a semnat scrisoarea privilegială, prin care ridică gradul de importanţă a

oraşului Elisabetopolis la stadiul de oraş liber regal comercial.

În secolul al XVIII-lea, împăratul Carol al V-lea atribuie oraşul armenilor, iar aşezarea dobândeşte

statutul de oraş privilegiat. Ce înseamnă acest lucru? Că armenii aveau drept de administrare a oraşului, că

puteau să-şi aleagă primarul, preotul, judecătorul sau să aplice pedeapsa cu moartea. Nici beneficiile financiare

care decurgeau din noul statut de oraş privilegiat nu erau puţine: se dobândeşte dreptul de a construi pod

peste Târnava, de a încasa vamă, precum şi dreptul de a organiza târg săptămânal şi de trei ori pe an târg de

ţară. La Dumbrăveni, în faţa Bisericii Armeneşti, a existat cel mai mare depozit de mirodenii din Transilvania.

Mirodeniile erau aduse pe Drumul Mătăsii şi plecau mai departe către Budapesta, Viena. Din păcate, austriecii

au dat foc acestui bazar.

Apoi, armenii erau recunoscuţi pentru comerţul cu vite; au venit în Transilvania cu cirezi şi au devenit

furnirzorii de carne ai armatei imperiale.

În privinţa meşteşugurilor, la Elisabethopolis două meserii erau remarcabil practicate de armeni: prelucrarea

pieilor şi construcţiile edilitare. Breasla pielarilor era asociaţia meşteşugărească cea mai numeroasă şi cea mai

bogată nu numai din Elisabethopolis, dar şi din întreaga Transilvanie. Membrii proprietari ai breslei dispuneau nu

numai de ateliere de tăbăcărie, dar şi pentru confecţionarea pieselor de harnaşament, ateliere de cizmărie, etc.

Pieile şi articolele din piele erau renumite şi căutate în tot imperiul. Au fost mai mulţi proprietari pielari care se

ocupau şi de creşterea vitelor, în special a cornutelor mari, dispunând de cirezi de vite cu câte 300-500 de

capete. Carnea rezultată din sacrificarea vitelor a fost valorificată prin măcelăriile proprii sau prin prăvăliile

breslei măcelarilor, dispuse la parterul uneia dintre clădirile castelului Apafi.

Zidăritul a fost a doua meserie care a cuprins în rândurile ei important număr din populaţia oraşului. Această

meserie a înflorit din cauza ritmului alert pe care l-a cunoscut în special dezvoltarea oraşului dar şi a altor

localităţi din apropiere.

Treptat oraşul a devenit un centru angrosistic important al Transilvaniei. Predominante erau tranzacţiile

comerciale cu vite şi cu cereale dar deopotrivă şi obiectele de uz casnic şi porţelanurile constituiau o miză

importantă a activităţilor comerciale. În Halele Centrum au fost instalate magazinele de prezentare pentru

mărfurile coloniale, piei şi articole din piele, stofe şi confecţii de îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, porţelanuri

şi sticlărie etc. ale angrosiştilor.

ALŢII

Printre etniile care au influenţat dezvoltarea în principal a comerţului şi negoţului în Transilvania îi

menţionăm pe: negustorii greci, evrei, bulgari etc. Despre importanţa care au avut-o aceştia relatăm:

stricăciunile trecute au căzut asupra ţării noastre mai cu samă că din pricina că neguţători din naţii străine au

venit aci şi umblând cu neguţătorie au ispitit (spionat) precum Grecii, Valahii, Turcii, Dalmaţii, Armenii şi alţii

din alte naţii ca acestea (...) în locul de depozit oricine să-şi poată cumpăra după trebuinţă orice fel de marfă

cu acelaş preţ ca şi omul neguţător36.

Istoriografia relaţiilor româno-elene invocă drept primă mărturie a prezenţei grecilor în Transilvania bula

Papei Bonifaciu al IX-lea din 15 decembrie 1399, care pomeneşte la Braşov biserica unde se închină (...)

mulţimea grecilor, românilor, armenilor şi altor necredincioşi (...)37.

Până în secolul al XVI-lea informaţiile sunt destul de lacunare, apoi afluxul negustorilor greci se

intensifică ca urmare a instaurării suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatului Transilvania. Însă,

evaluarea prezenţei grecilor în Transilvania poate fi realizată cel mai bine prin prisma numeroaselor acte legis-

lative emanate de administraţia maghiară în vederea organizării comerţului autohton. Aceste legiferări,

direcţionate în principal împotriva comerţului levantin, impuneau restricţii concurenţilor străini, mai întâi prin

stabilirea dreptului de depozit obligatoriu la Sibiu şi Braşov38, apoi prin limitările hotărâte de către Dietele

Transilvaniei: în 1551, Dieta de la Târgu Mureş interzicea negustorilor greci să comercializeze în Transilvania,

iar în 1559, Dieta de la Alba Iulia decidea ca negustorii străini care nu deţin domiciliu stabil în Transilvania să

nu facă negoţ în această ţară. Ulterior, în 1572, îngrădirile se referă doar la respectarea de către greci, armeni,

evrei şi turci a dreptului de depozit al Sibiului şi Braşovului, măsuri luate în urma constatării că se practicau şi

rute ocolitoare. Apoi, în anul 1581 Dieta întrunită la Alba Iulia indica importanţa comerţului grecesc, privind

importul de marfă orientală, dar şi motivele de alarmare ale autorităţii locale care persistau , precum exportul

metalelor preţioase, scumpirea nejustificată a preţurilor, achiziţionarea de mărfuri de la meşteşugarii indigeni 36 Ioan Lupaş, Măsuri legislative luate în dietele ardelene contra Grecilor, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj”, III (1924-

1925), 1926, pp. 537-538. 37 Apud, Olga Cicanci, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-1746, Bucureşti, 1981, p. 16. 38 Dreptul de fondaco instituie în unele oraşe privilegiul potrivit căruia negustorii străini aflaţi în tranzit sunt obligaţi să depoziteze şi

să vândă marfa pentru o anumită perioadă doar localnicilor. Transilvania a fost considerată potrivită pentru a deveni locus deponendis

et permutationis pentru mărfurile din Persia, Orient şi Polonia, deturnate apoi spre apus şi nord, de unde se putea importa conform

cererii de pe piaţă. În acest sens a fost aplicată la Sibiu decizia primarului nr. 485 din 1546. Loredana Dascăl, Din arhiva Companiei

Negustorilor Greci din Sibiu (1453-1895). Texte epistolare greceș ti, Iaș i, 2013, p. 15, nota 2.

în scopul vinderii. Dieta de la 4 noiembrie 1600 extinde locurile de depozit ale Transilvaniei la Caransebeş,

Tălmaciu, Râşnov, Prejmer, Rodna, Bistriţa. Înaintând în timp din articolele votate în anii 1610 şi în 1618 aflăm

cum au păgubit ţara greci prin exportarea aurului, a argintului de manufactură şi a altor articole rare şi

preţioase (piei de veveriţă şi vulpe, groşi de Braşov), iar soluţia a fost confiscarea mărfii în cazurile descoperite

şi obligativitatea cumpărării mărfurilor autohtone, spre a fi vândute în Ţara Turcească.

Înfiinţarea companiei greceşti din Sibiu, intitulată în documentele vremii Graeca Compagnia Cibiniensis39.

Privilegiul de constituire a companiei a fost acordat de către principele Gheorghe Rákóczi I la Alba Iulia, prin

decretul din 8 iulie 1636, intitulat Privilegium Universarum Graecorum Regno Transilvaniae existentium, care

oferă printer altele, acestor musafiri turceşti, dreptul de a-şi face singuri dreptate printr-un staroste şi 12

juraţi40. Activitatea companiei a fost de-a lungul timpul favorizată, dar în acelaşi timp nevoită să adopte mereu

o atitudine defensivă şi cosmopolită. Astfel noi privilegii i se acordă prin Diploma Leopoldină din 1700, prin care

le-a fost recunoscută dependenţa faţă de împărat, de Camera Aulică şi de vistieria transilvăneană. Ulterior, în

august 1777, tot la solicitarea companiei, grecii aveau să obţină de la împărăteasa Maria Tereza ratificarea

statutelor juridice şi a normelor de funcţionare, cu întărirea imunităţilor anterioare. Printre condiţiile impuse în

schimb se numără: aceea de a deveni supuşi austrieci cu jurământ şi de a-şi aduce şi stabili familiile în

Transilvania; în privinţa desfacerii mărfurilor, în oraşele de reşedinţă a companiilor era neîngrădită

comercializarea oricăror mărfuri, iar în alte locuri doar la târgurile anuale. Beneficiind de siguranţă şi protecţie

în călătoriile de afaceri şi liberi să ţină prăvălii cu uşi deschise spre stradă (bolţi şi şatre), companiştii puteau

primi în rândurile lor numai pe grecii din Grecia şi Macedonia, suficient înzestraţi cu mijloace pentru a face

negoţ.41

Astfel, Compania grecească din Sibiu, dublată de cea braşoveană (înfiinţată la 1678, prin hotărârea Dietei

de la Alba Iulia începe să funcţioneze din 1683), a fost principalul furnizor de mărfuri orientale (din Turcia, In-

dia, Rumelia) şi apusene (din Nemţia, Boemia, Polonia, Saxonia). Inventarele oficiale ale acestora descriu un

univers material greu de reperat în formă compactă din alte surse documentare42: ţesături de diverse tipuri, de

39 Loredana Dascăl, op. cit., p. 17. 40 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal ș i Ț ara Ungurească, vol.1, Bucureș ti, 1906, p. 154. 41 Ioan Moga, La politique économique autrichienne et la rivalité des marchands grecs et saxons de Transylvanie, în „Anuarul Institu-

tului de Istorie Naţională Cluj”, VII (1936-1938), Cluj-Napoca, 1938, 164-165. 42 Loredana Dascăl, op. cit., p. 19.

uz cotidian sau de lux (mătase, stofe, pânzeturi, bumbac, lână, postav, catifea, mohair, atlas), materie primă

sau chiar articole de vestimentaţie (şaluri, basmale, ciorapi, aţă, arnici, blănuri, piei), obiecte cu variate

destinaţii (nasturi, bricege, guri de ham, oglinzi, piepteni, lulele, tutun, ciubuce, cuţite, fitiluri, pipe, hârtie,

săpun, plumb, vopsele, sticlărie, argintărie, bijuterii din aur, beteală, chihlimbar), medicamente, cosmetice,

alimente, mirodenii şi băuturi (orez, cafea, piper, zahăr, şofran, scorţişoară, cuişoare, smochine, stafide, raci,

lămâi, şampanie, rachiu, lichioruri) şi multe altele.

Activităţile comerciale ale acestora, cu o ramificaţie bogată, de la import, export, schimb de mărfuri,

tranzit, expediere, prezentare şi desfacere, la vânzare-cumpărare de produse şi monede, antrenează etnii vari-

ate (aromâni, greci, turci, români, nemţi, unguri, bulgari, sârbi, armeni, evrei, italieni) şi dictează repartizări de

responsabilităţi şi atribuţii unei game largi de slujbaşi (servitori, factori, agenţi, comisionari, secretari sau

notari, delegaţi, căruţaşi), în cadrul firmelor şi caselor comerciale organizate pe criteriul familial sau

profesional-asociativ.

Cât despre firea grecilor: (…) Mulţi greci ortodoxi sunt stabilişi la Sibiu, ei poartă un costum deosebit, pe

cât de bogat pe atât de elegant. Unii dintre ei, în urma şederii îndelungate în Transilvania, au fost primiţi în

rândurile nobilimii (…).43

În ceea privinţa grecilor putem să sesizăm o bună stăpânire a aritmeticii, a contabilităţii şi a arhivisticii,

necesare pentru rânduiala registrelor de socoteli. În perioada anilor 1639-1766 rolul de culturalizare al grecilor

era capela ridicată în 1690, în satul Bungard, judeţul Sibiu.

După mijlocul secolului al XVIII-lea, când au început să îşi aducă familiile în Transilvania, sub protecţia

cetăţeniei austriece, grecii au înfiinţat o unei şcoală grecească la Sibiu, care a funcţionat în perioada anilor

1766-1839. Programa şcolară includea materii precum greaca modernă, germana, religia, gramatica,

aritmetica.

Eforturile de a avea biserică proprie în oraşul Sibiu, se concretizează abia în anul 1797. Iniţial este ales ca

protector Sfântul Athanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei şi ocrotitorul companiei greceşti iar biserica a

purtat numele Schimbării la Faţă a Domnului Iisus Hristos.44 Finalizat la 31 martie 1800, lăcaşul l-a avut ca

43 ***Călători străini despre Ț ările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. I (1801-1821), Bucureș ti, 2004, p. 579. 44 Nestor Camariano, L’organisation et l’activité culturelle de la Compagnie des marchands grecs de Sibiu, în „Balcania”, VI, Bucu-

reşti, 1943, pp. 219-231.

ultim preot pe arhimandritul Meletie din Moreea, cu acordul căruia mitropolitul românilor ortodocşi din

Transilvania, Andrei Şaguna, a oficiat aici o înaltă slujbă în limba română în 1862. Proaspăt deţinător al unei

construcţii apropiate. După 1863, Andrei Şaguna a trecut capela greacă în proprietatea parohiei române, cu

sprijinul epitropului Zaharia Boiu. De fapt, cu timpul în Compania Grecilor din Sibiu (care a existat până în anul

1850) încep să pătrundă negustori români ajungându-se ca aceştia să depăşească numărul grecilor.

În Transilvania au existat şi alte companii comerciale străine: de exemplu în 1703, la Gherla a luat fiinţă

o companie a armenilor; la Alba Iulia funcţiona în jurul anului 1684 o companie a evreilor; la Deva una a

bulgarilor; iar în Banatul apropiat, la Timişoara, îşi avea avea centrul o companie comercială a sârbilor. Grecii

au înfiinţat, pe de altă parte, companii însemnate pentru comerţ, pe lângă cele de la Sibiu şi Braşov, la Oradea,

Pesta şi Viena. Atât de mult acaparaseră comerţul încât şi în 1919 oricărui negustor i se zicea grec;fraza Mă

duc la Greci era similar cu mă duc la prăvălie.45

Despre începuturile prezenţei evreieşti în Transilvania au existat de-a lungul timpului în intoriografie mai

multe păreri, cea conform căreia aceştia sunt prezenţi pe teritoriul Daciei înainte de cucerirea romană nu este

însă susţinută de mărturiile arheologice motiv pentru care cei mai mulţi specialişti o combat. Se pare că primii

evrei au ajuns, cel mai probabil pe teritoriul transilvan odată cu instalarea puterii romane, lucru susţinut de

descoperiri monetare şi de inscriţii. Până în secolul al XVII-lea, informaţiile despre evreii din Transilvania sunt

destul de sărace. În anul 1785 numărul evreilor înregistraţi în Ardeal era de peste 8.000, cei mai mulţi erau în

Satu Mare, Maramureş, Bihor, Alba, Carei.

Începând cu anul 1867 evreii vin în locul grecilor şi încep să cumpere cu bani şi să vândă pe grâu, pe

porumb, pe ouă pe păsări pe piei crude46 fiind găsiţi la Alba Iulia, Haţeg, Orăştie47

Minoritatea evreiască a devenit semnificativă din punct de vedere numeric şi al ponderii economice şi

culturale (manifestată în poezie, proză, dramaturgie), mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit

recensământului oficial din anul 1930, totalul evreilor din România era de 756.930. Pe parcursul secolului al

XX-lea numărul ei s-a redus continuu ajungând ca în 2002 să fie recenzaţi doar 6.179 evrei în toată ţara, la 45 Cristu S.Negoescu, Ardealul nostru – Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul – din punct de vedere geografic, economic, ad-

ministrativ şi mai ales financiar, Bucureşti, 1919, p. 172. 46 Ibidem. 47 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească, Vol. 1, Braşov, 1906, p.244.

această scădere contribuind şi Holocaustul care nu a ocolit Transilvania, fiind cunoscut în istorie masacrul de la

Sărmăşag.

În ţinutul Haţegului întâlnim, şvabii, o populaţie cu origini germanice care la Batiz, de exemplu deţin

mijolcul satului. La începutul secolului al XX-lea ni se relatează că cele două neamuri trăiesc deocamdată bine

laolată, femeile îşi spală alătuir rufele albastre şi rufele albe în apa Siretului.48

Printre etniile conlocuitoare care se ocupau în principal cu comerţul amintim pe sârbi despre care aflăm

că la început de secol XIX (…) s-au aşezat apoi, în număr mare, în afara oraşului (Braşov), pe dealurile vestice

întemeind suburbia de sus, care în ziua de azi se numeşte Şcheii Braşovului49. O altă relatare demonstrează

importanţa sârbilor în practicarea comerţul şi a aducerii în Transilvania a noilor tehnilogii, astfel se pare că doi

sârbi au adus din Turcia arta vopsirii în roşu satcojiu a aţei şi a bumbacului şi au înfiinţat în localitatea Hăghig,

judeţul Braşov, două manufacturi în care se practica această tehnică.50

Acestora li se adaugă bulgarii aduşi de administraţia austriacă la Cergău Mic, azi judeţul Alba. Acestora li

se înredinţează teritoriul propice cultivării legumelor în care erau renumiţi. Alţi bulgari sau aşezat în Valea

Secaşului Mare luând în arendă de la comunităţile locale terenuri legumicole în lunca râului Secaş.51

În istoriografia românească există o dispute referitoare la preponderenţa elementului aromân present în

rândul negustorilor Companiei greceşti din Sibiu.52

Scopul acestei lucrări nu este cel de a prezenta o istorie detaliată a spaţiului transilvan, dar este impetuos

necesar să punctăm succint principalele momente istorice - chiar dacă unele elemente prezentate mai sus se

vor repeat - , care fără îndoială au influenţat şi au determinat legăturile interumane şi astfel, interferenţele,

schimburile şi relaţiile de interculturalitate între populaţia autohtonă românească şi etniile concoluitoate.

Perioada romană a pus bazele şi a favorizat dezvoltarea viitoare a zonei prin construcţiile lor, a castrelor,

dar mai ales a drumurilor, precum şi prin nivelul ridicat de urbanizare (municipii, colonii, metropole) la care

ajunseră. De exemplu cel mai important drum care străbătea Dacia Romană pornea dinspre Dunăre, prin Ba-

nat, unindu-se la Tibiscum (Caransebeş) până la Sarmisegetuza mai departe la Apulum, apoi pe Mureş către

48 Ibidem, p. 268. 49 ***Călători străini despre Ț ările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. I (1801-1821), Bucureș ti, 2004, p.144. 50 Ibidem, p. 145. 51 Eugen Străuț iu, Etnie ș i convieţuire interetnică în sudul Transilvaniei. Experienţa Ţării Secaș elor, Cluj-Napoca, 2012, p. 125. 52 Loredana Dascăl, op. cit., p. 31-35.

Potaissa, Napoca şi Porolissum. Din încrengătura drumului principal se desprind căi care străbat plaiurile Olte-

niei sau trec Carpaţii Meridionali prin pasul Branului. Un alt drum, numit Calea Traiană ducea în Transilvania,

prin Turnu Roşu. 53

Destrămarea caganatului avar, la sfârşitul secolului al VIII-lea. Începutul secolului al IX-lea aduce organiza-

rea şi dezvoltarea unor formaţiuni politice, care devin treptat state feudale, ale căror cetăţi de scaun încep să

apară în secolele X-XI cu numele de castrum, urbs sau civitas (urbs Morisena, urbs Dobuka, urbs Byhor, civitas

Alba). De altfel, informaţiile scrise şi cele arheologice atestă existenţa în Transilvania în secolele X-XIII (înainte

şi după colonizarea săsească) a 11 oraşe (urbs-civitas); 13 târguri (forum) şi 49 de cetăţi (castrum), la care se

adaugă un secol mai târziu alte 20 de oraşe atestate54.

Între secolele XI-XII, în plan politic Sudul Transilvaniei era dominat de pecenegi (bisseni), neam nomad la

origini. Nu este vorba de o stăpânire efectivă cu de impunerea unui regim tributar, în natură, populaţiei

băştinaşe. După înfrângerea lor în Transilvania în 1085, ei rămân în zonă, în grupuri dispersate şi în mai multe

izvoare documentare din secolul al XIII-lea sunt menţionaţi ca posesori de păduri şi ape alături de români.

Pecenegii dispar după anl 1241 odată cu invazia tătară.55

În perioada pre-feudală existau în zonă organizaţii statale sub formă de obşti săteşti conduse de cnezi şi

voievozi, menţionate în documentele vremii: voievodatul lui Litovoi şi Bărbat, care în secolul XIII se întinderea

la nord de munţii Vâlcan, asupra Ţării Haţegului şi ducatele Severinului. Litovoi este menţionat ca voievod la

sud de Carpaţi în Diploma Ioaniţilor, emisă de regele Bela al IV-lea (1235-1270) al Ungariei, în 1247. Conform

acesteia, Litovoi dispunea de o forţă militară cu care urma să se ajute cavalerii ioaniţi colonizaţi în vecinătatea

voievodatului în special împortiva invaziilor turco-tătare. Dar doi ani mai târziu Litovoi refuză să recunoscă

vasalitatea faţă de regele maghiar, fapt pentru care regele Ladislau al IV-lea trimite oşti împotriva voievodului

ce va cădea în luptă fiind urmat la tron de fratele său Bărbat, după ce se răscumpără din prizonierat.56

Urmează perioada secolelor XI-XVI când Voievodatul Transilvaniei este cuprins în regatul Ungariei feudale.

53 Ion Faiter, Trecător prin târguri şi iarmaroace, ed. sport-turism, Bucureşti, 1982, p. 11; Mircea Rusu, Aspecte ale genezei târgurilor

şi oraşelor medievale din Transilvania, în „Historia Urbana”, 1-II/1997, p. 23; Eugen Străuț iu, op. cit., p. 21. 54Mircea Rusu, op. cit., p. 24. 55 ***Mărginenii Sibiului. Civilizaț ie ș i cultură populară românească, Bucureș ti, 1985, p. 61. 56 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, vol.2, Bucureşti, 1987, p. 404.

Pătrunderea feudalismului maghiar în Transilvania s-a realizat în mai multe etape atât înspre Carpaţii

Orientali cât şi Meridionali. Sursele documentare şi bibliografice relevă faptul că stăpânirea maghiară şi

colonizarea săsescă nu au păstruns de la început pe toată Transilvania. La începutul secolului al secolului al XI-

lea maghiarii s-au oprit la Munţii Apuseni şi la ţinutului Sălajului şi abia la sfârşitul secolului menţionat şi

începutul secolului XII s-a extins dincolo de Poarta Meseşului, pe văile râurilor Someş, Mureş şi Târnava Mică

când sunt organizate o serie de comitate Bihor57, Dobâca, Crasna, Solnoc, Cluj, Alba, Timiş, Satu-Mare, Cenad,

Caraş, cărora li se vor adăuga în secolul următor alte 9. Astfel, procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost

finalizat abia la sfârşitul secolului al XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196).

În secolul al XII-lea înregistrăm colonizarea săsească –menţionată deja în document - realizată la chemarea

regelui Ungariei, Géza al II-lea (1141-1161). Teritoriul pe care sunt colonizaţi saşii se va numi Pământ regesc

iar primul ţinut care apare organizat sub aspect administrative-politic este cel al Sibiului.

Documentul oficial care recunoaşte comunitatea de drept a coloniştilor saşi

din ţinutul Sibiului şi stabileşte organizarea politică a provinciei a fost Diploma andreană, emisă de regale An-

drei al II-lea, în 1224. În cuprinsul ei se fixa detaliat împărţirea administrative a regiunii Sibiului, numită ulteri-

or Provincia Cibiniensis, împărţită în opt unităţi teritoriale numite scaune: scaunul Sibiu, Sebeş, Nocrich,

Miercurea, Sighişoara, Rupea, Cincu, şi Orăştie58. Scaunele menţionate împreună cu districtele Braşov şi

Bistriţa, vor forma în secolul al XV-lea Universitatea Săsească (Universitas Saxorum), reprezentând unitatea

administrativă, juridică şi politică ce-şi va exercita puterea asupra tuturor comunităţilor săseşti din fundus re-

gius, începând din 1486-1487. Aceasta a funcţionat cu unele modificări şi mici întreruperi până la desfiinţarea

sa în anul 1876 având ca atribuţii, printre altele: repartizarea impozitului, repartizarea cintingentelor militare

pe cercuri, fixarea preţurilor la produsele meşteşugăreşti şi agricole, fixarea sistemului de măsuri şi greutăţi,

instanţă de apel, iar din secolul al XVI-lea avea drept de înfiinţare a breslelor şi de stabilire a statutelor de

breaslă.59

În ceea ce priveşte organizarea internă cel mai important era judele regal numit jude regal provincial (la

început numit de rege apoi din secolul XV confirmat de rege), respectiv comite al saşilor sau al naţiunii săseşti. 57 Ioan Aurel Pop, Instituț ii medievale româneș ti. Adunările cneziale ș i nobiliare (boiereș ti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca,

1991, p. 172. 58 Gernot Nussbächer, Din cronici ș i hrisoave. Contribuț ii la istoria Transilvaniei, Bucureș ti, 1987, pp. 14-16. 59 Ibidem, p. 19.

Printre atribuţii se numărau: comandantul oastei scaunului, răspundea direct de perceperea impozitelor. Pe

scara ierarhică urma primarul oraşului Sibiu, primarul provincial şi notarul provincial, funcţionari superiori. La

adunările Scaunelor participau participau trimişi din fiecare localitate a scaunului respective60.

Prin Diploma andreană au fost stipulate şi obligaţiile saşilor de a participa cu un contingent de soldaţi în

caz de război şi pace, de a plăti darea, cunoscută sub denumirea de ”darea Sf. Martin” şi obligaţia descenzului

(ospătarea regelui). Documentul a conferit saşilor o serie de drepturi cunoscute sub titlul de libertas cibiniensis:

negustorii să călătorească liber fără vamă, pădurea cu tot ce ţine de ea se dă tuturor spre folosinţă liberă.

Procesul de intergrare şi de unificare a celorlalte ţinuturi cu Provincia Sibiu s-a produs treptat: scaunele

Sebeş şi Şeica sunt incorporate după 1318, Bistriţa în 1366, ţinutul din jurul Vinţului în 1393 şi Ţara Bârsei în

anul 1422.

Regele Matei Corvin a întărit Diploma andreană împreună cu privilegiile obţinute de saşi în secolele

următoare, în 1486 extinzând drepturile şi privilegiile date celor din Provincia Sibiului asupra tuturor saşilor

(până în acest moment aproximativ o treime din populaţia de origine etnică săseacă locuia în comitatele din

Transilvania, aflându-se în stare de iobăgie fără drepturi politice), lucru care a determinat o dezvoltare

deosebită a zonelor locuite de saşi, din punct de vedere economic – aici s-au dezvoltat breslele care concurau

cu cele din Europa de Vest.

Dezvoltarea economică a zonei menţionate, în particular şi a spaţiului transilvan, în general a fost de

multe ori stagnată de repetatele atacuri din afară, menţionăm invazia tătară din 1241, apoi expediţiile de jaf

ale turcilor. Extinderea Imperiului Otoman până la Dunăre a avut consecinţe grave pentru populaţia din

Transilvania. În cazul celei din sudul spaţiului transilvan, începând cu anul 1395 şi continuând până la mijlocul

secolului al XV-lea (1420-1421, 1438 şi 1442) au fost pustiite şi devastate sate şi oraşe, populaţia fiind dusă în

robie. Pericolul turcesc a determinat o etapă nouă în construirea de cetăţi şi biserici fortificate începând cu

secolul al XV-lea şi până la sfârşitul secolului al XVII-lea. În această perioadă se ridică cetăţile orăşeneşti de la

Sebeş, Braşov, Bistriţa şi Sibiu. Satele îşi adaptează bisericile, astfel singurele clădiri impornate devin bisericile-

cetăţi, care dăinuie şi astăzi. Aceste modificări au determinat apariţia unei arhitecturi specific transilvănene.

Din punct de vedere militar, comandantul suprem al sistemului de apărare al graniţei de est a Transilvaniei,

căruia îi erau subordonate până în secolul XV ţinutul Bistriţei şi al Ţării Bârsei, era comitele secuilor.

60 Ibidem, p. 15.

În ceea ce priveşte districtul Bistriţei, prima organizaţie juridică a fost stabilită în anul 1330. Mai târziu, în

1366, regele Ludovic I al Ungariei emite un privilegiu şi acordă aceleaşi drepturi ca provinciei Sibiu şi

districtului Bistriţei. Din punct de vedere juridic Bistriţa era prima instanţă de apel pentru procesele ce se

judecau la Cluj şi Reghin iar magistratul din Sighişoara era instanţă pentru procesele ce aveau loc în aşa

numita ”Treisprezece sate” săseşti dintre Târnava şi aşezarea în comitatul Târnava aflat în afara pământului

regesc 61

Între anii 1541-1688 Transilvania parcurge un nou moment istoric, ca principat autonom vassal turcilor. În

Marele Principat al Transilvaniei (Grossfürstenthum) nu intrau părţi din Banat, Arad, Bihor, Maramureş. În 1685

trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Imperiul Otoman

cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei rămânea în componenţa

Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat Austriei în anul 1718 prin Tratatul de la Passarowitz. După eliberarea

Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ţinuturi a căror

populaţie se rărise mult după 1526. Astfel în regiunile Satu Mare şi Banat au fost aduşi colonişti şvabi şi au fost

admişi în Ardeal români din Moldova şi Muntenia imigraţi din cauza exploatării fanariote. Tot în secolul al XVIII-

lea au avut loc şi valuri de exod ale populaţiei româneşti din Ardeal în sens opus, spre Ţara Românească şi

Moldova.

Prezentăm în continuare situaţia existentă în secolul al XVIII-lea aşa cum ne este relatată de Martin

Hockmeister, în primul ghid turistic din Transilvania, publicat în anul 1790. Acesta prezintă succint situaţia

politică şi militară a Transilvaniei, împărţită în regiunea Sibiu (formată din districtul Sibiu şi oraşul cu acelaşi

nume; comitatele Hunedoara, Alba, Târnave şi Scaunele săseşti menţionate mai sus), districtul Cluj (cuprindea

raionul Cluj; comitatele Turda, Solnocul Interior, Solnocul de mijloc; Scaunele săseşti Nocrig, Şinca Mare,

Rupea, Sighişoara şi circumscripţia Bistriţa) şi districtul Făgăraş cu raionul Făgăraş (cuprindea comitatul

Treiscaune, Odorhei şi Scaunele secuieşti Arănieş, Ţara Bârsei – cu scaunele Sfântul Gheorghe, Târgul

Secuiesc, Telechia, Micloşoara, Brăduţ şi Casin). Referitor la situaţia de la granite Hochmeister menţionează

două regimente secuieşti la Miercurea Ciuc şi Târgul Secuiesc, două regimente româneşti la Orlat şi Năsăud,

precum şi husarii secuieşti la Sfântul Gheorghe.

61 Ibidem, p. 16-17.

Imperiul Habsburgic a ales ca metodă de guvernare absolutismul şi centralizarea politică-administrativă.

Dar, în plan economic şi social se observă o anumită dezvoltare: creşte volumul producţiei agricole, se extind

suprafeţele agricole, se introduc culture noi (porumbul, tutunul şi orezul), sunt introduce noi metode

agrotehnice, apar manufacturile întemeiate de stat, nobilime şi negustori, apar societăţi şi companii comerciale

care stimulează dezvoltarea pieţei interne etc.

Trebuie să menţionăm în continuare momentul revoluţiei de la 1848. În Transilvania mişcarea

românească a avut un caracter preponderent naţional. În luptele iscate românii, saşii şi chiar maghiarii au

luptat împreună.

La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit deopotrivă

părţi importante ale românilor transilvani, ale saşilor şi maghiarilor. Însuşi poetul Sandor Petőfi se ridicase

împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din

300 de reprezentanţi numai 3 români şi 24 de saşi. În martie 1848 izbucneşte revoluţia la Viena, iar mişcare

care a pătruns mai apoi în Ungaria a influenţat intelectualitatea liberală maghiară care dorea să impună un stat

naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de burghezia maghiară

în sensul formării unei naţiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluţia franceză, fără a mai ţine

seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, vizând asimilarea etniilor diferite de cea maghiară şi

omogenizarea forţată a specificului diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică prin

maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar de

acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice

egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania şi au convocat o adunare proprie în care să discute

problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind

cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. În Munţii Apuseni s-a format o armată de voluntari români

condusă de avocatul Avram Iancu. Aceştia reuşesc două victorii importante împotriva armatelor revoluţionare

maghiare, la Abrud şi Mărişel. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea

conflictului revoluţionar româno-maghiar, dar nobilimea maghiară a refuzat să acorde drepturi egale românilor

transilvani. Însă în lupta data la Şiria lângă Arad, armatele revoluţionare maghiare au fost cu totul zdrobite de

ruşi, iar Ungaria şi Transilvania vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianţe.

Cauză a înfrângerilor survenite în plan militar, în 1859, monarhia habsburgică, în încercarea de a

supravieţui şi a–şi menţine graniţe deja artificiale, înlocuieşte sistemul de exclusivism politic de tip absolutist cu

o nouă experienţă constituţională pentru naţionalităţile din imperiu. Astfel, se fac concesii tuturor

naţionalităţilor.

Profitând de această conjuctură românii transilvăneni, rămaşi pe poziţia menţinerii autonomiei

Transilvaniei, încep să se organizeze politic şi cer dreptul de a-şi spune cuvântul cu privire la noua constituţie a

provinciei. Liderii politici români se întrunesc într-o primă conferinţă naţională la Sibiu în zilele de 13-16

ianuarie 1861 unde îşi reafirmă drepturile politice ca naţionalitate de sine stătătoare în cadrul noului

stat. În primăvara anului 1861 se semnează statutele Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi

Cultura Poporului Român (ASTRA), cu sediul principal la Sibiu (oraş ales de fondatori ca centru recunoscut

pentru numeroasele initiative culturale), concepută ca centru de unire a românilor.

În luna februarie a aceluiaţi an, la Alba Iulia are loc o altă întâlnire, de această dată a reprezentanţilor

tuturor naţionalităţilor din Transilvania. Trebuia să se decidă asupra modificărilor în structura politică a ţării de

sub auspiciile aşa-numitului regim nou liberal, dar discuţiile contradictori nu au dus la nici un rezultat, motivul

reprezentanţii maghiari susţineau în continuare legalitatea anexării Transilvaniei la Ungaria.62 Discuţii

contradictorii au existat şi între români şi saşi datorită punctelor regulative susţinute de Comuna Sibiului, care

erau şi acum restrictive pentru români.

În anul 1867 se încheie pactul dualist austro-ungar şi astfel în perioada următoare, 1868-1918,

Transilvania este încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În continuare s-au intensificat

măsurile discriminatorii împotriva românilor, şvabilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor (în Banat) şi, spre sfârşitul

secolului al XIX-lea, chiar a saşilor (în 1884 este dizolvată Academia de drept). Întreaga legislaţie dintre anii

1867-1918 a urmărit maghiarizarea naţionalităţilor. 63

În paralel şi independent faţă de politicile naţionale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar şi a Transilvaniei

participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administraţii

62 Nicolae Ion Nistor, Mircea N Marinescu-Frăsinei, op.cit., p. 166. 63 Alexandru Avram, Olga. Ș erbănescu, Mihai Racoviț an, Documente din arhivele sibiene despre orpimarea românilor din Transilva-

nia ș i lupta lor împotriva dualismului austro-ungar, în Complexul Muzeal Sibiu – anuar, nr. 1, Sibiu, 1987 p. 89-90.

publice relativ eficiente, competente şi previzibile. Totuşi, nemulţumirile şi opoziţia vehementă a multor grupuri

naţionale faţă de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naţionalist nu a fost aplicabil în regiunea

multietnică transilvană.

În toată perioada austro-ungară, românii ardeleni au ales un mijloc de luptă specific, concentrându-şi

atenţia pe frontul cultural, cultura devenind până la 1918 arma determinantă în lupta menţinerii unităţii şi

continuităţii naţiunii române. De fapt în toată istoria Transilvaniei acţiunile culturale se împletesc cu lupta de

eliberare naţională a românilor.

La declanşarea primului război mondial bărbaţii sunt înrolaţi în armata austro-ungară, fiind trimişi pe

fronturile Europei. În august 1916 se înregistrează intrarea armatelor române în Transilvania, dar pe care ulte-

rior o părăsesc în luna octombrie a aceluiaşi an64. Toamna anului 1918 constituie punctul culminant al crizei

politice din monarhia austro-ungară în interiorul căreia se duceau lupte revoluţionare ale popoarelor subjugate

iar în exterior situaţia militară a Puterilor Centrală, care pierdeau pe toate fronturile. În aceste condiţii

împăratul Imperiului Austro Ungar, Carol I (1916-1918) propune naţiunilor asuprite prin manifestul Către

popoarele mele credincioase! emis în 16 octombrie 1918 ca Austria să devină un stat federativ. Acest manifest

e însă văzut ca o nouă metodă de asuprire de către Comitetele naţionale român, cehoslovac, iugoslav şi

polonez.65

18 noiembrie - 1 decembrie 1918 românii organizează marea Adunare Naţională la Alba Iulia, la care

participă 1228 de delegaţii din toată Transilvania, în total aproximativ 100.000 de persoane de etnii diferite.

Momentul Alba Iulia este cu atât mai important întrucât printre zecile de mii de participanţi din toată

Transilvania un număr însemnat aparţineau naţionalităţilor conlocuitoare66 Unul dintre principiile fundamentale

stipulate era deplina libertate pentru toate popoarele conlocuitoare: Fiecare popor se va instrui, administra şi

judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile

leguitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc; Egală îndreptăţire şi deplină

libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat.67

64 Eugen Străuț iu, op.cit., p. 71. 65 Aurel Galea, Formarea ș i activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banetului ș i Ț inuturilor Româneș ti din Ungaria. 2 de-

cembrie 1918-10 aprilie 1920, Târgu Mureș , 1996, p. 69. 66 Ibidem, p. 92. 67 Ibidem, p. 98.

Adunarea Naţională hotărăşte unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu

România, timp de un an şi jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de

un Consiliu Dirigent.

În evul mediu statutul naţiunilor era diferit, ele nu erau egale. Existau trei naţiuni privilegiate incluse din

1437 în Unio Trium Nationum68, pact de alianţă mutuală militară şi politică încheiat pe parcursul Răscoalei de la

Bobâlna între nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orăşenii saşi şi secui. Uniunea a stabilit

eliminarea completă a iobagilor69 din viaţa politică şi socială a Transilvaniei deşi aceştia formau vasta

majoritate a populaţiei. Poziţia românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, era mult mai dificilă,

deoarece Unio Trium Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune

şi de la orice formă de participare politică sau socială. Românii erau consideraţi în Transilvania, conform cu

prevederile înscrise în actul Unio Trium Nationum (Fraterna Unio) o naţiune tolerată, acest statut fiind menţinut

până la desfiinţarea iobăgiei şi a sistemului politic medieval în timpul împăratului.70 De fapt această situaţia

creată a dus la numeroase revolte ţărăneşti printre care amintim: Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja

în 1514; Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, 178471; Revoluţia de la 182172 şi ecourile în Transilvania;

Revoluţia Română din 1848.

Situaţia românilor de toleraţi în propria lor ţară, nedreptăţile şi metodele extremiste de guvernare nu au

reuşit însă să stăvilească sentimentul naţional, mai mult au implementat mereu lupta de libertate, precum şi

sentimentele patriotice de solidaritatea naţională73.

68 Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Bucureș ti, 1971, p. 91. 69 Elementele principale ale statutului de iobag: nu are drept la pământ, poate avea numai simbria muncii sale care i se dădea în pă-

mântul cultivat, domnii puteau lua pământul oricând, iobagul nu era considerat persoană fizică, nu putea purta proces contra nici unui

nobil, poate fi arestat ș i numai pe o presupunere, erau datori: cu zeciuala din toate produsele câmpului ș i din vite, cu haraciu tur-

cesc - din 1660, cu Crâș ma seacă vinul care trebuia dat la biserică dacă se făcea, dijma, pe toate produsele, robote ș i daruri etc.

Cornel Irimie, Relaț iile economice în Ț ara Oltului de-a lungul istoriei (1945-1962), Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar

nr. 1931ș / 1998, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 20; Gheorghe Bariț iu, Istoria Transilvaniei, I, Sibiu, 1889, p. 386. 70 Gernot Nussbächer, op. cit., p. 19. 71 Alexandru Sterca-Ș uluț iu, Istoria Horii ș i a poporului românesc din Munț ii Apuseni ai Ardealului, manuscris publicat în volum în

anul 1983, în: Izvoarele răscoalei lui Horea. 1784-1785. Seria B. Izvoare narative. Vol. II. 1786-1860, Bucureș ti 1983, pp. 332-447. 72 Mihai Popescu, Contribuț ii documentare la istoria revoluț iei din 1821, Bucureș ti, 1927, p.7. 73***Călători străini …, vol. I (1801-1821), pp. 30, 45.

Pe de altă parte legăturile permanente cu ţările române au menţinut, sprijinit şi întărit de-a lungul timpului

sentimentul naţional al românilor ardeleni. Acestea erau realizate din cele mai vechi timpuri şi au fost meţinute

mai ales prin relaţiile economice pastorale, prin intensele legături comerciale şi statale dintre Ţara Românească

şi Transilvania, menţionate în documente încă de pe vremea cavalerilor teutoni.74 De asemenea, faptul că regii

unguri lăsau drept feude domnilor munteni unele ţări ca Severinul, Făgăraşul, Amlaşul, un timp pârcălăbia

cetăţii Branului din Ţara Bârsei, Vinţul, Vurpărul etc. iar domnilor moldoveni Cetatea de Baltă cu domeniul ei,

cetatea Cicei cu 60 de sate, Unguraşul cu 34 de sate, Bistriţa şi Rodna fiecare cu câte 23 de sate reflectă

legături politico-economice vechi, permanente între zonele etnografice limitrofe din sudul şi estul Transilvaniei

cu Ţara Românească. În sens invers domnii munteni şi moldoveni au acordat mereu scutiri de taxe şi de vămi

negustorilor ardeleni75.

Nici nu se putea altfel dat fiind caracterul geografic accesibil al Carpaţilor. Numai de la Braşov spre Ţara

Românească plecau patru drumuri prin cele patru pasuri ale Carpaţilor: al Buzăului, al Teleajănului prin pasul

Bratocea (Tatarului), al Prahovei prin pasul Timişului (azi Predeal), şi al Branului, cel mai folosit76. Astfel, de

aceste legături economice au fost atraşi saşii şi maghiarii deopotrivă, grecii şi alţii.77 Însă amploarea negoţului

cu Ţările Române facilitate de compania grecească au fost reduse cu timpul, în 1702 din ordinul Împăratului

Leopold se interzice importul din Ţara Românească iar în 1749 sub Maria Teresa cresc taxele vamale de import

şi export ale Ardelaului şi Ungariei cu toate ţările înafara de Austria.78

Merită menţionat pentru secolul al XV-lea relaţia puternică dintre cele trei ţările române, reliefată prin

folosirea în documentele vremii a termenului de ungurenii pentru românii transilvăneni stabiliţi la sud de

Carpaţi, precum şi denumirea localităţilor noi Ugri, Ugurei, Ungureni din zona Gorjului, de exemplu, localităţi

înfiinţate de românii care sătui de obligaţiile către domnii de pământ şi statul maghiar trec munţii stabilindu-se

acolo. După instaurarea dualismului austro-ungar emigrări peste Carpaţi se înmulţesc şi sunt completate de

74 Nicolae Dunăre, Influenț e etnografice între ț inuturile de pe ambele versante ale Carpaț ilor, în Studii ș i Cercetări de Istoria Ar-

tei, 1, 1963, p. 178; 75 Ion Faiter, Trecător prin târguri şi iarmaroace, Bucureşti, 1982, p. 12-13; Ș tefan Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire

la relaţiile Ţării Româneș ti şi Moldova cu Ardealul în secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 120, 199. 76 Meteş Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1921, p.12. 77 Călători străini ..., vol. I (1801-1821), p. 143. 78 Cornel Irimie, Relaț iile economice în Ț ara Oltului de-a lungul istoriei (1945-1962), Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA,

Dosar nr. 1931ș / 1998, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 20

emigrări în America, de exemplu numai din zona Făgăraşului au plecat 9109 persoane în America, 5335 în

România şi 444 în alte ţări.79, Emigrările au şi un sens pozitiv deoarece în urma lor rezultă aduceri de capital

străin şi întărtirea relaţiilor interumane şi interetnice.80

Toate aceste momente istorice sunt cu atât mai importante cu cât venirea, suprapunerea, colonizarea şi

emigrarea uneia sau alteia dintre popoarele conlocuitoare au generat contacte directe, care chiar dacă la

început au fost generate de factori politici şi militari, şi astfel concretizate în atingeri brutale, violente81, cu

timpul au evoluat în acţiuni de sprijin82, colaborare, împrumut şi influenţare reciprocă la nivel cultural,

meşteşugăresc şi social.

Din punct de vedere demografic primele coscripţii profesioniste sau realizat în vremea Imperiul habsburgic,

sunt interesate şi partizane întrucât trebuiau să prezinte autorităţilor o imagine supradimensională a capacităţii

proprii. Ca şi astăzi, existau grupuri care îţi declarau altă etnie, de exemplu evreii şi ţiganii (azi se declară

români) obişnuiau să se declare maghiari.83 Cu toate reţinerile, din punct de vedere demografic este de

menţionat creşterea rapidă a populaţiei începând cu secolul al XVIII-lea. Dacă în anul 1786 existau doar trei

oraşe care numărau peste 100.000 de locuitori (Cluj, Sibiu, Braşov) în anul 1846 numărul acestora creşte cu

încă trei (Oradea, Timişoara, Arad).

Creşterea ridică numeroase probleme de organizare a activităţilor economice, a vieţii administrative, de

creare a unor condiţii de natură să asigure dezvoltarea funcţiilor multiple ale oraşului. Sunt introduce norme de

convieţuire, de folosire a vestimentaţiei, de exercitare a profesiunilor, sunt adoptate dispoziţii menite să

uşureze circulaţia mărfurilor şi a oamenilor. La 1790 Hochmeister aprecia că populaţia transilvană la 1.500.000

cetăţeni84. Sibiul număra 14.000 capete în oraş, 2374 familii în cartierele periferice, 866 familii mărginaşe de

români şi noi ţărani – ţigani care vorbesc româneşte.85

79 Ibidem. 80 Nicolae Dunăre, op. cit., p. 180. 81 Saș ii din Apoldul de Sus, Ludoș ș i Topârcea au luptat la Ș elimbăr împotriva lui Mihai Viteazu. Apoi, pentru că au refuzat

achitarea contribuț iei pretinse de acesta, satele au fost pustiite de armata acestuia, peste 1600 de saș i au fost uciș i sau au fugit,

în locul lor aducându-se români, cei care au supravieț uit în anul următor au fost scutiț i de taxe. Eugen Străuț iu, op. cit., p. 64. 82 În timpul războiului curuț ilor (1700-1711) - răscoala antihabsburgică - românii din Bihor ș i Maramureș sau aliat cu maghiarii. 83 Eugen Străuț iu, op. cit., p. 73. 84 Martin Hochmeister, Sibiu-1790. Primul ghid turistic din România, Cluj-Napoca, 2006, p. 35. 85 Ibidem, p. 58.

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a făcut distincţie între naţionalităţi (pe baza limbii

materne) a fost efectuat tot de către autorităţile austro-ungare în anul 1869. Astfel, Elek Fényes, statistician

maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populaţia din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în

proporţie de 62,3% români şi 23,3% maghiari.86

În anul 1919 Transilvania însuma în 15 comitate o populaţie de 2.678.367, dintre care 55% români; 34%

secui şi unguri (mai ales în ţinuturile răsăritene ale Transilvaniei, pe şesul Tisei, regiunea Cluj, Aiud, Dej); 8%

saşi (în Târnava–Mare şi Mică, în jurul Sibiului, Braşovului şi la nord în comitatul Bistriţa Năsăud); 2% alte

naţionalităţi. Banatul în trei comitate: români 40%; germani (şvabi) 25%; sârbi 18% (în partea de sud); unguri

16% şi alţii. Crişana în cele şapte comitate sunt majoritari românii, îi urmează unguri şi apoi saşii. Maramureş

numără 25% români, 45% ruteni;17% germani; 15% unguri şi alţii răspândiţi în trei comitate.87

În perioada 1940-1956 cu toate deportării saşilor în Uniunea Sovietică şi cu pierderile suferite în război po-

pulaţia etnică majoritară era cea săsească. După război sau înregistrat creşteri masive ale volumului populaţii-

lor de la sate datorate colonizării cu români aduşi în din alte sate sau judeţe pentru a lucra pe lângă noile CAP-

uri înfiinţate. După 1990 se înregistrează plecarea masivă a saşilor înspre patria mamă.88

Pentru exemplificare redăm mai jos rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 şi până în

prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

86 Elek Fényes, The statistics of Hungary (Titlul original: Magyarország statistikája), Vol. 1, Trattner-Károlyi, Pest. VII, 1842. 87 Cristu S Negoescu, op.cit., p. 368. 88 Mihăilescu Vintilă, Vecini ș i Vecinătăț i în Transilvania, Bucureș ti, 2002 p. 95.

An Total Români Maghiari Germani

1869 4.224.436 59,0% 24,9% 11,9%

1880 4.032.851 57,0% 25,9% 12,5%

1890 4.429.564 56,0% 27,1% 12,5%

1900 4.840.722 55,2% 29,4% 11,9%

1910 5.262.495 53,8% 31,6% 10,7%

1919 5.259.918 57,1% 26,5% 9,8%

1920 5.208.345 57,3% 25,5% 10,6%

1930 5.114.214 58,3% 26,7% 9,7%

1941 5.548.363 55,9% 29,5% 9,0%

1948 5.761.127 65,1% 25,7% 5,8%

1956 6.232.312 65,5% 25,9% 6,0%

1966 6.736.046 68,0% 24,2% 5,6%

1977 7.500.229 69,4% 22,6% 4,6%

1992 7.723.313 75,3% 21,0% 1,2%

2002 7.221.733 74,7% 19,6% 0,7%

2011 6.789.250 70,6% 17,9% 0,4%

Sursa: Árpád Varga E.,Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995, Original title: Erdély magyar népessége 1870–1995

között, Magyar Kisebbség 3–4, 1998 (New series IV), pp. 331–407. Translation by Tamás Sályi, Teleki László Foundation, Budapest,

1999. Apudhttp://ro.wikipedia.org.

Din punct de vedere confesional situaţia Transilvaniei este la fel de complicată. Nu dorim să intrăm în de-

talii întrucât se pot rescrie coordonatele istorice în funcţie de luptele şi problemele confesionale. Transilvania se

identifică şi la nivelul confesional prin prezenţa, practica şi lupta pentru supravieţuire şi rezistanţă a tuturor

confesiunilor, ortodoxă, reformată, calvină, unită, greco-catolică, catolică etc.

TÂRGUL CA LOC DE CONFLUENŢĂ

Primele menţiuni referitoare la evenimente care aveau ca scop schimbul comercial apar în documentele

cancelariei regatului ungar, sub denumirea de nundine (libere), congregatio anuale/generalis, forum annuale

(traduse cel mai adesea ca bâlci, iarmaroc) sau forum hebdomanale (tradus ca târg săptămânal)89.

89 Samuil Goldenberg, Despre târgurile şi bâlciurile din Transilvania în secolele XIV-XVII, în Sub semnul lui Clio - Omagiu Acad. Prof.

Ştefan Pascu, Cluj, 1974, p. 206 sq; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania (1351-1355), vol. X, Bucureşti, 1977, p. 208;

Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania (1361-1365), vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 272 sqq.

Din punct de vedere etimologic termenul de târg (de origine slavă , trŭgŭ) 90 în accepţiunea sa actuală de

loc mai întins şi special amenajat într-un oraş sau la marginea unui oraş, unde se vând şi se cumpără (zilnic

sau la anumite date) vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc.91 este menţionat relativ târziu în documente.

În paralel cu el au circulat mai multe denumiri, sinonime, care defineau aceaşi tip se activitate dar în

condiţii diferite, precum bâlci, de factură maghiară bolcsu, búlcsú - târg mare ţinut în anumite perioade ale

anului, la sărbători importante şi însoţit de spectacole şi de petreceri populare92; iarmaroc, are la origine ger-

manul Jahrmarkt sau târg anual- târg ţinut la date fixe 93); nedeie, provine din slava veche, nedĕlja sau dumi-

nică – defininită în dicţioanr ca petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu

prilejul unei sărbători sau al unui hram94, unde avea loc de asemenea şi un schimb de produse, el neconstituind

însă iniţial principalul obiectiv al manifestării; azi sărbătoarea şi-a pierdut în cea mai mare parte vechile semni-

ficaţii.95

În ceea ce priveşti apariţia târgurilor datorită lipsei de documente fie ele scrise, fie arheologice, în istorio-

grafie apar tot felul păreri. Astfel, Acad. dr. Paul Niedermaier presupune pentru o primă etapă, relativ timpurie,

existenţa mai multor locuri de târg zonale, care a dus la cristalizarea spontană a localităţilor mai importante,

argumentând în favoarea ipotezei sale numele maghiar (“Syeredahely”, locul de miercurea) şi german

(“Reusmarkt”, târg al slavilor) al localităţii Miercurea Sibiului, ceea ce îl determină să presupunând că avem de-

a face cu un târg, care funcţiona anterior venirii secuilor şi saşilor.96 Într-o a doua etapă, acelaşi autor notează

acordarea de privilegii, precum scutirea de vămi, negustorilor şi localităţilor din Transilvania. În această etapă

apar menţionate documentar primele târguri săptămânale: la 1271 Sătmarul primeşte drept de a ţine târg vi-

nerea, la 1291 Turda avea drept de târg vinerea şi sâmbăta, iar în 1293 Dejul primeşte drept de târg joia.97

90 Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001, p. 791. 91 ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998, p. 1077. 92 Ibidem, p. 92. 93 Ibidem, p. 469, 407. 94 Ibidem, p. 679. 95 Doina Işfănoni, “Nedeia” – Ritual şi sărbătoare a comunităţilor săteşti, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 1998, p. 425

sqq. Ioan Gonea, Vechile târguri-nedei de pe culmile Carpaț ilor, în Buletinul Ș tiinț ific al secț iei de geologie ș i geografie al

Academiei R.P.R., Bucureș ti, 1957, tom II, nr. 1-2. 96 Paul Niedermaier, Dezvoltarea comerţului şi geneza oraşelor transilvănene în secolele XII-XIV, în Analele Brăilei, I-1/1993, p. 161. 97 Ibidem, p 163.

În cea de a treia etapă, mijlocul secolului al XIV-lea, se înregistrează o creşte a numărului de târguri săp-

tămânale (Agnita, Feldioara, Biertan, Brădeni, Râşnov, Copşa Mare, Aţel, Şeica Mică, Moşna) şi tot acum apar

menţiuni referitoare la primele târguri anuale (Baia Mare-1347, Bistriţa-1353, Braşov-1364, Agnita-1376). Re-

feritor la Sibiu, acesta trebuie să fi deţinut deja dreptul de ţine târg anual înainte de data la care Agnita primeş-

te acest privilegiu.

În privilegiile de târg anual se fac referiri la târgurile de acest gen din Caşovia şi Buda (Budapesta).98

Dreptul de târg anual însemna schimbul liber în mod legal pe teritoriul unei localităţi, în fiecare an, pe o perioa-

dă ce varia între 1 şi 14 zile. Oricine putea participa fără a plăti vamă sau alte taxe. Coroborat adesea cu drep-

tul de depozit, dreptul de târg avea drept scop dezvoltarea oraşelor din Transilvania şi a comerţului din zonă.

Aceste privilegii vor consolida eficienţa centrelor respective, vor duce la formarea capitalului comercial, la con-

stituirea şi extinderea zonelor de dominaţie economică, precum Sibiu, Braşov etc.99

Până la mijlocul secolului al XIV-lea se pare că se petrece extinderea şi consolidarea întregii reţele de târ-

guri săptămânale a Transilvaniei, după jumătatea acestui secol apar târgurile anuale, care vor fi treptat înca-

drate în comerţul general european. Cu timpul, datorită extinderii reţelei târgurilor anuale în secolele XVI-XVII,

ele vor prelua treptat şi funcţiile târgului săptămânal. Începând cu secolul al XV-lea se înmulţesc informaţiile

scrise legate de comerţ prin: acte ale cancelariei regale, registre orăşeneşti, scrieri ale autorilor saşi.100 Datori-

tă comerţului şi negoţului practicat la scară mare, precum şi a meşteşugurilor organizate, numărul târgurilor va

creşte de la an la an, ajungând la mijlocul secolului al XIX-lea la 2.500 de târguri ţinute anual în Ungaria, în

600 de locaţii,101 o mare parte din acestea constituind-o şi cele de pe teritoriul Transilvaniei.

Trebuie să menţionăm faptul că târgurile nu se ţineau numai în oraşe sau în apropierea acestora. În peri-

oada feuală multe localităţi rurale nobiliare primesc drept de târg asociat uneori şi cu dreptul de percepere a

unor taxe vamale (Ocna Turzii - sfârşitul secolului al XIII-lea; Zimbor, Aşchileul Mare şi Aşchileul Mic, Bonţida,

Reteag, Lechinţa, Beclean, Huedin, Biharea, Vadul Crişului, Reghin, Câmpulung (Maramureş), Alţina, Biertan,

Saschiz, Rupea, Vinţ - toate la începutul secolului al XIV-lea).102 Uneori acest drept se lega de o moşie, avem

98 Ibidem, p 166. 99 Samuil Goldenberg, op. cit., p. 209. 100 Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronica săsească, Bucureşti, 1980, p. 275 sqq. 101 Attila Selmeczi Kovács, Éva Szacsay, Folk Culture of the Hungarians, Budapest, 2003, p. 39. 102 Samuil Goldenberg, op. cit., p. 207.

exemplul nobililor de Ţaga, care în 1363 obţin de la regele Ludovic I dreptul de a ţine târg săptămânal, în fieca-

re miercuri, pe moşia lor103 sau actul din 1364, care era întărit un privilegiu mai vechi emis în 1353 privind

dreptul de târg săptămânal pe moşia Coşeiu104.

Istoria ne-a arătat însă că multe dintre târgurile atestate pe înălţimi în secolele XVI-XVIII nu au supravie-

ţuit, spre deosebire de cele plasate de-a lungul unor drumuri, la vadurile râurilor sau la confluenţa unor văi105

care îşi pot chiar schimba caracterul din unul temporar în unul permanent (târgul localizat în mijlocul depresiu-

nii celor Trei Scaune, pe hotarul satului Turia, departe de localitate106 pe al cărui amplasament a apărut mai

târziu oraşul Târgu Secuiesc). În ceea ce priveşte târgurile localizate pe înălţimi,astăzi cele care se mai ţin, de-

parte de localităţi, şi-au pierdut vechile semnificaţii (târgul de fete de pe muntele Găina, târgul de la Jina, legat

probabil iniţial de unul din momentele transhumanţei).

Locul desfăşurării târgurilor legate de o localitate diferă de la caz la caz: la marginea localităţii, unde exis-

tă un spaţiu liber foarte mare şi clar delimitat, destinat comerţului şi unde se pot afla şi câteva construcţii, cum

a fost târgul de la Miercurea Sibiului.107

În alte cazuri târgul se desfăşoară în interiorul localităţii: Oradea avea loc în piaţa cruciformă de mari di-

mensiuni a oraşului108; Orăştie la începutul secolului al XIII-lea exista deja o piaţă amenajată109.

Referitor la amenajarea spaţiului destinat desfăşurării târgului remarcăm că este destul de variată, într-o

primă fază (începutul secolului al XIII-lea) ea fiind de cele mai multe ori inexistentă. 110 Mai târziu spaţiile ini-

ţiale au fost micşorate şi au primit forma mai clară a unor pieţe. În timp, în afara amenajărilor temporare, pen-

tru comercializare au fost folosite bolţile şi casele de breaslă. De exemplu, când este aprobată construirea unei

103 Documenta Romaniae Historica …, vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 157-158. 104 Ibidem, p. 283-284. 105 Oliver Velescu, A merge la târg, în Analele Brăilei, I-1/1993, p. 304-305. 106 Paul Niedermaier, op. cit., p. 161. 107 Oliver Velescu, op. cit., p. 162. 108 Paul Niedermaier, op. cit., p. 162. 109 Paul Niedermaier, op. cit., p. 164. 110 Gheorghe Sebestyen, Desfăşurarea comerţului în oraşele principatului autonom al Transilvaniei, în Analele Brăilei, I-1/1993, p.

164.

noi hale a cizmarilor în Piaţa Mică din Sibiu se prevede că breasla îşi poate vinde acolo marfa la târgurile săp-

tămânale de joi, sau la cele anuale.111

Târgurile săptămânale112 se desfăşurau la început duminica, şi apoi în zilele de marţi şi vineri, iar cele

anuale – conform celor menţionate în documentele vremii din secolele XVI-XVII erau câte două (unul primăva-

ra şi unul toamna durând mai multe zile chiar o săptămână apoi în secolul XVIII reducându-se la trei zile.

Despre modelul de organizare a unui târg orăşenesc aflăm amănunte din Regulamentul de funcţionare a

târgului braşovean din data de 22 aprilie 1857. Acesta stabileşte piaţa pentru fiecare produs în parte. Târgul de

produse meşteşugăreşti se împărţea în mai multe sectoare repartizate în anumite locuri ale oraşului: Începând

cu colţul de sus al pieţei erau înşiraţi sticlarii şi olarii, apoi cizmarii, putinarii sau ciubărarii, apoi jos de ei în alt

rând pânzarii;... lângă vânzătoarele de turtă dulce, strungarii în os şi lemn...în piaţă, în faţa bisericii evangheli-

ce, vânzătoarele românce de pânzeturi . După cum se observă trebuie respectată cu stricteţe o anumită ordine,

spaţiul fiind foarte bine delimitat.113

Prin amenajările specifice, târgul în general, cel anual în special, a dus la schimbarea imaginii localităţii:

bolţi şi case de breaslă permanente; apar temporar dughene, corturi şi standuri suplimentare, construcţii,

amenajări mobile pentru expunere (căruţe cu coviltir, ştanga sau prăjina114, măsuţa) şi chiar funcţii orăşeneşti

noi (de exemplu judele târgului-Marktrichter, care se ocupa atât de buna lui desfăşurare, cât şi de cântarul ora-

şului). Asemenea amenajări ne sunt prezentate în arta documentaristă a secolului al XIX-lea, cum sunt repre-

zentările lui Neuhauser (Târg la Sibiu), J. Rey (Piaţa Sfânta Vineri), Emil Volkers (Târg).115

111 Ibidem, p. 166. Olga Beşliu, Raluca Frâncu, 2007, Din istoria breslelor sibiene. Aus der Geschichte der Hermannstädter Zünfte,

Sibiu, 2007; p. 52. 112 În timp se ajunge la atât de multe târguri săptămânale încât practic nu era sat în care să nu se organizeze. Cornel Irimie, Târguri-

le de vite, săptămânale la sate, la oraş şi negustorii săteşti în Ţara Oltului, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar nr.

1931k/ 1996, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 24. 113

Expoziț ie Din viaț a oraș elor transilvane secolele XVII-XIX, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar nr. 2394/ 2000,

D.I.nr.203. 114 Gheorghe Sebestyen, op. cit., p. 363-364. 115 Adrian – Silvan Ionescu, Artă ș i document, Artă documentaristă în România secolului al XIX-lea, Bucureș ti, 1990, il. 43, 44, 45,

47, 73.

Componenta cea mai importantă în tot acest peisaj prezentat sunt oamenii. Numai înţelegând spaţiul

acesta, restricţiile, dar şi libertăţile permise aici putem înţelege comportamentul oamenilor în această împreju-

rare.

Târgul contemporan nu mai oferă astăzi privitorului, nimic senzaţional, dar până la începutul secolului al

XX-lea, şi mai ales pe toată durata evului mediu, târgul a fost catalizatorul celor mai variate categorii sociale, a

celor mai bune mărfuri, a celor mai diferite distracţii, a celor mai noi veşti, un loc de schimburi comerciale, dar

şi de sărbătoare şi emoţie. Târgul este unul din instrumentele care determină «mişcarea» în istorie. Alături de

tradiţie, biserică, justiţie, administraţie, târgul contribuie la formarea unui sistem de gândire, provocând muta-

ţiile care fac ca unele opinii sau cadre mentale să fie supuse schimbării, dând naştere la noi comportamente.116

Dar de ce este târgul o manifestare atât de atractivă pentru omul medieval? Pentru că aşa cum spunea Jaques

le Goff singurele bucurii ale oamenilor medievali, adânci şi dezinteresate le vin din sărbători şi jocuri117, iar târ-

gul este şi una şi alta. Şi chiar mai mult. Iar acest lucru este valabil şi oamenilor moderni.

Astfel, târgurile deţin o mare valoare socială care nu poate fi exprimată doar în termeni economici. Ele

păstrează un patrimoniu comun care aduce împreună trecutul, prezentul şi viitorul; ele ne aduc în contact cu

obiecte unice, valoroase şi excitante, cu oameni din diferite generaţii şi culturi cu care ne întâlnim şi

împărtăşim interese comune. Târgurile sunt distractive, oferă un spaţiu de inspiraţie creativ şi informal, de

învăţare118 prin observaţia obiectului/persoanei şi/sau auzind istoria din spatele lui/ei. Întotdeauna este ceva

nou de descoperit în arealul său. O simplă prezenţă/ participare produce inspiraţie, ne provoacă să reflectăm şi

să privim lucrurile din punct de vedere critic şi în acelaşi timp aduce plăcere, şi aceasta pentru că conţine ceva

din lumea fiecăruia şi astfel trezeşte interesul pentru lumea celuilalt. Astfel în târg trebuie să mergem dar în

acelaşi timp ne place să mergem căci Străinilor le părea pline de farmec şi pitoresc întâlnirile su străinii,

vorbind atâtea limbi puţin cunoscute sau cunoscute, un amestec de neamuri pestriţe care îşi lăudau marfa.

116 Oliver Velescu, op. cit., p. 314. 117 Jaques LE GOFF, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1970, p. 474. 118 N-am prea umblat în târguri. Care umblă ș tie mai multe, informator Elisabeta Gavril, 50 ani, din Iaș i. Apud Cornel Irimie,

Târgurile de vite, săptămânale la sate, la oraş şi negustorii săteşti în Ţara Oltului, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar

nr. 1931k/ 1996, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 24.

Ardelenii şi ţiganii, armenii, grecii şi muntenii plini de veselie, făceau mult zgomot în jurul lor şi saşii şi ungurii

în veşmintele sobre, tăcuţi expunându-şi cu gravitate marfa.119.

În scopul participării la târg sau în timpul desfăşurării acestuia se încheagă tovărăşii şi numeroase prietenii: la

târg e bine să mergi în tovărăşie cam doi, trei tovarăşi, e bine să mergi totdeauna. Te asociezi că merge şi

vitele mai bine. Unu o duci de căpăstru şi unu dă după ea, şi le mâni mai multe (deslegate)120 sau la Recea

când se nimereşte să fie duminică, se distrează fetele prin târg. La târg te întâlneşti cu fete. Acolo ne găsim

prietene121.

Nu trebuie însă să uităm de cea mai importantă valoare a lui, cea economică care atrage negustorii,

comercianţii, vânzătorii, cumpărătorii, turiştii laolaltă. La final aceştia întorcându-se în locurile de origine (sate,

oraşe) ajută pe de o parte la promovarea târgului/ oraşului chiar peste peste granite; atrag noi afaceri care

ajută la dezvoltarea localităţii astfel, direct sau indirect crează locuri de muncă iar pe de altă parte duc cu ei

obiectele noi, poveştile, moda etc pe care le adoptă şi le dezvoltă în conformitate cu specificul local. Speficicăm

de exemplu colierele de coral denumite zgărzi scumpe în zona Săcele şi în Şcheii Braşovului, erau aduse din

Boemia sau Austria şi erau purtate în secolul al XVIII-lea în Maramureş, Oaş de fetele şi nevestele de nemeşi,

sau mărgelele veneţiene de sticlă ori ceramic frecvente în portul din Bihor, Sălaj, Munţii Apuseni, Maramureş,

Oaş şi nordul Moldovei, acestea proveneau de negustori din Italia sau Boemia dar mai târziu vor lucrate în

manufacturi de sticlă (hutele) din Bihor de către coloniştii cehi şi slovaci stabiliţi aici.122

Astfel identificăm nu mai puţin de cinci valori sau valenţe sociale ale târgului: multitudine de obiecte;

conexiune; educaţie; experienţă; economie.

Prima funcţie a târgului şi raţiunea din care el apărut este cea economică. Indiferent de termenul uzitat

târg, bâlci sau iarmaroc, el este în primul rând un spaţiu de schimb comercial. Importanţa lor derivă din faptul

că erau liber, meşteşugari şi negustori, cumpărători de toate categoriile negociau în condiţii lipsite de restricţiile

119 Martin Hochmeister, op. cit., p. 73 120 inf. Gheorghe Tâmpea, 67 ani, Mărgineni. Apud Cornel Irimie, Târgurile de vite, săptămânale la sate, la oraş şi negustorii săteşti în

Ţara Oltului, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar nr. 1931k/ 1996, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 24. 121informator Ilenuț a Boț ic 18 ani din Iaș i Apud Cornel Irimie, Târgurile de vite, săptămânale la sate, la oraş şi negustorii săteşti în

Ţara Oltului, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar nr. 1931k/ 1996, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 24. 122 Maria Bâtcă, Simbolurile vestimentare ș i evoluț ia lor în perioada postfeudală (II), în Anuarul Institutului de Etnografie ș i Folclor

”Constantin Brăiloiu”, serie nouă, tom 6, Bucureș ti, 1995, p. 12.

uzuale, perioada de desfăşurare era singurul interval când înceta să funcţioneze autonomia pieţii locale urba-

ne.123 Mărfurile care se schimbau erau extrem de variate, practic cam tot ceea ce se putea găsi în oricare alt

târg din Europa; diferenţa era de cele mai multe ori de calitate, dar şi de prezenţa unor mărfuri exotice, mai

greu de adus. La târgurile din Transilvania, erau aduse din afara arcului carpatic (Ţara Românească şi Moldova)

vite , porci, oi, produse agricole (cereale), peşte, lemn, bumbac, stofe, printre cele mai apreciate fiind şi vinul

(mai ales cel din Ţara Românească).124 Tot în Transilvania sosesc şi mărfuri din Ungaria (mai ales până la în-

frângerea de la Mohács – 1526), Austria, Polonia125 (cuţite, sticlărie şi cristaluri, covoare şi carpete, tablouri,

cărţi, hârtie şi instrumente de scris, obiecte de podoabă şi evantaiuri) şi chiar din regiuni mai îndepărtate ale

spaţiului central şi vest european126 şi chiar din Orient127 (mai ales după 1526). Toate aceste mărfuri de import

erau completate de produsele locale meşteşugăreşti, pentru a putea satisface întreaga gamă de necesităţi ale

consumatorului medieval.

Trebuie să specificăm că în sens invers la târgurile din afara arcului carpatic sosesc mai ales mărfuri din

Transilvania, care pentru o lungă perioadă de timp a deţinut monopolul în comerţul extracarpatic, mai întâi prin

negustorii sibieni şi mai apoi prin cei braşoveni. Este vorba mai ales de produse ale breslelor transilvane, arme-

le fiind printre cele mai căutate,128 dar şi cuţite, postav de sumane, pânză de in, traiste, blănuri, cojoace,

cisme, pălării, funii,129 încălţăminte,130 candelabre,131 etc. Tot aici era adusă şi marfă din Polonia şi Orient.

123 Samuil Goldenberg, op. cit., p. 207. 124 Adolf Armbruster, op. cit., p. 281; Cornel Irimie, Portul popular din zona Perș anilor. Ț ara Oltului, Caiete de artă populară.

Bucureș ti, 1958, p. 9-10; Nicolae Dunăre, op. cit., p. 188. 125 Francisc Pap, Obiecte de uz casnic şi personal în importul clujean (prima jumătate a secolului al XVII), în Acta Musei Napocensis,

XX, Cluj-Napoca, 1983, p. 532-533. 126 Thomas Nägler, Românii şi saşii până la 1848, Sibiu, 1997, p. 104. 127 Mihail Dan, Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI, Sibiu, 1944, p. 223. 128 Ibidem, p. 71; Silviu Dragomir, Documente noua privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Sibiul în secolii XV şi XVI, Bucureşti,

1922, p. 5; Ştefan Nicolaescu, op. cit., p. 134; Ioan Marian Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj. Secolele

XIV-XVI, Sibiu, 2001, p. 93-94. 129 Mihail Dan, op. cit., p. 71. 130 Thomas Nägler, op. cit., p. 124. 131 Silviu Dragomir, op. cit., p. 9.

Mărfurile din târguri au ajutat la echilibrarea ofertei, la buna valorificare a excesului de produse din anu-

mite regiuni, la circulaţia de capital şi în final la dezvoltarea economică mai ales a zonelor în care se organizau

târgurile.

Din punctul de vedere al tematici noastre mărfurile, multe nefiind uşor de găsit în alte ocazii, sunt cu atât

mai importante cu cât ele duce în timp la formarea de noi gusturi şi astfel de noi cereri şi în final de noi necesi-

tăţi, influenţând modul de viaţă al oamenilor, indiferent de apartenenţa etnică. Târgul este deschis schimbului

de mesaje între medii sociale diverse. În 1784, în timpul răscoalei lui Horea, preotul episcop orthodox Ghedeon

Nichitici împreună cu comitele Michael von Brukenthal (care please din Sibiu cu misiunea de a pacifica răsculaţii

din Munţii Apuseni), au afişat proclamaţia pacifistă la Miercurea132 în zi de târg, în două exemplare.133 Sau în

Această lume de mici nobili a păstrat şi peste 1500 obiceiul cel vechi de a se strânge lunea, în zi de târg, sau,

după împrejurări, duminica ori marţea şi miercurea, la Haţeg (cel mai adesea) adică înainte sau după ziua de

târg spre a rezolva problemele ţării Haţegului”134

Cu certitudine că în spaţiul eterogen al târgului îşi făceau apariţia în trecut, ca şi astăzi, cele mai variate

categorii de oameni. Susţinem acest punct de vedere chiar dacă deţinem puţine menţiuni documentare care să

ateste această varietate: (…) Străinilor le părea pline de farmec şi pitoresc întâlnirile su străinii, vorbind atâtea

limbi puţin cunoscute sau cunoscute, un amestec de neamuri pestriţe care îşi lăudau marfa. Ardelenii şi ţiganii,

armenii, grecii şi muntenii plini de veselie, făceau mult zgomot în jurul lor şi saşii şi ungurii în veşmintele sobre,

tăcuţi expunându-şi cu gravitate marfa.135

În primul rând în târg întâlnim negustorii, fără de care însuşi conceptul de târg nu ar avea nici un înţeles.

Aceşti negustori sunt cei care negociază cu puterea centrală şi obţin dreptul de târg pentru localităţile lor,136

completându-l în timp cu alte privilegii137. Şi tot ei sunt cei care vor răspândi mărfurile pe o arie largă chiar şi în

132 Târgul Miercurea era situat la punctul de întâlnire al muntelui cu câmpia acolo unde se schimbau produsele păstorilor cu ale

ț ăranilor. Eugen Străuț iu, op. cit., p. 58-59. 133 Ibidem, p. 65. 134 Ioan Aurel Pop, Instituț ii medievale româneș ti. Adunările cneziale ș i nobiliare (boiereș ti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca,

1991, p. 66. 135 Martin Hochmeister, op. cit, p. 73. 136 Paul Niedermaier, op. cit., p. 163 sqq. 137 Adolf Armbruster, op. cit., p. 281; Gustav Gündisch, Cu privire la relaţiile lui Vlad Ţepeş cu Transilvania în anii 1456-1458, în

Studii, XVI-3/1963, p. 685.

afara centrului de producţie. Urmează cu siguranţă meşteşugarii, care în secolele XIV-V îndeplinesc şi rolul pri-

milor138. Negustorilor şi meşteşugarilor, care la început aparţin toţi păturii de mijloc a orăşenimii li adaugă în

peisajul târgului ţăranii din regiune, care nu au nici mijloacele, nici cunoştinţele necesare pentru a-şi comercia-

liza marfa mai departe decât cea mai apropiată aşezare cu caracter urban139 (de cele mai multe ori în reşedinţa

de scaun sau de district). Georg Reicherstorffer în Chorographia Transilvaniae menţionează că la târgul din

Braşov vin ţăranii de pe ogoare.140 Fără îndoială că aceşti producători rurali îşi comercializează marfa la târguri-

le săptămânale (şi poate chiar zilnic la piaţă), dar ei trebuie să fi participat şi la bâlciuri, cu atât mai mult cu cât

acestea erau lipsite de restricţiile obişnuite. Printre toţi ceilalţi îşi fac apariţia şi personaje de la periferia socie-

tăţii: cerşetori, schilozi şi oameni marcaţi de boli psihice, care stârnesc râsul.141 Dar imaginea este departe de a

fi completă. Arta este cea care va veni să completeze spaţiile lăsate libere de documente. Considerată probabil

cea mai completă imagine a unui târg transilvănean este lucrarea lui Franz Neuhauser cel tânăr, numită Târgul,

pictată în anul 1819.142

La înfiinţarea şi dezvoltarea târgurilor şi implicit a oraşelor un aport important la avut factorul geografic

care a permis existenţa a numeroase drumuri ce legau Transilvania cu Ungaria (prin două drumuri); cu Slova-

cia şi Polonia (câte unul); cu Moldova (drumul Braşovului,pe la Oituz; drumul Trotuşului; pe la Tugheş; drumul

Bistriţei); cu Ţara Românească143.

Astfel, târgul a constituit din cele mai vechi timpuri şi până astăzi locul de afirmare al identităţilor etnice

a participanţilor precum şi, mai ales mediul favorabil pentru cunoaşterea şi înţelegerea valorilor culturale ale

tuturor comunităţilor din mediul rural şi urban. Schimbul reciproc de mărfuri a înlesnit împrumuturile culturale

reciproce ceea ce a condus în timp la consolidarea legăturilor economice şi culturale la nivel social, au încurajat

138 Marian Ţiplic, op. cit., p. 91. 139 Thomas Nägler, op. cit., p. 76-77. 140 Samuil Goldenberg, op. cit., p. 209. 141 Oliver Velescu, op.cit., p. 309. 142 Adrian - Silvan Ionescu, op. cit., p. 136-137, il. 43, 44, 45. 143 Erau mai multe drumuri: unul apusean care pleca de la Oradea, prin Arad, Timiș oara, Lugoj, Caransebeș , Orș ova, până la Tur-

nu Severin; altul sudic prin pasul Vâlcan care unea Ț ara Haț egului cu Oltenia, până la Dunăre; al treilea drum lega Sibiul de-alungul

Oltului, cu Turnu-Măgurele ș i cu Peninsula Balcanică; altul făcea legătura Braș ovului ș i Ț ării Bârsei cu patru drumuri ce duceau la

Dunăre, dintre care unul chiar în portul Brăila. Nicolae Dunăre, Influenț e etnografice între ț inuturile de pe ambele versante ale Car-

paț ilor, în Studii ș i Cercetări de Istoria Artei, 1, 1963, p. 203.

permanent producţia şi au generat dezvoltarea comerţului şi progresului comunităţilor unde era organizat. Pu-

tem vorbi şi astăzi despre aceste aspecte? În linii minimale da târgurile există şi astăzi, sunt organizate de mu-

nicipalităţi, de asociaţii sau de muzee. La sate există încă târguri săptămânale în care se vând însă se comer-

cializează obiecte cumpărate din spaţii comerciale, obiecte vechi. Numai în cazul târgurilor (în anumite locuri

denumite pieţe) în care se vând legume şi fructe sau în cazul celor cu vânzare de animale putem vorbi încă de

oameni din mediul rural care îşi comercializează produsele proprii. În cazul târgurilor organizate de muzee, cum

este cel de veche tradiţie, Târgul Creatorilor Populari din România, organizat de Muzeul ASTRA din anul

1984144, întâlnim încă meşteri, pe care azi îi denumim populari, oameni de diferite etnii care încă mai ţes,

sculptează, pictează, modelează etc. în spiritul tradiţiei şi care vând produsele proprii realizate în contextul con-

temporan. Da târgul încă stimulează producţia (meşterilor populari şi asociaţilor de profil), stimulează creativi-

tatea şi inventivitatea aflate azi, mai mult ca oricând, în strânsă legătură cu necesităţile cumpărătorilor (vizual

toţi fiind la fel, fără deosebire de etnie), influenţând astfel noul gust artistic şi creând în cele din urmă un nou

stil..

TÂRGUL DE LA SIBIU

Fiecare zonă, regiune, provincie, îşi are propriul centru mai mare sau mai mic, prin care îşi afirmă aşa-

zisul specific, prin care contribuie la îmbogăţirea patrimoniului şi la delimitatea stilului propriu al culturii regio-

nale. În cazul Transilvaniei, Sibiul şi zonele sale etnografice participă în mod covârşitor la definirea specificului

etno-cultural al acestei provincii, nu numai prin prezenţa activă în istoria relaţiilor permanente cu întreaga

Transilvanie şi implicit cu ţările române, dar mai ales prin creaţiile de civilizaţie populară în care se împletesc

cel mai vizibil, şi astăzi, elementele de interculturalitate.

Sibiul este capitala Transilvaniei (...) Toate casele sunt solid clădite şi acoperite cu ardezie; edificii frumoase

împodobesc străzile trase parcă cu linia. Oraşul este înconjurat de grădini publice sau particulare, care îi dau un

aer vesel, mai ales în acest anotimp. Castanii plantaţi pe întărituri pe socoteala nobilimii slujesc de plimbare

144

Ghiorgieș Simona Aniș oara, Luca Ioana, Târgul Creatorilor Populari din România. Album la 30 ani, Ed. ASTRA Museum, Sibiu,

2013;

frumoaselor transilvănence, care se arată acolo îmbrăcate în costumele lor pitoreşti, dezvăluind siluete încântă-

toare.145

Dezvoltarea oraşului, a breslelor şi a comerţului a fost o constantă pentru Sibiul secolelor XIV-XVIII, pe-

rioadă în care a fost cel mai important centru meşteşugăresc din Transilvania.146 După Marea Unire, Sibiul prin

instituţiile găzduite şi activitatea desfăşurată a continuat, pentru o perioadă de timp, să fie adevărata capitală a

Transilvaniei ca parte a României Mari.

La Sibiu, târgul anual s-a desfăşurat, pentru multă vreme, în interiorul localităţii, după cum ne-o demon-

strează numeroase documente, atât grafice (compoziţiile lui Franz Neuhauser cel tânăr), cât şi scrise. De

exemplu, în 1764, când generalul comandant al garnizoanei habsburgice depune plângere împotriva adăpării

animalelor la fântâna din Piaţa Mare, i se răspunde că: Jgheaburile de adăpare din lemn sunt necesare mai ales

în zilele de târg săptămânal sau la iarmaroace, când mulţi străini vin în oraş cu animalele lor şi ca atare sunt

greu de înlăturat.147 De asemenea, târgul de vite care preceda întotdeauna bâlciul de la Sibiu s-a ţinut intra

muros până în secolul al XVIII-lea.148 În ceea ce priveşte locaţia exactă a desfăşurării târgului anual, aceasta

este încă discutată, cele mai multe indicii ducând spre amplasarea lui în Piaţa Mică, fără a exclude însă total

Piaţa Mare. Unii autori leagă chiar de extinderea târgului (aflat în interiorul localităţii), de mutarea cimitirelor

din jurul bisericii, în afara oraşelor.149 Din sursele biliografice aflăm că, în Piaţa Mare150 aveau se organizau târ-

gurile anuale pentru vânzarea cerealelor şi a lemnului, ce se ţineau în lunile ianuarie, mai şi septembrie, iar în

Piaţa Mică se comercializau produse meşteşugăreşti, fructe sau alte produse (existau negustorese ambulante

prin târg şi pe la casele oamenilor oferind rochii, veste brodate, panglici, ceasuri etc.), astfel târgurile

comerciale ale Sibiului sunt foarte importante nu doar în privinţa schimbului produse necesare şi a legăturilor

145 Auguste de Lagarde, Scrisori către Jules Griffith (1813) în Călători străini ..., vol. I (1801-1821), p. 578. 146 Datele conscripț iei din 1750 situau Sibiul pe locul întâi atât ca număr de meș teș ugari cât ș i ca număr de meserii. Pe parcurs va

ceda întâietatea Clujului ș i Braș ovului, oraș e mai bine situate din punct de vedere geografic. Olga Beș liu, Raluca Frâncu, op. cit.,

p. 10. 147 Emil Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Heilbronn, 2003, p. 115. 148 Samuil Goldenberg, , Urbanizare şi mediu înconjurător: cazul oraşelor medievale din Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie

şi Arheologie Cluj, XVIII/1975, p. 314. 149 Gheorghe Sebestyen, op. cit., p. 363. 150 Iuliana Fabritius-Dancu, Plimbare prin Sibiul vechi, Sibiu, 1983, cap. 31.

omeneşti şi sociale realizate, cât şi mai ales a schimbului de informaţii pentru moda şi viaţa luxuriantă.151

Călătorind prin Sibiu, Auguste de Lagarde scria: În această primă săptămână din mai la Sibiu se ţine bâlci, ceea

ce sporeşte aspectul variat şi interesant al acestui oraş. Se vând toate produsele Transilvaniei: cereale, lână,

tutun, vite (…); cai de statură mică dar foarte iuţi şi de care se spune că ţin mult la oboseală; diferite produse

ale minelor şi o mulţime de obiecte manufacturate.152

Notăm astfel că în Sibiu se ţineau trei mari târguri pe an, primul în luna ianuarie (într-o zi de luni), al

doilea în luna mai (în ziua de 3) şi al treilea în 4 septembrie153. Târgul principal durează trei zile dar diferite

chioşcuri154 comerciale rămân deschise până la 8 zile.155 În timpul acestora veneau la Sibiu negustori din toate

părţile Transilvaniei, din Ţara Românească, din Viena, Budapesta156 Se călătorea cu diligenţa157, care sosea la

Sibiu o dată pe lună, venind de la Viena, prin Budapesta şi Timişoara, se călătorea timp de 8 zile.158 Este im-

portant de precizat că în secolul al XVIII-lea erau şase porţi de intrare în oraş (Büegertor, Elisabethtor,

Heltauertor, Theatertor, Sagtor) iar la intrare se percepeau taxe doar pentru cei întârziaţi, şi anume iarna porţi-

le se închideau la ora 5 după masa iar vara la 9.30 seara.159

În dezvoltarea comerţului şi a negustoriei sibiene un rol determinant la avut drept de depozit (ius stapuli)

care obliga comercianţii străini să îşi desfacă mai întâi mărfurile în Sibiu, în cantităţile solicitate şi numai după

aceea având permisiunea să le ofere altor locuri.160

Cu o surprinzătoare plasticitate pictorul sibian Franz Neuhauser cel tânăr (1763-1836) suprinde în lucrări-

le sale atmosfera specifică târgurilor transilvane prezentând atitudini, personaje, îndeletniciri, obiceiuri, relaţii

151 Martin Hochmeister, op. cit., p. 73. 152 Călători străini ..., vol. I (1801-1821), p. 579. 153 Era cel mai abundent ț inâdu-se după recolta de fructe. 154 Comerț ul era realizat ș i prin intermediul boldelor mici magazine aflate în proprietate privată (până în perioada interbelică a

saș ilor ș i evreilor). Abia spre sfârș itul secolului al XIX românii vor deschide ș i ei bolde cu autorizaț ia nobilului ș i plătindui-se

acestuia arendă. Eugen Străuț iu, op. cit., p. 59. 155 Martin Hochmeister, op. cit., p.73. 156 Ibidem, p.73. 157 În secolul al XVIII-lea exista ș i o poș tă călare care prelua scrisori ș i pachete mici. Venea la Sibiu de două ori pe săptămână.

Ibidem, p.29, 89. 158 Călători străini ..., vol. I (1801-1821), p. 578. 159 Martin Hochmeister, op. cit., p. 56, 83. 160 Thomas Nagler, op. cit, p. 101.

sociale. Lucrările sale percep vizual o lume extrem de diferenţiată, aparţinând oraşului cât şi satuşui, lume afla-

tă într-un dialog şi interferenţă permanentă.

Documentarismul este o caracteristică a secolului al XIX-lea, e un gen specific exploratorilor şi călătorilor din

acea vreme, menit să informeze, să fie un fel de memento al voiajului în marele interes al epocii pentru

exotismul zonelor necunoscute şi îndepărtate. Acest gen începe să fie practicat încă din secolul al XVI-lea de

către pictorul francez Jacques le Moyne de Morguescare a făcut parte din expediţia hughenoţilor conduşi de

René de Laudonnière în 1564 şi de desenatourl John White unul din fondatorii primei colonii engleze din Virgin-

ia, de pe insula Roanoke în anul 1585.161

Litografiile din seria Târg anual în Transilvania alcătuiau mai multe schiţe color realizate între anii 1816-

1818 de către Franz Nuehäuser cel tânăr (1763-1836), protejat al guvernatorului Transilvaniei, baronul Samuel

von Brukenthal, acesta a imortalizat un bâlci după toate detaliile modei. Lucrarea a cunoscut o largă circulaţie

datorită unei stampe executate de litograful vienez Iosef Lanzedelly în anul 1819. Scena se dezvoltă pe

orizontală, pe 5 planşe care se continuau una pe cealaltă formând o fâşie de hârtie de 34x156 cm. ce

realizează o adevărată panorama a târgului. La fiecare personaj îi este surprins specificul naţional şi etnografic,

fizionomia este individualizată. Compoziţia este dominată de o atmosferă veselă, animată, este o lume a modei

şi a coafurilor în conformitate cu statutul social şi apartenenţa la grupul etnic a fiecărui pesonaj: domni tineri în

fracuri albastre strâmte, cu pantaloni scurţi, iar gâtul înfăşurat de mai multe ori în legătura neagră, pe cap

purtând bicorn sau cilindru – tip lansat de lionii parizieni de după Revoluţia Franceză şi care ajunsese în

sociatatea ardelenească în jurul anului 1819; saşi tradiţionalişti, sobri, în haine lungi, negre, cu plete şi

trocurnuri, în mâini ţinându-şi uriaşele pipe de porţelan (la fel ca turcii nu se despart de ele niciodată); preotul

reformat cu pelerina plisată, neagră închisă cu agrafe de metal la gât, cu obrazul ras; preotul orthodox cu

barba albă, în sutana sa strânsă în brâu şi comănacul pe cap; preotul Greco-catolic bărbos şi el, cu pelerină

neagră şi brâu bleu peste rasă; studentul cu şapcă şi pletuţe; militari din garnizoana oraşului – un hussar

ungur cu dolman verde, un tânăr ofiţer austriac cu frac bleu şi biron; ţărănci românce, foarte elegante, cu salbă

de bani la gât şi cizme roşii. Nu lipsesc orientalii; un boier velit din Muntenia sau Moldova pe care Alexandru

Alexianu îl identifică cu fugarul Alexandru Vodă Ipsilanti – cu giubea şi işlic însoţit de un copil de casă; un

supus turc poartă pe umăr un şal roşu, iar pe cap o calotă roşie în mână pipa – este probabil un comerciant

161 Adrian - Silvan Ionescu, op. cit., p. 5-6.

ambulant levantin de şaluri şi mătăsuri. Majoritatea celor veniţi la piaţă sunt ţărani români din împrejurimile

Sibiului, toţi gătiţi în haine de sărbătoare. Unii vând lubeniţe dintr-un car încărcat până în vârf; altul alături are

buţi şi butoaie de diverse capacităţi; o femeie are de vânzare oale şi farfurii de lut, întinse pe jos în timp ce alta

a cumpărat şi umblă satisfăcută cu ele în coş; una vinde peşte; alta făină pe care o măsoară cu un cântar din

lemn. Un iconar cu barbă şi cojoc alb, fără căciulă îşi prezintă marfa pe o prăjină pe care o înalţă cât poate de

sus spre a fi văzută. Nişte ţărănci în partea dreaptă vând cergi albe cu dungi verzi şi albastre, una alăptează

copilul iar alta îşi înfăşează pruncul pe maldărul de velinţe.

Doi zarafi evrei, în caftane (…) privesc în zare; ţiganii murdari zdrenţuroşi şi desculţi umblă cu ceaunul în

mână; o femeie despletită cu copilul în braţe priveşte către cergi. Un lăutar orb, bătrân şi chel cu barbă alba

care cântă din caval în timp ce un copil de lângă el întinde pălăria pentru a primii mila trecătorilor. Ultimele

personaje sunt plasate mai în umbră, obturate de burghezii şi ţăranii frumos dighisiţi. Nu puteau fi excluşi din

peisaj este de ştiut că întotdeauna în bâlci a fost un prilej pentru tot felul de milogi şi estropiaţi. În plan second

se observă dughenele de pânzeturi, stofe, basmale, gravuri şi tablouri, coloniale, mai departe coviltire de

căruţe, pergola de la alte prăvălii precum şi acoperişurile caracteristice caselor sibiene cu luncarne. Insuflă

modul în care spoectacolul te capturează şi te introduce în atmosfera jovială şi gălăgioasă a oricărui târg.162

Astfel, Neuhauser surprinde cu răbdare şi umor nu numai negustori, ţărani în haine de sărbătoare, ţărani

desculţi cu haine rupte şi cerşetori, dar şi patricieni şi boieri români, mici burghezi, preoţi de diferite religii, mi-

litari, ţărani înstăriţi, o varietate atât de mare de oameni încât cu greu pot fi încadraţi în limitele înguste ale

unei categorii sociale. Toţi aceştia discută, negociază, interacţionează. Tocmai din aceste motive în expoziţia de

bază ne-am ghidat după imaginea redată de această litografie, întrucât Târgul reconstituit are ca scop reflecţia

relaţiilor interculturale care au dus în timp la formarea unei civilizaţii transilvane. Cronologic, expunerea se în-

cadrează în secolele XIX-început de secol XX iar din punct de vedere teritorial târgul este plasat în oraşul Sibiu,

un mediu urban multietnic cu o populaţie specifică şi extrem de diversificată ocupaţional.

INTERCULTURALITATE

162 Adrian - Silvan Ionescu, op. cit., p.137-139.

Populaţia Transilvaniei a fost şi este una multietnică, formată din români, germani, unguri, rromi, greci,

armeni etc. Lucru remarcat şi de călătorii străini în prima jumătate a secolului al XIX-lea: dintre toate ţările Eu-

ropei, Transilvania este poate cea care, pe un teritoriu atât de puţin întins, întruneşte atât de multe neamuri

deosebite. Poţi număra până la douăsprezece popoare deosebite, care-şi păstrează spiritul naţional, portul, mo-

ravurile deosebite şi care trăiesc în bună înţelege.163 Fiecare dintre aceste populaţii a fost deopotrivă, emiţător

şi receptor al mesajului politic, social dar mai ales cultural, al celuilalt. Astfel, în Transilvania s-a dezvoltat o

civilizaţie caracterizată atât prin elemente comune tuturor etniilor, cât şi prin note particulare, individuale

fiecăreia în parte. În contextul naţionalismului, populaţia şi-a respectat reciproc obiceiurile, religia şi modul de

viaţă contribuind astfel, la conturarea, putem spune, a civilizaţiei transilvane.

Convieţuirea interetnică a fost şi va rămâne, astfel trăsătura constantă a mileniilor de locuire umană în

acest teritoriu, motiv pentru care am stabilit mai sus coordonatele istorice. Daci şi romanii, daco-romanii, slavii

gepizii, pecenegii, saşi şi ungurii, rromi, grecii, bulgarii, armenii şi evreii au găsit în Transilvania condiţii de lo-

cuire, perpetuare, dezvoltare economică şi spirituală, trăind unii cu alţii, în relaţii paşnice sau de confruntare,

de subordonare sau cu şanse egale, cu interese proprii sau interese comune. Unii s-au născut aici ca popor

(românii) alţii au venit şi au plecat (gepizii, pecenegii, grecii,etc.) alţii au fost asimilaţi (slavi, bulgari) alţii, deşi

cei care au stabilit cele mai intense relaţii interculturale, au lăsat astăzi în cele mai multe locuri urmele (mode-

lul lor de viaţă, practicile meşteşugăreşti şi ale creşterilor de animale, construcţiile etc.) prezenţei lor masive de

odinioară şi a identificării lor, multă vreme, cu structurile administrative transilvane în care au deţinut privilegii

politice şi administrative (saşi, maghiari) – azi după plecarea lor în ţara de origine elementele acestora sunt

peste tot demonstrând astfel că şi astăzi există acel dialog multisecular între etnii.

Configuraţia etnoculturală a zonei relevă prezenţa satelor săseşti care imprimă mai ales zonei Sibiului şi

Braşovului un specific identitar dominant. Caracterul multietnic se datorează în primul rând convieţuirii saşilor

cu românii, fie în satele locuite de ei, devenind în sate mixte, fie în vecinătăţii cu sate româneşti şi maghiare

compacte. Saşii şi românii îndeosebi au dezvoltat în spaţiul avut în vedere de noi, o cultură tradiţională rurală

proprie, care-i conferă acestuia, un profil etnografic clar definit. În comuna Vurpăr vârstnicii ne relatează cu

tristeţe astăzi, că dacă în trecut saşii ocupau pământul cel mai bun şi românii erau slujile lor de le lucra

163 Călători străini ..., vol. I (1801-1821), p. 582.

pământul, astăzi rromi care obişnuiau să locuiască în afara satului au pătruns în interiorul lui ocupând casele

săseşti părăsite sau chiar vândute acestora de către populaţia săsească, care a părăsit teritoriul românesc164.

De fapt în Transilvania (notăm cazul zonei Sibiului), datorită convieţuirii seculare a etniilor nu există prac-

tic diferenţe între casele saşilor şi cele ale românilor, în timp ce locuinţele rromilor nu sunt definite de un anu-

me stil anume acolo unde sunt ridicate de aceştia, întrucât realitatea de astăzi ne arată că ultimii pătrund şi

devin proprietarii vechilor case săseşti sau româneşti.

Pe altă parte având arcul carpatic deschis ca o pâlnie spre Occident Transilvania a receptat, de timpuriu,

semnalele civilizaţiilor răsărite pe fostele teritorii ale Imperiului Roman de Apus, în special de înrâurire germa-

nică. Toate aceste influenţe, pătrunse în răstimpuri diferite au îmbogăţit şi diversificat moştenirea culturală pe

care fiecare generaţie etnică a recreat-o şi a perpetuat-o în spiritul propriei tradiţii şi cu mijloace specifice de

exprimare culturală.

Comerţul s-a realizat în cadrul regiunii, între sate şi târguri, oraşe sau în afara regiunii, cu ţările române

şi mai departe peste graniţe, cum am văzut mai sus. Secole de-a rândul negoţul a fost practicat sub forma

schimbului de produse, de bunuri în natură. Chiar şi la mijlocul secolului al XX-lea se mai poate vorbi încă de

acest tip de schimb. Cornel Irimie în urma cercetărilor de teren din Ţara Oltului confirmă că există în perioada

menţioantă negustori săteşti, ambulanţi care fac comerţ cu carne, animale, lemne, de ceară, zdrenţe şi lână,

care merg cu căruţele departe din sat în sat pe Târnave, Mureş la Odohei, Ciuc, pe Someş până în Maramureş

şi Bucovina (boştinarii); alţii cu oale vin dinspre Braşov, din secuime cu căruţe cu civiltir le dau pe bucate, cu

ciubară vin îndeosebi moţii de pe la Scărişoara. Aceşti negustori duc marfa şi stabilesc în acelaşi timp relaţii

căci cei mai mulţi urmează un drum prin sate neschimbat cu anii, poposind la aceleaşi gazde.165

În acest sens, un rol important în cadrul relaţiilor interetnice, mai ales în evul mediu l-a jucat pătura ne-

gustorilor, saşi, greci, armeni, români. Numărul mereu sporit al breslelor şi al membrilor a determinat în mod

164 Informator Aldea Susana, 1922, comuna Vurpăr, județ ul Sibiu. 165 Cornel Irimie, Târgurile de vite, săptămânale la sate, la oraş şi negustorii săteşti în Ţara Oltului, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeu-

lui ASTRA, Dosar nr. 1931k/ 1996, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 24

direct apariţia negustorilor cu preocupări exclusiv pentru comerţ, se formează o pătură economico-socială care

pretindea şi obţinea mereu privilegii noi atât de la autorităţile maghiare cât şi de peste munţi.166

În cazul dezvoltării meşteşugurilor româneşti au existat numeroase oprimări, până în jumătaea secolului

al XIX-lea românilor nu le era cu putinţă să înveţe vreo meserie în cadru organizat oficial, cu atât mai mult să o

practice printre saşi, întrucât breslele erau închise practic ermetic şi concurenţa nu era liberă. De exemplu în

Sibiu au fost aplicate într-o largă măsură privilegii şi scutiri ale breslelor care au împiedicat dezvoltarea negoţu-

lui răşinărenilor desfăşurat în limitele permise de interesele acestora. Articolele rezervate unor anumite bresle

nu aveau drept să le pregătească şi să le vândă sătenii nici direct, nici indirect prin alţii. Nici lâna şi derivatele

pe care le aduceau la oraş în zilele de judecată şi la târguri nu le puteau vinde decât numai postăvarilor bres-

laşi din Sibiu.167

Datorită acestor oprimări de-a lungul evului mediu şi în epoca capitalistă au existat numeroase conflicte

între meseriaşii breslaşi cei nebreslaşi. Menţionăm cazul butnarilor din Mediaş ameninţaţi atât de meşterii din

Rupea, Sighişoara şi Agnita cât şi de meşterii nebreslaşi, aşa numiţii störer, care le făceau concurenţă neloială

şi încercau să vândă la un preţ mai avantajos butoaie în zona Mediaşului, luând clienţii breslaşilor. În ajutorul

lor sunt acordate privilegii de către regele Ludovic şi confirmate de cinci ori doar în cursul secolului al XVI-

lea.168

Din punct de vedere al organizării administrative, românii şi maghiarii au preluat, ca formă de ajutor, de

la saşi vecinătatea, care există şi astăzi (în Şelimbăr membrii unei vecinătăţi, care nu mai depinde criteriul

stradal, se ajută în caz de deces). Vecinătatea prezintă forma şi nivelul cel mai eficient al sistemului de relaţii

sociale din cadrul aşezării rurale, este o asociere între vecini (toţi locuitorii majoritari ai unei străzi).169

În ceea ce priveşte apariţia şi dezvoltarea domeniului bancar, românii au preluat tot modelul săsesc, res-

pectiv aşa numită metoda Schultze-Delisch prin care acţionarii erau solitari în cazul răspunderii pentru împru-

muturile contractate. Apoi creditele se ofereau pe termen scurt cu dobândă la depuneri de 5% la împrumuturi

de 6%, cu comision către bancă de 0,33% . Spre sfârşitul secolului al XIX-lea sa răspândit, atât printre saşi şi

cât şi printre români tipul Raiffaisen. Primii care au organizat cooperaţii de credit în Transilvania au fost saşii, 166 Thomas Nagler, op. cit., p. 100. 167 Victor Păcală, Monografia comunei Răș inariu, Tipografia Arhidiecezane, Sibiu, 1915, p. 20 168 Olga Beș liu, Raluca Frîncu, op. cit., p. 38. 169 Mihăilescu Vintilă, op. cit., p. 9, 10, 143.

sprijiniţi de băncile sibiene Sparkassa şi Bodenkredit, care aveau filiale în toate comunele importante. Astfel

luând drept exemplu sistemul săsesc, românii înfiinţează reuniuni, cum este cea de agricultură. Sub activitatea

acesteia s-au difuzat broşuri, prezentări de tehnică nouă, s-au distribuit seminţe şi material reproductiv animal

de calitate. Astfel de reuniuni româneşti au fost permise la început doar în cadru zonal (Reuniunea de agricultu-

ră din Comitatul Sibiu), nu se puteau organiza la nivelul întregii Transilvanii.170

În domeniul negustoriei, comerţului şi cel bancar o mare influenţă a venit, încă din evul mediu şi din par-

tea grecilor171

În cadrul relaţiilor interetnice româno-săseşti, influenţa săsească a fost mai puternică în ceea ce priveşte

meşteşugurile specializate în evul mediu şi în perioada capitalistă, cât şi în privinţa artei culte, pe de altă parte,

însă, în cultura şi arta populară influenţa românească cunoaşte un registru mai amplu datorită rădăcinilor

adânci şi marii varietăţi a nivelului artistic deosebit al acestor manifestări172. Românii, cei mai înstăriţi, de

exemplu îşi procurau de la târguri mobilier pictat şi ceramică pictată confecţionate de meşterii saşi, iar aceştia

din urmă, la rândul lor, lucrau după gustul populaţiei româneşti173. Pe de altă parte, românii erau cei care

furnizau saşilor materialele necesare confecţionării pieselor vestimentare şi uneori chiar piesa în sine. Influenţa

săsească în tot spaţiul transilvan poate fi caracterizată mai ales ca o influenţă a oraşului, confundându-se ade-

seori termenul de nemţesc cu cel orăşenesc.

În ceea ce priveşte aşezarea, românii datorită ocupaţiilor (creşterea animalelor, agricultura) au dezvoltat

în general sate răspândite şi răsfirate, păstrate şi astăzi în zone cu veche tradiţie din Munţii Apuseni, Mărgini-

mea Sibiului sau zona Branului. Aceste aşezări acoperă mari suprafeţe cu gospodării risipite sau aşa numitele

sălaşe sau colibi, adevărate gospodării care dublează casele din satele compacte şi unde oamenii îşi desfăşurau

activitatea productivă o mare parte a anului.174 Spre deosebire de aceştia, saşii au format aşezări compacte cu

uliţe aliniate şi cu gospodării lipite unele de altele, grupate mai ales după năvălirea tătarilor în anul 1241 în ju-

rul unor biserici fortificate, asemeni unor cetăţi.

170 Eugen Străuț iu, op. cit., p. 60-61. 171 Cristu S. Negoescu, op. cit., p. 172. 172 Cornel Irimie, Marcela Necula, Influenţe şi împrumuturi reciproce în arta populară românească şi săsească. Câteva consideraţii de

ordin teoteric şi etno-sociologic, în Biharea (Culegere de studii şi materiale de etnografie şi artă), Oradea, Nr. V, 1977, p. 137. 173 Ibidem. 174 Ibidem, p. 135.

În timp, românii vor constitui şi ei astfel de aşezări, fie în cadrul convieţuirii cu populaţia săsească în ace-

leaşi zone fie în interiorul aceloraşi localităţi (jurul Sibiului, Braşov). Există cazuri când urmărind controlul asu-

pra impozitelor sau obligativitatea serviciului militar, autorităţile au forţat apariţia unor aşezări compacte (Jina,

judeţul Sibiu).175

Din punct de vedere arhitectural românii aveau construcţii din lemn şi piatră cu planimetrie, forme şi pro-

porţii specifice şi un interior organizat după reguli străvechi.176 Saşii în schimb au dezvoltat construcţii din că-

rămidă. Când românii cu stare au început să construiască şi ei case din cărămidă177 li se impun tot feluri de re-

guli. Este cunoscut faptul că până spre sfârşitul secolului al XVIII –lea, primii nu aveau voie să-şi construiască

casa cu zidul la uliţă, ci mai retrasă în curte, lucru a născut numeroase revolte. În Miercurea Sibiului este cu-

noscut cazul familiei Helju: cei patru feciori şi-au ridicat fără aprobarea conducerii locale casele la uliţă iar ca

răspuns la somaţia primarului de a-şi muta casele în fundul curţii, unul dintre dintre aceştia a dat foc gospodă-

riei primarului, în timp sa renunţat la această discriminare.178

Dar nu doar românii au fost influenţaţi de arhitectura săsescă. Vorbind despre capela grecilor din Sibiu

Nicolae Iorga o descrie astfel: Ea fu clădită aşa trainic şi frumos, în fel nemţeşte fireşte, cum se astăzi vede şi

astăzi.179

Influenţele reciproce s-au exercitat în diferite domenii şi în mod diferenţiat în ceea ce priveşte tehnica de

lucru şi materialul, uneori se împrumută sau se preiau piesele în totalitatea lor, de exemplu mobilier, pălări180,

port şi textile, încălţăminte181, alteori numai elemente ale acestora sau denumiri. În comuna Vurpăr, vârstnicii

vorbesc şi astăzi de clichin-haina groasă de lână purtată iarna fiind conştienţi şi totodată recunoscând faptul că

175 Ibidem. 176 Ibidem. 177 Otto F. Stein, Influenţe de civilizaţie rurală în ţinutul Sibiului, Sibiu, 1933, p. 67. 178 Eugen Străuț iu, op. cit., p. 152. 179 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească, Vol. 1, Braşov, 1906, p. 155. 180 Purtatul pălăriilor peste vălitură în Mărginimea Sibiului ș i Ț ara Făgăraș ului este o modă datorată relaț iei cu săsoicile. (Nicolae

Dunăre, op. cit., 1963, p. 188) 181 Marfa de bună calitate a breslei cismarilor saș i din Sibiu erau apreciate de domnii ș i boierii de dincolo de Carpaț i în secolele XV-

XVI iar cizmele din piele roș ie (de ț ap ș i capră) erau apreciate de românce transilvănence. Olga Beș liu, Raluca Frâncu, op. cit., p.

52.

nu este termenul românesc: le ziceam clichin după sas, ne luam noi tot după sas182. Pe de altă parte piese de

mobilier cum este cazul şepălpatului şi al armăroaiei sunt preluate de românii vurpăreni şi ca denumire şi ca

destinaţie.

În arta prelucrării lemnului populaţia de etnie săsească a fost influenţată de cea românească care folosea

lemnul pentru construcţii, confecţionarea mijloacelor de transport (sănii, căruţe), unelte şi vase.183 De aseme-

nea, românii au excelat în domeniul instalaţiilor acţionate de forţa apei. Majoritatea materialelor prelucrate din

lână erau furnizate de români, care nu erau doar crescători de oi ci şi prelucrau lâna în aceste instalaţii de in-

dustrie ţărănească (pive, dârste, vâltori) fabricând postavul sau chiar furnizând piese de port gata lucrate pen-

tru ţăranii saşi.184 În sens invers românii înstăriţi di Mărginimea Sibiului îşi vor procura mobilierul pictat din târ-

guri, de la meşterii saşi şi ceramica pictată de la cei maghiari din Ocna Sibiului care lucrau ceramica după gus-

tul populaţiei româneşti.185

Alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular reprezintă una din trăsăturile caracteristice ale

specificului naţional, el s-a menţinut până astăzi într-o mare diversitate prin care sunt recunoscute etniile con-

locuitoare: români, maghiarii, secuii, germani, turco-tătarii, armeni, evrei, sârbi, lipoveni bulgari, ucrainieni,

rromi186.

În reliefarea identităţii unei etnii, veşmântul constituie emblema sa de recunoaştere, reprezintă marca

apartenenţei la un anumit spaţiu cultural pe care îl delimitează şi îl defineşte, e un semn distinctiv, cu rol im-

portant în conturarea specificului civilizaţiei transilvane. Costumul este o realitate obiectuală dominată de spe-

cificităţi cu un mare grad de continuitate. În acelaşi timp este şi întruchiparea mutaţiilor la care se supune şi

tradiţionalul, întrucât creat de oameni pentru uzul lor material şi spiritual, el nu este altceva decât o reflectare

a stării sociale şi economice, mai puţin politice. Există autori care consideră că varianta costumului cu şorţ (în

faţă) şi cu cătrinţă (în spate) purtat în zona Târnavelor, Sebeşului, Orăştiei, Mărginimii Sibiului şi Văii Hârtibaci-

ului este o consecinţă a contactului cu populaţia săsească.187

182 Informator Aldea Susana, 1922, comuna Vurpăr. Județ ul Sibiu. 183 Otto F. Stein, op. cit, p. 58. 184 Cornel Irimie, Marcele Necula, op. cit., p. 136. 185 Ibidem. 186 În cazul acestora situaț ia existenț ei unui port specific etniei este ș i astăzi discutabilă. 187 Paul Petrescu; Elena Secosan; Aurelia Doagă, Cusături româneș ti, Bucureș ti, 1973, p. 15.

Din prisma portului popular, în cazul saşilor s-a stabilit că purtatul cojocului şi a cămăşii peste pantalon

constituie un element de certă influenţă românească. În zona Bistriţei bărbaţii de etnie săsească purtau panta-

loni din pănură lucraţi se pare chiar de români. Tot în satele din jurul Năsăudului se îmbrăca pe timp rece su-

manul denumit kotzen sau chiar szukman.188

Menţionăm în continuare şi alte piese vestimentare purtate în mod cert de ambele etnii menţionate, do-

vada constând şi în zona lingvisticii189: zonder -ţundră, säcke - zeghe, zaricke – sarică190. Au fost momente is-

torice în care autorităţile au interzis purtarea acestora.191 Apoi, căciulile albe şi negre din blană, tehnica brode-

riei cusute pe dos la cămăşile bărbăteşti din nordul Transilvaniei, şorţurile ţesute din lână colorate cu dungi ori-

zontale (harras) purtate în de asemenea în nord; ciucurii multicolori din mătase - numiţi tschutschker, blănurile

aplicate pe piepţii cojoacelor sunt de asemenea elemente de certă influenţă românească.192

Portul românesc din Ţara Bârsei a suferit un proces de transformare mai rapid datorită economiei şi con-

tactelor interţinutale şi interstatale strânse. Astfe, cordonul sau brâul de argint suflat uneori cu aur, decorat cu

câte 9-12 rozete din argint, cu rubine sau cu sticle colorate, cu ambele capete prevăzute cu o pafta de aur sau

de argint, ce se legau cu şiret şi panglici care erau lăsate să atârne, purtat cu ocazia marilor sărbători de peste

an sau la nunţi peste laibăr, de către femeile românce, bogate, din Săcele şi Şcheii Braşovului este o piesă îm-

prumutată de la săsoaice.193 Pe de altă parte bărbaţii de etnie română, din aceeaşi zonă, purtau în zilele de

sărbătoare peste laibăr şpenţălul căptuşit sau şpenţălul cu blană de vulpe, mai lung decât laibărul şi prevăzut

cu mâneci.194 Săcelenii erau renumiţi pentru vânzarea dimiei albe fine, confecţionată din lână ţigaie, a hainelor

bărbăteşti din dimie neagră şi cafenie, a saricilor din lână ţurcană (solicitate de ciobani la târgurile din Transil-

vania şi din sudul ţării), în ţesutul ştergarelor şi al maramelor din borangic. Cu timpul unii locuitori au ajuns să 188 Cornel Irimie, Marcela Necula, op. cit., p. 137. 189 Cornel Irimie, Portul popular din Ț ara Oltului - zona Făgăraș , 1956, p. 79; idem, Portul popular din Ț ara Oltului - zona Avrig,

1957, p. 80, 48; idem, op. cit., 1958, p. 104. 190 Nicolae Dunăre; L.Treiber -Netolizcka, Rumänische, sächsische und ungarische Beziehungen auf dem Gebiete der Volkskunde, în

Forschungen zur Volks-und Landeskunde, vol. 4, Bucureș ti-Sibiu, 1961, p. 54-55. 191 Cornel Irimie, Marcela Necula, op. cit., p. 137. 192 Cornel Irimie, Julius Bielz, Unbekannte Quellen zur Geschichte der siebenbürgischen Volkstracht des 17-19 Jahrhunderts, în FVL,

nr. 1, 1959, p. 192; A. Schullerus, Siebenbürgisch-sächsische Volkskunde, Leipzig, 1926, p. 577-578. 193 Maria Bâtcă, Simbolurile vestimentare ș i evoluț ia lor în perioada postfeudală (II), în Anuarul Institutului de Etnografie ș i Folclor

”Constantin Brăiloiu”, serie nouă, tom 6, Bucureș ti, 1995, p. 8. 194 Ibidem, p. 11.

aibă o situaţie ecomonică înfloritoare. Condiţii similare întâlnim şi al locuitorii din Şcheii Braşovului vestiţi în ţe-

sutul straielor din lână ţurcană şi în confecţionarea găitanelor. Aceste stări înfloritoarea a populaţiei româneşti

ia făcut pe tâmplarii braşoveni să-i reclame pe negustorii valahi şcheieni, în 1792, căci ajunseseră atât de bo-

gaţi că îşi permiteau să dărâme casele vechi şi să construiască altele, să nu mai meargă în căruţe ci cu trăsuri.

Ca dovadă a acestei bunăstări stă separarea negustorilor valahi din Şchei de Compania grecească înfiinţând în

1827 Gremiul Român de Comerciu Levantin.195

Există cazuri în care tehnica românească în combinaţie cu cea săsească au dat naştere uneia noi. Tehnica

cusutului urzit pe fir196 în combinaţie cu tehinca gereihsel197 au dat naştere tehnicii urzit pe creţuri folosit în

aonamentarea cămăşilor femeieşti şi bărbăteşti.198

Dinspre sudul Carpaţilor s-a răspândit împodobirea cămăşilor femeieşti cu fluturi de metal atât la român-

cele din Sudul Transilvaniei şi cât şi la femeile de etnie maghiară din satele ceangăieşti ale Ţării Bârsei.199 Iar

fota (piesă specifică portului femeiesc din Oltenia, Muntenia şi Moldova ) se poartă înfăşurată pe corp la român-

cele din zonele Bran, Buzaie şi Săcele şi la unguroaicele din Săcele.200

Acestea fiind spuse trebuie să menţionăm la influenţa fondului primar al costumului românesc în costu-

mul săsesc este recunoscută chiar şi de cercetătorii saşi şi maghiari, precum: János Brenndörf201, Karl Kurt Kle-

in202, L. Treiber-Netoliczka203 etc.

195 O. Moraru, Contribuț ii la studiul portului din Ș cheii Braș ovului, în Cumidava, II, 1968, p. 344. 196 Analiza tehnică îl cataloghează drept cel mai vechi procedeu românesc. 197 Tehnică occidental, germană folosită la cămăș ile săsoaicelor din Transilvania de la oraș e în secolul al XIII-lea, ș i la sate în seco-

lele XIII-XIV. Cunoscută în limba poloneză ca w kule ș i în maghiară darazsolás. 198 Nicolae Dunăre, Influenț e reciproce în portul ș i textilele populare de pe ambele versante ale Carpaț ilor Meridionali, în Anuarul

Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1959-1961, Cluj-Napoca, 1963, p. 184, 191; Maria Bâtcă, Elemente tradiț ionale în portul

popular transilvan (I), în Anuarul Institutului de Etnografie ș i Folclor ”Constantin Brăiloiu”, serie nouă, tom 3, Bucureș ti, 1992, p.

10. 199 Nicolae Dunăre, op. cit., p. 189. 200 Ibidem. 201 János Brenndörf, Román elemek az erdélyi szász nyelvben, Budapest, 1902. 202 Karl Kurt Klein, Rumänisch-deusche Literaturbeziehungen, Heidelburg, 1929. 203 L. Treiber-Netoliczka, Der Kulturaustausch Zwischen siebenbüegischen und aussersiebenbürgischen volkstrachten, în Sibiu Archiv,

p. 154-170.

În bibliografia de specialitate există lucrări care atenţionează asupra influenţei stilului geometric românesc în

artele populare decorative ale saşilor, secuilor ori maghiarilor.204

Portul popular maghiar din zona Trascău este clasificat în literatura de specialitate în trei variante, una

dintre acestea este o formă a portului orăşenesc săsesc din secolul al XVII-lea.205 Femeiele din centrul minier

Trascău (azi Rimetea) obişnuiau să îmbrace o pelerină cumpărată de-a gata de la meşterii saşi din Rupea (Târ-

nava Mare)206. De asemenea fusta (kösöny) din acelaşi portul reflectă intensele contacte interetnice.207

Pe de altă parte portul unguresc din Colţeşti se aseamănă în liniile sale esenţiale cu portul secuiesc, dar au pre-

luat şi elemente ale convieţuirii cu românii, cum ar fi pieptarul înfundat, din blană de oaie, preluat cu tot cu

termenul fundák.208

Secuii din punct de vedere social erau recunoscuţi prin statutul lor de populaţie liberă, cu atribuţii grăni-

cereşti de apărare. Aşezarea lor în Carpaţii Orientali printre români se reflectă în structura portului bărbătesc,

cioarecii erau din culoare albă naturală; căciula din blană de miel neagră purtată cu vârful aplecat spre stânga

în timp ce românii purtau vârful aplecat spre dreapta. Femeile au adoptat de timpuriu cizmele roşii şorţul colo-

rat albastru sau verde. 209

De la secui, românii procurau ceramică. Pentru a arăta cât de importantă era piaţa românească pe aceş-

tia relatăm un episod din timpul războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi România, când pentru a-şi păstra ve-

chea piaţă de desfacere de pe teritoriul Moldovei, numeroşi olari secui şi-au mutat atelierele pe versantul estic

al Carpaţilor. (Dunăre, ist artei, 1963, p. 202)

Influenţele sau moda nu a ocolit nici modul de aranjare a părului. George Bariţiu sublinia că indiferent de

categoria socială din care făceau parte săcelenii şi şcheienii îşi lăsau barbă de îndată de ce căsătoreau şi se ră-

deau pe cap, lăsându-şi doar un moţ la ceafă, după moda orientală. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

204 Cornel Irimie, Marcele Necula, op. cit., p. 136. 205 Nicolae Dunăre, Caracterele portului tradiț ional românesc, unguresc ș i săsesc în Transilvania la răscrucea secolelor XVII-XVIII,

în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, nr. IX, Cluj-Napoca, 1977, p. 223; Adriana Ț uț uianu; Sorina Voju; Livia Daniela

Zudor, Influenț e ș i interferenț e în costumul tradiț ional. Catalog de expoziț ie Muzeul Naț ional al Unirii, Alba Iulia, 2008, p. 7-8. 206 Adriana Ț uț uianu; Sorina Voju; Livia Daniela Zudor, op. cit., p. 8. 207 Nicolae Dunăre, op. cit., 1977, p. 224; J. Paget, Hungary and Transylvania, vol. I, II, London, 1839. 208 Nicolae Dunăre, op. cit., 1977, p. 224; Jenö Nagy, Portul popular maghiar din Trascău, ESPLA, Bucureș ti, 1958, p. 13. 209 Nicolae Dunăre, op. cit., 1977, p. 224.

intevin schimbări în privinţa dorinţei de înfrumuseţare şi modei orientale îi ia locul cea de influenţă occidentală.

Acum bărbaţii îşi rad bărbile şi moţul din ceafă lăsând doar părul de pe frunte să crească, rotunjind-ul.210

În secolul al XIX-lea în costumul românesc se fac resimţite numeroase împrumuturi apărute mai ales

odată cu apariţia materialelor de fabrică.211. De fapt contactul cu oraşul a influenţat toate tipurile costume ro-

mâneşti, săseşti, ungureşti etc. Şi le-au făcut să pară similare, fiind realizate din materiale sau piese singulare

provenite din aceleaşi surse orăşeneşti, strălucirea şi şocul inedit al unor piese, ieftinirea altora care devin nişte

produse de serie. Orice slujinică indiferent de etnie venită la oraş nu putea să nu-şi dorească şnururi, ţesături,

mătăsuri din import, arniciuri, mărgelele, ciorapii, ghetele cu bumbi, fundele, basmalele, pe care le procurau şi

ulterior le introduceau în locurile de provenienţă. Atât de importante au fost aceste tendinţe în modă încât au-

torităţilor au încercat prin legi să se opună, motivul pentru a preveni risipa şi luxul dar de fpat problema era că

noua modă vieneză făcea tot mai dificilă delimitarea categoriilor sociale. În anul 1752 magistratul oraşului Sibiu

emite Regulamentul ţinutei şi la poliţie prin care stabilea fiecărei categorii de locuitori ce haine trebuia să poar-

te. Nerespectarea regulamentului atrăgea plata unor amenzi. Opt ani mai târziu s-a dat unul nou, mai puţin

detaliat cel vechi şi care nu mai prevedea pedepse băneşti212. În Braşov a fost emis şi mai devreme, respectiv

în 1732213. În 1766 Maria Tereza interzice aceste regulamente.214 Mai târziu primul episcop român ortodox de

la Sibiu, Vasile Moga, originar din Sebeşul Săsesc, emite în 27 februarie 1825 o circulară prin care atacă po-

doabele de nuntă ale tinerilor intezicând cununile de bani.215

În anul 1860, când absolutismul strâmtorat încearca să se susţină prin schimbări, George Bariţiu216 de-

scria acest fenomen: Bărbaţii în aşa numitele atile şi maghiare, nădragi (cioareci) strâmţi, împiestriţaţi cu şnu-

210 George Bariț iu, Din datinile vechi ale Transilvaniei, în Transilvania. Foaia Asociaț iunii transilvane pentru literatura română ș i

cultura poporului român, Braș ov, anul I, 1 iulie 1868, nr. 14, p. 341. 211 Cornel Irimie; Marcela Necula, op. cit., p. 136-137. 212 Emil Sigerus, op. cit., p. 45. 213 Punctul 9. Ajungem la locuitorii români din suburbii, sate ș i Dârste ș i slujitorii români. Femeile ș i fiicele comercianț ilor au etalat

până acum salbe scumpe, haine de mătase ș i căptuș eli preț ioase; prin aceasta li se interzice purtarea acestor lucruri scumpe mai

ales în oraș . Punctul 10. Se interzic femeilor de la sate, femeilor de dârstari ș i slujitoarelor: pânza, perpetul străin, bogasia pentru

Kittel, mătăsurile pentru fuste, galoane adevărate sau imitaț iile; cozi de carmasin, coral ș i ș iraguri ș lefuite.”. Pliant expoziț ie Din

viaț a oraș elor transilvane secolele XVII-XIX, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar nr. 2394/ 2000, D.I.nr.203. 214 Olga Beș liu, Raluca Frâncu, op. cit., p. 62-63. 215 Mitropolia Ardealului, Biblioteca, Fonduri speciale, Colecț ia ”Protocoale de porunci”, Circulara 99, 1825. 216 George Bariț iu, Părț i alese din Istoria Transilvaniei, III, Braș ov, 1995, p. 126.

ruri sau cum le zicem pe la noi găietane, cisme lungi pintenate (...) într-un dispreţ complet pentru ceea ce ve-

nea de la oraş, cum erau pălăriile cilindrice pe care le înfundau pe capetele purtătorilor sau le atârnau la pă-

mânt; tinerele se purtau ungureşte, cu rochii scurte, cu şurţ de dinainte, pieptare înguste în loc de conciură

(coc de păr), căiţe şi toate acestea le relata ca fiind făcute în mânia nemţilor. Treptat, în Transilvania acţiunile

culturale ale românilor se împletesc cu lupta de eliberare naţională astfel că ei îşi vor îndrepta atenţia spre

propriu costum popular, propagându-l pe cel sălişteav ca marcă de identitate. Şi cu toate acestea Nicolae Iorga

remarca la Sălişte, în anul 1906, tineri îmbrăcaţi în haine nemţeşti.217

În apropierea aceluiaşi an 1860, noua starea de spirit, de legătură între reprezentanţii oficialităţi şi clase-

le sociale fără deosebire de naţionalitate şi confesiune, observate mai cu seamă după reformele iosefine, sunt

cel mai bine evidenţiate printr-o celebră înmormântare din primăvara anului 1861, a unui tânăr student din Si-

biu: Porni conductul care semţna cu un triumf de cele mai pompoase. Aici se afla faţă, întreaga inteligenţă ro-

mână ţi o mulţime prea mare de Domni şi cetăţeni de toate clasele, corpul profesoral de la Academia de aici,

dempreună cu directorul său, toţi colegii iurişti ai reposatului: români, maghiari şi saşi, tinerimea teologico-

pedagogică şi cu un cuvânt, toată tinerimea (...).218 O altă înmormântare celebră care a adunat laolaltă toate

neamurile a fost cea a mitropolitului Andrei Şaguna, în 1873. În perimetrul urban cât a ţinut cortegiul funerar

au participat orăşeni saşi, oficialităţi maghiare iar la ieşirea din Sibiu cortegiul a fost preluat de 300 feciori căla-

re în costume naţionale româneşti.

Situaţia sa accentuat însă la începutul secolului al XX-lea, mai ales după primul război mondial, datorită

mai multor elemente, precum: pătrunderea unor bunuri materiale manufacturate la sate, înlesnită de contactul

mai strâns cu oraşul, materii prime şi tehnici noi, folosirea coloranţilor chimici care au influenţat în mod negativ

meşteşugul confecţionării şi împodobirii costumului popular indiferent de etnie. Iniţial materialele fabricate,

pânza fină pentru cămăşi, postavul de calitate superioară pentru realizarea cătrinţelor, caşmirul, arniciul, măr-

gelele, paietele şi lânica au fost preluate la sate de categoriile sociale înstărite. După al doilea război mondial

procesul de degradare a luat amploare, transfomările şi mutaţiile au dus treptat la diminuarea procesului de

confecţionare a pieselor de port în cadrul gospodăriei ţărăneşti, la dispariţia anumitor piese vestimentare şi în-

locuirea totală cu cele orăşeneşti.

217 Nicolae Iorga, op. cit., vol 1, 1906, p. 155. 218 A. Schullerus, op. cit., 2003, p. 69-70.

Pentru exemplificarea influenţelor în cadrul interiorului ţărănesc, amintim faptul că, în bucătăriile româneşti

mai întâlnim şi astăzi, atârnate de peretele aferent mesei din bucătărie, şerveţele de pânză albă, brodate cu fir

negru sau albastru, cu proverbe aducătoare de urări de bine, urări de sănătate, de protecţie divină etc., specifice

interiorului săsesc.

Această realitate este concludentă şi în cazul obiceiurilor, de exemplu, în comuna Vurpăr, în duminica de lă-

sare a secului, a postului Paştelui, se sărbătoreau Burduhoasele, moment în care oameni îmbrăcaţi - mascaţi în

cele mai rele haine fug cu biciul prin sat şi biciuiesc pe orişicine le iese în cale. Biciuirea are drept efect dispariţia

durerilor de spate pe parcursul întregului an, iar Burduhoasele sunt servite cu gogoşi şi rachiu219. După cum se

poate observa obiceiul nu este altceva decât un împrumut al Lolelor săseşti.

Din punct de vedere lingvistic Transilvania este un conglomerat lingvistic în care se intersectează două

mari imperii (austriac şi otoman). În ciuda acestor circumstanţe, S.L. Roth, în calitate de martor al timpurilor,

insistă asupra caracterului absolut legitim şi dominant al limbii valahe, limbă refugiu pentru toate popoarele

conlocuitoare atunci când existau impasuri de comunicare. Harta etnolingvistică a lui Häufler atestă prevalenţa

elementului stabil romanic în Transilvania, urmat de cel german şi maghiar. Sibiul se află la confluenţa romani-

co-germană (ca şi târgurile Ocna Sibiului, Făgăraş, Nocrich, Cincu, Sebeş, Cârţa, Şercaia), Mediaşul la cea

germano-maghiară, iar Braşovul în arealul dialectelor germanice.

În nordul provinciei se simt elementele cehe, slovace, rutene. În sud se resimt contactele cu sârbii, slovenii. De

asemenea trebuie menţionate şi dialectele maghiare, armene, evreieşti, turceşti şi ale limbii romanov.220

După cum am văzut şi în rândurile de mai sus numeroase împrumuturi şi preluări de termeni sau petre-

cut din punct de vedere lingvistic. Traiul alături de români şi momentele istorice trăite împreună au determinat

popoarele alogene să înveţe şi să uziteze limba băştinaşilor. La început de secol XIX saşii din Buzd, judeţul Bra-şov vorbeau toţi româneşte între ei, folosind chiar cuvinte ca lele şi bade.221 În satul Sîntimbrului, judeţul Alba

în Nicolae Iorga ne că în biserica de pe deal mai vin...o dată pe lună...ungurii din Oişde. Şi aceştia însă sunt mai mult Români după graiu situaţie pe care o menţionează şi în cazul Blajului.222 Pe de altă parte, la jumăta-

tea secolului al XX-lea, Cornel Irimie ne realtează din cercetările de teren efectuate în Ţara Oltului şi sensul in-

219 Informator Aldea Susana, 1922, comuna Vurpăr. 220 Loredana Dascăl, op. cit., p. 76-78. 221 Nicolae Iorga, op. cit., vol 1, 1906, p. 212-213. 222 Nicolae Iorga, op. cit., vol II, 1906, p. 393, 421.

vers al situaţiei, români care vorbeau mai mult maghiara decât limba maternă: Io am umblat mult şi prin ungurime. În Sângiorgiu de vreo 40 de ori-prin Nou, Feldioara, Hoghiz (…) acolo dormeam totdeauna la Şandru

Antic, mai cunoşteam pe Ion Potcoavă şi pe Ioje de acolo. Ei n-o fost niciodată pe aici. Am dormit în casă, mi-o dat pat. Îs români, da numa uni stiau româneşte (Moise Ganea 87 ani Berivoii Mari)223

După ce am luat contact cu particularităţile istorice, geografice, interetnice care au dat naştere unei ade-

vărate civilizaţii transilvănene nu putem să nu aducem în discuţie şi problema imaginarului colectiv. Imaginarul

este abordat atât de istorici, cât şi de filosofi, antropologi, istorici şi chiar psihologi. Fiecare dintre ei au adus

contribuţii importante la definirea conceptului, însă din perspective diferite. Nu dorim să intrăm în polemicile

conceptului ci doar sub folosirea acestuia să redăm câteva ipostaze prin care etniile conlocuitoare se definesc.

Cum se vedeau unii pe alţii, cum îi vedeau cei din exterior pe oricare dintre aceştia. Astfel, călătorii străini din

secolul XIX îi descriu astfel: pe secui, casele secuilor sunt mai bine clădite decât colibele românilor, secuii

vădesc de altfel mai multă bunăstare pe care a trebuit să le-o aducă situaţia lor mai independentă. Dar la ei

totul se limitează la cele necesare şi, dacă le au pe acestea, atunci o anumită indolenţă îi ţine de o parte faţă

de un câştig în plus224; la saşi chiar şi înfăţişarea exterioară a caselor arată sârguinţă, răsplata buine meritată a

acestora, bunăstarea locuitorilor. Casele sunt, în majoritate, din material solide, se ridică puţin deasupra solului

şi, prin acoperişuri de ţiglă, sunt uşor ferrite de pericolul vreunui incandiu dui din jur. Construite în rânduri

drepte formează uliţe largi şi, pnetru protecşţia incendiilor, atât de dese datorită cuptoareleor de coprt acetse

asunt ridicate în mijlocul caseleor. Curăţeniei exterioare îi corespunde cea interioară, iar odăile, luminoase şi

spaţioase, sunt nzestrate cu obiecte bune şi graţioase, prevăyute chiar pentru o viaţă tihnită (…)225 dar chiar şi

sasul mai bogat imită pe nobilul ungur şi foloseşte banii săi, mai degrabă la cumpărarea de pământ decât să

susţină, cu aceştia, industria şi comerţul226. Referitor la români nu se relatează despre îndemânarea lor Am

cunoscut acolo un morar, care după simplu model (…) a ridicat cu ajutorul a doi sau trei pălmaşi, o piuă de apă

pentru postav şi o moară de ulei şi le-a pus în mişcare în două luni (…) Coşurile, plugul, uneltele de gospodărie

casnică şi cele în legătură cu căruţele sunt toate făcute de ei; şi nu dau bani altora pentru ceea ce pot face cu

223 Cornel Irimie, Târgurile de vite, săptămânale la sate, la oraş şi negustorii săteşti în Ţara Oltului, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeu-

lui ASTRA, Dosar nr. 1931k/ 1996, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 24. 224 Călători străini …, vol. 1, p. 138. 225 Ibidem. 226 Ibidem, p. 148.

mâinile lor. Apoi, femeile, în afară de ţesutul lânei şi al pânzei, cât poate fi de trebuinţă familiei, cos în culori

tivul, mânecile şi poalele hainelor şi ale cămăşilor lor, adăugând şi horbote alese lucrate de ele (…) Iscusinţa

însă care se deosebeşte între atâtea neamuri este arta de a vopsi.227 În secolul al XX-lea ei încă erau văzuţi de

români: Saşii ăştia erau nişte oameni foarte corecţi. Corecţi şi gospodari. Dacă în Ardeal îs oameni mai gospo-

dari, datorită lor, mă gândesc eu (...). De la ei am învăţat noi cam multe. Asta trebuie să le mulţumim.228 De

fapt în satele săseşti în timp s-a ajuns la identificarea românilor cu saşii după cum se observă din comentariul

unei românce băştinaşe din Turnişor: ăştia străini (se referă de fapt chiar şi la românii venetici) nu ştie să poar-

te rânduielile. Nu mai ştie. Fac curţi luxurile lu Dumnezeu, fabrici peste fabrici, instituţii peste instituţii, privati-

zaţi, da de stradă nu se grijesc. Foarte urât. La noi, la saşi nu s-a pomenit aşa ceva.229 De fapt în zona Sibiului,

chiar şi astăzi cuvântul sas este termen de referinţă, e primul în ierarhia satului urmat de român şi apoi de ţi-

gani, fapt recunoscut şi de rromi: ţiganii noştri din Cristian sunt mai românizaţi, s-au dat după saşi (afirmă un

ţigan băştinaş Cristian).230

Despre ţiganii ni se relatează adulţii se îmbracă după portul românilor, sau după portul ţării în care se

află, silindu-se a vorbi ca ei, acolo unde trebuie să depindă de aceştia, dar păstrându-şi propriul lor grai (…).231

Trebuie să menţionăm că în istoriografie există păreri pro şi contra la adresa uneia sau alteia dintre etnii-

le conlocuitoare, în funcţie de interesul pe care fiecare autor îl urmărea. Un important material este manuscri-

sul lui Joseph Leonhard din 1816, trecând peste limitările şi contradicţiile pe care le cuprinde, evident necesare

în epoca în care a fost scris, el conţine informaţii referitoare la toate etniile transilvane. Românii sunt descrişi

conform idealurilor vremii, negativ, dar din loc în loc se contrazice singur: dacă vezi o valahă mergând la târg

cu marfa în cap şi furca în mână torcând, atunci îţi faci o imagine favorabilă despre hărnicia şi activitatea aces-

tui popor sau după ce nu recunoaşte romanitatea populaţiei autohtone descrie astfel îmbrăcămintea românilor:

şi în îmbrăcămintea valahilor noştri se găseşte o mare asemănare cu ceea a vechilor daci de pe columna de tri-

umf a lui Traian şi dacă acest argument nu are o mare greutate în sine pentru originea dacică a valahilor, totuşi

unit cu celelalte, care vorbesc pentru această ipoteză, o întăresc. În cele ce urmează recunoaşte trecutul nemi-

227 Ibidem.p. 495. 228 Mihăilescu Vintilă, op. cit., p. 98. 229 Ibidem. 230 Ibidem, p. 99. 231 Călători străini …, vol. 1, p. 501.

los al românilor subjugaţi de alte naţiuni şi recunoaşte că acesta la determinat să ajungă câteodată refugiat în

munţi şi să producă nelegiuri. Apoi descrie ocupaţiile, locuinţa cu interiorul ei, portul: Cămaşa femeilor este

lungă ajungând până la glezne, are de obicei mâneci din pânză mai fină, largi, dar şi strânse la încheietura

mâinii, împodobită cu lână colorată. Cămaşa are ornamente asemănătătoare şi pe piept şi pe umeri. În jurul ei

poartă un cordon îngust, două şorţuri înguste de lână cafenie cu dungi transversale colorate şi jos cu ciu-

curi.(...) cei din districtul Braşovului poartă cămăşi până la genunchi şi mantale lungi de postav alb (...) În va-

lea Haţegului se îmbracă aproape în felul romanilor aşa cum sunt zugrăviţi pe columna lui Traian., continuând

cu obiceiurile.232

În ceea ce îi priveşte pe maghiari Leonhard se opreşte mai ales pe descrierea costumului, subliniind ase-

mănări şi influenţe reciproce între români şi unguri: ungurul obişnuit poartă, mai ales vara, o cămaşă naţională

scurtă, care ajunge până la şolduri, pantaloni foarte largi din pânză grosolană, o pălărie rotundă de pâslă sau o

şapcă de blană cizme şi opinci, cum obişnuiesc să poarte valahii de jos. Referitor la locuinţă aflăm că (...) şi

mai ales reşedinţele de la ţară ale nobililor sunt încăpătoare (...) nu rareori luxoase. Casele celor obişnuiţi sunt

însă adesea numai de lemn, şi nu mult mai bine decât ale valahilor, doar ceva mai încăpătoare. Descriind ocu-

paţiile se referă mai mult la cele practicate de secui în secolul al XX-lea (agricultura, viticultura, cărăuşitul), se-

cuii, care nu aparţin grănicerilor se îmbracă întocmai ca ungurii. Mantaua de blană numită Mente este după

cum s-a spus mai sus, de obicei mai scurtă decât a ungurilor, ajungând până la şolduri, ei poartă şi o sabie

lungă de husar şi teaca, care se vede foarte rar la unguri.

În continuare sunt prezentaţi saşii, de la problema originii, la limbă (trei dialecte principale sibian, braşo-

vean şi bistriţean), organizare politică - În virtutea organizării lor, saşii nu depind nici de nobili, nici de vreun

moşier nobil. Ei au judecător ale de ei înşişi (...) de aceea au şi o instanţă de apel proprie, numită universitatea

săsească (...), organizare administrativă etc. Despre caracterul şi educaţia saşilor aflăm că sunt muncitori,

blânzi, îngăduitori, ascultători, serioşi şi piţin reţinuţi, nu prea pripiţi în realizarea intenţiilor lor.

O mare atenţia oferă portului săsesc arătând şi împrumuturile pe care aceştia le-au făcut de la români,

cum ar fi zechile şi ţundrele, sau de la maghiari, cilindrul şi cojocelul unguresc: Ţărăncile săsoaicelor poartă o

cămaşă deosebită, care vine pe gât, pe piept are multe cute mici, iar peste acestea mai multe ornamente cusu-

232 Cornel Irimie ș i Alexandrina Schmidt, Valoarea istorică-etnografică a manuscrisul sibian Leonhard, Mss. în arhiva ştiinţifică a Mu-

zeului ASTRA, Dosar nr. 195/ II-1962, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 92.

te, unele au aici chiar broderii de aur (...) mâneci foarte largi, dar strânse la încheietura mânecii şi se prind sus

pe piept (...) cu un ac frumos, numit ac de piept. Peste această cămaşă se îmbracă o rochie fără mâneci, răs-

croită (...) încât se vedea cusătura cămăşii şi o fustă bogată în cute. (...) În locul acestei rochii poartă adesea

numai fuste albe sau negre bogate în cute şi îşi acoperă partea superioară s corpului cu un pieptar de blană de

oaie (...).

Considerăm necesar să relatăm descrierea meşteşugurilor la saşi:

După ce au fost chemaţi în ţară, saşii s-au ocupat multă vreme în Ardeal numai cu exploatarea minelor, agri-

cultura, viticultura şi cu meşteşugurile. Ungurii erau (...) în cea mai mare parte numai războinici, iar valahii

păstori. (...) încetul cu încetulş îndemânarea germanilor la meşteşuguri se răspândeşte şi la celelate naţionali-

tăţi(...), autorul nu specifică însă că la sosire majoritatea maşteşugurilor erau practicate în zonă, dar într-o in-

dustrie casnică.233

Ţiganii sunt descrişi din prisma defectelor înnăscute, mod care din păcate este folosit şi astăzi de nume-

roşi autori. Autorul prezintă în manuscris şi câteva elemente legate de organizarea rromilor, de exemplu menţi-

onează că în secolul al XVI-lea exista un aşa numit voievod la ţiganilor, ales de nobilii unguri, sau că ei plăteau

tribut anual în 1557, care consta într-un florin unguresc de fiecare cort, din acesta trebuia depus 50% la Sf

Gheorghe şi 50% la Sf Martin. Din cauza nedreptăţilor s-a renunţat o perioadă la tribut şi la voievod dar ulteri-

or s-a revenit la tribut însă voievodul era ales din rândul propriei etnii.

În ochii autorului Conformaţia fizică a ţiganilor este favorabilă. Ei sunt de obicei de statură mijlocie, bine

proporţionaţi şi arareori găseşti la ei infirmităţi. Pielea lor este cafenie-neagră, sau măslinie, trăsăturile puterni-

ce, ochii negrii şi vici, au de cele mai multe ori părul negru, dinţii frumoşi, sunt foarte sprinteni, mlădioşi, de o

sănătate robustă şi căliţi contra intemperiilor. În legătură cu ocupaţiile Leonhard consideră că cea mai răspân-

dită este cea a fierăritului, apoi a spălatului aurului în râuri.

Portul este foarte de pestriţ: Ţiganii de la ţară se îmbracă în haine valahe, dar cei care locuiesc în oraşe,

se ruşinează să poarte haine valahe şi caută să-şi procure haine ungureşti sau nemţeşti.

Manuscrisul continuă cu prezentare şi altor naţionalităţi existente în acea perioadă în Transilvania dar în

număr mai mic: Bulgari, ruşi, slavi şi sârbi, greci, armeni şi evrei.234

233 Ibidem. 234 Ibidem.

În concluzie sunt îndreptăţiţi să uzităm conceptul de civilizaţie transilvană pentru a descrie realităţile

existente şi azi în Transilvania. Este evident că influenţele şi împrumuturile reciproce s-au exercitat în diferite

domenii şi în mod diferenţiat în ceea ce priveşte materialele, tehnica de lucru, decorul, apoi românii constru-

iesc/ trăiesc şi azi în stil săsesc, practică cultivarea plantelor şi creşterea animalelor folosind instrumentar şi

soluţii tehnologice de inspiraţie săsească (strungul etc), se însoţesc în vecinătăţi pe care le-au învăţat de la

saşi, menţin obiceiuri populare de inspiraţie săsească sau împreunează tradiţia lor naţională cu elemente să-

seşti. În contextele cotidiene toţi sunt/ suntem ardeleni/ transilvăneni (azi, din punct de vedere geografic, se

identifică mult mai clar zonele transilvane: Ardealul istoric, Banatul, Crişana şi Maramureşul). Azi, familiile sunt

mixte practic nu există familie în care să nu fi pătruns vreun elemnt etnic în componenţa ei235. Ardelenii sunt

persoane născute în Transilvania care au în componenţa genetică atât elemente româneşti, săseşti, maghiare şi

chiar rrome. Este drept că şi astăzi există numeroase neînţelegeri, dezacorduri, învrăjbire etc. între etniile con-

locuitoare datorate în primul rând influenţelor venite din sfera politică.

Acestea fiind spuse, cele două expoziţii vor încerca să introducă vizitatorul în mijlocul civilizaţiei transil-

vane, căutând să îl provoace să înţeleagă că dincolo de ideile preconcepute, de multe ori impuse de sfera politi-

că, relaţiile dintre etniile conlocuitoarea au fost de colaborare, influenţare, prietenie etc. Acest aspect ni se pare

foarte important astăzi când se nasc din nou lupte alte naţiunilor de identificare ca neam şi de regionalizare

într-o zonă care mereu a fost unitară.

În spaţiul deschis al târgului din expoziţia de bază Târgul vom încerca să reflectăm interculturalitatea prin

atmosfera pestriţă a unui bâlci personaje în haine de sărbătoare care interacţionează, ascultă poveştile obiecte-

lor vândute, cumpără, observă etc., personaje în haine de lucru care îşi vând şi îşi promovează produsele, per-

sonaje care însufleţesc şi înviorează atmosfera.

În ceea ce priveşte alegerea produselor aduse în târg spre vânzare am ţinut cont de principalele meşteşuguri

practicate şi domenii în care sau întrepătruns cel mai bine neamurile între ele.

235

După Marea Unire se punea problema în Transilvania a căsătoriilor mixte, mai ales a unui bărbat de etnie română cu o femeie de altă naționalitate. Statul căuta să ia masuri de ajutorare tinerilor pentru a nu mai fi tentați de realizarea căsătoriilor mixte care le aduceau o anumită bunăstare materială. Mihai Seleușean, Cauzalitatea căsătoriilor mixte, în Socilologie românească, Institutul Social Român, 03, nr. 04-06, aprilie-iunie 1938, p. 229-230.

Despre ceramica secuiască, maghiară şi românească236

Existenţa meşterilor olari în târgul transilvănean este evidenţiată în cadrul expoziţiei prin expunerea de

piese de ceramică secuiască, maghiară şi românească. Scopul este reconstrucţia unui context cultural tradiţio-

nal în care obiectul ajuns la muzeu a parcurs etapele fireşti în care a fost confecţionat, utilizat, abandonat în

gospodărie pentru ca apoi să dobândească un alt statut, acela al unui obiect de patrimoniu muzeal. Pentru ca

vizitatorul să înţeleagă acest discurs expoziţional, trebuie obligatoriu să cunoască multiculturalitatea spaţiului

transilvănean şi interferenţele culturale între etniile conlocuitoare.

Este cunoscut faptul că în secolul al XIX-lea românii îşi procurau, (în primul rând cei mai înstăriţi), cera-

mică pictată din târguri de la meşteri maghiari şi secui care lucrau după gustul populaţiei româneşti.

Trebuie menţionat faptul că în centrele importante de ceramică, cum ar fi cele de la Turda, Ocna Sibiului,

judeţul Sibiu, Dej, judeţul Cluj, Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud, au lucrat, împreună, olari români şi maghiari,

respectiv români şi saşi, încă din secolul al XIX-lea. La Turda, de exemplu, au existat ateliere unde olarii

români, maghiari şi saşi au realizat acelaşi gen de producţie, de multe ori manufacturieră.

Un caz special îl reprezintă atelierele mai mari de la Rupea, judeţul Braşov, Corund, judeţul Harghita,

Turda, judeţul Cluj, Odorheiu Secuiesc, judeţul Covasna, Târgu Secuiesc care îşi vindeau ceramica prin inter-

mediul unor comercianţi, trebuind să satisfacă cerinţelor tuturor naţionalităţilor.

Regulamentele breslelor din anii 1376, 1539 şi 1776 prevăd în mod special că atât procurarea materiilor

prime, cât şi producţia şi desfacerea mărfurilor „sunt libere”, deci nu sunt îngrădite prin anumite articole237.

În Transilvania care este bogată atât în argile, cât şi în lemn s-a produs cu 6.000 de ani î.Hr. o ceramică

frumoasă, caracteristică pentru un stadiu de evoluţie, care s-a răspândit în toate teritoriile învecinate (munţii

din jurul Transilvaniei nu au reprezentat un obstacol pentru schimburile de valori materiale şi spirituale, dar au

condus la păstrarea, în interiorul Carpaţilor, a specificului autohton).

Folosirea roţii olarului şi executarea unei arderi perfecţionate determină o nouă epocă, cea a culturii La

Téne (300 î.Hr.-100 d.Hr.). În perioada de înflorire a ceramicii dacice (100 î.Hr. -100 d.Hr.) se remarcă

236 Textul referitor la istoricul populaț iei maghiare este redactat de muzeograf Karla Roș ca, Muzeul de Etnografie ș i Artă Populară

Săsească ”Emil Sigerus” ș i director Mirela Creț u, Muzee Pavilionare Muzeul ASTRA. 237 Articol menţionat în Regulamentele breslelor din anii 1376, 1539 şi 1776.

influenţele celtice, sud-tracice, greceşti şi romane. Elementele preluate au fost asimilate şi au devenit motive

proprii ce se pot regăsi până în secolul al XX-lea, când olăritul devine un meşteşug.

Din Imperiul Roman a fost adusă terra sigillata, o ceramică de culoare roşie, lustruită, ale cărei origini

trebuie căutate în regiunile de est ale Mării Mediterane, fiind legate de ceramica greacă, cu decor în relief.

Terra sigillata a avut o mare răspândire pe tot teritoriul Galiei, dar şi în centre din Bavaria, Panonia, Dacia şi

Moesia.

Datorită năvălirii popoarelor migratoare evoluţia tehnicii ceramicii a stagnat. Din perioada respectivă au

fost descoperite unelte şi vase lucrate manual, generalizându-se şi ceramica neagră, preluată din perioada La

Téne, aceasta prezentând dovezi că şi în perioada migraţiilor a continuat să existe o populaţie cu o cultură

proprie, care a reuşit să transmită tainele meşteşugului generaţiilor următoare.

Acest aspect nu înseamnă că după perioada marilor migraţii evoluţia olăritului s-a sfârşit. În secolele

VIII-IX d.Hr. se resimte în domeniul ceramicii influenţa culturii slave şi a celei bizantine, preluându-se din cea

din urmă, noi tehnici de modelare, ardere şi decorare. Ca o punte de legătură între perioada antică şi evul

mediu, caracteristicile simbolistice ale artei antice au fost revalorizate, găsindu-şi expresia în arta populară din

Transilvania secolelor V-VI. Chiar dacă Imperiul bizantin s-a prăbuşit (1453) arta bizantină nu şi-a pierdut

vitalitatea, astfel încît în secolele XIX-XX o regăsim în ceramica transilvăneană. Această simbioză având ca

bază ceramica dacică şi romană, precum şi multitudinea influenţelor externe, constituie fundamentul olăritului

românesc.

În perioada năvălirii popoarelor migratoare producţia de ceramică s-a realizat în gospodărie, fiecare

producând cantitatea necesară pentru familie şi Vecinătate.

Cererea mare de vase de uz casnic a determinat reapariţia meşteşugului olăritului, fie prin modelare

manuală, fie pe roata olarului. Selecţionarea celui mai potrivit lut, modelarea unui număr mai mare de vase şi

arderea lor presupunea o perfecţionare continuă. În Evul Mediu, chiar şi în perioadele de criză, când ţăranul era

obligat să se ocupe de toate cele necesare traiului - îmbrăcămintea, uneltele – s-au cumpărat vase de ceramică

de la olari. Recipientele pentru păstrarea lichidelor sau a alimentelor erau lucrate din lemn, dar cele pentru

fierberea alimentelor trebuiau confecţionate fie din metal, fie din ceramică, cele din urmă fiind preferate,

datorită preţului mai avantajos.

În secolul al XI-lea, pe lângă populaţia autohtonă românească au fost colonizaţi în Transilvania maghiarii,

iar în secolul al XII-lea secuii şi saşii. Între coloniştii saşi se presupune că erau şi olari, deoarece pe meleagurile

de unde au venit a existat demult o împărţire a meşteşugurilor pe specialităţi. După năvălirea mongolilor

(1241-1242) în zonele cotropite, s-au aşezat noi colonişti din Occident care au adus cu ei obiceiul organizării

meşteşugarilor în bresle, un aspect hotărâtor pentru Transilvania. La începutul secolului al XIV-lea

Regulamentele breslelor au existat prin înţelegeri verbale, uneori şi scrise, care s-au restrâns pe o arie mai

mică din Transilvania. Regulamentul breslelor săseşti din anul 1376 menţionează meşteşugul olăritului în Sibiu,

Sighişoara, Orăştie, Sebeş, Alba şi consemnează faptul că multe prevederi anterioare breslelor au fost

menţinute şi consolidate, iar altele care nu s-au dezvoltat au fost eliminate.

Având în vedere că oferta în secolul al XIV-lea era mult mai mică decât cererea nu s-au ivit probleme în

legătură cu creşterea propriu-zisă a atelierelor. Atât producţia cât şi comercializarea a fost liberă şi fiecare

maistru avea dreptul să-şi angajeze ucenici şi calfe după plac.

După exemplul breslelor săseşti s-au organizat şi maghiarii în „ghilde”. Preşedintele breslei (germ.

altmeister; magh. atyamester) a fost ajutat la Ocna Sibiului de către cel care verifica calitatea produselor

(magh. latomester), precum şi de secretarul pentru rezolvarea problemelor administrative.

În secolele XV-XVI meşteşugarii români au fost opriţi în evoluţia lor datorită materiei prime şi pieţelor de

desfacere, mare parte dintre acestea fiind sub monopolul comunităţii săseşti.

Erau greutăţi şi în procurarea coloranţilor pentru decorarea vaselor, fapt ce a dus la obligarea olarilor români

de a produce, în special ceramică nesmălţuită, determinându-i astfel să-şi păstreze formele arhaice.

În Porumbacu de Sus, Cârţişoara, Nou Român şi în alte localităţi româneşti din împrejurimile Făgăraşului

s-a practicat olăritul. La începutul secolului al XIX-lea au fost aduşi specialişti din Austria, pentru producerea

sticlei la Cârţişoara, care şi-au montat şi cuptoare pentru ceramică, preluând formele tradiţionale existente sau

cerute de către populaţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Nou Român, unde un boier a adus la conac olari

secui, care au asigurat ceramica pentru zona Văii Oltului, între Tălmaciu şi Făgăraş. După cercetările efectuate

în arhivele transilvănene de către Pál Antal Sándor referitoare la breslele de olari, aflăm că breasla olarilor din

Odorheiu Secuiesc a existat şi funcţionat în perioada 1613-1916. În anul 1811 existau 26 de meşteri, în anul

1853, 39 de meşteri, iar din anul 1867, din mila Domnului, meşterii aşa s-au înmulţit, încât nu puteau

supravieţui unul cu celălalt. În anul 1745 articolele breslei interzic folosirea smalţului verde, galben şi realizarea

vaselor verzi, galbene sau albe, fiindcă breasla a avut daune din cauza aceasta. Probabil din cauza numărului

mare de olari la Odorheiu Secuiesc, unii dintre aceştia s-au stabilit la Nou Român unde şi-au întemeiat ateliere

şi au lucrat, alături de români, ceramică decorativă asemănătaore celei produse în Secuime, dar diferită

cromatic, deseori semnată cu numele meşterului. Piesele decorate cu verde, maro, care se găsesc în cantităţi

mari în zona Făgăraşului, au fost lucrate cu siguranţă la Nou Român, dar ceramica cu decor alb-albastru a fost

executat de centrul Odorhei. În perioada 1875 – 1890, pe baza conscripţiei olarilor făcută de Jekelfalussy, în

Nou Român au existat doar 4 olari238.

Pentru zonele cu grăniceri români prevederile Regulamentelor breslei nu au avut influenţă majoră. Din

această cauză şi acolo au fost create centre puternice de olărit, care şi-au desfăcut mărfurile nu numai în

zonele limitrofe, ci în unele cazuri chiar pe graniţele Transilvaniei, cum a fost de exemplu centrul din Bârgău,

judeţul Maramureş, foarte activ în secolele XVIII-XIX.

În partea superioară a Mureşului, la Topliţa, sau în partea de mijloc a Oltului, între Tălmaciu şi Făgăraş,

cât şi în Munţii Lăpuşului, Bihorului sau în Regiunea Haţegului, în Ţara Bârsei, Ţara Sebeşului sau la Bârgău,

ceramica de uz casnic îşi găsea cumpărători maghiari şi saşi datorită faptului că era accesibilă ca preţ şi de o

calitate bună. La Baia Mare, Cluj, Turda, Făgăraş, precum şi în alte oraşe din Transilvania, la producerea

ceramicii au participat, alături de maghiari şi saşi, mulţi olari români.

Ceramica smălţuită cu angobă albă şi ornamente albastre, din Tohan şi Făgăraş, produsă de către olarii

români primeşte vădite influenţe săseşti şi secuieşti în formă şi decor, păstrând uneori şi specificul decorului

românesc.

Ceramica lucrată în atelierele de la Odorheiu Secuiesc, Tg. Secuiesc, Trei Scaune, Ciuc, Turda, Nou

Român era comercializată, valorificată de meşterii înşişi şi transportată cu carul în satele învecinate, pe pieţele

judeţene, dar şi în zonele învecinate, Mureş, Trei Scaune, Braşov, Cluj, Sibiu, Moldova. De obicei produsele lor

erau vândute pe lână sau alte produse (schimburi de mărfuri), şi îndeosebi cereale care nu se cultivau în judeţ,

(grâu, porumb, fasole, linte).

Meşteşugarul de la sat rămâne pentru foarte mult timp ţăran ca mentalitate, interese, statut de muncă şi

viaţă. El preia din experienţa meşteşugărească urbană, metode şi tehnici de preluare în limita instrumentarului

238 Szöcs Gazda Enikö, Ceramica din Odorheiu Secuiesc, comunicare prezentată la Sibiu în anul 2013 în cadrul Târgului internaţional

Frumos. Ceramic. Folositor.

său tehnic, destul de rudimentar, dar cu siguranţă preia modele eterogene pe care le execută în spiritul tradiţiei

locale. Adeseori aceşti meşteşugari alimentau chiar şi centrele orăşeneşti cu o parte din producţia lor până în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea239. George Oprescu menţiona: „ Olăria este o artă industrială. Meşteşuga-

rul îşi transportă produsele uneori la distanţe foarte mari, le vindea prin bâlciuri sau prin sate de-a lungul dru-

murilor, influenţa cu ele atelierele de ceramică locală . Dar din aceste călătorii, venea şi el cu modele noi, în-

trebuinţate de un concurent mai fericit; se încerc a atunci cu tot dinadinsul să le imite şi, deşi fiecare olar avea

secretele lui de fabricaţie, cu mijloacele ce-i stau la îndemână şi cu tehnica atelierului său, tot se putea obţine

ceva asemănător, fie în ce priveşte culoarea, strălucirea sau transparenţa smalţului, fie în ceea ce priveşte de-

senul sau forma240.

Obiectele etnografice exprimă identităţi şi apartenenţe, evocă „întâlniri” între civilizaţii, societăţi şi

grupuri, ele fiind selectate pentru capacitatea lor de a exprima contacte între lumi diferite, fiind dovada

comunicării ideilor, lucrurilor, tehnicilor, contactul cultural rezultând din forme şi materiale241. Astfel, rolul jucat

de aceste obiecte este modul nostru de a vorbi de o lume, de a face lumea şi de a o organiza. Este vorba de

lumea dispărută, arhaică, a satelor pe care azi mai avem şansa să o reconstituim şi să o restituim prin muzeele

etnografice.

Despre cojoacele săseşti242

În anul 1169 sunt menţionate patru case de cojocari (pellipari) şi trei case de pielari – tăbăcari, alături de

alte gospodării ţărăneşti, cu meşteri specializaţi în inventarul mânăstirii din localitatea Sâniob, lângă Oradea. În

secolele XIII – XIV meşteşugurile orăşeneşti din Transilvania se separă tot mai mult de agricultură. Cei care

lucrau articole din piele se specializează în meseriile de cojocari, curelari, tăbăcari, cizmar etc. Alături de

celelalte meşteşuguri, în fiecare sat au existat cojocari (lederer, cerdones), pielari, tăbăcari sau cizmari.

Îmbrăcămintea din piei şi blănuri era iniţial confecţionată în cadrul fiecărei gospodării. Treptat, unii membrii din

239 Ligia Fulga, Contacte culturale în ceramica transilvăneană a secolelor XVIII şi XIX, Editat de Revista Transilvania, Sibiu, 1983, p.

12. 240 George Oprescu, Arta ţărănească la români, 1922, p.55. 241 Fulga Ligia, Statutul actual al obiectului muzeal, în Caietele ASER, nr.4, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 295-300. 242 Textul referitor la istoricul populaț iei săseș ti este redactat de muzeograf Camelia Ș tefan, ș ef secț ie Muzeul de Etnografie ș i

Artă Populară Săsească ”Emil Sigerus”.

comunitatea sătească se specializează, lucrând piese de mai bună calitate şi deservesc şi cerinţele membrilor

obştei, ale curţii nobiliare, chiar ale unor sate învecinate.

În perioada venirii primilor colonişti germani în Transilvania, documentele vremii semnalau deja procesul

de specializare a unor meşteşugari români, pe domeniile feudale. Saşii au întâlnit o populaţie românească cu

ocupaţii preponderente agro-pastorale, dar si cu meşteşuguri de cea mai veche tradiţie legate de prelucrarea

blănurilor şi pieilor de animale.

În oraşele Sibiu, Sighişoara, Sebeş şi Orăştie sunt pomenite la 1376 şase branşe de pielari, organizate

fiecare în breaslă separată. Acest meşteşug se menţine înfloritor până în secolul al XV-lea. În anul 1466 breasla

blănarilor din Sibiu obţine dreptul de a construi o prăvălie (löbe) în Piaţa Mică aveau dreptul să îşi vândă în

toate zilele de marţi şi în zilele de târg produsele fără să plătească taxe.

Piesele de vestimentaţie din piei şi blănuri erau confecţionate în cadrul fiecărei gospodării. Cu timpul, uni

membrii din comunitatea săsească se specializează, lucrând piese de mai bună calitate. Prelucrarea pielilor s-a

situat pe primul loc în ierarhia meseriilor, aproape în toate oraşele cei mai mulţi dintre meşteşugari fiind

tăbăcari, cojocari cizmari şi pantofari.

Numărul mare al pielarilor şi dezvoltarea pieţelor de desfacere au determinat diversificarea

meşteşugurilor orăşeneşti pe branşe şi bresle, meşteşugul ţărănesc continuând însă să fie un real pericol şi o

permanentă concurenţă pentru acestea.

Singurul loc mai spaţios într-un oraş era piaţa, fie că era una singură, fie că erau două sau mai multe,

cum era cazul Sibiului. În zilele de bâlci sau de iarmaroace, pieţele se umpleau de şetrele meseriaşilor sau de

carele ţărăneşti cu produse agricole.

În Ghidul Sibiului din anul 1790 al lui Martin Hochmeister sunt menţionaţi doi meşteri cojocari în Sibiu:

cojocarul Michael Mötze, în str. Guşteriţei (Elisabethgasse) şi Georg Theis în str. nr. 541 (Neustiftgasse)

Saşii au preluat anumite elemente din portul românesc, pe care însă şi-au pus amprenta, înfrumuseţându-le cu

motive si decoruri specifice săseşti, si creând astfel, prin structură, tehnici decorative şi ornamentică, propria

lor cultură şi civilizaţie în strânsă interdependenţă cu arta populara românească.

Cojoacele săseşti, lucrate de meşteri de la sate sau de cei din bresle orăşeneşti erau foarte apreciate

atât de populaţia rurală cât şi de către orăşeni. Cojocul face parte din portul de sărbătoare, ca piesa de

îmbrăcăminte cea mai importantă pentru sezonul rece - dar nu numai - ca unul din veşmintele de mare valoare

artistică şi estetică. Ornamentica cojoacelor săseşti este foarte bogată, realizată prin aplicaţii din piele albă,

maronie sau roşie, decupate după şablon, peste care sunt suprapuse broderii florale şi fitomorfe policrome. O

caracteristică a cojoacelor săseşti o constituie datarea şi brodarea iniţialelor proprietarului cojocului, inscripţii

care deveneau mărci distinctive pentru identificarea formelor de asociere ale meşterilor în bresle sau asociaţii

familiale.

Despre dogarii din MUNŢII APUSENI243

Motto: Pleacă moţul la ţară Cu vase şi cu ciubară

Şi cu vase mărunţăle Să aducă bucăţele.244

Meşterul care făcea doage sau vase din doage se numea, în general, dogar, cu variantele regionale:

butar, văsar, ciubărar (Transilvania) sau butnar (Moldova) etc., meseriei practicate, spunându-i-se, în

consecinţă, dogărie. 245 Termenul doagă (pl. doage; din lat. doga) se referă la fiecare dintre bucăţile de lemn

(puţin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri.246

Vasele din doage sunt lucrate în centre specializate renumite, printre cele mai cunoscute fiind cele din

Ţara Moţilor- Vidra, Arieşeni, Albac, Măguri, Mărişel, apoi Dobroţ şi Leauţ din Ţara Zarandului, ciubărarii din

Apuseni cutreierând întreaga ţară cu carele lor cu coviltire, ce puteau fi întâlnite din şesul Tisei până în cel al

Dunării şi în Dobrogea. 247 De subliniat că în Munţii Apuseni, butnarii sau dogarii obţineau vase de stejar, iar

243 Textul este redactat de muzeograf Dana Botoroagă, ș ef secț ie Muzeul Civilizaț iei Transilvane ASTRA. 244

Florea Florescu, Vidra, un sat de moț i, în Sociologie Românească, II, Nr. 7-8, 1937, p. 302. 245 Gheorghe Iordache, Ocupaț ii tradiț ionale pe teritoriul României, Studiu Etnologic, vol. IV, Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p.

248. 246 Alma Blănaru, Dicț ionar de termeni păstoreș ti, Suceava, 2002, p. 171. 247 Georgeta Stoica; Olga Horș ia, Meș teș uguri artistice tradiț ionale, Editura Enciclopedică, Bucureș ti, 2011, p. 43.

văsarii sau ciubărarii fabricau vase de brad şi de molid. Văsăritul sau ciubărăritul a fost îndeletnicirea principală

a multor moţi de pe cursul superior al Arieşului.248

Vidra este un sat ai cărui locuitori sunt pricepători în lucrarea lemnului, dar această preocupare este

secundară faţă de plecarea lor pe drumurile ţării.249 Văsarii îşi desfac marfa pe la târguri şi prin sate şi pe banii

câştigaţi la reîntoarcere încarcă pe cai sau pe care, porumb, grâu, secară, etc. 250

Marfa dusă de fiecare nu este aceeaşi în soi şi în cantitate 251, mărturie stând tablourile cu marfă realizate

de sociologul Florea Florescu în cadrul cercetării întreprinse la Vidra. Numărul mare de produse ca şi varietatea

lor sunt condiţionate de necesităţile la care trebuie să răspundă aceste vase de doage de lemn pentru nevoile

păstoritului, dar şi pentru cele ale pomiculturii şi viticulturii, ca şi pentru nevoile gospodăreşti. 252 Lucrate cu un

meşteşug deosebit, vasele de lemn sunt împodobite mai rar prin crestare, modul obişnuit de decorare fiind

pirogravura.253

Locuitorii Ţării Moţilor (din Câmpeni, Sohodol, Arieşeni, Albac), zonă cu o agricultură montană extreme de

săracă, s-au profilat de veacuri pe văsărit, confecţionând ciubere şi doniţe pentru nevoile gospodăreşti, cofe şi

fedeleşuri, şindrilă, comercializându-le ambulant şi străbătând distanţe mari, chiar dincolo de culmile

Apusenilor, cu căruţele şi cu caii. Vasele lor din lemn, ornamentate prin pirogravură, purtau semnul crucii, al

248 Gheorghe Iordache, op. cit, p. 249. 249 Florea Florescu, op. cit., p. 299. 250 Teofil Frâncu, George Candrea, Românii din Munț ii Apuseni, Bucureș ti, 1888, p. 6. 251 Florea Florescu, Drumurile prin ț ară ale unor moț i vidreni, în Sociologie Românească, III, Nr. 7-9, 1938, p. 375. 252 Georgeta Stoica, Olga Horș ia, op. cit, p. 43. 253 Ibidem.

bradului şi al stelelor, al soarelui şi al valului, invocând protecţia caselor, belşugul gospodăriilor, ploile fertile.

254

Odată cu primele semne ale verii, aceştia îşi coboară tot rodul muncii în vale, la şosea, îl încarcă în car, pe

cai, în căruţe şi pornesc în ţară. Din sat în sat, din oraş în oraş, Moţii cutreieră-nomazi-pământul României şi

mai departe, trec până’n Sârbia şi’n Bulgaria. Banii strânşi pe vânzare îi trimit acasă sau îi păstrează ca să

aducă, la întoarcere, bucate; grâu, din care atât de puţin se face pe pământul lor de piatră.255 … banii realizaţi

din vânzare sunt folosiţi la cumpărarea bucatelor. De fapt dau vase şi pe bucate, mai rar…256

Despre icoanele pictate pe sticlă257

Transilvania este leagănul picturii pe sticlă, spaţiu prielnic din punct de vedere istoric mai multor influenţe

răsăritene şi apusene, care de-a lungul secolulul al XIX-lea, s-au intersectat armonios, păstrându-se astfel,

credinţa creştină.

Nicula este considerat leagănul picturii populare pe sticlă din Transilvania, un chivot al autenticului icono-

grafic.

Icoanele din Nordul Transilvaniei, icoanele niculene vechi, ating calitatea de pictură în traducerea moder-

nă a cuvântului.

Icoanele alese reprezintă cele mai importante centre de pictură pe sticlă din Transilvania: Ţara Făgăraşu-

lui – Arpaşu de Sus, Cârţişoara, Valea Sebeşului – Laz, Lancrăm, Nordul Transilvaniei – Nicula.

Cele mai multe icoane sunt datate, şi în totalitate aparţin celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Valoroase sunt icoanele pictate de cunoscuţii meşteri zugravi-iconari Savu Moga, Matei Ţimforea.

254 Maria Bocș e, Arta populară, în Patrimoniul natural ș i cultural al României. Munț ii Apuseni, Institutul Cultural Român, Centrul de

Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2006, p. 8. 255 Miron R. Paraschivescu, Oameni ș i aș ezări. Din Ț ara Moț ilor ș i Basarabilor, Capitolul Vidra, satul Iancului, Cartea Echipelor.

Fundaț ia Culturală Regală “Principele Carol”, 1938, p.22. 256 Florea Florescu, op. cit., 1938, p. 376. 257 Text redactat de Ada Maria Popa, muzeograf cercetător ştiinţific gr. III, Muzeul Civilizaț iei Transilvane ASTRA.

Savu Moga, (1816 – 1899) este un iconar renumit din Ţara Făgăraşului, venit din Nordul Transilvaniei în

satul Arpaşu de Sus, judeţul Sibiu.

Pictura sa se caracterizează printr-un fast şi o somptuozitate specifică picturii bizantine. A imprimat lucrărilor

sale, mereu respectând tematica tradiţională, o viziune personală.

Icoanele sale se caracterizează prin desen precis şi o cromatică subtilă, folosind culori nuanţate. A pictat supra-

feţe mari. Ultima icoană începută de Savu Moga în 1898 a fost terminată de Matei Ţimforea.

Matei Ţimforea, (1836 – 1906) este cel de-al doilea foarte cunoscut pictor pe sticlă dinŢara Făgăraşului,

originar din satul Cârţişoara, judeţul Sibiu. Icoanele sale se disting printr-un caracter narativ şi prin elementele

etnografice. În picturile sale sunt reprezentate personaje din lumea satului. Îndepărtându-se uneori de erminii,

pictorul iconar a introdus în picturile sale şi elemente de peisaj arhitectonic.

Muzeograf Elena Găvan

Despre textile/ ţesăturile româneşti258

Transilvania a reprezentat, la nivelul civilizaţiei populare tradiţionale, un adevărat fenomen în care con-

fluenţele culturale au dat naştere unei civilizaţii unice cu particularităţi specifice rezultate din influenţarea reci-

procă a neamurilor între ele.

Clima aspră din zonă a impus utilizarea pe scară largă a ţesăturilor de lână şi a blănurilor de către toate

grupurile etnice şi sociale, diferenţele constând în calitate şi cantitate.

Secole de-a rândul confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, a ţesăturilor pentru uz casnic

şi port au fost realizate în sânul fiecărei gospodării ţărăneşti, producţia – dacă se poate numi astfel, acoperind

strict nevoile proprii unei gopodării. Cu timpul ocupaţiile tradiţionale, precum păstoritul (sursă bogată de mate-

rii prime, precum lână, blănuri, piei) au răspuns unui spaţiu mai larg şi unei pieţe de desfacere, la început loca-

le, apoi zonale, naţionale şi chiar externe. Dezvoltarea, în această direcţie, a fost stimulată şi de practicarea

cărăuşiei şi a negoţului, de existenţa în vecinătatea satului a unui centru economic în care se organizau periodic

nedei, târguri etc.

258 Text redactat de Elena Găvan, muzeograf Muzeul Civilizaț iei Transilvane ASTRA.

În tot cursul evului mediu ţesăturile locale: pânzeturile de bumbac, cânepă, şi postavurile de lână s-au

produs în cadrul industriei casnice textile cât şi în spaţii organizate. În oraşele transilvane existau ateliere spe-

cializate, bresle organizate sub influenţa saşilor începând cu secolul al XIII-lea259.

Termenul de breaslă indică în general o organizaţie meşteşugărească cu drept de exclusivitate în exerci-

tarea unei anumite profesiuni. De-a lungul istoriei, faptele au demonstrat că existenţa ei nu a implicat şi lipsa

meşteşugarilor neautorizaţi denumiţi în documente Riepler (cârpaci) şi Störer (tulburători)260, favorizaţi de

practicarea din vechime a anumitor meserii prin care dispuneau de materie primă. De exemplu saşii nu au fost

niciodată oieri procurându-şi lâna şi pielea de la românii, cu toate acestea ei au avut monopol asupra industriei

lânii din ţinutul Sibiului. Fiecare breaslă îşi asigura o zonă de desfacere a mărfii ceea ce ducea deseori la ne-

mulţumiri în cazul înfiinţării uneia noi. Pe de altă parte, acestea căutau să satisfacă necesităţile populaţiei din

oraşe şi târguri, motiv pentru care celei de rând nu i se vindea decât o anumit marfă determind astfel apelarea

la meseriaşi nebreslaşi261.

Meseriaşi săteşti sunt amintiţi în documente încă din secolul al XV-lea. De-a lungul timpului, în anumite

momente, acestora li se acordă dreptul de a vinde marfa în mod liber şi/sau în anumite condiţii, li se stabileşte

nivelul de calitate a produsului, spre exemplu: în anul 1536 la Sibiu se dispune modificarea statutelor breslei

pânzarilor, conform cărora femeile şi meşterii ţărani, străinii şi valahii puteau produce pânză de calitate inferi-

oară262 precum şi faptul că croitorii greci, valahi, sârbi şi armeni pot vinde produsele lor(tunici, opinci, îmbră-

căminte) doar la târgurile anuale263.

În realizarea ţesăturilor de lână un rol important îl deţineau satele din Mărginimea Sibiului, Ţara Oltului şi

Ţara Bârsei (Şchei, Săcele) în care oieritul constituia ocupaţia de bază a locuitorilor din cele mai vechi timpuri,

satele fiind aşezări libere motiv pentru care dezvoltarea comerţului cu piei şi lână a determinat, în special spre

259Eugen Pavlescu, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei (secolele XVII-XIX), 1970, p. 69. 260Florin Bobu Florescu, Producţia meşteşugărească a ţăranilor şi meşterilor romîni neautorizaţi din Transilvania, în Studii şi Cercetări

de Istoria Artei, 1-2, 1956, p. 277. 261Ibidem. 262Ibidem, p. 278. 263Ibidem, p. 280.

sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea creşterea industriei casnice textile în satele din

regiunile respective264.

Produsele fabricate în atelierele casnice româneşti din zonele pastorale ale Transilvaniei aveau o largă răs-

pândire ca dovadă meşteşugarii saşi din Cisnădie se plângeau la începutul sec al XVIII de concurenţa pe care

le-o făceau românii mai ales cei din Sălişte şi Braşov ale căror cergi de lână pătrundeau în Banat, Ţara Româ-

nească şi Moldova iar negustori greci exportau produsele româneşti până în Anatolia. Pentru limitarea concu-

renţei meşterii saşi propuneau restricţii mergând până la interzicearea conaţionalilor să poarte sumane româ-

neşti265.

Astfel, concomitent cu oieritul, apoi mai târziu şi independent de acesta mărginenii sibieni au practicat un

comerţul ambulant care depăşea hotarele transilvănene. În spaţiul ardelean comerţul ambulant îl făceau îndeo-

sebi femeile mărginene. Acestea desfăceau mai ales pânzeturi, ii şi cămăşi, pieptare, şorţuri, cioareci şi ţundre

din pănură (postav gros din ţesătură de lână bătută în piue) dar şi brânză, lumânări, săpun. Mărfurile erau

vândute la oraşe unde mergeau numai cu ocazia târgurilor de ţară (Sibiu, Orăştie, Sebeş, Haţeg, Deva, Alba-

Iulia, Teiuş, Aiud, Târgu-Mureş, Blaj, Mediaş, Dumbrăveni, Făgăraş, Braşov, Cluj) şi la sate unde mergeau în

intervalul dintre târguri266.

Interiorul ţărănesc ca orice spaţiu este receptiv la influenţele diferite şi tentante ale oraşului ajungându-se

ca începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea să îşi modifice structura şi să dobândească noi valenţe.

În ansamblul textilelor de interior categoria cea mai veche şi totodată cea mai simplă ca sistem de ornamen-

tare o reprezintă ţesăturile de uz gospodăresc din lână, cânepă (ţol lucrat la piuă, strai, ţolică de cal, ţesătura

de traistă) sau care stau la baza confecţionării pieselor de îmbrăcăminte din bumbac.

Despre problema vinului267

264C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII-XIX,

Bucureşti, 1976, p. 129. 265Ibidem, p. 9; Maria Bâtcă, Însemn şi simbol în vestimentaţia ţărănească, Ed. Casa „Abeona”, Bucureşti, 1997, p. 25; Cristu S. Ne-

goescu, Ardealul nostru – Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul – din punct de vedere geografic, economic, administrativ şi

mai ales financiar, Bucureşti, 1919, p. 174. 266I. Haşeganu, Mărginenii în viaţa economică a Transilvaniei şi a Vechiului Regat, Braşov, 1941, p. 54; Cristu S. Negoescu, op.cit., p.

172. 267 Text redactat de Lucian Robu, muzeograf Muzeul Civilizaț iei Populare Tradiț ionale ASTRA.

În condiţiile pedoclimatice favorabile, în toate regiunile istorice româneşti s-au dezvoltat podgorii care au

valorificat resursele minerale care condiţionau calitatea strugurilor şi, implicit, calitatea vinurilor, dând naştere

unor soiuri arhaice, intens prezente în comerţul cu băuturi începând cu zorii Evului Mediu şi evoluând până în

modernitate. Între cele mai importante centre viticole din Muntenia şi Oltenia amintim: Bălăneştiul, Curtişoara,

Glodeni – în Gorj; Segarcea, Pleniaţa, Sadova; Drăgăşaniul – în Vâlcea (cu celebrul soi crâmpoşie, vândut în

târgurile din Ardeal), Goleşti şi Topoloveni – în Argeş; Valea Călugărească şi Mizil – în Prahova; Pietroasele – în

Buzău. Şi Transilvania a cunoscut dezvoltarea unor centre viticole importante: podgoria Alba Iulia cu centrele

Ighiu, Cricău, Şard; valea Târnavelor cu renumitele podgoriile Jidvei, Crăciunel, Valea Largă; podgoria Aradului

cu centrele Păuliş, Şiria, Pâncota; podgoria Sătmarului cu Tăşnad, Beltiug; podgoria Ţării Crişurilor cu centrele

seculare de la Diogsig, Săcueni, Oradea.

O bună parte din vinurile produse în Ţara Românească se valorificau în Transilvania. Secretarul

domnitorului Constantin Brâncoveanu, DelChiaro relata că cea ai mare parte a Transilvaniei se îndestulează din

Valahia, cu cele mai bune vinuri albe şi roşii, cu gust delicat şi sănătos pentru stomac. Vinurile din Muntenia şi

Oltenia erau mai aromate, mai uşoare dar şi mai ieftine iar negustorii din Sibiu şi din Braşov le cumpărau nu

doar pentru consumul interior ci şi pentru vânzarea în alte centre din Europa.

În comerţul Ţării Româneşti, relaţiile cu Transilvania, asigurate de negustorii din Braşov şi Sibiu, ocupau

o poziţie cheie. Braşovul se afla pe traseul unuia dintre principalele drumuri comerciale europene care lega Eu-

ropa Centrală cu Orientul şi, prin aşezarea sa geografică, domina trecătorile din Carpaţi spre Moldova şi

Valahia.

În perioada stăpânirii habsburgice, relaţiile de schimb dintre Oltenia şi Transilvania au fost încurajate de

către Curtea de la Viena, care urmărea prin politica sa să integreze provincia din dreapta Oltului în economia

imperiului.

De când a fost cunoscut vinul a şi început comercializarea lui. Comerţul intern realizat la nivelul fiecărei

regiuni în parte a avut, ca puncte centrale, oraşele şi târgurile. Se cunosc târgurile organizate săptămânal sau

târgurile tradiţionale legate de sărbători religioase sau evenimentele locale mai deosebite. Spaţiul târgului

transilvan din secolele trecute era, prin definiţie, un loc al multiculturalismului, evident, şi prin prisma

activităţilor economice şi de interacţiune socială.

În târgul transilvan, în ceea ce priveşte comerţul cu vin erau recunoscuţi negustorii-producători de vin din

vestul provinciei, din comunităţi cu resurse viticole recunoscute în Europa Centrală: Gurahonţ, Buteni, Sebiş,

Ineu şi Pâncota, şi mai ales Miniş, una dintre remarcabilele şi valoroasele zone viticole. Proprietarii maghiari de

vii şi de crame din aceste zone se remarcau, în mai toate activităţile de vânzare a vinului, acestea depăşind

chiar graniţele Transilvanei.

Vinul apare în documente la Cluj în 1366, când oraşul priveşte un privilegiu de a comercializa de la regele

Ludovic D’ Anjou. Un butoi costa 4 dinari iar până atunci se plătea o… vacă pe un butoi! Treptat, Clujul devine

autoritatea numărul unu în Transilvania în materie de vin, tradiţie care s-a pierdut în timp. Unitatea de măsură

a vinului s-a extins in toata Transilvania. În ce priveşte vânzarea vinului, producătorii aveau voie să vândă

maximum câte 50 de vedre.

În ceea ce priveşte producerea vinului în zonele viticole din Crişana, aici procesul de producţie şi de

comercializare era dominat, cu precădere, de două familii maghiare: Zichy şi Grassalkovich. La fel de renumit

era şi arealulSătmarului, acolo unde consemnările de secol XIX vorbesc de similitudinea vinului de Săcuieni cu

cel de Tokay: regiunea din jurul Marghitei nu este prea roditoare. Dar vinurile sale se desfac cu câştig în

comitatele Szabolcs, Satu Mare şi Maramureş. Regiunea fiind vecină cu cea de la Săcueni vinurile nu pot fi rele.

Vinul localităţii din urmă este pus de unii alături de vinul de Tokai. Această onoare se pare că i se cuvine totuşi,

avându-se în vedere însuşirile vinurilor de la Miniş şi în privinţa exportului, a celui de la Sopron, Eger si Bu-

da268.În secolele al XVII şi al XVIII-lea în comitatul Satu Mare cele mai mari vânzări înregistrate la târguri erau

cele de vin.

În ceea ce priveşte zona viticolă a Târnavelor şi a podgoriilor Alba –Iulia se aminteşte în relatările

călătorilor străini despre satele limitrofe Mediaşului unde se găseau vinuri albe, parfumate. La fel de importantă

era şi menţiunea legată de vinul tare, comercializat în târgurile de la Alba şi de la Deva. Calendarele şi

documentele săseşti de secol XVII (datele sunt preluate dint-un calendar de la 1644) conţin multiple menţiuni

cu privire la vinul din târgul sibian, fiind semnală abundenţa acestui produs în târguri dar şi preţul său accesibil,

doar 1 pfennig pentru 1 litru de vin. Referirile cuprinse în documentele epocii subliniază şi importanţa vinului în

alimentaţia populaţiei din burgul Sibiului.

268Călători străini …, vol. I, p. 116.

Renumita zonă viticolă a Timişoarei cu podgoria Recaşului apare în consemnările călătorilor străini, prin

prisma vinului roşu de aici a cărui aromă amintea de binecunoscutul vin de Tokay.

Comerţul cu vin şi-a pus amprenta şi asupra târgurilor braşovene, mai ales în ceea ce priveşte în relaţia

dintre vinul muntenesc şi interesul negustorilor saşi pentru acesta. Braşovenii au continuat să vină la

Câmpulung şi în secolele XVII–XVIII, interesaţi de produsele autohtone şi în special de vinuri.

Acest produs a intrat în circuitul comercial încă din 1612, când judele Braşovului, Michael Weiss a adus de

peste munţi, din Ţara Românească, importante cantităţi de vin care au fost comercializate pe piaţa braşoveană,

o vadră de vin fiind vândută cu 28 denari. În numai câteva luni însă, din cauza importului masiv de vin, adus

de la sud de Carpaţi în butoaie şi butoiaşe transportate de animalele de povară, preţul unei vedre de vin a

scăzut la 10-12 denari. Însă, foarte curând, braşovenii ajungeau constant la Câmpulung, mai ales atunci când

se ţinea târgul de la Sfântul Ilie (25-28 iulie), în primul rând pentru vinul muntean. Dintre braşovenii care au

ajuns la Câmpulung în timpul „iarmarocului” de Sfântul Ilie, îi amintim pe Andreas Hegyes 1614) şi Paul

Benckner (20-26 iulie 1681). Anterior, Paul de Alep remarcase faptul că cel mai bun vin comercializat în

Transilvania era vinul muntenesc din podgoriile argeşene. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu,

marele boier Constantin Ştirbei trimitea spre vânzare 10 buţi de vin de Piteşti, a câte 50 de vedre fiecare (cca.

5000 de litri) lăcătuşului sas Hans din Braşov. Menţiunea documentară mai face referire şi la un alt târg urban

unde vinul putea fi comercializat, anume Făgăraşul.

Varietatea de produse vândute în târgurile braşovene era foarte mare, cele mai tranzacţionate mărfuri

fiind cerealele, vinul, peştele şi vitele. Spaţiul de desfacere aproduselor s-a mărit treptat pe parcursul secolului

al XIX-lea, iar organizarea riguroasă aacestuia a fost reglementată prin diferite hotărâri ale edililor. Astfel, prin

Regulamentul de Funcţionare a târgului braşovean, adoptat pe 22 aprilie 1857, se stabileşte piaţa pentru

fiecare produs în parte. Erau menţionate în acest regulament piaţa de cereale, piaţa produselor din lemn, târgul

de vite (boi şi cai), mai ales târgul de vin, târgul de alimente (care constituia Piaţa Mare) şi târgul de produse

meşteşugăreşti.

ThomasThorton, un diplomat străin aflat la Bucureşti la începutul secolului al XIX, amintea de abundenţa

producţiei de vin din zonele viticole ale Munteniei dar şi de vânzarea acestuia în târgurile din Transilvania. Sunt

oferite chiar detalii asupra modului prin care tăria vinului este crescută, prin lăsarea la îngheţ, în nopţile

geroase, în butoaie masive de stejar, plasate lângă carele trase la târguri sau la hanuri.Un alt călător străin,

englezul Edward Clark aminteşte în jurnalul călătoriei sale realizate la 1806 despre „minunatul vin din ţinutul

Topolovenilor”, fiind vorba, de fapt, de podgoria muntenească din judeţul Argeş – cea din Topoloveni.

Unul dintre cele mai importante târguri din Transilvania era cel organiza în ţinutul Hălmagiului. Fiind

aşezat la confluenţa drumurilor comerciale ce traversau Ardealul şi făceau legătura cu comunităţile bănăţene,

târgul Hălmagiului era definit şi prin importante şi diversele cantităţi şi soiuri de vin (alături de un alt produs

frecvent, vinarsul) aduse aici. În acest sens invocăm o mărturie directă asupra locului în târg şi a modului în

care se băutura se desfăcea consumatorilor:

„ Costin Alexandru, născut în Hălmagiu în anul 1879, domiciliat în oraşul Brad din anul 1879 relata, în ziua de

12 martie 1968, următoarele impresii despre târgurile din Hãlmagiu: Prin anii 1890-92 - zice informatorul -

precum si după aceea, târgul de bucate se ţinea pe uliţa farmaciei iar cel de marhă (marfă, vite n.n.) după

biserica românească. În târgul de bucate erau multe cară (căruţe) cu butoaie de vin si de vinars. Din părţile

Şiriei si Ineului se aduceau butoaie cu vin şi vinars de comină, iar din părţile Bradului si ale Hălmagiului cu

vinars de prune. Vinul si vinarsul se slobozeau din butoaie prin „ciurcă” (robinet n.n) din lemn în oale si căntufe

de pământ.

Ruta comercială reprezentată de drumul de care ce tranzita cursul Oltului, prin pasul Turnu Roşu,

coborând spre Ţara Românească era definitorie în ceea ce privea activităţile de schimb, implicit pe celecare

aveau ca marfă principală - vinul. Târgurile Râmnicului au ocupat un rol esenţial în circuitul comercial dintre

Transilvania şi Ţara Românească. Domnitorul Matei Basarab este acel care a consolidat târgurile de la Govora şi

Râmnic. Aici aveau loc schimburile şi vânzările de mărfuri şi de vin, organizate pe o perioadă de 2-3 săptămâni.

Foarte important de precizat că, mai târziu, în secolul al XVIII-lea la bâlciul Râurenilor soseau negustori din

Ardeal,Viena, Lipsca, bulgari din Chiprovăţ şi Rusciuk, raguzani, armenii cu vinuri din podgoriile transilvane,

galiţieni şi evrei.

Pentru bâlciul de la Râureni, mărfurile străine se aduceau cu carele de la Sibiu, care treceau prin „vama

de la Genune”–Câineni, apoi drumul lor se continua prin Titeşti, Şuici, Jiblea până la Râmnic. Tot pentru acest

bâlci, multă marfă se aducea de la Braşov, urmând drumul Bran–Rucăr–Câmpulung–Piteşti–Curtea de Argeş–

Tigveni–Goleşti–vama de la Runcu–Fedeleşoiu-Râmnic. Între negustorii sibieni care vindeau vin la Târgul

Râmnicului prin anul 1725 sunt amintiţi documentar Ioan Marcu şi Peter Ianoş.

La Râmnicu Vâlcea în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Antonie (Antonică) Nicolantin a fost

negustorul care s-a bucurat de un mare prestigiu, el ocupându-se cu comerţul de untdelemn, piei, lână, vin,

marfă englezească, mătase, bumbac, în toată Oltenia şi chiar în sudul Transilvaniei.

În drumul lor spre târgul de la Râureni sau Govora, carele ardeleneşti cu coviltire trase de 6 cai încărcate

cu mărfuri de la Sibiu şi Braşov erau de multe ori atacate de bande de tâlhari, îndeosebi în depresiunea

Titeştilor sau zona „Valea Rea” înainte de Malul Alb de peste Olt.

De aceea, din cauza acestor tâlhari, convoaiele ardeleneşti erau însoţite de o pază puternică capabilă să

respingă asemenea atacuri. Negustorii ardeleni cumpărau de la Râureni, vite, porci, dar mai ales vinul

muntenesc, adus la Râmnic sau la târgul de la Govora din podgoriile Buzăului.

O altă casă comercială transilvăneană, Casa Hagi Constantin Pop din Sibiu a îndeplinit un rol deosebit în

amplificarea relaţiilor comerciale cu Oltenia, având numeroşi clienţi în rândurile negustorilor şi boierimii. Hagi

Constantin Pop avea agenţi permanenţi la Râmnicu Vâlcea, pe negustorii Nicoliţă Iovipalişi Antonie Nicolantin,

care vor atrage, la rândul lor, alţi negustori din târgurile şi oraşele Olteniei. Trebuie remarcat, de asemenea, că

Hagi Constantin Pop şi urmaşii săi au fost proprietarii unor moşii şi de vii în Oltenia şi, tot de aici, au

achiziţionat cantităţi mari de vin: de la Bengeşti (judeţul Gorj), Drăgăşani şi Suteşti (judeţul Vâlcea)şi de la

Vulcăneşti (judeţul Dolj).

În ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea, schimburile comerciale ale negustorilor din Vâlcea cu

Banatul şi Transilvania, inclusiv în ceea ce privea vânzarea vinului se realizează prin intermediul casei sibiene

Ioan Marcu care avea clienţi numeroşi în rândul negustorilor vâlceni cum ar fi: Băluţă Nica Teişanu, Constantin

David, Gheorghe Golescu, Nicoliţă Iovipali, Dimitrie Iordan, Ghiţă Braşoveanu, Atanasie Gheorghiu.

Tot din perspectivă multiculturală secolele al XVIII-lea şi al XIX –lea au fost caracterizate, în comerţul cu

vin din Transilvania, de implicarea armenilor din Gherla şi Dumbrăveni. Compania Armeană creată în secolul al

XVIII-lea ca urmarea politicii de acordare de privilegii de către casa de Habsburg a mijlocit vânzarea vinului din

marile podgorii ardelene, nu doar pe piaţa locală ci, mai ales, în marile târguri ale Europei269.

O succintă concluzie ar fi aceea că, din multitudinea de dimensiuni socio-economice pe care le cunoaşte

existenţa târgului în Transilvania, acelea de multiculturalism şi multietnic se detaşează, inclusiv atunci când

vorbim de relaţiile economice - de schimb. Domnitorii români deveneau furnizorii de vin ai patriciatului săsesc,

fie că vorbim de Sibiu sau de Braşov. Această cutumă s-a păstrat chiar şi în secolul al XIX-lea, în contextul

raporturilor economice ale Valahiei şi Moldovei cu Transilvania.

Despre împletitul nuielelor270

Istoricii vorbesc de rudari în secolul al XIX-lea ca fiind aceia care culegeau aurul din nisipul râurilor, în

timp această ocupaţie transformându-se în confecţionarea şi comercializarea obiectelor din lemn. Atât pentru

istorici cât şi pentru etnografi, rudarii reprezintă o provocare, neputându-se spune despre ei cu certitudine că

ar fi români sau rromi. Ocupaţia lor, de culegători de aur o practicau în anotimpul frumos, iarna fiind

întotdeauna dedicată transformării lemnului în obiecte de uz casnic. Ei se aşează întotdeauna lângă o pădure,

unde lucrează, iar alţi membri ai familiei merg cu produsele la vânzare.

Rudarii lucrează lemnul de salcie, paltin, carpen, plop, cireş, frasin în farfurii, scafe, linguri, coveţi,

scaune, mese, leagăne, găvane, blide, cârpătoare, linguri, coveţi, hambare, lacre pe care le comercializează la

târgurile de meşteşuguri, în pieţe, uneori în străinătate.

În cadrul acestei ocupaţii s-au desprins mai multe ramuri sau specializări: butnarii, covătarii, albierii,

lingurarii, fusarii, lădarii, corfarii sau împletitorii de nuiele.

Alături de acestea în târg vom întâlni şi căldărarii cu consoartele lor care confecţionează bidinele precum

şi lăutari.

269Analiza documentelor din arhiva Bibliotecii Brukenthal (atât documentele privilegiale cât şi cele comerciale), evidenţiază reuşita

abililor negustori armeni din Gherla, şi din Dumbrăveni de a lungul secolului al XVIII-lea, de aş consolida statul juridico-economic şi

de a monopoliza comerţul cu mărfuri de lux, atât în târgurile Sibiului cât şi în cele ale Braşovului. Cele mai reprezentative mărfuri

armeneşti la care se face referire în documentele epocii erau: vinul, pieile şi produsele de tăbăcărie, stofele, cerealele, vitele, piesele

de podoabă din aur şi argint, covoarele. 270 Text redactat de Oana Burcea, muzeograf Muzeul Civilizaț iei Tradiț ionale Populare ASTRA.

Muzicanţii au purtat de-a lungul vremii, sute de cântece, care dacă ei nu fi transformat din lăutărie o

ocupaţie, multe dintre cântece ar fi fost uitate astăzi.

Cuvântul lăutar a avut semnificaţii diferite încă de la primele rostiri ale lui şi de la primii oameni care se

îndeletniceau cu această meserie. Provine din cuvântul lăută care semnifică un instrument muzical asemănător

cu cobza. Aşadar, lăutarul este cel care cântă la un instrument cu coarde, la scripcă, vioară. Ilarion Cocişiu

precizează că numele de lăutar arată numai practica instrumentului, care cu timpul devine meserie271. Viorel

Cosma ne spune că în Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino din anul 1688, găsim expresia alăutarii

zicând cu alăutele lor. De asemenea, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se întâlnesc doi termeni ce

desemnează acelaşi lucru: lăutar şi scripcar. Apoi, încet, de prin secolul al XVIII-lea, termenul de lăutar se

referea la orice membru al unui taraf. O precizare importantă este aceea că lăutar era acel muzicant care cânta

melodii populare. Cei mai mulţi interpretau „după ureche”, neavând posibilitatea de a putea studia notele

muzicale, însă au fost şi cei care au reuşit să studieze notele muzicale şi să scrie cântece pe portativ. Tot Viorel

Cosma ne spune că în secolul al XVIII-lea, în Valahia şi Moldova, lăutaria a fost practicată îndeosebi de rromi,

iar în Transilvania şi Banat, de ţărani. Îndeosebi după dezrobirea rromilor, lăutăria a fost practicată mai mult de

ei. Mai aflăm că cimpoiul, fluierul, surla, buciumul au fost instrumente utilizate de ţărani, în timp ce naiul,

vioara, cobza şi ţambalul au fost „strunite” de rromi. Instrumentele cu coarde au fost preferate de altfel de

rromi.

La început, grupurile, ansamblurile de lăutari cântau pe la sate, pe la petreceri, iar de prin secolul al

XVIII-lea, aceste grupuri au fost chemate să încânte urechile boierilor şi domnilor, devenind o modă la acea

vreme de a avea propriul taraf de lăutari.

Lăutarii se bucurau, excepţional şi pentru consideraţiunea talentului lor musical, în genere de oare-care

scutiri şi ei plăteau numai o dare anuală stăpânilor lor şi trăiau, câştigându-şi hrana de toate zilele, cântând pe

la cârciume, nunţi, hore şi la felurite veselii. Trebuiau să veselească casa cu cântecele lor, să fie bufonii şi

improvisatorii curţilor domnesei sau boeresei. La unele curţi erau câte două tarafuri de lăutari, unul cânta în

permanenţă la masă, car´ altul, când se aduceau bucatele de la cuhne, le acompania până la masa boerească,

anunţându-le cu cântece combinate după felul bucatelor...272

271 Ilarion Cocişiu, Lăutarii şi lăutăria, în Studii şi comunicări de etnologie, 1996, tomul X, p. 38. 272 Adalbert Gebora, Situaţia juridică a ţiganilor din Ardeal, teză de doctorat, Bucureşti, Leopold Geller, 1932, p. 16.

Documentar, lăutarii rromi din Moldova sunt menţionaţi în hrisovul din anul 1570 al lui Bogdan-Vodă care

pomeneşte de un Stoica alăutar, Tîmpla alăutar şi Ruşte alăutar. Mai ştim că ei au fost cumpăraţi din Ţara

Românească la preţuri destul de ridicate.

Bineînţeles că nici rromii lăutari nu au avut o soartă mai bună decât a altor rromi practicanţi ai unor

meserii. Au fost exploataţi la maximum, stăpânii îi foloseau ori de câte ori doreau, erau vânduţi şi revânduţi,

plăteau tribut. Cu timpul, ei s-au constituit în bresle şi şi-au ales un staroste dintre ei, care să le reprezinte

interesele.

Succes au avut până la apariţia teatrelor muzicale, a trupelor străine de operă. Au urmat să cânte la

restaurante, baluri, nunţi, petreceri. Din cauza câştigurilor foarte mici, au avut o viaţă plină de greutăţi şi au

sfârşit la fel de tragic, în condiţii mizere şi fără recunoaştere.

În trecut, lăutarii aveau formule introductive sau de final, menite să atragă ascultătorii să deschidă

pungile, portmoneele, să fie recompensaţi, cel mai des adresate boierilor, acolo unde recompensa putea fi

semnificativă. Erau urări de sănătate, de noroc, fericire, bogăţie. O formulă de sfârşit era următoarea:

Boieraşii să-mi trăiască

Pe lăutar să-l cinstească. Sau

Of, of, of! Vai şi amar

E de bietul lăutar

N-are casă, n-are masă

Duce-o viaţă păcătoasă”273

Mai trebuie spus că, pe la 1600, arta în general, prezenta dezinteres, muzica cu atât mai mult. Cei care

practicau lăutaria erau considerati nişte persoane cu îndeletniciri degradante. Se spunea despre ei că nu pot

avea urmaşi buni, unii ca ei care cântă la petreceri sau în târguri. A fost necesar doar de trei secole ca omul să

îşi dea seama că are nevoie de muzică pentru a-i alina durerile, pentru a cânta o romanţă, pentru a se bucura

de muzică cu cei apropiaţi.

Cum s-a spus deja, aceşti trubaduri, aveau nevoie să fie constituiţi într-o formă de organizare şi să fie

reprezentaţi de un om dintre ei. Primele astfel de forme de organizare au început să apară prin secolul al XIX-

lea, în vremea domnitorului Munteniei, Alexandru Ipsilanti. Exista un vătaf de lăutari, care strângea

273 Viorel Cosma, Figuri de lǎutari, Bucureşti, 1960, p. 5-29.

recompensele auditorilor. Însă, ei trebuiau să mânuiască cu iscusinţă instrumentele lor pentru a putea spera la

recunoştinţă. Cunoaştem faptul că existau şi muzicanţi mai slabi, care erau răsplătiţi cu palme, sau, dacă nu

cântau ceea ce li se cerea, acelaşi dur tratament. A existat chiar şi un catastih cu îndatoririle celui din breasla

scripcarilor. Bineînţeles că din câştigurile lor, o parte revenea boierului sau domnului.

Ei aveau cântece în funcţie de cui i se adresau: pentru oamenii de rând aveau Hora, Mocănesca, Brâu,

Hârlăuanca, Corăbioasa, Rusasca, Sârbeasca iar pentru boieri aveau Tampeta, Matradu, Manimasca, Valţul,

Mazurca, Englezul, Ecosesa, Cracovianca şi Poloneza, care erau la modă.274 La Iaşi, oficial, prima breaslă

lăutărească a fost înfiinţată la 1812, cu aceeaşi obligaţie de a plăti stăpânirii din câştigul obţinut. În acea

vreme exista la Iaşi şi breasla lăutarilor evrei cu starostele Iţic Ţambalagiu.

O întrebare importantă este cea referitoare la cântatul după ureche. Rromii şi ţăranii români, prin

moştenirea muzicală, această intuiţie, prindere din zbor a cântecelor, nu au mai fost determinaţi să înveţe să

citească notele muzicale? În Ţările Române nu au existat şcoli de acest tip până spre sfârşitul secolului al XIX-

lea. Dar, de bucuria de a studia alfabetul muzical nu s-au bucurat mulţi. Imediat a luat naştere problema

taxelor şi a costurilor de întreţinere. Încă un lucru în defavoarea lor: în Conservatoarele din Iaşi şi Bucureşti, ei

nu erau primiţi, pentru faptul că aceste instituţii erau considerate a fi instituţii de lux, aşadar, nedeschise unor

cursanţi săraci ca rromii sau ţăranii. După un raţionament logic acesta ar fi motivul pentru care ei nu cunosc

notele muzicale.

Spaţiul destinat funcţiei economice a târgului este completat de lingurarul rrom, de florăreasa şi lăptărea-

sa landeriţe, nelipsite din târgurile de odinioară.

Expoziţia temporară vine să completeze atmosfera mulietnică şi de interculturalitate introducând vizitato-

rul în intimitatea spaţiului meşteşugarului cu ale cărui produse am luat contact în expoziţia de bază. Acesta es-

te motul pentru care s-a recurs la alegerea şi uzitarea aceluiaşi termen în a denumii cele două expoziţii: Târgul.

Astfel, în expoziţia temporară Târgul vor fi reconstituite patru ateliere de meşter aparţinând unor etnii di-

ferite.

Despre atelierul de pălărier sas Josef Tischler, Sebeş275

274 Mihail Gr. Poslusnicu, Istoria muzicii la Români, 1921. 275 Text redactat de Karla Roș ca, muzeograf Muzeul de Etnografie ș i Artă Populară Săsească ”Emil Sigerus”.

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii obişnuiau să îşi împodobească capul cu o pălărie, o căciulă, o

cască sau cu altfel de acoperăminte. Este foarte probabil că pe-atunci acoperământul de cap era mai puţin o

protecţie împotriva intemperiilor vremii, chiar dacă pentru unele popoare şi acest aspect era important, cât –

mai degrabă – un accesoriu care împodobea vestimentaţia, dar adesea şi un însemn al rangului cu un puternic

impact simbolic. Nu se mai poate constata cu exactitate, de când se poartă acoperămintele de cap. Din docu-

mente vechi, de pe monumente şi desene pe piatră reiese că acoperământul care împodobeşte capul este la fel

de vechi ca şi îmbrăcămintea. În mormintele regale de la Persepolis s-au descoperit imagini, în care conducăto-

rii vremii apar ca purtând peruci înalte; în opoziţie, lângă ei se află, stând în picioare, supuşii lor cu capetele

neacoperite. Aici apare, aşadar, pălăria ca simbol al libertăţii. La fel se întâmpla în Grecia antică şi în Imperiul

roman, unde sclavii erau tunşi scurt, pentru a se sublinia lipsa libertăţii acestora276.

În Evul mediu această tradiţie se continuă. Nobilul spaniol era aproape egal regelui şi putea să poarte pă-

lăria chiar şi în prezenţa acestuia. Despre nobilii regelui Artur se spune că aceştia petreceau cu capetele acope-

rite. Conform obiceiurilor, fiecare rege – ca cel mai liber om al ţării – purta un acoperământ de cap, care nu

mai revenea nimănui: coroana. Despre ”Regele Soare” al Franţei, Ludovic XIV, se povesteşte o întâmplare care

caracterizează foarte bine valoarea care era atribuită pălăriei în aceste vremuri: Când regele Angliei şi-a vizitat

colegul princiar la Versailles, i s-a permis – din dispoziţia expresă a lui Ludovic – ca la masa comună să îşi păs-

treze pălăria pe cap, cu condiţia, ca ori de câte ori se conversa cu Ludovic, să îşi descopere capul. Pe vremea

aceea se mânca încă cu mâinile, tacâmurile fiind practic necunoscute, astfel încât ne putem imagina cu uşurinţă

cum arăta pălăria regelui englez la finalul mesei277.

Despre un meşteşug al confecţionării pălăriilor se poate vorbi de abia mai târziu. Aceste informaţii s-au fixat

şi transmis doar atunci când meşteşugarii au început să se organizeze în bresle, care purtau o corespondenţă

intensă între ele, făcând totodată şi numeroase însemnări. În acest sens, cele mai vechi izvoare sunt documen-

tele de breaslă din secolul al XVII-lea. Printre acestea se numără, în special, Cartea mare a pălărierilor din

Hamburg şi cea a pălărierilor din Bremen. S-a păstrat de asemenea o carte a unui cleric sas protestant, Meşte-

şugul confecţionării pălăriilor, care trebuie să fi apărut în jurul anului 1705, precum şi o lucrare asemănătoare

de Abbe Moel care a apărut la Paris, în anul 1760. Aceste documente şi înscrisuri sunt primele care oferă in-

276 Louis Jacobi, Fabrikation von Damen-und Herren- Filzhüten, Berlin, 1933, p.19-20. 277 Ibidem, p.21.

formaţii amănunţite atât despre organizarea breslelor cât şi despre metodele de confecţionare utilizate de pălă-

rierii din acea vreme. Interesante sunt însă două documente şi mai vechi, din care aflăm despre existenţa unor

asociaţii a pălărierilor, motiv pentru care le trecem în revistă şi pe acestea: este vorba despre două scrisori fe-

derale în care meşteşugarii mai multor oraşe din Renania încheie o convenţie pentru a se apropia şi adapta la

obişnuinţele comerciale şi la obiceiurile federale. Aici sunt cuprinse prevederi stricte pentru perioada de uceni-

cie, pentru drepturile şi îndatoririle meşterilor. Chiar şi un tarif se poate găsi în cadrul prevederilor salariale.

Scopul convenţiilor comerciale este acela de a îngrădi concurenţa, sau chiar de a o elimina. În acest sens, aici

se pot detecta uşoare urme ale actualului cartel. Scrisorile sunt din anii 1477 şi 1512. Lucruri interesante des-

pre asociaţiile pălărierilor ştia să povestească şi fabricantul de pălării Karl Mayser din Ulm, cu ocazia celei de a

doua Adunări generale a Asociaţiei prăvăliilor en-detail de pălării, ţinută la Elsass-Lothringen în anul 1911. Cu

acea ocazie Domnul Mayser menţiona că în Evul mediu, ucenicul - conform paragrafului 2 din vechiul Regula-

ment al pălărierilor – era nevoit să depună o lucrare dificilă de meşter: o pălărie ascuţită, o pălărie de vânător

cu o gaică lată şi o pereche de ciorapi foarte lungi din pâslă. Lucrarea de meşter trebuia executată în casa unui

meşter îndrumător, pe care ucenicul trebuia să îl şi întreţină. Dacă nu se trecea proba, timpul şi banii erau iro-

siţi. Se poate observa că, pe-atunci, examenul de meşter era o chestiune costisitoare, necesitând un bagaj de

cunoştinţe şi o sumă serioasă de bani278.

Deoarece această carte prezintă în principal metodele de lucru ale industriei moderne de pălării, ar fi nece-

sar să vorbim şi despre cunoştinţele meşteşugăreşti ale oamenilor care încă nu cunoşteau maşinăriile electrice

şi nici cazanul cu aburi. Şi cu privire la aceste aspecte există informaţii detaliate din vremuri demult apuse.

Remarcabile sunt mai ales însemnările pe care un specialist le-a făcut în anul 1799 într-o carte despre

stadiul de atunci al artei pălărierilor. Confecţionarea unei pălării din păr de vidră se desfăşura aproximativ în

felul următor: din blana de vidră se smulgeau, mai întâi, firele foarte prăfuite şi murdare; apoi se freca blana

cu un amestec de apă tare (acid azotic) şi mercur, diluat cu apă de râu. După uscare, blana devenea din nou

moale şi maleabilă, putând fi tăiată (croită). Amestecul preparat pentru confecţionarea unei pălării avea urmă-

toarea compoziţie: 3 uncii păr de vidră, ½ uncie păr de castor, ½ uncie lână roşie, 2 uncii de păr netratat de

vidră. Din aceste materiale se confecţionau 4 bucăţi egale de fetru, care se uneau prin udare şi pâslare. Acest

278 Ibidem, p.22-23.

fetru era apoi dat la piuă într-un cazan cu apă şi vin de drojdie; apoi pălăria se trăgea peste o formă şi se lăsa

la uscat279.

În anul 1795 se vorbea şi despre o pălărie din bumbac, care a iscat multă vâlvă, dar a fost şi foarte apre-

ciată. În anul 1799 se confecţionau pălării din bumbac şi la Paris şi Londra. Amestecul avea următoarea com-

poziţie: iarbă şi lână de scaieţi (?), in, bumbac, mătase vegetală siriană şi lână de salcie (?).

Metodele prezentate aici sumar pot ilustra cu aproximaţie drumul pe care pălărierul din Evul mediu trebu-

ia să îl parcurgă pentru a obţine un rezultat pozitiv. Să nu uităm însă niciodată că aceste munci, adesea istovi-

toare, numeroasele încercări şi experimentări au stat la baza actualei industrii dezvoltate de pălării. Ca orice

ramură industrială, şi cea a pălăriilor s-a dezvoltat din întreprinderi foarte mici, de multe ori ale unor profani;

ca orice industrie, şi industria pălăriilor respectă încă vechi principii, etern valabile.

Meşteşugul pălărieritului nu s-a dezvoltat decât în unele oraşe din Transilvania şi anume în centrele

comerciale mai importante, Sibiu, Mediaş, Braşov, Bistriţa, Lipova , unde circula mai multă lume străină, sau

care prin legăturile economice cu celelalte oraşe ale ţării sau cu ţările vecine, îşi puteau vinde produsele. Mai

ales că nobilimea sau patriciatul urban îşi cumpărau aceste produse din străinătate, astfel încât articolele

pălărierilor autohtoni erau destinate doar păturii orăşeneşti mijlocii. Ţărănimea şi orăşenimea săracă se

mulţumea cu pălăriile confecţionate de ţărani. Pălărierii ardeleni ţin pas cu moda timpului, de aceea pe la

sfârşitul secolului al XVI-lea produceau o mare diversitate de pălării. Pălărierii din oraşele ardelene confecţionat

atât pălării civile, cât şi pălării şi ţepci militare, cu boruri late, pentru adulţi şi cu boruri înguste, pentru copii.

Confecţionau şi pălării numite de Pojon, adică imitau pălăriile confecţionate în oraşul slovac Pojon de calitate

superioară, apoi pălării după moda ungurească, turcească, englezească şi franţuzească280.

La Sibiu, în anul 1494 sunt amintiţi trei pălărieri, în anul 1554, pălărierii din Sibiu obţin un privilegiu în

legătură cu practicarea meşteşugului şi cu desfacerea produselor. Pălărierii din Sibiu erau organizaţi chiar într-o

breaslă, obţinând aprobarea statutelor din partea consiliului orăşenesc la 1589281. Pălărierii ardeleni satisfăceau

279 Ibidem, p.25. 280 Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, 1954, p. 218. 281 Arh. Statului din Sibiu, Z.U.I., nr. 140.

nu numai nevoile de consum ale populaţiei din Transilvania, dar o mare parte a produselor lor era exportată

chiar şi în Ţările Române282.

În primăvara anului 2013, Winfried Josef Tischler, fiul ultimului pălărier sas din Transilvania, a înaintat

Muzeului Astra o ofertă de achiziţie pentru atelierul de pălărier Josef Tischler din Sebeş. Acesta avea întreg

inventarul de la mobilier până la maşini de cusut, maşini pentru periat şi lustruit, maşini pentru ştanţat, presă

hidraulică, calapoade din lemn şi metal, ventilator pentru îndepărtarea prafului, panglici textile, diverse unelte

şi materiale, documente şi registre cât şi însemnări referitoare la activitatea de pălărier a lui J.Tischler

Oferta a fost acceptată, atelierul fiind transferat în octommebrie 2013 la Centrul ASTRA pentru

Patrimoniu în vederea toaletizării şi pregătirii pentru valorificare expoziţională.

Atelierul a existat în Sebeş, pe strada 24 Ianuarie, nr.6, vis-à-vis de Biserica Evanghelică, la parterul ca-

sei în care a locuit meşterul. Intrarea în atelier se făcea dinspre stradă, la momentul achiziţiei, în anul 2013,

existând deasupra uşii firma: „ Josef Tischler, Pălărier”. Atelierul a funcţionat din anul 1902 până în anul 2003

fiind alcătuit din baie (folosită pe post de depozit), bucătărie şi intrarea în atelier, unde era un depozit, atelierul

propriu-zis şi spaţiul pentru clienţi. Anexat acestui corp se afla un şopron simplu, iar vis a vis, de-a lungul cur-

ţii, vopsitoria şi şopronul cu coteţ, iar perpendicular curţii şura cu pod.

Josef Tischler s-a născut în 14 mai 1907 în Sebeş într-o familie cu veche tradiţie în confecţionarea pălării-

lor şi a murit în anul 2003 la vârsta de 96 de ani. Atelierul a funcţionat până la moartea sa.

Meşterul a învăţat meseria de la tatăl său care a obţinut brevetul de meseriaş în anul 1902 şi a urmat

Şcoala de meseriaşi la Mediaş şi la Sibiu, iar în anul 1942 a obţinut certificatul de maistru.

Lucra pălării de port ţărăneşti, domneşti de damă şi bărbăteşti, jobene (în vremea când se căutau), şi pă-

lării de paie, pentru saşi, maghiari, români şi rromi. Iarna confecţiona pălării pentru femei, pentru că acestea

erau migăloase si cereau multă răbdare, nu trebuia să se grăbească, iar primăvara, în perioada Paştelui, lucra

pălării de port săseşti, româneşti şi maghiare (inclusiv pentru bărbaţi)

Bunica şi bunicul pălărierului Tischler, au lucrat şi la Sălişte pălării alături de Dădârlat, astăzi Virgil Ilieş

contină tradiâia , în atelierul de la Sălişte, cu aparatură modernă adusă din Germania.

Referitor la procurarea materiei prime pentru pălăriile ţărăneşti şi domneşti cumpăra materia brută, dar

uneori făcea şi cloşuri (dar pentru acestea trebuia să ai instalaţie de pivă). Postavul îl cumpăra de la fabrica de

282 Ştefan Pascu, op. cit., p. 219.

pălării „Ardeleana” din Sebeş şi de la Fabrica de Pălării „Jimbolia” din Timişoara. La Braşov se pare că exista un

meşter care făcea pălării pentru portul popular, acestea erau mai aspre şi mai dure, nu erau aşa bătute ca la

fabrică, fiind mai uşor de lucrat. Cu cât era lâna mai puţin bătută cu atât se putea lucra mai bine.

Pe vremuri mergea cu lăzile pline de pălării în târguri pe la Haţeg şi Lugoj. Plecau de cu seară cu carul

pentru ca dimineaţa să ajungă la târg.

Pentru pălăriile din paie, materia primă, paiele se procurau de la sate: Cisnădioara, din jud. Covasna, de

la Petreşti, de fapt erau împletituri din paie. Cea mai fină împletitură era de fiecare dată cea de la Cisnădioara,

iar cea mai, cea mai fină pe care Tischler a avut-o era din Japonia (era o împletură din fibre de orez, adusă de

un pălărier din Sibiu, pe numele său Krauss, care a abandonat aceast meşteşug. Atelierul acestuia a activat o

perioadă pe str. Turnului, în Oraşul de jos, aproape de piaţa Cibin).

În ceea ce priveşte fluxul tehnologic pentru pălăriile ţărăneşti, prima fază de lucru este vopsitul. Se trage

pălăria pe calapod şi se leagă bine cu sfoară de jur-împrejur pentru a se fixa bine. Se fac astfel 20 de buc. care

se pun în cazanul plin cu vopsea.

Vopsitul se face cu negru acid: cu o lingură se ia puţin de acid şi se dizolvă în apă rece, în cazul în care acidul

se dizolvă în apă caldă acesta stropeşte şi este foarte periculos. După dizolvare, acidul se toarnă în vopsea, se

fierbe bine şi se amestecă, pentru a se vopsi uniform. Când apa se decolorează înseamnă că pălăriile sunt vop-

site. Se scot pălăriile, se lasă la scurs, se taie aţa, rămânând o dungă albă. Interiorul pălăriei rămâne alb. Dacă

cineva vine să cumpere o pălărie de port se uită în interior să vadă dacă e albă, dacă nu, înseamnă că e căzută

pe jos şi nu o ia, considerând că este refăcută. Vopsitul durează cam 8-9 ore.

Pălăria vopsită era întărită pe margine cu făină şi gelatină. Aceasta se punea pe o masă găurită în mijloc,

se apăsa şi se întărea cu mâna în interior. După ce era întărită pălăria era trasă prin maşina de presat. Întăritu-

ra trebuia să fie solidă pentru ca în momentul în care apeşi să nu ajungi în exteriorul pălăriei. Se pune din nou

la uscat şi se trage pe o formă după mărimea dorită. Apoi se aduceau în atelier şi se puneau pe vasul cu aburi

una peste alta. Fiecare pălărie, se punea pe rând în presa mare cu forme de diferite mărimi metalice.

Presa hidraulică funcţiona cu apă la o presiune de 6 atmosfere. Pe vremuri exista o sobă cu petrol, iar ul-

terior s-a trecut pe gaz. Între formă şi burduful de cauciuc sunt manşoane ca să nu ajungă căldura la cauciuc.

(exista formă pentru fiecare model de pălărie).

Pe urmă se punea din nou pe calapod şi se lua o formă de lemn şi se tăia marginea pălăriei cu cuţitul,

exact distanţa care se doreşte, special pe calapod-colac.

Se peria din nou la maşina electrică de periat şi lustruit. Cu o bucată de postav de aceeaşi culoare se dă

luciu pălăriei pe maşina electrică de lustruit.

După aceea se coseau curelele de întărire la maşina de cusut, bentiţa din interiorul pălăriei cu maşina

pentru curele prin fixarea rotiţei, care cosea în interior şi bordura . Operaţinea aceasta se făcea cu o maşină

specială de cusut, foarte veche.

Căptuşala se cosea pe vremuri manual, acum se lipeşte. Barşonul nu se prindea, ci se cosea întors, pe

margine (la maghiari-verde şi roşu, la români – negru, la saşi şi români cu „ciucuri”, depinde din ce localitate

era clientul şi ce pretenţii avea).

Apoi erau uscate afară şi depozitate în spaţiul pentru clienţi în dulapuri şi vitrine. Înainte de a fi vândute

mai erau încă o dată verificate.Durata 2-5 zile.Total pălării lucrate pe săptămână 100 buc.

Pălăriile de port se diferenţiază pe etnii după boruri. Dacă era o pălărie cu boruri late, aceea era făcută

pentru saşi, iar cea cu boruri înguste pentru români. Din păcate, în ultima vreme nu mai erau căutate, majori-

tatea umblau cu capul descoperit.

Fluxul tehnologic pentru pălăriile domneşti de bărbaţi şi femei: după vopsire pălăriile se puneau pe vasul

cu aburi pentru a fi umede şi pentru a se putea trage pe calapod. Întăritura se făcea cu dragant şi cu

amerstecul folosit la pălăriile de port. Dragantul îi dă elasticitate mai bună şi este mai subţire substanţa obţinu-

tă. Se mai folosea şelac, dar acesta se punea doar la margine. Cu şelac se făceau jobene şi pălăriile de avocat.

Apoi se storceau şi se puneau din nou pe aburi ca să fie umed materialul. Se puneau pe calapod ,se us-

cau pe formă, se lustruiau, se călcau şi netezeau. Se călca doar marginea apoi se tăia cu foarfeca, Josef

Tischler tăia pălăria pe umeri ţinînd-o ca pe o vioară. Bordura din interior şi marginile din afară se coseau la

maşina mică, iar panglica se cosea manual. Interiorul era făcut din piele şi cusut la maşină, căptuşala avea

aplicată sigla Tischler. Într-o săptămână se confecţionau 100 de buc. de pălării domneşti.

Fluxul tehnologic pentru pălăriile de paie cu bor lat: ca să fie paiele mai deschise erau arse cu sulf şi in-

troduse în cutii speciale de lemn. Se stropeau puţin cu apă ca să fie umede, iar pe urmă se punea sulf în cutie,

se ardea, se închidea cutia şi se lăsau 1-2 zile.

Apoi paiele se coseau între ele cu maşina de cusut paie şi apoi se tăiau marginile .Această operaţiune se

putea face manual sau se regla distanţa şi se mergea pe dungă de jur-împrejur. La final se aplicau barşoane

din pânză – cusute şi tăiate pe calapoade speciale.

Cum se luau mărimile? Uneori se măsura diametrul capului cu centimetrul, dar frecvent femeile erau cele

care comandau pentru bărbaţi şi aduceau pălăria veche, se punea măsura înăuntru şi se afla mărimea exactă.

Cele mai multe calapoade erau făcute pentru femei, ele aveau diverse gusturi şi erau de fiecare dată în ton cu

moda. Calapoadele erau făcute de fabrica de la Jimbolia şi Sebeş.

Despre atelierul de cojocar-curelar românesc din sălişte283

Nevoia primordială de protecţie a fiinţei umane a condus la folosirea pieilor de animale vânate pentru a-şi

proteja corpul încă din cele mai vechi timpuri, fapt susţinut de numeroase mărturii de natură arheologică, ico-

nografică, documentară şi chiar mitologică.

Dacă la început, în mod cert, pieile erau doar jupuite şi utilizate ca atare, cu timpul au fost adaptate con-

formaţiei corpului prin diverse ajustări. Apoi prin prelucrare, pieile au dobândit o flexibilitate mult mai mare -

calitate necesară mulării pe corpul uman, ajungându-se astfel şi la apariţia nevoii îndepărtării părului prin argă-

sire sau tăbăcire. Nivelul maxim de funcţionalitate fiind realizat, în mod firesc se naşte dorinţa de înfrumuseţa-

re şi personalizare, ceea ce a avut ca şi rezultat împodobirea în diverse sisteme de ornamentare, de la cele mai

simple până la broderii şi împletituri din piele complexe.

Secole de-a rândul confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, a ţesăturilor pentru uz casnic

şi port au fost realizate în sânul fiecărei gospodării ţărăneşti, acoperind strict nevoile proprii. Cu timpul ocupa-

ţiile tradiţionale, precum păstoritul (sursă bogată de materii prime, precum lână, blănuri, piei) au răspuns unui

283 Text readactat de Elena Găvan, muzeograf Muzeul Civilizaț iei Transilvane ASTRA.

spaţiu tot mai larg şi apoi unei pieţe de desfacere, la început locale, apoi zonale, naţionale şi externe284. Dez-

voltarea, în această direcţie, a fost stimulată de practicarea, în paralel cu oieritul şi apoi independent de acesta,

cărăuşiei şi a negoţului, a comerţului ambulant, cât de existenţa în vecinătatea satului a unui centru economic

în care se organizau periodic nedei, târguri etc.

În evul mediu şi mai cu seamă în perioada capitalismului, înmulţirea şi dezvoltarea breslelor din oraşe şi

târguri, specializările săteşti şi diviziunea muncii, apariţia micilor industrii şi formarea burgheziei ţărăneşti şi a

proletariatului sătesc au făcut să crească cererea de produse şi implicit ca îndeletnicirea meşteşugărească să

devină o importantă sursă de venituri pentru gospodării în particular şi pentru satul întreg în general, împreju-

rare care a dus la apariţia satelor specializate în diferite meşteşuguri285.

În acest sens evidenţiem cazul Mărginimii Sibiului. Datorită păstoritului, practicat din timpuri străvechi,

satele mărginene s-au bucurat de-a lungul timpului de o anumită autonomie politică şi o libertate de mişcare

pe un spaţiu întins, ceea ce a creat posibilitatea desfăşurării unei complexe activităţi economice (cărăuşie, co-

merţ ambulant cu lână, ţesături, postavuri de casă, morărit, piuărit etc)286. Pe de altă parte aşezarea în vecină-

tatea Sibiului, important centru industrial şi comercial din sud-estul european recunoscut încă din evul mediu, a

constituit un alt factor care a contribuit la dezvoltarea economică şi culturală a zonei, devenită la sfârşitul seco-

lului al XIX–lea principalul centru de răspândire al noului costum naţional propagat de către Asociaţiunea Tran-

silvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român.

În documentele de la începutul secolului al XVIII-lea, în localităţi precum Sălişte şi Răşinari, sunt atestaţi

meşteşugari specializaţi în prelucrarea pieilor de oaie şi capră: cojocari, blănari, tăbăcari, cizmari, care făceau o

permanentă concurenţă breslelor. La jumătatea aceluiaşi secol cojocarii erau împărţiţi din punct de vedere al

birului în trei clase diferenţiate prin calitatea produselor287. Cei mai mulţi cojocari lucrau la sate în timp ce blă-

narii sunt menţionaţi la oraşe, organizaţi în bresle, prelucrând şi piei scumpe de jder, râs, vulpe etc.

284Nicolae Dunăre, Răspândirea satelor specializate în meşteşuguri populare pe teritoriul României, în: Cibinium 1967-1968, Sibiu, p.

59. 285Ibidem, p. 61; I. Haşeganu, op. cit., 1941, p. 17. 286 I. Haşeganu, op.cit., p. 54, 73; C. Constantinescu-Mirceşti, op. cit., p. 9, 131. 287Maria Bâtcă, op. cit., 1997, p. 28.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Mărginimea Sibiului este atestată o puternică dezvoltare a

specializărilor săteşti în domeniul cojocăritului şi curelăritului, pe primul loc situându-se Sălişte288, apoi Răşinari

şi ceva mai târziu Poiana Sibiului. În Sălişte cojocăritul şi curelăritul s-au dezvoltat în paralel cu alte forme ale

industriei casnice textile, precum confecţionarea saricilor, pahioalelor, foilor şi pălăriilor. Acest lucru a favorizat

transformarea Săliştei într-o adevărată şcoală de formare şi specializare profesională în domeniul pielăritului,

curelăritului, cizmăritului, croitoriei şi nu în ultimul rând al cojocăritului. La mari meşteri cojocari sălişteni

(Şoima Nicolae, Ioan Popa Bloţiu, Ilie Hibu, Ioan Muntean, Nicolae Cindrea etc.) au învăţat numeroşi ucenici

care ulterior au dus cu ei în satele de origine atât stilul cât şi modelele de pieptare sălişteneşti, în locul celor

înfundate confecţionate cu predilecţie de cojocarii din Ţara Oltului, zona Târnavelor, ţinutul Alba, cei care au

făcut ucenicia la Sibiu au deprins confecţionarea pieptarelor desfundate. Alţii precum Achim Tănase289 originar

din Ocna Sibiului, ucenic al lui Şoima Nicolae, s-a stabilit la Sălişte în 1888 şi a avut la rândul lui ucenici veniţi

din, Spring - Alba, Săcel - Braşov, Micăsasa, Ludoş, Alămor, Broşteni, Orlat, Sadu, Mag - Sibiu etc290.

Meşteşugul cojocăritul şi cel al curelăritul valorificau resursele animale ale zonei: pielea de porc, vită şi oaie.

Prelucrarea pieilor291, începând cu argăsitul, se realiza de însuşi meşterul cojocar, care deţinea propriile reţete

şi timpii de stabilire a momentelor optime de efectuare a procedeelor şi care sub aspect de transmitere a meş-

teşugului sunt destăinuite doar membrilor familiei. Pentru a se confecţiona obiectele, se utilizau tipare de diferi-

te mărimi după care se croiau reperele (piepţi, spate, mâneci). Asamblarea detaliilor se făcea la început manu-

al, iar mai târziu s-au utilizat maşini de cusut. Ca unelte, se foloseau foarfeci, cleşti, preduce, rozete pentru în-

castrat pielea pe margini, ace de oţel cu muchii, diferite ştanţe pentru obţinerea motivelor ornamentale. Mode-

lul broderiei se obţinea prin folosirea dispozitivelor pentru brodat cu care se imprima pe piele forma aleasă.

Printre tipurile de cojoace realizate în atelierele săliştene menţionăm: pieptarele fără mâneci, deschise şi în-

chise în faţă, cojoacele lungi cu mâneci, cojoacele ciobăneşti.

288C. Constantinescu-Mirceşti, op.cit., p. 129, 131. 289Cornel Irimie, Fişe ASTRA originale. Foi manuscrise cu fragmente din studii etnografice, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA,

Dosar nr. 5194/ 2002, f.s. „Dr. C. Irimie”, G b.nr 41/b. 290 Ştefan Palada, Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării istorice a meşteşugurilor legate de prelucrarea pieilor în Săliştea Sibiului, în

Cibinium, 1967-1968, Sibiu, p. 351. 291 Cornel Irimie, op. cit., Dosar nr. 5194/ 2002, f.s. „Dr. C. Irimie”, G b.nr 41/b.

Întrucât cojocăritul şi curelăritul au atins în Săliştea Sibiului cele mai înalte culmi de realizare artistică şi da-

torită faptului că ambele utilizează ca material de bază pielea animală sa decis organizarea unui atelier de cojo-

car-curelar specific acestei localităţi în cadrul expoziţiei.

Pe de altă parte, la acest fapt a contribuit mai ales influenţa reciprocă şi concurenţa permanentă între meş-

terii români şi cei saşi, precum şi faptul că în perioada venirii primilor colonişti germani în Transilvania, docu-

mentele vremii semnalau existenţa unui proces de specializare a unor meşteşugari români292 ceea ce demon-

strează că influenţa a fost dinspre populaţia românească spre cea săsească.

Despre atelierul de prelucare a metalului şi confecţionare a bidinelelor, de etnie rromă.293

Cortorăriţele povestesc adesea, cu nostalgie, despre vremurile când confecţionau bidinele, pentru spoit

pereţii caselor. Din deducerile noastre dar şi din mărturiile cortorarilor din sudul Transilvaniei, ei primeau

măruntaiele, capul şi părul animalului sacrificat (ale porcului în acest acest caz), cărora le confereau un rol

utilitar sau pentru consum. Astfel, în Muntenia îndeosebi, se practică obiceiul Vasilcăi, în prima zi a Anului Nou,

cu capul de porc aşezat pe o tavă, se urează ca anul ce începe să fie gras şi bogat precum creatura tăiată.

Periile, pensulele şi bidinelele sunt amintite la rromii căldărari atât la cei din spaţiul intracarpatic cât şi la

cei din alte zone etnografice ale Ţărilor Române. Ei călătoreau în căruţe cu coviltir în care transportau cortul şi

altele trebuincioase muncii lor, de confecţionare sau reparare căldări. Periile şi bidinelele puteau fi realizate din

păr de de porc sau de cal din părul obţinut prin tunderea cozilor şi coamelor cailor, (...) confecţionau perii,

pensule şi bidinele pe care femeile le vindeau în localităţile prin care treceau sau făceau haltă294. O altă sursă

bibliografică ne spune despre femeile căldărar: bidineaua şi ghiocul le e meseria şi bidinelele se fac din păr de

porc şi de cal <mestecat>295.

Femeile bătrâne sau mamele transmiteau acest meşteşug fetelor tinere bătrâna îmi băga degetele în oala

cu bitum, ca să mă învăţ296 , iar bărbaţii aveau grijă să fabrice mânerele din ţevi de fier.

292 ***Cojoace săseşti în colecţia Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1998, p. 11-13. 293 Text redactat de Oana Burcea, muzeograf Muzeul Civilizaț iei Populare Tradiț ionale ASTRA. 294 Vasile Burtea, Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Bucureşti, 2002, p. 97, 98. 295 Ion Chelcea, Ţiganii din România – monografie etnografică – Bucureşti, 1944, p. 34, 137-140. 296 Informator Elisabeta din Ighişu Vechi, judeţul Sibiu, născută în 1951.

Materialele de lucru ale căldărarilor constau în tabla de metal sau mai nou, de alamă, aramă sau inox.

Din ea au confecţionat dintotdeauna alambicuri (cazane de ţuică), oale, tigăi, cratiţe, găleţi de apă, troci pentru

animale, obiecte de cult, pahare, tăvi.

Despre atelierul de tâmplărie297

Meşteşugul prelucrării lemnului s-a dezvoltat datorită creşterii necesităţilor populaţiei şi a dezvoltării teh-

nicii contribuind mult la sporirea producţiei şi a productivităţii meşteşugului lemnăritului. Perfecţionarea strun-

gului şi a fierăstrăului, unelte de bază folosite în prelucrarea lemnului, au condus la apariţia de noi branşe meş-

teşugăreşti: dulgherii, tâmplarii, rotarii, căruţarii, dogarii, ferestrarii.

Meseria de dulgher este una din cele mai vechi meserii în prelucrarea lemnului, din care s-au dezvoltat

alte meserii printre care se numără şi meseria de tâmplar. Maiştrii tâmplarii erau specializaţi atât în tâmplărie,

în decorare prin încrustare şi pictură putând să lucreze atât în cadrul gospodăriei dar şi în biserici şi clădiri pu-

blice care s-au păstrat ca operă de artă până în zilele noastre. În atelierele de tâmplărie se confecţionau

componente ale construcţiilor, mobilierul casei şi al anexelor gospodăreşti.

Meşteşugul tâmplăriei în secolele XIV–XVI: tâmplarii saşi sunt menţionaţi în documente ca făcând parte

din aceeaşi breaslă cu dulgherii. În cadrul breslelor, o condiţie ce trebuia îndeplinită de către calfă era aceea de

a-şi face ucenicia (stagiul de pregătire) departe de casă, timp de doi până la patru ani de zile. Calfele, ajunse în

călătoriile lor până în Austria, Bavaria, Tirol sau Italia au adus din zonele străbătute noi tehnici de prelucrare

care s-au adaptat stilului transilvănean.

Documentele din secolelor XIV – XVI îi consemnează pe tâmplarii saşi, ca făcând parte din aceeaşi breas-

lă cu dulgherii şi măsarii, mai precis odată cu organizarea acestora în cadrul breslei, la Sibiu, din anul 1520

când Universitatea Naţiunii Săseşti întăreşte statutele breslelor zugravilor, măsarilor şi ferestrarilor.

Acum se ştie toţi meşterii, cei care să fie în frăţie în sus numitul Sibiu, acela să vie cu oameni cinstiţi şi să cea-

ră cu stăruinţă să-l primească…Un zugrav să facă dovada măiestriei sale după obiceiul nostru… să zugrăvească

un chip al Mariei…să facă o bucată de sticlă de un cot înaltă, din bucăţi de geam… să dovedească cele două bu-

căţi atunci să fie primit.. cel care este măsar şi doreşte să intre în sus numita frăţie, să facă şi el o dovadă.

Prima bucată să fie o masă încrustată în lăţime şi lungime, a doua – o scândură încrustată în lăţime şi 297 Text redactat de Simona Malearov, Muzeul de Etnografie ș i Artă Populară Săsescă ”Emil Sigerus”.

lungme… alegerea staroştilor să se facă aşa, că zugravii să-şi aleagă starostele dintre măsari şi măsarii – unul

dintre zugravi sau ferestrari (text preluat din Arhivele Statului Sibiu, Statutele breslei zugravilor, măsarilor şi

ferestrarilor stabilite de Sfatul oraşului Sibiu, 8 iunie 1520).

Ca şi ceilalţi meşteşugari, tâmplarii au pus bazele unei uniuni breslaşe interurbane, în anul 1589, aceasta

incluzând toţi meşterii din cele 7 + 2 scaune săseşti. Meşterii tâmplari nu se îndeletniceau numai cu fabricarea

mobilierului pentru locuinţe, mulţi dintre ei lucrau şi mobilier pentru bisericile din Transilvania, sculptau şi alta-

re, unele dintre ele adevărate opere de artă. Dacă până la 1627 actele breslaşilor sibieni sunt sporadice după

această dată, breasla tâmplarilor, devenită puternică în urma numărului tot mai important de comenzi, şi deci,

a creşterii numărului de membrii, se vede nevoită să-şi clarifice statutele şi instituie o ordine mai riguroasă ca

până atunci, a membrilor săi. Astfel se face că în 1631 la o nouă atestare a statutelor, tâmplarii apar singuri. În

listele ce cuprind membrii breslei tâmplarilor pe anul 1627 (de breasla sibiană la acea dată aparţineau şi meş-

terii din Cincu, Rupea, Sebeş, Agnita) găsim un număr de 40 de membrii activi.

În cadrul breslei tâmplarilor o parte dintre ei activau pentru comenzile bisericeşti mai ales în secolele

XVI-XVII. Familia Veit Johannes Stoss au lucrat la Sighişoara, Braşov, Biertan şi Sibiu până spre mijlocul

secolului al XVI-lea, Antonius, la Bistriţa în 1508, Johannes Bergler în 1516, Johannes Reychmut din Sighişoa-

ra.

În mediul urban din Transilvania, în secolele XVII – XIX, se intensifică şi se diversifică producţia de

mobilier pictat. La Sighişoara a funcţionat, din anul 1638, o Şcoală superioară pentru tâmplari, sculptori şi

pictori de mobilă. unde ucenicii învăţau meserie, la acea şcoală fiind acceptaţi nu doar elevi saşi ci şi unguri,

cum ar fi Mezobandi, Csingeri şi Gespiro Janos. În mediul rural, la Saschiz, la sfârşitul secolului al XVII-lea

exista un centru de tâmplari - pictori de biserici care au lucrat în Transilvania tavane casetate şi coroane de

amvon pictate, cel mai cunoscut meşter fiind Lorenz Umling.

În documentele de breaslă din secolul al XVII-lea, din Braşov şi Sighişoara, nu întâlnim meşteri speciali-

zaţi în pictarea mobilei, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca ei să fi existat. Din Sibiu ne sunt cunoscuţi ur-

mătorii meşteri: Hans Boehm (1612), Johann Hermann (1657), Gallus Wolf şi Andreas Röss. Ce fel de mobilier

pictau nu este menţionat.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea este răstimpul în care arta mobilierului pictat cunoaşte o perioa-

dă de înflorire, compoziţiile ornamentale diferenţiindu-se de la o zonă la alta, de la un centru la altul aflate în

zonele Rupea, Sighişoara, Valea Hârtibaciului, Sibiu, Sebeş, Ţara Bârsei şi Bistriţa.

Treptat, cererea de mobilier pictat s-a restrâns la oraş, tămplarii şi pictorii continuând să lucreze doar

pentru populaţia din mediul rural. În majoritatea satelor transilvănene, mai înstărite, în secolele XVIII – XIX se

aflau ateliere de tâmplărie care confecţionau mobilier la comandă, după dimensiunea camerei şi gustul clientu-

lui astfel mobilierul realizat de meşterii din aşezările rurale a dobândit un pronunţat specific local. Se remarcă

centrele de la Beia şi Saschiz. Mobilierul era simplu ornamentat, confecţionat de meşterii locali care, până în

secolul al XVII-lea, s-au străduit să îmbunătăţească şi să întregească tipurile funcţionale primare. Aceştia co-

mercializau în cadrul târgurilor din marile oraşe diferite tipuri de mobilier pictat specific săseşti. Astfel, acestea

au pătruns în locuinţele ţărăneşti maghiare şi româneşti, fiind adaptate interiorului propriu.

Mobilierul pictat s-a păstrat nealterat în casele ţărăneşti din Transilvania până la începutul secolului al

XX-lea. Procesul de industrializare şi apariţia Stilului Biedermeier, caracterizat prin utilizarea furnirului, au

determinat şi renunţarea la mobilierul pictat. Cromatica se estompează, motivele sunt dispuse simetric într-o

manieră mult mai simplificată ceea ce denotă faptul că populaţia săsească nu a renunţat complet la pictura pe

mobilier folosind unelte simple, îndemânare, materiale naturale şi creativitate, s-au realizat obiecte din lemn,

durabile şi de mare calitate artistică.

Arta mobilierului pictat a cunoscut, în secolul al XVIII-lea, o perioadă de înflorire, compoziţiile

ornamentale diferenţiindu-se de la o regiune la alta, de la un centru la altul. Cele mai vestite ateliere au fost

cele de la Sighişoara, Rupea, Sebeş, Sibiu - Valea Hârtibaciului, Ţara Bârsei şi Bistriţa.

Cât de importantă a fost pictura pe mobilier atât în mediu urban cât şi în cel rural, reiese dintr-un docu-

ment de la începutul secolului al XVIII. Este vorba despre o hotărâre a Uniunii săseşti (Sächsische Union),

semnată de reprezentanţii ei din Sibiu, Mediaş şi Sighişoara, care interzice folosirea anumitor culori şi motive.

Acest document indică atât culorile care au fost permise să fie folosite, anume brun, alb şi albastru, iar ca teh-

nică se impune folosirea şabloanelor “pater nostre”, adică rotarea unui cilindru cu modele. Ceea ce surprinde

este interzicerea folosirii verdelui, o culoare care apare ca tentă generală la foarte multe piese de mobilier, mai

ales din secolul al XVIII-lea.

Pe lângă ornamentele specifice secolului al XVII-lea, floarea şi frunza de acant, passiflora, floarea de nu-

mă-uita, floarea soarelui, margareta, crinul, în Transilvania, la jumătatea secolului al XVIII-lea, încep să fie

utilizate şi laleaua, garoafa turcească, lăcrimioara.

Elementul decorativ principal îl constituie pomul vieţii, reprezentat într-o multitudine de variante, în ca-

sete sau medalioane. Motivul „pomul vieţii” (ger. Lebensbaum) este unul dintre miturile străvechi ale omenirii

care întruchipează în formă poetică visul irealizibil al „tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”.

Acesta apare reprezentat pe mobilierul săsesc sub forma unui copac sau a unui buchet de flori stilizat compus

din garoafe, bujori, trandafiri, lalele, lăcrimioare şi margarete, ale cărui rădăcini izvorăsc dintr-un vas sau dintr-

o inimă. De cele mai multe ori acesta este redat sub forma unui buchet de flori care izvorăşte dintr-o vază sau

din inimă. Mai apar motivele naturaliste, flori precum: laleaua, trandafirul, garoafa, lăcrimioara, mărul de

granat (rodia), floarea de acant, etc.

Alături de motivele florale se impun rozetele şi spiralele folosite la decorarea marginală a piesei precum şi

cornul cu flori, sub forma unor buchete graţioase de trandafiri. Ornamentica se completează cu motive decora-

tive care redau, peisaje ilustrând case, biserici sau cetăţi, toate acestea fiind o reprezentare a mediului

înconjurător.

În ceea ce priveşte materialul şi tehnicile folosite la confecţionarea mobilierului, deţinem o serie de in-

formaţii. În evul mediu, pentru confecţionarea mobilierului s-au folosit atât esenţe de lemn moale cât şi de

esenţă tare, în funcţie de piesă. Cele mai vechi piese de mobilier, în special lăzile, paturile, scaunele şi mesele

au fost confecţionate din lemn de esenţă tare - lemn de stejar, iar ca tehnică de prelucrare se folosea atât

sculptura de suprafaţă cât şi cea în adâncime, cu ornamente ale goticului târziu, prezentând motive ca: roata

solară, vârtejul solar, şarpe încoronat, desene runice, motive în formă de bastonaş.

Ulterior s-a folosit frecvent lemnul de fag, cu aceleaşi tehnici de prelucrare. Încă din secolul al XVI-lea, în

Transilvania, ornamentele sculptate au fost înlocuite prin pictarea cu şablonul. Trecerea la această nouă tehnică

se explică prin calitatea materialului: dacă lemnul de esenţă tare, precum cel de stejar sau fag se putea sculpta

uşor, bradul se exfolia foarte repede sub daltă. Astfel, efectele de lumini şi umbre, realizate cu ajutorul sculptu-

rii, au fost înlocuite cu diferite tonuri şi nuanţe de culori, folosindu-se frecvent alb-negru sau mai rar, albastru-

verde. Un dezavantaj era faptul că lemnul, deschis la culoare, se închidea cu timpul şi se murdărea uşor.

Maiştrii tâmplari erau specializaţi în prelucrarea lemnului decorare prin înscrustare şi pictură, lucrînd atât

în cadrul gospodăriei, în biserici şi clădiri publice. Pictorul adaugă culoare pentru a da un plus de valoare artisti-

că şi pentru a încânta privirea.

Tematica de expoziţii este susţinută de Desfăşurătorul tematic şi Structura tematică.

DESFĂŞURĂTOR TEMATIC

Transilvania a reprezentat, la nivelul civilizaţiei tradiţionale, un adevărat fenomen în care confluenţele

culturale au dat naştere unei civilizaţii unice cu particularităţi specifice rezultate din influenţarea reciprocă a

neamurilor între ele.

Practic nu există nici un spaţiu, oricât de restrâns, pe teritoriul Transilvaniei, pe care să nu se fi încrucişat

influenţele reciproce, determinate, în primul rând, de întrepătrunderea până la disperare a neamurilor între

ele298, astfel laitmotivul târgului/ imaginea acestuia a fost considerată ca spaţiul cel mai vizual în care

neamurile interacţionează şi se produce un întreg complex de legături şi relaţii, de la cele sociale la cele

economice.

Cadrul geografic, conturat de formele de relief, climă, hidrografie, vegetaţie şi faună, solul şi resursele natu-

rale ale Transilvaniei au contribuit la aşezarea şi dezvoltarea în spaţiul menţionat a diferitelor comunităţi uma-

ne, începând din epoca paleolitică. Dovadă a permanenţei elementului de cultură românească autohtonă, dar şi

a prezenţei şi suprapunerii peste acesta a elementelor alogene, stă atât în bogatul material arheologic din toa-

te epocile (artefacte preistorice, cetăţi dacice, inscripţii latine, monede, aşezări şi cimitire, fortificaţii, ruine de

vile rustice romane, obiecte paleocreştine, cetăţi feudale, biserici medievale şi altele), cât şi în documentele

istorice care relatează în permanenţă interacţiunile dintre diferitele neamuri.

Influenţele şi împrumuturile reciproce în civilizaţia, cultura şi arta populară la români, saşi, landleri, ma-

ghiari, secui, rromi etc. s-au exercitat în diferite domenii şi în mod diferenţiat, prin preluarea sau împrumutul

elementelor de cultură în totalitatea lor, sau alteori numai a unor elemente - material/ formă/ motiv, părţi ale

unui întreg, precum şi/ sau a denumirile lor.

Confluenţa şi complexitatea relaţiilor dintre neamuri, fenomene, persoane şi colectivităţi diferite au determi-

nat în mod natural influenţe, împrumuturi reciproce şi astfel, noi deprinderi şi gesturi similare, absolut necesa-

re constituirii unei civilizaţii transilvănene.

Astfel, în cadrul expunerii expoziţionale dorim să aducem în prim plan o serie de factori, pornind de la ele-

mentul social-economic, care să introducă publicul, iniţial în spaţiul de interculturalitate, de interacţiune între

neamuri prin intermediul spaţiului generat de lumea târgului, unde diferitele neamuri (români, saşi, ladleri,

maghiari, secui, rromi) îşi comercializează produsele, ajungând să vizualizeze modul în care sunt parcurse eta-

pele de obţinere a unui produs finit. Exponatele selectate au fost gândite în funcţie de modul de relaţionare şi

influenţare reciprocă la nivelul meşteşugurilor, între etnii sau de specificul fiecăreia.

298

Ion Moga, Scrieri Istorice. 1926-1947, Ed. Dacia, Cluj.

EXPOZIŢIA 1/ SALA 1/ PLANUL 1

Planul 1 reprezintă actul social, Interacţiune/ Interculturalitate, punctul de întâlnire, de schimburi culturale,

de percepere a noutăţilor modei etc. redat prin Figuraţia în târg transpusă astfel:

a. 43 de manechine îmbrăcate în costume populare de sărbătoare caracteristice diferitelor etnii: români,

saşi, landleri, maghiari; (Vezi Anexe 1, 4, 5)

b. în jur de 18 manechine îmbrăcate în diverse costume specific orăşeneşti, negustorilor (greci, evrei, ar-

meni), preoţilor (ortodox, reformat, evanghelic), soldaţilor (grănicer romăn şi husar secui), copii – res-

pectivele bunuri vor face obiectul unor împrumuturi de la alte muzee din ţară;

c. 7 manechine (vezi Structura expoziţională) îmbrăcate în costume populare de lucru care vând diverse

obiecte (doi iconari de etnie română, un lingurar de etnie rromă, o florăreasă şi o lăptăreasă de etnie

germanică-landleri) sau cântă (doi lăutari cu cobza şi vioara de etnie rromă) (Vezi SALA 1/ PLANUL 2 şi

Anexele 6, 7, 10)

Manechinele de la punctele a./b. sunt expuse în diferite poziţii de socializare, de mişcare, de tranzacţio-

nare şi achiziţionare a obiectelor expuse în Planul 2.

Manechinele de la punctul c. se vor afla în poziţie de mişcare în încercarea de a vinde produsele pe care

le deţin (vezi Structura expoziţională).

SALA 1/ PLANUL 2

Planul 2 reprezintă actul economic, fără de care ideea de târg ar fi incompletă,

gândit din prisma Interacţiunii/ Interculturalităţii în funcţie de nivelul de relaţionare şi influenţă reciprocă, din

punct de vedere meşteşugăresc, între români, saşi, maghiari, secui şi rromi, sau de specificul fiecăreia.

1. STAND DE VÂNZARE CERAMICĂ SECUIASCĂ, MAGHIARĂ ŞI ROMÂNEASCĂ (muzeografi responsa-

bili Olga Popa şi Karla Roşca)

În cadrul standului de ceramică se doreşte o expunere liberă a obiectelor muzeale, pe jos sau în coşuri,

precum şi într-o ladă din lemn (în care în secolul al XVIII-lea - începutul secolului al XX-lea, meşterii prezenţi în

târg îşi depozitau marfa de la o saptămână la alta).

Modalităţile de reconstituire a unui stand de comercializare a ceramicii maghiare, secuieşti şi româneşti

(Vezi Anexa 2) sunt orientate spre restituirea atmosferei unei zile de târg, prin etalarea obiectelor aglomerate

ca număr (farfurii, căncee şi castroane) şi prin prezenţa a doi meşteri, un manechin în costum popular

bărbătesc, secuiesc (Vezi Anexa 5) şi un manechin în costum popular bărbătesc, românesc (Vezi Anexa 1).

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

2. STAND DE VÂNZARE COJOACE SĂSEŞTI (muzeograf responsabil Camelia Ştefan)

Standul de vânzare cojoace săseşti va prezenta piese specific săseşti din două zone distincte, Sudul

Transilvaniei – zona Sibiu şi Nordul Transilvaniei – zona Bistriţa, identificând diferenţierile existente în

ornamentică, în amplasarea câmpurilor ornamentale, şi culoare.

În litografiile din seria Târg anual în Transilvania, realizate între anii 1816 – 1818 de către Franz Neuhäuser

cel Tânăr, după detaliile modei apare un stand cu marfă expusă pe verticală, pe un suport asemeni unui dulap,

fără uşi, cu un fel de umeraşe. Standul este completat de un manechin îmbrăcat în costum popular bărbătesc,

de lucru şi de produsele aferente unui cojocar sibian, precum: cojoace lungi şi scurte (şube), pieptare şi căciuli.

(Vezi Anexa 5)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

3. STAND DE VÂNZARE DOAGE (muzeograf responsabil DANA BOTOROAGĂ)

Standul de vânzare doage este specific zonei Munţilor Apuseni. Astfel pentru a transmite caracteristica

dominantă a moţului (a văsarului, a ciubărarului) din Apuseni, şi anume peregrinarea, este necesară căruţa

moţească cu coviltir.

Pentru a sugera varietatea vaselor din doage, propunem expunerea a felurite tipuri: de mici dimensiuni

(doniţe, botă, butoiaş), dar şi mai mari (ciubere, putini, putinee) atât în căruţă cât şi lângă, chiar sprijinite de

aceasta. (Vezi Anexa 3)

În căruţă pot fi sugerate şi vase cu bucate (cereale), ca o dovadă a procurării acestora în lungile drumuri

prin ţară. Pe lângă obiectele menţionate se adaugă sărăriţe şi fluiere specifice zonei (fiind atestat şi faptul co-

mercializării acestei categorii de marfă de către moţii vidreni), precum şi tulnice (cu dimensiuni variate, intre

40 cm şi 290 cm), ele reprezentând blazonul moţilor fiind nelipsite de la târgurile locale (Târgul de pe Muntele

Găina).

Standul este completat de un manechin îmbrăcat în costum popular bărbătesc, de lucru, specific zonei Apu-

seni (Vezi Anexa 4), şezând pe un butuc de brad (sugerând astfel şi materia primă).

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

4. STANDUL DE VÂNZARE ICOANE PICTATE PE STICLĂ (muzeograf responsabil Ada Maria Popa)

Icoanele pictate pe sticlă selectate aparţin zonei Ţării Făgăraşului, Văii Sebeşului, şi Nordului Transilvaniei –

Nicula, din secolele XIX-XX. În cadrul expoziţiei vor fi expuse 21 de icoane, care vor fi etalate, câte şapte, pe

trei coloane din lemn, care sugerează ideea de prepeleac299. (Vezi Anexa 6)

Pentru siguranţa şi buna asigurare a icoanelor pe sticlă, propunem păstrarea lucrărilor în casete cu suport

de lemn şi capac de sticlă, adică icoanele să fie în-casetate şi prinse de-a lungul coloanei din lemn. Astfel,

imaginea realizată este de un prapur300 uriaş din icoane.

Standurile sunt completate de două manechine îmbrăcate în costume populare bărbăteşti, de lucru, specifice

zonei Alba (Vezi Anexa4) şi Ţării Făgăraşului (Vezi Anexa 1).

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

5. STAND DE VÂNZARE LINGURI (muzeograf responsabil Oana Burcea)

Lingurarii, de etnie rromă folosesc ca materie primă lemnul de esenţă moale, cum ar fi salcia, teiul, plopul,

paltinul, părul. Din acestea se realizează câteva tipuri de linguri (de uz sau decorative, incizate, cu căuş scobit

proeminent, cu coada îndoită) şi lingurare (un tip de raft pentru linguri).

299

PREPELEÁC, prepeleci, s. m. 1. Par cu crăcane scurte, înfipt în pământ, în care se pun, la ț ară, oalele spălate ca să se scurgă sau

de care se atârnă diferite obiecte. ◊ Expr. A fi gol prepeleac = a fi sărac, neîmbrăcat. Cu mustăț ile în prepeleac = cu mustăț ile

răsucite ș i întoarse în sus, în furculiț ă. 2. Prăjină sau ansamblu de prăjini pe care se clădesc căpiț ele. ♦ Căpiț ă clădită pe o astfel

de prăjină. 3. Scară rudimentară formată dintr-un stâlp prin care sunt petrecute cuie lungi de lemn, care servesc drept trepte.

[Var.: prepeleág s. m.] Sursa: Dicț ionarul explicativ al limbii române, ediț ia a II-a; http://www.dex.ro/prepeleac 300

prápur (-re), s. n. – 1. (Înv.) Steag, stindard. – 2. Steag bisericesc. Sursa: Dicț ionarul etimologic

român | http://www.dex.ro/prapur.

În expoziţie aceştia vor fi redaţi printr-un manechin îmbrăcat în haine specifice femeieşti. Manechinul stă în

picioare, luând o poziţie de vânzare, cu produsele îndreptate spre trecători. În mâini ţine 5 linguri iar pe unul

dintre umeri ţine o traistă în care transportă mai multe linguri, de diferite dimensiuni. (Vezi Anexa 7)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

6. STAND DE VÂNZARE ÎMPLETITURI DE NUIELE (muzeograf responsabil Oana Burcea)

Împletitorii, de etnie rromă, folosesc ca materie primă nuiele de alun, răchită şi salcie pentru realizarea

corfelor, a coşurilor, a leagănelor pentru copii şi a măturilor. Destinaţia coşurilor este una funcţională,

cumpărătorii din târg folosindu-le pentru depozitarea sau transportul alimentelor.

În cadrul expoziţiei standul va fi compus dintr-un manechin îmbrăcat în haine specifice bărbăteşti, în poziţie

verticală, redat ca şi când se află într-o negociere cu doi trecători. Manechinul are în braţe 2 coşuri de mici

dimensiuni. În dreptul său, pe jos, sunt etalate coşuri şi corfe de diferite dimesiuni şi materiale, leagăne de

copii şi mături. (Vezi Anexa 7)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

7. STAND MUZICANŢI (muzeograf responsabil Oana Burcea)

În târg întâlnim doi muzicanţi, de etnie rromă, care se pierd în mulţime, îmbrăcaţi în haine bărbăteşti. Unul

dintre manechine deţine o vioară, iar al doilea o cobză. Ambele personaje trebuie redate în poziţie specifică

pentru a cânta. Aceştia sunt prezenţi în locuri diferite, depărtaţi unul faţă de celălalt şi scenariile fiind diferite,

de exemplu cel cu vioara are public format din patru persoane în timp ce al doilea, cu cobza, nu are public iar

trecătorii nu se uită la el. (Vezi Anexa 7)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

8. STAND DE VÂNZARE ŢESĂTURI (muzeograf responsabil Elena Găvan)

Întrucât influenţele şi schimburile între etniile conlocuitoare ale Transilvaniei în domeniul textilelor au fost

reciproce, în expoziţie va fi realizat un stand, în zona de vânzare, cu ţesături specifice Mărginimii Sibiului.

Standul este compus dintr-o şatră301 pe care vor fi etalate un număr de 26 de piese, dintre care 4 ţoluri şi o

cergă vor îmbrăca şatra fiind expuse prin împăturire, pe lungime şi 21 de valuri de pânză vor fi etalate pe şa-

tră, peste ţoluri, rulate în formă de sul. La vânzare stă un manechin care va fi îmbrăcat într-un costum de lucru

femeiesc specific zonei Mărginimii Sibiului, realizat din 10 piese (ie, poale, şurţ, cătrinţă, şurţ, brâu, pieptar,

cârpă de cap, pălărie de paie, opinci). Manechinul este expus în poziţie de vânzare, ţinând într-o mână un sul

de pânză îndreptat spre trecători. (Vezi Anexa 1)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

9. STAND DE VÂNZARE VIN (muzeograf responsabil Lucian Robu)

Recreerea activităţilor specifice din sfera comerţului cu vin se realizează cu ajutorul obiectelor muzeale din

colecţii, care, la rândul lor contribuie la reprezentarea tematică a grupei viticultură în cadrul expoziţiei în aer

liber a Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA.

Recipientele care vor defini standul sunt cele care se regăseau în târgul de odinioară: carul masiv de

transport în care se vor regăsi, prin fân, butoaiele vechi cu cercuială de lemn şi cep, 3-4 butoaie sugerând

diversitatea soiurilor de vin aduse spre degustare şi vânzare, butoiaşul balercă şi plosca de lemn, decorată,

fitomorf şi zoomorf (pe care vânzătorii de vin o achiziţionau de la meşteri secui şi saşi) şi unde păstrau şi

ofereau spre degustare, la târg, cele mai bune eşantioane din produsul comercializat. Damigenele de sticlă ce

se vor regăsi şi ele în suita obiectelor, fiind purtătoare nu doar de vin, ci şi de amprenta multietnică, ele fiind

realizate în secolele trecute de meşterii sticlari saşi din Ţara Bârsei.

În jurul unui butoi, poziţionat în apropierea carului, se vor regăsi căni ceramice, ulcioare de vin, utilizate

pentru degustarea soiurilor oferite cumpărătorilor. (Vezi Anexa 8)

Standul este completat de două manechine, pereche, o femeie în costum popular de sărbătoare şi un bărbat

îmbrăcat în port de lucru, din zona Argeşului. (Vezi Anexa 4)

301 Ș ÁTRĂ, ș atre, s. f. ♦ Baracă de scânduri, acoperită cu pânză, în care negustorii îș i vând mărfurile la târg. [Pl. ș i:ș etre] –

Din bg., scr. šatra, magh. sátor. Sursa: Dicț ionarul explicativ al limbii române, ediț ia a II-a | http://www.dex.ro/satra.

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

10. STAND DE VÂNZARE BIDINĂREASĂ ŞI CĂLDĂRAR (muzeograf responsabil Oana Burcea)

Căldărarii sunt un neam cu o puternică conştiinţă a apartenenţei, motiv pentru care ei vor spune că sunt

căldărari şi mai apoi că sunt neamul cel mai original al rromilor. Ei au avut libertatea de a călători liber, cu că-

ruţele lor şi de a-şi practica meseria până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când încet-încet au început

să se aşeze în localităţile de care aparţineau sau cele apropiate.

Cele două standuri pot fi expuse apropiate, la o distanţă de 1 metru unul de celălalt, întrucât în timp ce băr-

băţii se îndeletniceau cu prelucrarea metalului, femeile confecţionau bidinele.

Spaţiul este completat de două manechine, unul femeiesc, expus în poziţie de

vânzare cu bidinelele în mână şi unul bărbătesc, pe care îl regăsim asemeni celui femeiesc, dar cu 2 ibrice în

mână. Restul produselor, 1 cazan mare de fiert ţuica, 1 cazan mic de fiert ţuica, 2 găleţi de apă, căldări, oale,

tigăi de uz gospodăresc, ibrice sunt expuse pe podea în apropierea manechinului bărbat.

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia).

11. STAND DE VÂNZARE FLORI (muzeograf responsabil Simona Malearov)

Zarzavaturile şi florile erau vândute de femeile landler în pieţele din Sibiu unde erau cunoscute şi apreciate.

Landleriţele din Turnişor (astăzi cartier al oraşului Sibiu) mergeau cu căruciorul, în special în Piaţa Cibin unde

vindeau marfa. Buchetele de flori erau pregătite acasă, de cu seara.

Standul este compus dintr-un manechin îmbrăcat în costum popular de landleriţă (Vezi Anexa 5) care deţine

un cărucior plin cu flori de paie şi flori de grădină – margarete, ochiul boului, crini, garofiţe, etc (reproducere).

Manechinul este reprezentat în picioare, ţinând într-o mână un buchet de flori de paie. (Vezi Anexa 10)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

12. STAND DE VÂNZARE LAPTE (muzeograf responsabil Simona Malearov)

În fiecare dimineaţă şi la orele amiezii lăptăresele, femeile landler, mergeau pe uliţele Turnişorului (astăzi

cartier al oraşului Sibiu) oferind spre vânzare laptele proaspăt. Landlăriţele erau singurele care practicau

comerţul de vânzare al untului proaspăt pe uliţe. Astfel, acestea sunt redate purtând pe cap un ciubăr pentru

transportul untului chiar şi în litografiile din seria Târg anual în Transilvania realizate de către Franz Neuhäuser

cel Tânăr, între anii 1816 – 1818.

Standul este compus dintr-un manechin îmbrăcat în costum popular de landleriţă (Vezi Anexa 5) care poartă

pe cap un suport special, pe care se aşează un recipient rotund (ciubăr) pentru transportul untului. Acesta este

completat de un cărucior cu bidoane pentru lapte şi cântarul pentru unt. (Vezi Anexa 10)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

EXPOZIŢIA TEMPORARĂ

TÂRGUL

DESFĂŞURĂTOR TEMATIC

EXPOZIŢIA 2/ SALA 2

Sala 2 reflectă răspunsul la întrebarea Cum se ajunge la produsul finit?/ Interacţiune/ interculturalitate. Pen-

tru ca vizitatorul să fie într-un contact permanent şi real, atât din punct de vedere vizual cât şi auditiv, olfactiv,

tactil; să desluşească cât mai bine complexitatea relaţiilor de confluenţă dintre români, saşi, maghiari, secui,

landleri, rromi; să perceapă fenomenele care au determinat, în modul cel mai firesc posibil, împrumuturile reci-

proce, în Sala 2 vor fi organizate patru ateliere de creaţie aparţinând unor etnii diferite prin intermediul cărora

vizitatorul va intra în contact cu procesele de confecţionare a unora dintre produsele expuse în zona de târg,

Sala 1. Atelierele de creaţie au fost selectate în funcţie de gradul de relaţionare, de influenţare reciprocă la ni-

velul meşteşugurilor confecţionării pălăriilor, a cojoacelor, a pieselor de mobilier şi a prelucrării metalului.

1. ATELIER DE PRELUCRAREA METALULUI, DE CĂLDĂRAR ŞI BIDINĂREASĂ (muzeograf responsabil

Oana Burcea)

Căldărarii nu au un spaţiu propriu-zis pentru atelier, acesta încropindu-se oriunde în bătătura cortului sau a

casei.

În cadrul expoziţie, în prim plan se află un manechin îmbrăcat în haine specifice bărbăteşti, redat în poziţie

şezut, cu picioarele încrucişate. Acesta bate cu ciocanul la nicovala de pământ o bucată de tablă metalică. Îm-

prejurul său se află alte 3 table metalice în fază de lucru, 4 tipuri de ciocane (pentru lipit, pentru realizat orna-

mente, cu cap rotund, pentru făţuit), 1 compas de fier, foarfecă, cleşti, dornuri. De asemenea, lângă meşteşu-

gar este prezent un manechin (copil) îmbrăcat în haine specifice, redat în aceeaşi poziţie ca şi manechinul

adult, cu privirile îndreptate spre nicovală, simbolizând astfel ideea de transmitere a meşteşugului din tată în

fiu.

În al doilea plan este realizată o vatră mică, deschisă, care funcţionează, pe care se află o bucată de tablă,

pregătită pentru batere (operaţie executată de peste zece ori numai pe o cicumferinţă, creând astfel cercuri din

bătăile ciocanului).

Un al treilea plan aduce în faţa vizitatorului un alt manechin îmbrăcat în haine specifice femeieşti. Aceasta

este redată ca stând aplecată asupra unui ceaun mare de aramă, executând operaţia de curăţare necesară con-

feririi aspectului final al ceaunului. Pe podea sunt expuse 2 cazane de rachiu, 1 cratiţă, 2 găleţi de apă, 5 ibrice.

În atelier există o oarecare ordine, ruptă pe alocuri de alte piese care practic nu au legătură cu acesta, de

exemplu: un ham (agăţat), sticle (pe jos), şorţul de lucru al femeii, rufe (întinse la uscat).

În timp ce bărbaţii căldărari prelucrau metalul, femeile confecţionau perii, pensule şi bidinele, realizate din

păr de de porc sau de cal.

Astfel, în planul al treilea lângă manechinul femeie care finisează ceaunul de aramă se expune un doilea

manechin îmbrăcat în haine specifice femeieşti. Pe acelaşi foc din planul menţionat se află o oală de bitum, cu

ajutorul căreia manechinul încropeşte o bidinea. (Vezi Anexa 7)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

2. ATELIER DE PĂLĂRIER TISCHLER (muzeograf responsabil Karla Roşca)

“ De-a lungul istoriei sale, pălăria a fost un indicator al statutului social, dar şi un simbol al schimbării ...

Pălăriile definesc generaţii şi împiedică o clasificare superficială a oamenilor, vorbind despre timpurile în care ei

au trăit şi despre ce au avut de spus generaţiilor care le-au urmat”302.

Atelierul este unic în ţară, reprezentând multiculturalitatea spaţiului transilvănean, datorită diversităţii

etnice. Pălărierul Tischler confecţiona atât pălării pentru saşi, maghiari, dar şi pentru români şi rromi, pentru

medii sociale diferite (pălării de port, de paie, jobene, bortene etc).

Atelierul de pălărier Josef Tischler are o vechime de peste 100 de ani şi a funcţionat până în anul 2003 în

Sebeş, fiind alcătuit din obiecte de mare valoare istorică, tehnică şi patrimonială, aproximativ 1400 de piese.

În cadrul reconstiturii atelierului de pălărier este foarte important redarea exactă a fluxului tehnologic

(aceasta va fi însoţită şi de o imagine din atelier).

Atelierul propriu-zis este format din: „ maşină” de întărit materia primă ( masă cu gaură) – după vopsit;

sobă (pe vremuri exista o sobă cu petrol sau reşou mare de petrol, iar ulterior s-a trecut la gaz); presă hidrau-

lică (6 atmosferere, actual cu manometru cu gaz); stativ vertical cu 3 braţe pentru calapoade – colac (de lu-

cru); masă – banc de lucru; storcător (presă) cu valţuri (asemănător celui din vopsitorie); dispozitiv de încălzit

apa cu butelie de gaz (actual), în trecut cu un arzător (existent în depozit); postament de lemn pentru tăiat

marginea pălăriilor (cu cuţite speciale);

generator electric; tablou de comandă; etajeră sub fereastră pentru calapoade de calotă; maşină de cusut bor-

dura la pălării (maşină mică); maşină de cusut cureaua la pălării (maşină mică); maşină de cusut barşon; ma-

şină de cusut pălării de paie; maşină de cusut căptuşeli întoarse (pentru pălării domneşti); calupuri – colac

(stive); scaun pentru cusut cu mâna; perete de lemn cu etajeră pentru calapoade şi unelte mici prinse în cuie

(foarfeci, etc.). (Vezi Anexa 9)

302

http://www.stelian-tanase.ro/mica-istorie-despre-secretele-palariei/

În cadrul atelierului de pălărier se doreşte reconstituirea atmosferei de la începutul secolului al XX-lea, când

acesta se afla în plină dezvoltare, punându-se accent pe fluxul tehnologic, pe etapele de realizare a unei pălării,

de la materia primă până la cea finită, precum şi modul de comercializare a acesteia.

Expunerea este completată de un manechin îmbrăcat în costum popular bărbătesc, săsesc, de lucru. (Vezi

Anexa 5)

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia). (Anexa 11)

3. ATELIER DE COJOCAR-CURELAR SĂLIŞTE (muzeograf responsabil Elena Găvan)

Reconstituirea unui atelier de cojocar-curelar era necesară pentru a completa imaginea interculturalităţii şi a

împrumuturilor reciproce care au existat de-a lungul timpului între meşterii români şi cei saşi, mai ales sub as-

pect istoric. În perioada venirii primilor colonişti germani în Transilvania, documentele vremii semnalau existen-

ţa unui proces de specializare a unor meşteşugari români303 ceea ce demonstrează că influenţa a fost dinspre

populaţia românească spre cea săsească.

Atelierul de cojocar - curelar este compus din 148 de obiecte, incluzând piese de mobilier, textile de interi-

or, port popular şi instrumentar specific prelucrării pielii. (Vezi Anexa 1)

Atelierul ca fi organizat pe două zone: interior şi exterior.

În zona interioară se va recostitui atelierul propriu-zis, organizat asemeni unei încăperi deschise cu trei la-

turi.

Primul planul reprezintă latura stângă şi este organizat dintr-un perete cu două geamuri - de lemn specifice

localităţii Săliştea Sibiului - între care vor fi atârnate 5 obiecte (4 chimire-curea lată şi o curea). În dreptul

geamurilor va fi expus un scaun de curelar, un chimir în fază de lucru şi un manechin în poziţie de lucru (şe-

zând, dacă va fi posibil pe scaunul de curelar), îmbrăcat în costum popular bărbătesc, românesc, specific

Săliştei Sibiului.

Planul al doilea trebuie organizat ţinând cont de existenţa altui perete situat central faţă de primul, pe care

va fi expus un filaizăr de lemn (dulap pentru păstrarea uneltelor) cu instrumentar specific; o sărăriţă mare de

lemn (înspre stânga, spre planul 1) conţinând tipare folosite la ornamentarea chimirelor; vor fi atârnate

303

***Cojoace săseşti în colecţia Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Ed. Mediamira, Cluj-Napoca, 1998, p. 11-13

metrele de cojocar (înspre dreapta, spre planul 3). În colţul format de cei doi pereţi, va fi etalată o presă. În

faţa dreptul peretelui este o masă de lucru cu unelte specifice şi două scaune cu spătar.

Al treilea plan aferent peretelui lateral dreapta este îmbrăcat cu 4 ştergare şi 3 farfurii (situate deasupra

ştergarelor). În faţa peretelui este aşezată o bancă acoperită cu un ţol cadrilat; un manechin îmbrăcat în cos-

tum popular bărbătesc, românesc, specific Săliştei Sibiului redat în poziţie de lucru (fie şezând fie în picioare, în

funcţie de echilibrul expunerii); o masă de cojocărit pe care vor fi expuse un pieptar în fază de lucru, tipare fo-

losite la realizarea broderiei pe piele şi modele de broderie pe piele, perniţa cu ace, lămpaşul etc.

În colţul format de peretele central şi peretele lateral dreapta va fi realizat un suport de expunere pentru 3

pieptare şi un cojoc.

În centrul atelierului este aşezat un scăunel pe care un manechin-copil îmbrăcat în costum popular specific

Săliştei Sibiului, se joacă cu bucăţi de piele.

Zona exterioară este destinată prelucrării pieilor (poate fi realizată eventual în spatele peretelui din partea

dreaptă). Expunerea va consta din obiecte specifice procedeului (război de întins piei, cârlig şi cosoaie de tras

piei, subsuoară pentru întins piei, o ladă de înmuiat piei) unele fiind pasibile de a fi atârnate pe un perete.

Trebuie să se aibă în vedere următoarele: pereţii să aibe o tentă de alb murdar (este vorba de un atelier

astfel că nu trebuie să fie perfect curat); podeaua să fie din scânduri cu aspect de învechit, mai murdar – dar

nu foarte murdar întrucât este un atelier de cojocărie-curelărie unde se lucra cu piele curată, fibre textile etc.

Pe podea, în special în jurul mesei de cojocar şi central pot fi împrăştiate fire provenite de la fibrele textile (aţă,

lână etc.); partea aferentă peretelui din zona exterioară poate să

arate asemeni unui perete de şură, iar pe jos un aspect murdar, aspect de pământ bătătorit.

Expunerea va fi completată de mijloace muzeotehnice (interactivitate şi multimedia).

4. ATELIER DE TÂMPLĂRIE (muzeograf responsabil Simona Malearov)

Reconstituire atelier de tâmplărie săsesc de la începutul secolului al XX-lea cu recuzita specifică: bancul de

tâmplărie, dulăpior pentru unelte, unelte tradiţionale utilizate pentru prelucrarea lemnului precum rindeaua,

fierăstrăul sau sfredelul.

Atelierul se concentrează şi pe detaliul construcţiei pieselor de mobilier. Astfel, vizitatorii vor afla informaţii

referitoare la modul de îmbinare a mobilierului dar şi al aplicării elementelor decorative specifice, oferind şi o

retrospectivă a momentului în care au fost utilizate aceste piese.

În cadrul atelierului va fi prezentat fluxul tehnologic, de la materia primă la obiectul finit. Astfel sunt necesa-

re două paravane/pereţi pe care să fie expusă recuzita necesară (unelte, dulăpior tâmplărie); cuie de lemn şi

cuie ţigăneşti; bucăţi de lemn, scânduri, şipci, rumeguş; piese de mobilier în faza de lucru: spătare de scaune,

laterale ale unei lăzi de zestre cu marginile prelucrate în tehnica de îmbinare coadă de rândunică, nut şi feder,

şipci ornamentale, etc. Pentru redarea corectă a cadrului real este necesară creearea unei imagini de lucru prin

imitarea prafului, a pânzei de paianjen etc.

Într-un atelier de tâmplărie sfredelele erau suspendate, prinse de bârne, de tavan.

Atelierul este întregit de prezenţa unui manechin îmbrăcat în costum popular bărbătesc, săsesc, specific

zonei Sibiului, redat în poziţie de lucru.

STRUCTURA EXPOZIŢIONALĂ

Nr.

Crt.

Sală

expoziţie

Tema/ Subtema Locaţie

obiecte

Bunuri culturale Nr. de

piese304/ nr. de inv.

Materiale

auxiliare şi grafice305

Suport

1. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

de sărbătoare Sălişte, jud.Sibiu

9 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

304 NOTĂ: menţionăm că pot exista cazuri de completare a unor ansambluri de bunuri culturale (de ex. în cazul costumelor populare,

a standurilor sau atelierelor) însă acestea se vor efectua în conformitate cu discursul expoziţional existent. 305 NOTĂ: materialele auxiliare şi grafice vor fi cuprinse în Anexa 11 - Mijloace muzeotehnice, interactivitate ș i multimedia în

expoziţie fiind structurate pe Săli/ Planuri/ Standuri/ Ateliere.

2. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc de sărbătoare

Sălişte, jud.Sibiu

8 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin

3. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc de sărbătoare

Poiana Sibiului, jud. Sibiu

10 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin

4. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

de sărbătoare Săsăuş, jud. Sibiu

11 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

5. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc de sărbătoare

Săsăuş, jud. Sibiu

7 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin

6. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc de sărbătoare

Răşinari, jud. Sibiu

9 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin

7. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

de sărbătoare Răşinari, jud. Sibiu

10 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

8. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

de sărbătoare Moieciu de Sus,

jud. Braşov

8 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

9. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

de sărbătoare Moieciu de Sus,

jud. Braşov

10 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

10. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc de sărbătoare

Drăguş, jud. Braşov

11 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin

11. Sala 1 Interacţiune/ Plan 1 Costum bărbătesc 9 piese/ Anexa 11 Manechin

interculturalitate/ Figuranţie în târg

de sărbătoare Drăguş, jud.

Braşov

anexa 1

12. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc de sărbătoare

Săcădate, jud. Sibiu

11 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin

13. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

de sărbătoare Săcădate, jud.

Sibiu

8 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

14. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

de sărbătoare/ de miresă Avrig, jud.

Sibiu

11 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

15. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc de sărbătoare

Avrig, jud. Sibiu

8 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin

16. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

de sărbătoare/ zona Timiş, Banat

9 piese/

anexa 4

Anexa 11 Manechin

17. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

de sărbătoare/ zona Timiş, Banat

6 piese/

anexa 4

Anexa 11 Manechin

18. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc de sărbătoare/

Sicula, Ineu, Crişana

10 piese/ anexa 4

Anexa 11 Manechin

19. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum de băiat/

zona Beiuş, jud. Bihor

3 piese/

anexa 4

Anexa 11 Manechin copil

20. Sala 1 Interacţiune/ Plan 1 Costum bărbătesc 8 piese/ Anexa 11 Manechin

interculturalitate/ Figuranţie în târg

de sărbătoare/ zona Beiuş, jud.

Bihor

anexa 4

21. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc de sărbătoare/

zona Maramureşului

13 piese/ anexa 4

Anexa 11 Manechin

22. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

de sărbătoare/ zona Oaşului

7 piese/

anexa 4

Anexa 11 Manechin

23. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc de sărbătoare/

Salva, jud. Bistriţa-Năsăud

11 piese/ anexa 4

Anexa 11 Manechin

24. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

de sărbătoare/ Salva, jud.

Bistriţa-Năsăud

7 piese/

anexa 4

Anexa 11 Manechin

25. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

de sărbătoare/ zona Pădureni,

jud. Hunedoara

20 piese/

anexa 4

Anexa 11 Manechin

26. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc de sărbătoare/

zona Pădureni, jud. Hunedoara

8 piese/ anexa 4

Anexa 11 Manechin

27. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc de sărbătoare/

Sălciua, jud. Alba

7 piese/ anexa 4

Anexa 11 Manechin

28. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc maghiar de

sărbătoare, zona

12 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

Cluj

29. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc maghiar de

sărbătoare, zona Cluj

5 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

30. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc maghiar de

sărbătoare, zona

Mureş

6 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

31. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc

landler de sărbătoare,

Turnişor, jud. Sibiu

8 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

32. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

landler de sărbătoare,

Cristian, jud. Sibiu

7 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

33. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum fată/ de

confirmare săsesc de sărbătoare,

Gârbova, jud. Alba

9 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

34. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc săsesc de

sărbătoare, Slimnic, jud. Sibiu

11 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

35. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum femeiesc săsesc de

sărbătoare, zona

Bistriţa

9 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

36. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/

Plan 1 Costum femeiesc

săsesc de

7 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

Figuranţie în târg sărbătoare, zona Braşov

37. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

săsesc de sărbătoare,

Slimnic, jud. Sibiu

8 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

38. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc/

băiat săsesc de

sărbătoare, Slimnic, jud. Sibiu

7 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

39. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc săsesc de

sărbătoare, zona Bistriţa

7 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

40. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum bărbătesc

săsesc de sărbătoare, zona

Braşov

6 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

41. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2/

stand de vânzare

textile

Costum femeiesc

de lucru Mărginimea

Sibiului

10 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

42. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2/

stand de vânzare

textile

Ţoluri 4 piese/

anexa 1

- Şatră

43. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/

Plan 2/

stand de vânzare

textile

Strai de pat 1 piesă/

anexa 1

- Şatră

interculturalitate

44. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2/ stand de

vânzare textile

Valuri de pânză/ de traistă, desagi,

obiele

19 piese/ anexa 1

- Şatră

45. Sala 1 Târgul şi

elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1-2/

stand de

vânzare icoane

pictate de sticlă

Costum bărbătesc

de lucru Ţara

Făgăraşului

4 piese/

anexa 1

- Manechin

46. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2 stand de

vânzare ceramică

Costum bărbătesc de lucru Ţara

Făgăraşului

6 piese/ anexa 1

- Manechin

47. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1 Costum de fetiţă Tilişca, jud. Sibiu

5 piese/ anexa 1

Anexa 11 Manechin copil/fetiţă

48. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum de băiat

Mărginimea Sibiului

4 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

copil/băiat

49. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1 Costum de băiat

/Ighişu Vechi, jud. Sibiu

4 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

copil/băiat

50. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2 stand de

vânzare

ceramică

Cănee/ cană maghiare/

secuieşti/săseşti

23 piese/ anexa 2

Anexa 11 Pe jos/ în coşuri/ în ladă

51. Sala 1 Târgul şi Plan 2 Farfurii/castroane/ 53 piese/ - Pe jos/ în

elementul comercial/

Interacţiune/

interculturalitate

stand de vânzare

ceramică

oale maghiare/ secuieşti/săseşti

anexa 2 coşuri/ în ladă

52. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2

stand de vânzare

ceramică

Ploscă maghiar-

săsesc

1 piesă/

anexa 2

- Pe jos/ în

coşuri/ în ladă

53. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2

stand de vânzare

ceramică

Costum bărbătesc

maghiar, de lucru, zona Cluj

4 piese/

anexa 5

- Manechin

54. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2 stand de

vânzare ceramică

Farfurii/blide/ castroane

româneşti

26 piese/ anexa 2

- Pe jos/ în coşuri/ în ladă

55. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2 stand de

vânzare ceramică

Căni româneşti 3 piese/ anexa 2

- Pe jos/ în coşuri/ în ladă

56. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2 stand de

vânzare doage

Căruţă cu coviltir, Poiana Vadului,

jud. Alba

1 piesă/ anexa 3

Anexa 11 Pe podea

57. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Plan 2

stand de vânzare

Doniţe/ ciubere/

sărăriţe/ fluiere/ tulnice/ ploscă,

35 piesă/

anexa 3

- Pe podea în

preajma căruţei/ în

Interacţiune/ interculturalitate

doage putinee/ şiştare/ putini, jud. Alba

căruţă

58. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2

stand de vânzare

doage

Costum bărbătesc

de lucru, zona Apuseni, jud. Alba

6 piese/

anexa 4

- Manechin

59. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2

stand de vânzare

cojoace săseşti

Costum bărbătesc

săsesc, de lucru, zona Sibiului

4 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

60. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2 stand de

vânzare cojoace

săseşti

Cojoace/ pieptare săseşti, zona

Sibiului

8 piese/ anexa 5

- Suport vertical

61. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1-2/ stand de

vânzare icoane

pictate de sticlă

Icoane pe sticlă, zona Ţara

Făgăraşului/ Valea Sebeşului

11 piese/ anexa 6

Anexa 11 Suport vertical tip prepeleac

62. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1-2/

stand de vânzare

icoane pictate de

sticlă

Costum bărbătesc

de lucru, zona Apuseni, jud. Alba

6 piese/

anexa 4

- Manechin

63. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Plan 1-2/

stand de vânzare flori

Cărucior 1 piesă/

anexa 10

- Pe podea

Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

64. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1-2/ stand de

vânzare flori

Costum femeiesc ladleriţă, de lucru,

Turnişor, jud. Sibiu

6 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

65. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1-2/

stand de vânzare

lapte

Cărucior 1 piesă/

anexa 10

- Pe podea

66. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1-2/

stand de vânzare

lapte

Costum femeiesc

ladleriţă, de lucru, Turnişor, jud.

Sibiu

7 piese/

anexa 5

Anexa 11 Manechin

67. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1-2/ stand de

vânzare linguri

Costum femeiesc Vezi Nota 1 Anexa 11 Manechin

68. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate/

Plan 1-2/

stand de vânzare

linguri

Traistă 1 piesă/

anexa 7

- Manechin

Figuranţie în târg

69. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1-2/ stand de

vânzare linguri

Linguri 5 piese/ anexa 7

- Manechin (în mână)

70. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1-2/

stand de vânzare

linguri

Linguri 12 piese/

anexa 7

- Manechin (în

traistă)

71. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitateg

Plan 2/

stand de vânzare

împletituri de nuiele

Costum bărbătesc

de etnie rromă

2 piese/

anexa 7

Anexa 11 Manechin

72. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2/

stand de vânzare

împletituri de nuiele

Coşuri/ corfe/

corfiţe/ leagăn de copil

11 piese/

anexa 7

- Manechin (în

mână)

73. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2/

stand de vânzare

bidinăreasă şi căldărar

Costum femeiesc 4 piese/

anexa 7

Anexa 11 Manechin

74. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

Plan 2/ stand de

vânzare bidinăreasă

Bidinele Vezi nota 1

- Manechin (în mână)

interculturalitate şi căldărar

75. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2/ stand de

vânzare bidinăreasă

şi căldărar

Costum bărbătesc 1 piesă/ anexa 7

Anexa 11 Manechin

76. Sala 1 Târgul şi

elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2/

stand de

vânzare bidinăreasă

şi căldărar

Ibrice Vezi nota 1

- Manechin (în

mână)

77. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2/

stand de vânzare

bidinăreasă şi căldărar

Cazane/ cratiţe/

tăvi/ tigăi

11 piese/

anexa 7

- Pe podea

78. Sala 1 Interacţiune/

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Plan 1/

Stand muzicanţi

(lăutar cu vioara)

Costum bărbătesc

de etnie rromă

Vezi nota 1

Anexa 11 Manechin

79. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1/ Stand

muzicanţi

(lăutar cu vioara)

Vioara 1 piesă/ anexa 7

- Manechin (în mână)

80. Sala 1 Interacţiune/ interculturalitate/

Figuranţie în târg

Plan 1/ Stand

muzicanţi (lăutar cu

cobza)

Costum bărbătesc de etnie rromă

Vezi nota 1

Anexa 11 Manechin

81. Sala 1 Interacţiune/ Plan 1/ Cobză 1 piesă/ - Manechin (în

interculturalitate/ Figuranţie în târg

Stand muzicanţi

(lăutar cu

cobza)

anexa 7

mână)

82. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2/

stand de vânzare vin

Costum bărbătesc

de lucru, zona Argeş

6 piese/

anexa 4

Anexa 11 Manechin

83. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 2/

stand de vânzare vin

Costum femeiesc

de sărbătoare, zona Argeş

7 piese/

anexa 4

- Manechin

84. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2/ stand de

vânzare vin

Car, Giuleşti-Berbeşti, jud.

Maramureş

1 piesă/ anexa 8

- Pe podea

85. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2/ stand de

vânzare vin

Butoaie 3 piese/ anexa 8

- Pe podea

86. Sala 1 Târgul şi elementul

comercial/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 2/ stand de

vânzare vin

Căni/ ulcioare/ ploscă de vin

11 piese/ anexa 8

- Pe butoaie/ pe podea

87. Sala 1 Târgul şi

elementul comercial/

Plan 2/

stand de vânzare vin

Butoaie/ ciubăraş/

damigeană/pâlnii de vin

6 piese/

anexa 8

- Căruţă cu fân

Interacţiune/ interculturalitate

88. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Costum bărbătesc

de lucru Sălişte, jud. Sibiu

5 piese/

anexa 1

Anexa 11 Manechin

89. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ interior

Costum bărbătesc de lucru Sălişte,

jud. Sibiu

5 piese/ anexa 1

- Manechin

90. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/

interior

Costum de băiat Mărginimea

Sibiului

3 piese/ anexa 1

- Manechin copil/băiat/ pe

scăunel

91. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Pieptare/ cojoace

bărbăteşti şi femeieşti Sălişte,

jud. Sibiu

4 piese/

anexa 1

- Suport vertical

92. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ interior

Chimire bărbăteşti Sălişte, jud. Sibiu

4 piese/ anexa 1

- Suport vertical

93. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Pieptar femeiesc în fază de lucru

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Masă de cojocar

94. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Filaizăr, Sălişte,

jud. Sibiu

1 piesă/

anexa 1

- Masă de

curelar/ masă de lucru

95. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ interior

Chimir bărbătesc în fază de lucru

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Scaun de curelar

96. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Modele de

broderie, Sălişte, jud. Sibiu

32 piese/

anexa 1

- Masă de

cojocar

97. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar

Sălişte/ interior

Perniţă de ace,

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă /

anexa 1

- Masă de

cojocar

98. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Plan 3/ atelier de

Lămpaş, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă / anexa 1

- Masă de cojocar

Interacţiune/ interculturalitate

cojocar-curelar

Sălişte/

interior

99. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Scaun lung,

Giuleşti, Maramureş

1 piesă/

anexa 1

- Pe podea

100. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ interior

Ţol, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Scaun lung

101. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Scaune, jud. Hunedoara

2 piese/ anexa 1

- Pe podea în apropiere masei

de curelar/

masă de lucru

102. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Scăunel, jud.

Hunedoara

1 piesă/

anexa 1

- Pe podea în

mijlocul atelierului

103. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Farfurii, Josenii Bârgăului, jud.

Bistriţa Năsăud

3 piese/ anexa 1

- Pe perete vertical

Sălişte/ interior

104. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Ştergare, Sălişte,

jud. Sibiu

4 piese/

anexa 1

- Pe perete

vertical

105. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ interior

Masă de curelar/ masă de lucru,

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe podea

106. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/

interior

Instrumentar, Sălişte, jud. Sibiu

2 piese/ anexa 1

- Masă de curelar/ masă

de lucru şi filaizăr lemn

107. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Ţolştoc (metru),

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/

anexa 1

- Pe perete

central

108. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ interior

Metru de curelar, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe perete central

109. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Filaizer lemn, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe perete central

110. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Scaun de curelar,

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/

anexa 1

- Pe podea

111. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ interior

Masă de cojocar/ vergheş, Sălişte,

jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe podea

112. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Presă de ştanţat,

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/

anexa 1

- Pe podea

113. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar

Sălişte/ exterior

Cuţit de curăţat

piei, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/

anexa 1

- Pe perete

114. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Plan 3/ atelier de

Cârlig de tras piei, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe perete

Interacţiune/ interculturalitate

cojocar-curelar

Sălişte/

exterior

115. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

exterior

Cosoaie de tras

piei, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/

anexa 1

- Pe perete

116. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Sălişte/ exterior

Susuoară de întins piei, Sălişte, jud.

Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe perete

117. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-

curelar Sălişte/

exterior

Război de întins piei, Sălişte, jud.

Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe perete

118. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

exterior

Blană de oaie,

Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/

anexa 1

- Război de întins

piei/ Pe perete

119. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

cojocar-curelar

Putină de lemn, Sălişte, jud. Sibiu

1 piesă/ anexa 1

- Pe podea

Sălişte/ exterior

120. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de cojocar-

curelar Sălişte/

interior

Tipare chimire,

Sălişte, jud. Sibiu

12 piese/

anexa 1

- În sărăriţă/ Pe

perete

121. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

pălărier Tischler

Costum bărbătesc săsesc, de lucru,

zona Mureş

4 piese/ anexa 5

Anexa 11 Manechin

122. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

pălărier Tischler

Presă hidraulică sistem german, A.

Trink, Jimbolia

1 piesă/ anexa 9

- Pe podea

123. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de pălărier

Tischler

Maşină de cusut

barşon, A. Trink, Jimbolia

1 piesă/

anexa 9

- Pe podea

124. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de pălărier

Tischler

Maşină manuală

cu valţuri pentru presat, A. Trink,

Jimbolia

1 piesă/

anexa 9

- Pe podea

125. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de pălărier

Tischler

Masă lemn, cu ori-

ficiu central, pen-tru întărit pălăriile,

A. Trink, Jimbolia

1 piesă/

anexa 9

- Pe podea

126. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

Plan 3/ atelier de

pălărier

Banc de lucru din lemn cu două ser-

tare, A. Trink,

1 piesă/ anexa 9

- Pe podea

interculturalitate Tischler Jimbolia

127. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

pălărier Tischler

Rasteluri/ Suport metalic de agăţat

pălării

16 piese/ anexa 9

- Suport vertical

128. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/ atelier de

pălărier

Tischler

Dulap lemn cu do-uă uşi glisante si

oglindă, A. Trink,

Jimbolia

1 piesă/ anexa 9

- Pe podea

129. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de pălărier

Tischler

Presă manuală

pentru inscripţio-nat, A. Trink, Jim-

bolia

1 piesă/

anexa 9

- Pe podea

130. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

pălărier Tischler

Maşină manuală pentru profilat, A.

Trink, Jimbolia

1 piesă/ anexa 9

- Pe podea

131. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

pălărier Tischler

Maşină de cusut pentru căptuşală,

A. Trink, Jimbolia

1 piesă/ anexa 9

- Pe podea

132. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de pălărier

Tischler

Maşină manuală

pentru perforat monograme, A.

Trink, Jimbolia

1 piesă/

anexa 9

- Pe podea

133. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de pălărier

Tischler

Instrumentar spe-

cific de lucru

161 piese/

anexa 9

- Banc de lucru/

dulap de lemn/ masă de lemn

134. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

Plan 3/ atelier de

pălărier

Pălării bărbăteşti şi femeieşti

42 piese/ anexa 9

- Rasteluri verticale

interculturalitate Tischler

135. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

pălărier Tischler

Cataloage/ revis-te/ brevet de me-

seriaş

10 piese/ anexa 9

- Dulap ?

136. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/ atelier de

tâmplărie

Banc de lucru, Blă-jeni, jud. Hune-

doara

1 piesă/ anexa 10

Anexa 11 Pe podea

137. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de tâmplărie

Dulăpior de tâm-

plărie, f.l. Transil-vania

1 piesă/

anexa 10

- Suport vertical

138. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

tâmplărie

Instrumentar spe-cific pentru

tămplărie

75 piese/ anexa 10

- Banc de lucru/ suport vertical/

dulăpior de lucru

139. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3/ atelier de

tâmplărie

Lăzi de zestre 4 piese/ anexa 10

- Pe podea

140. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de tâmplărie

Scaune 2 piese/

anexa 10

- Pe podea

141. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3/

atelier de tâmplărie

Costum bărbătesc

săsesc, de lucru, zona Sibiului

3 piese/

anexa 5

- Manechin

142. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/

Plan 3 atelier de

prelucrarea

Costum bărbătesc de etnie rromă

Vezi nota 1

Anexa 11 Manechin

interculturalitate metalului, de căldărar şi

bidinăreasă

143. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3 atelier de

prelucrarea metalului, de

căldărar şi bidinăreasă

Instrumentar spe-cific

27 piese/ anexa 7

- Pe podea (în jurul

manechinului)

144. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3

atelier de prelucrarea

metalului, de căldărar şi

bidinăreasă

Costum de băiat,

de etnie rromă

Vezi nota 1

- Manechin copil

(băiat)

145. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3

atelier de prelucrarea

metalului, de

căldărar şi bidinăreasă

Costum femeiesc

de etnie rromă

Vezi nota 1

- Manechin

146. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3 atelier de

prelucrarea metalului, de

căldărar şi bidinăreasă

Ceaune/ cazane/ cratiţă/ găleţi de

apă/ ibrice

11 piese/ anexa 7

- Pe podea

147. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3

atelier de prelucrarea

metalului, de căldărar şi

Obiecte care între-

gesc spaţiul atelie-rului: şorţ de lucru

femeiesc/ sticle/ rufe la uscat/ ham

Vezi nota 1

- Pe podea

bidinăreasă

148. Sala 2 Cum se ajunge la produsul finit/

Interacţiune/ interculturalitate

Plan 3 atelier de

prelucrarea metalului, de

căldărar şi bidinăreasă

Costum femeiesc de etnie rromă

Vezi nota 1

- Manechin

149. Sala 2 Cum se ajunge la

produsul finit/ Interacţiune/

interculturalitate

Plan 3

atelier de prelucrarea

metalului, de căldărar şi

bidinăreasă

Oală de bitum Vezi nota 1

- Pe podea

((lângă manechin)

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ Informatori

Aldea Susana, 1922, comuna Vurpăr, judeţul Sibiu.

Elisabeta din Ighişu Vechi, judeţul Sibiu, născută în 1951.

Surse documentare:

1. Marcu, Dărăbanţ, Ittu, 1999 – Aurelia, Maria, Florentina, Expoziţia, Din via-ţa oraşelor trasnilvane, sec. XVII-XIX ,

1998-1999, Arhiva ştiinţifică DI. nr. 203/ nr.

Dosar 2394/ 2000; 2. Irimie, Schmidt, 1962 - Cornel, Alexandrina, Valoarea istorică-

etnografică a manuscrisul sibian Leonhard, Mss. în arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA,

Dosar nr. 195/ II-1962, f.s. „Dr. C. Irimie”, B.I.d.nr 92;

3. Irimie, 1996 - Cornel, Târgurile de vite, săptămânale la sa-te, la oraş şi negustorii săteşti în Ţara Oltu-

lui, Arhiva ştiinţifică BId nr. 24/ nr. Dosar 1931/k/1996;

4. Irimie, 1998 - Cornel, Relaţiile economice în Ţara Oltului de-a lungul istoriei – 1945-1962, Arhiva şti-

inţifică BId nr. 20/ nr. Dosar 1931/ş/1998;

5. Irimie, 2002 - Cornel, Fişe ASTRA originale. Foi manuscrise cu fragmente din studii etnografice, Mss. în

arhiva ştiinţifică a Muzeului ASTRA, Dosar nr. 5194/ 2002, f.s. „Dr. C. Irimie”, G b.nr

41/b; 6. Klima, 1992 - Hellmut, Expulzat şi colonizat, secolul XVIII.

Primii transmigranţi din Austria Superioară; Aici acasă de opt generaţii. Destinul a două

familii deporatate din Austria superioară în Transilvania. Familia Eckenreiter cu

pseudonumele Steffl, Manuscris în Arhiva Ştiinţifică a Muzeului ASTRA, nr. inv.

1351/1992. 7. Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania (1351-1355), vol. X,

Bucureşti, 1977;

8. Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania (1361-1365), vol. XII, Bucureşti, 1985;

9. Mitropolia Ardealului, Biblioteca, Fonduri speciale, Colecţia ”Protocoale de porunci”, Circulara 99, 1825;

10. Arhiva personală W. Tischler. 11. Arhivele Statului Sibiu, Statutele breslei zugravilor, măsarilor şi ferestrarilor

stabilite de Sfatul oraşului Sibiu, 8 iunie 1520. 12. Arhivele Statului Sibiu, Membrii breslei tâmplarilor între 1627 – 1795, 680 –

cutia 86 – 145 13. Arhivele Statului Sibiu, Akten der Tischlerzunft, Pachetul I, secolul al XVIII

14. Colecţia de documente Brukenthal. 15. Arhiva documentară Muzeului ASTRA.

Bibliografie selectivă:

16. ***, Portul popular al saşilor din Transilvania, Bucureşti, 1957;

17. ***, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă,

vol. I (1801-1821), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2004; 18. ***, Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară românească, Ed. Ştiin-

ţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985; 19. ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998;

20. ***, Cojoace săseşti în colecţia Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Ed. Mediamira, Cluj-Napoca, 1998;

21. ***, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, II (D-L), Bucureşti, 1996;

22. ***, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, III (M-Q), Bucureşti, 2000;

23. ***, Istoria României, I, Bucureşti, 1960; 24. ***, Istoria României, vol II, Bucureşti, 1962;

25. *** Das Landler Buch. Die Landler. Siedlungen, Besiedlung und Menschen. Honterus Buchdruckerei, Hermannstadt, 1940;

26. Cultura tradiţională comparată din Transilvania, multimedia interactive CD –

ROM, Fundaţia Culturală Română, Institutul pentru Tehnică de Calcul, 2000; 27. ***, L’art populaire hongrois, Budapest, Corvina, 1954;

28. ***, 800 de ani Biserica a Germanilor din Transilvania, Wort und Welt Verlag, Thaur bei Innsbruck;

29. Achim, 1998 - Viorel, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedica,1998;

30. Armbruster, 1980 - Adolf, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronica săsească, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; 31. Ambruster, 1991 - Adolf, Auf den Spuren der Eigenen Identität, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1991; 32. Avram, Şerbănescu,

Racoviţan, 1987 –

Al.,Ol, Mihai, Documente din arhivele sibiene

despre orpimarea românilor din Transilvania şi lupta lor împotriva dualismului austro-ungar, în

Complexul Muzeal Sibiu – anuar, nr. 1, Sibiu, 1987, p. 89-140;

33. Axinte, 1993 – Adrian, Între sat şi oraş – aşezări săseşti din vestul

comitatului Alba (sec. XIII-XIV), în Analele Brăilei, I/1, 1993, p. 495-509;

34. Balteş, 1979 - Irina, Portul popular. Ocna Sibiului, Sibiu, 1979; 35. Bariţiu, 1868 – George, Din datinile vechi ale Transilvaniei, în

Transilvania. Foaia Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, Bra-

şov, anul I, 1 iulie 1868, nr. 14; 36. Bariţiu, 1889 - George, Istoria Transilvaniei, I, Sibiu, 1889;

37. Bariţiu, 1995 - George, Părţi alese din Istoria Transilvaniei, III, Braşov, 1995;

38. Bâtcă, 1992 – Maria, Elemente tradiţionale în portul popular tran-silvan (I), în Anuarul Institutului de Etnografie şi

Folclor ”Constantin Brăiloiu”, serie nouă, tom 3, Bucureşti, 1992, p. 9-17;

39. Bâtcă, 1995 – Maria, Simbolurile vestimentare şi evoluţia lor în

perioada postfeudală (II), în Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor ”Constantin Brăiloiu”, serie no-

uă, tom 6, Bucureşti, 1995, p. 5-14; 40. Bâtcă, 1997 – Maria, Însemn şi simbol în vestimentaţia ţărăneas-

că, Ed. Casa „Abeona”, Bucureşti, 1997; 41. Bâtcă, 2002 – Maria, Simboluri identitare româneşti în conştiinţa

europeană (1851-1937), în Satul tradiţional de ieri, de azi şi de mâine. Simpozion Omagial (1922-

2002), Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, 2002, p. 283-312;

42. Berciu, 1966 - Dumitru, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966;

43. Bernea, 1985 - Ernest, Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi

cauzalităţii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985;

44. Beşliu, Frâncu, 2007 – Olga, Raluca, Din istoria breslelor sibiene. Aus der

Geschichte der Hermannstädter Zünfte, Muzeul Na-ţional Brukenthal, Sibiu, 2007; (Editura SC ALTIP

SA Alba Iulia); 45. Bielz, 1956 – Julius, Arta populară a saşilor din Transilvania, în

SCIA, Bucureşti, 1956, an III, nr. 3-4, p. 43; 46. Binder, 1993 – Paul, Lista iarmaroacelor din Transilvania în vechile

calendare din secolele XVI-XVII, în Analele Brăilei, I/1, 1993, p. 317 -327;

47. Blănaru, 2002 - Alma, Dicţionar de termeni păstoreşti, Suceava, 2002;

48. Bocşe, 2006 – Maria, Arta populară, în Patrimoniul natural şi cultural al României. Munţii Apuseni, Institutul

Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2006;

49. Bodiu, Munteanu, 2003

-

Aurel, Simona, Portul popular maghiar din judeţul

Cluj, Cluj-Napoca, Editura Mediamira, 2003; 50. Bottesch, 2004 - Martin, Landler- Büchlein, Central Verlag, Mediaş,

2004; 51. Bottesch, Wien, 2011 - Martin, A. Ulrich, Grosspold. Ein Dorf in

Siebenbürgen, Jahnos Stekovics Verlag, 2011; 52. Bottesch, Grieshofer,

Schabus,

Martin, Franz, Wilfried, Die Siebenbürgischen

Landler eine Spurensicherung, Band in zwei Teilen, Böhlau Verlag, 2002;

53. Brenndörf, 1902 – János, Román elemek az erdélyi szász nyelvben, Budapest, 1902;

54. Bonte, Izard, 1999 – Pierre, Michel, Dicţionar de etnologie şi antropolo-gie, Ed. Polirom, 1999;

55. Bujor, 1964 - Sursu, Contribuţii la problema naşterii manufacturi- lor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Cluj-

Napoca, 1964; 56. Burtea, 2002 - Vasile, Rromii în sincronia şi diacronia populaţiilor

de contact, Bucureşti, Editura Lumina-Lex, 2002;

57. Butură, 1989 - Valer, Străvechi mărturii de civilizaţie românescă. Transilvania – Studiu etnografic, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1989; 58. Camariano, 1943 - Nestor, L’organisation et l’activité culturelle de la

Compagnie des marchands grecs de Sibiu, în Balcania, VI, Bucureşti, 1943, pp. 201-241;

59. Capesius, 1962 - Bernhard, Die Landler in Siebenbürgen. Geschichte und Mundart, Bukarest, 1962.

60. Capesius, 1983 - Roswith, Siebenbürgisch - sächsische Schreinermalerei, Kriterion Verlag, Bukarest, 1983;

61. Călinescu, 1973 George, Însemnări de călătorie, Bucureşti, 1973; 62. Chelcea, 1944 - Ion, Ţiganii din România – monografie etnografică

– Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică, 1944;

63. Cicanci, 1981 - Olga, Companiile greceşti din Transilvania şi co-

merţul european în anii 1636-1746, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981.

64. Ciorănescu, 2001 - Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001;

65. Ciugudean, 1996 - Horia, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1996;

66. Cocişiu, 1996 - Ilarion, Lăutarii şi lăutăria, în Studii şi comunicări de etnologie, tom X, Ed. Academiei Române, 1996;

67. Comşa, 1987 - Eugen, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987;

68. Constantinescu-Mirceşti, 1976 -

C., Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII-

XIX, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti, 1976; 69. Cosma, 1960 - Viorel, Figuri de lǎutari, Editura Muzicalǎ, Bucureşti,

1960; 70. Dan, 1944 - Mihail, Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI,

Sibiu, 1944; 71. Fabini, 2002 - Hermann, Zur bauerlichen Entwicklung der drei

Landlergemeinden Neppendorf, Großau und Großpold. In: Bottesch, Martin; Grieshofer, Franz;

Schabus,Wilfried. Die Siebenbürgischen Landler

eine Spurensicherung, Band in zwei Teilen, Böhlau Verlag, Wien, Weimar, Köln, 2002, pp. 409 – 422.

72. Fabritius-Dancu, 1983 - Iuliana, Plimbare prin Sibiul vechi, Sibiu, 1983;

73. Dascăl, 2013 - Loredana, Din arhiva Companiei Negustorilor Greci din Sibiu (1453-1895). Texte epistolare greceşti,

Ed. Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2013;

74. Daicoviciu, 1963 - Constantin Din istoria Transilvaniei, vol. II, Cluj-

Napoca, 1963.

75. Dragomir, 1922 - Silviu, Documente noua privitoare la relaţiile Ţării

Româneşti cu Sibiul în secolii XV şi XVI, Bucureşti, 1922;

76. Draşovean, 1996 - Florin, Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, Timişoara, 1996;

77. Drâmba, 1987 - Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, vol.2, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti,

1987; 78. Dumitrescu, 1974 - Vladimir Arta preistorică pe teritoriul României,

Bucureşti, 1974; 79. Dunăre, Treiber- Nicolae, L., Rumänische, sächsische und

Netolizcka, 1961 – ungarische Beziehungen auf dem Gebiete der Volkskunde, în Forschungen zur Volks-und

Landeskunde, vol. 4, Bucureşti-Sibiu, 1961, p. 47-76;

80. Dunăre, 1963 – Nicolae, Influenţe reciproce în portul şi textilele po-pulare de pe ambele versante ale Carpaţilor Meri-

dionali, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilva-niei pe anii 1959-1961, Cluj-Napoca, 1963, p. 177-

198;

81. Dunăre, 1963a – Nicolae, Influenţe etnografice între ţinuturile de pe ambele versante ale Carpaţilor, în Studii şi Cerce-

tări de Istoria Artei, 1, 1963, p. 192-203; 82. Dunăre, 1967-1968 - Nicolae, Răspândirea satelor specializate în meşte-

şuguri populare pe teritoriul României, în: Cibinium 1967-1968, Sibiu, p. 59;

83. Dunăre, 1977 – Nicolae, Caracterele portului tradiţional românesc, unguresc şi săsesc în Transilvania la răscrucea se-

colelor XVII-XVIII, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, nr. IX, Cluj-Napoca, 1977, p. 217-

227; 84. Dumitrescu, Bolomey,

Mogoşanu, 1983 -

Vladimir, Alexandra, Florea, Equisse d’une préhis-

toire de la Roumanie, Bucureşti, 1983; 85. Faiter, 1982 – Ion, Trecător prin târguri şi iarmaroace, Editura

Sport-Turism, Bucureşti, 1982;

86. Fényes, 1842 - Elek, The statistics of Hungary (Titlul original: Magyarország statistikája), Vol. 1, Trattner-Károlyi,

Pest. VII, 1842; 87. Florescu, 1937 - Florea, Vidra, un sat de moţi, în Sociologie

Românească, II, Nr. 7-8, 1937; 88. Florescu, 1938 - Florea, Drumurile prin ţară ale unor moţi vidreni, în

Sociologie Românească, III, Nr. 7-9, 1938, p. 375; 89. Florescu, Miclea, 1979 - Radu, Ion, Tezaure transilvane la Kunsthistorisches

Museum din Viena, Bucureşti, 1979; 90. Bobu Florescu, 1956 - Florin, Producţia meşteşugărească a ţăranilor şi

meşterilor romîni neautorizaţi din Transilvania, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, 1-2, Ed. Acad.

R.P.R., 1956; 91. Fulga, 1983 - Ligia, Contacte culturale în ceramica transilvăneană

a secolelor XVIII şi XIX, Editat de Revista Transilvania, Sibiu, 1983, p. 12;

92. Frâncu, Candrea, 1888 -

Teofil, George, Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1888;

93. Galea, 1996 – Aurel, Formarea şi activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banetului şi Ţinuturilor Româneşti din

Ungaria. 2 decembrie 1918-10 aprilie 1920, Ed. Tipomur, Târgu Mureş, 1996;

94. Gaşpar, 1970 - Ştefan, Istoria armenilor din oraşul Dumbrăveni (lucrare de grad), Cluj- Napoca, 1970;

95. Gazdovits, 1996 - Nicolae, Istoria armenilor din Transilvania de la la începuturi până la 1900, Editura Ararat, 1996;

96. Gebora, 1932 - Adalbert, Situaţia juridică a ţiganilor din Ardeal, Teză de doctorat, Bucureşti, Tipografia de artă, Le-

opold Geller, 1932; 97. Giurescu, 1971 - Constantin C., Istoria României în date, Bucureşti

1971; 98. Giurescu, Giurescu,

1974 -

Constantin C., Dinu C., Istoria Românilor din cele

mai vechi timpuri până la întemeierea statelor

româneşti, Bucureşti, 1974; 99. Ghinea, 1998 - Dumitru, Enciclopedia geografică a României, III

(R-Z), Bucureşti, 1998; 100. Ghiorgieş, Luca, 2013 - Simona Anişoara, Ioana, Târgul Creatorilor Populari

din România. Album la 30 ani, Ed. ASTRA Museum, Sibiu, 2013;

101. Gonea, 1957 - Ioan, Vechile târguri-nedei de pe culmile

Carpaţilor, în Buletinul Ştiinşific al secţiei de geologie şi geografie al Academiei R.P.R.,

Bucureşti, 1957, tom II, nr. 1-2; 102. Grama, 2002 – Ana, Începuturile etnomuzeografiei româneşti

transilvane. Muzeul”Asociaţiunii” până în anul 1913, în Muzeul ASTRA. Istorie şi destin 1905-

2000, Ed. ASTRA Museum, Sibiu, 2002, p. 47-185; 103. Goldenberg, 1974 - Samuil, Despre târgurile şi bâlciurile din

Transilvania în secolele XIV-XVII, în Sub semnul lui

Clio - Omagiu Acad. Prof. Ştefan Pascu, Cluj, 1974, pp. 208-216.;

104. Goldenberg, 1975 - Samuil, Urbanizare şi mediu înconjurător: cazul oraşelor medievale din Transilvania, în Anuarul

Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj, XVIII, Cluj-Napoca, 1975;

105. Gündisch, 1963 - Gustav, Cu privire la relaţiile lui Vlad Ţepeş cu Transilvania în anii 1456-1458, în Studii, XVI-

3/1963; 106. Haşeganu, 1941 - Ion, Mărginenii în viaţa economică a Transilvaniei şi

a Vechiului Regat, Tipografia Minerva, Braşov, 1941;

107. Haussfurther, 1989 - Lore–Lotte, Landler. Vergessene altöstereichische Tracht in Siebenbürgen, Thaur bei Innsbruck

Verlag, 1989.

108. Hochmeister, 2006 – Martin, Sibiu-1790. Primul ghid turistic din Româ-nia, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006;

109. Hoffmann, 1994 - Herbert, Landlerii un grup etnic-cultural în sudul Ardealului, în „Studii şi Comunicări de etnologie”,

Editura Academiei Ştiinţifice, Sibiu, tomul VIII, serie nouă, 1994, pp. 246- 255.

110. Horedt, 1970 - Kurt, Istoria comunei primitive, Bucureşti, 1970; 111. Ionescu, 1990 – Adrian-Silvan, Artă şi document. Arta documenta-

ristă în România secolului al XIX-lea, Ed. Meridia-ne, Bucureşti, 1990;

112. Iordache, 1996 - Gheorghe, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, Studiu Etnologic, vol. IV, Scrisul

Românesc, Craiova, 1996; 113. Iorga, 1906 – Nicolae, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungu-

rească, Vol. 1, Tipografia Minerva, Braşov, 1906; 114. Iorga, 1913 - Nicolae, Armenii şi românii, Bucureşti, 1913;

115. Irimie, 1956 - Cornel, Portul popular din Ţara Oltului - zona Făgă-

raş, Caiete de artă populară, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă Bucureşti, 1956;

116. Irimie, 1957 - Cornel, Portul popular din Ţara Oltului - zona Avrig, Caiete de artă populară, Ed. de Stat pentru

Literatură şi Artă Bucureşti, 1957; 117. Irimie, 1958 - Cornel, Portul popular din zona Perşanilor. Ţara

Oltului, Caiete de artă populară, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă Bucureşti, 1958;

118. Irimie, Bielz, 1959 – Cornel, Julius, Unbekannte Quellen zur Geschichte der siebenbürgischen Volkstracht des 17-19

Jahrhunderts, în FVL, nr. 1, 1959; 119. Irimie, Necula, 1977 – Cornel, Necula, Influenţe şi împrumuturi reciproce

în arta populară românească şi săseasă. Câteva consideraţii de ordin teoretic şi etno-sociologic, în

Biharea, V, Oradea, 1977, p. 131-139;

120. Işfănoni, 1998 - Doina, “Nedeia” – Ritual şi sărbătoare a comunită-ţilor săteşti, în Anuarul Muzeului Etnografic al Tran-

silvaniei, 1998; 121. Jacobi, 1933 - Louis, Fabrikation von Damen-und Herren-

Filzhüten, Berlin, 1933; 122. Jenö, 1957 - Nagy, Portul popular maghiar din ţinutul

Calatei, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957;

123. Kertesz, 1992 - Andrei, Altarele şi sculptura în: 800 de ani de Biserică a Germanilor din Transilvania, Heidelberg,

1992; 124. Kurt Klein, 1929 - Karl, Rumänisch-deusche Literaturbeziehungen,

Heidelburg, 1929; 125. Kovács, Szacsay, 2003

-

Attila Selmeczi, Éva, Folk Culture of the Hungari-

ans, Budapest, 2003; 126. Kós, 1999 - Károly, Studii de etnografie, Ed. Kriterion,

Bucureşti, 1999;

127. Lendvai, 2001 - Paul, Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri, traducere din germană Maria şi Ion

Nastasia, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001; 128. Luca, 1999 - Sabin Adrian, Preistorie generală, Alba Iulia, 1999;

129. Luca, 2000 - Sabin Adrian, Preistoria – texte şi note de curs, Si-biu, 2000;

130. Luca, Pinter, Georgescu, 2003 -

Sabin Adrian Zeno Carl Adrian Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu (situri, monumente

arheologice şi istorice), Ed. Economică, Sibiu, 2003;

131. Lupaş, 1926 - Ioan, 1926, Măsuri legislative luate în dietele arde-lene contra Grecilor, în Anuarul Institutului de Isto-

rie Naţională Cluj, III (1924-1925), Cluj-Napoca, 1926, pp. 537-539.

132. Malearov, Ştefan, 2012

-

Simona, Camelia, Mobilier pictat transilvănean,

Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2012; 133. Malonyay, 1907 - Dezsö, A magyar nép müvészete, Budapesta, 1907

( CD-ROM); 134. Meteş, 1921 - Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu

Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1921;

135. Mihardaş, 1970 - Teohar, Frumoasa risipă, Bucureşti, 1970; 136. Mihăilescu, 2002 – Vintilă, Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania, Ed. Pai-

deia, Bucureşti, 2002; 137. Moise, Klusch, 1978 - Ilie; Horst, Portul popular din judeţul Sibiu, Centrul

judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, Sibiu, 1978;

138. Moga, 1938 - Ioan, La politique économique autrichienne et la rivalité des marchands grecs et saxons de

Transylvanie, în „Anuarul Institutului de Istorie NaţionalăCluj”, VII (1936-1938), Cluj-Napoca,

1938, pp. 86-165.

139. Moraru, 1968 - Olga, Contribuţii la studiul portului din Şcheii Bra-şovului, în Cumidava, II, 1968

140. Myss, 1991 - Walter, Kunst in Siebenbürgen, Wort und Welt Verlag, Thaur bei Innsbruck, 1991;

141. Nagy, 1958 – Jenö, Portul popular maghiar din Trascău, ESPLA, Bucureşti, 1958;

142. Nägler, 1992 - Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, Ed.a Kriterion, 1992;

143. Nägler, 1997 – Thomas, Românii şi saşii până la 1848 (Relaţii eco-nomice, sociale şi politice), Ed. Thausib, Sibiu,

1997; 144. Negoescu, 1919 – Cristu, S., Ardealul nostru – Transilvania, Banatul,

Crişana, Maramureşul – din punct de vedere geo-grafic, economic, administrativ şi mai ales financi-

ar, Tipografia „Gutenberg”, Bucureşti, 1919;

145. Niedermaier, 1993 - Paul, Dezvoltarea comerţului şi geneza oraşelor transilvănene în secolele XII-XIV, în Analele Brăilei,

I-1/1993; 146. Nicolaescu, 1905 - Ştefan, Documente slavo-române cu privire la rela-

ţiile Ţării Româneşti şi Moldova cu Ardealul în seco-lele XV şi XVI, Bucureşti, 1905;

147. Nistor, Marinescu-Frăsinei, 1990 –

Nicolae Ion, Mircea N., Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990;

148. Nussbächer, 1987 – Gernot, Din cronici şi hrisoave. Contribuţii la istoria Transilvaniei, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1987;

149. Nussbächer, Popovici, Nanu, 2007 -

Gernot, Pepene Nicolae; Bogdan–Florin Dan, Judeţul Sibiu. Istorie şi imagini de epocă, Editura

Suvenir, Sibiu, 2007; 150. Oprescu, 1922 - George, Arta ţărănească la români, 1922;

151. Paget, 1839 - J., Hungary and Transylvania, vol. I, II, London, 1839;

152. Palada, 1967-1968 - Ştefan Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării istorice a meşteşugurilor legate de prelucrarea pieilor în

Săliştea Sibiului, în Cibinium, 1967-1968, Sibiu; 153. Paraschivescu, 1938 - Miron R., Oameni şi aşezări. Din Ţara Moţilor şi

Basarabilor, Capitolul Vidra, satul Iancului, Cartea Echipelor. Fundaţia Culturală Regală “Principele

Carol”, 1938; 154. Pascu, 1972 -1954 - Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania până în

secolul al XVI-lea, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1954;

155. Pascu, 1972 - Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol.I, Editura Da-cia, Cluj, 1972;

156. Pap, 1983 - Francisc, Obiecte de uz casnic şi personal în importul clujean (prima jumătate a secolului al

XVII), în Acta Musei Napocensis. Muzeul de istorie

Cluj, XX, Cluj-Napoca, 1983; 157. Pavlescu, 1970 - Eugen, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul

Transilvaniei (secolele XVII-XIX), Ed. Acad. R.S.R., 1970;

158. Păcală, 1915 - Victor, Monografia comunei Răşinariu, Tipografia Arhidiecezane, Sibiu, 1915;

159. Pârvan, 1982 - Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1982;

160. Philippe, Duby, 1995 - Ariès, Georges (coord.), Istoria vieţii private. De la

Epoca feudală la Renaştere. Vol. IV, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995;

161. Petrescu, 1971 - Paul, Motive decorative celebre, Bucuresti, 1971; 162. Petrescu, Secoşan,

Doagă, 1973 –

Paul, Elena, Aurelia, Cusături româneşti, Ed. Didac-

tică şi pedagogică, Bucureşti, 1973; 163. Petrescu-Dâmboviţa,

1978 -

Mircea, Scurtă istorie a Daciei Preromane, Iaşi,

1978; 164. Podea, 1911 – Ioan, Monografia Comunei Săcădate, Sibiu, 1911;

165. Pons, 1999 - Emmanuelle, Ţiganii din România. O minoritate in

tranziţie, Bucureşti, 1999; 166. Pop, 1991 – Ioan Aurel, Instituţii medievale româneşti. Adunări-

le cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991;

167. Popescu, 1927 - Mihai, Contribuţii documentare la istoria revoluţiei din 1821, Bucureşti, 1927;

168. Poslusnicu, 1921 - Mihail Gr., Istoria muzicii la Români, 1921. 169. Pozsony, 1998 - Ferenc, Szólakakas már. Szász hatás az erdélyi

magyar jeles napi szokásokban, Csíkszereda, Pro-Print Könyvkidó, 1998 (Lovitul cocoşului);

170. Pozsony, Anghel, 1999 -

Ferenc, Remus Gabriel, Modele de convieţuire în Ardeal. Zăbala, Cluj, Asociasţia Etnografică Kriza

János, 1999; 171. Puskas, 2006 - Attila, Pe urmele armenilor din Transilvania,

Gheorghieni, 2006;

172. Roman, 1986 - Petre I., Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României, în Studii şi cercetări de Istorie

Veche (şi Arheologie), Bucureşti, 37, 1986, p. 29-55;

173. Russu 1990 - Ion I., Românii şi secuii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1990;

174. Sabău, 1970 - Nicolae, Studii şi cercetări de istoria artei, i, Bucureşti, 1970;

175. Schuller, 1906 - Georg, Elisabethstadt- Hermannstadt, Sibiu, 1906; 176. Schullerus, 1926 - A., Siebenbürgisch-sächsische Volkskunde, Leipzig,

1926; 177. Schullerus, 2003 - A., Scurt tratat de etnografie a saşilor din Transil-

vania, Bucureşti, Ed. Meronia, 2003; 178. Sebestyen, 1993 - Gheorghe Desfăşurarea comerţului în oraşele

principatului autonom al Transilvaniei, în Analele Brăilei, I-1/1993;

179. Secoşanu, Petrescu,

1984 -

Elena, Paul, Portul popular de sărbătoare din

România, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984; 180. Sedler, 2005 - Irmgard; Istoria landlerilor din Transilvania.

Identitate de grup în oglinda comportamentului vestimentar secolul al XVIII –lea – secolul al XX –

lea: Partea a II-a, în „Studii şi Comunicări de etnologie”, Editura Imago, Tomul XIX, serie nouă,

Sibiu, 2005, pp. 181- 200. 181. Sedler, 2007 - Irmgard, Landlerii. Deportarea protestanţilor

austrieci în Transilvania secolului al XVIII–lea; în Imperiul la periferie. Urme austriece în

Transilvania, Catalog de expoziţie, coordonatori ştiinţifici: Balomiri Horea; Etzersdorfer, Irene,

Editura Honterus, Sibiu, 2007; 182. Sedler, 2013 - Irmgard, Între lutheranism şi anabaptism. Mărturii

ale exilanţilor austrieci din sec. al XVIII–lea stabiliţi

în Transilvania, în „Studii şi Comunicări de etnologie”, Editura „ASTRA Museum”, Tomul XVII,

serie nouă, Sibiu, 2013, p. 384 – 411; 183. Sedler, 2014 - Irmgard, Die Landler in Siebenbürgen, în

Siebenbürgen Sachsen in Baden Württemberg,

articol disponibil la adresa web

http://www.siebenbuerger-

bw.de/buch/sachsen/8.htm, accesat în data de

10.10.2014

184. Seleuşean, 1938 - Mihai, Cauzalitatea căsătoriilor mixte, în Socilologie

românească, Institutul Social Român, 03, nr. 04-

06, aprilie-iunie 1938, p. 229-230.

185. Siceanu, 2008 - Claudia, Landlerii din Sebeş. Expoziţia Despre o

minoritate aproape uitatã. Landlerii 275 de ani în Transilvania, organizatã de ARGEMUSE,

Arbeitsgemeinschaft Museenlandschaft

Siebenbürgen, Academia Evanghelicã din Turnişor, 2008;

186. Sigerus, 1923 - Emil, Vom alten Hermannstadt, II. Folge, Hermannstadt, 1923;

187. Sigerus, 1997 - Emil, Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, Ed. Imago, Sibiu, 1997;

188. Sigerus, 2003 - Emil, Vom alten Hermannstadt, Heilbronn, 2003; 189. Shaser, 2000 – Angelika, Reformele iosefine în Transilvania şi ur-

mările lor în viaţa socială, Sibiu, 2000; 190. Stahl, 1936 – H.H., Vecinătăţile din Drăguş, în Sociologie Româ-

nească, anul I, nr. 1, 1936, p. 18-31; 191. Stahl, 1998 – H.H., Satele devălmaşe, vol. II, Ed. Cartea Româ-

nească, Bucureşti, 1998; 192. Stahl, Stahl, 1975 - Henri, Paul, Civilizaţia vechilor sate

româneşti, Bucureşti, 1975 193. Szöcs, 2013 - Gazda Enikö, Ceramica din Odorheiu Secuiesc, co-

municare prezentată la Sibiu în anul 2013 în cadrul

Târgului internaţional Frumos. Ceramic. Folositor; 194. Stein, 1933 - Otto F. Influenţe de civilizaţie rurală în ţinutul Sibi-

ului, Sibiu, 1933; 195. Stoica, Horşia, 2011 - Georgeta, Olga, Meşteşuguri artistice tradiţionale,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011; 196. Străuţiu, 2012 – Eugen, Etnie şi convieţuire interetnică în sudul

Transilvaniei. Experienţa Ţării Secaşelor, Presa

Universitară Clujeană, 2012; 197. Sterca-Şuluţiu, 1786-

1860 -

Alexandru, Istoria Horii şi a poporului românesc din

Munţii Apuseni ai Ardealului, manuscris publicat în volum în anul 1983, în: Izvoarele răscoalei lui

Horea. 1784-1785. Seria B. Izvoare narative. Vol. II. 1786-1860, Editura Academiei, Bucureşti 1983,

p. 332-447; 198. Ţiplic, 2001 - Ioan Marian, Breslele producătorilor de arme din

Sibiu, Braşov şi Cluj. Secolele XIV-XVI, Sibiu,

2001, p. 93-94; 199. Tempeanu, 1980 - Radu, Localitatea Dumbrăveni, (lucrare de gradul

I), Cluj-Napoca, 1980; 200. Tomida, 1972 - Ecaterina D., Cusăturile şi broderiile costumului

popular din România, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1972; 201. Trink, 1920 - A., Catalog ilustrat despre forme, unelte şi maşini,

Jimbolia, 1920; 202. Ţuţuianu, Voju, Zudor,

2008 -

Adriana, Sorina, Livia Daniela, Influenţe şi interfe-

renţe în costumul tradiţional. Catalog de expoziţie Muzeul Naţional al Unirii, Ed. Altip, Alba Iulia,

2008; 203. Ţuţuianu, Anghel,

Diodiu, Zudor, 2010 -

Adriana, Dan, Rareş, Daniela, Meşteşugurile

rromilor din judeţul Alba, Expoziţie, 2010; 204. Urduzia, 2006 – Claudia, Târgul ca loc de confluenţă. Târgurile anu-

ale ale Sibiului – imagine a multiculturalităţii tran-

silvănene (I), în CIBINIUM 2001-2005, Editura AS-TRA Musem, Sibiu, 2006, p. 233-235;

205. Ursulescu, 1998 - Nicolae, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iaşi, 1998;

206. Vasas, 1986 - Samu, Salamon Aniko, Kalotasyegi ünnepek, Gondolat, Budapest, 1986;

207. Velescu, 1993 - Oliver, A merge la târg, în Analele Brăilei, I-1/1993, p. 301-334;

208. Vlaicu, 2003 - Monica, Documente privind istoria oraşului Sibiu, Sibiu, 2003;

209. VLAICU, 2003 - Monica, Comerţ şi meşteşug în Sibiu şi în cele şapte scaune 1224-1579, Ed. Hora, Sibiu 2003;

210. Zelgy, 1980 - Theo, Siebenbürgisch-sächsische Möbelmalerei, Editura Kriterion, Bucureşti, 1980;

211. Zimmermann, Wermer, 1897 -

Frank, Karl, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Sibiu, 1897;

212. Weingärtner, 1998 - Ernst Martin, Ein Heimatbuch über die Gemeinde

Großau in Siebenbürgen/Rumänien, Memmingen, 1998;

Bibliografie generală:

213. ***, Bibliografia istorică a oraşelor din România, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 2008;

214. * ***, Documente privind istoria oraşului Sibiu, Societatea de Studii

Transilvane Heidelberg, Ed. Hora, Sibiu, 2003;

215. ***, La târgul cireşelor, în: Steaua Roşie, Târgu Mureş, 17, 1965, nr. 159;

216. ***, Istoria comerţului în sud-vestul României. Secolele VIII-XX. Craiova,

Editura de Sud, 1999;

217. ***, Târgul de fete din Găina. În: Foaia Poporului, 4, 1896, p. 321-324;

218. ***, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, ed. a 2-a, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005;

219. ***, Călători străini despre ţările române, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1970;

220. ***, Călători străini despre ţările române, serie nouă, vol. V (1847-1851),

Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2009;

221. Apolzan, 1987 - Lucia, Carpaţii – tezaur de istorie. Perenitatea

aşezărilor risipite pe înălţimi. Bucureşti, 1987;

222. Arghezi, 1968 - Baruţu Tudor, Târgul de fete de pe muntele Găina.

Mari tradiţii româneşti. În: Argeş. Revistă de

cultură, Piteşti, 3, 1968, nr. 8;

223. Asăvoaie, 1997 - Costică, Târgul Sărăţii – un târg dispărut? În:

Arheologia Moldovei, 1997, nr. 20;

224. Baroiu, Mărculeţ,

Mărculeţ, 2005 -

Dragoş, Ioan, Cătălina, The dynamics of the main

religious confessions in Transylvania (1930-2002), Revista Română de Geografie Politică, nr. 2, Ora-

dea, 2005;

225. Bergner, 1884 - Rudolf, Siebenbürgen. Eine Darstellung des

Landes und der Leute [Transilvania. O prezentare

a ţării şi oamenilor]. Leipzig, Verlag von Hermann

Bruckner, 1884;

226. Bică, 1967 - Ion, Nedeia de pe Valea Gurghiului. În: Săteanca,

Bucureşti, 1967, nr. 7;

227. Blaga, 1977 - Iuliana; Contribuţii la studiul relaţiilor de schimb –

târgurile. În: Anuarul Muzeului Etnografic al

Transilvaniei, 1977, nr, IX, p. 229-236;

228. Blăgăilă, 1933 - Târgul de fete de pe Găina, în: Universul, nr. 197,

22 iulie 1933;

229. Blăgăilă, 1945 - I., Târgul de fete de pe muntele Găina. Arad,

Editura Orizonturi Noi, 1945;

230. Bogdan, 2004 - Ioan P., Originea mitologică a „Târgului de fete”

de pe muntele Găina. Bucureşti, Editura Gândirea,

2004;

231. BOIAGI, 1988 - Mihail G., Gramatica aromânâ şi macedonovlahâ,

Uniunea Culturală Aromână, Freiburg, 1988;

232. Bora, 1969 - C., Nedeia de la Sarmizegetusa, în: Săteanca,

Bucureşti, 22, 1969, nr. 6;

233. Botezan, Enea, 1970 - L., C., Antrenarea gospodăriei iobăgeşti din

Comitatul Hunedoara în economia de mărfuri la

începutul seolului al XIX-lea, în: Sargetia, 1970,

tom VII;

234. Bradu, 1967 - Ioan, „Bâlciul din Hălmaj”. O sărbătoare a tinereţii

şi primăverii. „Târgul sărutului”, în: Crişana,

Oradea, 22, 1967, nr. 67;

235. Bradu, 1965 Mircea, Din nou pe muntele Găina, în: Familia,

Oradea, 1, 1965, nr. 1;

236. Bucur, Marcu, 1991 - Corneliu, Aurelia,Târgul Copiilor Meşteşugari din

România. Document de prezentare. Fişă de copil

meşteşuga, în: Buletin informativ, Sibiu, 1991, nr.

2, p. 12-14;

237. Capidan, 1932 - Theodor, Aromânii: dialectul aromân, studiu

lingvistic, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,

Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932;

238. Cârneci, 1968 - Radu, Frumosul târg al fetelor frumoase, în:

Crişana, Oradea, 23, 1968, nr. 175;

239. Cârstoiu, 1966 - Constantin, Târgul cireşelor. În: Albina, Bucureşti,

68, 1966, nr. 969;

240. Cărăbiş, 1966 - Vasile, Nedeia. Casa regională a creaţiei populare,

Craiova, 1966;

241. Cicanci, 1979 - Olga, Structura etnică a companiilor comerciale

din Transilvania, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe

istorice, IV, 1979, pp. 37-50;

242. Ciobanu, 1993 - Vasile,Târgul de mostre de la Sibiu, 1933-1941,

în: Analele Brăilei, 1, 1993, nr. 1, p. 335-342;

243. Ciolac, 1999 - Marina, Sociolingvistică românească, Ed.

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999;

244. Comăniciu, 1974 - Germina, Importanţa târgurilor din Oltenia şi

Muntenia pentru desfacerea produselor

meşteşugăreşti. În: Oltenia. Studii şi comunicări.

Etnografie, Craiova, 1974;

245. Conea, 1957 - I., Vechile târguri – nedei de pe culmile Carpaţilor,

în: Buletin ştiinţific. Academia R.P.R. Secţia de

ştiinţe geologice şi geografice, II, 1957, nr. 1-2;

246. Constandin, 1997 - Clemente, Încununarea boului în cadrul Nedeii de

la Silivaşul de Jos, în: Mioriţa, Deva, 1997, nr. 3;

247. Corfus, 1979 - Ilie, Documente privitoare la istoria României

culese din arhivele polone secolul al XVI-lea, Ed.

Acad. R.S.R., Bucureşti, 1979;

248. Corfus, 1983 - Ilie, Documente privitoare la istoria României

culese din arhivele polone secolul al XVII-lea, Ed.

Acad. R.S.R., Bucureşti, 1983;

249. Crăciun, 1967 - Bejan, Popas la Târgul sărutului, în: Familia,

Oradea, 3, 1967, nr. 3;1

250. David, 2001-2002 - Mihai, Bradul. Oraşul şi târgul interbelic, în:

Sargetia, 2001-2002, tom 30, p. 613-620;

251. Dorobanţu, 1998 - Corina, Târgurile, prilej de comercializare a

ceramicii populare tradiţionale – prezent şi

perspective – sau ceramica tradiţională în târgul

contemporan. Sibiu, 1998;

252. Dragomir, 1959 - Silviu, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în

evul mediu, 1959;

253. Dumitru, 1990-2000 - Antonie, Conceptul de „Museum Vivum” leitmotivul

Târgului Creatorilor Populari din Muzeul Civilizaţiei

Populare Tradiţionale „ASTRA”, în: Cibinium 1990-

2000, Sibiu, p. 189-194;

254. Emanoil, 1967 - E., Târgul de turişti de la Găina, în Crişana,

Oradea, 22, 1967, nr. 176;

255. Ene, 1968 - Smaranda, Noutatea unui târg vechi, în:

Îndrumător cultural, Bucureşti, 21, 1968, nr. 8;

256. Feneşan, 1981 - C., Un târg „uitat” - Dobra (sec. XV-XVII), în:

Sargetia, 1981, tom XVIII;

257. Fejér, 1842 - G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac

civilis, tom. I-VIII, Buda, 1829-1842;

258. Florescu, 1937 - Florea, Târgul de pe muntele Găina, în: Sociologie

Românească, II, 1937, p. 418-430;

259. Frîncu, 2004 - Viorel, Drăgaica: Târgul dintre ţări. Bucureşti,

Editura Tempus, 2004;

260. Giulau, 1967 - Ilie, Nedeia de la Tăcăşele. În: Crişana, Oradea,

22, 1967, nr. 157;

261. Giurescu, 1967 - Constantin C., Transilvania în istoria poporului

român, Bucureşti, 1967;

262. Giurescu, 1997 - Constantin C., Târguri sau oraşe şi cetăţi

moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul

secolului al XVI-lea. Bucureşti, Ed. Enciclopedică,

1997;

263. Grigorescu, 1967 - Ioan, Trecutul târg de fete, în Gazeta literară,

Bucureşti, 14, 1967, nr. 33;

264. Györffy, 1992 - György, Diplomata Hungariae antiquissima. Accedunt epistolae et acta ad historiam Hungariae

pertinentia, vol. I, Budapest, 1992;

265. Gugiuman, 1936 - Ion, Târgul de fete de la Călineasca (M-ţii

Apuseni), în Buletinul Societăţii Regale Române de

Geografie, LV, 1936, p. 274-275;

266. Häufler, 1846 - Joseph Vincenz, Harta lingvistică a monarhiei

austriece şi tabloul explicativ privind popoarele

acestui imperiu, limbile şi dialectele lor, precum şi

răspîndirea lor geografică şi numerică, Pesta,

1846;

267. Herman, 1994 - Ioan, Târgul de fete, Ed. Forum, Bucureşti,1994;

268. Hossu, 1967 - Valentin, Târgul de pe Găina, în: Magazin. Revistă

săptămânală editată de ziarul „România liberă”,

Bucureşti, 11, 1967, nr. 512;

269. Hurmuzaki, Densuşianu,

1887-1890 -

Eudoxiu, Nicolae, Documente privitoare la istoria

românilor, vol. I-II, Bucuresti, 1887-1890;

270. Ignat, 1989 - Moisie, Etnologia şi Nedeia Apusenilor, în Crisia,

Oradea, 1989, nr. 19, p. 631-637;

271. Ionescu, 1938 - Const. D., Nedeia de la Crucea lui Sâmpetru, în:

Analele Olteniei, Craiova, XVII, 1938, p. 26-32;

272. Iorga, 1906 - Nicolae, Negoţ şi meşteşuguri în trecutul

românesc. Bucureşti, 1906;

273. Irimie, 1966 - Cornel, Nedei, în: Contemporanul, Bucureşti,

1966, nr. 31;

274. Irimie, 1965 - Cornel, Câteva însemnări despre nedeia de la

Şureanu, în Studii şi cercetări de etnografie şi artă

populară, Bucureşti, 1965, p 329-335;

275. Kiss, 1999 - Francisc, Târguri şi târgoveţi la Dej, în Samus,

Dej, 1999, nr. 4, p. 85-90;

276. Kurt, 1963 - Klein Karl, Transsylvanica. Gesammelte

Abhandlungen und Aufsätze zur Sprach- und Siedlungsforschung der Deutschen in

Siebenbürgenn (Colecţie de eseuri privind cerceta-rea lingvistică şi a colonizării germanilor din Tran-

silvania), München, 1963;

277. Luca, 2005 - Ioana, Obiectul etnografic şi artefactele artistice

de inspiraţie sau tradiţie populară în contextul

politicilor culturale moderne, în Transilvania, nr. 7-

8, 2005, p. 133-134;

278. Lukács, 1999 - György, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu. Secolele

XIII-XVI, Bucureşti, 1999;

279. Lupu, 1966 - Nicolae, Cetatea Sibiului, Ed. Meridiane, Bucureşti,

1966;

280. Madgearu, 2001 - Alexandru, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001;

281. Maiorescu, 1966 - Toma George, Nedeile, târgurile de fete şi turismul

modern, în Munca, Bucureşti, 22, nr. 5814, 1966;

282. Maiorescu, 1967 - Toma George, Târgul de fete, în Contemporanul,

Bucureşti, 1967, nr. 31;

283. Marinescu, 1936 - Gh., Nedeia de la Tablă (Valea Jiului), în Avântul,

IX, nr. 24-25, 8-15 iulie, 1936;

284. Martin, 1941 - Ion, Târgul de fete de pe muntele Găina, în Cele

trei Crişuri, XXVII, 1941, p. 154-155;

285. Makkai, 1946 - Ladislas, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946;

286. Mateescu, 1985 - Tudor, Bâlciurile din Dobrogea înainte de 1877, în

Revista istorică, 38, 1985, nr. 7, p. 659-675;

287. Mehedinţi, 1940 - Simion, Ce este Transilvania?, Ed. Imprimăria

Naţională, Bucureşti, 1940;

288. Meteş, 1971 - Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în se-

colele XIII-XX, Bucureşti, 1971;

289. MIHĂESCU, 1966 - Haralambie, Influenţa grecească asupra limbii

române până în secolul al XV-lea, Ed. Academiei

Române, Bucureşti, 1966;

290. Murariu, 1993 - Ioan, Numărul şi felul unor ateliere meşteşugăreşti

din oraşele şi târgurile Moldovei din anul 1832, în

Carpica, Bacău, 1993, nr. 24, p. 153-156;

291. Muşlea, 1972 - Ion, Târgurile de la Găina şi Călineasa în

însemnările călătorilor, savanţilor şi literaţilor, în:

Cercetări etnografice şi de folclor, Bucureşti, Ed.

Minerva, 1972;

292. Nägler, 2004 - Thomas, Marktort und Bischofssitz Birthälm in

Siebenbürgen [Târgul şi reşedinţa episcopală

Biertan din Transilvania]. München, Verlag der

Siebenbürgisch-Sächsichen Stiftung, 2004;

293. Nistor, 1974 - M., Contribuţii la cercetarea hanurilor din Ţara

Bârsei. În: Cumidava, 1974, nr. VII;

294. Obreja, 1936 - Alexandru T., Târgurile din Moldova în veacul al

XIX-lea. Scurte consideraţii istorico-geografice.

Chişinău, 1936;

295. Opriş, 1947 - Victor, Ce este şi ce nu este Târgul de fete de la

Găina, în: Avântul, Petroşani, nr. 14, 1 august

1947;

296. Pană, 1996 - Virgil, Minorităţile etnice din Transilvania între anii

1918-1940. Drepturi şi privilegii, Ed. Tipomur,

Târgu Mureş, 1996;

297. Pál, 1993 - Judit, Comerţul, factor de conflict interetnic într-un

târg din secolul al XVIII-lea (Gheorgheni). În:

Analele Brăilei, 1993, nr. 1, p. 287-300;

298. Palamariu, 1999-2000 - Olimpia, Trăsături specifice ale evoluţiei târgurilor

hunedorene, în Sargetia, tom XXVIII/XXIX, 1999-

2000, p.293-303;

299. Papahagi, 1974 - Tache, Dicţionarul dialectului aromân, general şi

etimologic, Ed. Academiei Române, Bucureşti,

1974;

300. Pavel, 1926 - N.S., Târgul de fete de pe muntele Găina, în:

Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie,

tom XLV, Bucureşti, 1926;

301. Pavelescu-Orlea, 1966 - Em., Când şi cum a luat naştere Târgul Moşilor din

marginea Bucureştilor, în: Glasul Bisericesc, 25,

1966, nr. 5-6, p. 469-610;

302. Pădureanu, 1994 - Dominuţ I., Nedeile carpatice româneşti – dovezi

incontestabile ale originalităţii, unităţii şi

continuităţii spiritualităţii noastre populare, în:

Biharea, nr. 21, Oradea, 1994, p. 109-136;

303. Pădureanu, 2002 - Dominuţ I., Prima atestare a nedeii de la muntele

Găina. În: Anuarul Muzeului Etnografic al

Transilvaniei, 2002, p. 567-577;

304. Pădureanu, 2003 - Dominuţ I., Consideraţii privind originea dacică a

sărbătorii (nedeii) de pe muntele Găina, în:

Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 2003;

305. Părău, 2003 - Steluţa, Fenomene ale coetnicităţii într-o zonă de

locuire interetnică (I), în Studii şi comunicări de

etnologie românească, serie nouă, XVII, 2003, Ed.

Imago, Sibiu, p. 87-101;

306. Petreanu, 1944 - Coriolan, Ars Transsilvaniae. Etudes d`histoire de

l`art Transylvain studien zur kunstgeschichte

siebenbürgens, Tipar Krafft şi Drotleff, Sibiu,

1944;

307. Petrescu-Prodan, 2005 - Eugen, De la târgurile din vechime la Târgul

Internaţional Bucureşti: Monografie a Societăţii

Comerciale Romexpo. Bucureşti, Ed. Romexpo,

2005;

308. Petroşor, 1969 - Marcel, Târgul de pe muntele Găina, în România

literară, 2, nr. 43, 1969;

309. Philippide, 1923-1927 - Alexandru, Originea românilor, vol. I-II, Iaşi, 1923-1927;

310. Pop, 1994 - Ioan Aurel, Observaţii privitoare la structura etnică

şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medieva-

le (secolele IX-XIV), în Istoria României. Pagini

transilvane (coord. Dan Berindei), Cluj-Napoca,

1994, p. 9-44;

311. Pop, 1996 - Ioan Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-

XIV. Geneza statului medieval în Transilvania,

Cluj-Napoca, 1996;

312. Popa-Lisseanu, 1934-

1937 -

G., Izvoarele istoriei românilor, vol. I-VII,

Bucureşti, 1934-1937;

313. Popa, 1970 - Dumitru Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970;

314. Popa, 1988 - Dumitru Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988;

315. Popescu, 1901 - Petre, Târgul Sf. Ilie în urbea Câmpulungului.

Câmpulung, Tipografia Gheorghe N. Vlădescu,

1901;

316. Popescu, 1969 - Rica, Aspecte ale dezvoltării târgului şi oraşului

Făgăraş în epoca feudală [secolele XIII-XVIII], în

Cumidava, nr. 3, 1969, p. 133-141;

317. Popescu-Optaşi, 1968 - N., O veche tradiţie – bâlciul anual de la Slatina,

în: Oltul, 1, Slatina, 1968;

318. Prodan, 1992 - David, Transilvania şi iar Transilvania. Consideraţii

istorice, Bucureşti, 1992;

319. Puşcariu, 1945 - Valeriu, Târgul de fete de pe muntele Găina, în

Enciclopedia Turistică Românească, 12, 1945, p.

43-49.

320. Radu, 1968 - I., Primul târg al creatorilor populari, în Albina,

Bucureşti, 71, nr. 1054, 1968;

321. Rüsz Fogarasi, 2003 - Enikö, Dejul medieval între oraş şi târg, în

Tentaţia istoriei. Cluj-Napoca, 2003, p. 313-319;

322. Salzer, 1881 - Johann Michael, Der königlich freie Markt Birthälm

in Siebenbürgen. Ein Beitrag zur Geschichte der

Siebenbürger Sachsen [Târgul liber regesc Biertan

din Transilvania. O contribuţie la istoria saşilor din

Transilvania]. Wien, Carl Graeser, 1881;

323. Sarsamă-Dragomir,

1993 -

Sebastian, Târgul Creatorilor Populari din

România, ediţia a XIV-a. În: Buletin informativ, nr.

6-7, Suceava, 1993;

324. Schuster, 1934 - August, Vom Wachsen und Werden der

Marktgemeinde Heltau [Despre creşterea şi

devenirea comunei-târg Cisnădie]. Hermannstadt,

Tip. Honterus, 1934;

325. Sima, 1883 - Grigore, Târgul de fete de la Găina, în Familia,

Oradea, XIX, nr. 28, 1883;

326. Spânu, 2012 - Anda-Lucia, Vechi reprezentări grafice ale oraşelor

din România, Ed. ASTRA Museum, Sibiu, 2012;

327. Spinei, 2009 - V., The Romanians and the Turkic Nomads North

of the Danube Delta from the Tenth to Mid-

Thirteen Century, Brill, 2009;

328. Stănescu, 1968 - Eugen, Târguri şi târgoveţi, în: Oltul, Slatina, 1,

1968, nr. 81;

329. Stoia, Cioran, 1995 - Livia, Dorana, Târgul Creatorilor Populari din

România. Studiu sociologic asupra opiniilor

vizitatorilor români şi străini, în Revista muzeelor,

35, nr. 1, 1995, p. 64-70;

330. Strava, 1936 - Valentin, Târgul de fete [de pe muntele Găina], în

Gazeta Ilustrată, V, 1936;

331. Szenpétery, 1937 - E., Scriptores rerum Hungaricum tempore ducum

regumque stirpis Arpadiane gestarum, vol. I, Bu-dapesta, 1937;

332. Şerban, 2000 - Alexandru Doru, Drumuri, hanuri, târguri şi

bâlciuri din Gorj. Târgu Jiu, Ed. Ager, 2000;

333. Ştefănescu, Ştefănescu,

1994-1995 -

Barbu, Florica, Relaţia dintre sărbătoare şi târg.

Cazul târgurilor de ţară de la Beiuş, în Biharea,

1994-1995, nr. 21, p. 73-80;

334. Ştefănie, 2007 - Tudor, Târgurile din Turda, Ed. Casa Cărţii de

Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007;

335. Trandafirescu, 1979 - Natalia, Glosar de cuvinte greceşti (III A), în

Revista Arhivelor, XLI, nr. 4, 1979, pp. 430-437;

336. Trandafirescu, 2002 - Natalia, Glosar de cuvinte greceşti şi româneşti din

fondurile greceşti (V), în Revista Arhivelor, LXIV,

nr. 1-2, 2002, pp. 124-143;

337. Teianu, 2006 - Daniela Elena, Rolul târgurilor şi expoziţiilor

internaţionale în politica comercială de promovare

a exporturilor de turism: teză de doctorat.

Bucureşti, 2006; [Teză de doctorat]

338. Toth, 1976 - Susana, Târgurile din Oradea, în Biharea, nr. 4,

1976, p. 125-160;

339. Ţiplic, 2000 - Ioan Marian, Consideraţii cu privire la liniile

întărite de tipul prisăcilor din Transilvania (sec. IX-

XIII), Acta Terrae Septemcastrensis I, Sibiu,

2002, pag. 147-164;

340. Upson Clark, 1941 - Charles, Racial aspects of Romania's case, Caxton

Press, New York, 1941;

341. Untaru, 1987 - Gheorghe, Iarmaroacele din ţinuturile sudice ale

Moldovei între anii 1800-1864, în Revista

Arhivelor, 64, nr. 4, 1987, p. 404-425;

342. Urzică, 1928 - Dumitru, Sate şi târguri de pe înaltul podiş al

Dorohoiului, Bucureşti, 1928;

343. Varga, 1999 - Árpád E., Hungarians in Transylvania between

1870 and 1995, Original title: Erdély magyar népessége 1870–1995 között, Magyar Kisebbség

3–4, 1998 (New series IV), pp. 331–407, traducere Tamás Sályi, Teleki László Foundation,

Bucureşti, 1999;

344. Vâlsan, 1940 - G., Pământul românesc şi frumuseţile lui.

Bucureşti, Tipografia „Rotativa”, 1940 [Nedeile de

pe culmile Carpaţilor, p. 65-74];

345. Veress, 1931 - Andrei, Bibliografia româno-ungară, volumul I,

românii în literatură ungară şi ungurii în literatura

română (1473-1780), Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1931;

346. Veress, 1931 - Andrei, Bibliografia româno-ungară, volumul I,

românii în literatură ungară şi ungurii în literatura

română (1781-1838), Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1931;

347. Veress, 1933 - Andrei, Documente privitoare la Istoria Ardealului,

Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. 6 (acte şi scrisori

1600-1601), Ed. Cartea Românească, Bucureşti,

1933;

348. Veress, 1934 - Andrei, Documente privitoare la Istoria Ardealului,

Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. 6 (acte şi scrisori

1602-1606), Ed. Cartea Românească, Bucureşti,

1934;

349. Veress, 1935 - Andrei, Bibliografia româno-ungară, volumul III,

românii în literatură română şi ungurii în literatura

română (1834-1878), Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1935;

350. Vulcănescu, Simionescu,

1974 -

R., P., Drumuri şi popasuri străvechi, Bucureşti,

1974;

351. Zaharia, 1969 - Romulus, Târgurile de ţară, în Albina, Bucureşti,

72, nr. 1134, 1969;

Resurse online:

Negri, Massimo, Emerging new trends in the European museum panorama,

http://www.lemproject.eu/WORKINK-GROUPS/ museums in-the-21st-century-1/7th report-new-trends-in-museums-of-the-21st-century;

http://archive.ekathimerini.com

http://www.arts.yorku.ca http://academia.edu

http://archive.org http://babel.hathitrust.org

http://www.books.google.ro http://comptabilites.revues.org

www.dacoromanica.ro http://elanguage.net

http://eu.greekreporter.com

http://enciclopediaromaniei.ro/ http://gallica.bnf.fr

http://glossographia.wordpress.com http://greece.greekreporter.com

http://greeklanguageandlinguistics.wordpress.com http://hellenisteukontos.blogspot.com

http://helios-eie.ekt.gr http://www.history-cluj.ro

http://journals.cambridge.org http://leveltar.romkat.ro/ro/arhive/arhiva-de-colecie-armeano-catolic-din-gherla/lista-fondurilor.html

https://whttp://www.siebenbuerger-bw.de/buch/sachsen/8.htm https:/www.researchgate.net

http://ro.wikipedia.org http://unesdoc.unesco.org

http://www.gem.org.uk/pubs/news/culture1998.html