CABINET PARLAMENTAR 2017

ANALIZĂ

DEZBATERE PRIVIND

LEGEA ADOPȚIEI

„Atâta timp cât nu vom reuși să plasăm un copil și să îi dăm șansa la o viață

reală, acel copil e abandonat de trei ori până ajunge la 18 ani: o dată de părinți,

o dată de sistem și o dată de nepăsarea noastră, ca oameni!”

Indiferent de lentila sociologică utilizată și de paradigma folosită în interpretarea

fenomenelor sociale, rolul familiei în societate rămâne unul esențial. Luând în considerare

dezvoltarea acestei instituții de-a lungul timpului, dar încercând să păstrez esența acestei discuții,

în analiza de față voi discuta despre familiile cu copii, sau despre familiile formate atât din

părinți, cât și din copii.

Familia reprezintă, fără îndoială, celula de bază a societății, prin rolurile pe care le are:

oferă continuitate și stabilitate acesteia prin procrearea, creșterea și socializarea copiilor. Cu alte

cuvinte, din punct de vedere teoretic, unitatea familială asigură integrarea socială a copiilor și

premisele necesare dezvoltării prielnice și complete a acestora.

Din punct de vedere constituțional, familia are „dreptul și îndatorirea de a asigura

creșterea, educația și instruirea copiilor.” - Art.1 48.(1). Poate fi observat faptul că obligația

părinților nu este cea de a procrea, în primă instanță; obligația părinților, ca întemeietori ai unei

familii, este aceea de a asigura condițiile necesare unei creșteri armonioase copiilor săi. În mod

ideal, familia biologică, adică acea familie în care vine pe lume un individ, își exercită și rolul de

formator și socializator al copilului.

Există numeroase cazuri în care familia biologică dă naștere unui copil (sau mai multor

copii), după care fie și își încheie contactul cu copilul, abandonându-l, fie eșuează în a-i asigura

factorii elementari necesari dezvoltării: atașament matern și patern, stabilitate, protecție, hrană,

1 Consituția României.

CABINET PARLAMENTAR 2017

adăpost. Din cauza abandonului și a abuzului, mulți copii intră din familii biologice

disfuncționale, în sistemul de protecție al copilului.

Pentru acești copii, singurul garant al unei dezvoltări prielnice rămâne totuși familia, însă

din acest moment, atenția nu mai este centrată către familia biologică, ci către o familie adoptivă.

Sistemul de protecție a copilului, fie el reprezentat de centrele de plasament , de plasamentul

familial, trebuie înțeles drept o măsură temporară, o treaptă tranzițională între familia biologică

și familia adoptivă - familia care dorește să își asume în mod real creșterea și socializarea unui

copil. În practică, din cauza multiplelor probleme pe care le înglobează, sistemul de protecție a

copilului din România reprezintă un „rău la care suntem cu toții martori”, în care copiii intră, dar

din care mulți nu mai sunt lăsați să iasă.

Posibilitatea unui copil de a părăsi sistemul de protecție echivalează cu finalizarea cu

succes a unui proces de adopție. În momentul de față, în România există aproximativ 57.0002 de

copii în sistemul de protecție, victime ale abandonului familial sau ale abuzurilor suferite în

familia biologică. Dintre aceștia, numai aproximativ 3.2503 de copii sunt declarați adoptabili.

Statistic vorbind însă, doar 1,7% (din 57.290 de copii doar 3250 copii adoptabili) din numărul

total de copii instituționalizați din România sunt adoptați și reușesc să intre într-o familie.

Vorbim de aproximativ 1.000 de copii care accesează o nouă șansă la o viață familială normală.

Această rată extrem de scăzută a adoptabilității copiilor instituționalizați din România indică

existența unor posibile probleme de ordin structural și funcțional, existente în sistemul de

protecție.

În vederea soluționării acestor probleme și a eficientizării procesului de adopție, a fost

inițiată o dezbatere publică, la care au participat reprezentanți ai unor organizații non-profit și

neguvernamentale care activează în domeniul adopțiilor, precum și persoane fizice care au avut

contact cu sistemul de protecție din România, fie în calitate de angajați, fie în calitate de părinți

adoptivi. În cadrul acestei discuții, au fost abordate temele considerate a fi cele mai problematice

în raport cu sistemul de protecție a copilului din România. De asemenea, participanții la

dezbatere au propus și o serie de soluții, prin care să fie soluționate problemele identificate.

2 Conform Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție – www.copii.ro.

3 Conform Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, iunie 2016 - http://www.copii.ro/statistici/.

CABINET PARLAMENTAR 2017

Aceste probleme și soluții găsite problemelor, se transformă în argumente care susțin

vehement creionarea noii Legi a Adopției nr. 273/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Redefinirea cadrului legislativ și reglementarea acestuia în acord cu realitatea socială existentă la

ora actuală în România, sunt percepute drept singura modalitate de a debloca un sistem de

protecție închis, toxic pentru orice copil care intră în contact cu el.

Principalele aspecte disfuncționale ale sistemului de protecție din România sunt

structurate în nouă subpuncte, care conțin informații furnizate de către participanți, prin

intervențiile lor în cadrul discuției. Datele prezentate reprezintă strict pozițiile participanților la

discuție și se bazează pe informații oferite de către aceștia.

1. Păstrarea nelegitimă a drepturilor părintești ale părinților biologici asupra

copiilor din sistemul de protecție.

Lipsa unor reglementări ferme și clare privind limitele exercitării drepturilor părintești ale

părinților biologici asupra copiilor din sistemul de protecție, a fost de departe cel mai dezbătut

subiect al discuției. Datorită acestei lacune, apar situații în care procesele în vederea adopției nu

pot fi deschise, din cauză că părinții biologici au încă, din punct de vedere legal, drepturi asupra

minorilor, chiar și după ce i-au abandonat.

Acest fenomen este în defavoarea binelui superior al copilului, pentru că „îl încarcerează,

practic, între pereții centrului de plasament.” Spre exemplu, există cazuri în care unul sau ambii

părinți nu se află în deplinătatea facultăților mintale. Cu toate acestea, copilul lor biologic, deși

aflat în afara sferei familiei biologice, rămâne blocat în sistemul de protecție, neputând fi

încredințat spre adopție în lipsa unui consimțământ al părinților.

Aici pot fi menționate și cazurile bebelușilor abandonați în spitale, pentru care șansa de a

intra într-o familie adoptivă este anulată de un cadru legal disfuncțional. Bebelușii nu sunt

înregistrați ca fiind abandonați, motiv pentru care sunt ținuți în maternități, în speranța unei

reîntoarceri a mamei biologice. De cele mai multe ori aceasta nu apare, motiv pentru care copilul

este inclus în sistemul de protecție, suferind deja trauma abandonului și dezvoltând, în lipsa unui

suport maternal încă din primele luni de viață, diverse probleme psiho-sociale. Pe de altă parte,

CABINET PARLAMENTAR 2017

dacă mama ar fi decăzută din drepturi în momentul abandonului, bebelușului i se poate deschide

proces de adopție într-un termen scurt sau poate fi integrat într-o familie de plasament.

Conform opiniei experților participanți la dezbatere4, „aparent, la noi Protecția

Copilului nu înseamnă efectiv protecție a copilului. Este protejată familia de proveniență a

copilului, mai puțin copilul. Ce se pierde din vedere aici, e chiar copilul.”

Soluția acestei probleme constă în stabilirea unor criterii clare privind decăderea

imediată din drepturi a părinților care își abandonează copiii. Aceștia „pun viața unor copii care

au toate șansele să se integreze în societate, într-un imens pericol.”. Această măsură este deci,

absolut vitală pentru a nu anula șansa la o viață normală a copiilor abandonați.

2. Necesitatea consultării rudelor de până la gradul IV în vederea deschiderii

procesului de adopție.

Conform actualelor proceduri prevăzute în Legea Adopției nr. 273/2004, un minor poate

fi declarat adoptabil numai după ce au fost consultate și și-au exprimat acordul toate rudele de

până la gradul IV ale copilului. Irelevanța acestui proces este justificată mai întâi de investiția

majoră de resurse ale statului, care redirecționează un volum însemnat de efort plecând pe urma

familiei lărgite a copilului.

Mai apoi, acest demers consultativ îngreunează considerabil procesul de adopție al

copilului. „Asta e o piedică fundamentală, în anumite cazuri e vorba de până la 80 de persoane

care trebuie consultate de către cei câțiva funcționari. Noi nu ne cunoaștem rudele de gradul

IV, și atunci cum să le cunoască un funcționar care face pe detectivul genealogist să

descopere familia lărgită a acestui copil, timp în care, de multe ori, el zace într-o maternitate

fără să vadă lumina soarelui.”

O soluție propusă în vederea rezolvării acestui aspect este reducerea gradului rudelor

consultate, de la IV la II. Scăderea numărului de persoane chestionate implică un volum mai mic

de resurse investit și duce la eficientizarea procesului de adopție și creșterea șanselor de

finalizare cu succes a acestuia.

4 Dezbatere realizată la Palatul Parlamentului în data de 22.02.2017, la sediul grupului parlamentar USR, la

inițiativa domnului deputat Iulian Bulai.

CABINET PARLAMENTAR 2017

3. Migrația copiilor în sistemul de protecție din România, din familiile de plasament

în centre de plasament.

Copiii cu vârsta de sub 3 ani care intră în sistemul de protecție, sunt luați în plasament

familial de către un asistent maternal. Acest lucru asigură copilului o evoluție relativ armonioasă,

acesta dezvoltând relații de atașament cu familia în grija căreia se află. Problema apare atunci

când, la vârsta de 3 ani, copiii sunt transferați în centrele de plasament. „Ce înseamnă asta pentru

copil? Un nou abandon, o traumă irecuperabilă. Așa ceva trebuie evitat sub orice formă,

migrarea copiilor de la asistenți maternali în centre de plasament este inumană.”

Reglementarea clară a plasamentului în vederea adopției reprezintă o măsură capabilă să

soluționeze această problemă. Această măsură conduce către creșterea exponențială a șanselor

copilului de a intra într-o familie de la o vârstă fragedă (fie că va rămâne în familia de plasament,

sau va intra într-o familie adoptivă), dezvoltarea sa nefiind limitată de traume psiho-sociale

datorate „abandonurilor” repetate.

4. Durata foarte mare a procesului de adopție.

Un aspect problematic al desfășurării procesului de adopție îl reprezintă durata foarte

mare de timp necesară intentării și finalizării acestuia. Factori precum consultarea rudelor de

până la gradul IV, existența drepturilor părintești asupra copiilor abandonați, termene lungi de

judecată, dar și ineficiența și lipsa de implicare și interes percepută în rândul celor care lucrează

în sistemul de protecție, sunt tot atâtea piedici care se aștern în calea accesului copiilor

instituționalizați la o viață familială normală.

Reducerea duratei de timp implicate de procesul de adopție poate duce la creșterea ratei

de adopție a copiilor din sistemul de protecție din România, pe de-o parte prin eficientizarea

proceselor aflate pe rol, iar pe de altă parte, prin încurajarea părinților de a declanșa aceste

procese de adopție. „Sunt mulți părinți dornici să adopte, dar cred că sunt descurajați de tot

acest proces foarte lung, care uneori ajunge la ani și ani de zile.”

CABINET PARLAMENTAR 2017

5. Inexistența unui Tribunal al Copilului.

Problema adopției copiilor instituționalizați nu este privită, de cele mai multe ori, drept o

prioritate de către organismele de judecată din România. Deși pentru copii fiecare zi contează

pentru dezvoltarea lor psiho-socială, se întâmplă des ca dosarele de adopție să fie îngropate de

multe alte diverse cazuri, neexistând o instituție care să trateze cu prioritate această ramură.

Pentru eficientizarea procesului de adopție și scurtarea dramatică a termenelor de

judecată, este propusă înființarea unui Tribunal al Copilului5 la nivelul fiecarui județ. Astfel,

interferența între procesele de adopții și alte cazuri este eliminată, iar copiii instituționalizați au

parte de o mai bună reprezentare și soluționare a problemelor de ordin juridic și administrativ.

6. Imposibilitatea adopției directe

Conform cadrului legislativ actual, o mamă însărcinată care nu dorește să păstreze

copilul, nu îl poate da pe acesta înspre adopție directă. Astfel, apar cazuri de abandon care

declanșează un circuit tragic pentru minor: trauma abandonului în maternitate, intrarea (în

cazurile fericite) în familii de plasament, transferul către centrele de plasament de la vârsta de 3

ani și șanse mari de a rămâne prins în firele unui sistem de protecție disfuncțional până la o

vârstă majoră. „De ce vrei să iasă un copil irecuperabil din toată această poveste, când ar putea

beneficia de o familie din prima zi?”

O reglementare strictă, clară și transparentă a adopției directe ar oferi copiilor o „șansă

imensă: o familie din prima zi”, în cadrul căreia aceștia să dezvolte relații sănătoase de

atașament. Adopția directă există și se practică la nivel european, desigur, sub tutela unei

riguroase reglementări și supervizări.

5 Decizia prin care există Tribunalul Copilului la Brașov - http://portal.just.ro/1372/SitePages/acasa_default.aspx,

midel de bună practică pentru celălalte județe din țară unde se poate urmări cu adevărat interesul superior al

copilului.

CABINET PARLAMENTAR 2017

7. Imposibilitatea desfășurării adopțiilor la nivel internațional.

Pe baza unor argumente6 fără justificare în realitatea zilelor noastre, procesele de adopție

internațională în România au fost închise. Cu alte cuvinte, este imposibil ca un copil

instituționalizat din România să fie luat spre adopție de o familie din Uniunea Europeană sau din

afara ei. Această realitate este una cu efecte negative puternice, deoarece limitând adopțiile doar

pe plan național, scade dramatic numărul de familii interesate să adopte, scăzând implicit

numărul de șanse oferite copiilor abandonați de a intra într-o familie. Această interdicție se

răsfrânge în special asupra copiilor cu dizabilități și de etnie romă7, pentru care grija și protecția

imediată oferite în sânul unei familii sunt esențiale supraviețuirii însăși.

Discuția capătă nuanțe, în funcție de naționalitatea părinților care doresc să adopte în plan

internațional. Spre exemplu, este deschisă adopția unui copil instituționalizat din România,

pentru persoanele de etnie română care locuiesc în străinătate. Aceasta se face, însă limita unor

reguli atât de stricte, care fac practic imposibilă adopția efectivă. Spre exemplu, românii stabiliți

în afara granițelor țării care doresc să adopte, pot face acest lucru numai dacă dovedesc că au

locuit timp de 12 luni neîntrerupt pe teritoriul României înainte de intentarea procesului de

adopție. În practică, acest lucru este imposibil, deoarece implică renunțarea la locul de muncă și

traiul realizat de către persoană în cauză, în țara de rezidență. Pe de altă parte, dacă părinții

adoptatori sunt de o naționalitate străină, practic aceștia nu pot adopta efectiv un copil român.

În principiu, soluțiile acestor probleme sunt eliminarea necesității locuirii în spațiul

românesc înainte de adopție, în cazul părinților adoptatori de etnie română. Apoi, pentru

deblocarea adopțiilor internaționale, se recomandă lărgirea mecanismelor existente în sensul

adopției internaționale de către părinți români, și asupra adopției internaționale de către părinți de

altă etnie.

6 O analiză a adopțiilor internaționale în perioada ’89 – 2000 - http://visinelbalan.ro/iadul-bebelusilor-abandonati/;

7 Conform Asociației Catharsis din Brașov, prin vocea președintelui Azota Popescu – asociație acreditată pe

adopție.

CABINET PARLAMENTAR 2017

8. Lipsa de claritate conceptuală a unor termeni cheie privind procesul de adopție

(abandon, adoptabilitate, interes al părinților).

Lipsa definițiilor clare privind termeni esențiali în procesul de adopție duc la un conflict

terminologic între instituțiile statului și cele care susțin și promovează adopția. Accentul cade, în

lipsa unor criterii și definiții concise, de pe problema de fapt, pe una superficială, cea a

limbajului. Spre exemplu, reprezentanți ai sistemului de protecție a copilului susțin faptul că nu

există copii abandonați în România, datorită faptului că nu este reglementat termenul de

„abandon” în relație cu copiii instituționalizați, la nivel legislativ. Astfel, „autoritățile se ascund

în spatele unor portițe din lege și zic nu există abandon; dar avem peste 57.000 de copii cu

măsură de protecție special.8”

Alt termen vag de definiție, care îngreunează procesul de adopție al unui copil, este

„interesul manifestat de către părinți”. Un copil nu poate fi declarat adoptabil atâta timp cât

părinții biologici manifestă interes în evoluția acestuia. „Ce înseamnă să se intereseze familia?

Faptul că dai un telefon în 6 luni de zile, tu tocmai ai blocat un proces care putea să urmeze

fluid și copilul acela putea avea un viitor. Poate ne frământă curiozitatea, dar ce facem cu ea,

că nu creștem un copil cu curiozitate.9”

O mai mare atenție acordată definirii termenilor de lucru, în acord cu situația de fapt a

sistemului de protecție din România, poate duce la eliminarea clișeelor și a dezbaterilor

terminologice. În plus, focusul va fi îndreptat dinspre arii de dezbatere terminologică, către

problemele reale ale copiilor instituționalizați.

9. Ineficiența sistemului de protecție, dat de lipsa de pregătire a personalului, de

monopolul instituțiilor de stat, lipsa unor mecanisme de sancțiune în cazul abuzului în

serviciu și a faptelor de corupție.

8 Extras din dezbaterea realizată pe legea adopției de la Camera Deputaților din data de 22.02.2017.

9 Extras din dezbaterea realizată pe legea adopției de la Camera Deputaților din data de 22.02.2017.

CABINET PARLAMENTAR 2017

Interacțiunea participanților la dezbatere cu reprezentanți ai instituțiilor sistemului de

protecție a copilului este grafată în linii sobre, care denotă un scăzut grad de profesionalism și

pregătire a marii majorității a cadrelor care se ocupă de copiii instituționalizați. Pe de-o parte, se

discută despre o crasă lipsă de empatie a acestora, care tratează copiii instituționalizați într-o

manieră nepotrivită, uneori chiar inumană. Comportamentul lipsit de etică adus în discuție de

către participanții de la dezbatere vizează angajații din sistemul de protecție, de la asistenți

maternali, până a directori ai DGASPC-urilor.

Au fost exemplificate diverse cazuri, de la utilizarea unui limbaj licențios în proximitatea

minorilor avuți în grijă („înjurau cumva de neimaginat; nu mi-am închipuit că doi asistenți

maternali ar putea vorbi așa”) și ajung până la utilizarea unor substanțe medicamentoase și

sedative, cu scopul de a „ține copiii într-un loc”. În plus, este sancționată atitudinea superioară a

celor de care depind dosarele copiilor adoptabili, fiind considerată una neprofesionistă.

Au fost propuse instituirea unor mecanisme de supervizare a angajaților din sistemul de

protecție din România și de sancționare a acestora, în cazul unui comportament lipsit de etică și

profesionalism. În plus, este de dorit demontarea relației de vasalitate dintre DGASPC și ONG-

urile din domeniul adopției și a desfacerii monopolului DGASPC asupra sistemului de protecție

din România. Se cer stabilirea unor măsuri precum acordarea dreptului de reprezentare a copiilor

în instanță și de către organisme private autorizate și oferirea managementului cazurilor de

adopție pe baza unor standarde reglementate, nu pe baza „numirii discreționare a D.G.A.S.P.C.”.

Colaborarea dintre instituțiile statului și organismele private pot duce la creșterea eficienței cu

care procesele de adopție se desfășoară, precum și la creșterea calităților serviciilor oferite în

cadrul sistemului de protecție, tuturor părților implicate.

Concluzie:

Aspectele anterior enumerate reprezintă arii disfuncționale identificate de către experți

care lucrează în domeniul adopției din România. Toate aceste aspecte reprezintă probleme de

fond, care au fost perpetuate sistematic și păstrate în mod eronat în cadrul Legii Adopției,

indiferent de modificările anterioare aduse acesteia. Rata scăzută a adopțiilor, justificată de

problemele de natură legislativă, funcțională și structurală, evidențiază necesitatea imperioasă de

CABINET PARLAMENTAR 2017

a reglementa cadrul legislativ privind adopția. Este mai mult decât necesară alinierea Legii

Adopției la realitatea socială actuală și la nevoile existente la nivelul sistemului de protecție a

copilului din România.

E necesară o lege a adopției care să urmărească interesul superior al copilului!

Analiză realizată de Lavinia CHIRICA,

studentă la Universitatea București,

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.

Echipa de lucru:

Iulian Bulai – Deputat

Vișinel Balan – consilier deputat