2.2 APARATUL DIGESTIV

Între organismul animal şi mediul în care trăieşte el, are loc un permanent schimb de materie, organismul primind din mediul înconjurător substanţele indispensabile vieţii şi eliminând în acest mediu produşii rezultaţi din funcţiile lui.

Elementele din care este compus organismul nu sunt decât substanţe luate din natură, prelucrate într-un anumit mod şi întrebuinţate sub o anumită formă. Aceste materiale însă nu rămân în corpul animalului în aceeaşi stare ci sunt transformate, întrebuinţate, apoi eliminate din nou în mediul înconjurător. Se produce deci între organism şi mediu un adevărat schimb de materie, din care rezultă ceea ce numim noi ,, viaţă”. În momentul în care acest schimb a încetat, viaţa animalului încetează şi ea.

Schimbul de materie menţine funcţiile celulare, viaţa însăşi nefiind altceva decât perfecta funcţionare a întregului organism. Celulele nu pot trăi fără materia din mediul înconjurător. Pentru a ajunge la fiecare celulă, această materie trebuie prelucrată, transformată şi selecţionată de anumite aparate şi organe care formează grupa aparatelor de import de materie, şi anume de aparatul digestiv şi aparatul respirator. Aparatul respirator execută importul de oxigen necesar arderilor din corp iar aparatul digestiv importul de substanţe alimentare.

Substanţele alimentare sunt acele materiale din mediul exterior care, trecute prin aparatul digestiv, sunt desfăcute în substanţe simple, sunt absorbite la nivelul mucoasei intestinale şi trec în sânge, pentru ca prin intermediul lui să ajungă la celule şi să le hrănească.

Digestia este un act fiziologic îndeplinit la animalele mari (pluricelulare) de un aparat special-aparatul digestiv-în care alimentele suferă o serie de transformări fizice şi chimice pentru a putea fi absorbite şi asimilate.

Absorbţia este actul fiziologic de trecere a substanţelor alimentare simple prin peretele intestinului în sânge. Absorbţia are loc la nivelul peretelui intestinului.

Asimilaţia este integrarea substanţelor alimentare în compoziţia corpului. Prin asimilaţie substanţele aduse de sânge la un anumit organ sunt transformate în substanţă celulară. Asimilaţia are loc deci la nivelul celulei şi diferă după natura celulei.

Digestia şi absorbţia au loc în aparatul digestiv. Pentru executarea acestor funcţii, aparatul digestiv prezintă o structură specială, fiind format dintr-un tub prin care circulă alimentele, numit tubul digestiv şi o serie de glande care fabrică nişte substanţe speciale (fermenţi) pe care le varsă în tubul digestiv.

2.2.1 FILOGENEZA APARATULUI DIGESTIV

102

Aparatul digestiv nu s-a prezentat totdeauna sub forma pe care o are azi la mamifere. De asemenea, el nu este la toate animalele la fel. La animalele unicelulare, nu poate fi vorba de un aparat digestiv, deşi funcţia de digestie există. Această funcţie este îndeplinită însă de protoplasma. Amoeba înghite particulele materiale printr-un proces fizic (datorită modificării tensiunii superficiale) emiţând pseudopode (vezi funcţiile celulei). Aparatul digestiv apare în seria animală numai după ce organizarea corpului se complică sub influenţa condiţiilor de mediu. În urma acestei complicări, o parte din celule sunt împinse în profunzime şi nu mai au posibilitatea să-şi ia hrana direct din mediul înconjurător.

La metazoarele inferioare, cum e cazul la hidra de apă dulce, aparatul digestiv este reprezentat printr-o cavitate (aşa cum se poate observa şi la embrionul animalelor superioare în perioada de gastrulă). Particulele materiale care pătrund în această cavitate odată cu apa sunt atacate de celulele speciale din peretele cavităţii. Orificiul acestei cavităţi serveşte la intrarea şi la ieşirea apei. Resturile de digestie sunt eliminate de celule în cavitatea animalului, de unde sunt luate şi duse la exterior de curentul de apă.

La echtnoderme (ariciul de mare), tubul digestiv începe să aibă pereţi proprii, fiind suspendat într-o cavitate celomică. Echinodermele inferioare au tubul digestiv prevăzut tot cu o singură deschidere (gură) care comunică direct cu stomacul. Tubul digestiv prezintă o mulţime de înfundături (cecumuri) care par a avea mai mult rolul de a secreta fermenţi, decât de a forma cavităţi de rezervă pentru alimente. La echinodermele superioare, se observă că tubul digestiv se împarte în diferite compartimente (faringe, stomac). În jurul orificiului bucal, apare un aparat special, care însă nu poate fi comparat cu aparatul dentar.

La artropode, aparatul digestiv prezintă două deschideri. Datorită modului deosebit de viaţă, încep să se diferenţieze net aproape toate compartimentele aparatului digestiv şi să apară şi glandele anexe. La albină, glandele salivare sunt chiar foarte dezvoltate.

Pe măsură ce organismul animalelor se complică, aparatul digestiv se diferenţiază şi se dezvoltă paralel cu el. La vertebratele inferioare (peşti),aparatul digestiv apare destul de simplu pentru ca la vertebratele superioare (rumegătoare) să-l întâlnim sub forma unor diverticule multiple care dau animalului posibilitatea să folosească cât mai bine hrana pe care o găseşte în mediul în care trăieşte.

Perfecţionarea tubului digestiv nu s-a făcut la întâmplare, ci în funcţie de hrana pe care i-o furniza mediul în care trăia animalul, în funcţie de materia pe care animalul o importa de la exterior pentru a o folosi. De asemenea, complicarea aparatului digestiv este în funcţie de complicarea

103

întregului organism. O celulă simplă, un animal unicelular, găsea suficientă hrană şi o putea lua direct din mediul înconjurător. Când organismul se complică şi celulele se diferenţiază în ţesuturi, cresc cerinţele de hrană şi tubul digestiv se dezvoltă pentru a putea face faţă acestor cerinţe. Tubul digestiv s-a modificat, s-a dilatat şi a format o mulţime de compartimente şi porţiuni, fiecare având câte o funcţie specială. Gura s-a lărgit şi în interiorul ei au apărut dinţii, atunci când animalele au început să se hrănească cu alimente tari. Între gură şi stomac s-a format esofagul, care conduce alimentele. Când animalele au început să nu mai găsească hrană la fiecare pas, atunci când dădeau peste hrană mâncau pentru mai mult timp şi din această cauză o parte a tubului digestiv s-a dilatat formând la rumegătoare stomacul şi prestomacele. Din cauza alimentelor care stăteau mai mult timp în stomac, pereţii acestui organ s-au modificat. În modul acesta s-a ajuns la forma pe care o are astăzi tubul digestiv al animalelor. Observăm deci că perfecţionarea tubului digestiv s-a făcut sub influenţa condiţiilor de mediu.

2.2.2 ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA TUBULUI DIGESTIV

După funcţiile lui, tubul digestiv poate fi împărţit în 3 părţi şi anume:

- o porţiune de intrare (ingestivă), prin care alimentele sunt introduse în stomac, (formată din gură, faringe şi esofag);

- o porţiune digestivă (formată din stomac şi intestin) care produce digestia alimentelor, şi

- o porţiune de îndepărtare, ejectivă (rectul) în care se adună, pentru a fi eliminate resturile de alimente ce n-au putut fi întrebuinţate.

2.2.2.1 STRUCTURA TUBULUI DIGESTIV

Pereţii tubului digestiv sunt formaţi din 2 tunici sau straturi de ţesuturi: musculoasa şi mucoasa.

Musculoasa, sau stratul muscular este format din muşchi netezi (care nu sunt supuşi voinţei), aşezaţi în 2 feluri. O parte din muşchii intestinului au fibrele aşezate în direcţia lungimii tubului (muşchi longitudinali), altă parte au fibrele înfăşurate în jurul intestinului (muşchi circulari). Aceşti muşchi împing alimentele de-alungul tubului digestiv, prin contracţii speciale.

Mucoasa căptuşeşte în interior pereţii musculari ai intestinului. Mucoasa este un ţesut special format din mai multe feluri de celule. În porţiunea ingestivă, mucoasa este formată din celule turtite. În porţiunea

104

digestivă mucoasa prezintă pe suprafaţa ei un strat special de celule cilindrice (epiteliu cilindric). Sub acest epiteliu se găseşte un strat de ţesut conjunctiv numit corion. În grosimea mucoasei intestinului se găsesc o mulţime de glande care fabrică fermenţii necesari digestiei. Partea din tubul digestiv care se găseşte aşezată în cavitatea abdominală este acoperită la suprafaţă de o foiţă subţire numită seroasă. Seroasa este formată dintr-un strat subţire de ţesut conjunctiv acoperit la suprafaţă de un epiteliu turtit, fără glande.

În structura pereţilor esofagului intră numai un strat muscular şi o mucoasă. În structura stomacului şi a intestinului se va găsi un strat muscular, o mucoasă şi o seroasă.

2.2.2.2 CAVITATEA BUCALĂ

Gura sau cavitatea bucală este prima porţiune a tubului digestiv. Ea este o încăpere aşezată între maxilarele superioare şi mandibulă.

Plafonul cavităţii bucale este format de bolta palatină care rezultă din unirea apofizelor palatine ale maxilarelor. Bolta osoasă este acoperită de mucoasa bucală. În această regiune, mucoasa bucală formează nişte creste numite creste palatine, care sunt aşezate transversal (de-a latul) şi au rolul de a nu lăsa alimentele să cadă din gură. La cal, pe bolta palatină se văd cam 20-22 de creste palatine, la bou 15-20, iar la carnasiere 5-10.

Podeaua cavităţii bucale are forma unui şanţ în care se găseşte aşezată limba. Pereţii laterali ai cavităţii îi formează obrajii. În constituţia obrajilor intră muşchii masticatori (maseterul, pterigoidienii şi buccinatorul) căptuşiţi de mucoasa bucală.

Deschiderea anterioară a cavităţii bucale poartă numele de orificiu bucal. În partea superioară, orificiul bucal este delimitat de buza superioară, iar în partea inferioară de buza inferioară. Colţurile gurii unde se întâlnesc buzele poartă numele de comisuri. În grosimea buzelor se găseşte muşchiul orbicular.

Deschiderea posterioară a gurii se numeşte orificiu buco-faringian. Această deschidere face să comunice cavitatea bucală cu faringele şi este acoperită în parte de un fel de perdea care poartă numele de văl palatin sau perdea stafilină. Valul palatin este atârnat de bolta palatină, marginile lui formând pe fiecare parte câte o cută prin care se leagă de baza limbii. Aceste cute poartă numele de stâlpii vălului palatin. La cal vălul palatin este foarte dezvoltat, ajungând până la epiglotă. El astupă complect orificiul buco-faringian şi nu lasă alimentele să treacă decât din gură spre faringe. Din această cauză calul nu poate vomita pe gură. În cazul când alimentele se întorc pe esofag ele sunt date afară pe nas, vălul palatin oprind trecerea lor în gură.

105

Fig.118 - Secţiune sagitală prin capA-cavitate nazală; B-cavitate bucală: a-buza inferioară; b, b’- incisivi; c-limba;

d-secţiune prin hiohid; e-secţiune prin cartilajul tiroid; f-epiglota; g-valul palatin; h-traheea; i-esofag; j-punga guturală; l, m-sinusuri; n-organul nazo-bucal;

Mucoasa bucală. În interior, cavitatea bucală este căptuşită de o mucoasă specială care se întinde de pe obraji pe bolta palatină şi pe limbă. În dreptul dinţilor mucoasa bucală se îndoaie la limita dintre coroana şi rădăcina dintelui şi formează gingia.

Mucoasa bucală este foarte subţire pe marginile limbei şi pe podeaua cavităţii bucale şi foarte groasă în dreptul bolţii palatine unde formează crestele palatine. La bou, din cauza alimentelor dure mucoasa de pe pereţii laterali ai cavităţii bucale s-a modificat, prezentând nişte ridicături cornoase numite papile odontoide. La pisică o parte din papilele limbii sunt aspre cu aspect cornos dar structura lor este diferită de cea a papilelor odontoide.

2.2.2.3 LIMBA

Limba se găseşte aşezată în cavitatea bucală. Ea este un organ musculos. Partea ei posterioară se leagă de hioid şi se numeşte baza limbii. Faţa inferioară a limbii este lipită de podeaua cavităţii bucale. Partea de limbă care se găseşte aşezată între mandibule, lipită de podea, se numeşte corpul limbii. Această parte prezintă 3 fete şi trei margini. Faţa superioară a limbii este acoperită de o mucoasă, pe care se observă o mulţime de ridicături numite papile linguale. Feţele laterale sunt acoperite de o mucoasă fină. Marginile laterale ale limbii sunt rotunjite. Aproape de baza limbii, mucoasa prezintă organele foliate, nişte adâncituri în care se văd o mulţime de cute ca foile unei cărţi. Marginile laterale se continuă cu vălul palatin prin două cute (stâlpii anteriori ai vălului palatin sau stâlpii posteriori

106

ai limbii). Marginea inferioară se prinde pe podeaua cavităţii bucale. În partea anterioară limba se termină cu o porţiune care poate fi scoasă din gură. Această porţiune se numeşte vârful sau partea liberă a limbii. Pe faţa inferioară a porţiunii libere se poate vedea o cută formată de mucoasă numită frâul limbii sau stâlpul anterior al limbii.

Structura limbii Limba este formată, în cea mai mare parte, din muşchi. O parte din muşchii limbii se leagă de hioid (muşchii extrinseci ai limbii) şi au rolul de a mişca limba în diferite părţi sau de a o scoate din gură. Altă parte străbat limba dintr-o parte în alta (muşchii intrinseci) şi au rolul de a da diferite forme limbii în timpul când animalul bea sau mănâncă. Printre muşchii limbii se găsesc vase şi nervi. La suprafaţă, limba este acoperită de o mucoasă.

Fig.119 - Limbă de cala-tonsila; b-organul foliat;

c-papile caliciforme; d-papile fungiforme;

Mucoasa limbii este o parte a mucoasei bucale modificată pentru a deservi simţul gustului. Pe suprafaţa ei se observă nişte ridicături numite papile linguale. Papilele linguale sunt de 4 feluri: fungiforme, caliciforme, filiforme şi foliate.

Papilele fungiforme au forma unor ciupercuţe care nu se pot vedea bine cu ochiul liber, dar se simt la pipăit dând limbii un aspect catifelat. Ele deservesc simţul gustului şi pipăitului şi se găsesc răspândite mai ales pe suprafaţa superioară a limbii şi în lungul marginilor laterale ale ei.

107

Fig.120 - Limbă de Fig.121 - Limbă de Fig.122 - Limbă de rumegător porc carnivorea-tonsilă; c-papile caliciforme; b-organ foliat; a-tonsila; b-papile foliate; d-papile fungiforme; c-papile caliciforme; c-papile caliciforme; e-papile odontoide; d-papile fungiforme; e-papile odontoide e-papile odontoide;

Papilele ca1iciforme sunt asemănătoare cu cele fungiforme dar în loc să se găsească pe suprafaţa limbii ele sunt aşezate în nişte scobituri reduse, încât par îngropate în limbă. Aceste adâncituri formează găurile oarbe aşezate pe baza limbii. Aceste găuri sunt în număr de 2-3 la cal, 15-20 la rumegătoare, 2 la porc, 5-6 la câine; ele formează „ V ”- ul lingual, numit astfel după desenul pe care-1 formează aceste papile în înşiruirea lor. Papilele caliciforme sunt organe speciale pentru gust.

Papi1e1e fi1iforme sunt cele mai numeroase, acoperind aproape toată faţa superioară a limbii. Fiecare papilă seamănă cu un firişor subţire. La bou papilele filiforme sunt foarte dezvoltate formând în apropierea bazei limbii o ridicătură numită bureletul lingual.

Papilele foliate au forma unor cute aşezate pe o parte şi pe alta a bazei limbii formând organul foliat sau lateral. Papilele foliate deservesc simţul gustului. Ele conţin în general 6 lame de mucoasă, alăturate. Papilele foliate se găsesc la cal, iepure şi porc; la câine şi la pisică

108

papilele formează o creasta pe fiecare parte, iar la rumegătoare papilele foliate lipsesc.

Prin conformaţia ei limba ajută masticaţia, deglutiţia, prehensiunea alimentelor lichide (la pisică şi câine partea liberă a limbii ia forma de linguriţă) şi serveşte ca organ principal al gustului.

2.2.2.4 DINŢII

Dinţii sunt organe dure (tari) aşezate în cavitatea bucală, servind la fărâmiţarea alimentelor. Dinţii se găsesc împlântaţi în alveolele săpate în maxilă intermaxilare şi mandibulă. Partea dintelui împlântată în alveolă se numeşte rădăcină. În interior, rădăcina este săpată de o cavitate numită cornet dentar intern, cavitate dentară internă sau cavitate pulpară. Partea dintelui care se vede în cavitatea bucală se numeşte coroană. La unii dinţi, coroana este scobită şi ea de o cavitate numită cornet dentar extern sau cavitate dentară externă. Între coroană şi rădăcină se găseşte o parte mai subţire numită gât.

Constituţia anatomică a dinţilorÎn constituţia unui dinte se observă: părţi dure şi părţi moi. Părţile

dure formează peretele dintelui. Dacă se taie un dinte în lung se observă că el este format dintr-o substanţă de culoare gălbuie, numită dentină. Dentina care formează coroana dintelui este acoperită la suprafaţă de un strat subţire de culoare albă numit smalţ. Rădăcina dintelui este şi ea acoperită de o substanţă de culoare mai închisă numită ciment.

Părţile moi ale dintelui sunt: pulpa dentară, ligamentul alveolo-dentar şi gingia. Pulpa dentară este aşezată în cornetul dentar intern, în interiorul dintelui. Ea este formată din ţesut conjunctiv în care se găsesc vase şi nervi, care hrănesc dintele şi îi dau sensibilitate. Pulpa dentară este organul de creştere al dintelui, ea fiind aceea care fabrică dentina. La dintele gata format, pulpa dentară asigură nutriţia şi sensibilitatea dintelui.

Ligamentul alveolo-dentar este format dintr-o mulţime de firişoare de ţesut conjunctiv modificat care leagă rădăcina dintelui de pereţii alveolei.

Gingia este o cută a mucoasei bucale care se răsfrânge de pe pereţii alveolei pe dinte. Gingia este strâns lipită de dinte.

109

Fig.123 - Incisiv de cal Fig.124 - Incisiv de bou a-dentină; b-smalţ; c-cornet dentar extern; a-gingia; b-ligament alveolo-dentar;d-ciment; e-cornet dentar intern; f-pulpă dentară; g-gingia; h-ligament alveolo-dentar; l-os;

În cazul când între dinte şi alveolă rămâne un spaţiu liber, dintele se îmbolnăveşte şi cade.

Dezvoltarea şi creşterea dinţilorDinţii se dezvoltă odată cu restul organelor. În timpul dezvoltării

embrionului, în locul în care trebuie să apară un dinte, epiteliul bucal se adânceşte şi formează un sac dentar. Sacul dentar are forma unui clopot cu gura în jos, detaşat din mucoasa bucală. Sub gura clopotului, când acesta a crescut, s-a prins o cantitate de ţesut conjunctiv rezultând un fel de papilă. Această papilă va da naştere dentinei şi va forma pulpa dintelui, iar clopotul de epiteliu va forma smalţul. Cimentul se va forma pe seama ţesutului conjunctiv din jurul sacului dentar.

Majoritatea animalelor se nasc fără dinţi. Mânzul, în mod excepţional, se poate naşte cu doi dinţi. La om şi la carnivore dinţii apar după naştere. Purceii se nasc cu caninii, iar mielul cu o parte din incisivi. Cu timpul cresc şi restul dinţilor, dar aceşti dinţi numiţi dinţi de 1apte nu rămân toată viata animalului, ci după un timp cad şi în locul lor cresc alţi dinţi mai tari numiţi dinţi permanenţi. Nu toţi dinţii din gura unui animal sunt la fel. Unii dintre ei sunt laţi şi servesc la tăiatul alimentelor, pentru care motiv se numesc incisivi sau tăietori. Alţii au forma de con şi se numesc canini. Dinţii aşezaţi către fundul cavităţii bucale sunt mari, masivi şi puternici şi se numesc mo1ari sau măse1e.

Incisivii sunt aşezaţi în partea anterioară a cavităţii bucale, imediat înapoia buzelor. La mai toate animalele incisivii au forma de lopăţică, coroana lor fiind foarte turtită dinainte înapoi. La cal coroana incisivelor este săpată de un cornet dentar extern. Cu timpul acest cornet dentar se toceşte în locul lui rămânând o scobitură de culoare închisă numită mişună.

110

Incisivii fixaţi în osul incisiv se numesc incisivi superiori, iar cei fixaţi pe mandibulă incisivi inferiori. Toate rumegătoarele nu au incisivi superiori; în locul lor există o cută îngroşată a mucoasei bucale numită buretet incisiv.

Fig.125 - Dezvoltarea dinteluia-epiteliu bucal; b-mugur dentar; c-sac dentar; d-pulpa dintelui;

Caninii sunt foarte dezvoltaţi la carnasiere. Rumegătoarele nu au canini, iar la iapă lipsesc sau sunt foarte reduşi. Caninii se găsesc aşezaţi în dreptul comisurilor buzelor şi la unele animale (câine, porc) ies afară din gură.

Molarii sau măselele sunt aşezaţi pe părţile laterale ale cavităţii bucale, în dreptul obrajilor. Rădăcina fiecărui molar este masivă iar la unele specii (carnasiere şi porc) bifurcată sau chiar trifurcată. Coroana molarilor prezintă o mulţime de creste, iar la porc şi carnasiere mai multe ridicături. Coroana tuturor dinţilor inferiori se freacă de coroana dinţilor superiori prin una din feţe care se numeşte suprafaţa de tocire.

Formula dentară Numărul ca şi forma dinţilor nu este acelaşi la toate animalele. Porcul adult are 44 de dinţi, boul şi oaia 32, câinele 42, iar pisica 30. La rumegătoare lipsesc incisivii superiori şi caninii şi totuşi numărul de dinţi este mai mare ca la pisică. Pentru a arăta numărul şi felul dinţilor fiecărui animal se întrebuinţează o formă prescurtată numită formulă dentară. În formula dentară denumirea dinţilor se scrie prescurtat şi anume: i pentru incisivi, c pentru canini şi m pentru molari. Dintre molari sunt unii care se schimbă. Aceştia se numesc premolari şi se însemnează prescurtat pm. Numărul dinţilor este arătat printr-o fracţie: numărătorul indicând numărul de dinţi superiori, iar numitorul numărul de dinţi inferiori.

111

3+3 1+1 3+3 3+3 20Ex. Cal: i, ─── ; c ─── ; pm ─── ; m ─── total ─── adică 40 dinţi 3+3 1+1 3+3 3+3 20

Interpretarea formulei: calul prezintă 6 incisivi superiori (trei pe o parte şi 3 pe alta), 6 incisivi inferiori (3 pe o parte, 3 pe alta), 2 canini inferiori (unul pe o parte şi unul pe alta), 2 canini superiori (unul pe o parte, unul pe alta), 6 premolari superiori (3 pe o parte, 3 pe alta), 6 premolari inferiori (3 pe o parte, 3 pe alta), 6 molari inferiori (3 pe o parte, 3 pe alta) şi 6 molari superiori (3 pe o parte, 3 pe alta), adică 20 de dinţi superiori şi 20 inferiori, total 40 de dinţi. Pentru uşurinţă, formula dentară s-a prescurtat şi mai mult arătându-se dinţii numai pe o parte înţelegându-se că şi pe cealaltă parte este la fel, şi anume: 3 1 3 3

Cal: i, ─ ; c ─ ; pm ─ ; m ─ total 40 dinţi. 3 1 3 3

Dinţii în seria animalăCal Incisivii la cal au o formă caracteristică. La animalul tânăr

coroana este mult turtită dinainte înapoi şi săpată de un cornet dentar adânc. La animalul bătrân suprafaţa de tocire a dintelui are o formă aproape circulară, ca o consecinţă a tocirii. Înainte de tocire, cornetul dentar este plin cu ciment şi poartă numele de mişună. Incisivii de lapte sunt mai mici şi au o culoare albă. Toţi incisivii cad între 2 1/2 - 5 ani şi sunt înlocuiţi cu incisivi permanenţi. Calul prezintă pe fiecare parte câte 3 incisivi împlântaţi în osul incisiv şi câte 3 împlântaţi în mandibulă (total 12). Incisivii care se găsesc pe margine se numesc 1ăturaşi, cei de lângă ei mij1ocaşi iar cei din faţa c1eşti.

Caninii în număr de 4, nu sunt dezvoltaţi decât la armăsar. La calul castrat ei sunt reduşi iar la iapă pot să lipsească.

Molarii sunt aşezaţi la distanţă de canini. Între canini şi primul molar rămâne un spaţiu liber care poartă numele de spaţiu interdentar sau bară. Molarii superiori sunt mai dezvoltaţi decât cei inferiori. Suprafaţa lor de tocire prezintă o mulţime de creste care dau un desen ce seamănă cu litera ,,B” cu o creastă suplimentară (pentru molarii superiori), sau cu litera ,,E” (la molarii inferiori). Calul prezintă 24 de măsele. Formula dentară la cal este: 3 0 4 Dinţi de lapte: i ─ ; c ─ ; m ─ total 26 3 0 3

3 0 3 3 a doua dentiţie: la iapă: i ─ ; c ─ ; pm ─ ; m ─ total 36 3 0 3 3

3 1 3 3 la armăsar şi la cal: i ─ ; c ─ ; pm ─ ; m ─ total 40

112

3 1 3 3

Rumegătoare Incisivii. Boul nu prezintă decât incisivi inferiori. În locul incisivilor superiori există o cută îngroşată a gingiilor care formează bureletul incisiv. Incisivii inferiori în număr de 8 (câte 4 pe fiecare parte), poartă numele de lăturaşi, primii mijlocaşi, mijlocaşi secunzi şi cleşti. Coroana incisivilor de bou este foarte turtită şi lipsită de cornet dentar extern. Ligamentul alveolo-dentar este foarte lung, încât lasă dintele să se mişte uşor în alveolă (dintele deşi se mişcă nu cade însă) pentru a nu răni bureletul incisiv. Caninii lipsesc.

Molarii sunt în număr de 24 ca şi la cal. Premolarii sunt mai reduşi şi au pe suprafaţa lor de tocire nişte creste care la premolarii superiori seamănă cu litera ,,D”. Molarii adevăraţi sunt mai masivi şi au pe suprafaţa de tocire un desen care seamănă cu litera „B” fără buclă. 0 0 3Formula dentară: dinţi de lapte: i ─ ; c ─ ; m ─ total 20

4 0 3 0 0 3 3 a II-a dentiţie: i ─ ; c ─ ; pm ─ ; m ─ total 32

4 0 3 3 Porc. Incisivii sunt foarte diferiţi, fiecare dinte prezentând o altă

formă şi mărime. Incisivii inferiori sunt aproape conici, alungiţi şi îndreptaţi înainte şi în sus. Incisivii superiori sunt mai scurţi iar cleştii şi mijlocaşii sunt turtiţi dinainte înapoi laţi şi prevăzuţi cu un redus cornet dentar extern.

Caninii sunt foarte dezvoltaţi. Cei superiori sunt conici, groşi şi scurţi iar cei inferiori, lungi, puternici şi adesea recurbaţi. Caninii sunt exagerat de dezvoltaţi la vier şi la animalele bătrâne şi de rase rustice.

Molarii prezintă pe faţa lor de tocire o mulţime de ridicături (numite tuberculi) şi adâncituri, mai evidente pe molarii adevăraţi. Premolarii (în număr de 4 pentru fiecare falcă) sunt mai reduşi şi mai regulaţi. Primul premolar este foarte redus în schimb ultimul molar este exagerat de dezvoltat: 3 1 4Formula dentară: dinţi de lapte: i ─ ; c ─ ; m ─ total 32

3 1 4

3 1 4 3 a II-a dentiţie: i ─ ; c ─ ; pm ─ ; m ─ total 44

113

3 1 4 3 Câine. Incisivii au coroana turtită dinainte înapoi şi marginea de

tocire despărţită în 3 dinţături care o fac să semene cu un trifoi (cu trei lobi). Incisivii superiori sunt mai masivi şi cu marginea de tăiere îngroşată, în timp ce incisivii inferiori sunt mai scurţi dar cu lobii mai evidenţi.

Caninii sunt exageraţi, fiind tot atât de dezvoltaţi la câine, ca şi la căţea.

Molarii inegal dezvoltaţi sunt în număr de 6-7 pe fiecare falcă. Pe fiecare arcadă, de fiecare parte există câte un molar foarte dezvoltat şi puternic numit carnasieră, aşezată de obicei către fundul gurii. Molarii care se găsesc aşezaţi înaintea carnasierei poartă numele de precarnasiere. Precarnasierele sunt mai reduse şi au lobii mici. Molarii care se găsesc înapoia carnasierei se numesc tuberculate din cauza lobilor care seamănă cu nişte tuberculi, coroana lor fiind mult îngroşată şi mai întinsă. Pe maxilarul superior se găsesc pe fiecare parte câte 3 precarnasiere, o carnasieră şi 2 tuberculate (total 6 molari). Pe mandibulă de fiecare parte se pot vedea câte 4 precarnasiere o carnasieră şi câte două tuberculate (total 7 molari). 3 1 4Formula dentară: dinţi de lapte: i ─ ; c ─ ; m ─ total 16

3 1 4

3 1 3 4 2 a II-a dentiţie: i ─ ; c ─ ; pm ─ sau ─ ; m ─

3 1 3 4 3La câinii cu faţa scurtă numărul molarilor poate fi mai redus aşa că

la câine formula dentară nu este fixă.Pisică. Incisivii sunt asemănători cu cei de la câine dar sunt mult

mai mici şi mai ascuţiţi. Caninii sunt subţiri şi mai ascuţiţi, prezentând pe faţa lor laterală

mai multe şănţuituri. Molarii sunt mai reduşi ca număr decât la câine. La maxilă pe

fiecare parte se găsesc două precarnasiere, o carnasieră şi o tuberculată, iar la mandibulă pe fiecare parte 2 precarnasiere şi o carnasieră tuberculată lipsind. 3 1 4Formula dentară: dinţi de lapte: i ─ ; c ─ ; m ─ total 28

3 1 4

3 1 3 1 a II-a dentiţie: i ─ ; c ─ ; pm ─ ; m ─ total 30.

114

3 1 3 0Iepure. Incisivii la iepure sunt cu totul diferiţi de cei de la

celelalte animale. Suprafaţa de tocire a dintelui este neacoperită de smalţ, dintele tocindu-se pe măsură ce este întrebuinţat. La rozătoare dinţii se tocesc cel mai mult şi pentru a compensa această tocire dintele creşte, în permanenţă toată viaţa animalului. Iepurele prezintă doi incisivi superiori pe fiecare parte, dintre care unul foarte dezvoltat şi unul mai mic aşezat înapoia primului şi un singur incisiv pe fiecare parte la mandibulă.

Caninii lipsesc, între incisiv şi primii molari rămânând un spaţiu interdentar foarte lung.

Molarii au rădăcina foarte lungă iar suprafaţa de tocire prezintă o mulţime de cute paralele. 2 0 3 3

Formula dentară: i ─ ; c ─ ; p m ─ ; m ─ total 28 1 0 2 3

Glandele salivareGlandele salivare sunt organe anexe ale tubului digestiv, aşezate în

jurul cavităţii bucale, în care îşi varsă produsul lor de fabricaţie (de secreţie) numit salivă.

Glandele salivare sunt organe speciale care produc saliva. Ele sunt formate dintr-un ţesut special (ţesut glandular) de culoare gălbuie, aranjat în nişte formaţii mici asemănătoare cu o ciorchină de strugure turtită. Aceste formaţii se numesc lobuli glandulari. Fiecare lobul este format la rândul lui din nişte grăunţi mici de cel mult un milimetru diametru, numiţi grăunţi glandulari sau acini. Fiecare acin este format dintr-o mulţime de celule glandulare care produc un lichid numit salivă. Actul fiziologic de fabricare a acestui lichid se numeşte secreţie. Saliva secretată de celulele glandulare este strânsă într-un canalicul. La glandele mici acest canalicul se deschide direct în gură, la glandele mari canaliculele se strâng mai multe la un loc şi formează un canal gros numit canal colector, care strânge toată saliva glandei şi o varsă într-un anumit loc în cavitatea bucală.

Saliva este un lichid special fabricat de glandele salivare. Saliva înmoaie alimentele, uşurează înghiţirea, începe digestia (prin fermenţii pe care-i conţine) şi favorizează gustul.

115

Fig.126 - Glandele salivare la cal1-glandele molare; 2-glanda sublinguală; 3-glanda submaxilară;

4-glanda parotidă;În compoziţia salivei intră o mare cantitate de apă (994 la mie),

substanţe minerale (clorura de sodiu, carbonat de sodiu, fosfaţi,. etc.), mucus (o substanţă organică asemănătoare cu albuşul de ou având un rol de protecţie) şi fermenţi (substanţe speciale care, în cantităţi mici, descompun alimentele). Principalii fermenţi din salivă sunt: ptialina şi maltaza. (Numai saliva de om, porc şi gâscă conţine ptialină). O parte din acinii glandulari, se găsesc răspândiţi sub mucoasa bucală, formând o mulţime de glande mici. Cea mai mare parte însă sunt grupaţi formând glande mari cum sunt: glandele parotide, glandele submaxilare, glandele sublinguale, şi glandele zigomatice.

Glandele parotide sunt cele mai mari glande salivare. Ele sunt aşezate una de o parte, cealaltă de partea opusă, în regiunea temporală, imediat sub ureche. Saliva secretată de această glandă este colectată de un canal gros numit Canalul Stenon care trece pe părţile laterale ale mandibulei şi se varsă în gură. Saliva secretată de glanda parotidă serveşte în special la înmuierea alimentelor în timpul masticării. Fiecare glandă nu secretă decât în timpul cât alimentele sunt mestecate pe partea pe care se găseşte glanda. În timpul masticaţiei pe partea dreaptă, glanda parotidă din stânga nu secretă şi invers.

La cal fiecare glandă parotidă se găseşte aşezată înapoia mandibulei de o parte şi de alta a capului. Canalul Stenon pleacă de la marginea inferioară a glandei şi se deschide în dreptul celui de a1 3-lea molar superior. Deschiderea canalului se poate vedea pe mucoasa bucală, deoarece este aşezată pe vârful unei ridicături.

La bou parotida este mai redusă şi de culoare roşiatică iar canalul Stenon aşezat ca şi la cal se deschide în cavitatea bucală în dreptul celui de al 5-lea molar.

Fig.127 - Glandele salivare la bou a-glanda parotidă; b-glanda submaxilară; c-glanda sublinguală; d-glandele molare;

116

La oaie canalul colector trece direct de la glandă (fără să facă nici un fel de curbură) şi se deschide în dreptul celui de al 4-lea molar superior.

La porc parotida este foarte dezvoltată, are formă triunghiulară şi ajunge până la jumătatea gâtului. Canalul Stenon se deschide în dreptul celui de al 5-lea sau al 6-lea molar.

La carnasiere parotida este mai redusă iar canalul Stenon trece ca şi la oaie peste maseter şi se deschide în dreptul celui de al 4-lea molar superior.

Glandele submaxilare sunt mai reduse ca mărime decât parotidele. Toate animalele prezintă glanda submaxilară alungită aşezată sub parotidă. Canalul colector al glandei submaxilare poartă numele de canalul Warton. Saliva secretată de submaxilară serveşte mai ales la înghiţirea alimentelor.

La cal submaxilara este aşezată între parotidă şi laringe, prelungindu-se şi în partea posterioară a jghiabului intermaxilar. Canalul Warton pleacă din partea anterioară a glandei şi se deschide lângă frâul limbii pe o mică ridicătură alungită, acoperită de o cută a mucoasei.

La bou glanda submaxilară este mai dezvoltată şi împărţită în două porţiuni.

La oaie glanda submaxilară este împărţită în două porţiuni ca şi la bou.

La porc glanda submaxilară prezintă tot două porţiuni, dintre care porţiunea posterioară este voluminoasă şi rotunjită.

La carnasiere submaxilara este apropiată de glanda sublinguală posterioară.

Glandele sublinguale sunt aşezate imediat sub mucoasă câte una de fiecare parte a limbii. Glandele sublinguale sunt în general reduse şi foarte turtite La unele animale glanda se desparte în două: o porţiune superioară de la care pleacă o mulţime de canalicule mici care se deschid separat (fiecare în parte) în cavitatea bucală, numite canalele Rivinius, şi o porţiune inferioară de la care pleacă un canal gros, numit canalul Bartholin.

La cal glanda sublinguală nu este împărţita în două porţiuni ci este doar alungită. Canalele glandei se deschid în cavitatea bucală pe marginile limbii în dreptul unei creste numită creastă linguală.

La bou glanda sublinguala prezintă două porţiuni. Cea superioară mai redusă, se prelungeşte înapoi şi prezintă o mulţime de canalicule (canalele Rivinius), iar cea inferioară prezintă un canal mai voluminos (canalul Bartholin) care se deschide împreună cu canalul Warton la frâul limbii.

La porc glanda sublinguală se aseamănă cu cea de la bou.

117

La câine glanda sublinguală este împărţită în două glande complect separate. Cea posterioară este unită cu glanda submaxilară şi aşezată sub parotidă. De la ea pleacă un canal (canalul Bartholin) care merge paralel cu canalul Warton şi se deschide împreună cu el în timp ce canalele glandei anterioare se deschid separat.

La pisică glanda sublinguală posterioară lipseşte. Glandele molare sunt formate din acini mici răspândiţi în

apropierea molarilor sub mucoasa bucală. O parte din aceste glande sunt aşezate lângă molarii superiori (glandele molare superioare) altele lângă molarii inferiori (glandele molare inferioare). Canalele acestor glande se deschid pe faţa internă a obrajilor.

La câini glandele molare superioare au un volum mare şi se numesc glande zigomatice.

Glandele labiale sunt formate din acini împrăştiaţi pe faţa internă a buzelor (glande labiale superioare şi glande labiale inferioare).

Glandele linguale sunt formate din acini mici răspândiţi sub mucoasa limbii.

Glandele stafiline sunt aşezate pe faţa anterioară a vălului palatin, fiind formate din acini glandulari aşezaţi sub mucoasă.

2.2.2.5 FARINGELE

Faringele este o cavitate cu pereţii musculoşi, aşezată înapoia vălului palatin, care serveşte la trecerea alimentelor din cavitatea bucală în esofag şi la trecerea aerului din cavităţile nazale în laringe. Faringele este deci o răscruce între căile digestive şi cele aeriene pentru care motiv a şi fost numit râscrucea aero-alimentară.

Faringele are o formă de tub gros şi scurt aşezat oblic între cavitatea bucală şi esofag. Pereţii lui sunt în număr de şase şi anume: un perete postero-superior, unul inferior, doi laterali, o deschidere anterioară şi un perete posterior.

Peretele postero-superior formează plafonul faringelui. El este format din muşchi şi prezintă 4 orificii:

- două dintre ele, orificiile nazo-faringiene sunt alungite şi aşezate imediat înapoia vălului palatin. Ele servesc la comunicarea foselor nazale cu faringele.

- alte două, foarte înguste şi aşezate înapoia orificiilor nazo-faringiene, fac să comunice urechile mijlocii cu faringele (orificiile timpano-faringiene). Ele reprezintă deschiderea trompelor lui Eustache (nişte conducte care ţin de la faringe până la camera timpanului).

118

Peretele anterior este format de vălul palatin, care acoperă deschiderea buco-faringiană, prin care faringele comunică cu cavitatea bucală.

Pereţii laterali sunt formaţi din muşchi, prezentând fiecare câte un căpăcel cartilaginos care acoperă orificiile timpano-faringiane.

Peretele postero-inferior prezintă două orificii:- unul superior, muscular reprezentând intrarea în esofag - altul aşezat sub precedentul, cu pereţii cartilaginoşi numit glotă,

reprezentând intrarea în laringe. Pereţii faringelui sunt formaţi dintr-un schelet fibros peste care sunt aşezaţi muşchii care au rolul să strâmteze faringele şi să împingă alimentele spre esofag. În interior faringele este căptuşit de o mucoasă în grosimea căreia se găsesc o mulţime de foliculi limfatici.

2.2.2.6 ESOFAGUL

Esofagul este un tub musculos aşezat între faringe şi stomac. O porţiune a lui se găseşte aşezată pe partea superioară a traheii sub corpul vertebrelor cervicale iar cealaltă porţiune în cavitatea toracică. După ce străbate diafragma, esofagul se deschide în stomac printr-un orificiu care se numeşte cardia.

Structura esofaguluiPereţii esofagului sunt formaţi din muşchi aşezaţi pe două straturi:

un strat longitudinal, altul circular. În jumătatea anterioară (cât ţine regiunea cervicală) pereţii esofagului sunt formaţi mai mult din muşchi striaţi. Pe măsură ce se apropie de stomac, după întrarea lui în cavitatea toracică în pereţii esofagului se găsesc tot mai mulţi muşchi netezi. În interior esofagul este căptuşit de o mucoasă foarte încreţită. La rumegătoare mucoasa esofagiană este mai rezistentă decât la carnivore.

Cavitatea abdominală Porţiunile descrise până acum fac parte din partea ingestivă a

tubului digestiv. Rolul lor principal este de a conduce alimentele la stomac şi intestin unde vor avea loc schimbările principale, adică digestia propriu zisă. Organele care se găsesc aşezate de la esofag înapoi sunt organe digestive adevărate. Ele se găsesc aşezate în cavitatea abdominală.

Cavitatea abdominală este o încăpere largă aşezată înapoia diafragmei, care are pereţii formaţi în cea mai mare parte din muşchi. Forma cavităţii abdominale se aseamănă cu aceea a unui ou turtit (forma ovoidă) prezentând o extremitate anterioară, o extremitate posterioară, un plafon, o podea şi doi pereţi laterali.

119

Extremitatea anterioară este formată de curbura diafragmei. Extremitatea posterioară este formată de cavitatea pelvină, care pare un fel de prelungire a cavităţii abdominale în interiorul bazinului.

Plafonul cavităţii abdominale este format de faţa inferioară a vertebrelor lombare acoperite de muşchii abdominali superiori.

Podeaua este formată, în special de muşchii drepţii abdomenului acoperiţi de aponevrozele oblicilor şi de tunica abdominală. Partea anterioară a podelei, aşezată deasupra cartilajului xifoid se numeşte regiunea suprasternală sau xifoidiană. Partea mijlocie a podelei aşezată în jurul cicatricei ombilicale se numeşte regiunea ombilicală, iar partea posterioară aşezată înaintea pubisului, regiunea prepubiană.

De fiecare parte a regiunii prepubiene se găseşte câte o regiune inguinală corespunzătoare canalelor inguinale.

Pereţii laterali sunt formaţi de oblicii abdomenului şi se împart în două regiuni: una anterioară numită regiunea hipocondrului şi una posterioară sau a flancului aşezată înaintea unghiului extern al iliului.

Fig.128 - Regiunile abdomenuluiPeritoneulCavitatea abdominală este căptuşită în interior de o seroasă. Sub

denumirea de seroasă se înţelege, în anatomie, o foiţă subţire formată din

120

ţesut conjunctiv şi un strat de celule turtite. Această foiţă are rolul să căptuşească cavităţile din interiorul corpului. Seroasa care căptuşeşte cavitatea abdominală poartă numele special de peritoneu. Peritoneul este o seroasă subţire, transparentă şi netedă, lipită de faţa profundă a muşchiului transvers al abdomenului. În dreptul tavanului cavităţii, peritoneul trece peste rinichi, iar în dreptul coloanei vertebrale formează o cută care se răsfrânge în jos, formând ligamentele care suspendă intestinele. Aceste ligamente rezultate din răsfrângerea peritoneului se numesc mezouri. Dacă se desface cu grijă un mezou, se observă că el este format din două foiţe care când ajung la intestin, trec una pe o parte, alta pe cealaltă, îmbracă intestinul şi se unesc una cu alta, formând seroasa intestinului. Între peritoneu şi seroasa intestinului există deci continuitate directă, ele nefiind decât una şi aceeaşi foiţă care acoperă pereţii cavităţii împreună cu toate vasele şi nervii care se găsesc pe pereţi şi se răsfrânge apoi acoperind şi organele. Porţiunea de seroasă, care îmbracă organele se numeşte peritoneu visceral, iar cea care acoperă pereţii peritoneu parietal. Ele se continuă una cu cealaltă prin intermediul mezourilor. Mezourile sunt diferite ca forma: unele sunt foarte lungi şi permit organelor pe care le leagă să se mişte, altele sunt scurte şi fixează organele într-o anumită poziţie, nelăsându-le să se deplaseze.

Astfel mezourile care suspendă intestinul sunt foarte lungi şi poartă numele de mezentere, în timp ce mezourile care leagă ficatul de diafragmă sau ficatul de stomac sunt scurte şi se numesc ligamente.

Rolul peritoneuluiPeritoneul ajută organelor să se deplaseze în cavitatea abdominală.

Între foiţa viscerală care înveleşte intestinele şi foiţa parietală, rămâne un loc gol, care însă este atât de mic încât organele par aşezate unul lângă altul fără însă să fie lipite. Acest spaţiu poartă numele de spaţiu virtual (adică nu există în clipa de faţă decât extrem de redus, dar poate exista în viitor, dacă între cele două foiţe se introduce lichid sau aer). Datorită unei cantităţi reduse de lichid care există între foiţele peritoneului acestea alunecă uşor una pe alta, înlesnind astfel intestinelor o uşoară deplasare. În anumite boli ale peritoneului, între foiţele viscerală şi parietală se poate strânge o cantitate mai mare de lichid sau aer care îndepărtează cele două foiţe una de alta. În această clipă spaţiul virtual a devenit spaţiu real (adevărat). Datorită structurii lui, peritoneul împiedică lipirea anselor intestinale una la alta. Peritoneul poate absorbi anumite lichide care pătrund în cavitatea abdominală. Datorită terminaţiilor nervoase pe care le conţine, peritoneul deserveşte sensibilitatea internă şi alarmează organismul în caz de îmbolnăvirea intestinelor. Anumite porţiuni ale peritoneului, cum ar fi marele epiploon servesc ca depozite de grăsime, sau ca organ de reparaţie în cazul când s-au produs răniri pe peretele intestinului. În anumite împrejurări unele porţiuni ale peritoneului pot fagocita (adică îngloba şi distruge microbii).

2.2.2.7 STOMACUL

121

Stomacul este o dilataţie a tubului digestiv, aşezat înapoia diafragmei şi a ficatului.

Stomacul se găseşte suspendat în cavitatea abdominală printr-un mezou care-1 leagă de ficat, numit micul epiploon.

Forma stomacului este asemănătoare cu aceea a unui cimpoi îndoit, prezentând o umflătură în partea dreaptă numită fund de sac drept, şi o umflătură mai mică în partea stângă numită fund de sac stâng, care se continuă cu intestinul. Datorită îndoirii lui, stomacul prezintă o curbură mică, un fel de margine concavă îndreptată în sus, şi o curbură mare convexă, îndreptată în jos. Pe mica curbură, în apropierea fundului de sac stâng, se deschide esofagul. Deschiderea esofagului în stomac poartă denumirea de cardia, iar porţiunea prin care el se continuă cu intestinul se numeşte pilor.

Constituţia anatomică Pereţii stomacului sunt formaţi din muşchi, căptuşiţi în interior de o

mucoasă şi înveliţi la exterior de o seroasă (peritoneul viscelar). Mucoasa stomacului prezintă o mulţime de glande speciale care secretă fermenţii necesari digestiei. Pe suprafaţa ei se observă o mulţime de cute care merg de la cardie spre pilor. La suprafaţa, mucoasa prezintă un epiteliu cilindric simplu, ale cărei celule secretă mucus (o substanţă lipicioasă cu rol protector). În profunzimea mucoasei se găsesc o mulţime de glande care se împart în 4 categorii:

Glande fundice, împrăştiate pe toată mucoasa din dreptul marii curburi. Ele au forma de tub şi prezintă în structura lor două feluri de celule: unele principale, care secretă un ferment special numit pepsină, altele marginale, care secretă acid clorhidric.

Glande cardiale, aşezate în jurul cardiei. Ele secretă în special mucus.

Glande pilorice, aşezate în jurul pilorului. Ele secretă pepsină şi mucus.

Glande de tip intestinal, care ocupă regiunea din preajma pilorului. Produsul tuturor acestor glande poartă numele de suc gastric.

Musculoasa stomacului prezintă mai multe straturi de muşchi netezi, care frământă alimentele. La cal aceşti muşchi sunt aşezaţi pe 3 straturi, formând la nivelul cardiei o îngroşare, iar la nivelul pilorului, un inel muscular numit sfincter piloric.

Seroasa stomacului nu este altceva decât o parte a peritoneului visceral care aderă la musculoasa stomacului. Această seroasă formează o mulţime de cute prin care stomacul se leagă de organele din jur, şi anume:

Ligamentul hepato-gastric sau micu1 epip1oon prin care stomacul se leagă de ficat.

Ligamentul gastro-splenic care se leagă de splină. Ligamentul gastro-colic sau marele epip1oon care leagă stomacul

de colonul transvers. Marele epiploon sau praporul prezintă o mulţime de spărturi, în care se depune grăsime, formând osânza.

122

Stomacul la cal are forma foarte asemănătoare cu a unui cimpoi. Fundul de sac stâng este rotunjit şi masiv, iar fundul de sac drept e mai redus şi se prelungeşte cu duodenul. Capacitatea stomacului la cal variază în mod normal între 8 şi 15 litri.

Mucoasa stomacului la cal nu este la fel peste tot, ci se împarte în două jumătăţi: în jumătatea stângă a stomacului are o culoare albă, asemănătoare cu mucoasa esofagului (mucoasă de tip esofagian) iar în jumătatea dreaptă mucoasa are o culoare mai închisă, uşor roşietică (mucoasă de tip gastric). Mucoasa de tip esofagian este lipsită de glande, în schimb mucoasa de tip gastric este o mucoasă glandulară conţinând în grosimea ei toate tipurile de glande amintite. În apropierea cardiei, mucoasa formează o cută care acoperă deschiderea esofagului în aşa fel încât alimentele nu se pot întoarce din stomac în esofag. Din cauza acestei cute vomizaţiile la cal sunt imposibile (cu excepţia cazurilor de ruptură).

Musculoasa stomacului de cal cuprinde 3 straturi de muşchi: unul circular, care se întinde de la cardia la pilor, unul cu fibrele oblice aşezat peste cel circular, mai ales în dreptul marii curburi, şi unul intern tot oblic, aşezat sub mucoasă. La nivelul cardiei, musculoasa formează o îngroşare (cravata elveţiană), iar în dreptul pilorului stratul profund formează un sfincter.

Fig.129 - Stomac de cal a-esofagul; b-duodenul; c-fundul drept al stomacului;

d-fundul stâng al stomacului; f-pilor;

Stomacul la rumegătoare este cu totul diferit de cel de la cal. Înaintea stomacului propriu zis (care are rolul de a secreta sucul gastric), la rumegătoare se mai găsesc încă 3 dilataţii ale tubului digestiv numite „ prestomace ”.

Boul, oaia şi capra vor avea deci în total 4 dilataţii şi anume: rumen, reţea, foios şi stomac propriu zis sau chiag. Din aceste 4 compartimente numai chiagul este un stomac adevărat, celelalte compartimente servind ca rezervoare în care alimentele sunt doar pregătite pentru digestia stomacală.

123

Rumenu1 este prima dilataţie în care vin alimentele din esofag. El este cel mai mare rezervor având, la bou, o capacitate de aproape 200kg şi o greutate de 5-6kg. Rumenul are o formă alungită, ovoidă, turtită de sus în jos şi este împărţit de un fel de chingă musculară în două jumătăţi, sau saci. Fiecare sac este terminat în partea posterioară prin câte o dilataţie rotunjită numită vezică conică. În interiorul rumenului se observă nişte cute, un fel de pereţi incompleţi numiţi stâlpi care despart cei doi saci între ei. În partea anterioară a sacului stâng se deschide esofagul. La rumegătoare cardia este foarte largă şi se prelungeşte cu un fel de şanţ numit jghiab esofagian care merge de la cardie până la foios. Dedesubtul jghiabului esofagian se găseşte o deschidere largă prin care rumenul comunică cu reţeaua. Mucoasa rumenului nu are glande. Epiteliul mucoasei este format din celule turtite (epiteliu pavimentos). El formează o mulţime de papile care se pot împărţi în 3 categorii: fo1iate, conice şi fungiforme. Aceste papile favorizează fermentaţiile. Majoritatea papilelor din rumen sunt cornificate. Musculoasa rumenului este formată din două rânduri de muşchi. Reţeaua este al doilea compartiment. Ea are o formă aproape rotundă şi este aşezată în partea anterioară a sacului stâng al rumenului pe care pare că-1 prelungeşte. În partea superioară a pereţilor reţelei se găseşte o deschidere largă prin care alimentele pot trece din rumen în reţea. Pe deasupra acestei deschideri trece jghiabul esofagian.

Fig.130 - Stomacul şi prestomacele la boua-rumen; b-reţea; c-foios; d-chiag; (stomacul propriu zis)

Mucoasa reţelei prezintă o mulţime de cămăruţe asemănătoare cu un fagure. Pereţii acestor cămăruţe sunt formaţi din papile alungite şi cornificate. În fiecare cămăruţă se pot vedea o mulţime de papile mai reduse, glandele lipsesc. Musculoasa din pereţii reţelei este o continuare a musculoasei rumenului şi a foiosului. În partea dreaptă reţeaua prezintă un orificiu mai redus prin care comunică cu foiosul.

Foiosu1 este al treilea compartiment prestomacic. El are o formă aproape sferică şi se găseşte aşezat în partea dreaptă a reţelei sub sacul drept al rumenului şi înaintea jghiabului. În interior foiosul prezintă o mulţime de lame aşezate ca foile unei cărţi. O parte din aceste lame sunt foarte dezvoltate (lame principale) altele, aşezate între lamele principale, sunt mai

124

mici, mai reduse (lame secundare). Fiecare lamă este acoperită de o cută a mucoasei care prezintă pe suprafaţa ei o mulţime de papile reduse dar este lipsită de glande.

Stomacul adevărat sau chiagu1 are forma unei pere îndoite. Baza chiagului comunică cu foiosul, iar vârful lui se continuă cu duodenul. Între duoden şi chiag se găseşte pilorul care la rumegătoare apare sub forma unei gâtuituri. Mucoasa chiagului se aseamănă cu mucoasa din sacul drept de la cal, adică este formată din celule aşezate într-un epiteliu simplu conţinând în profunzime o mulţime de glande care secretă sucul gastric.

Stomacul la porc are o capacitate de 7-8 litri şi o formă ovoidă turtită; la fiecare extremitate prezintă câte o dilataţie. Dilataţia stângă se îndoaie pe suprafaţa stomacului părând că dă naştere unei cămăruţe speciale în timp ce dilataţia din partea dreaptă (numită şi ,, antru piloric ”) se continuă cu duodenul. La exterior stomacul de porc apare îndoit, prezentând o mică curbură pe care se vede deschiderea esofagului şi o mare curbură de formă convexă.

Mucoasa gastrică se aseamănă cu cea de la cal, prezentând o porţiune stângă de tip esofagian aşezată în jurul cardiei şi o porţiune dreaptă, înzestrată cu o mulţime de glande care sunt mai dese în apropierea pilorului. În dreptul cardiei mucoasa formează un fel de cută care astupă deschiderea esofagului, iar în apropierea pilorului mucoasa dă naştere unul dop care astupă pilorul. În momentul când alimentele trebuie să treacă în duoden, acest dop este tras înapoi de un muşchi special, care-1 leagă de peretele stomacului.

Stomacul la câine, are forma unei pere îndoite. Fundul de sac stâng este foarte rotunjit având forma unei emisfere. Fundul de sac drept este mai îngust, alungit şi se continuă cu duodenul. Cardia se găseşte aşezată aproape de sacul stâng. Mucoasa gastrică prezintă o mulţime de cute şi în grosimea ei conţine glande pe toată întinderea, nefiind împărţită în două porţiuni aşa cum este la cal.

Stomacul de pisică seamănă cu cel de câine, numai că este mai globulos şi mai mic, capacitatea lui netrecând de 1/2 litru.

Stomacul la iepure este foarte asemănător cu cel de cal. Mica curbură a stomacului este foarte concavă şi esofagul se deschide la jumătatea ei. Fundul de sac stâng are formă sferică iar fundul de sac drept se continuă cu pilorul.

Mucoasa stomacului se aseamănă cu cea de la carnivore, prezentând glande pe toată întinderea ei. Capacitatea medie a stomacului de iepure este de 4-5 decilitri.

2.2.2.8 INTESTINUL

Ultima porţiune a tubului digestiv este intestinul. Lungimea intestinului variază cu specia şi cu talia animalului. El are forma unui tub

125

care începe la pilor şi se termină la anus. Acest tub nu este uniform, o parte din el are un calibru mai redus şi formează intestinul subţire în timp ce altă parte este mai voluminos, cu un calibru mai mare, mai gros şi formează intestinul gros.

Intestinul subţire are la toate speciile pereţii netezi, întinşi, în timp ce intestinul gros, la unele specii, prezintă pereţii încreţiţi. Aceste încreţituri ale intestinului gros poartă numele de boseluri. La cal lungimea intestinului are cam de 15-18 ori lungimea corpului. La bou lungimea intestinului este cam de 20-21 de ori mai mare decât lungimea corpului. La carnasiere intestinul este mult mai scurt, întrecând doar de 5-7 ori lungimea corpului. Pentru a încăpea în cavitatea abdominală intestinul formează o mulţime de îndoituri numite ,,anse intestinale”.

Intestinul subţire cuprinde aproximativ 4/5 din lungimea totală a intestinului. El poate fi împărţit în trei părţi: duoden, jejun şi ileon.

Duodenul este porţiunea care urmează după stomac. Pereţii duodenului cuprind cele mai multe glande. În interiorul duodenului se deschid canalele excretoare ale celor mai importante glande anexe: ficatul şi pancreasul.

Fig.131 - Aparatul digestiv la cala-esofag; b-stomac; c-duoden; d-jejun; e-ileou; f-cecum;

g-colon ascendent; h-colon transvers; i-colon descendent; j-rect; k-ficat; l-splina;

126

Fig.132 - Aparatul digestiv la boua-esofag; b-rumen; c-reţea; d-foios; e-chiag; f-intestin subţire;

g-intestin gros; h-cecum; i-rect; j-pancreas; k-ficat; l-vezica biliară;

Jejunul este porţiunea cea mai lungă a intestinului. Între duoden şi jejun nu există o limită din punct de vedere structural. Jejunul reprezintă porţiunea cea mai activă din punct de vedere al absorbţiei.

Ileonul este ultima porţiune a intestinului subţire. El continuă jejunul, fără să existe o modificare de structură, şi se deschide în cecum (intestin orb). Deschiderea ileonului în cecum este acoperită la cele mai multe animale de o cută numită valvula ileo-cecală. Intestinul subţire este legat de plafonul cavităţii abdominale prin marele mezenter. Marele mezenter reprezintă îndoirea de pe plafon a seroasei abdominale, care sub formă de mezou vine să se prindă pe mica curbură a intestinului.

Peretele intestinului subţire este format dintr-o seroasă, o musculoasă şi o mucoasă.

Seroasa intestinală nu este altceva decât peritoneul visceral continuat cu marele mezenter.

Muscu1oasa cuprinde un strat de muşchi aşezaţi superficial (sub seroasa) cu fibrele aşezate longitudinal şi un strat profund (sub cel superficial) cu fibrele aşezate circular.

Mucoasa intestinului prezintă o mulţime de ridicături numite vilozităţi intestinale care îi dau un aspect de catifea. Vilozităţile intestinale măresc suprafaţa de absorbţie şi secreţie a intestinului. (Dacă se întind toate vilozităţile, suprafaţa mucoasei se măreşte de 40-50 de ori). În interiorul fiecărei vilozităţi se găsesc capilare, limfatice şi nervi. Vasele limfatice din pereţii intestinului precum şi cele care pleacă de la intestin se numesc chilifere; ele culeg grăsimile absorbite de pereţii intestinului. Între vilozităţile intestinale se găsesc o mulţime de glande aşezate în grosimea

127

mucoasei. Unele dintre aceste glande au o formă de tub (glandele Lieberkűhn) din duoden şi jejun, în timp ce altele sunt ramificate (glande Brunner), aşezate mai ales în mucoasa duodenului.

Intestinul gros are nu numai o formă şi un calibru diferit de cel subţire dar şi funcţionează diferit. La cal, porc şi iepure intestinul gros prezintă încreţituri în timp ce la celelalte animale domestice pereţii lui sunt netezi. Aceste încreţituri se datoresc muşchilor longitudinali care sunt mai scurţi decât lungimea intestinului şi adunaţi în benzi ce se văd cu ochii liberi. Intestinul gros prezintă trei porţiuni: cecum, colon şi rect.

Cecumul este prima porţiune a intestinului gros. La cal are o formă de sac îndoit în partea superioară în formă de cârjă, prezentând în pereţii lui 2 deschideri : prin una se deschide jejunul iar prin cea de a doua, cecumul comunică cu colonul. La rumegătoare, gura sacului cecal se continuă direct, cu colonul. La cal, iepure şi porc cecumul prezintă încreţituri, muşchii longitudinali formând nişte benzi pe suprafaţa lui.

Colonul este partea cea mai lungă a intestinului gros. La unele animale prezintă pe suprafaţa lui încreţituri (cal, porc şi iepure), la altele este perfect neted. La cal colonul este foarte voluminos şi prezintă mai multe îndoituri, în timp ce la rumegătoare este răsucit în formă de colac, iar la porc este răsucit în spirală.

Rectul reprezintă ultima porţiune a intestinului gros. Pereţii rectului sunt de obicei mai groşi şi mai rezistenţi. Deschiderea rectului la exterior se numeşte anus. La nivelul anusului mucoasa intestinului se continuă cu pielea. Muşchii circulari ai intestinului formează un sfincter, în timp ce muşchii longitudinali se desfac de pe intestin şi se prind pe primele vertebre caudale formând un ligament suspensor (recto-coccigian). Sfincterul rectului este format din muşchi netezi. El este însă dublat de încă un inel muscular format din muşchi striaţi numit sfincterul extern sau voluntar. Cele două inele musculare, sfincterul neted sau intern şi sfincterul extern sau voluntar, închid lumenul intestinului şi nu permit eliminarea fecalelor decât din timp în timp.

Intestinul la animalele domesticeLa cal intestinul subţire este extrem de lung şi cu pereţii subţiri.

Ileonul are pereţii mai groşi şi este legat de cecum printr-un ligament special foarte dezvoltat (lig. ileo-cecal).

Cecumul are o capacitate de 30-35 litri şi o formă de sac îndoit la extremitatea superioară. Din cauza acestei îndoituri el poate fi împărţit în 3 părţi:

- vârful cecumului, care formează fundul sacului;- corpul cecumului sau partea mijlocie şi- cârja cecumului sau partea îndoită.

128

Colonul la cal este extrem de dezvoltat şi se împarte în 3 părţi: colonul ascendent, colonul transvers şi colonul descendent.

Colonul ascendent se mai numeşte şi colon mare sau îndoit. El reprezintă cea mai mare parte a intestinului gros având o lungime de 4-5 m şi o capacitate de 80-90 1. Din cauza volumului şi lungimii lui, el este îndoit în patru. Cele 4 porţiuni ale colonului ascendent sunt aşezate două pe partea stângă şi două pe partea dreaptă, sprijinindu-se pe podeaua cavităţii abdominale.

Fig.133 - Intestinul gros la cal Fig.134 - Intestinul gros la porc a-cecum; b-porţiunea I a colonului ascendent; a-cecum; b- colon spiralat; c- porţiunea a II-a a colonului ascendent; d- porţiunea a III-a a colonului ascendent; e- porţiunea a IV-a a colonului ascendent; f-colon transvers; g-colon descendent;

Colonul transvers este foarte scurt (10-20cm) şi este reprezentat prin porţiunea acoperită de pancreas.

Colonul descendent sau flotant este mai subţire. Grosimea lui nu o întrece pe cea a intestinului subţire, de care nu se poate deosebi decât după benzile pe care le formează muşchii longitudinali şi după încreţituri. Colonul flotant are o lungime de 2-3m şi este legat, de plafonul cavităţii abdominale printr-un mezou numit micul mezenter.

129

Fig.135 - Intestinul gros la rumegătoare Fig.136 - Intestinul gros la carnasiere a - colon spiralat; b - cecum a - cecum; b - colon; c - ileon;

La rumegătoare intestinul subţire este mult mai lung decât la cal ajungând, până la 40m; are în schimb un calibru mai redus.

Cecumul este mai mic decât la cal şi nu prezintă cârjă cecală, nici boseluri.

Colonul ascendent este mult mai redus decât la cal şi prezintă numai două porţiuni:

- porţiune în formă de ,, S ” numită „ colon sigmoid ” aşezată ca o continuare a cecumului şi

- porţiune încolăcită numită colon spiralat sau elipsoidal. Întregul colon este lipsit de încreţituri.

La porc intestinul subţire are o lungime de 15-20 m iar cel gros de 3-5m. Cecumul este scurt şi gros prezentând o mulţime de încreţituri. Colonul ascendent pleacă de la cecum, are o forma spiralată şi este numit colon helicoidal.

La carnasiere intestinul subţire variază de la 1 m (la câinii de talie mică) până la 4-5 m (la câinii de talie mare). Marele mezenter este foarte lung, ansele intestinului subţire ajung până la peretele inferior al cavităţii abdominale şi sunt învelite în marele epiploon. Cecumul este scurt şi cu aspect de tirbuşon. Colonul prezintă 3 porţiuni:

- porţiune ascendenta aşezată în partea dreaptă;- porţiune transversă aşezată înapoia stomacului şi- porţiune descendentă aşezată în partea stângă, continuată cu

rectul. La terminarea rectului se găsesc două glande numite glande anale

care fabrică o secreţie cu miros specific. La iepure intestinul subţire prezintă înainte de a se deschide în

cecum o dilataţie. Cecumul este foarte dezvoltat şi încolăcit, are o porţiune cu încreţituri şi o porţiune netedă reprezentând apendicele cecal.

Colonul prezintă două porţiuni: una cu încreţituri, alta cu pereţii netezi; rectul prezintă, în apropierea anusului, 2 glande ca şi la carnasiere.

130

2.2.3 GLANDELE ANEXE ALE APARATULUI DIGESTIV

Desăvârşirea digestiei se datoreşte nu numai sucului gastric şi intestinal, ci şi fermenţilor secretaţi de alte glande care se găsesc aşezate în cavitatea abdominală ca: ficatul şi pancreasul. Produsul de secreţie al acestor glande este vărsat în interiorul tubului intestinal prin nişte canale speciale care se deschid în dreptul duodenului.

2.2.3.1 FICATUL

Ficatul este cea mai voluminoasă glandă anexă a aparatului digestiv. El se găseşte aşezat în cavitatea abdominală între diafragmă şi stomac. Faţa lui anterioară din cauza curburii diafragmei, este convexă în timp ce faţa lui posterioară este dreaptă sau uşor scobită. Pe faţa anterioară se observă un-şanţ numit scizura anterioară a ficatului, în care se găseşte aşezată o venă (cava posterioară). Faţa posterioară prezintă şi ea un şanţ în care se găseşte aşezată vena portă ale cărei terminaţii pătrund în ficat. La toate animalele domestice, în afară de cal şi porumbel pe partea posterioară a ficatului se găseşte o băşică numită vezica biliară în care se adună bila sau fierea. Marginea ficatului prezintă o mulţime de tăieturi adânci numite scizuri, care împart ficatul în mai multe părţi numite lobi hepatici.

Ficatul este legat de diafragmă şi de organele din jur printr-o mulţime de ligamente (mezouri scurte). Unul din aceste ligamente leagă lobul drept la diafragmă; altul, lobul stâng de faţa posterioară a diafragmei, iar cel de al treilea leagă faţa anterioară a ficatului de centrul frenic. Alte ligamente mai reduse leagă ficatul de duoden (lig. hepato-duodenal), de diafragmă şi apendicele xifoidian (lig. falciform), de stomac (micul epiploon) sau de rinichi (lig. hepato-renal).

La exterior ficatul este acoperit de o membrană subţire numită fibroasa sau capsula ficatului.

Sub această capsulă se găseşte ţesutul propriu al ficatului format din grămăjoare de celule. Aceste grămăjoare se numesc lobulii hepatici. Lobulii sunt strânşi lipiţi unul lângă altul şi sunt formaţi din celule hepatice.

Lobul hepatic este unitatea de structură şi de funcţie a ficatului. El are o formă de prismă care se termină cu o piramidă. Un lobul are 3 mm înălţime. Lobulii sunt legaţi între ei prin ţesut conjunctiv perilobular în care se găsesc vase, nervi, limfatice şi un canal special numit canal biliar. Spaţiile acestea, pline cu ţesut conjunctiv, în care se găsesc vasele şi canalul biliar poartă numele de spaţii porto-biliare. Vena din spaţiile porto-biliare dă o mulţime de capilare care străbat lobulul hepatic, strcurându-se printre

131

celulele hepatice. Această venă din care pleacă toate capilarele se numeşte venă perilobulară. În centrul lobulului se găseşte o altă venă, la care merg toate capilarele dintre celule. Fiindcă ocupă centrul lobulului, această venă se numeşte centro-lobulară. Între venele perilobulare şi cele centro-lobulare se găseşte o reţea de capilare venoase, care face să se încetinească curentul sanguin pentru a da posibilitate celulelor hepatice să ia glucoza din sânge şi să o înmagazineze, transformând-o în glicogen.

În spaţiile port-biliare pe lângă vase se găsesc şi canale biliare. Aceste canale au rolul de a culege secreţia celulelor hepatice pentru a o duce la intestin. Această secreţie a ficatului poartă numele de bilă sau fiere. Canalele biliare se strâng mai multe şi formează un canal gros care iese din ficat prin scizura posterioară. Canalul colector principal al bilei se numeşte canal coledoc.

La cal, canalul coledoc merge şi se deschide direct în duoden. La restul animalelor domestice, una din rădăcinile canalului coledoc ia naştere dintr-o dilataţie numită vezică biliară. Canalul de legătură a vezicii biliare cu canalul coledoc se numeşte canal cistic.

Ficatul la animalele domestice La cal ficatul nu are vezică biliară. Marginile ficatului prezintă

scizuri adânci împărţind ficatul în 5 lobi: principal stâng, intermediar stâng, pătrat, lob drept şi un lob mic numit accesoriu (Spiegel) ataşat lobului drept.

La bou ficatul este alungit, cu scizuri reduse şi lobii abia delimitaţi. Spre deosebire de cal, boul are vezică biliară foarte dezvoltată, aşezată pe partea posterioară a ficatului. Vezica biliară are forma unui sac cu gâtul foarte strâmt, fundul vezicii trecând mai jos de marginea ficatului. Ea are rol de rezervor în care se depozitează bila până la întrebuinţare. Greutatea ficatului de bou variază între 3,5 kg şi 5 kg.

La porc ficatul are, ca şi la bou, o vezică biliară, mai redusă însă. Scizuri adânci despart organul în 6 lobi foarte evidenţi: un lob principal stâng, un lob intermediar stâng, un lob intermediar drept, un lob principal drept, un lob accesoriu şi un mic lob pătrat aşezat la baza vezicii biliare. Pe suprafaţa ficatului se observă nişte punctişoare mai închise la culoare care sunt lobulii hepatici. Greutatea ficatului la porc este de 1-1,5 kg.

132

Fig.137 - Ficat de cal Fig.138 - Ficat de porc

Fig.139 - Ficat de bou Fig.140 - Ficat de câineLa câine ficatul are scizuri foarte adânci, lobii putându-se îndepărta

cu uşurinţă unul de altul. Ficatul de câine prezintă, tot 6 lobi ca şi cel de porc, numai că lobul pătrat este tot atât de dezvoltat ca şi ceilalţi fiind aşezat între lobul intermediar stâng şi cel intermediar drept. Lobul accesoriu este despărţit în două porţiuni (încât ficatul pare a avea 7 lobi). Vezica biliară se găseşte aşezată între lobul pătrat şi lobul intermediar stâng. Greutatea ficatului la câine variază după talie între 100 g şi 1 kg.

La pisică ficatul este foarte asemănător cu cel de câine, de care se poate deosebi datorită canalului cistic care este flexuos (şerpuit). Greutatea ficatului de pisică este de 100-200 g.

La iepure ficatul prezintă 4 lobi: drept, stâng, intermediar şi accesoriu. Lobul accesoriu la rândul lui este despărţit în două părţi, legate între ele printr-o porţiune subţiată (pedicul) încât ficatul pare a avea 5 lobi. Scizurile sunt adânci.

Fig.141 - Ficat de oaie Fig.142 - Ficat de pisică

133

Fig.143 - Ficat de iepure

2.2.3.2 PANCREASUL

Pancreasul este o glandă de culoare gălbuie, aşezată în cavitatea abdominală între ficat, rinichi, splină şi duoden. Această glandă are o structură asemănătoare cu cea a glandelor salivare, pentru care motiv a mai fost numită şi glanda salivară abdominală.

Pancreasul este format din celule glandulare grupate în acini care secretă suc pancreatic. Această secreţie este colectată de o mulţime de canalicule care se strâng într-un canal principal numit canalul Wirsung Acesta se deschide pe mica curbură a duodenului împreună cu canalul coledoc sub o ridicătură a mucoasei intestinale numită ampula lui Vater. La unele animale (cal, câine) pancreasul prezintă două canale principale dintre care unul mai larg (Wirsung), altul mai redus (Santorini). Printre arinii glandulari, în pancreas se mai găsesc nişte celule speciale grupate într-un fel de insule numite insulele lui Langerhans. Celulele din aceste insule secretă o substanţă numită insulină. Insulina, însă, nu se strânge în canalele pancreasului, ci se varsă direct în sânge. Insulele lui Langerhans sunt glande cu secreţie internă.

La cal pancreasul este lipit de plafonul cavităţii abdominale între ficat, duoden şi colonul transvers. Sucul pancreatic este colectat de două canale: canalul lui Wirsung, care se deschide împreună cu canalul coledoc în ampula lui Vater, şi canalul Santorini mai redus şi care se deschide tot în duoden, dar pe marea curbură în faţa ampulei.

La bou pancreasul este aşezat în grosimea marelui mezenter şi nu prezintă decât un singur canal - canalul Wirsung - care se deschide pe mica curbură separat şi la distanţă de coledoc.

La oaie pancreasul nu prezintă decât un singur canal ca şi 1a bou, dar acest canal se deschide împreună cu canalul coledoc, unindu-se amândouă înainte de a ajunge în intestin.

La porc pancreasul prezintă un singur canal excretor ca şi la bou.

134

La câine pancreasul este alungit şi aşezat între foiţele mezenterului care leagă duodenul de restul organelor. Pancreasul prezintă două canale excretoare ca la cal.

La pisică pancreasul este foarte alungit şi este aşezat între cele două foiţe ale marelui epiploon, neavând decât un canal.

La iepure pancreasul se găseşte aşezat pe marginea duodenului şi prezintă o mulţime de canale care se strâng apoi toate într-un singur canal care se deschide în duoden.

2.3 APARATUL RESPIRATOR

Ca să poată trăi animalele mai au nevoie, pe lângă furaje şi de aer. Materia importată din mediul exterior pe cale digestivă este utilizată pentru nevoile organismului. Această materie după ce a fost absorbită şi distribuită celulelor, trebuie transformată chimic, pentru a da energia necesară vieţii. Transformările care au loc în celule au nevoie de oxigen. Aparatul însărcinat cu importul oxigenului este aparatul respirator. El serveşte la introducerea aerului în interiorul organismului, pentru ca la nivelul plămânilor să fie luat oxigenul necesar oxidărilor din corp şi să fie eliminat bioxidul de carbon rezultat din aceste oxidări.

În vederea îndeplinirii acestei funcţii aparatul respirator este constituit după un tip aparte prezentând două porţiuni:

- căi aeriene, formate din cavităţile nazale, faringe, faringe, trahee şi bronhii, servind drept conducte prin care să circule aerul, şi

- plămânii, organe speciale în care are loc hematoza (adică fixarea oxigenului pe hemoglobină, pentru a fi distribuit celulelor). Introducerea aerului în plămâni şi darea lui afară, după ce la nivelul alveolelor pulmonare a avut loc hematoza, se numeşte respiraţie. Respiraţia se face în doi timpi:

- timpul inspirator sau inspiraţia, reprezentând introducerea aerului în plămâni

- timpul expirator sau expiraţia, reprezentând eliminarea aerului din plămâni, după ce a avut loc hematoza.

135

Hematoza este actul fiziologic prin care oxigenul din aer se fixează pe globulele roşii ale sângelui.

2.3.1 ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

2.3.1.1 CĂILE AERIENE

Pentru ca aerul să ajungă la plămâni trebuie să treacă printr-o serie de conducte care formează căile aeriene. Acestea sunt împărţite în mai multe porţiuni: cavităţile nazale, faringele, laringele, traheea şi bronhiile.

Cavităţile nazale sunt două încăperi aşezate, la toate animalele, în partea anterioară a feţei în interiorul nasului. Ele sunt delimitate de oasele: nazale, incisive, maxilare superioare şi etmoid. Cele două cavităţi nazale sunt despărţite una de alta printr-un perete care poartă numele de septum nazal. Fiecare cavitate nazală prezintă o deschidere anterioară numită nară, un plafon, o podea, un perete lateral, un perete medial, un perete posterior şi un orificiu de comunicare cu laringele.

Nările, sau deschiderile nazale anterioare, reprezintă intrarea în cavităţile nazale. Fiecare nară prezintă un schelet cartilaginos care menţine nările deschise. Peste acesta se găsesc aşezaţi muşchii care dilată narile. La exterior muşchii nărilor sunt acoperiţi de piele. În interior pielea se continuă cu o mucoasă numită mucoasă nazală sau pituitară. Plafonul cavităţilor nazale este format de oasele nazale, podeaua de apofizele palatine ale maxilei şi incisivului iar peretele lateral de maxilă. Peretele despărţitor sau septumul nazal este o lamă cartilaginoasă care se sprijină cu marginea inferioară pe osul vomer. Extremitatea posterioară a septumului nazal se prinde pe lama perpendiculară a etmoidului. Fiecare cavitate nazală comunică cu faringele prin câte o deschidere, aşezată spre fundul cavităţii nazale, numită orificiu nazo-faringian. In fiecare cavitate nazală se găsesc aşezaţi câte 2 sau 3 corneţi. Interiorul fiecărui cornet este gol. Calul are în fiecare-cavitate nazală câte 2 corneţi, iar boul are 3 corneţi în fiecare cavitate. Între corneţi rămân nişte spaţii goale numite ,,meate”. Fundul cavităţilor nazale prezintă o mulţime de corneţi reduşi formaţi de volutele etmoidului. Între volutele etmoidale rămân numeroase spaţiicare comunică unele cu altele, formând labirintul olfactiv.

Cavităţile nazale sunt căptuşite în interior de o mucoasă specială numită pituitară. Pituitara nu este uniformă peste tot. În treimea posterioară a cavităţilor nazale şi în dreptul labirintului olfactiv are o culoare gălbuie şi poartă numele de mucoasă olfactivă, în timp ce în restul cavităţii ea prezintă o culoare roşietică şi se numeşte mucoasă respiratorie. Mucoasa olfactivă prezintă un epiteliu stratificat cilindric printre celulele căruia se găsesc

136

răspândite celule olfactive, care deservesc simţul mirosului. Mucoasa respiratorie este mai groasă şi prezintă un epiteliu cilindric ciliat (fiecare celulă are un fel de perişori reduşi care se mişcă sub formă de undă).

Mucoasa cavităţilor nazale se continuă şi în interiorul sinusurilor, căptuşindu-le.

La cal cavităţile nazale sunt spaţioase şi nările se mişcă cu uşurinţă. Fiecare nară prezintă pe partea ei externă o înfundătură, un fel de pungă a pielei, numită nară falsă. Corneţii sunt în număr de 2, iar sinusurile, largi şi spaţioase sunt în număr de 5 pe fiecare parte.

La bou nările sunt aşezate chiar în partea anterioară. Mucoasa nazală se întinde şi în afara cavităţilor nazale formând botul boului. Mucoasa de pe bot este roză şi umedă în permanenţă, uscăciunea ei fiind un semn de boală. Corneţii, în număr de 3, pentru fiecare cavitate nazală, sunt dezvoltaţi iar sinusurile sunt spaţioase. Sinusul frontal prezintă o mulţime de cămăruţe care ajung până în interiorul cornului.

La porc nările sunt aşezate pe rât care e format din faţa anterioară a nasului unită cu buza superioară. Râtul porcului este un organ tactil foarte important. Baza anatomică a râtului este reprezentată printr-un schelet osos (osul râtului). Nările sunt mici şi reduse. Porcul prezintă doi corneţi (ca şi calul), iar sinusurile sunt largi, întinse şi despărţite într-o mulţime de cămăruţe.

La carnasiere nările sunt aşezate în partea anterioară a nasului, vârful nasului fiind acoperit de mucoasă, nu de piele.

Sinusurile sunt nişte goluri în grosimea oaselor capului. La cal există câte cinci sinusuri pe fiecare parte şi anume: - un sinus frontal săpat în interiorul osului frontal;- un sinus etmoidal săpat în marea volută a etmoidului; - un sinus sfeno-palatin săpat între sfenoid şi osul palatin; - un sinus maxilar superior săpat între maxilarul superior şi

lacrimal, aşezat imediat sub orbită, şi - un sinus maxilar inferior săpat numai în maxila în dreptul crestei

maxilare. Sinusurile frontal, sfeno-palatin şi etmoidal din aceeaşi parte comunică unul cu altul şi cu sinusul maxilar superior. Sinusul maxilar inferior nu comunică cu celelalte sinusuri, dar comunică direct cu fosele nazale printr-o deschidere mică.

La bou sinusul frontal nu comunică cu celelalte sinusuri, iar sinusul maxilar superior este unit cu cel inferior. Sinusul etmoidal este transformat în cornet mijlociu, iar sinusul sfeno-palatin adesea lipseşte.

La porc sinusul frontal este împărţit într-o mulţime de cămăruţe.Sinusurile ca şi corneţii încălzesc aerul înainte de a pătrunde în

plămân.

137

Faringele. Din cavităţile nazale aerul trece în faringe, prin orificiile nazo-faringiene. Faringele face deci parte şi din aparatul respirator, el fiind o răscruce a căilor digestive şi aeriene. Funcţia faringelui ca şi constituţia lui sunt cunoscute de la studiul aparatului digestiv. Se reaminteşte că în timpul cât trec alimentele, căile aeriene sunt întrerupte, iar aerul nu poate circula; în schimb, în timpul cât nu are loc deglutiţia, epiglota rămâne ridicată tot timpul şi aerul poate trece nestânjenit.

Laringele reprezintă prima porţiune a tubului aerian. El este aşezat în regiunea gâtlejului, imediat sub faringe. În structura lui, laringele cuprinde un schelet cartilaginos învelit în muşchi şi căptuşit de o mucoasă.

Scheletul laringelui este format din 5 cartilaje şi anume: un cartilaj în formă de inel numit cricoid, legat de trahee, 2 cartilaje în formă de urechiuşi numite aritenoide, aşezate deasupra cricoidului şi formând plafonul laringelui, un cartilaj numit tiroidian, format din 2 bucăţi în formă de paralelogram, unite între ele în partea lor inferioară şi un cartilaj elastic numit epiglotă, care acoperă, ca un căpăcel, intrarea în laringe, în momentul când trece bolul alimentar.

Toate aceste 5 cartilaje se articulează între ele fiind legate unele de altele printr-o mulţime de ligamente dintre care cele mai importante sunt cele care leagă cartilajul tiroidian de aritenoide. Aceste ligamente se numesc ligamente ariteno-tiroidiene sau coarde vocale. Între aceste ligamente rămâne un spaţiu numit glotă prin care trece aerul.

Coardele vocale sunt nişte ligamente elastice care leagă aritenoidele de cartilajul tiroid, la partea internă a laringelui. Ele pot fi întinse după voinţa animalului şi pot vibra când trece aerul între ele, dând naştere unui sunet.

Glota este spaţiul dintre coardele vocale. Ea are o formă de „V” şi reprezintă intrarea în laringe. În momentul când bolul alimentar trece prin faringe, epiglota se lasă peste glotă şi astupă ca un căpăcel intrarea. Peste cartilajele laringiene se găsesc o mulţime de muşchi mici care dilată sau strâmtează laringele.

Laringele reglementează trecerea aerului, dilatându-se când este necesar să treacă mai mult aer şi îngustându-se când e nevoie de mai puţin. Pe lângă aceasta, laringele acţionează datorită coardelor vocale, ca organ fonator, (produce sunete).

Traheea şi bronhiile. Traheea este un conduct cartilaginos prin care aerul trece din laringe spre a merge la plămân şi înapoi. Ea este formată dintr-o mulţime de inele cartilaginoase legate unul de altul printr-un ligament membranos. Pe partea internă a inelelor se găsesc nişte muşchi netezi reduşi peste care se găseşte aşezată mucoasa.

Extremitatea inferioară a traheii se împarte în două dând naştere bronhiilor.

138

Bronhiile au o structură asemănătoare cu cea a traheii. Fiecare bronhie merge la câte un plămân. După ce pătrunde în plămân fiecare bronhie se ramifică în mai multe ramuri din ce în ce mai subţiri, până ajung la alveolele pulmonare.

2.3.1.2 CAVITATEA TORACICĂ

Ultima porţiune a traheii, bronhiile şi plămânii se găsesc aşezaţi în cavitatea toracică.

Cavitatea toracică este un spaţiu delimitat de coaste, stern, diafragmă şi coloana vertebrală Spre deosebire de cavitatea abdominală, cavitatea toracică prezintă cea mai mare parte a pereţilor ei întăriţi de schelet. Plafonul cavităţii este format de coloana vertebrală, pereţii laterali de coaste, podeaua de stern, iar extremitatea posterioară de diafragmă, care o desparte de cavitatea abdominală. La exterior, scheletul cavităţii toracice este învelit în muşchi, iar în interior este căptuşită de o seroasă care poartă numele de pleură.

Fig.144-Traheea de cal Fig.145-Traheea de bou Fig.146-Traheea de oaie a-cartilaj traheal; a-mucoasă; b-muşchi; a-cartilaj; b-muşchi;b-muşchii traheii; c-cartilaj; c-mucoasă; c-mucoasă;

Fig.147-Traheea de porc Fig.148-Traheea de câine a-cartilaj; b-muşchi; a-cartilaj; b-muşchi;

c-mucoasă; c-mucoasă;

2.3.1.3 PLEURA

139

Pleura este asemănătoare cu peritoneul. Ca şi peritoneul, ea căptuşeşte cavitatea, întinzându-se de pe pereţi pe podea şi pe plafon, de unde se răsfrânge formând un fel de ligament pentru plămâni, ligament care desparte cavitatea în două jumătăţi. Din cauza acestei răsfrângeri, pleura poate fi împărţită în 3 porţiuni: pleura-parietală, care căptuşeşte pereţii, pleura viscerală sau pulmonară care acoperă plămânii şi pleura mediastinală.

Pleura parietală căptuşeşte pereţii formaţi de coaste (pleură costală) şi trece apoi pe diafragmă (pleură diafragmatică). În dreptul plafonului cavităţii pleura se răsfrânge în jos şi formează un perete (mediastinul) apoi trece şi înveleşte plămânii.

Pleura mediastinală este formată din două foiţe aşezate una lângă alta. Între ele se găsesc aşezate vasele, nervii, traheea, esofagul, cordul şi ganglionii limfatici. Între pleura parietală şi pleura viscerală se găseşte un spaţiu virtual (adică foiţele nu sunt lipite una de alta ci aşezate una lângă alta, putând aluneca). În mod normal acest spaţiu nu se vede, dar dacă între cele două foiţe se strânge un lichid, ele se îndepărtează cu uşurinţă. Acest spaţiu poartă numele de spaţiu pleural.

2.3.1.4 PLĂMÂNII

Plămânii sunt organele principale ale aparatului respirator. Ei sunt în număr de 2 şi sunt aşezaţi în cavitatea toracică. Plămânul drept este ceva mai dezvoltat decât cel stâng. Fiecare plămân prezintă 2 feţe, 3 margini, o bază şi un vârf. Una din feţe se găseşte în contact cu peretele costal (faţa costală). Ea este convexă şi netedă. Cea de a doua faţă se găseşte în contact cu cordul şi cu faţa simetrică a plămânului din partea cealaltă, de care este despărţită prin mediastin. Baza este concavă şi se sprijină pe diafragmă. Vârful este îndreptat spre înainte. Marginea superioară (cea mai groasă), este rotunjită şi ajunge la plafonul cavităţii. Marginea inferioară se sprijină pe stern, iar marginea posterioară (cea mai subţire) pătrunde între diafragmă şi coaste până aproape de inserţia diafragmei. În realitate între marginea posterioară a plămânului şi înfundătura cavităţii toracice dintre diafragmă şi coaste rămâne un spaţiu redus numit sinusul costo-diafragmatic.

Fiecare plămân este împărţit în mai mulţi lobi pulmonari. La majoritatea animalelor domestice, plămânul stâng prezintă 31obi:

- un lob îndreptat înainte, numit lob apical, - un lob lateral, aşezat la nivelul cordului, numit lob cardiac,- un lob masiv îndreptat spre înapoi, sprijinit pe diafragmă, numit

lob diafragmatic sau bazilar.La cal, lobul cardiac este extrem de redus, iar la rumegătoare este

subdivizat în două porţiuni: lob cardiac anterior şi lob cardiac posterior.

140

Fig.149 - Plămânii la cal Fig.150 - Plămânii de bou a-traheea; b-lob apical; c-lob cardiac; a-traheea; b-lob apical drept; c-lob cardiac

d-lob bazilar (diafragmatic); drept anterior; c-lob cardiac drept posterior; d-lob diafragmatic; e-lob apical stâng; f-lob cardiac stâng; g-lob diafragmatic stâng;

Plămânul drept prezintă aceeaşi lobulaţie, având în plus pe faţa inferioară, un lob numit lob azigos.

Lobii se unesc în partea anterioară la locul de pătrundere a bronhiilor. Acest punct, prin care pătrund bronhiile şi vasele în interiorul plămânului se numeşte hilul pulmonar.

Dacă se pompează aer într-un plămân scos din cavitatea toracică se observă că acesta se dilată, mărindu-şi volumul.

Această modificare este posibilă datorită ţesutului special din care este format plămânul, numit ţesut pulmonar.

Ţesutul pulmonar este asemănător cu un burete, rezistent şi elastic. Privit cu atenţie, se observă că el este format dintr-o mulţime de mici lobuli care se pot vedea pe suprafaţa plămânului. Lobulul pulmonar este unitatea morfologică a plămânului.

Fiecare lob are o forma de piramidă cu baza de aproximativ 1cm2. Vârful lobului este îndreptat spre profunzimea organului, în timp ce baza este orientată spre suprafaţa lui. În vârful fiecărui lob pătrunde o bronhiolă cu un diametru de cel mult 2mm care, după ce pătrunde, se ramifică dând bronhiole din ce în ce mai mici ca un buchet, fiecare având la terminare câte o mică dilataţie numită infundibul pulmonar. Din acesta se deschid alveolele pulmonare.

Alveolele pulmonare sunt extrem de mici. Pereţii alveolei sunt formaţi din celule turtite între care se găsesc capilare arteriale şi venoase, venite din vasele care pătrund în plămân.

141

Fig.151 - Plămânii de oaie Fig.152 - Plămânii de caprăa-traheea;b-lobi apicali; c c’-lobi cardiaci;a-traheea; b-lob apical; c c'-lobi cardiaci; d-lobi diafragmatici; d-lobi diafragmatici;

Vasele care se găsesc în plămân sunt de două feluri: vase nutritive şi funcţionale. Vasele nutritive hrănesc ţesutul pulmonar; ele sunt reduse la număr. Cele mai multe vase care se găsesc în plămân sunt cele funcţionale. Ele nu hrănesc organul, ci transportă sângele pentru a se încărca cu oxigen. Vasele nutritive nu pătrund în interiorul lobulilor. Vasele funcţionale merg împreună cu bronhiolele, se ramifică în pereţii alveolelor şi servesc în hematoză.

Plămânii la animalele domestice La cal plămânii sunt masivi, prezentând foarte puţin ţesut

conjunctiv între lobuli. Plămânul stâng prezintă 2 lobi iar cel drept 3, dintre care unul aşezat în partea inferioară (lobul azigos).

La bou, plămânul drept este mult mai dezvoltat decât cel stâng, prezentând un lob îndreptat spre înainte la care merge o bronhie specială. Deci, plămânul drept are un lob anterior (apical), un lob aşezat în dreptul cordului (cardiac) despărţit în două, un lob sprijinit pe diafragmă (bazilar) şi un lob azigos aşezat în partea inferioară. Plămânul stâng prezintă numai 3 lobi (apical, cardiac şi diafragmatic).

La porc plămânul se asemănă cu cel de la rumegătoare.Plămânul stâng prezintă 3 lobi (apical, cardiac şi bazilar), iar cel drept 4 lobi (apical, cardiac, bazilar şi azigos). Ca şi la bou lobul apical drept are o bronhie specială care pleacă din trahee înainte de bifurcare.

La carnivore, plămânul prezintă tot 7 lobi ca la porc numai că lobul apical drept nu mai are bronhie specială. Lobii sunt mari şi despărţiţi prin scizuri foarte adânci care pătrund până aproape de hil.

142

Fig.153 - Plămânii de porc Fig.154 - Plămânii de câine a-traheea; b-lobi apicali; c-lobi cardiaci; a-traheea; b-lobi apicali; c-lobi cardiaci; d-lobi diafragmatici; d-lobi diafragmatici;

La iepure, plămânul prezintă numai 7 lobi dintre care 3 la plămânul stâng (apical, cardiac şi bazilar) şi 4 la plămânul drept (apical, cardiac, bazilar şi azigos). Lobii apicali sunt foarte reduşi.

Fig.155 - Plămânii de pisică Fig.156 - Plămânii de iepure a-traheea; b-lobi apicali; c-lobi cardiaci; a-traheea; b-lobi apicali; c-lobi cardiaci; d-lobi diafragmatici; d-lobi diafragmatici;

2.4 APARATUL CIRCULATOR

143

Materia importată de la exterior, pentru a fi încorporată şi utilizată în organism trebuie să ajungă la celule.

Aerul sau alimentele, la început, nu vin în contact decât cu o parte din celulele corpului (celule de suprafaţă sau de contact) care culeg materia necesară organismului; acestea nu o întrebuinţează, direct, ci o cedează altor celule care o împart după necesităţi. Materia este distribuită fiecărui element celular din interiorul organismului prin intermediul unui ţesut special, sângele.

2.4.1 ANATOMIA APARATULUI CIRCULATOR

2.4.1.1 CORDUL

Aparatul circulator este format din cord, artere, capilare şi vene.

Cordul sau inima este un organ musculos aşezat în cavitatea toracică între plămâni, fiind învelit într-un sac fibros numit pericard. Privit de la exterior, cordul are forma de con aşezat cu, baza în sus şi cu vârful în jos şi înapoi. Pe suprafaţa lui se observă pe fiecare parte câte o şănţuitură verticală, numită şanţ interventricular, şi câte una orizontală aşezată aproape de baza cordului, numită şanţ atrio-ventricular.

Şanţul atrio-ventricular împarte suprafaţa inimii în 2 etaje: unul inferior de forma conică numit etajul ventricular, altul superior, aşezat la baza inimii numit etajul atrial. Din etajul atrial pornesc vase prin care sângele vine sau pleacă de la cord în timpul circulaţiei. În interior, cordul are 4 cavităţi (cămăruţe): 2 corespunzătoare etajului inferior, numite ventricule şi 2 aşezate în etajul superior, numite atrii.

Atriile sunt despărţite între ele de un perete care se prelungeşte în jos şi între ventricule. Acest perete care poartă numele de septum cardiac, împarte cordul într-o jumătate stângă sau inima cu sânge roşu, şi o jumătate dreaptă sau inima cu sânge negru.

Inima cu sânge roşu este formată dintr-un atrium aşezat în partea stângă a bazei cordului şi dintr-un ventricul aşezat sub atriu. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng printr-o deschidere care poartă denumirea de orificiul atrio-ventricular stâng.

Atriul stâng are forma de cămăruţă curbată şi înconjoară pe partea posterioară vasele care pleacă de la baza cordului. În partea posterioară, el prezintă o înfundătură, ca un fund de sac, numită auricul. Pe podeaua atriului stâng se găseşte orificiul atrio-ventricular, iar pe plafon se pot vedea 4-5 orificii prin care se deschid venele pulmonare destinate să aducă sângele de la plămân la inimă.

Ventriculul stâng este o cavitate mai mare decât atriul, având pereţii foarte groşi. Pe faţa internă a pereţilor se pot vedea nişte ridicături, numite stâlpii cordului. Pe plafonul ventriculului stâng se găsesc 2 orificii: printr-

144

unul vine sângele din atriul de deasupra lui (orificiul atrio-ventricular stâng) iar prin cel de-al doilea iese sângele şi trece în aortă (orificiul aortic).

Fig.157 - Cordul de cala-artera pulmonară; b-aorta posterioară; c-aorta anterioară; d-v. cavă anterioară;

e-v. cavă posterioară; f-venele pulmonare; g-atrium stâng; h-atrium drept; i-ventricul stâng; j-ventricul drept; k-vasele coronare;

Orificiul atrio-ventricular stâng prezintă 2 membrane semicirculare numite valvule mitrale sau bicuspide care acţionează ca nişte supape nelăsând sângele să treacă decât din atriu în ventricul.

Orificiul aortic este aşezat înaintea orificiului atrio-ventricular. El prezintă 3 membrane fiecare semănând cu un cuib de rândunică, deschis spre arteră. Aceste membrane numite valvule sigmoide nu lasă sângele să se întoarcă din aorta înapoi în cord.

Inima cu sânge negru (dreaptă) este formată tot dintr-un atriu aşezat la baza cordului şi dintr-un ventricul aşezat sub atriu. Atriul drept comunică cu ventriculul drept printr-un orificiu numit orificiul atrio-ventricular drept.

Atriul drept prezintă în partea anterioară o dilataţie în fund de sac numită auricul drept. Pe peretele lateral al atriului se văd 2 orificii: orificiul cav posterior şi orificiul coronar, iar pe plafon alte 2: orificiul cav anterior şi orificiul venei azigos.

Fig.158 - Schema aparatului circulator

145

a-cordul; b-mica circulaţie; c-marea circulaţie; d-intestinul; e-circulaţia limfatică; f-vena portă;

Podeaua atriului este găurită de orificiul atrio-ventricular drept prin care comunică cu ventriculul.

Ventriculul drept se găseşte aşezat sub atriu şi prezintă pe plafon 2 deschideri: una este orificiul atrio-ventricular, iar cea de-a doua este orificiul pulmonar.

Orificiul atrio-ventricular drept prezintă 3 membrane triunghiulare numite valvule tricuspide, care nu lasă sângele să treacă decât dinspre atriu înspre ventricul.

Orificiul pulmonar posedă valvule sigmoide care nu lasă sângele să se întoarcă din artera pulmonară în ventricul. Marginea valvulei sigmoide a orificiului pulmonar prezintă o îngroşare numită nodulul lui Arantius care astupă şi mai bine orificiul pulmonar.

Fig.159 - Orificiile corduluia-orificiul atrio-ventricular stâng; b-orificiul aortic; c-orificiul pulmonar;

d-orificiul atrio-ventricular drept; Se observă deci că fiecare atriu comunică cu ventriculul de sub el,

dar nici atriile nici venticulele nu comunică între ele, septul cardiac neprezentând nici un fel de spărtură. La fetus, însă, există septul care desparte atriile, o gaură numită ,,gaura lui Botal” prin care sângele poate trece dintr-o jumătate a cordului în cealaltă jumătate. Această gaură se astupă la naştere, în locul ei nerămânând decât o urmă. Câteodată această gaură poate rămânea neastupată, în care caz sângele negru, neoxigenat, se amestecă cu sângele roşu, oxigenat. La un astfel de animal, poate avea loc oxigenarea complectă a sângelui.

Constituţia anatomică a cordului Cordul este format dintr-un muşchi special numit muşchi cardiac

a cărui structură este intermediară între muşchiul striat şi cel neted. Totalitatea fibrelor musculare constituie miocardul care pentru a se putea contracta se inseră pe un schelet fibros.

Contracţiile lui sunt conduse de un sistem special numit sistemul autonom sau sislemul excito-conducător.

146

Muşchiul cardiac este un ţesut muscular în reţea (reticulat). Fibrele musculare prezintă striaţii transversale ca şi muşchiul striat dar fibrele se leagă între ele în reţea. Nucleii fibrei cardiace sunt aşezaţi la centru ca la fibra musculară netedă.

Sistemul autonom sau ţesutul nodal al cordului feste format din nişte celule asemănătoare cu celulele musculare cardiace de la embrion. Datorită acestor celule inima se poate contracta ritmic chiar şi după ce a fost scoasă din organism. Aceste celule speciale se numesc ce1u1e1e 1ui Purkinje. Ele alcătuiesc grupe de celule sub formă de noduli şi fascicole. Nodulii sunt în număr de 2 şi anume:

- Nodu1u1 Keith-Flack, aşezat în peretele atriului drept la deschiderea venelor cave.

- Nodu1u1 Aschoff-Tawara, aşezat în grosimea septului cardiac între atriuri şi ventricule. De la acesta pleacă fascicolul lui His, aşezat în grosimea septului cardiac interventricular. Din fascicolul lui His se despart 2 ramuri, una pentru fiecare ventricul, apoi din fiecare ramură se formează câte o reţea care acoperă faţa internă a ventriculelor.

Scheletul fibros al cordului este format din nişte inele fibroase aşezate în jurul celor 4 orificii de pe plafonul ventriculelor. Inelul din jurul orificiului aortic este mai gros şi la bou poate deveni cartilaginos sau chiar osos.

Miocardul, cuprinde toate fibrele musculare care se prind pe inelele fibroase formând un fel de arcade. Unele din aceste arcade înconjoară atriile (fibre atriale proprii şi comune) altele înconjoară ventriculele (fibre ventriculare proprii şi comune).

Fig.160 - Schema cordului Fig.161 - Sistemul autonom al cordului a-şanţul interventricular; 1-nodul Keith-Flack; 2- nodul Aschoff-Tawara; b-şanţul atrio-ventricular; 3-Fascicolul His

147

Endocardul. În interior, cordul este căptuşit de o foiţă subţire şi netedă numită endocard care în dreptul orificiilor formează nişte cute. Aceste cute nu sunt altceva decât valvulele.

După ce endocardul a căptuşit ventriculele şi atriile, se continuă cu căptuşeala vaselor (intimă).

Fig.162 - Cordul de bou Fig.163 - Cordul de porca-pericardul; b-spaţiul pericardic; a-artera pulmonară; b-aorta primitivă; c-auricul stâng; d-auricul drept; e-ventricul drept; f-ventricul stâng;

Pericardul este un sac special în care se găseşte aşezat cordul. Pericardul are o formă conică asemănătoare cu a cordului şi prezintă o faţă externă, o faţă internă, o bază şi un vârf.

Faţa externă este acoperită de pleura mediastinală, baza se prinde în jurul vaselor care pleacă de la cord, vârful (care reprezintă fundul sacului) se sprijină pe stern de care este legat printr-un ligament (lig. sterno-pericardic), iar faţa internă vine în contact cu cordul.

Pericardul se compune dintr-un sac fibros şi dintr-un sac seros. Sacul fibros este format din fibre neextensibile. El este acoperit la exterior de pleura mediastinală şi căptuşit în interior de sacul seros. Sacul seros este format dintr-o membrană subţire cuprinzând 2 foiţe: o foiţă parietală, lipită de sacul fibros, şi o foiţă viscerală (sau epicard), lipită de faţa externă a miocardului. Între cele 2 foiţe se găseşte un spaţiu virtual, numit spaţiu pericardic în care se poate strânge lichid atunci când pericardul s-a îmbolnăvit.

2.4.2 APARATUL CONDUCTOR

Cordul reprezintă numai organul central, motorul prin care sângele este pompat pentru ca să circule în corp. Sângele însă ajunge la celule prin nişte organe speciale în formă de tub, numite vase: artere, capilare şi vene.

148

2.4.2.1 ARTERELE

Arterele sunt vasele prin care sângele este împins de la centru spre periferie. Când arterele sunt foarte subţiri, cu un diametru redus, se numesc arteriole. Când au calibrul foarte mare poartă numele de aorte. De la cord pleacă 2 artere mari: una care pleacă din ventriculul drept şi merge la plămân numită artera pulmonară, alta care pleacă din ventriculul stâng şi duce sângele la întreg organismul numită aortă primitivă. Sângele care pleacă de la cord prin artera pulmonară este un sânge de culoare închisă încărcat cu bioxid de carbon. El este dus la plămân, unde se primeneşte, apoi se reîntoarce prin venele pulmonare. Vasele care duc sângele la plămân şi prin care sângele se întoarce de la plămân înapoi formează sistemul micii circulaţii. Vasele care duc sângele în corp şi cele prin care sângele se reîntoarce la cord formează sistemul marei articulaţii.

Structura arterelor. Arterele au forma unor tuburi care se ramifică şi se micşorează pe măsură ce se îndepărtează de cord. Peretele acestor tuburi este format din trei straturi concentrice şi anume: intima, media şi adventicea.

- Inima formează stratul intern sau căptuşeala arterelor. Această căptuşeală este formată dintr-un strat de celule turtite numite endoteliu vascular care se continuă cu endocardul.

- Media sau stratul mijlociu este cel mai gros dintre toate cele trei straturi şi este format din fibre elastice (la arterele mari) sau din fibre musculare (la arterele mijlocii).

- Adventicea sau stratul extern este o învelitoare externă a arterelor, formată din ţesutul conjunctiv care leagă vasul de ţesuturile din jur.

Distribuţia arterelor. Arterele micii circulaţii sunt ramificaţii ale arterei pulmonare. Artera pulmonară pleacă din ventriculul drept şi, după un drum foarte scurt, pătrunde în plămân unde se ramifică într-o mulţime de artere care merg paralel cu ramificaţiile bronhiilor, ajungând până la alveolele pulmonare unde dau capilarele, la nivelul cărora are loc hematoza.

Arterele marii circulaţii formează un sistem conductor special prin care sângele este împrăştiat în tot corpul. Acest sistem începe cu aorta primitivă.

149

Fig.164 - Secţiuni în vasea-secţiune în arteră; b-secţiune în venă

Aorta primitivă este cea mai mare arteră din corpul animalelor. Ea pleacă din ventriculul stâng; deasupra bazei cordului se curbează întorcându-se spre înapoi şi formează un fel de cârjă numită cârja aortică. Din aorta primitivă pleacă nişte artere mici numite artere coronare care hrănesc miocardul. Aorta primitivă, după câţiva centimetri, se desparte în două ramuri: aorta anterioară, care duce sângele la membrele anterioare şi la cap şi aorta posterioară, care duce sângele la cavitatea abdominală şi la membrele posterioare.

Aorta anterioară este foarte scurtă şi se desparte imediat în două ramuri: trunchiul brahial stâng şi trunchiul brahial drept sau brahio-cefalic.

Trunchiu1 brahia1 stâng , duce sângele la membrul stâng anterior, după ce dă câteva artere pentru cavitatea toracică şi baza gâtului.

Trunchiul brahio-cefalic, după ce dă naştere, ca şi trunchiul brahial stâng, câtorva artere pentru baza gâtului, ajunge în dreptul primei coaste unde se desface în două artere: trunchiul cefalic şi artera axilară (dreaptă), care duce sângele la membrul drept anterior.

Trunchiul cefalic, numit şi trunchiul comun al carotidelor, duce sângele la cap. În felul acesta aorta anterioară dă: artere pentru cavitatea toracică şi baza gâtului, artere pentru membrele anterioare şi artere pentru cap.

Aorta anterioară la calArterele cavităţii toracice şi bazei gâtului. La cal, în cavitatea toracică se văd două categorii de artere: unele

groase principale, prin care sângele trece ca să se ducă la alte părţi ale corpului (aortele) numite vase funcţionale şi altele mici, reduse care duc sângele hrănitor pentru pereţii cavităţii toracice şi pentru organele din interior, precum şi pentru muşchii de la baza gâtului. Vasele, din prima categorie sunt numite vase principale, iar cele din categoria a doua, vase colaterale.

Dintre colateralele aortei anterioare cele mai importante sunt:

150

Artera dorsală care duce sânge la plafonul şi la pereţii cavităţii toracice până în dreptul mediastinului mijlociu. Din artera dorsală pleacă o mulţime de artere mici care duc sânge la muşchii greabănului.

Artera cervicală superioară şi artera vertebrală duc sânge la muşchii gâtului.

Artera toracică internă şi toracică externă duc sângele la podeaua cavităţii toracice, precum şi la o parte din pereţi.

Arterele membrului anterior Trunchiurile brahiale ies printre cele două coaste care formează

intrarea pieptului şi se prelungesc în jos cu artera axilară. Artera axilară, când ajunge în dreptul humerusului, ia numele de arteră humerală, care se prelungeşte în jos cu arterele radiale şi metacarpiene.

Artera humerală se găseşte aşezată pe faţa internă a humerusului. Ea dă artere mici colaterale pentru muşchii din jurul spetei (artera scapulară) pentru muşchii braţului (artera profundă a braţului şi artera muşchiului biceps) precum şi pentru muşchii ulnari (artera ulnară). Artera humerală se continuă în regiunea antebraţului prin două artere numite „radiale”.

Artera radială anterioară se găseşte aşezată pe partea anteriaoră a radiusului şi duce sânge la muşchii anteriori ai antebraţului.

Artera radială posterioară se găseşte aşezată înapoia radiusului şi duce sângele la muşchii de pe partea posterioară a antebraţului. Ea dă o arteră numită artera interosoasă care pătrunde printre oasele antebraţului, apoi se termină prin două artere metacarpiene: una superficială şi alta profundă.

Artera metacarpiană profundă duce sângele la regiunea genunchiului şi a metacarpului.

Artera metacarpiană superficială se prelungeşte în jos, fiind aşezată pe partea internă a tendoanelor până la articulaţia metacarpo-falangiană unde se desparte în două artere digitale, care duc sângele la copită.

Arterele capului. Sângele este dus la cap prin două artere principale numite artere carotide. Arterele carotide pornesc din trunchiul brahial drept, fiind aşezate de o parte şi de alta a traheii. Fiecare arteră carotidă (stângă şi dreaptă) când ajunge sub glanda parotidă se desparte în trei artere: carotida internă, carotida externă şi occipitală.

151

Fig.165 - Arterele membrului anterior la cala-artera axilară; b-artera subscapulară; c-artera humerală;

d-artera radială anterioară; e-artera radială posterioară; f-artera ulnară; g-arterele digitale;

Artera carotidă internă intră în cutia craniană printr-un orificiu de la baza craniului, pentru a duce sângele la creier.

Artera occipitală se găseşte aşezată sub aripa atlasului şi duce sânge la regiunea cefei.

Artera carotidă externă, adevărata continuare a carotidei primitive, duce sânge la toţi muşchii capului, la limbă, ochi, glande salivare, laringe, faringe şi faţă.

Artera care duce sânge la faţă artera facială, este o arteră voluminoasă care pleacă din carotida externă, trece pe sub muşchiul pterigoidian, intern, prin jghiabul mandibular, apoi iese pe faţa externă, înconjurând marginea inferioară a mandibulei. La punctul unde artera facială trece peste mandibulă se poate lua cu uşurinţă pulsul, deoarece artera trece chiar pe suprafaţa osului.

152

Fig.166 - Arterele capului la cala-artera carotidă primitivă; b-artera occipitală; c-artera carotidă internă;

d-artera carotidă externă; e-artera facială;

Aorta posterioară la cal Aorta posterioară la început se găseşte aşezată pe plafonul cavităţii

toracice, apoi trece prin diafragmă, ajunge în cavitatea abdominală, unde dă ramuri colaterale pentru toate organele din abdomen şi se termină la intrarea cavităţii pelvine prin patru artere: două artere hipogastrice şi două artere iliace.

Fig.167 - Trunchiul celiac Fig.168 - Arterele mezenterice

a-artera gastrică; b-artera splenică; A-artera mezenterică mare; a-fascicolul stâng; c-artera hepatică; b-fascicolul; c-fascicolul anterior;

B-artera mezenterică mică;

Dintre corateralele aortei posterioare cele mai importante sunt:

153

- în cavitatea toracică dă nişte artere mici, arterele bronho-esofagiene prin care sângele se duce 1a esofag, la bronhii şi la mediastin. Pe plafonul cavităţii toracice din aortă pleacă o mulţime de artere (arterele intercostale) care duc sânge la muşchii din pereţii cavităţii toracice.

- după ce trece diafragma în cavitatea abdominală, din aortă se desfac o mulţime de colaterale şi anume: trunchiul celiac, trunchiurile mezenterice, renalele, uterinele la femelă şi spermaticile la masculi.

Trunchiul celiac este un mănunchi format din artere numite: - artera gastrică, care duce sângele la stomac, - artera splenică, care duce sânge la splină şi - artera hepatică, care duce sânge la ficat şi pancreas. Mezenterica mare este cea mai mare artera care se desparte din

aorta posterioară. Mezenterica mare (sau cranială) este formată din trei mănunchiuri de artere şi anume:

- mănunchiul stâng care duce sânge la intestinul subţire (jejun şi ileon)

- mănunchiul drept, care duce sânge la cecum şi la o parte din colonul mare, şi

- mănunchiu1 anterior, care duce sânge la restul colonului mare şi la colonul transvers.

Mezenterica mică este formată dintr-un mănunchi de artere care duc sângele la colonul descendent sau flotant şi la rect.

Arterele renale sunt două artere scurte şi groase prin care sângele merge la rinichi pentru a fi curăţit de substanţele de desasimilaţie.

Arterele uterine sunt nişte artere puternice care (la femele) duc sângele la ovar şi la uter. La masculi sunt înlocuite cu arterele spermatice.

Terminalele aortei posterioare. Aorta posterioară pe măsură ce dă colaterale în cavitatea abdominală se micşorează iar când ajunge în dreptul sacrului, se desparte în patru artere; două duc sânge la membrul drept şi două la membrul stâng.

Din cele două artere care merg la fiecare membru, una duce sânge la organele din cavitatea pelvină şi poartă numele de artera hipogastrică, cealaltă duce sânge la întreg membrul posterior şi se numeşte artera iliacă sau iliaca externă.

Artera hipogastrică , după ce se desface din aorta posterioară, se împarte într-o mulţime de artere mai mici, dintre care unele duc sânge la muşchii crupei (arterele gluteene) una la organele genitale (artera ruşinoasă internă), una la muşchii posteriori ai fesei, trecând prin gaura ovalară (artera obturatoare), etc.

154

Fig.169 - Arterele membrului posterior la cala-artera hipogastrică; b-artera iliacă externă; c-artera femurală; d-artera tibială

anterioară; e-artera tibială posterioară;

Artera iliacă nu dă decât puţine arteriole pentru muşchii pe lângă care trece şi se continuă cu artera femurală prin care sângele se duce la muşchii membrului posterior.

Artera femurală continuă artera iliacă şi se găseşte aşezată pe faţa internă a femurului, între muşchii coapsei. Ea dă o arteră principală înaintea pubisului(artera prepubiană sau pudendo-epigastrică) care se împarte imediat în două artere mici: una care duce sânge la muşchii abdomenului (artera epigastrică posterioară), alta care duce sânge la organele genitale (la mascul) sau la mamelă (la femelă), numită artera ruşinoasă externă.

Artera femurală mai dă o mulţime de artere pentru muşchii coapsei (arterele femurale profunde şi posterioare) precum şi pentru articulaţia genunchiului, şi se continuă în jos cu artera. poplitee care la nivelul arcadei fibulo-tibiale se desparte în două artere tibiale.

Artera tibială posterioară duce sânge la muşchii posteriori ai gambei. Ea dă două artere metatarsiene plantare.

Artera tibială anterioară duce sânge la muşchii anteriori ai gambei, la articulaţia jaretului şi la regiunea metatarsului. Această arteră se continuă cu artera metatarsiană care, în regiunea articulaţiei metatarso-falangiene, se desparte în două artere digitale care duc sângele la copită.

155

2.4.2.2 CAPILARELE ŞI VENELE

Toate arterele mari, când ajung între muşchi sau la organele cărora trebuie să le ducă hrană, se desfac în arteriole, apoi în vase din ce în ce mai mici, până ajung la un calibru foarte redus. Aceste vase foarte fine care nu se văd cu ochiul liber poartă numele de vase capilare.

Capilarele se găsesc aşezate la extremitatea arterelor în interiorul ţesuturilor. Lumenul lor este egal cu acel al unei globule roşii astfel că prin capilarele cele mai fine globulele roşii trec una câte una sub formă de fişicuri.

La nivelul capilarelor au loc schimburile de oxigen din ţesuturi. După ce globulele roşii au trecut prin capilare, ele conţin o cantitate

mai redusă de oxigen, din care cauză sângele are o culoare mai închisă. Această schimbare de culoare se produce în mod gradat, încât la un moment dat sângele are caractere venoase, iar capilarele prin care trece se numesc capilare venoase.

Aceste capilare venoase se găsesc în continuarea capilarelor arteriale fără să existe un punct de demarcaţie precis. Capilarele venoase se strâng apoi într-o venulă. Între arteriole şi venule există o reţea capilară (o ţesătură de capilare) care se găseşte aşezată în intimitatea ţesuturilor. Capilarele reprezintă trecerea dintre artere şi vene. Sângele adunat în venule se adună în vene din ce în ce mai mari şi se reîntoarce la cord prin venele cave care se varsă în atriul drept. Între artere precum şi între vene se găsesc vase de legătură care unesc între ele arterele sau venele şi formează anastomoze.

Anastomozele. Prin termenul de anastomoză se înţelege unirea dintre două vase sanguine. Când unirea se face între două artere, anastomoza se numeşte anastomoză arterio-arterială, când se face între o arteră şi o venă poartă numele de anastomoză arterio-venoasă, iar când se face între două vene, anastomoză veno-venoasă.

Anastomozele arterio-arteriale pot avea loc între două sau mai multe artere mari sau între capilare. Ele pot fi de mai multe feluri:

1. anastomoze în arcadă, în plin canal sau prin inosculaţie (unirea cap la cap a două artere cu calibru egal). În acest caz sângele vine şi pe o parte şi pe cealaltă. Din arcada anastomotică pleacă o mulţime de capilare din care sângele se distribuie prin artere mai mici.

2. anastomoza prin convergenţă e formată de două artere care se apropie una de alta şi se unesc rezultând, un singur vas.

3. anastomozele transversale sau în sistem scalariform sunt formate de două artere între care se găseşte o arteră transversală care leagă arterele între ele ca drugii unei scări.

156

Fig.170 - Tipuri de anastomozeA-Anastomoză în plin canal; B-Anastomoza convergentă;

C-Anastomoză transversală;

Reţelele capilare sunt formate de vasele fine din interiorul organelor. Dacă într-un organ oarecare (rinichi, de exemplu), soseşte o arteră principală care se ramifică într-o mulţime de capilare, şi dacă sângele îşi păstrează caracterele lui arteriale (roşu şi oxigenat) aceste capilare se strâng din nou într-o arteră. Reţeaua capilară astfel formată poartă numele de reţea arterio-arterială sau sistem admirabil.

În cazul când capilarele conţin sânge cu caracter venos deşi la organ a sosit sânge arterial, reţeaua din interiorul organului se numeşte reţea arterio-venoasă.

În unele cazuri (cum se întâmplă la ficat), în interiorul organului pătrunde o venă mare care se împarte într-o mulţime de capilare venoase care formează o reţea, apoi se strâng într-o altă venă care iese din organ. O asemenea reţea provenită din vene poartă numele de reţea veno-venoasă sau sistem port.

Cele mai des întâlnite sunt reţelele arterio-venoase aşezate în interiorul organelor. În aceste reţele sângele vine la organ oxigenat şi pleacă de la organ încărcat cu bioxid de carbon şi produşi toxici de desasimilare. Capilarele venoase se strâng şi dau venule care la rândul lor se unesc şi formează vene din ce în ce mai mari.

Venele sunt vase, prin care sângele se reîntoarce din corp la cord. În general, prin vene circulă un sânge mai închis la culoare din cauză că e încărcat cu bioxid de carbon. Există totuşi şi vene prin care circulă sânge arterial, oxigenat, cum sunt venele care vin de la plămân la cord. Venele încep de la periferie prin capilare si se termină la cord prin trunchiuri groase (invers cu arterele).

Structura venelor este întrucâtva diferită de cea a arterelor deşi sunt formate tot din 3 straturi:

157

- intima sau endovena este subţire şi asemănătoare cu cea de la artere;

- media conţine mult mai puţine fibre musculare netede, este mult mai redusă şi mai subţire decât la artere şi cu puţine fibre elastice;

- adventicea e formată din ţesut conjunctiv mai redus decât la artere.

Deosebirea principală constă în faptul că media este foarte subţire. Dacă se taie transversal o venă se observă că pereţii venei se turtesc în timp ce deschiderea arterelor pe secţiune rămâne deschisă şi rotundă din cauza fibrelor elastice. În interior venele prezintă nişte cute numite ,,valvule”, rezultate din medie şi din endovenă. Valvulele opresc sângele să se reîntoarcă în sens invers circulaţiei; ele sunt foarte numeroase la venele care se găsesc aşezate între muşchi şi lipsesc la venele mari din cavităţi (cavele şi porta).

Sistematizarea venelor. Venele aduc sângele la cord; ele se pot împărţi în două categorii: venele circulaţiei mici şi venele circulaţiei mari.

Venele circulaţiei mici sunt scurte şi reduse. Sângele oxigenat se reîntoarce la cord prin mai multe vene pulmonare care pleacă de la plămân şi se varsă în atriul stâng al cordului.

Venele circulaţiei mari aduc sângele împrăştiat prin corp de aorta primitivă. Aceste vene sunt foarte numeroase. Cele mai importante dintre ele sunt: vena cavă anterioară, vena cavă posterioară, vena portă şi marea venă azigos.

Vena cavă anterioară. Sângele adunat de vena cavă anterioară vine din două regiuni diferite: de la cap prin venele jugulare şi de la membrele anterioare prin venele axilare.

Venele jugulare culeg-sângele adus de artera carotidă. Venele care formează jugularele provin de la faţă, gură, glande salivare, faringe şi laringe; în dreptul atlasului jugulara primeşte un afluent în care se strânge sângele dus de artera carotida internă şi de artera occipitală. Jugulara stângă, ca şi cea dreaptă, este aşezată în jghiabul jugular; la intrarea pieptului, ea se uneşte cu vena axilară.

Venele axilare culeg sângele de la membrele anterioare. Reţeaua venoasă de la copită se strânge în venele metacarpiene; acestea se unesc cu venele care adună sânge din regiunea antebraţului, braţului şi din peretele toracelui. Axilarele se unesc cu jugularele şi formează vena cavă anterioară care se varsă în atriul drept.

Vena cavă posterioară adună sângele care vine din cavitatea abdominală, din cavitatea pelvină şi de la membrele posterioare, precum şi de la toate organele din cavităţile amintite.

Venele membrului posterior se împart în două categorii. Unele strâng sângele adus de artera iliacă, altele cel adus de arterele hipogastrice.

Sângele adus la membrele posterioare este colectat de la copită printr-o mulţime de vene mici care se strâng în venele metatarsiene; acestea unindu-se cu venele venite din regiunea gambei şi a coapsei formează un trunchi venos mare numit iliaca externă. În regiunea gambei sângele este

158

colectat de o venă tibială anterioară, o venă tibială posterioară şi două vene safene.

Vena safenă internă este prelungirea venelor metatarsiene şi este aşezată pe faţa internă a coapsei.

Vena safenă externă este aşezată pe partea externă a coardei jaretului. Venele tibiale (anterioară şi posterioară) se unesc formând vena

poplitee, care, după ce se uneşte cu venele care colectează sânge de la muşchii coapsei, formează vena femurală, aşezată lângă artera femurală. Unirea tuturor venelor de la membrul posterior dă naştere unei vene groase numită iliaca externă.

Vena iliacă internă culege sângele din cavitatea pelvină şi de la muşchii crupei.

Fiecare membru are deci câte o venă iliacă externă şi câte o venă iliacă internă. Din unirea celor patru vene iliace rezultă vena cavă posterioară care se găseşte aşezată sub corpul vertebrelor lombare în partea dreaptă a aortei. Ea se întinde de la cavitatea pelvină până la cord, trecând prin diafragmă. Înainte de a traversa diafragma, vena cavă posterioară primeşte sângele adus de venele testiculare (sau uterine la femelă), de venele renale şi de vena portă.

Vena portă este cea mai importantă venă a cavităţii abdominale. Ea adună sângele de la toate organele din abdomen, afară de rinichi, prin trei ramuri principale:

Vena meseraică mică culege sângele de la porţiunea terminală a tubului digestiv;

Vena meseraică mare culege sângele de la intestinul subţire şi de la cea mai mare parte a intestinului gros;

Vena splenică aduce sângele de la splină. Din unirea acestor trei vene rezultă o venă groasă care, după ce

primeşte un afluent venit de la stomac, pătrunde în ficat (prin venele subhepatice). Venele subhepatice se împart într-o mulţime de venule şi apoi în capilare care înconjoară lobulii hepatici; capilarele plecate din ele pătrund printre celulele hepatice (venulele şi capilarele perilobulare). În lobul hepatic se formează o reţea capilară venoasă ale cărei capilare se adună în venele centro-lobulare, apoi în venele suprahepatice, care se varsă în vena cavă posterioară (sistem port).

Marea venă azigos este o venă specială aşezată pe partea dreaptă a cavităţii toracice, care are rolul să colecteze sângele de la muşchii de pe plafonul cavităţii toracice şi abdominale.

Marea venă azigos se varsă direct în atriul drept şi în mod excepţional, în vena cavă anterioară.

2.4.2.3 SISTEMUL LIMFATIC

Vasele limfatice sunt considerate ca un aparat ajutător al aparatului circulator propriu zis. Ele adună limfa împrăştiată printre ţesuturi şi o duc în vene.

159

Sistemul limfatic se compune din două părţi: sistemul conductor sau vasele limfatice şi sistemul vehiculant sau limfa.

2.4.2.4 VASELE LIMFATICE

Vasele limfatice sunt nişte conducte prin care circulă limfa. Cele mai fine vase limfatice se numesc capilare limfatice. La origina lor, capilarele limfatice încep prin nişte spaţii care se găsesc între celule. În aceste spaţii se strânge limfa care scaldă celulele. Din aceste spaţii intercelulare pleacă o mulţime de capilare limfatice care se strâng, se unesc şi formează venulele limfatice.

Capilarele limfatice sunt asemănătoare cu capilarele venoase, numai că au pereţii mult mai subţiri.

Venulele limfatice sunt mai groase decât capilarele, dar nu se pot vedea cu ochii liberi. Pereţii venulelor limfatice sunt foarte subţiri, fiind formaţi dintr-un singur rând de celule. Din distanţă în distanţă venulele limfatice prezintă nişte dilataţii. Sub fiecare dilataţie, peretele vasului prezintă câte două cute aşezate faţă în faţă, numite valvule. Venulele limfatice se unesc şi formează trunchiurile limfatice.

Trunchiurile limfatice sunt vase mai groase care din loc în loc prezintă nişte organe speciale numite ganglioni limfatici. Adeseori, în punctul unde se găseşte aşezat ganglionul, se întâlnesc mai multe vase în aşa fel că fiecare ganglion pare ca un fel de staţie de întâlnire a trunchiurilor limfatice. Vasele care se strâng la un ganglion se numesc vase limfatice aferente.

Fig.171 - Circulaţia limfei

Din ganglion pleacă spre centru unul sau mai multe vase rezultate din unirea vaselor aferente. Vasele care pleacă de la ganglionul limfatic spre trunchiurile colectoare mari se numesc vase limfatice eferente. Vasele eferente ale ganglionilor merg, fie la un ganglion mai mare, fie la un vas limfatic colector.

Trunchiurile colectoare sunt cele mai mari vase limfatice. Ele sunt aşezate pe plafonul cavităţii abdominale sau toracice şi au rolul de a conduce limfa la cord. Cele mai importante trunchiuri colectoare sunt: canalul toracic şi marea venă limfatică dreaptă a gâtului.

160

Canalul toracic este cel mai mare vas limfatic din corp. El începe din cavitatea abdominală de la rezervorul limfatic (cisterna lui Pecquet) şi se varsă în vena cavă anterioară. Cisterna sau rezervorul limfatic este un lac limfatic aşezat în regiunea lombară (la cal sub corpul celei de a doua vertebre lombare). În acest rezervor se strâng toate vasele limfatice care adună limfa de la membrele posterioare, cavitatea pelvină şi cavitatea abdominală.

Marea venă limfatică dreaptă este un trunchi colector mai redus, aşezat pe plafonul cavităţii toracice. Ea colectează limfa de la organele cavităţii toracice. Trunchiurile colectoare prezintă în interior, ca şi toate celelalte vase limfatice, o mulţime de valvule care împiedică întoarcerea limfei înapoi.

2.4.2.5 GANGLIONII LIMFATICI

Ganglionii limfatici sunt organe speciale aşezate pe traiectul vaselor limfatice. Ganglionii limfatici au forma variabilă, cel mai adesea rotundă şi prezintă într-o parte o scobitură redusă numită hil. La suprafaţă, fiecare ganglion este învelit într-o capsulă conjunctivă.

Structura ganglionului este complicată şi cuprinde celule care au proprietatea să se transforme în globule albe.

Ganglionii limfatici se găsesc împrăştiaţi în toate părţile corpului şi iau parte la limfopoeză. Adeseori ganglionii formează grupe ganglionare denumite după locul pe care-1 ocupă. Astfel există ganglioni ai capului şi gâtului, ganglioni ai trunchiului şi ganglioni ai membrelor.

Ganglionii capului şi gâtului sunt împărţiţi în trei mari grupe: ganglionii capului, ganglionii faringieni şi ganglionii bazei gâtului sau prescapulari.

Ganglionii submaxilari sunt cea mai importantă grupă ganglionară la cap şi sunt aşezaţi în spaţiul dintre ramurile mandibulare, imediat sub piele. La aceşti ganglioni vin toate vasele care adună limfa de la faţă, pentru a fi dusă mai departe la ganglionii retrofaringieni.

Ganglionii parotidieni formează o altă grupă de ganglioni aşezaţi sub glanda parotidă. Ei colectează limfa din regiunea glandei parotide, iar eferentele lor merg tot la ganglionii retrofaringieni.

Ganglionii retrofaringieni sunt aşezaţi înapoia faringelui. Vasele care vin la aceşti ganglioni aduc limfă de la ganglionii submaxilari şi parotidieni precum şi de la gură, faringe şi laringe, iar eferentele merg la ganglionii prescapulari.

Ganglionii prescapulari sunt aşezaţi sub marginea anterioară a spetei şi adună limfa din regiunea gâtului precum şi de la ganglionii retrofaringieni. Vasele eferente ale acestor ganglioni merg la ganglionii prepectorali.

Ganglionii brahiali. La membrele anterioare se găsesc două grupe de ganglioni: ganglionii brahiali inferiori şi ganglionii brahiali superiori.

161

Ganglionii brahiali inferiori sunt aşezaţi la partea internă a articulaţiei humero-radio-ulnare. Ei adună limfa din regiunea inferioară a membrului, pentru a o trimite prin vase eferente la ganglionii brahiali superiori.

Ganglionii brahiali superiori sunt aşezaţi pe partea internă a humerusului. Vasele aferente ale acestor ganglioni vin de la ganglionii brahiali inferiori şi din regiunea braţului, iar vasele eferente merg la ganglionii prescapulari. La membrele posterioare se găsesc patru grupe de ganglioni: ganglionii poplitei inguinali, precrurali şi inguinali profunzi.

Ganglionii poplitei sunt aşezaţi înapoia femurului, între muşchii posteriori ai coapsei. Ei colectează limfa din acea regiune.

Ganglionii inguinali superficiali sunt aşezaţi lângă canalul inguinal pe marginile furoului sau ale mamelelor.

Fig.172 - Ganglionii limfatici la cal 1-gangl. submaxilari; 2-gangl. parotidieni; 3-gangl. retrofaringieni;

4-gangl. prepectorali; 5-gangl. prescapulari; 6-gangl.axilari inferiori; 7-gangl.axilari superiori; 8-gangl.precrurali; 9-gangl. inguinali profunzi;

10-gangl.inguinali superficiali; 11-gangl. poplitei;

162

Fig.173 - Ganglionii limfatici de vacă 1-gangl. parotidieni; 2-gangl. submandibulari; 3, 4-gangl.faringieni;

5-gangl.cervicali; 6-gangl.prepectorali; 7-gangl.prescapulari; 8-gangl.brahiali superiori; 9-gangl. brahiali inferiori; 10-gangl.olecranieni; 11-gangl. precrurali;

12-gangl.flancului; 13-gangl.anali; 14-gangl.poplitei; 15-gangl. mamari; 16-gangl.inguinali profunzi; 17-gangl.sublombaţi;

Fig.174 - Ganglionii limfatici la porc1-gangl. parotidieni; 2, 3-gangl.retrofaringieni; 4-gangl. submaxilari;

5-gangl.prescapulari; 6-gangl.cervicali; 7-gangl.precrurali; 8-gangl.sublombari; 9-gangl.inguinali; 10-gangl. poplitei;

Ganglionii precrurali sunt aşezaţi în cutia iei. Ganglionii inguinali profunzi sunt aşezaţi sub pubis între muşchii interni ai

coapsei.

163

Vasele limfatice de la copită se strâng şi se unesc cu vasele care vin de la celelalte regiuni ale membrului, trec prin aceşti ganglioni şi se duc la ganglionii din cavitatea abdominală.

Fig.175 - Ganglionii limfatici la câine 1-gangl.parotidieni; 2-gangl.submaxilari; 3-gangl. retrofaringieni;

4-gangl.prescapulari; 5-gangl.toracali; 6-gangl.precrurali; 7-gangl. femurali; 8-gangl.poplitei; 9-gangl.sublombari; 10-gangl.brahiali;

Ganglionii din cavitatea toracică şi abdominală sunt de două feluri: unii dintre ei sunt aşezaţi în apropierea pereţilor cavităţilor şi se numesc parietali, alţii sunt aşezaţi în apropierea organelor şi se numesc viscerali.

Ganglionii viscerali sunt distribuiţi la toate organele şi poartă nume după organul lângă care sunt aşezaţi (esofagieni, bronhici, splenici, hepatici, intestinali, etc.).

Gang1ionii parieta1i sunt mai puţin numeroşi. În cavitatea toracică cei mai importanţi sunt ganglionii prepectorali, aşezaţi la intrarea pieptului. La aceşti ganglioni se strâng toate vasele limfatice venite de la ganglionii membrelor anterioare şi de la cap şi gât. Vasele eferente ale ganglionilor prepectorali se varsă în trunchiurile colectoare.

În cavitatea abdominală cei mai importanţi ganglioni parietali sunt aşezaţi sub sacrum şi se numesc ganglioni sublombari. La ei vin toate vasele de la ganglionii membrelor posterioare şi din cavitatea pelvină, iar vasele lor eferente merg în cisterna limfatică a lui Pecquet, de unde porneşte canalul toracic.

2.4.2.6 ORGANELE ANEXE ALE APARATULUI CIRCULATOR

Prin termenul de organe anexe ale aparatului circulator se înţelege o grupă de organe care au un rol important în buna funcţionare a aparatului circulator, şi anume de a primeni elementele figurate. Aceste organe se împart în patru mari categorii: organe producătoare de globule roşii

164

(hematopoetice), organe producătoare de globule albe (limfopoetice) organe distrugătoare ale globulelor roşii (hematolitice) şi organe auxiliare, de apărare a integrităţii sanguine (fagocitare).

Organele hematopoetice sunt acele organe care au proprietatea de a produce globule roşii şi globule albe polinucleare. În categoria acestor organe intră ficatul, splina şi măduva oaselor.

Ficatul între multele lui funcţii, are şi pe aceea de a produce globule roşii. Această proprietate însă nu durează toată viaţa animalului. Ficatul produce globule roşii numai în perioada embrionară, şi anume numai până la aproximativ două luni înainte de naştere.

Splina produce globule roşii tot în perioada embrionară ca şi ficatul. Măduva osoasă este organul principal care produce elementele

figurate în toată viaţa animalului. Nu toată măduva osoasă are însă această proprietate. În interiorul oaselor, există trei feluri de măduvă (roşie, galbenă şi cenuşie), dar numai măduva roşie este un organ hematopoetic.

Măduva roşie (sau fetală) ocupă la animalul tânăr tot canalul medular. La adult centrul canalului medular al oaselor lungi este ocupat de măduva galbenă rezultată din transformarea măduvei roşii în care s-a depus multă grăsime. Măduva roşie nu se găseşte decât în corpul vertebrelor, în coaste, în stern, în ţesutul spongios al oaselor scurte şi al epifizelor oaselor lungi. Măduva roşie este formată dintr-o ţesătură în ochiurile căreia se găsesc celule care au proprietatea de a se transforma în elemente sanguine pe măsură ce organismul are nevoie de ele.

Măduva galbenă se găseşte, la animalul adult, în canalele oaselor lungi şi se caracterizează prin cantitatea mare de grăsime pe care o conţine. Ea, în general, nu produce elemente figurate, dar în anumite boli poate totuşi să se transforme în măduvă producătoare de globule roşii. Aceasta reprezintă o adevărată întoarcere la aspectul măduvei de fetus şi de aceea fenomenul se numeşte fetalizare.

Măduva cenuşie se găseşte în oasele animalelor bătrâne sau foarte slabe. Ea nu are proprietăţi hematopoetice.

Organele limfopoetice produc limfocite. Această proprietate poartă denumirea de limfopoeză. Organele limfopoetice cele mai importante sunt: foliculii limfoizi din ganglionii limfatici şi din splină, precum şi foliculii incluşi în special în peretele intestinului. În intestinul subţire foliculii formează nişte plăci care au aspectul unui fagure (plăcile limfoide ale lui Payer).

O altă parte dintre aceşti foliculi sunt aşezaţi la întrarea în faringe şi formează amigdalele (la om, câine şi porc) sau criptele amigdaliene (la animalele mari).

Ganglionii limfatici se găsesc răspândiţi în tot corpul animalului pe traiectul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este format dintr-un număr de foliculi limfoizi şi e acoperit la exterior de o capsulă conjunctivă. La interior, ganglionul are două categorii principale de celule: unele care au proprietatea de a produce elemente figurate, (limfocite), altele care au proprietatea de a opri şi îngloba celule moarte, microbi, etc.

165

Organele hematolitice sunt acele organe care distrug globulele roşii îmbătrânite. Funcţia principală în hematoliză o are splina şi într-un grad mai redus, ficatul, plămânul şi chiar ganglionii limfatici.

Splina. Splina se găseşte aşezată în cavitatea abdominală în partea stângă a stomacului. La exterior este învelită într-o capsulă. Aceasta trimite în interior numeroşi pereţi fibroşi care împart organul într-o mulţime de lobi lipiţi unul de altul în aşa fel, că nu se pot distinge cu ochii liberi. În interior splina prezintă nişte bobiţe mici de culoare albă (pulpa albă) printre care se găsesc aşezate celulele splenice sub formă de şiruri (cordoanele splenice) amestecate cu capilare. Cordoanele splenice împreună cu capilarele formează pulpa roşie. La cal splina are o formă triunghiulară, turtită dintr-o parte în alta şi îndoită în formă de coasă. Una din feţe este netedă iar cealaltă prezintă pe toată întinderea o creastă scobită de un şanţ prin care pătrund vasele (hilul splinei).

La bou splina este alungită (în formă de limbă) şi este lipsită de creastă.

La oaie splina are o formă de palmă. La porc este alungită, cu creastă foarte înaltă, încât pe secţiune

apare extrem de groasă şi săpată de un hil adânc. La carnasiere splina este alungită, mai lată la una din extremităţi

şi frântă în unghi. Splina nu prezintă nici un fel de canal de excreţie, deci nu este o glandă anexă a tubului digestiv, deşi se găseşte aşezată lângă stomac, de care este legată printr-un mezou.

Fig.176 - Forma splinei la diferite animale domestice

166