Subsistemul afectiv-motivaţional

R. Zigler formulează o aşa numită ipoteză motivaţională prin care încearcă să argumenteze diferenţele existente între motivaţia deficienţilor mintal şi a normalilor de aceeaşi vârstă cronologică. Ţinând seama că la atingerea unei performanţe într-un domeniu sau altul sunt implicaţi factori cognitivi, afectivi şi motivaţionali, se pun întrebarea de ce debilii mintal şi normalii, având acelaşi nivel mintal, nu ating acelaşi nivel de performanţă.

Zigler a ajuns la concluzia că deficienţii adoptă ca rezultat al trăirii unor eşecuri repetate în rezolvarea problemelor un anumit stil cognitiv, direcţionat spre exterior, concentrându-se asupra indicilor externi oferiţi fie de stimulii problemei, fie de alte persoane, crezând că un astfel de stil le poate asigura un ghid în acţiuni.

Deficienţii mintal procedează în acest mod deoarece propriile strategii, elaborate pentru rezolvarea problemelor, se soldează de cele mai multe ori cu eşecuri. În majoritatea cazurilor, debilii mintal prezintă o motivaţie cu precădere internă, mai ales la vârsta şcolară, când se structurează interesul cognitiv pentru anumite discipline de învăţământ.

În literatura de specialitate se întâlneşte termenul de arieraţie afectivă, concepută fie ca o fixaţie la un stadiu anterior de evoluţie, fie ca o regresie sub influenţa factorilor patogeni. V. Pavelcu găseşte că avem de-a face pe lângă debilitatea mintală şi cu o „debilitate afectivă”.

Dezordinile de organizare a personalităţii deficientului mintal determină forme diferite de comportament afectiv în raport cu normalul, structurile afective sunt modificate, fapt ce creează dificultăţi în stabilirea categoriilor de manifestări afective şi în educabilitatea acestuia.

Tabloul simptomatologic al comportamentului afectiv la deficientul mintal se poate sintetiza în câteva trăsături esenţiale:

Imaturitate afectivă: fixarea exagerată pe figurile parentale, nevoia de protecţie, lipsa de autonomie, egoism, sugestibilitate, tendinţe agresive, rigide, minciună, hoţie, delincvenţă.

Organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv, ca urmare a faptului că afectivitatea este intricată structurilor personalităţii, este în funcţie de evoluţia acesteia.

Intensitatea exagerată a cauzelor afective primare: agitaţie motorie, ţipete, automutilare, mânie, furie, teamă, mai ales în formele grave ale deficienţei mintale.

Infantilism afectiv: persistenţa unui comportament care marchează o oprire în procesul de dezvoltare normală către o autonomie afectivă: timiditate, stângăcie, capricii alimentare, fuga de responsabilitate.

Insuficienţa controlului emoţional: aceste tulburări de control riscă să fie un mare handicap asupra planului de organizare; se manifestă sub forma impulsurilor hetero-agresive sau dezordini cu reacţii de prestanţă.

Inversiunea afectivă: reacţii paradoxale ca ura faţă de părinţi

g) Carenţă relaţional-afectivă: sugestibilitate, sentiment de devalorizare, absenţa sentimentului de identitate, deficienţe relaţionale, insatisfacţie afectivă.

La nivelul debilităţii mintale, afectivitatea se caracterizează prin mare labilitate, irascibilitate, explozii afective, lipsă de control cortical. În stările conflictuale reacţionează diferit, fie prin opoziţie exprimată prin descărcări afective violente, fie prin demisie sau dezinteres, fie prin inhibiţie, negativism, încăpăţânare. Deficientul de autonomie este marcat, fiind evidentă nevoia de dependenţă, protecţie. De asemenea,

situaţia de blocaj afectiv este prezentă ca urmare a unei frustrări afective de ordin familial sau şcolar care conduce la diminuarea, incapacitatea sau pierderea dinamismului de a reacţiona la stimulii care, în mod normal, trebuie să declanşeze acţiunea.

Nivelul de aspiraţie al debilului mintal în direcţia activităţii intelectuale este din ce în ce mai coborât.

Pe măsură ce stimularea şi recompensarea sunt de ordin axiologic, competitiv-social, mobilizarea fluxului motivaţional este mai puternică şi nivelul de aspiraţie mai ridicat.

Specific pentru deficientul mintal este că el nu ştie ce vrea şi noi (terapeuţi şi educatori) îi direcţionăm spre un nivel de aspiraţii.

Nevoia de dirijare permanentă din exterior, nevoia de exerciţiu permanent care să-i formeze reacţii de comportament pozitiv şi să i le inhibe pe cele negative se impune în educaţia debilului mintal.

Comportamentul voluntar depinde şi de imaginea de sine a individului, de eul acestuia, de felul în care-şi apreciază capacităţile şi de nivelul său de aspiraţie.

Prin intermediul proceselor cognitive (percepţii, reprezentări, gândire, memorie,

imaginaţie) omul ajunge să cunoască realitatea direct sau mijlocit. Activitatea

umană trebuie să dispună însă pe lângă motiv şi scop şi de un puternic

suportenergetic. Atunci când ne întâlnim cu situaţii noi, neprevăzute, când

trebuie să facem faţă acţiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur

intelectuale ne sunt utile, dar nu şi suficiente. În aceste situaţii este adesea

necesară detensionarea sau redistribuirea energiei organismului, aspect care se

realizează cu ajutorul p r oce se l o r a f ec t i ve . Cun osc ând r ea l i t a t e a ex t e rnă

cu t oa t e a s p ec t e l e e i (ob i ec t e , s i t ua ţ i i , f en ome ne , persoane, evenimente),

omul nu se raportează indiferent la ea, ci dimpotrivă diferitele aspecte ale

lumiiexterne ajung să trezească în conştiinţa subiectului anumite „rezonanţe” care iau

forma proceselor afective.

Dacă obiectele, fenomenele, evenimentele lumii externe contribuie la 

satisfacerea anumitor trebuinţe,interese, dorinţe, scopuri, aspiraţii, idealuri,

atunci acestea generează stări afective pozitive (mulţumire,  plăcere,

satisfacţie). Invers, nesatisfacerea trebuinţelor, scopurilor, intenţiilor, dorinţelor

subiectului de

cătreob i ec t e l e   ş i   s i t ua ţ i i l e   l umi i   ex t e rn e  dă  naş t e r e   uno r   t r ă i r i  

a f ec t i ve  nega t ive   ( f r u s t r a r e ,   nem u l ţumi re , insatisfacţie)

Tipologia aspectelor dizabilității

Aspectul medical:

Deficitul desemnează înţelesul cantitativ al deficienţei, adică ceea ce lipseşte pentru a completa o anumită cantitate sau întregul.

Defectuozitatea este ceea ce determină un deficit

Deficienţa se referă la deficitul stabilit prin metode şi mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcţionale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale. Deficitul poate fi de natură senzorială, mintală, motorie, comportamentală sau de limbaj.

Infirmitatea constă în diminuarea sau absenţa unei sau a mai multor funcţiuni importante care necesită o protecţie permanentă. Este incurabilă, dar poate fi reeducată, compensată sau supracompensată.

După datele UNESCO, infirmitatea se limitează numai la deficienţa motorie.

Invaliditatea implică pierderea sau diminuarea temporară ori permanentă a capacităţii de muncă

Perturbarea se referă la abaterile de la normă.

Aspectul funcţional:

Incapacitatea reprezintă o diminuare totală sau parţială a posibilităţilor fizice, mintale, senzoriale, etc. şi, în consecinţă împiedică efectuarea normală a unei activităţi.

Aspectul social

Rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii cu manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienţei şi cu exigenţele mediului. Consecinţele pe plan social sunt incluse în noţiunile de handicap, respectiv de inadaptare şi se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă, marginalizare, inegalitate, segregare, excludere.