An. V, nr. 6 (52) IUNIE 2016 MEMORIA OLTULUI I ROMANA · meu! – descriind cât de aprige erau...

An. V, nr. 6 (52) IUNIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 6 (52), iunie 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu,

Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel

Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel

Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Patru imagini mai puţin cunoscute ale Mitropolitului Olteniei Nifon Criveanu,

apărute în revista Cronica Huşilor, număr festiv din martie 1939. Imaginile îl arată

în postura de elev seminarist, student în Franţa, preot şi arhiereu.

2. Sus: P.S. Nifon Criveanu, ministrul C. Angelescu şi alţii în faţa catedralei Sf.

Episcopii din Huşi cu ocazia înscăunării înaltului ierarh (1934).

Jos: O imagine din 1934 (arhiva prof. Mihai Barbu- Perieţi) în care apar membri ai

familiei: Radu Caragică, Nicula Paparagică, mama d-lui Barbu (Ana Barbu în braţe

cu Maria), Lizica (soţia lui Barbu T. Ilie, avocat în Baroul Bucureşti), Barbu T.

Vasile, Bărbulescu Jana (mama lui Gh. Bărbulescu, fost preşedinte al Băncii

Naţionale Agricole din Ghimpeţeni-Olt), Bărbulescu T. Dumitru (soţul Janei,

perceptor în Ghimpeţeni), o soră a lui Radu Caragică în braţe cu Iulian, absolvent

I.S.E. Bucureşti), Barbu Fiţa (soţia lui T. Barbu, erou al Primului Război Mondial),

Barbu T. Ilie (avocat), Florea Popescu din Ghimpeţeni (tatăl viitorului actor Mitică

Popescu), Gheorghiţa Caragică (nora Fiţei, în braţe cu fiul Lişcă, absolvent al

Liceului comercial din Slatina), Maria Şerbănescu (fiica Fiţei), Ionel Caragică

(nepot al Fiţei, devenit colonel M.A.I.). Barbu T. Vasile, Bărbulescu T. D-tru, Barbu

T. Ilie, Caragică Ghiţa şi Şerbănescu Maria erau fraţi.

3. Sus: Casa Bulbeş din Caracal, construită în 1880, prezentând elemente de stil

baroc, demolată în 1976. Era situată peste drum de piaţa de legume şi carne.

Imagine realizată de prof. Crăciun Pătru înaintea demolării (S.J.A.N. Olt).

Jos: Elena C. Mitescu (fiica Anei Caletzeanu) şi soţul C-tin Mitescu (imagine de la

începutul sec. al- XX-lea din colecţia d-lui Mihai-Valentin Manole din Craiova).

4. Generalul romanaţean Pion Georgescu la Govora cu familia.



Cuprins

1. Ion Andreiţă- La Monte-Carlo despre vinurile de acasă.............................../3

2. Cornel Manolescu-Primarii oraşului Caracal (III)........................................./5

3. Col. (r) Marin Ghinoiu- Un fiu al Romanaţilor, generalul de Divizie Pion

(Pavel Ion) Georgescu................................................................................./14

4. Dumitru Botar- Romanaţenii şi C. Argetoianu............................................/19

5. Dumitru Nica- 115 ani de învăţământ economic în Slatina......................./22

6. Ion D. Tîlvănoiu- Activitatea P.S. Nifon Criveanu ca Episcop de Huşi (1934-

1939)............................................................................................................/32

7. Costel Vasilescu- Drama războiului şi a refugiului din Basarabia

românească................................................................................................./46

8. Dinică Ciobotea- Alegerea moşiei Frăsinet, judeţul Romanaţi................../53

9. Vasile Radian- Câteva date despre moşia Criva din judeţul Romanaţi...../55

10. Veselina Urucu- Satul romanaţean în însemnări mai vechi......................./60

11. Emil Aron Nedelea- Nichifor Crainic, un copac uriaş cu rădăcini în

Oltenia........................................................................................................./68

12. Aurelia Grosu- Negustorul Stancu R. Becheanu......................................../69

13. Ştefan Grigorescu- Moise-Vodă şi bătălia de la Viişoara (1530).............../73

14. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (VI)............................................/75

15. Toma Rădulescu- Preot profesor dr. Ion Popescu-Cilieni (1906-1956) la 110

ani de la naştere şi 60 de ani de la trecerea la cele veşnice (I).............../79

16. Nicolae Scurtu- Note despre jurnalul lui Damian Stănoiu........................./93

- O epistolă necunoscută a lui Marius Bunescu............./99

17. Georgiana Ciobanu- Festivalul Naţional ,,Nişte ţărani” 2016................../100

18. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Iunie................................../102

19. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

comuna Urzica........................................................................................../104

20. Dialog cu cititorii......................................................................................./106

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



La Monte-Carlo, despre vinurile de acasă

Ion Andreiţă

Despre Monte-Carlo – inima zgomotoasă a Principatului Monaco – s-a scris cu

prisosinţă: lume mondenă, super-staruri, prinţese, rulete etc. etc. Acest Gibraltar al

plăcerilor rafinate şi scumpe ţine aproape zilnic rubricile de senzaţie ale presei de pe

mapamond. Prin amabilitatea doamnei Nadia Lacoste – o româncă plecată de mică

de-acasă şi ajunsă şefa Biroului de presă al Casei Princiare (vreme de vreo 20 de ani!) –

am şansa să descind într-un spaţiu în care muritorul de rând nu poate pătrunde nici prin

efracţie. Este vorba de aşa-numitele Pivniţe ale Hotelului Parisului, locul unde sunt

depozitate, îngrijite, selecţionate, ameliorate, aerate, mângâiate – şi nu în ultimul rând

supravegheate cu cele mai eficiente camere TV, comparabile cu cele ale băncilor de pe

Wall-Street – sutele de mii de sticle de vin (şi nu doar) pregătite pentru a urca pe mesele

simandicoşilor consumatori. În Pivniţa Centrală, şapte pivniceri (numai şapte!) ţin sub

privirea lor, zilnic, 250000 de sticle, dintre care 30000 cu vin mai vechi de 20 de ani –

toate culcate de-a lungul a un kilometru de stelaje. Prin suprafaţa sa – 1500 metri pătraţi –

prin echipamentele folosite, prin numărul şi valoarea vinurilor stocate aici, această

autentică instituţie este cea mai importantă Pivniţă de Hotel-Restaurant din lume. Ea

aprovizionează cinci pivniţe ale principalelor stabilimente, care, la rândul lor, alimentează

vreo 50 de puncte (tot un fel de pivnicioare) de vânzare – între care patru hoteluri de lux,

22 de restaurante de înaltă clasă, 18 baruri, o discotecă.

Alături de vin, în stelaje speciale, tronează cu mândrie toate soiurile de coniac. În

vitrina muzeului – amenajat tot aici, în subsolul lui Bachus – l-am descoperit pe cel mai

vechi, datând din anul 1800. În tovărăşia unor butoaie de stejar, alături de care patru

generaţii de pivniceri au trudit la realizarea propriilor soiuri de coniac vechi, între care se

află şi prestigioasa „Rezervă a Primului Imperiu”.

O bună pivniţă – sunt avertizat – trebuie să fie un loc închis, întunecat, la adăpost

de trepidaţii şi de zgomote, ferit de orice miros, ferit de curenţii de aer, însă totuşi ventilat,

nici prea uscat, nici prea umed, cu un grad higrometric de 75% – şi, îndeosebi, la o

temperatură constantă, între 11-13 grade Celsius. Sunt asigurat că Pivniţele Monte-Carlo

îndeplinesc toate aceste exigenţe cu brio.

Un Comitet de degustare – alcătuit din cumpărători şi pivniceri – se reuneşte în

fiecare săptămână pentru a aprecia, cu propria limbă, calitatea băuturilor. Acest ritual se

desfăşoară sub egida unui Comitet de profesionişti, menit să asigure o totală obiectivitate şi

cel mai mic risc de a se înşela asupra calităţii. Firma „Société des Bains de Mer” investeşte

anual, pe aceste licori dătătoare de plăceri, 80 de milioane de franci. Nu vă mai spun,

dragii mei concetăţeni, cât costă o sticlă de vin într-un astfel de restaurant; la Cazinou, să

zicem: o butelie (trei pătrimi dintr-un litru) cvasiobişnuită nu coboară sub 10-15000 de

franci (40-60 de milioane de lei!).

*

Totul a pornit modest. Când se construia Hôtel de Paris, inaugurat în ianuarie

1864, pivniţa era o simplă groapă care adăpostea câteva balerci cu vin de Bordeaux. Acest

Bordeaux a rămas mult timp singurul furnizor, vinurile sosind la Nisa (oraş-staţiune aflat la

vreo 15-18 kilometri de Monaco) cu vaporul. De acolo, o navă mai mică, numită „Le

Palmaria”, transfera vinul în butoaiele sale, pe care le ducea la Monaco. Unele vapoare

(precum „Le Charles III”, de pildă) se mai împotmoleau în nisip; altele erau acostate de



corsari. Ajungeau însă destule şi pe mesele monegaştilor (la urma urmei, şi ei veniţi de pe

cele mări...). Peste vreo 10-15 ani, arhitectul Dutron, care avea să înalţe Cazinoul Monte-

Carlo, a săpat şi actualele pivniţe, după modelul cramelor bordeleze.

Un fapt mai puţin cunoscut: modul de protejare a faimoaselor pivniţe, în timpul

celui de-al doilea război mondial, când în Cazinoul Monte-Carlo petreceau mai ales

uniformele militare germane de ocupaţie. Pivnicerii au apelat la o soluţie originală: în

prima mare încăpere a cramei – despărţită de restul catacombelor printr-un zid „vechi” –

au împrăştiat grămezi de sticle goale, lăsând impresia unei banchet-dezastru bahic. S-a

salvat astfel o veritabilă bogăţie, între care prestigioasele soiuri: Château Bel Air Marquis

d‟Aligre 1850; Château Gruaud Larose 1865; Château Gruaud Larose 1874; Château

d‟Yquem 1890; Château Léoville Poyferré 1895; Château Margaux 1920; Château La

Conseillante 1928; La Mission Haut Brion 1920; Château Lafite Rothschild 1937.

*

Facem un popas într-un spaţiu restrâns – un patrulater de 5/5 metri – închis între

pereţii aceloraşi stelaje cu opt etaje de sticle cu licori. În această încăpere austeră, în care

nu se află decât o banală masă de lemn şi câteva scaune – îmi spune pivnicerul-ghid care

mă însoţeşte – Principesa Grace, soţia Prinţului Rainier III (nu de mult timp plecată dintre

cei vii) obişnuia să dea petreceri intime pentru prietene (şi prieteni?!). Ghidul „încalcă”

regula – şi face să aterizeze pe ilustra masă două pahare cu vin. Închinăm pentru umbra

dispărută...

În timp ce degustăm licoarea de chihlimbar topit îi povestesc ospitalierei mele

gazde câte ceva despre vinurile româneşti – despre care a auzit, le-a degustat, le apreciază,

dar nu cunoaşte prea multe în legătură cu istoricul lor. Este uluit când îi spun că arheologii

confirmă existenţa viţei de vie pe actualul teritoriu românesc încă de la primele vetre de

locuire omenească. Se pare că dacii – despre care, spre mirarea mea, a auzit – s-au

înfruptat din belşug din această licoare, din moment ce puternicul rege Burebista ar fi

decretat distrugerea plantaţiilor de vie. Poetul Ovidiu – despre care iar a auzit; cult, ghidul

meu! – descriind cât de aprige erau iernile la Pontul Euxin, amintea faptul că vinul

îngheaţă stâncă în vasele de lut ale băştinaşilor, încât spre a fi băut (de fapt, mâncat)

trebuia tăiat în bucăţi cu barda. Celebrul „Almanah des Gourmets” – despre care eruditul

pivnicer ştie mai multe decât mine – consemna în anul 1825 valoarea şi căutarea

Cotnarului românesc, sădit de mâna lui Ştefan cel Mare. Pentru ca Pierre Larousse să-l

consacre, în marele său dicţionar, cu suprema apreciere: „Se clasează printre cele mai bune

vinuri ale globului, iar cunoscătorii îl preferă chiar şi Tokay-ului”.

...Între timp, pe masa pe care s-au

rezemat coate fine, princiare, aterizează

dintr-un Cer-al-Bunei-Speranţe alte pahare

cu soare lichefiat. Îmi vin în minte scene

din „Grandiflora” lui Gib Mihăescu, cu

Cocoşel umplând bărdace la mesele de sub

copaci, pentru Manaru şi Ramură şi Bazil

şi alte umbre de eroi ai epocii... – încerc să-

l fac să înţeleagă ceva din toate acestea, dar

bravul pivnicer mi-o retează scurt: „Dragă

domnule ziarist, n-aţi vrea să vă angajaţi la

Crama noastră?...”...Afară, soarele îşi legase la ochi un ştergar de nori.

Ion Andreiţă



Primarii oraşului Caracal (III) Cornel Manolescu

ATANASIU, IOAN; 1885, martie - decembrie, primar.

S-a născut, după calculele făcute pe baza actului său de deces, pe la 1836. A fost

comerciant (,,brașovean” ). Era apelat și Ioniță. În 1862 se căsătorește cu Elena

(,,Leanca”), bunica soției lui Mihail C. Chintescu, Ecaterina. Cu Leanca, Ioniță Atanasiu a

avut mai mulți copii :

PARASCHIVA ( n. 1862 – d. 1865, noiembrie 16 ).1

ANA (,,SIȚA”) , n. 1864. La 1882, ianuarie 17 Sița se căsătorește cu

Velisarie Leontopol (n . 1846 – d. 1909 ), proprietar, domiciliat

com.Viespești, fiul reposatului Nicolae Leontopol și Arhonta Leontopol

domiciliată în Viespești-Olt.‟‟2 Sița a decedat la 15 decembrie 1932 în

Caracal, actul de moarte No. 300 din Decembrie 1932.

ELISABETA ( n. 1865 – ϯ. 1866, august 2 ). Martor la declararea

decesului a fost,, Florea Ilie Majai, comerciant, 56 ani unchiul moartei‟‟. 3

LINA , decedată la 30 august 1868, la vârsta de 1 an și jumătate.

ȘTEFANA ( n. 1871, august 22 ).

Monitorul Oficial , nr. 241 din 26 ianuarie 1883, prezenta rezultatul alegerilor comunale

din țară:

,, Districtul Romanați, Urbea Caracal

Alegători înscriși – 389.

Votanți – 288.

S‟au ales domnii:

1. Ilie Prejbeanu , proprietar – 212 voturi

2. Theodor Gazan , proprietar – 189 v.

3. Toma Hagi Chirea , comerciant -188 v.

4. Ion Leoveanu, proprietar – 185 v.

5. Ion Atanasiu, comerciant, proprietar – 181 voturi

6. Mihalache Ceaușescu , comerciant – 180 v.

7. Dimitrie Mihăileanu , idem – 150 v.

8. Dimitrie Guran, comerciant, proprietar – 147 v.

9. Mihail Petrovici, avocat – 145 v.

10. Ilie Georgescu, idem – 120 v.

11. Ghiță Pop, comerciant – 110 v.‟‟

La 22 ianuarie 1884, Ion Atanasiu era trecut ,,pe lista provizorie de

eligibili pentru Senat pe anul 1884, din județul Romanați.”

1 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 2 / 1865, p.43.

2S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 293 / 1879-1884.

3 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 21 / 1865-1866.



În 1884 este numit de către Ministerul agriculturii, industriei și comerciului și

domeniilor membru

în ,, Juriul special

pentru exposițiunile

și concursurile

agricole și

industriale ce vor

avea loc în anul

curent în județul

Romanați”.

În perioada

martie-decembrie

1885 a funcționat ca

primar al orașului

Caracal.

La 4 mai 1887 este ales membru în Consiliul județean Romanați.

Prezentăm comparativ ,,Rezultatul alegerilor pentru Consiliile județene efectuate

în diua de 4 Maiu 1887 de către colegiul II.‟‟4 Romanați.

Alegători înscriși-455; Votanți-273; s‟au ales:

*M.Prejbeanu – 258 voturi,

*Teodor Vlădescu – 258 v.,

*I.Atanasiu – 258 voturi,

*I.Brabețeanu – 243v.

*Mihail – 156 v.

*Vasile Varlam – 142 v,

*Florea Carstucea - 142 v,

*M.Petrovici – 142 v.

În urma ,,alegerilor și balotajului ce au avut loc în ȡilele 1-9 și 12-13 februarie

1892 pentru Adunarea deputaților și Senat” sunt aleşi:

,,Senat,

Colegiul II - Jianu Amza

-Atanasiu I”.

Ion Atanasiu , în martie 1892 figura pe ,,Lista definitivă de persoanele din județul

Romanați eligibile la Senat pe 1892.”

A fost Ofițer al ordinului ,,Coroana României”.

S-a stins din viață la 10 aprilie 1902 , în vârstă de 66 de ani, în casa sa din suburbia

Protoseni. Era proprietar și căsătorit .

În anul 1903 ,,Sița Leontopol moștenitoarea decedatului I. Atanasiu și I.

Dobruneanu, tutorele legal al fiicei sale Titi ( n.n. Ecaterina ), moștenitoarea decedatului

4 Monitorul Oficial al României nr.27 / 6 mai 1887.

Semnătura lui Ioan Atanasiu , ca Ofițer al Stării Civile și

primar, pe actul de căsătorie al lui Alecu Constantinescu

cu Matilda Adamiadis ( la 1885, noembrie 8 )



I. Atanasiu , aveau procese pe rol la

Tribunalul Romanați în vederea

recuperării unor sume de bani

împrumutate de către răposat unor

persoane.5

NANU, CONSTANTIN; 1886 –

1894, primar

S-a născut la 1844, conform

Certificatului de botez al acestuia

înscris în condica pentru botezați a

bisericii ,,Toți Sfinții”- Caracal, pe

anul 1844.

,,C. Nanu și-a început

activitatea ca slujbaș la prefectura de

Romanați în 1862, sub Domnia lui

Alexandru Ioan Cuza cu decretul

contrasemnat de ministrul Barbu

Catargi. A avansat, prin meritele

sale, până la înalta funcție de casier

general al județului Romanați, slujbă

ce mai târziu a fost numită

administrator financiar.”6

La 28 aprilie 1878 se

căsătorește cu Eugenia ( n. 1861 ),

fiica lui Dimitrie Guran , comerciant7

și a răposatei ( la acea dată ), Păuna Dimitrie Guran. Unul din martori la căsătorie a fost

Mihail Ion Demetrian, funcționar.8

Cu Eugenia ,Costică Nanu a avut mai mulți copii:

IOAN ( n. 1880,august 9 – d. 1881, august 2, la 1 an )

ECATERINA ( n. 1882, aprilie 19 – d. 1882, aprilie 20)

CONSTANTIN ( n. 1883 –d. 1891, iulie 17 )

ELENA ( n. 1884, iunie 7 ).

MARIOARA (n. 1886 ). Căsătoria celor doi nu a durat prea mult. ,,La 10 februarie 1900, Eugenia C.Nanu cu

petițiunea reg. la No. 3063 a făcut acțiune de divorț soțului său, motive ,,rele tratamente “.

Acest act de căsătorie s-a desfăcut prin sentința Onor Tribunalului Romanați

,No.542 / 1900 înscrisă în registrul pentru căsătorii pe anul 1878 pe paginile 144 și 145 ,

azi 16 decembrie 1900.”9

5 Ibidem nr.141 / 18 septembre 1903, pag. 4859.

6 Conservatorul de Romanați, din 30 martie 1914.

7 Dimitrie Guran în anul 1863 avea 34 de ani ,,și un capital anual de 6000 galbeni. Figura pe lista

electorală ,,Alegători direcți de orașu” (Monitorulǔ Jurnalǔ Oficialǔ alǔ Principatelorǔ Unite-1863, nr. 5, pag.4). 8 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 292 / 1869-1878.



La 10 august 1907, Marioara Nanu, fiica lui Constantin Nanu se căsătorește cu

Dimitrie Ștefan Cristide, proprietar , n.1875 în Craiova, divorțat, domiciliat în comuna

Dobrosloveni, județul Romanați, viitor prefect al județului (1908, dec. 8 – 1910, aprilie

13 ). ,,Căsătoria celor doi s‟a desfăcut prin sentința de divorț a Tribunalului Romanați

s[entin]ţa Nr.3 / 929.”10

În noiembrie 1875 C.Nanu era președintele Comisiei Comunale din Adunarea

deputaților, iar tot în noiembrie, dar anul 1881, când s-a constituit ,,Comițiul agricol” din

județul Romanați ,,alegându-și biuroul “ C.I.Nanu a fost ales casier. În 1883 era Casier

general al județului Romanați.

,,Devine primar între 1886 – 1894, deci sub guvernarea liberală cât și

conservatoare. Încrederea cetățenilor în el a fost cu prisosință răsplătită de activitatea sa

ca primar, fiind un primar destoinic.

Sub el s-au clădit gimnaziul ,,Ioniță Asan“ și școala primară ,,Filipescu”. S-a

executat Bulevardul Gării și șoselele din Bold.

Pavează străzile, organizează abatorul, pompa de incendiu, canalizează pârâul.

La 21iunie 1887, primarul C. Nanu reface fântâna din piața orașului și pe cea

numită Encea. Nu-și lasă încrederea în politica comunală; singur cu trăsura, însoțit cel

mult de un agent, inspecta barierele în fiecare noapte aproape, și la ore deosebite.11

Ordinele sale erau îndeplinite cu conștiinciozitate, dar și fără raționament și exces

de zel, în unele cazuri, iar în acest sens prezentăm un articol din ziarul ,,Vulturul”, nr. din

28 octombrie 1887. Vom păstra ortografia acelor vremuri și tonul hazliu al acestei relatări.

,,PROCEDARE COLECTIVISTĂ

Primarul Nanu în dorința de a face venit casei comunei Caracal, dă ordin poliții ca să dea

în judecată pe toți câți țin servitori fără condicuță contra regulamentului comunal, însă„și

uită ca să deslușească a se escepta colectiviștii; polițaiu Dobrotescu de asemenea ca un

echou repetă ordinul primarului, și comisarii plec dupe vânat. Ce se întâmplă însă? Sub-

comisaru Cilianu voind pe de o parte a îndeplini ordinile date eră pe d‟alta a-și face

datoria, procede a constata pe contravenienți, și dă judecății fără mustrare de cuget între

alții și pe D-nu Const. Nanu primaru orașului, și D-nu Paraschivan Ghițulescu consilier

comunal. Procesul-verbal ne observat fiind de șefii sub-comisarului, se înainteasă

judecătorului de ocol, și D-nu primar Nanu și D-nu consilier Ghițulescu se pomenesc

citați în judecată!!!

Ce va se ȡică asta?-„și ȡic onorabili reprezentanți ai orășanilor-Cum s-a făcut

această încurcătură? Noi se fim dați în judecată? Nu se pόte, ce va ȡice alegătorii când va

vedea că tocmai noi călcăm regulamentu comunal când datoria nostră este de a-l aplica

și da esemple?Trebue să eșim spălați.

Consultu se face, și D-nu polițaiu trimite o adresă judecătorului de ocol, arătând

că D.nii Nanu și alții sunt dați judecăți de sub-comisar din erόre: -Bravo stimabililor ! ați

nemerit-o tocmai ca cu nuca în perete!

Cum?sub-comisaru constată că toți servitorii Dv. sunt fără condicuță,

închee proces-verbal și D-nu polițaiu printr‟o semplă adresă spune că din erόre sunteți

dați judecăți!!

9 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. Nr. 292 / 1869 – 1878.

10 S.J.A.N.Olt. Col Registre de Stare Civilă, Caracal, reg.402 / 1907, p.63.

11 ,,Conservatorul de Romanați “, nr. din 30 martie 1914.



Cine dar minte? Sub-comisaru care a făcut constatarea locală, sau polițaiu care

pόte nu are cunoscință de legea de procedură penală?

Procesele verbale în materie de contravențiune nu se pot ataca de cât pe calea

falșului, prin urmare putem ȡice: sub-comisaru a spus drept și polițaiu a mințit; și mai

putem adăoga că acesta a mințit pentru că colectiviștii, ereau vinovați și urma să‟i spele

cu săpun de pete.

La 24 curent s-a judecat procesu, și toți au fost achitați!!

Din două una: Ori colectiviștii ereau vinovați și trebueau pedepsiți: Ori sub-

comisarul a încheeat un act falș și trebuea dat judecății.

Risum teneatis amici.12

În ziarul ,,Vulturul‟‟, din 9 noiembrie 1889 se dau relații despre ,,fântâna ce

voiește a face domnul Cesianu‟‟ și despre unde dorește primarul Nanu să fie amplasată.

,,Domnul primar Nanu stăruiește ca fântâna ce voiește a o face domnul Cesianu și

care va fi luminată cu 5 lumini întocmai ca cea din Piața Radu Negru, să se facă în locul

fântânii de lângă casa răposatului Negrescu.

Noi rugăm a găsi că locul ales nu e nimerit câtuși de puțin și că cel mai bun loc

pentru asemenea fântână este sau acela vis-a-vis de Hotel Minerva sau acela de lângă

pod [...] de oarece aici e piață și poate fi folositor orașului atât pentru apă cât și pentru

lumină.‟‟

Este vorba despre așa numita

,,fântână cu 5 felinare‟‟, (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 50/ 2016)

care a funcționat cu petrol în Piața

birjelor, unde se adunau și sacalele.

Pe 2 iulie 1888 s-a inaugurat

noul spital din Corabia întreținut cu

fonduri județene. ,,La această serbare

au asistat D-nu prefect Cezianu ( n.n.

D.Cesianu , prefect, 1888, aprilie 1 –

1889, aprilie 25 ), ….., d-nu C.Nanu

primaru orașului Caracal.

În decembrie 1890 Const.

Nanu este confirmat din nou primar al

Caracalului după cum rezultă din

următorul document:

MINISTERUL DE

INTERNE

,,Prin decretul regal cu No.3.316 din

3 Decembre 1890, dupe propunerea

făcută prin raport de D. ministru

secretar de Stat la departamentul de

interne și pe basa art.55 din legea

12 În românește: ,,V-ați putea ține râsul prieteni?’’ ( Horațiu, Ars poetica ).

Act de fondare a clădirii gimnaziului Ioniţă Asan

din Caracal cu semnătura primarului C. Nanu



comunală, D.Constantin I.Nanu s‟a confirmat în funcțiunea de primar al comunei urbane

Caracal, iar D-nii Dimitrie Mihăileanu și Ion Leoveanu în aceea de ajutόre primarului.”13

La 1 octombrie 1888 a fost inaugurat Gimnaziul Ioniță Asan, într-o clădire

improprie. În 10 / 22 iunie 1891, în timpul primariatului lui C. Nanu, a fost pusă ,,piatra

fundamentală a clădirei gimnaziului ,,Ioniță Assan‟‟. Directorul gimnaziului era I.

Pomponiu Pârvulescu, primar Constantin Nanu, iar prefect al județului Romanați,

Constantin M. Chintescu.

Ca primar a reprezentat , în 1892, orașul Caracal la București cu ocazia jubileului

de 25 de ani de domnie a regelui Carol I.

A făcut politica Partidului Conservator , fiind și președintele Clubului

Conservator din Romanați.

În 18 mai 1905 C. Nanu este numit prin Decret Regal delegat al fiscului în

comisia de apel a județului Romanați:

,, MINISTERUL DE FINANCE

CAROL I.

Prin grația lui Dumneȡeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori,sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul

financelor;\

Avend în vedere legea pentru constatarea și perceperea contribuțiunilor directe

În virtutea art. 93 din Constituțiune,

Am decretat și decretăm:

Art. I. Se numesc în funcțiunile de delegați ai fiscului în comisiunile de apel, pe un

period de trei ani, următorele persόne:

-În județul Romanați, membru d. C. Nanu, supleant Vasile Varlam.

Art II și cel din urmă. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul

financelor este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Bucuresci,la 18 Maiu 1905.14

CAROL

Ministrul de finance

No. 2.945.

Tache Ionescu”.

Prin decretul regal nr.1710 din 9 mai

1911 ,,dat asupra raportului d-lui ministru al

afacerilor străine, cancelar al Ordinelor s‟a

conferit ordinul Coroana României, în gradul

de ,,Comandor‟‟ D -lui Nanu Constantin , fost

primar și administrator financiar, pensionar

din Caracal.‟‟15

A decedat în 1928, actul de

deces nr. 65 / 1928

13 Monitorul Oficial al României, nr. 201 / 8 decembrie 1890.

14 Monitorul Oficial al României, nr. 41 / 24 mai 1905, pag. 1590.

15 Monitorul Oficial al României , nr.49 / 4 iunie 1911,.

Catren din ziarul Romanațul, nr.34,

31.08.1927



BIBIAN, MIHAIL (,,MIHALACHE,,)

1895 – 1899, martie 7 ( revocat ), primar

1900 – 1901, primar

1905, ianuarie –martie, președ. C. I.

1906,martie – 1908, primar.

Mihail Bibian apelat și

,,Mihalache” s-a născut în 1842.

Părinții săi au fost Anastasie și

Eufrosina Bibian. A fost frate cu

Nicolae A. Bibian.

La 27 septembrie 1875, M.

Bibian se căsătorește cu Ana, fiica lui

Hristea Gazan și Sofia Gazan. Aceasta

era soră cu Ecaterina Gazan, soția lui

Vasile Suditu.

La căsătoria civilă, din partea

ginerelui nu a fost nimeni de față,

părinții săi fiind decedați. Din partea

miresei au participat mama și fratele

său, Teodor Gazan.16

Hristea Gazan era răposat de

mai mult timp, iar Sofia Gazan moare

peste 25 de ani în 25 februarie 1900,

,,în casele D-lui Mihail Bibian din

suburbia Sfântu Nicolae, la vârsta de

82 de ani.17

Cei doi soți au avut mai mulți

copii:

ȘTEFAN ( n. 1876 –d. 1945, mai 26 ), magistrat, în 1905, noiembrie 27,

acesta se căsătorește cu Maria Vasilescu ( n. 1881- d.1949,martie 23 ).18

Unul dintre copiii săi a fost Ștefania, născută pe 15 septembrie 1910.

ELISABETA ( n. 1878, aprilie 24 – d. 1961, octombrie 8, București ). Căsătorită cu locotenentul Ioan Popp, născut în Ploiești , în anul 1873.

OLIMPIA ( n. 1883, mai 28 , ,,după declarația făcută de Nicolae Bibian,

33 ani, advocat, care ne-a înfățișat copilul în lipsa tatălui, care au fost

împiedicat de a face declarația.”).

A fost căsătorită cu locotenentul Eliad Alexandru , n. 1878, în Craiova.

În 1880, figura pe ,,Lista suplimentară,cu persoanele cu aptitudini de jurați pe

anii 1880 – 1881. Dreptul de admitere-proprietar.

16 S.J.A.N.Olt,Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg.304 / 1875.

17 S.J.A.N.Olt,Col.Registre de Sare Civilă, Caracal, reg. 386 / 1899.

18 S.J.A.N.Olt.Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg.400 / 1905.

Bustul lui Mihai Bibian din parcul oraşului

Caracal



Cu ocazia zilei de 10 mai 1897, a fost decorat cu ordinul ,,Coroana României” în

grad de ofițer.19

A fost membru marcant al Partidului Conservator-democrat

,,Prin ordin al D-lui Ministru de Interne No.5152 și adresa D-lui Prefect local

No.2619 prin care i se făcea cunoscut revocarea D-lui Bibian.

D-l primar Bibian a fost revocat din funcție prin înaltul Decret Regal No.960.

În ședința Consiliului Comunal al urbei Caracal, de la 7 Martie 1899 este votat și

ales ca primar Alecu Constantinescu‟‟.

Prin decret regal, ,,dat în Bucuresci, la 31 Decembrie 1904‟‟, se instituie o

Comisie interimară, cu Mihail Bibian președinte.

Raportul d-lui ministru către M.S.Regele.

Sire,

D. prefect al județului Romanați ne face cunoscut că primarul și ajutorul de

primar al comunei Caracal au demisionat și au părăsit serviciile Comunei mai înainte de

a li se comunica primirea demisiunilor. Că cei-alți 8 membri rămași în consiliu nu mai

respund la convocările ce li se fac, așa în cât interesele comunei sunt lăsate în părăsire.

Afară de acesta, este un an de când comuna a fost autorizată a contracta un

împrumut de 500.000 lei pentru mai multe îmbunătățiri,între cari canalizarea pârâului ce

traversează orașul și a unui heleșteu,cari, în starea actuală, sunt focare de infecțiune.

Consiliul comunal nu a luat nicio mesură pentru începerea lucrărilor, s‟a

mulțumit numai să dea scurgere heleșteului, ceea ce face să se exaleze mai cu înlesnire

miasmele din noroiul remas descoperit.

Fiind-că aceeași lipsă de activitate s‟a constatat și în alte direcțiuni, subsemnatul,

pe baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane, are onόre a ruga

respectuos pe Maiestatea Vostră să binevoiască a semna alăturatul proiect pentru

disolvarea consiliului comunal și numirea unei comisiuni interimare, compusă din d-nii:

Mihail Bibian, președinte; Constantin Radovici,vice-președinte; Constantin Marinescu,

Ion Mărculescu și Gheorghe Zaman, membrii, care să gereze afacerile comunei până la

alegerea și instalarea noului consiliu comunal.

Sunt, cu cel mai profund respect Sire,

Al Maiestății Vostre , Prea plecat și prea supus servitor,

Ministrul de interne G.Gr.Cantacuzino

No.22.200 1904,Decembrie 30.

CAROL I

Prin grația lui Dumnedeu și voința națională,Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului secretar de Stat la departamentul de interne sub No.

22.200

Pe baza art.38 și 39 din legea pentru organisarea comunelor urbane și art. 3 din

legea asupra procedurei electorale,

Am decretat și decretăm:

Art.I. Consiliul comunei urbane Caracal se disolvă de noi și se instituie o

19 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. 15 / 1897.



comisiune interimară, compusă din d-nii: Mihail Bibian, președinte, Constantin

Radovici,vice-președinte, Constantin Marinescu, Ion Mărculescu și Gheorghe M.Zaman,

membri.

Art.II. Colegiile electorale ale ȡisei comune se convocă:Colegiul I pentru ȡiua de

20 Februarie 1905 și Colegiul II pentru ȡiua de 22 Februarie 1905, spre a procede la

alegerea membrilor Consiliului comunal.

Alegerea delegaților va avea loc în ȡiua de 6 Februarie 1905.

Art.III. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Bucuresci, la 31 decembrie 1904.20

CAROL

Ministru de interne,

G.Gr.Cantacuzino No. 3416

Prin Decretul Regal nr.1309 ,,Dat în Bucuresci, la12 Martie 1905” contrasemnat

de G.Gr. Cantacuzino, Ministrul de Interne, ,,D. Mihail Bibian se confirmă de Noi în

funcțiunea de primar și d. Constantin I. Radovici în aceia de ajutor de primar la comuna

urbană Caracal.21

A fost primar de mai multe ori. În timpul mandatelor sale s-a construit școala

primară de băieți din cartierul Bold (1896), a început construcția Teatrului Național

(Memoria Oltului nr. 17/2013 ) și s-a finalizat construcția Palatului de Justiție.

În mandatul 1905 – 1906, când a fost numit președinte al unei comisii interimare ,

ales și apoi confirmat primar, se construiește Hala de alimente (autor arhitectul Grigore

Cerchez) și încep lucrările de amenajare a parcului ,,Constantin Poroineanu“ și canalizarea

pârâului.

Cu toate acestea , presa locală, prin prietenul său, magistratul și epigramistul Ion P.

Dacianu, îl trage de urechi așa cum reiese din epigrama publicată în ziarul ,,Caracalul”,

din 8.II.1906.

,,Despre a lui activitate

Ca primar, ce pot să zic?

N-a făcut nici rău, nici bine

Fiind că n-a făcut nimic”

Sumele pentru realizarea parcului au fost votate în anul 1905, în timpul

primariatului lui M.Bibian, care a înscris în buget suma de 176.000 de lei pentru amenajare

și 4000 de lei pentru studii.

Lucrările au început în 1906 și s-au terminat în 1908, sub primariatul lui C.

Demetrian.22

La 14 iulie 1896 începe construcția ,,Teatrului din Caracal‟‟.

În ședința din 16 iulie 1906, primarul Mihail Bibian aprobă cedarea terenului ce

aparținuse decedatului C. Cioflan ( pe care primăria îl cumpărase de la moștenitorii

20 Monitorul Oficial al României, nr.225 / 6 ianuarie 1905

21 Monitorul Oficial al României, nr.289 / 25 martie 1905

22 Ricman, Ștefan, Monografia județului Romanați, 1928.



defunctului cu suma de 13.000 lei ),

Direcției Telegrafelor și Poștelor, pentru a

construi Palatul Poștelor din Caracal.23

M. Bibian a decedat la 7 iunie

1909.

După doi ani de la moartea sa , în

anul 1911, prin grija familiei a fost

realizat un bust de bronz de către

sculptorul bucureștean Frederich Storch.

Bustul a fost dus la mormântul

său din cimitirul nr.1 și așezat pe un soclu

de piatră de munte șlefuită.

În anul 1977 bustul lui Mihail

Bibian a fost ridicat din cimitirul nr.1 și

așezat pe un soclu în parcul din centrul

orașului pe aleea ce-i poartă numele.

Mai târziu , este plasat chiar la

intrarea pe această alee.

Ultima mutare a bustului are loc

în anul 2008 când este poziționat pe

aceeași alee, în fața monumentului lui

H.G. Lecca, în locul său fiind adus bustul

lui Constantin Poroineanu.

Pe soclu este fixată o placă de marmură pe care este inscripționat:

Mihail Bibian

1842 – 1909

Primar al orașului Caracal

Un fiu al Romanaţilor- general de divizie Pion (Pavel Ion) GEORGESCU

Col. (r.) Marin Ghinoiu

Pavel Ion Georgescu (Memoria Oltului nr.8/2012) s-a născut la 25 decembrie 1883, în

Zănoaga, comuna Leu, judeţul Romanaţi (în prezent Dolj).

A urmat C o l e g i u l naţional Carol I din Craiova şi Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti,

Şcoala militară de artilerie şi geniu (1904-1906, în promoţie cu viitorii generali de artilerie

Gheorghe Buicliu, Traian Grigorescu, Paraschiv Dobre şi Carlaonţ Ion) apoi Facultatea de

Matematică.

Grade militare: sublocotenent-1 iulie 1906, locotenent-10 mai 1910, căpitan-1 aprilie 1914,

maior-1 aprilie 1917, locotenent-colonel-1 aprilie 1920, colonel-28 septembrie 1926, general de

brigadă-1 aprilie 1935, general de divizie-1942.

23 Dincă, Dana-Roxana, Grigorescu, Vera, Popovici, Sabin, Monografia municipiului Caracal,

Edit.Tiparg.,Pitești, 2007.

Locul de veci al lui M. Bibian



Funcţii militare: fost profesor (12 ani) şi comandant al Şcolii de Artilerie din Timişoara

(1926-1928) şi al Arsenalului armatei (1930-1931), al

Brigăzii 15 Artilerie din Chişinău, până în 1937, al Diviziei

20 infanterie din Tg. Mureş (1937-1939), apoi al Corpului

Teritorial 7 Sibiu.

A fost un iscusit pedagog, un distins educator şi un

mare patriot. La 28 iunie 1926, la plecarea din şcoală a

promoţiei a 33-a elevi înaintaţi ofiţeri de artilerie

comandantul şcolii, colonelul Pion Georgescu, se adresează

absolvenţilor spunându-le: „... ţara noastră România vă

promovează pe ziua de 1 iulie 1926 la cel mai frumos şi cel

mai iubit grad al treptei erarhii militare, la gradul de

sublocotenent de artilerie. Primind gradul de

sublocotenent de artilerie, să ştiţi că v-aţi înobilat, v-aţi

fixat loc în societate, şi aţi luat loc în rândurile noastre,

devenindu-ne camarazi şi ajutoare nepreţuite. ... Primind

dar epoletul de ofiţer v-aţi luat angajamentul tacit că vă veţi devota absolut îndeplinirii datorii

militare Naţionale ... Odată ofiţeri sunteţi responsabili de viaţa armatei, de principiile sale de

forţă şi de existenţa peste tot unde ea se găseşte şi de aceia din ziua când aţi pus epoletul de ofiţer

să ştiţi că sunteţi în serviciul de totdeauna şi peste tot. Naţia aşa ne vrea şi aşa trebuie să fim. ...

Gândiţi-vă că din clipa când aţi încins sabia şi voi, ca

şi noi comandanţii voştrii ce ne-aţi cunoscut întâi, ne

am pregătit şi ne pregătim pe fiece zi, cu îndărătnicie

fără margini, ca să ne facem datoria la ceasul greu;

Noi ostaşii, trebuie la acel ceas să biruim sau să

murim pe locul hotărât de soartă şi să creştem aşa că

nu trebuie să ne înfioare nici-o clipă gândul că sub

picioarele noastre poate fi mormântul care ne

aşteaptă, ci din contră să fim întăriţi în ideia că nimic

nu trebuie cruţat pentru a îndeplini rostul la care

suntem chemaţi.”24

La fel de înălţător vor răsuna cuvintele

colonelului Pion Georgescu la festivitatea absolvirii

Şcolii Militare de Artilerie a promoţiei 1 iulie1927:

„Haina de apărător, care vă va aşeza în rândurile

noastre, uniforma cum zic croitorii, vă va aduce după

ea respectul, la care noi toţi înaintaşii voştrii am

ţinut; ridicând-o şi susţinând-o cu demnitate prin

munca şi actele noastre, făcând-o iubită de ai noşti,

temută şi admirată de vrăjmaşii noşti. Vă revine

datoria ca această haină a apărătorilor patriei

noastre, s-o păstraţi neîntinată. ... Aţi făcut o carieră

nu ca a oricărui profesionist, care are şi el datorii de îndeplinit, dar o carieră căreia Dv. trebue să

vă consacraţi şi în care este angajată tacit Onoarea Dv. ca cea mai tare garanţie a îndeplinirei

24 Colonel Georgescu Pion – În serviciul Şcoalei Militare de Artilerie ca educator şi comandant

1926-1928. Cuvântări educative ocazionale – Timişoara, 1928, Tipografia Şcoalei Militare de Artilerie – p. 73-81;



neşovăite a datoriei militare naţionale, da, datorie militară naţională, fiind-că azi ca şi totdeauna

şefi militari ai armatei sunt şi şefii naţionali ai popoarelor.”25

În vremea când era

comandantul Şcolii de ofiţeri de

artilerie „Carol I” a instituit un

premiu, care-i va purta numele, care

se acorda „celui mai vrednic din

promoţie, ales pentru: caracterul

frumos şi însuşirile dovedite;

educaţie morală şi militară distinsă;

cultură generală şi specială

constatată; idei tari, sentimente

altruiste şi de bună învoire,

dovedite.” Până în anul 1943 acest

premiu a fost primit de 16

absolvenţi.26

A fost profesor de balistică

la Institutul Politehnic din Timişoara.

În primul război mondial s-a

remarcat în luptele de la Caşin şi Mărăşeşti. La Mărăşeşti, în ziua de 24 septembrie 1917, grupul de

obuziere de sub comanda sa, ocupând poziţie de

tragere înaintată, pe prima tranşee de apărare,

executând o tragere de mare precizie, a dărâmat

„Coşurile Fabricii de Zahăr” care serveau inamicului

drept observatoare (infanteriştii au denumit tranşeea de

unde au tras obuzierele Bt. a 4-a din R. 29/4 Obuziere

„Tranşeia Maior Pion”)27

.

În satul Seini (Satu Mare) construieşte o

biserică ortodoxă, iar în Zănoaga ridică un bust al lui

Ştefan cel Mare.

În perioada 1937-1939, în calitate de general

de divizie, a fost comandantul fortificaţiilor de la

Poarta Someşului. Tot în această perioadă ostaşii

Diviziei a 20-a infanterie, în frunte cu comandantul

lor, generalul Pion Georgescu, mobilizaţi să

organizeze apărarea Porţii Someşului în faţa primejdiei

fasciste, s-au hotărât să depună împreună mărturie de

credinţă întru cinstirea lui Mihai Eminescu, de la a

cărui moarte tocmai se împlineau 50 de ani ridicând un

monument viu, din 10.000 de brazi, pe dealul Comja

(650 m.) (muntele Gutîiului), cu inscripţia numelui

poetului “Eminescu”. „Am hotărât atunci, ca în

amintirea lui, şi în faţa centrului de rezistenţă ce

25 Colonel Georgescu Pion – În serviciul Şcoalei Militare de Artilerie ca educator şi comandant

1926-1928. Cuvântări educative ocazionale – Timişoara, 1928, Tipografia Şcoalei Militare de Artilerie – p. 81-85;

26 *** - Revista „Armata” nr 11-12-13/ianuarie 1943, număr special de an nou

27 Colonel Pion Georgescu – Din activitatea artileriei române la Mărăşeşti. Tragere de precizie cu

obuzierul de 127 m.m. Dărâmarea coşurilor Fabricii de zahăr dela Mărăşeşti. 24 septembrie 1917 - Timişoara, 1927, Tipografia Şcoalei Militare de Artilerie – p.20-21;



lucram pe muntele Gutâiului (...) să-i ridicăm un monument viu, scriind literele numelui lui cu

10.000 de brazi aduşi din regiune şi de la aceeaşi înălţime (650 m altitudine, n.n.). Mai întâi am

obţinut de la locuitorii comunei Seini-Racşa terenul – se-nţelege, convingându-i şi însufleţindu-i

şi pe ei pentru această idee... Am căutat apoi puieţii de brad în pădurile regiunii şi pepinierele

ocoalelor silvice. Am dispus scoaterea brazilor şi am organizat transportul lor în târguşorul Seini,

unde era postul de comandă al diviziei (cancelaria de la parterul şcolii „Alexiu Berinde”-n.n.),

pentru ca de acolo, montându-i pe samare de cai şi catâri, să-i ridic la 650 m altitudine. Am săpat

şi am amenajat terenul poienii. Am pus să se determine locul literelor prin profilele făcute pe

teren (...), să fie văzute astfel din piaţa Seinilor,

precum şi din diferite porţiuni ale şoselei

naţionale şi căii ferate Baia Mare-Satu Mare.

Treceam de la săparea tranşeelor pentru

apărare,la aceea a unei tranşee mai puternice,

aceea a plantării cu brazi în pământul de

acolo, din ţara Oaşului, şi acolo,la Poarta

Someşului, a numelui lui Eminescu, care

ştiam şi eu, şi ei că este şi va rămâne cea mai

straşnică fortificaţie ce puteam ridica acolo...”. Ctitoria generalului Georgescu P. Ion („PION”

– cum i se spunea, cetatean de onoare al orasului

Seini, post mortem) este vizibilă din avion, de

pe DE 58, spre Satu Mare.

În 1940, generalul Pion Georgescu, în

fruntea ofiţerilor Corpului 7 teritorial, a ieşit în stradă,

manifestând împotriva Dictatului de la Viena. Iată cum

raporta prefectura poliţiei judeţului Sibiu despre această

acţiune: ,,Astăzi 1 Septembrie a.c., orele 12, premilitarii

români din Sibiu, sub comandă, la care s-a ataşat mare

parte din populaţia românească locală, în total circa 1000

persoane, au manifestat în faţa sediului

Comandamentului Corpului 7 Teritorial Sibiu, contra

cedării teritoriilor ardelene. Domnul General Georgescu

Pion, Comandantul Corpului 7 Teritorial, a apărut la

fereastră şi a fost în delung ovaţionat de către

manifestanţi. Domnia sa a ţinut un mic discurs care însă

din cauza aclamaţiilor nu a putut fi auzit de public.

Cerându-i-se de manifestanţi să vină între ei, Domnul

General Georgescu s-a coborât în stradă unde a fost

ridicat pe umeri de către cei prezenţi. Apoi, împreună cu

alţi ofiţeri Domnia-sa a mers în fruntea manifestanţilor,

parcurgând străzile oraşului ”.28

28 Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii celui de-al doilea

război mondial – Ed. Militară, vol. 1, 1989, p. 284; Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) –

Istoria militară a poporului român – Ed. Militară, vol. VI-1989, p. 343;



După trecerea în rezervă a condus revista ,,ARMATA” (1942-1945), revistă bilunară

ilustrată, cu tematică militară, autorizată de Marele Stat Major, în care a scris o serie de articole,

cele mai multe editoriale : Ostaşii României ; Generalul de armată Petre Dumitrescu ; Odessa.

Stalingrad ; Transnistria-pământul românilor; Pilda jertfitorilor ; De înviere ; De Ziua Eroilor

România ia Pentru ONOR ; După doi ani de război ; Avionul şi efectele întrebuinţării lui ; Marea

înseamnă-Libertate-Putere ; 350 de ani de la urcarea lui Mihai Viteazul pe Tronul Ţării Româneşti ;

Care este problema noastră istorică şi etnografică şi cum o

putem deslega ; La centenarul Artileriei româneşti ; Ce să

credem despre existenţa neamului nostru şi care va fi

situaţia lui în lume ; Marina noastră ; Să fim tari ; etc.

In 17 septembrie 1955, generalul Georgescu

PION, la 72 de ani (foto: bătrânul general pe dealul Comja

rememorând amintiri din perioada 1939-1940) revine pe

dealul lui scump. Este aşteptat în gară de un grup de

pionieri cu flori şi mult entuziasm. Duminică,18 septembrie,

la cinematograf se prezintă o şezătoare literară inspirată din

creaţia eminesciană, pregătită de Mihai Bălaj, iar luni, un

grup de intelectuali seineni îl însoţesc pe Comja, seara fiind

organizată o masă comună. „Ultima mare bucurie a soţului

meu a fost posibilitatea de a vizita, în 1955, oamenii

locului care i-au fost atît de dragi. Cu lacrimi în ochi ne-a

povestit despre primirea entuziastă ce a fost făcută la Seini

cu această ocazie…” Astăzi o stradă din oraşul Seini poartă numele

bravului general artilerist PION GEORGESCU.

Opera: În serviciul Şcoalei Militare de Artilerie ca educator şi comandant 1926-1928.

Cuvântări educative ocazionale (1928); Ce aminteşte comandantul Marii Unităţi din Poarta

Someşului (1941); Spiritul de jertfă al Artileriei române (1943);

o serie de cursuri predate în Şcoala de Artilerie: Proectile şi Focoase, Efectele

proectilelor, Armamentul portativ, Guri de foc. Studiul ţevii. Studiul afetului, Tracţiunea

hypomobilă şi motorizată;

diverse studii: Ce s-a făcut la alţii şi ce ar fi de făcut la noi din punct de vedere artileristic,

Studiul măririi câmpului de tragere horizontal la tunul de 76,2/75 prin dispozitivul (Pi-o-n) pivot

osie nemodificate.

A fost decorat cu mai multe ordine şi medalii române şi străine.

Din 1946 a fost pus sub permanentã supraveghere de Securitate şi a fost arestat de mai

multe ori.

A murit în 1956.

Bibliografie:

*** Anuarul ofiţerilor activi din Armata Română pe anul 1923/1924 – p. 346 ;

Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – Istoria militară

a poporului român – Ed. Militară, vol. VI-1989;

Colectiv (coordonator principal general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu) – România în anii

celui de-al doilea război mondial – Ed. Militară, vol. 1, 1989;

Casa de cultură Seini - MIHAI BĂLAJ (1909 - 1976) Pagini biografice;

Gheorghe Istrate - PĂDUREA EMINESCU, în revista Pro-saeculum, nr. 5/2003, p. 11;

Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman" Craiova – Repere spirituale

româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj



Romanațenii și Constantin Argetoianu

Dumitru Botar

În anul 1931, Regele Carol al II-lea aduce la guvernare o formulă inedită, IORGA-

ARGETOIANU (18 aprilie 1931-6 iunie 1932), în care Argetoianu deținea finanțele și ad-

interim la externe. Preocupat de soarta țăranului și a agriculturii în general, acesta venea cu

o serie de propuneri la care s-a angajat să contribuie efectiv: lichidarea datoriilor vechi,

credite noi cu dobândă de 2% pe an,

micșorarea birurilor, desființarea

cartelurilor industriale etc. Din inițiativa

lui, Guvernul a propus proiectul legii

pentru conversiunea datoriilor agricole,

care a fost adoptat la 14 aprilie 1932

(devenind lege) prin care se asanau de

drept datoriile contractate de

proprietățile mici (sub 10 ha) prin

reducerea lor cu 50%, restul de 50%

convertindu-se într-o creanță

amortizabilă în 30 de ani cu o dobândă

de 4%, iar pentru datoriile contractate

de proprietățile mai mari de 10 ha,

conform unei scări progresive care

ajungea la 50%, restul datoriei urmând

a fi plătită în doi ani și jumătate. A fost

cea mai importantă lege adoptată de

guvernul Iorga, răspunzând unei

necesități adânc resimțite de milioane de țărani.

Țăranii din Romanați au ținut să-i mulțumească direct lui Argetoianu într-un mod

cu totul special. Aflând că în ziua de 18 august 1935 se afla la moșia sa de la Breasta,

debitorii și agricultorii romanațeni au plecat acolo formându-se o coloană imensă de căruțe

, circa 87, pe drum alăturându-se și alți tărani din localitățile pe unde treceau. Ajungând la

Craiova, locuitorii din Bănie întrebau unde se duc:

-Mergem la Breasta, să mulțumim salvatorului nostru, haideți și d-voastră.

Ajunși acolo, au avut puțină teamă că Argetoianu nu ar fi totuși la moșie, dar după o

așteptare tensionată apare și salvatorul în uralele celor prezenți și a fost un adevărat delir,

parcă Dumnezeu a coborât pe pământ. Alecu Radian, subsecretar de stat la Ministerul

Agriculturii și Domeniilor, era lângă el, iar o doamnă Florescu i-a oferit un buchet de flori,

după care țăranul Mitrache din Ghizdăvești a citit o poezie care a smuls ropote de aplauze:

,,În zile de îngrijorare

Când nevoia-i tot mai mare

Când sărăcia străbate

La orașe și la sate

Vine-o rază de lumină

În sufletul ce suspină

E amintirea meritată

A zilei de altădată

Când boierul Argetoianu

Salvă țara și țăranul

Și scăpându-l de robie

L-a făcut stăpân pe glie

A făcut astă minune

Fără nici-o promisiune

Și de-atunci mai tot mereu

Lăudăm pe Dumnezeu

N. Iorga şi C. Argetoianu



Că ne-a dat pe Argetoianu

De ne-a alungat dușmanul

Care vrea să ne răpească

Avuția strămoșească

În a doua guvernare

Opera-i va fi mai mare

Alte condiții de plată

Să scape averea toată

Căci hunii și tătarii

Denumiți azi cămătarii

Mai cred în a lor izbândă

Stau ca hingherii la pândă

El le-a spus cu sânge rece

Că pe-aicea nu se trece

Și azi tot omul cinstit

Strigă-ntruna neobosit

Să trăiască Argetoianu

Că el a salvat țăranul”.

Au avut intervenții de respect și

laudă la adresa salvatorului Costică

Florescu, președintele asociației

debitorilor din Romanați, Ioniță Stoenescu

din Leu și Marinescu Vela din Dolj.

Când a trebuit să vorbească

Argetoianu, aplauzele nu mai conteneau,

cu greu a putut spune gândurile sale:

„Această manifestațiune o primesc ca un

prinos al dragostei voastre și ca o

îmbărbătare pentru viitor. Am fost

întrebat de ce nu am desăvârșit reforma?

Eu am luat toporul în mână și am croit o

cărare într-o pădure. Nu e vina mea dacă

cei care au venit după mine nu au lărgit

drumul și au lăsat să crească din nou

mărăcini. Din plugurile ce brăzdează

ogorul țării, din munca ce fecundează pământul izvorăște hrana satelor și orașelor. Pentru

realizarea programului agrar este nevoie de solidaritatea tuturor plugarilor. În această

țară nu sunt decât două realități de care sunt legate destinele acestui neam: pământul care

ne hrănește și ideea monarhică, întrupată azi de Majestatea sa Regele Carol al II-lea,

singura nădejde a plugarilor români.”

Cei aproape 4000 de oameni au aplaudat și au ovaționat numele binefăcătorului pe

care aproape că nu-l mai lăsau să se retragă.

În ziarul Buretele/4 august 1935, găsim și aceste frumoase versuri de recunoștință

pentru merele bărbat politic:

,,Astăzi țara și țăranu

Îl cer pe Argetoianu

Că a dezrobit țăranu

Și scăpându-l de robie



L-a făcut stăpân pe glie

El făcu atunci minunea

Când dădu conversiunea

Și-astăzi tot Argetoianu

Are hotărât tot planul

Și acuma Majestate

Pentru cinste și dreptate

Cheamă pe Argetoianu

Că-l vrea țara și țăranu

Așa vrea și orășanu”.

Sterie Ionescu,

directorul ziarului Buretele

scrie în numărul din 12 V

1936 că Argetoianu trebuie

arătat copiilor, soției,

prietenilor și vecinilor,

pentru că omul acesta ne-a

scăpat de cămătari, „fără el

nu am fi avut case și pământ,

va da credit nou plugarilor cu

dobândă de 2% pe an, va

îndruma tineretul satelor spre

agricultură.” Și tot el

continua spunând că toate

acestea le poate face numai

dacă ajunge la putere, iar ca să fie la putere trebuie să-i dăm votul nostru „jurat să fie cine

nu-l va vota.” În final, Sterie Ionescu face o afirmație tristă: „Din păcate cei care au fost

ajutați de el nu i-au dat votul.”

Un plugar, fiu al Romanațiului, fără nici un fel de datorii, scrie în Buretele/15

august 1936 poezia CÂNTECUL LUI ARGETOIANU:

,,Ileana mea, păzește bine lanu

C-o să vină, dragă, curând Argetoianu

Și-o să facă el, are să facă

S-avem boi, căluți, s-avem și-o vacă.

Pe câmpie vor crește floricele

Te vei încununa și tu frumos cu ele

Și cântând atât cât ne ia gura

Eu voi striga cu tine într-una URA...

Să trăiască Argetoianu nostru

La cămătari a pus și va pune căpăstru

Iar de la cei ajunși azi ca și robii

Va goni și hienele și corbii”.

Oricum, pentru plugari, el a fost la un moment dat omul providențial iar

romanațenii l-au omagiat ca pe un zeu.

Ziarul Buretele apărut la Caracal cu întreruperi între 21

mai 1933- 20 septembrie 1937 (12 numere)



115 ANI DE ÎNVĂȚĂMÂNT ECONOMIC ÎN SLATINA

Prof. Dumitru Nica

Începuturile învățământului economic în orașul Slatina datează din prima jumătate

a secolului al XIX-lea . Astfel, în raportul trimis Eforiei Școalelor Naționale ca urmare a

susținerii examenelor la finele anului școlar 1833, institutorul superior de la Școala

„Ionașcu” Slatina informa despre

modalitatea de desfășurare a examenului

școlar, scriind: ,,s-au cercetat elevii

clasei a III-a primară în fața

ocârmuitorului județului și ai tuturor

membrilor cancelariei sale, boieri

pământeni și mădularele magistratului

orașului, negustori și părinți ai copiilor.

Examenul a durat cinci zile (26-30

iunie). Am cercetat elevii la aritmetică

făcându-se lucrări practice de numere

întregi și cu frângeri, lucrări

analoghicești și de căutarea dobânzilor și

a tovărășiilor. Lucrarea cea grabnică și

fară zăbavă, ce făceau școlarii pe tablă

dovedea deplină știință ce avea într-

aceasta, punând pe privitor la mirare și

au adus mulțumire ascultătorilor”.

Școlile sătești erau în suferință și le

lipseau învățători pregătiți să asigure

asemenea examinări.

Un pas înainte în organizarea

Școlii se făcu în urma reformei

învățământului inițiată de domnitorul

Alexandru Ioan Cuza- ctitorul României moderne. Înființarea de școli secundare, de tip

gimnazii și licee cu profil clasic și real a diversificat și programa școlară în care

disciplinele economice își ocupă locul cuvenit și clar definit în ierarhia școlară. Înființarea

în 1884 a Gimnaziului Real „Radu Greceanu” Slatina – devenit în 1914 liceu – a adus

înviorarea învățământului secundar.

Astfel, pe un catalog din 1901 al Gimnaziului Real Slatina, cât și pe anuarul din

1901/1902 se menționează existența „ unei clase economice”. Acest înscris poate fi socotit

dovada documentară de naștere a învățământului economic în sensul modern al cuvântului.

Clasa respectivă a funcționat în cadrul numitului liceu drept „clasă extrabugetară”.

Funcționarea a fost de scurtă durată, nu datorită lipsei de interes cât mai ales lipsei

posibilităților financiare. Existența unei asemenea clase o menționează și Monografia

liceului „Radu Greceanu” ediția 1994.

Drumul a fost greu și anevoios. Dar au fost dascăli și autorități care nu au renunțat

la crearea unei asemenea școli în Slatina. Să nu trecem cu vederea un moment semnificativ

în istoria învățământului economic în orașul Slatina - înființarea după 1900 a unui număr

Dumitru Nica



important de bănci populare, care la începutul secolului al douăzecelea depășea cifra de

100 de unități în fostele județe Olt și Romanați. În acest context – după modelul Școlii

Centrale Practice de Contabilitate și Educație Cooperatistă, în anul 1915 s-a înființat un

număr de 14 școli de CONTABILITATE ȘI EDUCAȚIE COOPERATISTĂ.

Între localitățile care au beneficiat de o școală de contabilitate și educație

cooperatistă se numără și orașul Slatina. Din datele

de referință bibliografică nu se precizează cât timp

a funcționat o asemenea școală, dar chiar și așa

putem afirma că zbaterile respective, izvorâte din

necesitatea pentru o astfel de școală n-au fost

zadarnice și n-au rămas fără ecou.

Cu toții știm că românii au o aptitudine

specială pentru comerț, au o putere de muncă, o

perseverență și o inițiativă admirabile, gata să

înceapă cu mijloacele cele mai modeste un mic

negoț și capabil să-l ducă până la înflorire în scurt

timp și într-o așa măsură, încât sfidează orice

concurență. Lor le trebuie numai îndrumarea pentru

cultivarea și desăvârşirea acestui dar. Și această

cultivare nu se poate face decât prin școlile

comerciale.

Iată de aici, rostul și importanța școlilor

comerciale. Ele furnizează elementele care în scurt

timp au clădit pe baze solide, viața națională a

industriei și comerțului în România. Şcoala

Comercială Slatina a fost înființată în anul 1922 din inițiativa unui grup de comercianți și

industriași precum și a instituțiilor financiar-bancare din Slatina, pentru a forma elemente

necesare prosperării comerțului și industriei pe meleagurile Oltului.

În urma intervenției Comitetului Școlar al județului Olt și a sprijinului acordat de

cunoscuții fruntași politici Alexandru și Vasile Alimăneșteanu (Memoria Oltului nr.

22/2013), cu ordinul nr. 90292 din 7 octombrie 1922, Ministrul Instrucțiunii Publice,

doctor Constantin Angelescu a semnat actul de reînființare a unei școli elementare de

comerț, condiționând Comitetul Școlar Județean să asigure Comitetului Școlar al noii școli

înființate acoperirea sumelor necesare pentru plata personalului didactic și de serviciu,

pentru local, mobilier, iluminat și încălzit.

Banca Uniunii Agricole, Industriale și Comerciale Slatina a depus suma de 35 000

lei, cerută de Minister și astfel Școala Comercială Slatina și-a început funcționarea.

Cu direcțiunea școlii a fost însărcinat I.I.Zamfirescu , profesor la Liceul “Radu

Greceanu” Slatina, iar secretar a fost numit I.M. Albu.

Cu sforțări nu tocmai ușoare și datorită concursului lui Vasile Alimăneșteanu,

prefectul județului Olt, Ilie Popescu și C. Stavarache – oameni de afaceri locali, reușesc să

învingă greutățile inerente oricărui început și să procure în grabă mobilier, să recruteze

personalul didactic, să facă înscrierile elevilor și astfel, în ziua de 1 noiembrie 1922 să se

deschidă oficial Școala Elementară Comercială Slatina.

Școala a funcționat în primul an în localul școlii primare de băieți ,,Ionașcu”

Slatina. Scoala a fost întreținută din fondurile Comitetului școlar până la 1 iunie 1923,



când în urma stăruințelor depuse la minister, unitatea a fost ,,trecută în bugetul statului”

după cum rezultă din ordinul Ministrului nr. 64 604/1923.

Cu începerea anului școlar 1923/1924, școala se mută cu chirie într-o clădire situată

în strada Principele Ferdinand nr. 2, proprietatea colonelului Bengliu. Cursurile au început

la 16 octombrie 1923, deoarece Școala secundară de fete (devenită ulterior Liceul de fete)

care funcționase în acel local, a întârziat să se mute.

La 13 decembrie 1923 Comitetul Școlar reprezentat prin I.I. Zamfirescu și Gh.

Constantinescu, a cumpărat prin licitație publică localul vândut de soția colonelului I.

Bengliu cu suma de 340 000 lei, în condițiuni destul de avantajoase: 50 000 lei la facerea

actului, restul plătibil în timp de 5 ani.

Prin demersurile Comitetului Școlar s-a reușit să se strângă pentru nevoile de

mobilier și alte cerinţe financiare suma de 440 000 lei depuși de Camera de Comerț și

Industrie, Banca Comercială Slatina – 10 000 lei, Moara „Olteanca” – 10 000 lei, Moara

„Aluta” – 10 000 lei. Câte 6 000 lei au donat Banca Negustorească și Sfatul Negustoresc

ambele din Slatina. La

rândul său Primăria

orașului Slatina a

asigurat plata apei,

lumina electrică,

canalizarea, bani de

premii pentru elevi și

altele.

Lucrările de

amenajare a localului

cu destinație specială,

mobilier pentru o

bibliotecă care a

început să funcționeze

cu 500 volume,

înființarea unui

început de muzeu

pentru studiul

productologiei și al științelor naturii, toate acestea dovedeau atașament pentru un crez în

plină amplificare.

În urma stăruințelor Școlii Elementare de Comerț și a sprijinului prefecturii, a

Primăriei Slatina și unor fruntași politici, la 9 octombrie 1925 s-a obținut aprobarea

Ministerului Instrucțiunii de înființare a Școlii Comerciale Superioare.

Cursurile Școlii Comerciale Slatina s-au deschis la 1 noiembrie 1925, în localul

Școlii Elementare de Comerț, oferit gratuit de către Comitetul Școlar al acestuia. La 1

ianuarie 1926, școala a fost trecută în bugetul statului.,

Se pornise pe un drum bun, la 21 februarie 1926, elevii școlii sprijiniți și îndemnați

de conducerea școlii în strânsă legătură cu profesorii au pus bazele unei societăți culturale.

Directorul, profesorul I.I. Zamfirescu a depus 300 de volume.

Cerințele de economiști –contabili erau mari și impuneau crearea unui cadru mai

larg de extindere și cuprinderea unui număr cât mai mare de elevi. În consecință, cu

începerea anului școlar 1926/1927 în urma motivației Școlii Elementare de Comerț la



Ministerul Instrucțiunii se obține avizul, iar prin Ordinul 14 935/1926 se aprobă înființarea

Școlii Comerciale curs seral care își va desfășura activitatea tot în localul Școlii

Superioare, iar o parte din profesori va asigura predarea materiilor prevăzute în programa

școlară.

Deschisă la 1 noiembrie 1922, Școala elementară avea un număr de 42 de elevi, a

căror instruire era asigurată de 8 profesori care proveneau de la Liceul „Radu Greceanu” și

de la instituții bancare și financiare din oraș.

Astfel, în anul școlar 1922/1923 sunt nominalizate următoarele cadre didactice: I.I.

Zamfirescu – profesor de limba româna, în același timp și director al școlii, profesorul

Traian Biju preda geografia, Daniel Mirodot preda istoria (era profesor titular la Școala

Normală de Băieți ,,Preda Buzescu” Slatina), Gheorghe Poboran – matematică, institutor la

Școala ,,Ionașcu”, Gheorghe Vieroșanu- matematică (profesor la Liceul ,,Radu

Greceanu”). Disciplinele de specialitate erau predate de Gheorghe Pătrășcioiu-

productologie (era Directorul Societății Comerciale ,,Moara Aluta”) și N.Popescu –

contabilitatea (deținea catedra de bază la Liceul „Radu Greceanu” Slatina) . Caligrafia era

predată de profesorul Gheorghe I. Ciontescu – profesor la Liceul ,,Radu Greceanu”.

Elevii școlii au efectuat vizite la două mari întrprinderi economice la aceea dată

„Moara Aluta” și „Atelierele Unirea” –de reparat material rulant în Slatina.

Cu începere de la 16 octombrie 1923 se deschide școala cu două clase. Corpul

profesoral număra în anul școlar 1923-1924 patru profesori : I.I. Zamfirescu preda

disciplinele de cultură generală

(română, geografie, istorie), iar Gh.

Pătrășcoiu și N. Popescu predau

materiile de specialitate. Lor li se

adaugă I.Gr. Cimpu, pentru

aritmetică și caligrafie.

În clasa I erau prezenți 58

de elevi, în clasa a II-a 29. La

cursul particular în sesiunea I/1924

s-au prezentat 8 elevi. În sesiunea

septembrie 1924 s-au înscris 17

elevi, între care 1 nu s-a prezentat,

11 au fost declarați promovați și 5

repetenți.

În 20 octombrie 1924 școala

își deschide cursurile cu 10

profesori și 3 clase: I-63 elevi,

clasa II-a -36 elevi, clasa III-a - 23

elevi.

Școala Comercială

Superioară s-a deschis la 1

noiembrie 1925. Din 1 ianuarie

1927 a funcționat cu precizările

prevăzute și acordate de Ministerul

Instrucțiunii.

În cele trei clase erau înscriși



55 elevi în clasa I, 46 în a II-a și 33 în clasa a III-a. Din totalul de 134 de elevi au fost

promovați 59, 44 repetenți, restul s-au retras .

Din cei 40 de elevi înscriși la începutul anului, 2 s-au retras, 2 au fost lăsați repetenți,

iar restul au promovat.

În 1926 se înființează în cadrul școlii superioare o societate culturală a elevilor

care si-a constituit și o bibliotecă cu banii donați de elevi dar și de către unități financiar-

bancare.

Din procesele verbale întocmite de organele superioare de specialitate din minister

rezultă progresele pe care le înregistra școala, seriozitatea și dăruirea pe care o depuneau

profesorii.

Demnă de reținut sublinierea pe care o făcea directorul școlii: „ Uniforma școlară este

absolut obligatorie”.

La 20 decembrie 1926, profesorul I.I.Zamfirescu care condusese școala din 1922 a

demisionat din funcția de director.

Cu aceeași dată este numit profesor și director Dem I.Teodoru.

La data de 1 martie 1927 a fost numit în postul de secretar la Școala Superioară

Comercială Ion D. Anastasiu.

Elevii școlii erau antrenați și la diferite concursuri. În 1927 au participat la concursul

național „Tinerimea Română”. S-a distins cu premiul II pe țară elevul Avram I. Ion din

clasa a II-a de la Școala Superioară Comercială Slatina.

După încheierea cursurilor pe anul 1927/1928 la 10 iunie 1928, elevilor merituoși

li s-a organizat o excursie școlară de studii de 10 zile, pe traseul Slatina-Sibiu-Alba-Iulia-

Arad- Timișoara-Hațeg-Petroșani-Craiova-Slatina. Era prima excursie de studii pe care o

făceau elevii Școalelor comerciale din oraș.

Elevii Școalei elementare se recrutau din absolvenții a 4 clase secundare. După 3 ani

de studii și absolvirea respectivă cei merituoși puteau urma cursurile Școlii superioare pe

baza unui examen de referință. ,,Uniforma kaki este obligatorie pentru toți elevii”-

menționa regulamentul de organizare și funcționare.

După absolvirea Școlii superioare precum și aceia de la Școala Comercială curs seral

puteau găsi plasament la băncile populare, la cooperativele sătești, la instituțiile publice de

stat, la întreprinderile comerciale și industriale particulare. Elevii din clasa a II-a și a III-a

erau obligați să efectueze zilnic 4 ore de practică școlară la o prăvălie, bancă sau instituție

de stat. În clasa a III-a elevilor li se predau lecții de stenografie. Pentru supravegherea

stării de sănătate a elevilor în 1926 este angajat doctorul Ludovic Sobolac din Slatina.

Corpul profesoral se compunea din profesori titulari și suplinitori care predau la

cele trei școli comerciale: elementară, superioară și curs seral.

Cei mai mulți dintre profesori aveau studii superioare absolvite în străinătate și

erau autori de lucrări științifice și manuale școlare. Este cazul profesorilor: Dumitru

Popovici, Aurel Cetățeanu, Gheorghe Vișoiu.

Instruirea profesională și practică școlară în anul 1928-1929, a fost asigurată de un

număr de 12 cadre didactice.

Din suita de profesori ai școlilor comerciale din Slatina care au urcat treptele

învățământului superior numim pe Dumitru Popovici (1902-1952), originar din satul

Șerbănești, profesor în învățământul liceal la Slatina, Iași și apoi profesor la Universitatea

,,Dacia Superioară” din Cluj. Și nu mai la urmă pe Ion N. Ionașcu, profesor la Școala



Normală, Liceul ,,Radu Greceanu”, Școala Superioară Comercială, toate trei în Slatina,

devenit profesor universitar de istorie la Universitatea București.

După anul 1930 odată cu sporirea numărului de elevi, respectiv a numărului de

clase, Școala Superioară Comercială se transformă în liceu. În urma Reformei

Învățământului din 1948, Liceul Comercial se transformă în Școală Tehnică de

Administrație Economică, pentru ca în 1955-1956 să-și închidă porțile.

Liceul de dinainte de anul 1948 a purtat un nume celebru, cel al lui Nicolae Titulescu,

personalitate a diplomației românești și universale în strânse legături cu județul Olt și

orașul Slatina. Cum s-a ajuns la atribuirea numelui ilustrului diplomat? Vom lăsa să

vorbească documentele. În 1927 și 1928 autoritățile locale slătinene: Primăria, Banca

Agricolă și Camera de Comerț și Industrie au trimis telegrame prin care își exprimă

sentimentele de admirație față de lupta diplomatică ce o desfășura celebrul diplomat pentru

interesele patriei sale. În această atmosferă conducerea Liceului Comercial Slatina a trimis

propunerile necesare către Ministerul Instrucțiunii Publice să se atribuie liceului slătinean

numele ilustrului diplomat, care la aceea dată deținea înalta funcție de Președinte al Ligii

Națiunilor Unite, ulterior denumită O.N.U. La data de 3 octombrie 1930 conducerea

Ministerului Instrucțiunii comunica Liceului slătinean că prin ordinul 19 384 „aprobăm ca

Școala

Comercială

Superioară de

Băieți din Slatina

– Olt să poarte

numele de

Nicolae

Titulescu”.

Prin

telegrama din 6

octombrie 1930,

conducerea școlii

aducea la

cunoștință

înaltului diplomat

român acest fapt,

şi-l înştiința: „Vă

roagă să binevoiți a primi acest modest omagiu ce vă aducem pentru imensele sevicii

făcute țării și pentru desăvârșitul dumneavoastră triumf ca Prezident al Adunării

Delegațiilor Popoarelor”. Confirmând primirea din Geneva- Elveția, Nicolae Titulescu, la

15 X. 1930 răspundea prin următoarea telegramă trimisă direcțiunii școlii din Slatina:

„Adânc mișcat de vestea că Școala Comercială Superioară Slatina județul Olt, de care mă

leagă atâtea amintiri va purta numele meu, vă rog a primi și transmite mulțumirile mele și

cele mai bune urări de muncă rodnică și continuu succes. Titulescu”.

Un valoros corp profesoral a fost angajat în intervalul 1930-1940. În lista cât de

sumară, enumerăm numele : Florea Gorjan, care preda analiza economică contabilă, Traian

Vizireanu – care preda materia Buget, Iotu Marin – la disciplina impozite și taxe, Vasile

Drăgoescu – statistică, Alexandru Popescu – limba română, Paul Diaconescu –

matematică, Nicolae Popescu –istoria.

Profesori ai Colegiului Economic ,,P.S.Aurelian” din Slatina alături

de un grup de elevi premianţi



În 1956 totul a devenit istorie și rămâne o pagină luminoasă a învățământului

economic în orașul Slatina, până în 1979 când se reînființează clase de economic în cadrul

Liceului ,,Radu Greceanu”.

Din cele prezentate reiese faptul că profilul economic din Slatina a funcționat la

început pe lângă Liceul Radu Greceanu și i s-a asigurat permanent majoritatea cadrelor

didactice de la acest liceu.

Transformarea Școlii Superioare Comerciale în liceu după 1930, apoi transformarea

acesuia în 1948 în Școală Tehnică de Administrație Economică, închisă după anul școlar

1955-1956, toate acestea au văduvit mai bine de 20 de ani județul Olt, dar mai ales orașul

Slatina, de cadre de nivel mediu pregatite pentru sectoarele economice și administrative.

Dezvoltarea impetuoasă din punct de vedere industrial și economic a județului, implicit a

municipiului Slatina, transformarea vechiului târg într-un oraș dezvoltat cu pretenții de

modernizare necesita aducerea la un nivel superior de civilizație a modului cum se face

comerțul.

Existau numeroase cereri din partea părinților în această privință pe care numai

profilele industriale și de biologie-chimie, ale liceului „Radu Greceanu” nu le mai

satisfăceau. În plus, existenţa școlii de subofițeri de poliție la care majoritatea elevilor

solicitau completarea studiilor în profilul drept și administratie publică, sporea gradul de

necesitate al unui asemenea profil.

Cunoscând bine istoria Liceului

Radu Greceanu, a profilului

economic din Slatina, subsemnatul,

în calitate de absolvent al liceului

Radu Greceanu – promoția 1959, în

calitate de titular al unei catedre de

matematică a acestui liceu începând

cu 1964, în calitate de director

adjunct în perioada 1970-1978, încă

din 1974, am început să tatonez

reînființarea profilului economic, la

liceul Radu Greceanu, pe lângă

electrotehnică, chimie industrială,

biologie-chimie.

Liceul Radu Greceanu dispunea

de o bază materială și o încadrare

profesorală care făceau posibilă

preluarea, din mers, și a altor profile

de specialitate. Dar până în 1978 nu

am fost înțeles de conducătorii

politici de atunci. În 1978 am fost

promovat inspector de specialitate la

Inspectoratul Școlar Județean. În

această calitate, am discutat cu prof.

Ion Georgescu, care devenise

directorul acestui liceu, începând cu

1978 (un om deosebit, un profesor –

Inaugurarea bustului economistului P. S. Aurelian

în faţa Colegiului Economic din Slatina



maestru în ale biologiei, unul dintre cei mai buni directori de liceu din județ și din țară)

despre reînființarea profilului economic, am întreprins tot ce era necesar, pe lângă

Comitetul Județean al PCR, pe lângă conducerea ISJ, nu în ultimul rând, pe lângă

conducerea Ministerului Învățământului și în final s-a obținut aprobarea ca începând cu

anul școlar 1979-1980 să funcționeze în cadrul Liceului ,,Radu Greceanu” două clase de

comerț și contabilitate în clasa a IX a în treapta întâi din care urma să rămână una singură

în treapta a II-a. A fost sigur un prim succes.

La învățământul seral nu s-a limitat numărul de clase, ceea ce face ca în anul școlar

1983-1984 să funcționeze nu mai puțin de 7 clase curs seral dintre care 5 de drept

administrativ.

Faptul că noul profil adus în liceu a fost un succes, mai ales că am avut și șansa de a

găsi pentru disciplinele de specialitate oameni destoinici și foarte bine pregătiți, respectiv

Roșulescu Lidia în primul an, apoi Stroe Georgeta și alții, este demonstrat de numărul

mare de solicitanți la înscrierea pentru examenul concurs treapta I: 5-7 pe loc. Interesul a

crescut după prima serie de absolvenți, toți încadrați în producție sau cu acces în

învățământul superior.

Un moment mai puțin fericit în evoluția învățământului economic în cadrul Liceului

„Radu Greceanu” se înregistrează în cursul anilor 1988-1989, când are loc imixtiunea

nefondată a conducerii ISJ potrivit căruia profilul economic era profil industrial și necesita

înlocuirea cadrelor de specialitate cu „binevoitori” neplătiți din cadrul liceului sau din

afară, precum și renunțarea totală la maiștri de instruire practică. S-a găsit înțelegerea

necesară în rândul unitătilor comerciale care patronau profilul și prin tatonări, tergiversări

s-a reușit să fie salvat profilul economic.

Profilul economic a dispus de la bun început de o bază materială deosebită: cămin,

cantină, laboratoare, cabinete. Căminul, terminat chiar în anul înființării profilului

economic, dispunea de 304 locuri în camere de câte 8 elevi cu posibilități de suplimentare

până la 410 locuri ocupate, fapt care s-a și întâmplat datorită solicitărilor masive din partea

elevilor liceului. Cum majoritatea elevilor din învățământul economic provenea de la țară

este lesne de înțeles de ce o bună parte din elevi, ce beneficia de condițiile bune de cazare

și masă, se recruta din clasele economice. Se menționează existența în această perioadă a

unei gospodării anexe moderne și eficiente cu seră, crescătorie de iepuri și porci. La

acestea se adaugă personalul de bucătărie, bine calificat, din rândul căruia a rămas ca

amintire bucătăreasa șefă renumită Ionescu Ioana (tanti Jeni) și ca administrator

Ciolponea Marin.

Pedagogii în această perioadă au fost: Smarandache Constantin, Mihai Eugenia,

Eremescu Victoria, Teișanu Paula.

Biblioteca liceului, care dispunea de o sală de lectură cu un fond de carte de peste

24 000 volume și cu numeroase abonamente la cotidiene și reviste de specialitate dintre

care și economice a pus la dispoziția elevilor tot necesarul de carte prevăzut în programele

școlare (literatură, limbi străine, dicționare, atlase etc.) Dintre bibliotecarii din perioada

respectivă menționăm pe Stegaru Maria și Stoica Firu Violeta.

Laboratorul de biologie (microscopie) era, într-un fel, unicat prin concepere și dotare,

fiecare elev dispunând de un spațiu amenajat și dotat cu microscoape și ustensile necesare

și 4 cabinete de specialitate anatomie, botanică, genetică și anatomia animală comparată

(care putea fi folosit și în determinările organoleptice ale alimentelor).



Existau de asemenea două laboratoare de chimie și două laboratoare de fizică foarte bine

dotate, la acestea funcționând laboranta şefă Ciorecan Marinela și Emilia Cârstoiu. De

asemenea sunt și cabinete de limbi moderne, matematică, istorie și științe sociale- ultimul

în dotare din 1990, cabinetul de informatică „Ștefan Odobleja” dotat cu tehnica de calcul

cea mai performantă, aflat sub conducerea profesorului Voinea Vasile. Privind dotarea de

specialitate, având în vedere ineditul situației, profilele economic și de drept administrativ

au fost complet diferite ca şi cerințe de pregătire față de cele existente. Soluțiile n-au

încetat să apară datorită doamnei profesoare Roșulescu Lidia și domnului Băluță Ion,

economist la Inspectoratul Școlar Județean Olt: s-a luat legătura cu Academia de Științe

Economice București și s-a obținut patronarea profilului de către instituția respectivă.

Urmarea: o cantitate impresionantă de material didactic a fost transferată liceului.

Se repartizează în exclusivitate profilului economic spațiul de deasupra cantinei ceea

ce permite amenajarea unui laborator dotat cu mașini de calcul și a unui cabinet de

merceologie și tehnica vânzării – prin folosirea eficientă a elevilor de la învățământul seral

economic în realizarea de material didactic, s-au stabilit relații principiale și eficace cu

instituțiile și întreprinderile pentru care se pregătea forța de muncă în așa fel încât o bună

parte din elevii de la zi și în totalitate cei de la învățământul seral și-a desfășurat pregătirea

practică la sediul acestora.

Astfel, pentru elevii de la învățământul de zi o parte din orele de instruire s-a

desfășurat în cabinetele liceului sub îndrumarea profesorilor de specialitate și cu clasele

împărțite (IX,X,XI,XII) în grupe de minim 10 elevi sub îndrumarea instructorilor de

practică. Pentru clasa a XIII-a seral elevii împărțiți pe grupe de 4-6 și-au efectuat practica

în unitățile economice sau instituții financiar bancare sub îndrumarea șefilor de serviciu.

Pentru drept-administrativ, unde majoritatea elevilor proveneau de la Școala de

Poliție, pregătirea în meserie a fost mult facilitată de faptul că ea s-a desfășurat chiar în

cabinetele foarte bine dotate ale școlii respective.

Discipline de specialitate erau predate de: Roșulescu Lidia, Stroe Georgeta, Mihoc

Mihaela, Băluță Nicolae, Petrescu Consuela, Cojocaru Marius, Oprina Mihaela, Văluță

Ioana, Maican Denisa, Bădescu Cristian, Oprea Mihaela, Scorbureanu Ion, Ciolponea

Mariana, Stănescu Ortansa, Ionescu I. Ilie, Profeanu M. Liliana, Floricu Nadia, Constantin

Lavinia.

La acești slujitori ai învățământului economic adăugăm pentru disciplinele de drept la

clasele seral, profil administrație publică, cu deosebită recunoștință pe ofițerii de la Școala

de poliție care, în frunte cu regretatul avocat Voicu Constantin, au predat ore cu

conștințiozitate și maximă disciplină, fără nici o retribuție materială, în perioada anilor

1979-1989.

Cu toate condițiile bune care existau la Liceul ,,Radu Greceanu” , după 1989, după

Revoluție, se simțea nevoia înființării unui Liceu Economic, de sine stătător.

Începând cu 1993, subsemnatul devine inspector școlar general al I.S.J.Olt. Având

mereu în gând reînființarea Liceului Economic, am început tatonările la Minister. După

încercări care au durat 2-3 ani, de a înființa un astfel de liceu, s-a reușit, în sfârșit, ca la 15

iunie 1997, prin Ordinul 3659, emis de Ministerul Educației Naționale să ia naștere

,,Grupul Școlar Economic Administrativ”, având ca director pe fostul inspector general,

Dumitru Nica. Noua unitate de profil economic funcțíona în clădirea numărul 2 a Liceului

„Textil” Slatina, pentru ca în 1998 să cuprindă și Liceul Textil, unindu-se cele două

colective.



Aici învățau în anul școlar 1997-1998, 272 elevi la cursurile de zi, 48 elevi la școala

profesională, 120 elevi la cursurile postliceale organizate de Grupul Școlar Economic

Administrativ și 360 elevi la cursurile organizate de Camera de Comerț, Industrie și

Agricultură a Județului Olt.

Specializările obținute în urma absolvirii cursurilor de zi și postliceale erau în

domeniul : finanțe- contabilitate, financiar-bancar, gestiune și birotică. Se poate spune că

eforturile cadrelor didactice din acel an școlar 1997-1998 și ale elevilor din această unitate

școlară încununează munca celor care în urmă cu 100 de ani puneau piatra de temelie a

învățământului economic din orașul Slatina.

15 septembrie 1997 a însemnat o nouă filă importantă în viața învățământului

economic din Slatina.

Prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării din 9 septembrie 2000, Grupul Școlar

,,Economic Administrativ și Prestări Servicii” devine Colegiul Economic „Petre S.

Aurelian”.

Colegiul Economic „Petre S.Aurelian” continuă să ofere celor care îi trec pragul

oportunităţi pentru înaltă performanță, o deosebită deschidere culturală pe un drum lung

din care elevii și profesorii nu au parcurs decât prima parte, atât de plină de obstacole.

Ținta și ambiția educativă a tuturor se polarizează în jurul imperativului de a lua în

considerare personalitatea elevului, oferindu-i posibilitatea manifestării talentului,

interesului și predispoziției fiecăruia. Iată că s-a împlinit un vis.

Am să închei folosind expresia unei absolvente – promoția 1998, Alina Mitran, primul

redactor al revistei ,,PROECO” şi care spunea despre profesorii acestei unităţi : „Ei sunt

cei care ne-au prins din zbor și ne-au învățat să fim oameni”.

În calitate de director al Colegiului Economic P.S.Aurelian, încă de la înființarea

acestuia, am gândit sărbătorirea a 100 de ani de învățământ economic în Slatina. Cu

ajutorul întregului colectiv al Colegiului, cu ajutorul doamnelor profesoare Georgeta

Stroe, Lidia Roșulescu ( au predat discipline de specialitate încă din 1979) am reușit să

pregătim acest eveniment pentru 21 mai 2001. Dar, prin februarie 2001, am trecut din nou

inspector general, rămânând director al Colegiului doamna Roșulescu Lidia.

Împreună, am sărbătorit cei 100 de ani . A fost o festivitate de vis. Au participat foști

profesori la acest profil, de-a lungul timpului, foști elevi, cadre didactice și elevii de atunci,

și nu în ultimul rând, prefectul de Olt – prof. Marin Diaconescu și președintele Consiliului

Județean – Marin Ionică.

Mesaje emoţionante au citit cu acest prilej prof. Ion Bodescu, fost titular pe catedra de

biologie la ,,Radu Greceanu”, fost director al Școlii Medii Tehnice Financiare- Slatina, în

perioada 1950-1954 şi prof. univ. dr. Ecaterina Andronescu , Ministrul Educației și

Cercetării, Mitran Alina, absolventă a Liceului Economic, promoția 1998.

În anul 2001, anul sărbătoririi, Colegiul Economic P.S.Aurelian avea o bază

materială corespunzătoare și o cifră de școlarizare de invidiat, funcționau 35 clase de

liceu, 16 clase de profesională, 7 clase de mecanici, 12 clase de postliceală, toate cu peste

2200 de elevi. Acestora li se adăugau cele 12 clase de postliceală ale Camerei de Comerț,

Industrie și Alimentație – Olt, cu peste 600 de elevi, care au funcționat pe lângă Liceul

Economic, de la înființare până când nu au mai avut elevi, în anul 2006.

Că această unitate de învățămînt, Colegiul Economic ,,P.S. Aurelian” s-a dezvoltat

puternic, o demonstrează și spusele d-lui Dumitru Nica, la acea mare sărbătoare: ,,Colegiu,

un nume care înnobilează, dar și obligă. O asemenea demnitate nu se obține întâmplător,



ci luându-se în calcul o seamă de criterii de eficiență prezente, dar și tradiția, trecutul care

trebuie să susțină prezentul și să fie o garanție pentru acesta. Avem mai multe criterii de

evaluare a ceea ce înseamnă calitatea prezentului, și este de amintit în primul rând

procentajul absolvenților noștri , care sunt admiși în învățământul superior (80%) . În al

doilea rând, integrarea pe piața muncii a absolvenților școlii profesionale (80-90% cei de

la servicii) și 100% cei de la tehnic” (Gazeta Oltului, joi 22 mai 2001).

De atunci și până în prezent, Colegiul ,,P.S.Aurelian” în fiecare an și-a diversificat

profilele, specializările și calificările. Așa se face că, în anul școlar 2015-2016, absolvenții

acestui colegiu dobândesc competențe în una dintre calificările: tehnician în activități

economice, tehnician în activități de comerț, tehnician în hotelărie, tehnician în

gastronomie, în design vestimentar, coafor stilist etc.

De asemenea, Colegiul Economic oferă posibilitatea instruirii în firmele de exercițiu,

care facilitează atât integrarea ușoară pe piața forței de muncă, precum și inițierea sau

dezvoltarea unei afaceri. Nu în ultimul rând, absolvenții au posibilitatea să-si continue

studiile la facultăți cu profil economic. Toate specializările urmate în acest colegiu oferă

posibilitatea practicării unor meserii frumoase și bine plătite.

Bibliografie:

1. Prof. Gheorghe Ungureanu -Liceul ,,Radu Greceanu” – 110 ani de la înființare

2. Prof. Gh. Mihai, Prof. D. Nica - ,,P.S.Aurelian” - 170 de ani de la naștere

3. Prof. Gh. Mihai, Prof. D. Nica- Colegiul Economic ,,Petre S. Aurelian” –

monografie, 2001

4. George Poboran - ,,Istoricul orașului Slatina”, 1902

5. Prof. Traian Biju - Liceul ,,Radu Greceanu” , 1884-1984 (Însemnări nepublicate)

6. Prof. Nicolae Popescu-Optași- Înființarea Gimnaziului Real din Slatina și

transformarea lui în liceu

7. Anuarele Liceului „Radu Greceanu”

Activitatea P.S. Nifon Criveanu ca Episcop de Huşi (1934-1939)

Ion D. Tîlvănoiu

Născut la Slătioara în fostul judeţ Romanaţi la 20 februarie 1889 din tată învăţător,

Grigore Criveanu a urmat Seminarul Central din Bucureşti fiind tot timpul bursier între

1902-1910. Teologia a făcut-o de asemenea la Bucureşti fiind bursier între 1910-1914. În

1916 este hirotonit preot la biserica Lucaci din Capitală iar între 1924-1926 a studiat la

Montpellier şi Paris, fiind trimis de Patriarhie după recomandările Facultăţii de Teologie.

Reîntorcându-se, a fost numit profesor şi director la Seminarul ,,Nifon” din Bucureşti şi

deservent la Sf. Patriarhie. Din 1927 intră în monahism, în 1928 este numit Vicar la

Episcopia Râmnicului Noului Severin şi în 1929 este hirotonit arhiereu. În acest răstimp a

publicat mai multe lucrări de valoare şi a colaborat la reviste bisericeşti din ţară şi din

Franţa. Dacă despre familia sa, activitatea ca Mitropolit al Olteniei şi opera misionară din

vremea războiului am scris cu alt prilej (Memoria Oltului nr. 1, 7/2012; 13, 18/2013;

32/2014), activitatea din vremea cât a fost Episcop de Huşi este mai puţin cunoscută, ea

desfăşurându-se şi într-o zonă mai îndepărtată de Oltenia; totuşi, am reuşit să aflăm câteva



lucruri interesante pentru cititor, cercetând la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti

colecţia revistei Cronica Huşilor şi Anuarul Eparhiei Huşilor apărute în acea perioadă.

Nifon Criveanu a fost investit episcop de

Huşi, după 5 ani de vicariat la Episcopia

Râmnicului Noului Severin, la 11 martie 1934.

Episcopia Huşilor s-a organizat de

sinodul de la Iaşi din 1600, când Mihai Viteazul

cuprinsese Moldova, având catedrală episcopală

biserica zidită de Ştefan cel Mare cu hramul

,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Aici îşi

începuse misiunea episcopală Mitropolitul

Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri ca şi

ucenicul său, Mitrofan, care trecând în Muntenia

a ajuns episcop de Buzău, înfiinţând tipografia de

acolo.

Cu prilejul investirii, a apărut Cronica

Huşilor, revistă culturală şi bisericească a clerului

Eparhiei care se tipărea la Tipografia lui George

Cerchez din Huşi. Revista amintea de râvna

cărturarului Melchisedec care trecuse pe acele

meleaguri lăsând neîntrecuta sa lucrare cu acelaşi

titlu. Revista Cronica Huşilor se punea la

dispoziţia preoţilor din Eparhie.

Chiar în primul număr, apărut în martie

1934, se dau detalii despre alegerea, investitura

şi instalarea P.S. Episcop Nifon Criveanu al

Huşilor. Înaltul ierarh venea în scaunul rămas

vacant prin trecerea la cele veşnice a Episcopului

Iacov Antonovici la 31 decembrie 1931. Deşi

scaunul episcopal nu putea rămâne vacant mai

mult de trei luni, potrivit legii bisericeşti,

datorită împrejurărilor, alegerea noului episcop

s-a făcut abia după 2 ani, la 19 octombrie 1933.

Alegerea s-a făcut în felul

următor. La ora 10 şi jumătate I.P.S.Gurie,

înconjurat de un sobor de preoţi a oficiat un Te-

Deum în paraclisul Patriarhiei, după care

membrii Congresului Naţional Bisericesc au

trecut în sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor.

Şedinţa a fost deschisă la ora 11 de către Patriarh

care dă cuvântul ministrului Gusti spre a citi

mesajul regal. În cuvântul său, Patriarhul

îndeamnă pe membrii congresului ,,să ţină

seama de greutăţile vremii, care cer ca în

fiecare post de răspundere să avem persoanele

Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu

(Biblioteca Academiei Române)



cele mai vrednice şi ca urmare şi la alegerea celor 3 P.S. Episcopi în scaunele vacante, să

se ţină seamă de acest comandament al vremii” 29

. A luat apoi cuvântul I.P.S. Mitropolit al

Moldovei şi Sucevei sub a cărui jurisdicţie canonică se afla Episcopia Huşilor, care aduce

elogii defunctului

Episcop al Huşilor,

Iacov Antonovici. În

continuare, secretarul

general al biroului de

alegere, prof. univ. dr.

N. Popescu-Prahova

face apelul nominal din

care rezultă că sunt

prezenţi 164 membri şi

absenţi 23. În urma

votului secret, s-a

obţinut următorul

rezultat: P.S. Arhiereu

Nifon Criveanu- 94 de

voturi; P.C. Arhim.

Chesarie Păunescu-30 voturi; P.S. Arhiereu Ilarion Băcăuanu- 11 voturi; P.S.Arhiereu Tit

Simedrea- 7 voturi; preotul Gheorghiu- 5 voturi; P.C. Arhim. Iuliu Scriban-2 voturi; P.S.

Arhiereu Veniamin Pocitan-2 voturi.

Deci alegerea s-a făcut cu o largă majoritate de voturi şi ,,în linişte deplină şi cu

toată ţinuta demnă cuvenită”.30

P.S. Arhiereu Nifon Criveanu, vicarul Episcopiei Râmnicului Noului Severin, fiind

ales cu 94 de voturi, a luat

apoi cuvântul mulţumind cu

emoţie şi recunoştinţă pentru

încrederea cu care a fost

onorat, spunând, între altele:

,,Acestea vor fi pentru mine

un îndemn mai mult, o

datorie pe deasupra

adăugată la multele datorii

cerute de înalta demnitate

episcopală. De pe acum simt

toată greutatea răspunderii

ce voi avea să dau: înaintea

lui Dumnezeu, de la Care

primesc harul şi plinătatea

puterilor spirituale şi Căruia

voi da seamă de sufletele

29 Cronica Huşilor, An.I, nr.1/martie 1934, p. 5.

30 Ibidem, p. 6.

După investitura de la Palatul Patriarhal...

...P.S. Nifon Criveanu, în drum spre Huşi, se adresează

poporului care îl întâmpină în gara Creţeşti



încredinţate îndrumării mele. Înaintea Bisericii, care mă alege episcop şi care cere să-i fiu

slujitor vrednic şi credincios, sârguind toată vremea pentru propăşirea ei, pentru întărirea

credinţei şi sporirea iubirii, pentru înfrumuseţarea , înnobilarea şi mântuirea a tot sufletul

creştinesc.”31

În continuare, P.S. Nifon Criveanu şi-a luat angajamentul ,,de a păstori cu

dragoste şi dreptate, sârguindu-mă a face din eparhia Huşilor un colţ al împărăţiei lui

Dumnezeu pe pământ, inspirându-mă întru aceasta din viaţa şi faptele atâtor străluciţi

Ierarhi precum: Dosoftei, Iacov Stamate, Veniamin Costache, Melchisedec, Silvestru

Bălănescu, cari au păstorit în această de Dumnezeu păzită eparhie. Aşa să-mi ajute

Dumnezeu!”32

Deşi ales la 19 octombrie 1933, investitura nu s-a putut face decât la 9 martie 1934

şi s-a desfăşurat în felul următor: la ora 11 şi jumătate cortegiul a pornit din curtea

Patriarhiei îndreptându-se către Palatul Regal. Din cortegiu făceau parte Patriarhul Miron,

P.S. Nifon al Huşilor, I.P.S. Pimen-

mitropolitul Moldovei, P.S. Episcop

Vasile al Caransebeşului, I.P.S. Mitropolit

Nicolae al Ardealului şi Gurie al

Basarabiei împreună cu suita regală. La

Palat se găseau miniştri, membrii Sf.

Sinod, generali şi alte personalităţi. La ora

12, în prezenţa regelui Carol II a început

ceremonia. Regele i-a înmânat P.S. Nifon

cârja episcopală rostind cuvintele: ,,Prea

Sfinte Nifon, Îţi încredinţez cârja

episcopală a Eparhiei Huşilor, urându-Ţi

să păstoreşti această Eparhie cu

vrednicie, întru mulţi ani”33

.

În cuvântul de mulţumire, P.S.

Nifon aminteşte că este ,,fiu de vrednic

învăţător de sat- a cărui scumpă amintire

o voi cinsti cu sfinţenie- cunosc bine

poporul nostru blând şi paşnic, ospitalier

şi îngăduitor, cuminte şi harnic, cinstit şi

voios, măsurat în vorbă, sfios în mişcare

şi chibzuit înaintea faptei [...] şi sunt legat

de el precum este legată mlădiţa de

trunchiul din care a odrăslit şi-l iubesc

precum iubesc închinătorii locurile sfinte

ale credinţei lor.”34

31 idem. p.7

32 idem. p. 9

33 idem, p. 10

34 idem, p. 11

P.S. Nifon Criveanu este întâmpinat cu

pâine şi sare pe peronul gării din Huşi



În cadrul aceleiaşi ceremonii a fost înmânată cârja episcopală şi P.S. Episcop al

Caransebeşului care venea în

scaunul episcopal înfiinţat

acolo în anul 1906. Două zile

mai târziu, la 11 martie 1934

s-a făcut instalarea noului

episcop de Huşi care a fost

întâmpinat la gara din Crasna

de numeroşi preoţi din

judeţele Vaslui şi Fălciu ca şi

de către reprezentanţi ai

autorităţilor civile, între care:

prefectul de Fălciu D. Enciu,

prefectul de Vaslui G.

Râşcanu, senatorii Tănăsachi

şi Tiron, primarul oraşului

Vaslui - Ţaicu şi alţii. Trenul

în care călătorea noul ierarh a

fost întâmpinat cu cinste în

gările Curteni, Creţeşti şi Dobrina ajungând la Huşi la ora 9 şi jumătate. Aici a fost

întâmpinat de prefect şi primit cu muzica Regimentului 25 infanterie. La ora 10, cortegiul a

sosit în curtea Sf. Episcopii, pretutindeni înaltul ierarh fiind întâmpinat cu simpatie de

localnici în sunetul clopotelor de la bisericile din oraş.

La intrarea în Catedrala oraşului P.S. Nifon a fost îmbrăcat cu mantia arhierească,

ministrul dr. C. Angelescu a dat

citire decretului regal de întărire

iar referentul cultural C. Nonea,

delegat al I.P.S. Mitropolit

Pimen al Moldovei a citit

gramata mitropolitană. După

cuvântul de mulţumire al noului

episcop, s-a oficiat Sf.

Liturghie după care s-a mers la

palatul episcopal în jurul orei 12

şi jumătate. După cuvântările de

rigoare, s-a mers la Liceul de

băieţi unde, la masa canonică,

au luat parte 170 de persoane şi

au toastat P.S. Nifon Criveanu-

Episcop de Huşi, D. Enciu-prefect de Fălciu, D.R.Ralle- primarul oraşului Huşi, I. Guriţă-

prefectul judeţului Tutova, subsecretarul de stat A. Popescu-Necşeşti, I.P.S. Mitropolit

Gurie al Basarabiei şi alţii. Notăm că la acest eveniment a fost prezentă şi Bălaşa Criveanu

de la Slătioara, mama mitropolitului Nifon.

Luând cârma de grea răspundere de conducător al Eparhiei Huşilor, P.S Nifon a

început de a doua zi lucrul pe ogor cultural şi misionar în scopul intensificării vieţii

religioase-morale, pentru luminarea şi orientarea credincioşilor. Eparhia a fost împărţită în

P.S. Nifon alături de mama sa Bălaşa Criveanu şi

miniştrii C. Angelescu şi Mihai Negură



24 de circumscripţii şi 36 cercuri pastorale în

fruntea cărora au fost aşezaţi preoţi bine

pregătiţi. S-a scos o foaie săptămânală intitulată

,,Credinţa Strămoşească” într-un tiraj de 7500

numere care s-a împărţit gratuit, ducând lumina

credinţei în toate părţile. A făcut multe vizite

canonice, a fost prezent în mijlocul preoţilor la

Conferinţele Pastorale şi s-a interesat de predarea

orelor de religie în şcoli.

Prin ordinele circulare trimise preoţilor

din Eparhie, Episcopul Nifon a urmărit constant

îndreptarea unor stări de lucruri potrivit

canoanelor. Astfel, prin Ordinul Circular nr.

2149/ 3 mai 1934 se punea în vedere preoţilor

văduvi din Eparhie că este interzis să se

recăsătorească sau să trăiască în concubinaj. De

asemenea, preoţii să informeze soţii aflaţi în

proces de divorţ că nu se pot recăsători religios

decât după obţinerea despărţirii religioase de

prima căsătorie. Prin Ordinul Circular nr.

2423/11 mai 1934 s-a reglementat viaţa de obşte

din mănăstiri, slujbele ţinute, ieşirea din mânăstire, găzduirea vizitatorilor, ţinuta acestora.

De asemenea se cerea plantarea de pomi roditori şi înfiinţarea de stupine în incinta

mânăstirilor. Printr-un alt ordin se face cunoscut preoţilor că toate pricinile şi

neînţelegerile între preoţi trebuie soluţionate numai de către autorităţile administrative sau

judecătoreşti ale Eparhiei evitând ajungerea în faţa tribunalelor civile spre a se evita

cheltuieli nejustificate ori scăderea prestigiului corpului preoţesc. Se cere respectarea

întocmai a orarului Vecerniei şi Sf. Liturghii la toate parohiile, s-a cerut concursul

preoţilor spre a se aduna portretele ori fotografiile bărbaţilor mari ai trecutului nostru şi a

înalţilor ierarhi, preoţii să facă tot posibilul spre a opri divorţurile soţilor, să nu cunune în

perioada posturilor. Preoţii sunt invitaţi printr-un alt ordin ca înainte cu 2-3 săptămâni de a

se ţine şedinţa Cercului Cultural să anunţe cetăţenii şi în scris autorităţile, slujbele să se

desfăşoare cu pietate, după tipic şi nu după bunul plac, nici unui membru nu îi este permis

să absenteze, cântăreţii să organizeze cor pe 2-3 voci, să fie ajutaţi orfanii şi oamenii

nevoiaşi, preoţii să oficieze în costumul preoţesc regulamentar şi complet şi în comunitate

să poarte de asemenea costumul preoţesc.

Prin circulara din 11 iulie 1934, preoţilor li se pune în vedere să nu angajeze pentru

pictarea bisericilor decât pictori autorizaţi întrucât Comisiunea Monumentelor Istorice are

pedepse aspre pentru nerespectarea legii. În octombrie 1934 prin circulara nr. 6621 li se

pune în vedere preoţilor că nu au voie să părăsească parohia ,,decât pentru motive

temeinice şi numai după ce au primit aprobarea concediului solicitat. Chiar şi pentru o zi

de vor părăsi parohia, sunt obligaţi a indica parohul cel mai apropiat în vederea oficierii

eventualelor servicii urgente”35

.

35 Cronica Huşilor, nr. 6/ august 1934, p.47

P.S. Nifon adresându-se

credincioşilor cu ocazia investiturii



După instalare, P.S. Nifon începe suita vizitelor la mănăstirile din Eparhie spre a

cunoaşte la faţa locului realităţile.

Astfel, la 12 aprilie 1934 a vizitat Mănăstirea Adam unde vieţuiau 140 de monahii

şi unde se afla icoana făcătoare de minuni. Au fost prezenţi aşa de mulţi locuitori încât

curtea mânăstirii era plină. Episcopul Nifon a predicat în faţa mulţimii despre datoria de a

creşte copiii în frica lui Dumnezeu iar monahiilor le-a vorbit despre nevoia de a repara

chiliile şi a înfrumuseţa sf. locaş ca şi despre înfrumuseţarea lor sufletească aşa cum au

făgăduit la intrarea în monahism. La plecare, a vizitat şi parohiile Cotoroaia şi Pochidia.

În ziua de Duminica Tomii a vizitat bisericile din Bârlad. La 22 septembrie 1934

Nifon Criveanu a fost prezent la târnosirea bisericii din Pungeşti, jud. Vaslui despre care

se relatează pe larg în nr. 8/octombrie 1934 al revistei. La 30 septembrie s-a sfinţit Schitul

Crăsniţa din judeţul Vaslui, la 8 octombrie biserica Sf. Ilie din Bârlad, Nifon Criveanu

fiind prezent şi oficiind Sf. Liturghie în prezenţa enoriaşilor şi autorităţilor locale. Biserica

din Şerbăneşti, jud. Vaslui a fost sfinţită la 8 noiembrie, P.S.Nifon vizitând mai înainte şi

parohiile Valea Rea şi Soleşti. Duminică 19 noiembrie a fost sfinţită biserica din Ibăneşti-

Tutova, P.S. Nifon venind aici direct de la înmormântarea fostului Mitropolit Pimen; cu

această ocazie a donat 2000 de lei copiilor săraci din parohie. Duminică 2 decembrie 1934

a fost prezent la redeschiderea bisericii din Raiu, jud. Tutova cu care prilej a vizitat şi

parohiile Murgeni şi Şuletea. La Murgeni a donat copiilor 1000 de lei, la fel şi la Şuletea

unde după slujbă a mers la conacul d-lui Djuvara unde a oficiat cununia religioasă a d-rei

Ioana Djuvara cu inginerul N. Bolomei, dând tinerilor sfaturi părinteşti36

. La 9 decembrie a

fost prezent la sfinţirea bisericii din satul Poiana Alexei (Puşcaşi) din judeţul Vaslui,

biserică ridicată din contribuţia de 500 000 lei a celor 60 de familii.

La 13 mai 1935 a efectuat o vizită canonică la mânăstirea Adam unde a vizitat şi

atelierul de ţesut covoare, arhondaricul şi cancelariile, constatând că lucrurile s-au

îndreptat mult din starea în care erau. Vizita s-a încheiat la ora 3 când ,,în sunetul

clopotelor şi petrecut de întreg soborul, Prea Sfinţia Sa a părăsit Sf. Mânăstire,

întorcându-se la Bârlad de unde a plecat la satul Slătioara în judeţul Romanaţi, locul de

naştere al Prea Sfinţiei Sale, unde a participat la sfinţirea noului local de şcoală primară,

la care a contribuit personal cu o însemnată sumă de bani. Şcoala poartă numele

defunctului său părinte: ,,Ilie Criveanu”, fost învăţător al satului”.37

La 16 iunie 1935 s-a redeschis biserica din Mânzaţi-Tutova. Pe peronul gării din

Bârlad, la ora 9,45 seara, P.S. Nifon a oficiat împreună cu preoţii din Bârlad un

,,Trisaghion” pentru odihna sufletului voievodului Dimitrie Cantemir, ale cărui rămăşiţe

pământeşti sosiseră cu un tren special, mergând la Iaşi, însoţit de miniştrii C. Angelescu şi

Alex. Lapedatu.

Biserica din Pogoneşti- Tutova începută la 1923 a fost sfinţită la 27 iulie 1935.

P.S. Nifon în cuvântarea sa aduce mulţumiri familiei col. I. Vernescu, d-rei Elena

Carapeanu şi lt. col. Carapeanu care au ajutat la ridicarea sfântului lăcaş. A vizitat apoi

bisericile din Priponeşti şi Ghidigeni unde a fost seara găzduit în palatul marelui proprietar

Chrissoveloni. Vizitele canonice au continuat, şi la 6 august au fost vizitate biserici din

sudul judeţului Fălciu, în orăşelul Fălciu, apoi în satul Berezeni unde a fost primit cu pâine

36 idem, nr . 9/noiembrie 1934, p.30

37 idem, nr. 7/iulie 1935, p. 252



şi sare şi, îndemnând locuitorii să ajute la terminarea bisericii, a donat 5000 de lei. S-a

mers apoi la Vetrişoara. La 15 august 1935 s-a sărbătorit hramul mânăstirii Adam-Tutova

unde după slujba de sfinţire a apei s-au făcut rugăciuni pentru ploaie de care se simţea

mare nevoie şi ,,spre marea bucurie a credincioşilor ce luaseră parte la această rugăciune

făcută în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului- către seară, stăvilarele

cerului s-au deschis şi ploaia binefăcătoare şi mult aşteptată a şi început, căzând din

abundenţă”.38

În aceeaşi zi a vizitat parohia Rădeşti-Tutova ce nu mai fusese vizitată de

episcop de 44 de ani. A fost de faţă şi deputatul Stoenescu care arată că pentru această

biserică prefectura a donat 14 000 lei. P.S. Nifon a donat din fondurile Sf. Episcopii 5000

de lei iar în nume personal pentru copiii săraci 1000 de lei.

La 4 august 1935 s-a pus piatra de temelie a bisericii din Boţeşti-Fălciu în prezenţa

P.S. Nifon care a aşezat la

temelia lăcaşului actul de

fundaţie pe care îl citise mai

înainte preotul V. Cehan. După

ceremonie, P.S. Nifon s-a

îndreptat spre reşedinţă

vizitând şi parohiile Gugeşti şi

Stroeşti. Peste 21 de zile s-a

sfinţit clopotniţa din Dodeşti-

Fălciu construită de Echipa

Regală de Studenţi. Interesant

este modul în care s-a anunţat

în satele din zonă venirea

înaltului ierarh. Trei oameni

erau aşezaţi pe trei coline

diferite la distanţă de 3-4 km

unul de altul. Când primul a văzut pe Valea Roşieştilor că vine automobilul, a aprins un

şomoiog de iarbă punându-l în vârful unei prăjini. Flacăra a fost observată de al doilea care

urmând acelaşi procedeu a fost observat de al treilea. Astfel, deşi mai avea 11 km de

parcurs, locuitorii au aflat într-un minut de sosirea P.S. Nifon. În cuvântul său, acesta i-a

îndemnat pe credincioşi ca de câte ori vor auzi glasul clopotului din clopotniţa ce se

sfinţeşte, să vină la biserică şi să se roage lui Dumnezeu , a donat parohiei 3000 de lei şi a

adus mulţumiri echipelor studenţeşti conduse de Victor Ion Popa care au terminat lucrarea

într-o lună şi jumătate. S-a servit apoi masa la dl. Victor Ion Popa sub supravegherea

doamnei Maria Victor Popa, fostă Maria Mohor, artistă la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Plecând din localitate, s-a vizitat parohia din comuna Băseşti.

Duminică 29 septembrie 1935 a fost prezent la punerea pietrei fundamentale la

biserica din Tg. Negreşti-Vaslui, luni 30 septembrie a vizitat Schitul Mălineşti interesându-

se îndeaproape de organizarea vieţii monahale şi de starea materială a schitului care ,,este

mai mult decât modestă”39

.

Duminică 20 octombrie s-a sfinţit biserica parohiei din satul Valea Caselor, judeţul

38 Cronica Huşilor nr.7/1935, p. 299.

39 Idem, nr.10/octombrie 1935, p.396.

P.S. Nifon în vizită la Dodeşti- Fălciu împreună cu

Victor Ion Popa



Vaslui.

Impresionat

de îmbrăcă-

mintea

sărăcăcioasă

a elevilor din

sat a dăruit

1500 de lei

dintre care

1000 pentru

satul

Doagele şi

500 pentru

satul

Porcăreţi şi

i-a îndemnat

pe locuitori

să se lase de rătăcirile stiliste care sunt aducătoare de moarte sufletească şi să urmeze

regulat la biserică ascultând de preot. Construcţia bisericii din Valea Caselor începuse în

urmă cu 70 de ani, la 1865 prin grija lui Nicu Fălcoianu, continuată de Alex. Fălcoianu şi

sfinţită sub nepotul şi fiul acestora, Constantin Fălcoianu. P.S. Nifon a donat 5000 de lei

parohiei spre a fi folosiţi cum se va crede de cuviinţă.

La 3 noiembrie s-a sfinţit biserica din Valea Grecului, judeţul Fălciu iar la 17

noiembrie s-a sfinţit biserica din parohia Cârja din judeţul Tutova, P.S. Nifon fiind găzduit

în casele proprietarului Donca. De asemenea biserica din Dăneşti-Vaslui a fost sfinţită la

21 noiembrie 1935 şi cu acest prilej P.S. Nifon a făcut o vizită canonică la Mânăstirea

Dobrovăţ amintind că aici dorea înfiinţarea unei şcoli de cântăreţi bisericeşti40

. S-a atras

atenţia că reparaţiile făcute aici sunt neînsemnate şi trebuie depusă mai multă râvnă.

Ajungând la Dăneşti a ţinut o frumoasă cuvântare iar prefectul a dăruit 5000 de lei pentru

biserică.

În cursul anului 1936 s-a sfinţit la 25 martie biserica ,,Adormirea” din Vaslui; la 27

iunie 1936 noua biserică din satul Mireni, parohia Chilieni, la 13 iulie P.S. Nifon a vizitat

parohiile Bazga şi Răducăneni din nordul judeţului Fălciu iar la 15 august a fost prezent la

hramul mânăstirii Adam mulţumind public bătrânului pensionar Eliad care a făcut cu

cheltuiala sa o fântână în curtea mânăstirii. La 30 august a vizitat din nou parohia Dodeşti-

Fălciu unde au lucrat echipele regale sub îndrumarea lui Victor Ion Popa, sfinţind un pod

recent construit şi punând piatra fundamentală la baia comunală. În 6 septembrie s-a sfinţit

marea biserică din Floreşti-Tutova, P.S. Nifon mergând apoi în comuna Pleşeşti unde

studenţimea tutoveană a ridicat o piatră comemorativă pe locul unde s-a născut şi a crescut

Al. Vlahuţă unde era de faţă şi poetul G. Tutoveanu. A doua zi a vizitat parohiile Rădăeşti,

Bogdăniţa şi Unţeşti, pentru ca în ziua următoare, pe 8 septembrie, să fie prezent la slujba

de Sf. Maria la biserica Sf. Voievozi din Bârlad. A urmat apoi sfinţirea bisericii din

Miroasa-Tutova, veche ctitorie a familiei Bujoreanu, reparată acum prin cheltuiala lui Paul

40 idem, nr. 2/februarie 1936, p. 65.

Sfinţirea bisericii din Arsura-Fălciu



Mironescu, fost procuror la Tribunalul Tutova. La 20 septembrie 1936 s-a sfinţit biserica

din Iţcani, ctitoria Laurei Borş, franceză prin naştere şi catolică, văduva lui I. Borş,

înmormântat acolo. Apoi s-a mers la Dragomireşti punându-se piatra de temelie a bisericii

de acolo, la Plopana,

Rădeni, Avrămeşti,

ajungând luni 21

septembrie la ora 12 la

Mărăşeşti, la Pueşti la

parohul Gh. Dumbravă.

În 1937 s-a sfinţit

biserica din Horga-Tutova,

Biserica Domnească din

Bârlad-degradată de

inundaţiile din 1932 (25

martie 1937) iar în timpul

vizitei canonice din 16 mai

1937 s-au sfinţit clopotele

bisericii din Perieni-Tutova

cumpărate din donaţia

familiei primarului I.

Cosma întru amintirea fiului decedat lt. Vasile Cosma. În vara anului 1937 s-a vizitat

parohia Şcheia din Vaslui cu opriri inopinate şi la Frenciugi, Negreşti, Vultureşti şi

Mărăşeni. La 22 august, P.S. Nifon a fost la Vaslui unde a pus piatra fundamentală a

bisericii ,,Cuvioasa Paraschiva” ca şi la Aşezământul Crucea Roşie din oraş. Joi 9

septembrie s-a pus piatra de temelie a bisericii cu hramurile ,,Naşterea Maicii Domnului”

şi ,,Izvorul Tămăduirii” de la sanatoriul Bârnova, ctitoria Mariei Savin din Iaşi la stăruinţa

medicului Gancevici. La înmormântarea fostului primar al oraşului Vaslui, D. Ţaicu, P.S.

Nifon a ţinut o emoţionantă cuvântare41

iar cu ocazia inaugurării liniei de cale ferată

Crasna-Huşi, la 7 octombrie 1937 P.S Nifon a fost prezent la eveniment42

. Biserica din

Moşna-Fălciu a fost redată cultului la 24 octombrie 1937 iar la 31 octombrie se redeschide

biserica din parohia Valea lui Darie, satul Fundul Idrici vizitându-se şi parohiile Albeşti I

şi Albeşti II. Peste tot, P.S. Nifon dăruieşte câte 500 lei pentru ajutorarea parohiilor

respective.

La împlinirea unui secol de la întemeierea primului Seminar al Munteniei, la 30

ianuarie 1938 P.S. Nifon a oficiat slujba religioasă vorbind în numele foştilor elevi ai

Seminarului în prezenţa Regelui Carol II. La eveniment au fost prezenţi luând cuvântul şi

I.P.S. Patriarh Nicodim, directorul Petre Partenie şi ministrul Petrovici.

Un incendiu potolit însă la vreme stricase biserica Sf. Nicolae şi Teodor din

Bârlad. Reparată şi reînnoită ea a fost redată cultului la 17 aprilie 1938 când P.S. Nifon

Criveanu înconjurat de soborul preoţilor din Bârlad a oficiat slujba arhierească a sfinţirii.

Cu acest prilej s-au vizitat şi Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi căminul cultural din Zorileni.

La începutul lui Iulie era la Stoeşeştii Tutovei spre a binecuvânta echipele studenţeşti ale

41 idem nr. 11/noiembrie 1937, p. 370.

42 idem, nr. 10/octombrie 1937, p. 337.

P.S. Episcop Nifon şi ministrul C. Angelescu la sfinţirea

Liceului de Fete din Bârlad



Fundaţiilor Regale venite să înnoiască satul. De aici, însoţit de Victor Ion Popa, merge la

Dodeştii Fălciului unde, la biserica satului, preotul Ioniţă Ciobanu săvârşea ,,Polihroniul”.

Moartea Reginei Maria prilejuieşte călătoria P.S. Nifon la Bucureşti. Aici a

participat la soborul arhieresc de la Palatul Regal şi de la Curtea de Argeş revenind apoi la

Huşi unde s-a pus piatra de temelie a

clopotniţei de la intrarea principală în Sf.

Episcopie, lucrările fiind conduse de arhitectul

Profir. La 2 octombrie a inaugurat căminul de

ucenici din Huşi.

La 1 august 1938 s-a pus piatra de

temelie a bisericii de la Schit (Vovidenia) pe

locul despre care tradiţia spunea că Ştefan cel

Mare a poposit cu oştenii săi. Trei zile mai

târziu, la 4 august 1938 s-a desfăşurat

ceremonialul întemeierii clopotniţei de la

Episcopie.

Neobositul ierarh a participat şi la

inaugurarea şi sfinţirea Mausoleului de la

Mărăşeşti, la punerea pietrei fundamentale la

spitalul din Vălenii de Munte, la inaugurarea

impunătorului edificiu ridicat de Crucea Roşie

în Vaslui. La 20 august vizita parohia Todireşti-

Vaslui întâlnindu-se la Chineta cu mareşalul

Prezan care a povestit pe larg despre luptele din

războiul reîntregirii şi ocuparea Budapestei. La

21 august era la Tansa şi Buhăeşti. În 23

octombrie era de faţă la sfinţirea bisericii din Roşieşti-Fălciu, la 30 octombrie la

Toporăşti-Vaslui, la 6 noiembrie la Lipovăţ-Vaslui iar la 7 noiembrie a sfinţit clopotele

cele noi ce se vor aşeza în clopotniţa Episcopiei. La 12 noiembrie era la Bârlăleşti-Tutova,

în ziua următoare la Pogăneşti-Fălciu iar la 20 noiembrie inaugura localul Crucii Roşii din

Bârlad. Pe 21 noiembrie s-a sfinţit biserica din Deleni-Ciorteşti, jud. Vaslui iar la 18

decembrie, pe o vreme neprielnică a oficiat sfinţirea bisericii din Zăpodeni-Vaslui, ocazie

cu care a contractat o puternică răceală, nemaiputând oficia până la 1 ianuarie 1939.

La 20 februarie 1939, P.S. Nifon împlinea 50 de ani şi a fost sărbătorit prin

oficierea unui Te Deum la catedrala episcopală, fiind de faţă o asistenţă numeroasă iar

Cronica Huşilor găzduia cuvinte de preţuire semnate de: S. Mehedinţi, D. Boroianu, dr. N.

Lupu, T.G. Bulat, Corneliu Grumăzescu, I. Popescu-Mălăeşti, C. Brânzeiu ş.a. Foarte

importantă pentru noi este evocarea ,,Viaţa P.S. Nifon”43

semnată de Constantin Brânzei,

din care aflăm că era al 6-lea din 10 fraţi şi în care găsim mai multe fotografii din

copilărie şi adolescenţă, rămase necunoscute până astăzi.

În decembrie 1938 au fost vizitate parohiile din Costeşti I, Fundeanu şi Ghidiceni

din judeţul Tutova, ultima localitate fiind loc de popas şi pentru Regina Maria în timpul

războiului.

43 Cronica Huşilor, număr festiv/martie 1939, p. 69.



La 16 septembrie 1939 a vizitat parohia Bălăşeşti din Tutova pentru a sfinţi biserica

renovată.

Schitul Vovidenie a fost

inaugurat în cadrul unei ceremonii

la 29 octombrie 193944

. Au fost de

faţă înalţii ierarhi Grigore Leu de

la Argeş şi Tit Simedrea de la

Hotin precum şi ministrul Cultelor,

dr. Nicolae Zigre. Tot atunci s-a

inaugurat azilul de bătrâni şi

clopotniţa monumentală de la

Episcopie. Prin inaugurarea

clopotniţei s-au adeverit cuvintele

P.S. Nifon rostite la 7 noiembrie

anul trecut cu ocazia sfinţirii

clopotelor, cînd spunea: ,,Ctitoria voievodală

trebuia înzestrată cu o intrare voievodală.

Zidirea celui mai strălucit voievod moldovean

trebuia adăugită cu o lucrare voievodală.

Gândului şi înfăptuirii domneşti de acum 443

de ani trebuia să-i răspundă un gând şi o faptă

domnească”45

. Sărbătoarea a fost şi una de

bilanţ al celor 5 ani de păstorire înaintea

plecării spre Mitropolia Olteniei unde avea toţi

sorţii de a fi ales.

În noiembrie 1939, Cronica Huşilor anunţa

alegerea ca Mitropolit al Olteniei a lui Nifon

Criveanu, fost episcop de Huşi pe care Nicolae

Iorga îl numeşte ,,Un ierarh de mari

speranţe”46

.

O importantă realizare a fost şi

restaurarea şi redeschiderea bisericii Catedrale

a Sf. Episcopii, locul unde la 11 martie 1934 se

făcuse înscăunarea sa, biserică ctitorită de

Ştefan cel Mare. Un istoric al construcţiei şi al

legăturilor acesteia cu domnii importanţi ai

Moldovei găsim în Cronica Huşilor47

.

P.S. Nifon a fost prezent la festivitatea

de la Bârlad din 14 iunie 1936 când s-a

inaugurat Liceul de Fete şi s-a dezvelit bustul

44 idem, nr. 10/ octombrie 1939, p. 507.

45 idem, nr. 10/ octombrie 1939, p. 533.

46 Neamul Românesc, 2 decembrie 1939

47 Cronica Huşilor, nr. 12/decembrie 1935, p. 415- 427

Vechea poartă de la Episcopia Huşilor...

...şi noua clopotniţă construită pe

locul ei.



marelui filantrop Stroe Belloescu ridicat din iniţiativa lui I. Mihăilescu, preşedintele

Ateneului popular C.F.R. din Bârlad. Belloescu ridicase şcoli în comunele Stroe Belloescu,

Griviţa şi Bălăbăneşti. Tot atunci s-a vizitat Liceul de băieţi de unde au pornit Pârvan,

Ibrăileanu, Vlahuţă, Philippide ori gazetarul Pamfil Şeicaru care fiind prezent a donat 500

volume pentru bibliotecă.

Construcţia azilului de bătrâni şi bătrâne din Huşi a fost sprijinită şi de

guvernatorul B.N.R. Mitiţă Constantinescu (100 000 lei) ca şi de Ministrul Muncii I.

Nistor (15 000 lei). Acestora li se aduc mulţumiri publice48

La împlinirea unui an de la asasinarea fostului prim-ministru I. G. Duca, la 29

decembrie 1934 s-a oficiat în Catedrala Sfintei Episcopii din Huşi un parastas. Cu acest

prilej P.S. Nifon Criveanu a rostit cuvântarea ,,Un mare român” . De asemenea a fost

prezent la Rm. Vâlcea la 7 septembrie 1935 rostind o emoţionantă cuvântare (,,În faţa

durerii”49

) la parastasul de 7 zile de la moartea tânărului magistrat Alexandru Hozoc.

La 26 mai 1935 a participat la inaugurarea Cercului Militar din Vaslui. Cercul

Militar al ofiţerilor Regimentului 25 Infanterie ,,Mareşal Prezan” achiziţionase cu grele

jertfe Palatul Mavrocordat situat pe o poziţie dominantă a oraşului, lângă biserica Sf. Ioan,

catedrala oraşului, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. La eveniment a participat şi Mareşalul

Prezan împreună cu soţia.

O altă direcţie în care a acţionat a fost aceea a combaterii stiliştilor şi sectanţilor. În

acest sens, printr-un ordin din 26 noiembrie 1934 cerea preoţilor să adune la şcoală de

două ori pe lună locuitorii şi să îi lămurească asupra rătăcirii ce bântuie prin parohie

aducând argumentele cele mai potrivite spre a dovedi greşeala acestor învăţături50

. De

asemenea era neînduplecat în privinţa încasării şi cheltuirii banilor, cerând facturi şi acte

doveditoare pentru orice încasare ori cheltuială.

Cercurile preoţeşti au fost inspectate de episcop iar cele mai bune conferinţe au

fost publicate în revista ,,Cronica Huşilor”. Preoţilor li s-a cerut să procure cărţi religioase,

iconiţe, cruciuliţe pe care să le ofere poporului, dovedind caritate creştină. Personal a

participat la 12 mai 1935 la Cercul Pastoral Budeşti în judeţul Fălciu, după slujbă oficiind

un parastas la mormântul familiei Castroian, ctitori ai sfintei biserici din sat, cu care ocazie

s-au pomenit şi eroii localnici căzuţi în război; apoi a fost oaspetele doamnei şi domnului

Varlaam, fost prefect de Fălciu şi urmaş al ctitorilor bisericii.

În octombrie 1934 a luat fiinţă filiala Huşi a Societăţii de profilaxie contra

tuberculozei. Au participat P.S. Nifon, prefectul Enciu, primarul Rallea, medicul

judeţului- T. Teodoru , medicul oraşului- Gh. Teodoru şi alte persoane din lumea medicală.

În bugetul Episcopiei ca şi al parohiilor s-au prevăzut sume menite să ajute societatea.

O altă iniţiativă a vizat realizarea unei fabrici proprii de lumânări. În ianuarie 1935, în

curtea Sf. Episcopii funcţiona deja o fabrică de lumânări de ceară curată, parohiile urmând

a se aproviziona de aici.

Cantina şcolară ,,Iubirea Aproapelui” a fost inaugurată în localul Şcolii nr. 1 de

Fete din Vaslui la 23 mai 1935 în prezenţa P.S. Nifon şi a unui numeros şi select public

vasluian. Chiar din prima zi au servit aici masa 30 de copii săraci. După inaugurare,

48 idem, nr. 12/decembrie 1937, p. 390.

49 idem, nr. 9/ 1935, p. 305.

50 idem, nr . 9/noiembrie 1934, p.26.



oficialităţile au vizitat mausoleul eroilor, Şcoala Normală de Băieţi, Spitalul Comunal,

Liceul de Fete, biserica ,,Adormirea” aflată în reparaţie şi biserica Sf. Ioan.

În paralel cu aceste activităţi, P.S. Nifon şi-a continuat activitatea publicistică. În

ianuarie 1936 a apărut volumul ,,Pe drumul datoriei” cuprinzând în cele 158 de pagini 22

de cuvântări ocazionale. La sfârşitul anilor 1934 şi 1935 a apărut ,,Anuarul Episcopiei

Huşilor”, călăuză informativă pentru cei care doreau să cunoască starea din Eparhie. De

asemenea, numai în anul 1936 s-au tipărit 42 000 de calendare de perete, număr insuficient

însă faţă de cererile locuitorilor. Revista Cronica Huşilor se tipărea de la 1 martie 1934,

lunar în 500 de exemplare iar din mai 1934 apărea săptămânal pentru popor foaia

religioasă Credinţa Strămoşească ce se tipărea în 7400 exemplare distribuindu-se şi în alte

eparhii. Un cuvânt omagial emoţionant intitulat ,,Un distins profesor” semnează P.S.

Nifon la pensionarea profesorului Dim. Boroianu51

de la Facultatea de Teologie din

Bucureşti. De asemenea scriitorul Al. Lascarov- Moldovanu este prezentat laudativ în

articolul ,,Darul domnului Al. Lascarov-Moldovanu pentru sufletul creştin”.

Cu ocazia bilanţului la 4 ani de arhipăstorie, se amintea de asemenea că până în

martie 1938 ,,s-au împărţit poporului gratuit lucrări în valoare de 26 063 lei, cercurilor

pastorale în valoare de 89 102 lei iar bibliotecilor parohiale în valoare de 91477 lei”52

. În

ultimul an de arhipăstorie la Huşi, P.S. Nifon publică volumul ,,Împărăţia muncii” care

reunea o parte din cuvântările rostite în timpul activităţii de la Huşi.

Înaltul ierarh a botezat tineri adventişti, a oferit ajutor căminelor culturale, a stăruit

permanent pentru respectarea repaosului duminical atât de des încălcat, a luat atitudine

hotărâtă împotriva pornografiei şi literaturii pornografice. Pentru pictarea bisericilor, s-a

luat măsura de a se face doar cu pictori autorizaţi. Un tabel cu numele lor găsim în Cronica

Huşilor nr. 8/august 1937 şi reţinem pe lângă numele lui Arthur Verona ori Camil Ressu şi

numele pictorului Gh. Teodorescu- Romanaţi ,,de confesiune ortodoxă, str. Arionoaiei, nr.

59 bis, Bucureşti”53

Activitatea P.S. Nifon

Criveanu ca Episcop de Huşi

a fost una rodnică, a fost

activ, a vizitat multe din

parohiile de pe cuprinsul

Eparhiei, s-a preocupat

permanent de respectarea

canoanelor, de ajutorarea

săracilor, de răspândirea

culturii prin publicaţii proprii.

Aceste realizări l-au

recomandat pentru înalta

răspundere de Mitropolit al

Olteniei, atunci când, în

1939, aceasta a fost înfiinţată.

51 idem, nr.6/iunie 1936, p.250.

52 idem, nr. 5/mai 1938, p. 209.

53 idem, nr. 8/august 1937, p. 273.

Mitropolitul Nifon Criveanu la ieşirea de la Parlament



Drama războiului şi a refugiului din Basarabia românească

Costel Vasilescu

Mărturii cutremurătoare, drame personale

din cea de-a doua Conflagraţie Mondială, vin să

completeze episodul evacuării teritoriilor de peste

Prut, prezentat în nr. 2 (48) al revistei noastre.

Amintirile de o deosebită acurateţe privind

suferinţele îndurate şi calvarul unei întregi

generaţii, groaza, lipsurile, incertitudinile vieţii şi

lipsa de speranţă, relevate din conştiinţele celor

obligaţi să-şi abandoneze căminele, luând calea

bejaniei, sunt pagini din istoria îndurerată a

românilor, care nu trebuie, nicidecum, uitată.

*

,,Am găsit multă ospitalitate în Regat!”

Sviderschi Nicolae - Colea, 8 ani. Domiciliul –

oraşul Bălţi, Basarabia. Deportat la 18 martie

1944 în Regat, Caracal, Romanaţi, împreună cu

familia: tatăl – Sviderschi Martin, 38 ani, mecanic

şef la Fabrica de uleiuri din Bălţi, mama –

Antonina, 32 ani, infirmieră, şi sora Sabina – 3

ani. ,,… am scăpat cu zile”; ,,… o săptămână am

mâncat doar pesmeţi înmuiaţi”; ,,… toată viaţa am

detestat spanacul cu mămăligă”; ,,Romanaţii din

Regat au fost a doua noastră casă!”

*

Destăinuiri, după 72 de ani. Începutul.

Sviderschi Nicolae – Colea: Ne-am pomenit deodată că au început să curgă agregate

militare, era drumul nemţilor către Rusia. S-au

postat pe o poiană la Pământeni, aşa se numea

locul, era o mănăstire a lui Ştefan cel Mare, cu

vii... o frumuseţe, şi, pe poiana aia mare, într-o

parte nemţii, la mijloc au fost polonezii iar în

dreapta au fost italienii, iar noi, copiii, ne duceam

acolo seara şi ne jucam, ei cântau din diferite

instrumente, dar erau blindaţi cu tehnică militară de

mare forţă, tancuri, tunuri, motociclete cu ataş pe

care erau montate mitraliere. Erau cazaţi în corturile

lor. Au stat vreo săptămână şi deodată au dispărut.

Era sfârşitul lui 1940 şi începutul lui 1941,

începuseră şi avioanele să bombardeze.... Aveau

bucătării de campanie şi ne dădeau şi nouă din

mâncărurile lor tradiţionale. Mi-a rămas ca amintire

că am mâncat spaghete de la italieni şi că, într-o

dimineaţă, m-am dus cu mama la piaţă, tata era la

serviciu, şi... Mama lucrase o perioadă ca infirmieră

Nicolae Sviderschi privind în

trecut...

...la vremea copilăriei



la un spital de campanie nemţesc instalat în oraş, veneau răniţi de pe linia frontului,

războiul era în toi...

Când veneam de la piaţă, aproape de Gara Mică, mai aveam vreo trei sute de metri

până acasă şi treceam un pod solid, un avion a lansat fâşia de proiectile pe centrul şoselei,

noi eram mai către centru de trotuar, iar de spaima exploziilor şi alergătură s-a ales praful

de cumpărături, am ajuns acasă cu coşul gol. A fost prima decepţie şi mâhnire în mintea

mea de copil. Tata s-a bucurat că am scăpat cu zile. Prin oraş erau plantate dispozitive

explozive în brichete, pixuri, erau copii morţi şi jale mare, erau afişe pe toate gardurile şi

pereţi care avertizau pericolul şi sfătuiau oamenii să evite atingerea obiectelor tentante.

Evacuarea

Cu câtva timp înainte tata primise Ordinul de evacuare începând cu ziua de 18

martie 1944. El era mobilizat permanent la lucru. Era mecanicul şef al Fabricii de uleiuri

no.1 din Bălţi, fabrică rechiziţionată pentru nevoile armatei, foarte importantă pentru

război. Imaginaţi-vă că avea 24 de linii de garare a garniturilor de tren.

Ordinul de evacuare a fost gândit de la Bucureşti. Se simţea în populaţie dorinţa de

a părăsi zona. Ordinul a venit ca un mijloc de protejare a populaţiei, şi, cum s-a făcut,

fabrica de uleiuri din Bălţi, la care lucra şi tata, a avut prioritate, întrucât în totalitate a fost

evacuată. Era puhoi de oameni care urmau să ajungă în Regat, marile oraşe din sudul

României fiind planificate pentru primirea basarabenilor.

Noi am fost repartizaţi în Romanaţi. Pe 18 martie 1944 am plecat cu trenul din

oraşul Bălţi şi am ajuns pe 24 martie la Caracal. Lucrurile toate, inclusiv maşina de cusut a

mamei mele, au fost puse în lăzi, pregătite de fiecare, în care şi-a ambalat strictul necesar

şi au fost transportate cu un tren aparte până în oraşul Mizil. Uite că s-au împlinit 72 de

ani!

Tata ne-a încurajat, dar el n-a venit cu noi întrucât a fost desemnat să facă parte din

detaşamentul înarmat care a transportat arhiva fabricii de la Bălţi cu un convoi de 10 căruţe

militare cu cai, la Bucureşti. Noi, adică mama împreună cu mine care aveam 8 ani şi sora

mea de trei ani, alături de alte zeci şi sute de familii, am fost îmbarcaţi în vagoane de tren

şi transportaţi pe CFR. Aveam asupra noastră numai bidonul cu apă şi bocceluţa cu

pesmeţi, dar nu ceva special pregătit în patiserii ori brutării, ci pâine uscată, aşa cum

fiecare şi-a conservat-o din vreme, că războiul prevestea multe.

Din Bălţi, până să trecem graniţa, Prutul, am fost într-un şir de vagoane care au

fost ataşate unui tren german, după care am venit îmbarcaţi într-un tren de marfă până în

staţia CFR din Caracal, făcând o oprire mai mare pentru alimentarea locomotivei, la Piatra

Olt, alături şi de animale mari, cai, vaci.

Era un delegat care însoţea trenul şi el dădea toate relaţiile. Deabia la Piatra Olt

am aflat că noi suntem repartizaţi pentru Caracal. O parte din evacuaţi am coborât la

Caracal, alţii au mers în continuare spre Roşiori.

Sunt sigur că la Caracal au coborât peste 150 de familii, era puhoi de lume, dar o

parte a fost destinată şi comunelor din jur.

În spatele gării ne aşteptau căruţele cu cai, erau de fapt căruţaşii din zonă cu

atelajele rechiziţionate în acest scop, care ne-au transportat până în faţa teatrului din

Caracal.

Rep. : O lume nouă pentru dumneavoastră....



S.N.: Daaa... Eu, când am văzut coşul înalt al centralei termice care încălzea teatrul, am

întrebat-o pe mama: ,,ce fabrică o mai fi aicea ?”, că eu eram obişnuit cu coşurile

furnalelor de la fabrica de ulei din oraşul nostru. Ea mi-a explicat că nu e fabrică, e cu totul

altceava, e clădire mare, e teatru.

Rep.: Vorbeaţi româneşte?

S.N – C.: Bineînţeles, noi vorbeam româneşte, că oraşul Bălţi a fost românesc, dar mama

ştia şi ruseşte, şi poloneza. Ea s-a născut în Odessa. Tata era născut în Soroca, pe malul

Nistrului, bunicii, după el, tot polonezi au fost. Străbunicul venise din Polonia şi s-a stabilit

în Basarabia. Şi bunicul şi străbunicul au fost profesori la Şcoala de arte şi meserii din

Soroca. Tata s-a mutat mai târziu la Bălţi, era un oraş mare, industrial, îi oferea mai multe

posibilităţi. A lucrat o perioadă, până la refugiu, până a mă naşte eu în 1936, şi la Ploieşti

la Societatea de transport care repara şi vagoane de marfă şi călători. A venit la Bălţi la

chemarea disperată a mamei, era însărcinată cu mine, ,,vino acasă că nu mai pot, trebuie să

nasc!”, şi s-a angajat la fabrica de uleiuri, care la început a fost a unui evreu. În Bălţi erau

foarte mulţi evrei, mişunau, şi se băgau numai în ghişefturi şi afaceri, se ocupau mai ales

cu comerţul, având magazine de îmbrăcăminte, încălţăminte şi bijuterii.

Din faţa teatrului ne-au dus vis-a-vis într-o clădire mare, cu o sală spaţioasă care

mai târziu a fost transformată în croitorie militară. Aci era improvizată sală de mese unde

ne-a dat să mâncăm. Era prima mâncare din Regat, din Oltenia, compusă din spanac cu ou

şi mămăligă. Un terci, după atâta drum lung şi foame! O fi fost bun, dar de atunci eu n-am

mai dorit niciodată spanac. L-am detestat! Cât a trăit şi mama şi răposata de nevastă-mea

eu nu le-am cerut niciodată mâncare din spanac!

Acum eu mi-am dat seama că autorităţile aveau evidenţa şi modul de organizare

foarte bine puse la punct. Ne-au urcat în căruţă, cu destinaţia expresă. Noi am fost

repartizaţi la familia Leoveanu pe strada Mihai Viteazul, de la teatru mai sus. El era ofiţer

de marină, era plecat pe mare. Era decât soţia acasă şi am dormit decât o noapte acolo. A

doua zi, la intervenţia doamnei Leoveanu, care poate avea relaţii dar nici nu suporta copiii,

ne-a mutat în altă parte, pe aceeaşi stradă, mai jos, la nr. 45, la familia Jean Popa – om

cultivat, contabil la Uţă şi Ciurescu, marii cerealişti ai zonei.

Pe noi ne-a băgat în căsuţa din spate, o cameră mai mare şi bucătărie, şi am stat

vreo şapte ani, crescând în bună înţelegere şi prietenie cu copiii acestuia: Rety – ajunsă

inginer agronom la Săftica, Genu (n.a. Eugenia)– activistă de partid, primăriţă la Deveselu

şi Relu – pictor.

Am stat acolo şapte ani, până în 1950, dar nu am plătit chirie sau să avem alte

obligaţii. Acolo s-a născut şi sora mea pe care a botezat-o domnul Popa.

Ne-am mutat, la dorinţa noastră, peste drum, la Genica Popescu, din cauza

spaţiului. Avea două case, curte, grădină şi era singură. Mai avea şi vie, şapte hectare, în

Valea lu‟ Chintescu. Era fată de preot, n-a fost căsătorită. Acolo în Valea lu‟ Chintescu şi

la Conacul de la Drăghiceni al lu‟ Paul Lazăr s-au instalat ruşii când au trecut prin Caracal.

De unde ştiu treburile astea? Când au venit ruşii în Caracal, practic ne-au prins pe noi din

urmă, căutau câte o cameră în care exista curent electric pentru a urmări la aparatele de

radio ce se întâmplă pe linia frontului. Vreo şase – şapte ruşi s-au perindat şi pe la domnul

Jean Popa, el avea curent electric. Avea trei camere sus, în care au stat un colonel doctor,

alţi ofiţeri superiori ruşi, pe care îi aduceau ordonanţele cu motocicletele seara la odihnă

iar dimineaţa îi transportau la unităţile dispersate prin zonă. Stam cu militarii ruşi în



aceeaşi curte, discutam cu ei, chiar le mai pregătea mama şi doamna Popa mâncare, pentru

că aduceau alimente…

Rep.: În Caracal, spuneaţi, au fost evacuaţi mulţi moldoveni. De cine vă mai aduceţi

aminte, pe cine cunoşteaţi?

S.N – C.: În primul rând, angajaţii de la Fabrica de ulei din Bălţi, pentru că fabrica a fost în

totalitate evacuată şi închisă. Uite, am aici şi fotografie de ultimă amintire a conducerii

fabricii şi a personalului

tehnic şi administrativ, din

care pe unii îi şi cunosc.

Aici e doamna Maria

Mârza, contabila fabricii.

Era din Bălţi, stăteam pe

aceeaşi stradă. Mai târziu,

băiatul ei a ieşit doctor. A

făcut facultatea la Iaşi şi a

fost repartizat la ..... Mai

târziu, după întâlnirea de

aniversare a absolvirii

Liceului <Ioniţă Asan>

Costică Mârza a murit. El

venise numai cu mama sa.

Tatăl era preot şi fusese

arestat la începutul lui ‟40

ca fiind adept al mişcării legionare. Îmi amintesc şi îl cunosc pe tatăl lui Gigi Popescu –

Rimary – a fost repartizat cu serviciul la Baza de recepţie Jianca. Rimary a fost contabil la

Fabrica de ulei, iar eu cu Gigi colegi în clasele primare de la Şcoala No. 1. A venit cu noi

şi familia Sosnischi Ion, specialist în sudură autogenă, stabilit tot la Caracal, s-a ţinut de

tata. În Caracal au mai venit Donos Iuri, a locuit pe strada Spiru Haret, a terminat liceul la

Caracal, familia Tişcovschi care s-a dus la Dăbuleni, tatăl său a fost preot la Dăbuleni.

Eugen Uzun, a venit doar cu maică-sa, a lucrat la CFR şi apoi am fost colegi la aviaţie, el

provenea din zona Volvograd. A fost şi un profesor, Ivanenco, cu soţia. Profesor de limba

rusă la Liceul <Ioniţă

Assan>, preda şi la zi şi

la seral. A locuit aici în

blocurile de proprietari.

În poza asta, uite, mai

este şi fratele lu‟ tata,

Sviderschi Anton. El a

fost deportat din Bălţi,

l-a luat frontul şi l-a dus

la ruşi, stabilindu-se în

Ucraina. Aici e tata,

Sviderschi Martin. Uite,

un alt unchi, Sulima

Grigore, ţine pe sora lui

tata. A fost aici în

Angajaţii fabricii de ulei din Bălţi înainte de evacuare



Caracal, a venit odată cu tata. Îi plăcea băutura, s-a dus la Comenduirea rusă, le-a dat o

sumă de vreo 40 mii, erau bani atunci, şi s-a dus înapoi în Basarabia. A făcut puşcărie

acolo iar sora lui tata a trebuit să-şi întreţină cei trei copii, pe Mircea, Petre şi Ludmila,

fiind mai pe urmă poştaş. Părinţii au murit iar eu nu pot

să iau legătura cu verişorii mei, i-am căutat şi la

poliţie, la telefoane şi nu am obţinut nici o veste,

dându-le relaţii că au locuit pe strada Moldovscaia la

no. 13.

În centrul fotografiei e domnul colonel

Cristescu, îmbrăcat în uniformă, el răspundea pe linie

militară de fabrica asta, trimis de la Bucureşti de

Marele Stat Major. El venea periodic în fabrică, din

câte am înţeles de la tata, avea responsabilităţi asupra

personalului şi producţiei, urmărind activitatea alături

de conducerea fabricii. Nu-i ştiu complet numele. El se

află aici în momentul în care îşi ia rămas bun înainte de

evacuare, personalul mergând în Regat iar el pe front.

Întâmplător, dar parcă nimic nu-i întâmplător, ne-am

întâlnit cu fratele său care sta chiar pe strada pe care

am fost noi găzduiţi, pe Mihai Viteazul, era învăţător şi

răspundea de probleme de incendiu şi apărare la

atelierele unde lucra tata. Fabrica avea titulatura: Fabrica No. 1 uleiuri vegetale Bălţi şi era

de mare capacitate, producea uleiuri de consum şi industriale din floarea soarelui, in şi alte

produse minerale.

Numărul celor evacuaţi şi stabiliţi definitiv în Caracal, după cum spuneam, e mare,

dar vremea şterge amintirile. Îmi amintesc, aşa... în fugă, de Ştefan Cernaşenco (a venit

împreună cu soţia), Boris Crijevschi, de Boris Crăciun – evacuat împreună cu părinţii şi

sora sa, el a devenit, apoi, ofiţer de artilerie, Cractus Ioan cu soţia, Bejan Dumitru – cu

părinţii şi sora sa, Stanislav Iosif – avea vreo 17 ani, împreună cu părinţii şi alţii,

majoritatea meseriaşi în fabricile din Bălţi.

*

Rep.: Acuma, deveniseţi români de-ai locului…

S.N – C.: Noi aveam buletine de români născuţi în Basarabia

iar la Caracal am fost luaţi în evidenţă şi ni s-a făcut mutaţie.

În oraş eram însă priviţi cu oarecare rezervă când mergeam

la piaţă să cumpărăm pâine şi alimente. Era război, criză, se

dădea pâinea cu raţia, pe cartelă. Dar până la cartelă, noi

copiii mergeam să ajutăm la descărcatul căruţelor care

aduceau pâinea de la fabrica de pe strada Craiovei, erau nişte

căruţe închise, şi ne dădea câte o pâine în plus, iar ceilalţi

vociferau: ,,iar veniră basarabenii, iar nu ne ajunge pâinea”,

dar se ajungea la toată lumea, iar noi simţeam o oarecare

repulsie şi sufeream.

Şi la şcoală colegii ne ziceau ,,refugiaţi” sau

,,trăzniţi”… treburi de felul ăsta. Învăţătorii şi profesorii, nu!

Au fost cumsecade. Îmi amintesc cu plăcere de profesorii



Culiţă, Degeratu, pe Iacob, pe doamna Dumitrescu care stătea în gura parcului, am avut

preot la Religie pe părintele Tudorănescu, îi ştiu pe toţi. Aici la Şcoala no. 1 veneau toţi

copiii de bani grei; ai lui Ploieşteanu care avea cârciumă şi magazine, preotului

Lupăncescu.... Eu începusem şcoala la Bălţi dar nu am terminat anul din cauza războiului

şi a evacuării, dar nu mi s-a considerat. La Caracal am început cu clasa I-a cu tăbliţa de

grafit şi ghiozdanul de pânză. Am trecut prin multe, şi bune, şi rele...

*

În ajunul Paştelui, după câteva săptămâni de la venirea noastră, ne-am pomenit la

poartă cu lăzile cu bagajele trimise de la Mizil. Vreo două căruţe. Intacte! Bunelu‟, c-aşa-i

ziceam lu‟ domnu‟ Popa, cu fetele lui, cu Relu Popa – pictorul, cu care mă aveam pe bune,

ne-au ajutat şi am băgat totul în curte. Tata nu ajunsese la Caracal, era pe drum cu arhiva

de la Bălţi către Bucureşti, sunt sute de km. La scurt timp a venit, parcă nici nu l-am mai

cunoscut că avea barba mare. Era cam dezbrăcat, încălţămintea se rupsese de atâta cale

bătută. Bunelu‟, care fusese ofiţer, l-a înţeles şi i-a dat o pereche de cizme militare cu ţinte

pe talpă şi o pereche de pantaloni până îşi ia salariul şi îşi cumpără altele. Au fost oameni

cumsecade!

*

La Caracal, tata a primit repartiţie pe meseria lui. Mecanic la atelierele Uţă. Acolo

a lucrat şi Sosnischi care a fost strungar şi la uzină şi la Centrul mecanic. Uţă avea o

singură maşină cumpărată din Germania care ascuţea valţurile de morărit, maşină de rifluit

se numea. O maşină frumoasă, elegantă, a fost vândută de vreo două - trei ori, a fost

naţionalizată, a fost luată de stat, ca în cele din urmă, băiatul lu Uţă, Mircea, a

recumpărat-o, i-a făcut reparaţie şi a revopsit-o la Uzinele 23 August, Bucureşti, a

cumpărat-o unul de la Fălcoiu şi am văzut-o acolo.... Eu ştiu maşina aia din 1944, arăta ca

o bijuterie, fiindcă mă duceam cu mâncare la tata la atelierele lu‟ boieru‟ Uţă. Atelierele se

ocupau numai de deservirea morilor din judeţ, iar după ce statul le-a naţionalizat, s-au

numit <Avântul revoluţionar>.

A trecut vremea… Am făcut armata 3 ani la Regimentul de la M. Kogălniceanu,

iar, când am venit, tata se mutase de la Genica Popescu la Nuşi Cofetarul, mai la deal

aproape de groapa lu Leoveanu, până ce casa a fost cumpărată de un jandarm de la Preajba

iar noi am fost nevoiţi să ne mutăm la bloc, în Libertăţii la C3.

*

Mă duc în Regat, în Regat e linişte!

Rep.: Cum priveşti dumneata, acum, cu puterea gândirii, a raţiunii, situaţia de atunci?

S.N – C.: Episodul războiului şi al evacuării a fost groaznic; ne vedeam morţi! Pentru noi a

fost dorinţă ca să plecăm din Basarabia, să scăpăm. Nu contau condiţiile, vream în Regat!

Tata, primul gând pe care l-a spus... a şi zis: ,,Nu contează, poate să fie… să stau într-o

cocioabă, nu contează! Mă duc în Regat, în Regat e linişte!” Pentru noi a fost Regat aici…

a fost lume multă… Să pleci cu bocceluţa, să laşi casa, cu grădină, cu toate acareturile în

curte… Dar nu s-a mai ales nimic, s-a ales praful, s-a bombardat fără milă….

Rep.: Cei care au rămas, ce s-a petrecut cu ei, aveţi idee?

S. N – C.: Să spun numai aşa din auzite şi ce am aflat de la rude: bunicul s-a îmbolnăvit de

holeră. El n-a vrut să vină în Regat. I-a spus tatei: „Bă, du-te tu, eu sunt bătrân d-acu

„nainte, n-are rost, am casa bătrânească aici...” Se pensionase de la Fabrica de ulei, dar au

venit şi bolile odată cu războiul şi n-a mai dus-o mult. A murit şi l-au îngropat nişte vecini.

Am întrebat de el şi ne-au spus nişte bătrâni, oameni de credinţă, că i-au găsit crucea şi



i-au mai pus o lumânare la căpătâi. Tineret n-a mai rămas în oraş, a fost curăţat! Ăsta e

războiul! În loc să fi stat acolo, aveam casă frumoasă, eram copii şi începusem să creştem,

când ştii că acolo e locul de baştină, să vezi primele semne ale vieţii... Oraşul a fost distrus.

M-am interesat şi am aflat că a mai rămas în picioare decât Biserica catolică, Liceul

evreesc, Gara mare, Gara de mărfuri, podul de peste Răutu (sau Răuţelu) peste care

treceam când mergeam la verişorii mei. Mi-a fost drag că a fost un oraş frumos, plăcut.

Una peste alta, e bine că am fost evacuaţi. Altfel, cine ştie unde ajungeam; ori

ajungeam copil de trupă la rusnaci, te îmbrăcau şi te infiltrau în linia frontului, pentru că

lor le trebuiau perivocinic, adică traducători dintre cei care cunoşteau limba.

Asta era s-o păţesc chiar aici în Caracal, fiind la domnul Jean Popa. A venit unul

Ion, motociclist, soldat rus, moldovean de dincolo de Prut. Vorbea şi româna şi limba rusă,

avea 20 de ani atunci, era în putere. Era motociclist la un colonel care era cazat tot la

domnul Popa, un ins cu o mutră de calmuc ce avea o dihanie de câine cât masa. Odată n-

am avut ce să dau câinelui să mănânce decât pâine, câinele a refuzat iar eu i-am dat una pe

şale. Nu l-am observat pe rus (pe colonel) că stătea la fereastra de la etaj şi a scos pistolul

din toc să mă ameninţe cu împuşcarea.

Peste câteva zile a venit colonelul medic să locuiască, a solicitat mamei ceva să-i

lucreze, iar ea, credincioasă fiind, habotnic de credincioasă, şi ea şi tata, i-a explicat că este

sărbătoare, el a înţeles că este vorba de ,,praznic” şi i-a respectat credinţa.

Într-o zi vine o dubă rusească la poartă la noi, la domnul Jean Popa. Ion, şoferul

lor, era plecat cu motocicleta la grădina de la Drăghiceni, la eşalonul lor. Şoferul dubei

vorbea româneşte, mă cheamă la poartă, m-a luat cu binişorul şi m-a închis în dubă, fără să

pot să cobor, duba n-avea mânere pe dinlăuntru. Am strigat, nu m-a auzit nimeni, norocul

meu fiind Ion. S-a deschis o ferestruică tocmai când a venit Ion cu motocicleta, am strigat

la el şi m-a eliberat. El mi-a explicat că am fost în planul lor să mă sechestreze, să mă ia cu

frontul, îmbrăcat milităraş, pentru a fi translator. Mama, grijulie şi cu frica în sân, ce face?

M-a îndemnat să merg la colegul meu de clasă, Prună Tiberiu, care locuia tocmai la

capătul străzii, la ieşirea din oraş, unde am dormit vreo săptămână, până au plecat ruşii. Pe

acolo, pe strada noastră era drumul lor spre vest. Treceau cu armamentul greu de artilerie.

Au stat vreo două săptămâni şi ceva în Caracal.

*

Într-o seară stăteam toţi în curte la Bunelu‟ (Jean Popa). Era vară, cald. Pe la ora

12 noaptea, trecut, se aude o explozie puternică… Mai devreme trecuse un avion greu care

a lansat nişte paraşute luminoase, se vedeau. Avioanele treceau spre ruşi, se vedeau stoluri

venind din Sicilia cu încărcătură… Au aruncat două bombe în parcul oraşului, una aproape

de lac, de la seră puţin spre dreapta, şi alta pe zăcătoare (n.a. lacul din amonte). Bombe de

mari dimensiuni care au produs cratere mari iar suflul a aruncat mâlul din lac la sute de

metri, spărgănd geamurile de la case.. Genu (Eugenia Popa) şi cu Reti au leşinat în faţa

noastră.

*

Tata a mai avut un frate, a murit în Ucraina. A avut trei băieţi. Unul din ei,

Benedict, văr dulce (n.a. văr primar) cu mine, tot cu numele de Swiderschi, s-a stabilit tot

în Ucraina, la Lyov. A venit şi la mine aici, după 50 de ani, în 1987. S-a dus la Velişcu

(soţul verişoarei sale, Sabina), a venit încoace, infirm, în cârje mergea, ne-am revăzut. Era

împreună cu soţia (o poloneză) şi fiul lui, Eduard. Ce s-a întâmplat? Când a venit războiul,

ruşii au luat tineretul şi l-a băgat într-un depozit de bere, au ciuruit tancurile (n.a



rezervoarele) de bere şi stăteau cu berea până la gât. Au stat mult timp, acolo îşi făceau

nevoile, a răcit în aşa fel de i-au ieşit coatele din şira spinării. A fost deportat în Siberia şi a

încercat să fugă de la ruşi. Ştia ruseşte, a pus mâna pe o uniformă, s-a îmbrăcat rusnac, a

convins un pilot de pe un avion uşor, o tărtăreaţă, avea un ordin de serviciu fals şi a aterizat

în Ucraina.

Eu eram meseriaş, lucram ca salariat civil la Regimentul de aviaţie de la Deveselu.

Mă trezesc că vine ofiţerul de contrainformaţii, Anghel îl chema, să mă cerceteze că am

avut relaţii cu străinii. Era crimă că AU VENIT ROMÂNII PE LA ROMÂNI!

De altfel, şi asta parcă nu voiam să spun, întrucât nu înţeleg nici acuma rostul,

până am ieşit la pensie, tata a fost chemat lună de lună la Biroul de Securitate din oraş

pentru a da Notă explicativă, întrebându-l de fiecare dată: DE CE AI PLECAT DIN

BASARABIA? Era ca o tortură psihică!

Alegerea moșiei Frăsinet, județul Romanați

Prof. univ. dr. Dinică Ciobotea

Documentul ce vom prezenta mai jos se găseşte la S. J. A. N. Dolj, Colecția

Documente, Pachet CCC XXX VII, 11, din 1 februarie 1846, are 2 file şi s-a păstrat în copie.

George Dimitrie Bibescu Domn al Țării Românești stabilește ca fiica sa numită Ecaterina să

primească moșia Frăsinet, jud. Romanați, ca zestre. Se execută hotărnicia.

Alegerea hotarelor moșiei Frăsinet din județul Romanați

Pe temeiul împuternicirii ce mi s-a dat de către Măria Sa prea Înălțatul nostru

Domn George Dimitri Bibescu Voievod de la 17 martie 1843, a hotărnici moșia Frăsinetu

din județul Romanați proprietatea casei Înălțimii Sale, prin înțelegere cu Cinstita

Judecătorie de Romanați, am făcut legiuitele două chemări tuturor vecinilor rezași ai

acestei moșii Frăsinetul. Și fiind prigonire pe hotare atât la latura despre Miază-zi, despre

moșia orașului Caracal cât și la latura despre Miază-Noapte, de către o parte din

Dobrosloveni cu grămătici, proprietatea dumnealui Agăi Petrache Obedeanu, cu vitregii

dumisale fii-Berindei și Corlătești ce acum se numesc Cezieni, proprietatea dumnealui

Paharnicului Dumitrache Jianu, după multele dezbateri ce au urmat pentru deslușirea

adevăratelor hotare, pentru care s-a și urmat zăbava aceasta până s-a și dat această moșie

Frăsinetu de către Măria sa prea Înălțatul nostru Domn de zestre luminăției sale Domniței

Ecaterinei care a luat-o în căsătorie dumnealui domnul maior adiotant și cavaler Ion

Florescu.

Cunoscând eu că moșia Frăsinetu la latura din sus, de către Dobrosloveni,

Grămătici și Corlătești, are două semne de hotare cuprinse în sineturi publice, însă: cel

dintâi rotocol care pe planul ce s-a ridicat Frăsinetului, se vede sub litera A, făcut de mine

în anul 1837, când am hotărnicit moșia Drăghiceni, în padina sau Valea Grozavului, ce i se

zice și a Cerbilor, drept Piscul Turcilor, întemeiat pe două hrisoave ale moșiei Drăghiceni,

însă unul cu anul 7073 (= 1564) al lui Pătru Vodă fecior Mircei Vodă și altul cu anul 7079

(= 1570) al lui Alexandru Vodă, despărțitor fiind acest semn moșiei Frăsinetu de către

Drăghiceni și Corlătești, în colțul despre Miază Noapte și Apus iar celălalt semn la celălalt

colț dintre Miază Noapte și Răsărit, locul pietrei, din muchia bălții despre Teslui ce se vede

pe plan sub litera B, despre Grămătici și Dobrosloveni, cuprinsă în hotărnicia a doi boieri



a moșiei Frăsinetul, cu anul 1775 septembrie 1. Iar între aceste două semne, deși

dumnealor proprietarii acestor învecinate moșii, la latura despre Miază Noapte a

Frăsinetului, cerea de hotar semnul de sub litera B, sub pricinuire că acolo ar fi fost o

piatră de hotar pe care ar fi arătat-o unii din bătrânii locuitori din Corlătești încă din anul

1820, la hotărnicia ce s-a mai fost făcut Frăsinetului, de răposatul medelnicer Scarlat

Dulea.

Dar, pentru că n-au putut face acum dovada pravilnică, pentru aceea că pe temeiul

regulilor hotărniciilor, am chibzuit azi cu dreptate că, între aceste două semne netăgăduite,

de la amândouă colțurile moșiei Frăsinetul, să se tragă linie dreaptă. Și această chibzuire a

mea primindu-se de amândouă părțile prigonitoare au dat și înscrise de mulțumire. Și așa

s-a pus în faptă arătata linie, precum și despre moșia orașului Caracal, iar, asemenea, având

Frăsinetu două semne netăgăduite însă: unul în colțul despre Răsărit și Miază Zi și locul

pietrei de la drumul hotarului, de sub litera D, despărțitor moșiei Frăsinetul de

Dobrosloveni și moșia orașului. Cel de-al doilea, locul pietrei de sub litera E, ce este

aproape de locul cu Inu, alături c-un drum despre Apus, am chibzuit și acum o linie dreaptă

care, primind-o iarăși amândouă părțile prigonitoare, s-a pus și în faptă, pe fața

pământului. Iar despre celelalte proprietăți nefiind nici o prigonire, s-au urmat tot semnele

vechei stăpâniri precum la perimetru se vor vedea cu deslușire.

Perimetrul acestei moșii Frăsinetu sau Singureni.

I. Despre Corlătești sau Cezieni din rotocolul de sub litera A făcut în Padina sau

Valea Grozavului ce i se zice și Cerbilor, unde este colț de către Drăghiceni pe linie

dreaptă a locului pietrei, din muchia bălții de sub litera B, până la rotocolul de sub litera b.

II. Despre Grămătici și Dobrosloveni, din rotocolul de sub litera b, făcut în linie

dreaptă, trasă din cel de sub litera A, din padina sau valea Grozavului, în locul pietrei din

muchia bălții de sub litera B și pe acea linie până în acest loc al pietrei de sub litera B. De

aici, între răsărit și Miază Zi, peste apa Frăsinetului, drept în locul pietrei de sub litera T,

numită în hotărnicia Frăsinetului, piatra de la păr. De aici, acum spre Miază Zi, drept în

locul pietrei de sub litera D, de la drumul hoțului.

III. Despre moșia orașului Caracal, din locul pietrei de sub litera D, de la drumul

hoțului, colț al Frăsinetului despre Dobrosloveni, cam spre Apus, drept în locul pietrei de

sub litera E, ce este în marginea despre Apus a unui drum aproape de locul lui Inu.

IV. Despre Liiceni, din locul pietrei de sub litera E, ce este în marginea despre Apus a

unui drum aproape de locul lui Inu, tot acum spre Apus, drept în rotocolul de sub litera…,

făcut în coasta despre Miază Zi și aproape de matca vâlcelei ce vine despre Răsărit și dă în

vâlceaua Ruiului.

V. Despre Drăghiceni din rotocolul de sub litera XX făcut în coasta despre Miază-Zi

și aproape de matca vâlcelei ce vine despre Răsărit și dă în valea Ruiului, cam spre Miază

– Noapte, drept spre locul pietrei din litera Z, ce este aproape de marginea cea despre

Miază Noapte a locului din Valea Ruiului și peste Piscul Turcilor, în rotocolul de sub litera

A, făcut în padina sau Valea Grozavului ce i se zice și Valea Cerbilor colț al Frăsinetului și

despre Corlătești sau Cezieni unde se încheie perimetrul acestei moșii.

S-a dat această carte de alegere și plan de starea moșiei Frăsinetu proprietarului ei,

dumnealui D. Maior adiotant și cavaler Ioan Florescu.

1846 februarie 1. Grigore Otetelișanu

[Legalizată de Subprefectura plășii Ocolu județ Romanați la Nr. 5658 din 28 septembrie

1849].



Câteva date despre moșia Criva din județul Romanați Vasile Radian

La cererea Administrației Domeniilor și Pădurilor Statului pentru ieșirea din

indiviziunea cu casa Zoei Brâncoveanu, în luna octombrie anul 1882 are loc o nouă

hotărnicie a moșiei Criva. La citațiile inginerului hotarnic au răspuns prezentându-se la

fața locului următorii reprezentanți ai proprietarilor sau proprietari în persoană ai moșiilor

învecinate:

- Aristide Metaxa, în calitatea sa de administrator al proprietăților Tomeni și

Mărghieni aparținând lui Grigore Basarab Brâncoveanu, nu a avut nici o obiecție în ceea

ce privește vecinătatea dintre proprietățile Mărghieni și Criva. Acestea se învecinau pe un

aliniament foarte mic și nu exista vreo neînțelegere sau încălcare de proprietate.

- Constantin Patanskiy, procuratorul general al Baronului Baici- proprietarul moșiei

Piatra, a declarat că Moșia Piatra a fost hotărnicită încă din anul 1847 de către inginerul

Iosif Karminski și de atunci nu au apărut neînțelegeri în ceea ce privește semnele

despărțitoare stabilite ca limite de hotar între moșiile Piatra și Criva. Propunea de

asemenea să se respecte întocmai semnele și liniile despărțitoare așa cum au fost stabilite

în anul 1847.

- Constantin Carianopolu, proprietarul moșiei Slătioara, a prezentat mai multe

documente privind vecinătatea Slătioarei cu Criva: copia de pe extrasul cărții de hotărnicie

a moșiei Slătioara, întocmită în anul 1859 de către inginerul Cataluza, copia de pe planul

Societății Căilor Ferate Române din anul 1876, plan întocmit cu ocazia exproprierii unei

părți de teren pentru construcția căii ferate, a podului de peste Olt și a unui dig; a mai adus

de asemene o schiță de plan care arăta situația râului Olt în diferite epoci, începând cu anul

1859 și ruptura Oltului de la 1882.

- Șt. M. Șoimescu, reprezentant al proprietarei moșiei Prooroci, Ștefania Pascal D.

Catargief, a cerut inginerului hotarnic să respecte întocmai hotarele stabilite prin hotărnicia

din anul 1827 a medelnicerului I. Giurescu, asistat de inginerul hotarnic Răducan

Mâinescu.

- Primarul comunei Milcov ca reprezentant al locuitorilor împroprietăriți pe moșia

Milcov, vecină cu moșia Criva, a declarat că nu au nici o neînțelegere cu moșia Criva,

mergând proprietatea lor până în matca Oltului.

- Din partea statului au fost depuse câteva documente, mai importante o copie de pe

testamentul Banului Grigore Brâncoveanu din 17 iulie 1824, prin care lăsa pe Băneasa

Safta Brâncoveanu, soția sa „epitroapă și moștenitoare pe toată averea sa, cu împuternicire

de a executa toate orânduielile cuprinse întrânsul, după încetarea lui din viață” și o altă

copie de pe decizia Curții apelative București, decizie investită cu titlul executoriu cu data

de 25 ianuarie 1869 prin care, după ce s-a cercetat testamentul Saftei Brâncoveanu, s-a

hotărât definitiv ca jumătate din moșia Criva să fie a Casei Zoe Brâncoveanu ,,și cealaltă

jumătate a M-rei Sf. George, astă-di Statu”.

- Din partea țăranilor împroprietăriți la 1864, foști chiriași pe moșia lui Constantin

Carianopol, s-a prezentat primarul comunei Enoșești. Acesta nu a avut vreo pretenție în

ceea ce privește vecinătatea cu moșia Criva, deoarece nu poseda planul și actul prin care

s-a realizat delimitarea locuitorilor.

- La fața locului s-au prezentat și locuitorii Dumitru Trițescu, Feron Dincă și Ghiță

Tudoran delegați ai obștei locuitorilor foști chiriași împroprietăriți pe moșia Criva. Cei trei



delegați au declarat că stăpânesc pământul ce l-au primit după legea rurală din anul 1864

așa cum li s-a măsurat în anul 1865.

Moșia Criva în anul 1882, în partea nordică, se învecina cu Moșia Slătioara,

aceasta din urmă aflându-se în proprietatea lui Constantin Carianopol. Singurul document

arătat de către proprietarul moșiei Slătioara a fost un extract după hotărnicia făcută în anul

1859 de către inginerul hotarnic Cataluza. La 1859 Slătioara se găsea în proprietatea

Hrisei Tisameni. Nici atunci nu au fost prezentate la fața locului sineturi care să

menționeze limita dintre moșia Criva și Slătioara, răzorul dintre cele două moșii fiind

trasat în 1859 pe baza celor spuse de bătrâni care știau din vechime hotarul, adică: „din

dreptul ostrovului ce se formează din apa Oltului ce curge despre răsărit de acel ostrov și

de un crac al Oltului ce curge despre apus, din lit. a pe muchia apei în sus până la muchia

unei mătci vechi și pe muchia acestei mătci până la vălceaua cu salcie. De aici pe cursul

vălcelei spre apus până aproape de satul Criva unde se sfârșește vălceaua și unde s-a făcut

o movilă și de aici linia hotarului mergea drept spre apus până lângă drumul care duce la

Brâncoveni și unde s-a pus ca semn tot o movilă de pământ și se continua mai departe prin

satul Criva până la muchia Oltișorului, unde se termină vecinătățile dintre cele două

moșii”. Hotărnicia inginerului Calatuza din 1859 a fost depusă de proprietara Slătioarei,

Hrisa Tisameni, la Tribunalul Romanați în data de 7 Martie 1860, însă a fost respinsă de

acel tribunal prin sentința nr. 12 din 1864, pierzând astfel statutul juridic. Cu toate acestea,

limitele trasate de ing. Cataluza erau asemănătoare celor arătate de bătrânii chemați la fața

locului la hotărnicia din 1882 și mai mult, în anul 1865 când un alt inginer hotarnic

(Scarlat Popovici) a delimitat terenul țăranilor împroprietăriți pe moșia Criva

Brâncoveanca, în urma reformei lui Cuza, găsea stâpânirea urmându-se după aceleași

semne. Proprietarul moșei Slătioara, Constantin Carianopol propunea ca în stabilirea

hotarului dintre moșia sa și moșia Criva să se țină seama de următoarele:

1. Cartea de alegere a inginerului hotarnic Cataluza din anul 1859.

2. În anul 1876, proprietarului moșiei Slătioara i s-a plătit exproprierea unei porțiuni

de pământ din acea parte a locului. La acest punct, schița adusă de Constantin Carianopol

nu dovedea decât că Societatea Căilor Ferate a expropriat o oarecare suprafață pentru

amplasarea căii ferate și a podului de fier cu uvragele de susținere și apărare din terenul pe

care sus-numitul declara că îl avea în proprietate. Pentru inginerul hotarnic, aceasta nu

dovedea dacă C. Carianopol a fost atunci adevăratul proprietar al terenului expropriat și

dacă i se cuvenea cu adevărat despăgubirea.

3. Schimbările cursului râului Olt ce au avut loc între anii 1859 și 1882 în porțiunea

unde s-a construit digul.

Deși schița de plan privind evoluția cursului râului Olt și prezentată în anul 1882

inginerului hotarnic Cataluza de către C. Carianopol, era deosebită din punct de vedere

statistic, ea nu avea puterea legală de a proba dreptul de proprietate asupra terenului….

Ante 1859, Oltul curgea mai mult spre apus, prin locul unde se observa la 1882 brațul

mort, respectiv vechea matcă (Moșia Criva care se întindea în acel an 1882 până la gura

vâlcelei cu salcie, adică până la acel Olt vechi și în mod sigur, atunci când Oltul curgea

prin vechea albie, moșia Criva a stăpânit până în matcă și nu până în malul aceluiași vechi

Olt).

Linia despărțitoare dintre moșiile Slătioara și Criva stabilită în anul 1882 începea

dintr-un punct aflat lângă capul podului de pe Oltișorul curgător și care până în acest punct

pornind din vest forma limita Slătioarei cu satul și delimitarea Cătunului Criva de Sus. Din



acest punct hotarul se continua în cea mai mare

parte spre est trecând prin mai multe puncte, unul

aproape de rampa cantonului nr. 135 al drumului

de fier și altul aflat la coada Vâlcelei cu Sălcii, iar

de aici hotarul se orienta spre nord pe un mic

aliniament, trecând peste calea ferată, orientându-

se apoi spre nord-est pe matca vălcelei cu Salcie

până în muchia unui braț mort al Oltului la gura

vâlcelei cu Salcie.

Vecinătatea cu moșia Milcov din judeţul

Olt, fostă a Sf. Episcopii de Râmnic şi azi a lui

Demetru A. Polihronie şi a locuitorilor

împroprietăriţi la 1864 mergea pe cursul Oltului

vechi.

Despre moşia Prooroci se spune că fusese

proprietatea domnilor Cantacuzino şi acum a

doamnei Ştefania Pascal D. Catargief. Ca elemente

ajutătoare în trasarea hotarului dintre moșia Criva

și Prooroci, inginerul hotarnic a avut două cărți de alegere, una din data de 2 decembrie

1827 a inginerului hotarnic Giurescu, în care este menționat egumenul mănăstirii

Brâncoveni, părintele Teodosie, care la acea dată a adus la fața locului un document și mai

vechi din anul 1816, de fapt o hartă întocmită de Andrei Covaci și unde se arăta printre alte

semne și Valea Racilei, gropile de la puțul lui Ion Cocoloș, biserica veche a boierilor

Crețulești, puțul lui Constantin Trunchiu și până la fântâna lui Constantin Vlăicușu.

Pentru a ajunge în punctul unde vecinătatea moșiei Criva cu Piatra se sfârșește și

începe spre răsărit hotarul trupului Crivei cu Prooroci și dacă acest punct corespunde

adevărului, au fost căutate locurile menționate în hotărnicia de la 1827 care duceau spre

punctul de mai sus, adică gropile fântânei lui Vlăicuș unde moșiile Piatra (cunoscută și

sub numele de Criva Bengescului) și Prooroci se încolțesc, nu departe de un braț al Oltului

rupt la 1882. Pentru a ajunge la fântâna lui Vlăicuș, inginerul hotarnic a căutat pe această

linie, linie care separa moșia Piatra de moșia Prooroci pornind din muchia văii Racila spre

NV, locurile menționate în hotărniciile de la 1827 și 1847 ale moșiei Prooroci, însă nu au

mai fost găsite decât două, respectiv locul bisericii vechi a Crețuleștilor și gropile fântânei

lui Constantin Vlăicuș, toate celelalte semne intermediare fiind distruse de frecventele

modificări de curs ale Oltului. Se aminteşte de drumul Slatinei cel vechi, de drumul lânei,

de Valea Cacovii, Valea Cluceresei.

În ceea ce privește moșia Milcov, aceasta în anul 1882 se afla în partea de est a

moșiei Criva (Trupul Criva), hotarul dintre ele formându-l matca Oltului cel mare și de aici

pe matca Oltului vechi (în aval de podul de cale ferată Slătioara-Slatina, construit peste

Olt). În același an, domeniul funciar Milcov (în trecut al Episcopiei Râmnicului) se găsea

în proprietatea lui Demetriu A. Polihron, iar limita dintre Trupul Criva și Milcov începea

dintr-un punct R situat în matca Oltului cel mare (spre sud acesta se rupsese, în Oltul rupt-

nou și Oltul Vechi, cele două cursuri închizând Zăvoiul aparținător moșiei Criva), unde

Moșiile Criva, Slătioara și Milcov se încolțesc, se continua apoi spre sud pe matca Oltului

vechi până în dreptul Plopului înfierat, notat pe plan cu lit. G (aici se încolțeau moșiile

Criva, Milcov cu Prooroci).

Ion Polihron şi familia (biserica

Milcov)



Cu moșia Piatra, Moșia Criva se învecina în partea sudică, pe un aliniament care

pleca dintr-un punct reprezentat de fântâna lui Constantin Vlăicuș, aici cele două

proprietăți se încolțeau cu moșia Prooroci (sud estul Moșiei Criva) aproape de un braț al

Oltului rupt la 1882, apoi limita mergea spre apus în linie dreaptă paralelă cu valea

Neciului, se continua prin punctele din locurile denumite ale Leordeanului, piatra

Peretului, trecea Oltișorul (între semnul din locul denumit Leordeanul până în matca

Oltișorului, linie dreaptă spre vest, moșia Piatra se învecina cu delimitarea locuitorilor

Criva de jos). Din matca Oltișorului, drept înainte începea tot spre apus limita moșiei

Piatra cu trupul Bran aparținător moșiei Criva, până în matca bălții ruptă din Oltișor. De

aici hotarul mergea spre miază noapte apoi spre răsărit până în locul numit Vadul Catanei,

unde balta ruptă din Oltișor ajungea în Oltișorul curgător. Acest braț al Oltișorului

înconjura trupul Bran al Crivei pe laturile vestică și nordică iar în partea estică, același trup

era separat față de terenul locuitorilor împroprietăriți din Criva de jos de matca Oltișorului

curgător.

În partea de sud est a Moșiei Criva se afla Moșia Prooroci, această ultimă

proprietate aflându-se în cea mai mare parte pe teritoriul județului Olt. De-a lungul

timpului au existat mai multe judecăți prin care s-a contestat dreptul acestei proprietăți de a

trece cu posesiunea dincolo de matca Oltului vechi, în jud. Romanați. În anul 1882,

domeniul funciar Prooroci se găsea în proprietatea Ștefaniei Pascal D. Catargief.

Înainte de împroprietărirea din anul 1864 suprafața moșiei Criva era de 1642

pogoane și 64 st. Din suprafață au fost scăzute terenurile date țăranilor împroprietăriți,

respectiv 44 capi de familie și bisericii, însumând 333 pogoane și 916 st. După actul de

delimitare întocmit de ing. Scarlat Popovici în anul 1865, au rămas pe seama proprietății

1308 pogoane și 444 st. Din această suprafață s-au mai scăzut 6 pogoane și 960 stj. ca loc

rezervat în comuna Criva de Jos pentru conac, cârciumi și terenul împrejmuit pentru pășuni

(ceair).

În anul 1894, suprafața moșiei era împărțită în două trupuri: Bran, având forma

unui dreptunghi, mărginit la nord de balta Oltișorului rupt (delimitarea locuitorilor din

Criva de Sus), la vest delimitarea locuitorilor din Criva de Jos, între trupul Bran și terenul

locuitorilor din Criva de Sus aflându-se valea Oltișorului curgător. Suprafața trupului Bran

ajungea la 235 de pogoane și 961 stj. pătrați, reprezentând numai terenuri arabile. Celălalt

trup, denumit Criva, mai mare, avea o formă neregulată, fiind străbătut aproape prin mijloc

de râul Olt, dincolo de care spre răsărit urma un zăvoi ce se întindea până în matca Oltului

vechi, limită de hotar cu moșia Milcov.

Suprafața acestui areal ajungea la 1065

pogoane 115 stj. p.

Și la sfârșitul secolului al XIX–

lea moșia Criva era stăpânită în

devălmășie de către casa Zoei

Brâncovenu și statul român. Statul

arendase dreptul său lui Constantin

Marinescu, iar moștenitorii Zoei

Brâncoveanu arendaseră partea lor lui

Marin Mihalache până în 1895. Între

1893-1894, terenurile productive

însumau o suprafață de 1118 pogoane,

Hotărnicia moşiei Criva din Romanaţi, 1882

(Arhivele Naţionale, Bucureşti, colecţia

Hotărnicii)



din care terenuri arabile-720, izlaz-60, pădure de stejar-29 pogoane (cunoscută și sub

numele de Braniștea, situată la sud de calea ferată, în cadrul trupului Criva, fiind alcătuită

din stejar în amestec cu ulm și jugastru) și zăvoaie-269 pogoane. Suprafețele acoperite cu

zăvoaie ale moșiei Criva erau împărțite la rândul lor în trei zone: zona situată la nord de

cale ferată, în nord-estul trupului Criva, în vecinătatea Slătioarei, cu arbori, plopi și salcie

în vârstă de zece ani (aici zăvoiul fiind rar și greu de păzit, se preconiza transformarea în

fâneață); zona situată la sud de linia ferată, la vest de malul Oltului rupt la 1882 și zona

cuprinsă între Oltul curgător și Oltul rupt la 1882, situată în partea de răsărit a trupului

Criva. În arealul moșiei existau și terenuri neproductive: drumuri de exploatare (10 ha),

matca Oltului și prundișuri (peste 115 pogoane) și locul numit Chirdoale, unde avusese loc

un proces recent de eroziune a terenului de către apele Oltului (circa 48 de pogoane).

Suprafața arabilă era cultivată cu grâu și porumb. Pământul trupului Criva era favorabil

porumbului, iar cel aparținând trupului Bran- grâului.

În luna aprilie 1894 este întocmit actul de estimațiune al Moșiei Criva. După toate

calculele făcute privind veniturile Crivei s-a ajuns la valoarea totală de 314. 506 lei, din

care jumătate revenea statului iar cealaltă jumătate moștenitorilor Casei Zoei Brâncoveanu.

În același an, pe 16 ianuarie 1894, printr-un act de expertiză sunt formate loturile în

vederea tragerii la sorți pentru împărțirirea

întregii averi rămase de pe urma răposatei Zoe

Brâncoveanu moștenitorilor acesteia:

Principele Gh. Bibescu, Principele Alexandru

Bibescu, copiii minori ai răposatului Grigore

Basarab Brâncoveanu, copiii Principelui N. G.

Bibescu (Maria Nicolae Iulian, contesa

Genevive L. Stanjenska, Elena Clara D.

Cesianu și Ecaterina D. Bibescu), principesa

Eliza Filipescu și copiii decedatei Ecaterina

Florescu (la masa succesorală din partea

Ecaterinei Florescu prezentându-se copiii săi,

baroneasa Maria Szent Keresty, Ecaterina Emil Ghica și minorul Emanoil Băleanu),

acestea din urmă fiicele Zoei Brâncoveanu. În urma tragerii la sorți, moștenitorii Ecaterinei

Florescu au primit lotul constituit din proprietățile Potlogi, Pitaru, Muntele Azuga și Moșia

Criva, estimate la peste 2,8 milioane de lei.

În anul 1903, moșia Criva a fost ipotecată primei societăți de credit funciar român.

Între anii 1924-1925 din moșia Criva, proprietatea lui Constantin Marinescu, a fost

expropriată suprafața de 92 ha și 200 mp. pentru utilitate națională.

Bibliografie:

1. Arh. Naționale București, Documentele moșiei Criva ale D-lui Constantin

Marinescu, 3 noiembrie 1883, paginile 1-12.

2. Idem, Act de estimație al Moșiei Criva (copie ) - aprilie 1894, filele 1-7.

3. Idem, Act de expertisă pentru formarea loturilor de împărțirea averii rămase pe

seama M.S. Doamnei Zoe Brâncoveanu, 1896, filele 26-28.

Planul moşiei Criva, 1882



SATUL ROMANAŢEAN ÎN ÎNSEMNĂRI MAI VECHI

Veselina Urucu Marin Dumitru Pătru (1878-1947) s-a născut în satul Dioşti din fostul judeţ

Romanaţi. A făcut însemnări asupra principalelor fapte de la sfârşitul secolului al XIX-lea

până la mijlocul celui de-al XX-lea, pe care le-a trăit sau i le-au spus alţii (Memoria Oltului

şi Romanaţilor, an. V, nr.3(49)/ martie 2016, p. 114-122). Astăzi, caietele sale cu însemnări

se găsesc la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în fondul Mihai Bălăianu.

Când a început în 1905 să noteze într-un caiet cele spuse de unii bătrâni din satele

Dioşti şi Grozăveşti din fostul judeţ Romanaţi, Marin Dumitru Pătru păstra astfel, pentru

urmaşi, imaginea satului din mijlocul câmpului romanaţean la trecerea dintre secolele XIX

şi XX. Insemnările lui conţin informaţii preţioase şi din prima jumătate a secolului XIX dar

se continuă, acoperind mult mai amănunţit, uneori ca un adevărat jurnal şi prima jumătate

a secolului XX.

După mai bine de un secol, aceste însemnări ne reamintesc despre unele lucruri

deja uitate, între altele, de vechile unităţi de măsură ( oboroace, bănicioare, stânjen sau

tarla, pogon etc) ori de unele plante (mei, asmaţuchi) pe care nu le mai cultivăm.

În paginile următoare facem unele comentarii pe marginea acestor vechi

însemnări, oprindu-ne la intervalul dintre 1886-1906, preluând şi informaţii despre

jumătatea secolului al XIX-lea din cele spuse lui Marin Dumitru Pătru de către bătrânii cu

care discutase în 1905 şi 1906. Găsim, în însemnările din acest interval de timp, imaginea

satului romanaţean în plină schimbare, în trecere de la o economie tradiţională (bazată pe

cultivarea câtorva plante şi creşterea unor animale) la începutul unui proces de

modernizare a agriculturii şi în această parte a ţării. Aflăm, între altele, cum au crescut

suprafeţele cultivate, ce culturi se făceau în acea perioadă, ce producţii se obţineau şi

care era preţul de vânzare al unor produse etc. Chiar dacă însemnările respective sunt

făcute de către autor de pe poziţia familiei sale, ele reflectă o stare mult mai

cuprinzătoare, a unei părţi din sat sau, în diferite cazuri, şi a satelor învecinate celui în

care trăieşte şi munceşte autorul.

În cele ce urmează vom nota numele lui Marin Dumitru Pătru doar prin iniţialele

MDP, cele notate de către acesta în caietele sale le vom denumi Însemnări (le) iar citările

le vom transcrie după regulile gramaticale actuale, renunţând la forma în care sunt scrise

de către autor în caiete la vremea respectivă.

O caracteristică definitorie a acelor ani este extinderea suprafeţelor cultivate, ceea

ce este constatat şi de MDP în Însemnările lui.

În discuţia cu moş Diţă al Pucii acesta îi spune în 1905 lui MDP că „înainte (adică

în prima jumătate a secolului al XIX-lea, nota noastră) ereau pădurile de 10 ori mai multe

decât câmp. Loc de arat era numai în Sălişte pe când la deal ereau numai păduri”. Însuşi

MDP confirmă, din cele ştiute de la tatăl lui că „înainte ereau locuri de arat doar în Deşiş”,

adică în partea de sud a satului Dioşti. „Oamenii arau pe moşia Joiţa”, din partea de răsărit

a satului, care aparţinea atunci lui Ioan Otetelişanu.

După cum găsim redate şi pe harta Olteniei, întocmită în 1790 de către austrieci,

pădurea înconjura masiv spre nord şi vest satele Dioşti, Radomir şi Ciocăneşti. Între Dioşti

şi Grozăveşti, spre sud până la Redea, era teren cu fâneaţă şi mărăcinişuri, corespunzând în

parte cu moşia Joiţa, despădurită mai demult, poate cu peste un secol mai înainte. De altfel,

găsim în însemnările lui MDP şi precizarea că „de la marginea satului (Dioşti) până la

Redea era islaz pentru vite. Caii umblau slobozi pe unde vreau”, spunea Ion Dumitru Minu

din Grozăveşti în 1905. „Aveau unii mulţi de tot. Goruneştii din Grozăveşti aveau vreo



300. Asemeni şi Protopopu de la Rede avea tot cam 300 şi veneau în vale la Drăghiceni să

bea apă”.

Tăierea masivă a pădurilor pentru a extinde terenurile arabile s-a făcut nu numai de

către marii proprietari ci şi de către ţăranii moşneni, care la sfârşitul secolului al XIX-lea

stăpâneau fiecare câte o curea de pământ în cadrul moşiei obştei săteşti, altădată în

proprietate indivizibilă.

„Când a început să se scoată pădurea ca să se facă locuri de arat a început moş

Pătru Dan Dop cu feciorii Smărăndache şi Ion, care erau flăcăi. Au scos din Deşiş până la

viile de la Motea. Au arat şi au sămănat mei care s-a făcut bun de tot.”

La Radomir moşia pe care o deţinea Hagi Ţolea Malciu erea încă împădurită la

jumătatea secolului al XIX-lea. Observând şi înţelegând mersul vremii, acesta a încercat să

păstreze pădurea, evitând tăierea ei. Prevedea însă despădurirea năvalnică a acestei părţi a

câmpiei romanaţene. Spunea profetic „că o să ajungă să se vândă lemnele cu ocaua”, adică

cu kilogramul (ocaua, unitate veche de măsură echivalând cu 1,272 kg). Pe cât de îndârjit a

fost Malciu în păstrarea pădurii, pe atât de nechibzuiţi au fost însă copiii lui, care au

vândut pădurea şi întreaga moşie imediat după preluarea moştenirii, totul devenind câmp

pentru arătură.

În urma despăduririlor pentru a mări suprafaţa terenurilor arabile, sătenii au

păstrat, totuşi, unele branişti ori tufani risipiţi pe proprietăţile fiecăruia, formând Deşişul şi

Crângul, existente până la mijlocul secolului trecut. Din vechiul codru s-au păstrat şi câţiva

stejari seculari de dimensiuni impresionante. Despăduririle masive au crescut, într-adevăr,

posibilităţile de a cultiva tot mai multe cereale, în principal grâu şi porumb.Totodată au

redus pădurea, o resursă foarte importantă pentru gospodăria ţărănească, intervenind, fără

să conştientizeze şi în echilibrul mediului natural. Ceea ce şi consemnează MDP când se

referă la nevoia de a cumpăra lemn ca material de construcţie. Lipsa lemnului pentru

construcţii începe să fie resimţită încă de la începutul secolului XX. În anul 1902 familia

Pătru pune în gardul ce-i împrejmuieşte proprietatea „uluca luată cu 27 lei suta (de

bucăţi) de la Caracal de la nemţi”. „Acu ne apucarăm să scoatem tufanii din Deşiş de unde

erea fântâna ca să facem stâlpi de ulucă, am scos de la fântână încolo până în Deşiş unde

erea răsăritură mai lăsând câte unu. La 10 martie am adus un vagon de uluci de la Caracal

în 5 care şi o căruţă de la nemţi(i) Emil Vernerderoben şi frate, fiind tocmită 1 pol suta şi

un pol peste toată, 6 mii cu toată”.

MDP continuă să noteze, precizând că în final au luat doar 4740 bucăţi (uluci) cu

900 lei, de unde putem trage concluzia că preţul ulucilor crescuse. Pentru a completa

necesarul au folosit şi uluca „ luată la bâlciu de cereale cu câte 16 lei suta adusă aici. În al

doilea an am mai cumpărat lemne de pe la oameni(i) de aici pentru pari şi stinghi(i) de 240

lei şi de la nenea Ion de la Ghisdavu de 72 lei şi 50 bani.”

Extinderea terenurilor cultivate nu o fac toţi sătenii în aceeaşi măsură. Cei mai

mulţi măresc terenurile arabile în limitele moşiei pe care o stăpânesc. Sunt unii care

cumpără pământ în cuprinsul moşiei satului sau în sate alăturate. Diferenţierea între

proprietăţi se continuă şi prin căsătorii, zestrea viitoarei soţii fiind un element foarte

important în acest aranjament. Chiar căsătoria lui MDP este un exemplu concludent. În

primele discuţii purtate între familiile tinerilor nu s-a ajuns la o înţelegere din cauză că

zestrea fetei din Grozăveşti nu îl mulţumea pe tatăl lui MDP. Căsătoria s-a încheiat doar

când fata a avut în zestrea ei 20 de pogoane teren arabil.



O altă cale de extidere a suprafeţelor cultivate a fost cumpărarea moşiei Joiţa

(Grozăveşti) de către un grup de moşneni dioşteni, care în felul acesta s-au diferenţiat şi

mai mult între ceilalţi consăteni, unii ajungând să deţină chiar şi peste 100 pogoane teren

agricol. În Însemnările lui MDP găsim o prezentare oarecum particularizată a istoriei

moşiei Joiţa, făcută în 1905 de către Ion Dumitru Minu din Grozăveşti. După cum

povesteşte acesta că a auzit şi el, „moşia Grozăveşti a fost a 4 moşi (Groza, Stoica, Radu

Gorun şi Voicu Cârţa). Într-un an a fost secetă mare şi cei patru moşi au luat cu împrumut

4 oboroace de mei cu act de la Pârşcoveanu care avea moşia la Olari pe Olteţ”. Când s-au

dus să returneze meiul acesta le-a spus că moşia le-a cumpărat-o şi i-a gonit. Moşii l-au

chemat în judecată la Caracal, apoi la Craiova, dar au pierdut de fiecare dată, căci martorii

lui Pârşcoveanu „au jurat pe 12 apostoli din cer şi pe casele lor că spun adevărul”.

Pârşcoveanu a dat în 1781 moşia fetei sale Zoiţa (Joiţa), de la care a ajuns la un nepot

(Marcu Zisu) al celui de al doilea soţ, Joiţa şi copiii ei din cele două căsătorii murind cu

toţii. De la Marcu Zisu moşia ajunge în 1845 la Ioan Otetelişanu.

Pentru perioada veche, povestea consemnată de MDP este mai puţin exactă,

deoarece se ştie că moşnenii au pierdut moşia mai înainte de data pe care o prezintă Ioan

Dumitru Minu şi anume în vremea lui Mihai Vodă Viteazul. Încercările de răscumpărare,

din rumânire nu s-au finalizat cu bine sub domnitorii următori, aşa că a ajuns, după mai

multe schimbări de proprietari, în 1845, în proprietatea lui Ioan Otetelişanu.

În 1858 Ioan Otetelişanu vinde moşia Grozăveşti (5674 pogoane), jumătate

dioştenilor (2686 pogoane) şi jumătate lui Nicolae Guran şi Nicolin Dumitriu, cu 33 000

,,galbini austriaci, noi neatinşi, cu cântarul la zi şi la ceas”.

Preţul pământului

Nu toate terenurile agricole muncite de dioşteni aveau aceeaşi fertilitate, cele mai

rodnice fiind în sudul satului, în Sălişte şi mai sărace în partea de nord, la Pupăza sau

Valea Bratii. În mod firesc şi preţul pământului erea diferit.

În Însemnările lui MDP găsim însă puţine referiri la cât era preţuit terenul arabil.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea MDP notează, după spusele lui moş Diţă, că preţul

locului era de 100 lei, locul fiind de 10 stânjeni latul şi 300 lungul, ce ar corespunde cu

ceva peste un hectar (1 stânjen pătrat fiind egal cu 3867 mp, rezultă o suprafaţă de 11.601

mp). Mai exact, un hectar ar fi fost preţuit la 86 lei la mijlocul secolului XIX.

Deşi sistemul metric fusese legiferat de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza,

vechile unităţi de măsură continuau să se folosească în satele romanaţene şi după 1900. Se

renunţase însă să se „socotească locul cu tarlaua”. Nu rezultă din Însemnările lui MDP care

era dimensiunea unei tarlale în secolul XIX, ar fi putând fi de 3-4 pogoane, adică între 1,5-

2 hectare, apreciere ce o facem după afirmaţia că „o tarla da 2000 oca de grâu” şi că se

obţineau de obicei în jur de 700 kg la pogon (2000 ocale cu 1,272 kg ocaua, rezultă 2544

kg pe întreaga tarla, n. n.), ar rezulta mărimea tarlalei de 3,5-4 pogoane.

Pentru întreaga perioadă la care ne-am oprit din însemnările lui MDP, unitatea de

măsură a pământului este pogonul. Nu apare în aceste scrieri din perioada anilor 1886-

1906 nicio referire la hectar.

În satele romanaţene pogonul era echivalent cu 5012 mp (5011,790 mp),

folosindu-se însă, de obicei, raportul 1 pogon = 5000 mp, adică ½ dintr-un hectar.

La 1858, când dioştenii, împreună cu Nicolae Guran şi Nicolin I. Dumitriu din

Caracal, cumpără moşia Joiţa de 5674 pogoane plătind pentru ea „33.000 galbini austriaci,



noi neatinşi”, partea dioştenilor a fost de 2686 pogoane, revenind, deci, 12,28 galbeni

austriaci pogonul. Nu avem, însă, posibilitatea să transpunem în lei acest preţ al

pământului fără a cunoaşte paritatea leu-galben austriac la acea dată.

Ce cultivau dioştenii pe la 1900

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea o cultură importantă era meiul, din a cărui

făină (mălai) pregătindu-se un fel de turte/pâine dar care, deşi gustoase, se mistuiau mai

greu ca mămăliga din porumb sau pâinea din grâu ori orz.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se extinde cultura porumbului, atât

pentru mălaiul din care se făcea mămăligă cât şi pentru animale, dar şi mai mult pentru

comercializare. În acelaşi timp devine cultură principală grâul, atât pentru consum propriu

(pâinea începe să înlocuiască mămăliga) dar mai ales pentru comercializare. Este

principalul produs pe care sătenii îl vând.

După grâu şi porumb se mai cultiva mult rapiţă. Se continuă încă a cultiva mei,

dar din ce în ce mai puţin. După 1900 încep să se cultive şi ovăz, orz, lucernă, dovleci

galbeni. O atenţie mare se acorda şi culturii viţei de vie. Între pomii fructiferi sunt referiri

la pruni, cireşi şi nuci. Nu se cultiva, însă, floarea soarelui, ceea ce ar presupune că această

cultură a fost introdusă în satele din câmpul romanaţean mai târziu ca în restul ţării.

Importanţa deosebită a meiului în alimentaţia ţăranului romanaţean face din el

cultura specifică perioadei anterioare sfârşitului de secol. Sunt semnificative unele

însemnări referitoare la această cultură : „O dată a fost foamete mare. Avea moş Pătru 3

gropi de mei şi a urmat o secetă. Atunci au venit oameni de la Boşoteni după mei. Au luat

mei pe nemăsurate şi au dat bani pe nenumărate”. De asemenea, moşii din Grozăveşti

(adică capii neamurilor din acest sat), când a fost o lipsă mare au luat cu act de împrumut 4

oboroace de mei de la Pârşcoveanu din Olari de pe Olteţ. Un oboroc fiind, în sudul ţării,

egal cu 44 ocale, adică aproximativ 55-56 kg, înseamnă că moşii respectivi s-au

împrumutat în total cu peste 220 kg de mei.

În 1889, notează MDP, meiul s-a făcut bunicel şi a dat pogonul 250 ocale. În 1901

oamenii au pus mei în locul rapiţei.

Când au tăiat tufanii pentru a mări suprafaţa cultivată, dar şi atunci când au tăiat

alţi tufani pentru a face araci pentru via ce urmau să o planteze pe o mare suprafaţă şi ulucă

pentru gardul care să o împrejmuiască, pe locurile despădurite au pus tot mei, „care a rodit

bine, de au umplut 3 gropi”, precizează MDP.

Interesant de constatat este faptul că încă în primii ani ai secolului XX dioştenii

mai foloseau gropi pentru a depozita mei. În cursul secolului XIX, când se cultiva încă

grâul pe suprafeţe reduse, chiar şi acesta se depozita în gropi.

Nu rezultă din Însemnări ce capacitate aveau aceste gropi, dar putem deduce că

aveau o dimensiune standard, practicată de către toţi. De ce se păstra în gropi? De nevoie,

pentru siguranţa alimentară a familiei, pentru a fi la adăpost, de teama stăpânirii, de frica

raziilor frecvente ale turcilor şi ale deselor războaie purtate în această parte a ţării.

Am văzut, copil fiind, cum bunicul (născut în 1890) a pregătit o astfel de groapă

pentru a ascunde în ea o anumită cantitate de grâu pentru a nu fi luată în timpul cotelor

obligatorii impuse ţăranului român în anii de început ai socialismului. Bunicul a săpat

într-un loc mai ferit de ochii vecinilor o groapă adâncă, un fel de cilindru, cu un diametru

de peste un metru, pe care a netezit-o bine cu palmele umede, parcă ar fi tencuit-o şi în



care a ars îndelung un foc de lemne de salcâm. Probabil bunicul îşi mai amintea cum încă

se făcea o astfel de groapă pe când era el însuşi copil.

Deşi meiul nu a mai fost o cultură importantă după 1900, a continuat să fie prezent

pe suprafeţe foarte mici, pentru nevoile gospodăriei, îndeosebi pentru creşterea unor păsări,

până pe la mijlocul secolului trecut. Locul meiului a fost luat de porumb, atât în

alimentaţia oamenilor, mămăliga devenind aliment de bază în dieta zilnică mai ales a

oamenilor nevoiaşi, cât şi pentru hrana animalelor.

Din Însemnările lui MDP aflăm că între 1886 şi 1906 cultura porumbului a fost

puternic afectată de unele secete, de neregularitatea ploilor sau de căldurile prea mari din

timpul verii. MDP apreciază că în unii ani porumbii au fost potriviţi sau alteori au fost cam

puţini ori bunicei, arătând şi de ce s-a obţinut o recoltă sub aşteptări sau una mulţumitoare.

Când porumbii au fost apreciaţi ca bunicei s-a obţinut un car şi jumătate de porumbi în foi

de pe un pogon, adică sub formă de ştiuleţi nedesfăcuţi de foi, curăţirea lor de foi urmând a

se face acasă printr-o operaţie ulterioară. Mai rar au obţinut 2 care la pogon (în anii 1898,

1900, 1901). În alţi ani recolta de porumb a fost slabă, doar un car la pogon sau nici atât.

Astfel, în 1889 porumbii au fost slabi pentru că nu a plouat la timp, în 1893 porumbul s-a

mănat şi au ieşit boabele seci. Mai rău, în 1894, „fără ploaie, porumbii au ieşit cocenaşi şi

făcură ghiciuri”, din 10 pogoane cultivate cu porumbi au ieşit doar 6 care de porumbi cu

foi şi nu 15-20 de care cum ar fi fost o recoltă obişnuită. Chiar şi mai rău, în 1899 au

obţinut numai 5 bănicioare de boabe de porumb la pogon (1 bănicioară/ bănicior/ baniţă

echivalând cu 13-15 până la 20 kg cereale, în funcţie de calitatea boabelor), dar şi acestea

de calitate proastă, „porumbi buni doar de dat la vite că erea coceanu putred. În 1902

porumbii au fost slabi, a dat pogonu unu peste altu 10-15 bănicioare de boabe, dar şi mai

rău, în 1904 porumbii s-au uscat pe muşuroi”.

În aceşti ani porumbul s-a vândut cu 1 leu bănicioara în 1893, cu 90 de bani în

anul următor, dar cu 1,60 lei până în Paşti în anul 1895. În 1898, o cantitate mai mare s-a

vândut la Craiova cu 40 lei chila mare (o chilă echivalând cu aproape sau ceva peste 500

kg) iar în anul următor cu 1,60 băniciorul.

În 1903 porumbii s-au vândut cu 1,50 lei băniciorul iar în 1904 preţul lor (al

porumbului vechi) a urcat la 2 lei şi chiar la 3 lei, din cauza ofertei reduse. În 1905

porumbii fiind bunicei (1 car la pogon), peste iarnă s-au vândut cu 50-53 lei chila.

În ultimele decenii ale secolui al XIX-lea, o cultură care se răspândise, dar care

încă nu era o obişnuită pentru toţi sătenii, a fost rapiţa. MDP remarcă, la un moment dat,

că unii nu au ştiut într-un an când să recolteze rapiţa, întârziind şi risipind recolta. Mai

aflăm că se cultivau soiuri româneşti dar şi un soi Belgia, mai productiv. Recolta era însă

destul de diferită de la an la an şi dintr-o parte a moşiei în alta.

În 1886 rapiţa a dat 300 ocale la pogon, dar în 1893 MDP a trebuit să cumpere

rapiţă pentru sămânţă cu 3 lei bănicioara. În 1900 rapiţa s-a făcut la Pupăza, dar nu toţi au

avut aici semănată rapiţă. În 1901 rapiţa a fost foarte bună, a dat 30-60 bănicioare la pogon

şi s-a vândut cu 93 şi ½ lei chila mare, adică cu 2,70 băniciorul, precizează MDP. Foarte

interesante sunt şi datele despre recolta de rapiţă în 1902. Astfel, pentru acest an, MDP

consemnează recolta foarte diferită obţinută în diferite terenuri. Cum era de aşteptat, cea

mai bună recoltă s-a obţinut în Sălişte (40 bănicioare la pogon), dar numai 15 în Joiţa şi

doar 10-12 bănicioare la pogon în Carantină. De asemenea, în 1903 s-a obţinut recoltă

bună doar la Pupăza (40 bănicioare la pogon) iar în 1905 rapiţa nu a fost nici aici aşa bună.



Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea fac din grâu principala cultură agricolă

în satele din mijlocul câmpului romanaţean.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, după cele spuse de moş Diţă al Pucii, „o tarla

da câte 2000 oca(le) de grâu. Făcea omul 800-1000 ocale, mai târziu 4-5000 oca(le)”. Un

pogon muncit bine şi dat la ciur dădea 47 baniţe, ceea ce ar fi, dacă considerăm o oca cu

1,272 kg iar o baniţă (bănicioară) cu 13-16 până la 20 kg, în funcţie de calitatea

grăunţelor, în jur de 700 kg la pogon.

Însemnările lui Marin Dumitru Pătru privind recolta de grâu obţinută între anii

1886-1906 de către familia lui sau de către alte familii, uneori apreciind producţia medie la

nivelul satului, sunt deosebit de sugestive pentru această perioadă de mare extindere a

culturii grâului şi de început de modernizare a culturii cerealelor în câmpia romanaţeană.

Preluăm din aceste Însemnări aprecierile asupra recoltei, ca valoare cantitativă dar şi ca

preţ de vânzare. Remarcăm că autorul apreciază recolta, la secerat, prin numărul clăilor

obţinute pe întreaga suprafaţă secerată într-un

anume loc, apoi o exprimă, după treierat, în

producţia de boabe. În primii ani consemnaţi în

aceste Însemnări, producţia de grâu este dată în

ocale la pogon, ca mai apoi să fie dată în

bănicioare la pogon şi chiar în chile mari, cu

deosebire când s-au făcut vânzări de cantităţi

importante de grâu.

Nu am găsit în Însemnările lui MDP

care era mărimea unei clăi. Această unitate de

măsură este proprie perioadei când se făcea

seceratul cu mâna sau şi mai târziu cu

secerători mecanice. Prin tradiţie şi prin

observaţii de la mijlocul secolului XX, când

încă se folosea această măsurătoare, ştim că

snopii de grâu, care se făceau prin experienţă

destul de uniformi, se puneau în cârstăţi pentru

a fi feriţi de eventuale ploi, vânturi puternice

sau alte distrugeri. O cârstaţă se făcea din 9 sau

11 snopi, mai rar 13, probabil când grâul era

mai puţin crescut. Mai multe cârstăţi alcătuiau

o claie, probabil 3. Trebuie să fi fost un număr

riguros acceptat prin experienţă de către toţi

sătenii. Tot din experienţă se aprecia că un

snop ar trebui să dea cam o jumătate de baniţă de grâu, ceea ce le permitea o apreciere încă

de la secerat a recoltei, care uneori era vândută chiar înainte de a fi treerat grâul.

Redăm o parte din ceea ce a notat MDP privind recoltele de grâu între anii 1886-

1906. În 1886 grâul nu a fost aşa bun, precizează autorul, din 22 clăi, câte a obţinut pe o

suprafaţă pe care nu o menţionează însă, au ieşit 5500 ocale, dar „în 1887 grâul a fost cel

mai bun de când ţin oamenii minte. Din 2 pogoane şi o litră (1 litră fiind ¼ dintr-un pogon,

n. n.) s-au făcut 31 clăi şi ½” . În 1888 grâul s-a făcut bunicel. S-au obţinut 400-700 ocale

la pogon, adică ar fi fost între 26 şi 46 bănicioare la pogon. Putem aprecia astăzi că s-ar fi

obţinut între 500 şi 700-800 kg la pogon, ceea ce ar reveni la hectar doar între 1000 şi 1500

Pătru Costea din Dioşti, strănepot al

haiducului Mereanu (1887)



kg, mai puţin de ¼ din cât este o producţie medie la hectar în prezent în agricultura

regiunii. În anii următori producţia a fost şi mai proastă. În 1889 s-au obţinut doar 400

ocale la pogon iar în 1893 şi 1894 s-au făcut numai 5-6 clăi la pogon iar claia a dat 70-80

ocale, adică 400-500 ocale la pogon. Mai bună a fost recolta din 1895, când s-au obţinut 8-

9 clăi la pogon cu bob bun, iar claia a dat 80-90 ocale, adică s-au obţinut 810 ocale la

pogan. În 1906 s-au făcut 500-600 ocale la pogon. „În 1898 pogonu, unu peste altu, a dat o

chilă”, adică ar fi ceva peste 500 kg.

Pentru anul 1900, MDP deosebeşte grâul semănat timpuriu, care a fost bun (mai

degrabă bunicel) cu 30 bănicioare la pogon, pe când cel târziu, mănit a dat numai 10-15

bănicioare la pogon. În schimb, în 1901 au ieşit 7-8 clăi la pogon şi a dat pogonul 60-70

bănicioare. Anul următor a fost aproape tot atât de bun, obţinându-se 7-8 clăi la pogon şi

40-50 bănicioare la pogon.

În 1904 a fost secetă mare, grâul a rămas mic de tot. Unii au secerat cu mâna şi au

obţinut 20-30 bănicioare la pogon. Cel secerat cu secerători mecanice sau cosit a dat numai

10-12 bănicioare la pogon. Diferenţe mari au existat şi în 1905, pe unele terenuri

obţinându-se 12 clăi la pogon iar pe altele 8-10.

Constatăm că se considerau de către săteni recolte slabe când obţineau doar sau

sub 5-6 clăi la pogon, de obicei obţinând 7-8, iar dacă obţineau 8-9 şi peste această

cantitate recoltele ereau considerate bune şi foarte bune.

De la an la an producţia de grâu a crescut prin creşterea suprafeţelor cultivate dar

şi prin o ameliorare a randamentului. Se practica o alternanţă a culturilor între diferite

locuri cu fertilitate diferită, dar nu se repeta aceeaşi cultură doi ani la rând. De asemenea,

s-a extins practica folosirii bălegarului pentru creşterea producţiei, observându-se şi rolul

rapiţei în îngrăşarea terenului.

Interesantă este şi precizarea privind pregătirea grâului de semănat, căruia începe

să i se acorde mai multă atenţie. Astfel găsim notat că „la 23 Octombrie 1888 a adus

Mielache S. Petre un pachet de saramură de făcut grâul ca să vedem cum se face”, iar în

1893 găsim că în mod firesc grâul se făcea cu saramură, care era de fapt o soluţie de piatră

vânătă, adică de sulfat de cupru.

Seceratul se făcea deja cu secerători mecanice, doar în cazuri speciale se mai

secera cu mâna.

În 1895 s-a treierat prima dată cu o maşină (batoză), dar după un deceniu, în 1905,

se aflau în sat 8 astfel de batoze. Tatăl lui MDP şi-a luat o astfel de batoză cât şi alta de

vânturat boabele de grâu în anul 1890. Deducem că deja înainte de 1900 treieratul în manej

nu mai se practica în satele romanaţene.

Găsim, totuşi, referiri în Însemnări despre acest fel vechi de a treiera cerealele. Se

făcea un cerc mare într-un teren bine curăţat unde se băgau caii cu mânjii lor pentru a juca

în picioare snopii de grâu, oamenii, pe margini, împiedicând caii să iasă din manej. Apoi

grâul era vânturat pentru a despărţi boabele de pleavă.

Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au constituit şi pentru dioşteni trecerea de

la cultura grâului pentru consum propriu la cultura acestuia pentru comercializare.

Schimbări importante au avut loc şi în comercializarea grâului. În prima parte a

secolului al XIX-lea dioştenii duceau grâul spre munte, ajungând uneori şi la Câineni pe

valea Oltului. Se efectua un fel de schimb de produse naturale. Obţineau un galben pentru

100 ocale. Alteori îl dădeau în satele apropiate de mai la nord. Pe valea Olteţului, la

Drăgoteşti, îl dădeau primăvara cu 6 lei suta de ocale. La Drăgăşani îl vindeau cu 2,50 lei



bănicioara. După jumătatea

secolului XIX, preţurile au

început să crească iar vânzările

se fac acum la Dunăre, la Islaz,

mai puţin la Bechet, cu 7-8 lei,

până la 10 lei suta de ocale.

Până la 1900 vânzările

se socoteau în bănicioare,

obţinând de la 1,20 până la 2

lei pe bănicioară, mai rar 3 lei.

De exemplu, în 1893 grâul s-a

vândut înainte de Paşti cu 1,40

lei bănicioara, grâul cel mai

frumos s-a vândut cu 1,60 iar

în toamnă preţul a scăzut la

1,30 lei pe baniţă.

În 1894 grâul cu mălură s-a vândut doar cu 0,80 lei bănicioara.

După 1900 vânzările se fac în cantităţi tot mai mari în porturile dunărene, luând

calea exportului. Se vând cu chila mare, socotindu-se chila ca fiind echivalentă cu 500 kg.

O chilă se vindea cu 60-65 lei, până la 70-80 lei. În 1904 a ajuns şi la 88 lei chila de grâu.

În 1900 familia Pătru (tatăl lui MDP) a vândut pe la Paşte 5 vagoane de grâu la Caracal lui

N. Tucatos, mare negustor de cereale, cu 69,50 lei chila mare adică aproape 2 lei

bănicioara. Toamna s-a vândut cu 60-65 lei, iar în septembrie cu 78-79 lei dus la Corabia.

Tot atunci MDP a vândut 127 saci de grâu la Caracal cu 61,50 lei chila mare. Creşterea

vânzărilor de grâu, direct la Dunăre, mai înainte la Islaz, apoi la Corabia în noul port

construit în acest scop şi apoi la marii negustori de cereale din Caracal, a atras după sine un

interes crescut pentru modernizarea acestei culturi.

Deşi viţa de vie nu a reprezentat în anii respectivi o cultură de importanţă

deosebită în economia sătenilor din fostul judeţ Romanaţi, ea asigurând totuşi consumul

fiecărei gospodării şi al invitaţilor cu ocazii speciale, nunţi, botezuri, sărbători, decese ş.a.

Din această cauză MDP notează în fiecare an câte ceva despre vie, cât vin s-a obţinut sau

cum a fost influenţată producţia de struguri în unii ani. Aspectul cel mai interesant referitor

la cultura viţei de vie îl constituie relatarea episodului apariţiei filoxerei şi apoi a plantării

de viţă altoită, americană, cum i se spunea în sat: „În această toamnă (1901) am scos noi

viile fiindcă le mâncase filoxera. Cea de la Măgură erea anu trecut mare şi bună iar astă

primăvară am săpat-o şi prăşit-o o dată dar ea nu a mai crescut decât de o palmă”.

Pentru a pune din nou vie, tatăl lui MDP împreună cu celelalte rude au hotărât să

planteze împreună, pe o suprafaţă pe care au delimitat-o prin unirea proprietăţilor, viţă de

calitate, altoită, cumpărată din podgorii recunoscute, precum cea a prinţului Ştirbei de la

Drăgăşani sau de la podgorii de lângă Ploieşti. În acest scop au cumpărat chiar şi un plug

special, cu care să poată ara până la 60 cm adâncime, adică să desfunde bine terenul în

vederea plantării viţei: „În 1902 la 1 Aprilie am început noi să punem viţă în grădină pe

care am luat-o de astă toamnă de la P. Bălăceanu de la Ploieşti cu 300 lei o mie de viţe cu

transport cu tot”. Tot referitor la asta, notează: ,,În 1904, la 6 Februarie am început să arăm

din deal ca să punem vie, în ziua întâi am arat cu 12 vite vreo câteva brazde. La 6 Febr. am

început să arăm din deal ca să punem vie, în ziua întâiu am arat cu 12 vite vreo câteva

Constantin I. Pătru (1856-1932) cu soţia Oprica (1850-

1928) şi nepoata Ana (n. 1924). Imagine din 1928



brazde cam pe deasupra, a doua zi am pus 14 vite şi am arat mai adânc dar pământu în jos

erea uscat şi greu de arat, plugu intra mai mult în dreaptu Lacului Brezii şi nu da deloc de

pământ roşu, şi în vâlceaua

de unde este casa iar intra

mult dar acolo scotea pământ

roşu gălbiou, pe aci intra 45-

50 cm iar încolo 35-40-45

cm, am mai arat într-o zi cu

16 vite şi s‟a făcut ca 1

pogon şi ½ apoi a dat

zăpadă care a ţinut pănă la 1

martie, la 4 martie am pus iar

16 vite şi am grăpat arătura

dinainte care s‟a făcut foarte

măruntă.

La vie am început să punem

în martie în câmp că erea

vremea frumoasă, au fost 2

zile bune, apoi s‟a pus vânt din jos (dinspre partea de vest a satului, precizarea

noastră) foarte rece care a ţinut vreo 4 zile. Am pus-o aproape, a mai rămas ca 2 mii pe

care le am pus în aprilie că acu începu să ningă şi a făcut zăpada ca de o palmă iar la

cimitir erea cît uluca, puneam eu cu Gheorghe cam câte 1000 pe zi şi alţi 2 oameni făceau

gropi şi îi puneam semne şi o îngropam până seara, de arat am isprăvit la 24 martie că mai

erea de arat şi lăsasem câte 2 rânduri pe margine ne puse, adică 4”.

Plantarea viei altoite de către familia Pătru în 1902 şi apoi îngrijirea ei au constituit

un exemplu de modernizare a agriculturii şi pentru alţi săteni din împrejurimi. Despre cum

s-au organizat ca să planteze şi despre ce struguri frumoşi au obţinut s-a vorbit mult timp

în împrejurimi. Acesta a fost încă unul din primii paşi spre modernizarea agriculturii în

satele romanaţene.

NICHIFOR CRAINIC - UN COPAC URIAȘ CU RĂDĂCINI ÎN OLTENIA

Dr. Emil-Aron NEDELEA

Este în firea omului să caute, însă una dintre străduințele lui e cercetarea trecutului,

mergând pe firul vieții spre fapte și oameni care marchează deveniri, de la nivelul

individului, până la reîntregirea neamului. Un astfel de om a fost Nichifor Crainic, pe

numele lui adevărat Ion Dobre, fiul lui Nedelea Dobre. Acest Nedelea Dobre se trăgea din

localitatea Mierlești, jud. Olt, iar fratele lui mai mare era poreclit din această cauză

Mierloiu. Ei aveau terenuri agricole și rude rămase la Mierlești, departe de noul domiciliu

situat tocmai în Bulbucata, pe malul Neajlovului. Bătrânul Nedelea a murit cu regretul că

n-a avut resurse financiare să vină înapoi la obârșia copilăriei ca să-și descurce ițele

moștenirii vis-a-vis de pământurile unde a trăit copilul de altădată.

Pentru a putea merge la seminar, tânărul Ion Dobre împreună cu tatăl său, și-au

luat inima-n dinți și s-au decis să ceară ajutorul boierului local cu moșii la ei în zonă dar

locuitor la București. În speranța unui sprijin financiar, tatăl și fiul au cumpărat niște găini,

Nicolae C.I. Pătru din Dioşti şi mama sa , Oprica.

Imagine din 1910



pe care le-au dus plocon, pentru că nu se puteau duce cu mâna goală, conform obiceiului

străbun. Scena întâlnirii dintre cei trei i-a rămas întipărită pe viață în minte și în suflet ca o

imagine dureroasă, fiindcă boierul i-a refuzat mitocănește și le-a înapoiat în scârbă exact

atâția lei cât au plătit ei pentru găini.

Premiantul Ion Dobre a reușit cu propriile acumulări intelectuale să intre la

seminar, așa cum el însuși mărturisește că seminariile erau o șansă rară pentru feciorii

excepționali de țărani ce doreau să studieze mai departe atunci când părinții lor nu prea

dispuneau de bani. Elevul seminarist a început să publice sub pseudonimul literar Nichifor

Crainic, de teama unui profesor care nu admitea asemenea manifestări culturale într-o

școală ermetică și exigentă. Harnic și încrezător în științele bisericești, mânat de elanul

tinereții, Ion Dobre, absolventul Seminarului Central și al Facultăților de Teologie și

Filozofie vrea să se titularizeze preot la biserica Zlătari din București.

La Teologie l-a avut profesor pe dr. Badea Cireșeanu, născut în satul Vineți din

comuna Spineni – Olt (Memoria Oltului nr. 2/2012; 33-34/2014; 35-38, 40, 41/2015).

Încearcă să fie hirotonit preot dar totul a fost împotriva sa. Datorită talentului literar și a

unei inteligențe vii, este susținut în demersurile lui de nume mari ale timpului. Astfel, pe

rând, Gala Galaction, apoi chiar Nicolae Iorga și alte persoane influente au vorbit cu

mitropolitul Conon Arămescu Donici pentru susținerea tânărului preot Ion Dobre, fără să

existe o finalizare favorabilă.

Competența însă l-a înregimentat pe Nichifor Crainic ca un mare ziarist, ca un

pasionat profesor și original poet. Odată cu venirea comuniștilor la putere s-a ascuns câțiva

ani prin Ardeal, pe la foști studenți. Aici și-a scris o parte din memorii încredințate spre

păstrare o vreme părintelui Arsenie Boca. După ce a îndurat ani grei de temniță, la o

vârstă venerabilă, Nichifor Crainic nu și-a pierdut speranța și credința, spiritul lui

rămânând la fel de viu. El, profesor universitar și Doctor Honoris Causa al Universității din

Viena, a ajuns jos și mulți au încercat să-l acopere cu cenușa uitării. Dar timpurile nu-l

lasă înghițit în negura lor, iar gândurile lui, ideile lui, criticate de unii, apreciate de alții,

ajung să răzbată după trecerea anilor. A fost ca un foc ce arde pentru țara lui, pentru

neamul lui, un foc aprins din surcele necunoscute, ieșite din plămada poporului din care

și-a tras seva, de undeva, din Mierleștii județului Olt.

Ultimul domiciliu din București era pe bulevardul Dinicu Golescu la nr. 43, primul

bloc de apartamente pe dreapta când treci din Gara Basarab în Gara de Nord.

Negustorul STANCU R. BECHEANU

dr. Aurelia Grosu

Slatina a fost cu precădere un oraş comercial, funcţie urbană certificată prin însuşi

documentul de atestare, când aşezarea este menţionată ca punct vamal (20 ian.1368).

După cum au dictat împrejurările, de-a lungul timpului au apărut, s-au extins, reinventat ori

au dispărut profesii şi activităţi comerciale. Ele poartă, mai mult sau mai puţin vizibil,

destine umane cu reuşite, încercări perseverente, eşecuri. De cele mai multe ori, negustorii



sunt oameni simpli, „porniţi de la mătură” cum plastic se exprima un mare comerciant54

.

Într-o singură generaţie ei au reuşit să îşi depăşească condiţia socială şi să intre în

circuitul comerţului intern sau european. În remarcabila galerie a negustorilor secolului al

XIX-lea, slătineanul Stancu R. Becheanu ocupă o poziţie de top. Aplecându-ne asupra

biografiei lui, desluşim nu numai eforturile şi mijloacele întreprinse pentru a face avere, dar

şi un mod de viaţă axat pe cinste, corectitudine, altruism, într-o vreme în care „cuvântul

era cuvânt”.

Alături de un Grigore Capşa sau Rudolf Orchidan, Stancu Becheanu face parte din

categoria negustorilor instruiţi care s-au implicat în viaţa politică şi culturală nicidecum

pentru a se pricopsi ori pentru a căpăta o strălucire efemeră.

A beneficiat de preţuirea contemporanilor şi a celor care au urmat. D. Hagi

Teodoraky, poate cel mai cunoscut

negustor al vremii, preşedinte al

Camerei de Comerţ Române, menţiona

despre Stancu Becheanu că „se bucura

de mare credit, era de o cinste

exemplară, şi la moarte asemenea a

lăsat o frumoasă avere”55

. Un alt

reprezentat de seamă al comerţului

românesc, Dumitru Z. Furnică, la

sfârşitul unei ample şi documentate

cărţi despre istoria comerţului la

români, face o succintă prezentare a

negustorilor de renume, printre ei

numărându-se şi Stancu R.

Becheanu56

. Din anii 1930, N.I.

Angelescu iniţiază seria Negustori de

odinoară, biografia lui Stancu R.

Becheanu apărând în anul 194057

.

Recent, istoricul Adrian Majuru îi

dedică lui Stancu Becheanu, văzut ca o

reţetă a succesului în afaceri, câteva

articole publicate în revista „Capital”

şi „Ziarul Financiar – Ziarul de

duminică”, integrate sintetic în

volumul Bucureşti, povestea unei geografii umane58

.

Interesant este faptul că Stancu Becheanu ţine un jurnal, pe care îl intitulează

„album memorial” în care consemnează notiţe cu privire la familie, afaceri, incendii,

cutremure, probleme legate de viaţa economică şi politică a ţării, dovedind un surprinzător

54 D. Hagi Theodoraky, Amintiri din trecutul negustoresc..., ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, 2003, p. 20.

55 Ibidem, p. 65

56 Dumitru Z. Furnică, Din istoria comerţului la români. Mai ales Băcănia, Bucureşti, 1908, p. 552-553.

57 N.I.Angelescu, Negustori de odinioară. Stancu Becheanu, Monitorul oficial şi Imprimeria statului,

Bucureşti, 1940. 58

Adrian Majuru, Bucureşti, povestea unei geografii umane, Bucureşti, 2007, p.60.

Stancu R. Becheanu şi soţia sa Emelina

fotografiaţi la Paris în anul 1861



spirit analitic. Jurnalul este prezentat de prof. univ. dr. Raisa Radu în revista „Economia”,

Seria Management, nr. 1/2008.

Stancu R. Becheanu s-a născut la Slatina pe 21 mai 1826, în zi de mare sărbătoare

creştină. Tatăl său, Radu Becheanu (Burilă) Cojocaru era negustor cu prăvălie, probabil

cojocar, fiind în practica vremii ca negustorii şi meseriaşii să îşi întregească numele cu cel

al profesiei.

Urmează cursurile primare la şcoala Ionaşcu, avându-l învăţător pe Gheorghe S.

Ardeleanu, transilvănean stabilit în anul 1819 la Slatina, tatăl viitorului economist şi om

politic academicianul P.S.Aurelian. După aceea parcurge traseul obligatoriu pentru mai

toţi copiii negustorilor – şapte ani de ucenicie într-o prăvălie, pornind de la munca de jos:

curăţenie în depozit şi magazin, sortarea şi catalogarea mărfurilor, transportul mărfii la

clienţi cu spinarea etc. Abia către sfârşitul uceniciei, dacă meritau, erau promovaţi la

completarea catastihelor de venituri şi cheltuieli ale prăvăliei, la redactarea corespondenţei

cu furnizorii din ţară şi străinătate, erau luaţi ca asociaţi ori ajutaţi să îşi deschidă propria

afacere. Stancu R. Becheanu este dat de părinţi ucenic la un negustor fruntaş din Slatina –

Gheorghe Răducu -, dintr-o mare familie de negustori şi filantropi ale căror bune fapte sunt

răsplătite prin atribuirea numelui Răducu unei străzi din oraş59

(din anul 1948 str. Ghiocei).

Rămâne orfan de tată pe când avea numai 15 ani. Peste trei ani, în anul 1844, are curajul să

îşi ia soarta în propriile mâini şi pleacă la Bucureşti într-o perioadă tulbure, când mişcările

revoluţionare se pregăteau să schimbe vechile rânduieli anchilozate. Vroia mai mult decât

mica prăvălie moştenită de la tatăl său pe care o lasă, împreună cu via din afara oraşului, în

grija mamei şi a fraţilor. Pentru început, se aşează la stăpân - la negustorii de lipscărie

Dimitrie Gheorghiu şi Nicolae Ion - primind o leafă de 350 lei aur pe an. Inteligent şi

muncitor reuşeşte să adune un capital de 10 000 lei şi după alţi şapte ani, deschide

prăvălie în asociere cu Luca Theodorescu60

.

La 32 de ani, în anul 1858, la fel după şapte ani, îşi deschide propria firmă „La

trandafirul alb” şi de acum afacerile sale cunosc o dezvoltare tot mai mare61

. Preocupat de

modernizarea comerţului merge personal la Paris şi Leipzig (Lipsca) pentru a cumpăra

mărfuri. Stancu Becheanu avea extraordinara capacitate de a intui schimbările gusturilor şi

modelor în variatul domeniu al mărfurilor de consum, acaparând piaţa prin noutate şi

calitate. Şi pentru a nu avea nici un fel de surprize, îşi alege la Paris drept comisionar

pentru achiziţionarea mărfurilor pe faimosul Rotschild. În derularea afacerilor sale se

bazează pe un confrate din Slatina, Ştefan Momuleanu, pe care îl aduce la Bucureşti.

Lucrând cu pricepere şi bună credinţă alături de Stancu Becheanu, acumulează, la rândul

său, o avere însemnată. Demn de subliniat este faptul că, Ştefan Momuleanu prin

testamentul făcut în 25 oct. 1904 lasă o parte din avere spitalului şi bisericii domneşti „Sf.

Treime” din Slatina62

.

În anul 1868 Stancu Becheanu lichidează afacerea de familie din Slatina, vânzând

prăvălia cu 6 400 lei şi via cu 1 340 lei. Pe mamă şi pe fraţi îi luase încă din anul 1849 la

Bucureşti.

59 Serviciul judeţean Olt al Arhivelor naţionale, Fond Primăria oraşului Slatina. Colecţia

Recensăminte/Recensământ 1912. 60

Dumitru Z. Furnică, op.cit., p. 552. 61

Adrian Majuru, op.cit. p. 60. 62

G. Poboran, Istoria oraşului Slatina, Slatina, 1908, p.496.



Banii agonisiţi din comerţ, din vânzarea proprietăţilor din Slatina, precum şi

zestrea de 2 500 galbeni adusă de soţia sa, Emilia, fiica unui negustor asociat, sunt investiţi

în terenuri, hanuri, case. Pentru a ne face o idee asupra averii, să reţinem că în anul 1863

cumpără moşia Talpa Bascoveni din Ilfov cu 7 260 galbeni, pe care va construi în 1871 un

han, iar în anul 1869 cumpără tot în Ilfov moşiile Lipovăţ Boldu şi Creţuleasca la preţul de

21 000 galbeni şi o altă moşie cu 1 400 galbeni.

Din momentul în care şi-a asigurat o prosperitate solidă, Stancu Becheanu s-a

hotărât să intre în politică. În anul 1868 este ales consilier comunal şi ajutor de primar al

Bucureştiului, funcţie din care a demisionat „din cauza colegilor, nefiind oameni de

calitate”63

. Averea realizată prin muncă şi onestitate, certele sale însuşiri îi conferă

prestigiu, a cărui măsură o putem evalua fie şi numai dacă amintim că două personalităţi

exigente, precum I.C.Brătianu şi C.A. Rosetti, îl apreciau în mod deosebit. În timpul

războiului de independenţă, I.C. Brătianu l-a însărcinat să coordoneze aprovizionarea cu

furnituri pentru cojoacele necesare armatei române. Cunoscând cât de bine lucrau

atelierele de cojocărit din Slatina, aici se va confecţiona o bună parte din cojoacele

necesare soldaţilor pe frontul din Balcani în geroasa iarnă din anii 1877-1878.

Anvergura politică a lui Stancu R. Becheanu este evidenţiată de succesivele

mandate de parlamentar: deputat ales în legislaturile din 1876, 1879, 1883 şi senator în

legislaturile din 188464

şi 190465

.

Calitatea umană a negustorului Stancu R. Becheanu şi înţelegerea profundă a

nevoilor reale ale societăţii sunt reliefate de numeroasele donaţii pe care le-a făcut şcolilor

şi spitalelor, încurajarea tinerilor comercianţi prin acordarea de burse pentru a-şi putea

continua studiile în străinătate, sprijinirea unor iniţiative publice (ridicarea statuii lui

C.A.Rosetti).

Legăturile sale cu Slatina rămân trainice şi se manifestă pe numeroase planuri.

Negustorul Iorgu Angheliu îl alege pe Stancu Becheanu să fie unul din executorii

testametari ai substanţialei averi donată Slatinei în anul 1883 pentru opere de binefacere.

Între altele, lasă Comunei Urbane Slatina suma de 7 000 galbeni pentru zidirea bisericii Sf.

Nicolae din Coastă, sfinţită în anul 1889 de P.S Ghenadie, Episcopul Râmnicului.

Pe Stancu Becheanu îl găsim printre membrii fondatori ai Capelei Române de la

Leipzig construită în anul 1858, în care s-a slujit în limba română până în anul 1881 când

s-a desfiinţat. Din fondurile Capelei s-a înfiinţat Societatea de binefacere „Providenţa”,

pentru ajutorarea negustorilor scăpătaţi, a văduvelor şi orfanilor acestora66

. Stancu

Becheanu a făcut parte din comitetul acestei societăţi şi a susţinut-o financiar până la

moarte. Cu aceeaşi generozitate a sprijinit mai toate societăţile caritabile şi culturale ale

vremii, dintre acestea menţionând: Societatea „Regina Elisabeta” şi „Societatea pentru

cultura poporului român”.

Stancu R. Becheanu a fost unul dintre primii comercianţi decoraţi cu înalte

distincţii, precum „Coroana României”, în grad de ”Comandor” şi de „Mare Ofiţer”.

63 Raisa Radu, Jurnalul unui negustor, management. ase. ro/reveconomia/2008

64 Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească 1866-1900, Bucureşti, 1998, p. 199, 204, 209, 215.

65 Dumitru Z. Furnică, op.cit., p.552.

66 Ibidem, p. 542.



După aproape 50 de ani de negustorie, Stancu R. Becheanu se retrage din comerţ

în anul 1896, lăsând pe fiul său, George, pe care l-a educat şi pregătit să ducă afacerea mai

departe.

Stancu R. Becheanu a murit în anul 1907, în modesta casă din mahalaua Olteni

cumpărată în 1856, o veche zonă negustorească demolată în anii 1980.

MOISE-VODĂ ȘI BĂTĂLIA DE LA VIIȘOARA (1530)

Prof. Dr. Ștefan GRIGORESCU

În anul 1529, după asasinarea lui Radu de la Afumați în biserica de la Cetățuia

Râmnicului, domn al Țării Românești a fost ales Moise, fiul lui Vladislav al III-lea și

membru al ramurii Dăneștilor. Domnia lui a fost însă, ca și altele din acele vremuri tulburi,

de scurtă durată, sfârșitul său fiind grăbit de conflictul dintre voievod și boieri. Izbucnirea

acestui conflict intern, în fapt un nou episod al unui adevărat război civil, manifestat încă

de la sfârşitul domniei lui Mircea

cel Bătrân (între fiii acestuia sau

între Drăculeşti şi Dăneşti),

deosebit de sângeros înainte de

1530 încă, prin omorârea a trei

voievozi (Mihnea cel Rău, Vlăduţ-

Vodă şi Radu de la Afumaţi) de

către taberele boiereşti, la care s-

ar cuveni amintite şi amestecurile

turcilor în omorârea şi dispariţia

altor doi (Teodosie, respectiv

Radu-Bădica), a fost consecinţa

executării unor boieri, de către

Moise-Vodă. La 13 februarie

1530, la nunta surorii voievodului cu Barbu (al II-lea) Craiovescu, Moise-Vodă a poruncit

omorârea a trei mari boieri, anume pârcălabul Dumitru din Cepturoaia, marele vornic

Neagoe din Periş şi marele postelnic Drăgan din Merişani şi din Bucşani1. Ultimul era

amintit în hrisoave ca aparţinând chiar de ,,casa domnească”, ca unul care ţinea pe

jupâneasa Stana, nepoata voievodului Vlad Călugărul. Despre aceştia, socotiţi ,,hicleni”,

cronicarul Radu Popescu scria mai târziu că erau ucigaşii voievodului Radu de la Afumaţi

şi că pedeapsa poruncită de Moise-Vodă era urmarea acestui fapt.

Executarea celor trei mari boieri, socotiţi în tagma lor ca fiind unii ce aduseseră

mari slujbe domniei, a determinat reacţia celorlalţi. Drept urmare, pribegi la

Constantinopol, unii boieri munteni, din afara grupării Craioveştilor, favorabilă lui Moise-

Vodă, au cerut Porţii Otomane să le dea ca domn pe pretendentul Vlad, fiul lui Vlăduţ-

Vodă, plângându-se de tirania din ţară. Cronicile ţării menţionează că ,,alţi boiari au fugitu

1 Constantin C.Giurescu,Istoria românilor. Vol.II. Partea Întâi. Fundația Regală pentru Literatură și Artă,

București, 1943, p.164.

Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, ctitoria Craioveştilor



în Ţarigradu şi au adusu domnu pe Vladu Vodă; şi au fugitu Moisi Vodă în ţeara

Ungurească, cându au fostu cursulu anilor 7038”2.Ceva mai târziu, alte cronici legau

venirea lui Vlad Înecatul pe tronul Ţării Româneşti de primejdia pierderii privilegiilor

ţării. Cerut de ţară, Vlad-Vodă a primit steag de domnie în luna aprilie 1530, iar la

începutul lunii mai a intrat în Ţara Românească, cel mai probabil pe la Giurgiu, însoţit de

boierii pribegi şi de trupe turceşti3.

Cu sprijinul Craioveştilor, Moise-Vodă a încercat să se opună, în luna mai 1530

având loc câteva ciocniri între cei doi voievozi, pretendentul părând să piardă lupta pentru

tron. La sfârşitul lunii însă, după ce fusese părăsit şi de alţi mari boieri, împreună cu oştenii

lor, doar cumnatul său Barbu (al II-lea) Craiovescu rămânându-i aproape, Moise-Vodă a

părăsit tronul şi odată cu el, ţara. Recunoscându-se învins pe moment, fostul voievod s-a

văzut silit să fugă peste munţi, în eternul refugiu al Transilvaniei. Pe la Rucăr şi Bran, el a

fugit întâi în părţile Bârsei, apoi în secuime, la Osdola, de unde, fiind jefuit de secui, s-a

refugiat la Sibiu4.

În ziua de 4 iunie 1530, Vlad Înecatul se afla deja pe tronul strămoşilor săi, în

cetatea de scaun a Târgoviştei. Linişte a avut doar două luni, după care i-au venit ştirile

despre întoarcerea, cu oaste, a lui Moise-Vodă. Acesta reuşise să adune în Transilvania,

anume în părţile Braşovului, Făgăraşului şi Sibiului, ceva oaste ,,de strânsură”,

bucurându-se şi de sprijinul voievodului Transilvaniei, Ştefan Mailat, partizan al

Habsburgilor. În ziua de 24 august 1530, oastea condusă de Moise şi Ştefan Mailat,

secondaţi de fostul ban Barbu (al II-lea) Craiovescu, de episcopul catolic Nicolae de

Gerend şi de Gaspar Horwath, a coborât prin culoarul Branului, pe la Rucăr, către

Târgovişte5. Surprins de revenirea adversarului său, pe care îl socotea învins şi fără putinţă

multă vreme să-şi strângă vreo oaste, Vlad-Vodă a părăsit în grabă cetatea de scaun,

retrăgându-se către Dunăre, pentru a-şi strânge oastea şi a găsi momentul potrivit pentru

luptă.

La 28 august (după surse secuieşti)6 sau 29 august 1530

7, oastea lui Vlad Înecatul,

cu sprijinul unui detaşament moldovenesc, condus de Iliaş Rareş, precum şi al unuia

turcesc, condus de sangeacbeiul Mehmed Beg8, a zdrobit oştirea lui Moise-Vodă şi a lui

Ştefan Mailat, la sat la Viişoara, în judeţul Romanaţi, aproape de Slatina.

2 Istoria Ţierei Româneşci de cându au descălicatu românii. În Magazinu istoricu pentru Dacia.Tomul

IV, 1847, p.271. 3 Pe de altă parte, în sprijinul lui Moise-Vodă venise cu oştire Ştefan Pemfflinger, fratele judelui Marcus

Pemfflinger, omul de încredere al lui Ferdinand de Habsburg la Sibiu. Vezi Em.Gr.Niculescu,Moise-Vodă. Craiova, 1939, p.16.

4 Analele secuieşti menţionează că ,,în ziua de 15 iunie 1530, pe Moisi Vodă l-au fugărit din Muntenia”,

dată fireşte eronată, Vlad Înecatul fiind deja pe tronul de la Târgovişte încă din 4 iunie.Vezi A.D.Xenopol,Istoria românilor din Dacia Traiană.Vol.II. Istoria medie, Partea I.De la întemeierea ţărilor române pănă la moartea lui Petru Rareş, ed. 1889, p.491, cap.III, ,,Istoria ţărilor române de la moartea lui Ştefan cel Mare până la acea a lui Petru Rareş.1504-1546.I. Istoria Munteniei de la Radu al IV-lea până la moartea lui Radu Paisie.1494-1546”.

5 Constantin C.Giurescu,Istoria românilor,Vol.II, Partea Întâi, ed.1943, p.164. Alte surse consideră că

Moise-Vodă a coborât cu oastea pe Valea Oltului (,,prin pasul Turnului Roş pe apa Oltului”). Vezi A.D. Xenopol, Istoria românilor.Vol.II.Partea I. Cap.III, p.490. Şi Istoria Ţierei româneşci de cându au descălicat românii zice că ,,au venitu Moisi Vodă pre Oltu cu Ungurii”.Vezi Magazinu istoricu pentru Dacia.Tomul IV, p.271.

6 A.D.Xenopol, Istoria românilor.Vol.II.Partea I,p.490, citând analele secuieşti, notează că ,,în 28

august, Mailat a adus înapoi pe Moisi”. 7 Constantin C.Giurescu,Istoria românilor.Vol.II.Partea Întâi, p.164.

8 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenburgen. Zweiter Band [Vol.II]. Kronstadt, Druck

von Albrecht & Zillich, 1889, p.185.



Bătălia a fost scurtă, dar aprigă, iar victoria lui Vlad Înecatul la Viișoara

Romanaților a fost completă. Însuşi fostul domn Moise-Vodă a căzut în luptă, la fel şi

cumnatul său, amândoi fiind duşi şi îngropaţi în ctitoria neamului Craioveştilor, la

Mănăstirea Bistriţa de pe meleagurile Vâlcei. Pe lespedea de mormânt a lui Moise-Vodă,

dispărută cu ocazia restaurării totale a mănăstirii, în timpul lui Gheorghe Bibescu-Vodă, la

mijlocul secolului al XIX-lea, se menţiona: ,,Cel care în bună cinstire s-a sfârşit şi a

răposat, Io Moise Voevod, fiul lui Vladislav Voevod, cel care a făcut război la Viişoara, în

anul 7940, luna august 29”9. Despre ,,războiul” acesta, cronica ţării scria că, ,,auzind Vladu

Vodă, îndată au poruncit în toate laturile ţărăi de au strânsu oştile ce avea, şi iau eşitu

înainte la satu la Viişoară. Acolo vărtosu dăndu răsboiu, au biruitu Vladu Vodă pre Moisi

Vodă şi au şi perit Moisi Vodă şi Banul Barbulu de la Craiova”10

. Victoria lui Vlad a fost

totală, chiar şi voievodul Transilvaniei, Ştefan Mailat, fiind luat prizonier şi dat pe mâinile

turcilor, care l-au dus la Constantinopol11

.

Bătălia de la Viișoara, de la sfârșitul lui august 1530, a fost scurtă, dar sângeroasă

și importantă prin urmări. Din oastea lui Moise au scăpat doar puţini, câţiva fugari trecuţi

peste munţi, arătând ca ,,nişte cerşetori” care aduceau vestea prinderii voievodului

transilvănean și moartea fostului domn transalpin. Mai mult, după victoria de la Viişoara,

oastea munteană a lui Vlad Înecatul, alături de cea otomană condusă de amintitul Mehmed

Beg, avea să intre în sudul părţilor transilvănene, trecând pe la Rucăr şi Bran. Între 7 şi 26

septembrie 1530, aproape de trei săptămâni, Vlad-Vodă s-a aflat în Ţara Bârsei,

ameninţând Braşovul, apoi asediind cetăţile Sighişoarei şi Sibiului.

Altfel, bătălia din sat de la Viișoara Romanaților12

, din anul 1530, a rămas

consemnată în cronici drept un episod al numeroaselor lupte pentru tron, în Țara

Românească a veacului al XVI-lea.

ÎNSEMNĂRILE UNUI PICTOR (VI)

Marius Bunescu Autor al unei inestimabile opere artistice (multe tablori putând fi admirate

în pinacoteca liceului Ioniţă Asan din Caracal), pictorul caracalean Marius Bunescu

este şi autorul unei valoroase opere memorialistice. Cartea, apărută în 1965 la

editura Meridiane, este intitulată simplu Însemnările unui pictor. Continuăm

prezentarea acestor preţioase însemnări în care artistul romanaţean descrie

peregrinările sale prin ţară în anii ce au urmat primului război mondial.

9 Vezi N.Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor.Vol.XV. Bucureşti, 1908, p.82.

10 Istoria domnilor Ţării Româneşti, de Constantin Căpitanul. În Magazinu Istoricu pentru Dacia.Subt

redacţia lui A.Treb.Laurianu, Profesor de Filozofie la Colegiul National, şi Nicol.Bălcescu.Tomu I. Bucuresci, cu Tiparu Colegiului National, 1845, p.167.

Despre bătălia de la Viişoara, vezi şi Em.Gr.Nicolaescu,Moise Vodă, p.23. 11

Ştefan Ştefănescu,Bănia în Ţara Românească. Editura Științifică, București, 1965, p.203. Mailat s-a răscumpărat din prizonierat şi întors în Transilvania, a jucat un rol însemnat acolo, până în 1551, când a murit. Despre el, vezi Pavel Binder,Ştefan Mailat (cca.1502-1551), boier român şi nobil transilvănean. Date despre românitatea lui. În ,,Studii”, XXV, 1972, nr.2, pp.301-309.

12 Marele dicționar geografic al României, Alcătuit de George Ioan Lahovari, General C.I.Brătianu și

Grigore G.Tocilescu. Vol.V.București, Stab.Grafic I.V.Socecu, 1902, p.745: ,,Viișoara, com.rur., în partea de N-V a pl.Ocolul, jud.Romanați, se compune din satele Viișoara Moștenească și Viișoara Mică. Situată lângă Tesluiul, pe dreapta, la 21 kil. de Caracal”.



1919- 1941

În vârtejul acestor negre gânduri se afla totuși un punct fix care-mi menținea

echilibrul: ideea expoziției își făcuse încă mai de mult loc în cugetul meu și mă ținea

deasupra. Alți colegi nu încetaseră nici în vremea războiului să se manifeste, pe când de

mine nu se mai știa nimic de vreo trei ani. Și mă simțeam obligat din mai multe motive de

ordin artistic a face această expoziție.

Aranjarea unei săli era însă o problemă foarte complicată. Despre ,,vadul” de la

Ateneu ori de pe strada Franklin, nici nu putea fi vorba. Toate sălile erau închiriate pe câte

un an înainte. Erau destui grăbiți, poate mai mult decât mine. Am început atunci a cutreiera

străzile, pe o iarnă dușmană, viscoloasă. Examinam magaziile cu speranța de a găsi vreo

prăvălie goală, îngrijorat totuși că mă îndepărtam astfel de… vadul artistic și încă la prima

mea expoziție personală.

Ca și cum n-ar fi fost destule necazurile suferite, cât pe aici să mă amenințe încă

unul. Atelierul mi-era plin de tablouri ce le puneam la punct în vederea expoziției, ca și de

tot felul de materiale, când, într-o seară, era să cadă pradă focului. Fusesem în oraș cu

pictorul D. Stoica, prieten și coleg de la München. Ar fi urmat să mai întârzii, dacă nu

m-aș fi îndemnat să plec, deși colegul vroia să mă rețină.

Liniștea în casă era deplină. Lumea dormea fără grijă și nu se auzea decât plânsetul

unui copil dintr-o odaie vecină. De cum am deschis ușa, un val de fum a răbufnit afară.

Lângă sobă podeaua ardea înfundat. Dintr-un moment într-altul puteau să izbucnească

flăcările. M-am transformat la repezeală în pompier. Pe întuneric și pe tăcute,

mișcându-mă prin fumul înecăcios, am izbutit să sting focul. Dar el pătrunsese și sub

dușumea, unde ardea mai departe în bolta de sistem vechi a casei. Aici operația era mai

dificilă. Până la urmă, am reușit a înlătura pericolul, în timp ce copilul vecinului mai

plângea încă. Munca aceasta de unul singur durase mai mult de un ceas, dar câte nu

salvasem în timpul acela, fără să dau nici o alarmă, căci tocmai asta ar fi declanșat

dezastrul.

A doua zi, văzându-și vina, gazda plângea în hohote. Căci scoțând cenușa din

sobă, în care se aflau și câțiva cărbuni aprinși, o pusese în ladă iar lada o lăsase în cameră.

În timp ce lipsisem toată ziua din atelier, focul înaintase mocnit, trecând la dușumea. Dacă

nu m-aș fi întors la timp acasă?...

Librăria și editura ,,Minerva”, devenise apoi ,,Cartea Românească”, dintre Calea

Victoriei și Universitate, era pe atunci instalată într-un bloc cu mai multe etaje. Două mari

prăvălii, cu vitrine imense, formau fațada imobilului. Numai una din prăvălii era însă

ocupată de librărie, pe când cealaltă servea ca magazie și depozit pentru sulurile de hârtie

ale tipografiei, și pentru alte materiale ce nu meritau un adăpost atât de valoros. Am pus

deci ochii pe această prăvălie- depozit cu gândul de a o preface în sală de expoziție. În

împrejurarea aceea mi se părea singura soluție. Directorul întreprinderii, binecunoscutul

editor C. Filip, care-i specula pe cât putea pe literații ce aveau de-a face cu el, era un om

greu de abordat. De aceea mă sfiam să dau ochii cu el, și tot amânam întrevederea. Totuși

într-o bună zi a trebuit să-l văd. Surprins de cererea mea, a amânat de mai multe ori

răspunsul. Voiam să închiriez prăvălia goală, urmând să suport eu singur cheltuielile de

amenajare, n-avea altceva de făcut decât s-o golească. Nu s-a lăsat ușor convins. Dar,

negustor lucid, întrevăzând aici o nouă putință de afaceri, până la urmă a cedat. Astfel că,

la data convenită intram în frumosul spațiu, foarte potrivit pentru manifestarea mea dintâi.



Prietenii de la Comănești m-au ajutat cu lemnăria necesară panourilor, pe care

le-am îmbrăcat în pânză de sac. Am organizat, în felul acesta, pe neașteptate, o nouă sală

de expoziții, care a deplasat ,,centrul artistic” de la Ateneu, aducându-l lângă Universitate.

Lucrul nu era deloc banal, căci promenada se făcea acum între Ateneu și

,,Minerva”. În urma succesului expoziției, Filip a păstrat sala așa cum o amenajasem eu.

După schimbarea proprietarului, a continuat a funcționa sub numele de: sala permanentă

de expoziții ,,Ileana”. A fost distrusă o dată cu clădirea, de bombardamentele naziste din

august 1944.

Expoziția, deschisă în aprilie 1919, a întrecut cu mult așteptările mele. Cele mai

alese condeie au comentat-o în presa timpului. Tonitza, de pildă, scria: ,,O pânză nu va

viețui, în primul rând, decât prin frumusețea pastei colorate și prin puterea vibrației ei

luminoase. Pictorul Bunescu, consecvent acestui adevăr imuabil, n-a avut altă ambiție

decât aceea de a surprinde în natură eterna simfonie născută din jocul capricios al luminei

și al culorii, dându-ne astfel suma de pânze expusă în sala Minerva, peste care spectatorul

privește pătruns de o caldă și sinceră emoție.” La rându-i, Francisc Șirato, aprecia că

evoluția mea ,,în lucrările expuse se poate urmări până la ultima fază care se prezintă ca

definitivă și rămasă coloristică. Prin structura clară și discreta accentuare a desenului,

obține impresia spațiului fără a distruge suprafața pânzei. Echilibrul compoziției e stabilit

prin cel al maselor.”

C. Filip avea deci destule motive să-mi mulțumească pentru ,,vadul” creat, astfel

că, la sfârșit, un sfârșit pe care l-aș fi putut prelungi oricât aș fi vrut, nu numai că a renunțat

la chirie, dar a mai cumpărat și un tablou pe deasupra, gest surprinzător pentru el. Chiar în

vara aceea s-au mai deschis câteva expoziții pe panourile lăsate de mine la locul lor.

Făceam mereu cunoștințe. Poeți și scriitori, critici de artă, pictori și sculptori se întâlneau

în expoziție și de fiecare dată se încingeau discuții aprinse despre situația artei din țara

noastră, în vremurile acelea vitregi creației.

Colecționarul Anastase Simu, care trecea zilnic prin expoziție, mi-a oferit direcția

muzeului fondat de el. Oferta era, desigur, seducătoare, dar n-am primit-o atunci. Nu mă

gândeam să stau în București și nu vroiam să fac altceva decât pictură. I-am spus toate

acestea, dar Simu nu și-a schimbat gândul; avea răbdare.

Cam în același timp se deschidea a doua expoziție a tinerei societăți ,,Arta

română”, după reconstituirea ei din București. Se întemeiase în timpul refugiului, la Iași,

unde avusese și prima manifestare. Continuând lupta din 1895 a lui Luchian, ,,Arta

română” se deschidea, simbolic, cam în același loc de pe strada Franklin, peste drum de

Ateneu. Din asociație făceau parte pictorii: Octav Băncilă, Ștefan Dimitrescu, N.N.

Tonitza, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Camil Ressu, Fr. Șirato,

Teodorescu- Sion, Traian Cornescu și subsemnatul; sculptorii: C. Brâncuși, D. Paciurea, C.

Medrea, I. Jalea, O. Han. În 1921-22 s-au alăturat grupării și: J. Al. Steriadi, D. Ghiață, M.

H. Maxy.

Nu mă gândisem niciodată la însurătoare până atunci. Mai curând mă vedeam

colindând lumea și pictându-i frumusețile. Acum însă nu mai aveam pe nimeni. Începeam

a mă simți singur, sentiment pe care nu-l avusesem niciodată până atunci.Oriunde mă

aflam știam bine că undeva trăiau ființe dragi ce se gândeau la mine, pe care le bucuram

ori le supăram, după împrejurări, dar care mi-erau totdeauna alături. Acum aceste ființe

scumpe nu mai existau; echilibrul se rupsese, nu mai aveam familie.



Cunoscusem la Constanța, cu ani în urmă, o fată potrivită idealului meu. Dar pe

atunci eram cu gândurile în altă parte. Era profesoară la liceul de fete și la institutul

,,Anghene”, unde eu însumi fusesem invitat a da lecții. Foarte tânără, o vedeam

pierzându-se printre elevele mai mari; locuia în institut cu cele interne, ducând aceeași

viață.

Războiul însă ne-a aruncat pe toți, în toate părțile. Fata a ajuns la Cîmpulung-

Muscel. Am reîntâlnit-o abia cu prilejul expoziției mele de la „Minerva”. Am simțit că

vechea simpatie avusese puterea să lege pentru totdeauna două inimi ce își vorbiseră până

atunci doar în tăcere.

Ne-ar fi fost de ajuns o căsuță, oricât de mică, undeva pe malul vreunui lac. Nu

aveam nici o intenție de a ne așeza în capitală. Gândul nostru era să plecăm în

Transilvania; vroiam să lucrez mult și să colind țara în lung și-n lat.

Hotărâsem ca prima haltă s-o facem la Sibiu, dar orașul era atât de aglomerat încât

n-am putut găsi o locuință, și ne-am continuat drumul spre Sebeș- Alba, localitate cu mai

multe colțuri picturale, invitându-ne parcă la o rămânere mai lungă. Spre norocul nostru,

am găsit acolo, la hotelul ,,Leul de aur”, o cameră destul de bună.

Am colindat apoi orașele Alba- Iulia, Zlatna, Abrud, Turda, Cluj, Baia- Mare,

oprindu-ne în cele din urmă la Sighișoara, unde am rămas mai mult. În drum spre Făgăraș

am făcut iarăși o haltă la Sibiu. Ca de obicei, bagajele rămâneau în gară iar noi colindam

fără grijă străzile. Seara ne-am dus să luăm masa într-o grădină, ,,La trei stejari”, unde să

ne treacă timpul până la plecarea trenului. Am avut marea surpriză să găsesc acolo pe

pictorul George Russu, ardelean de origine, cel care, în 1906, la sosirea la München, nu-l

găsisem; acum la Sibiu prin compensație, avea să-mi fie de mare ajutor. Știa la cineva, în

pod, o cămăruță neocupată, și îndată a plecat într-acolo în cercetare.

N-a trecut mult și bagajele noastre au ajuns în ,,camera minune”, cum i-am zis în

urmă, când ne-a devenit foarte dragă. Era o cameră de serviciu, numai de vară, la care

ajungeam pe o scară portativă, din cele folosite în curte. Un pârâiaș venind dinspre

Dumbravă, clipocea pe sub fereastra noastră…

Tot la Sibiu ne-am întâlnit cu sculptorul Medrea, de curând însurat și el, și-am

colindat în patru împrejurimile. După ceva timp, Medrea a plecat însă mai departe, iar noi,

folosind Sibiul ca reședință, hoinăream încotro ne îndemna inima. Pentru un coș de cireșe

ne duceam tocmai dincolo de Rășinari, adesea până la douăzeci de kilometri; mergeam pe

jos, căci tramvaiul rășinărean încă nu apăruse.

În felul acesta ne-a ajuns din urmă toamna, fără nici o speranță de a găsi vreo

locuință de iarnă. Și-atunci, cu părere de rău, a trebuit să ne căutăm adăpost în altă parte,

ca păsările migratoare. Soția avea la Câmpulung o soră și o verișoară, ambele profesoare la

Școala normală de fete. Nu știu cum au aflat acolo un apartament liber. Am acceptat oferta

fără a mai sta pe gânduri. Apartamentul se afla chiar pe bulevardul… ,,Pardon”, în casa

unui negustor de antichități și costume naționale. Aducând la noi și pe cele două rude

aflate în oraș, căci apartamentul avea camerele necesare, ne-am constituit o familie care se

întregea în timpul verii și cu alte rudenii bucureștene. Soția și-a reluat catedra, astfel că ea

pleca dimineața la școală, iar eu la peisaj.

Plecam de-acasă cu șevaletul în spate, în căutarea motivului. Nimeni nu mai

trecuse pe unde umblam eu. Călcam cu plăcere iarba înrourată, și luam lăcrimile răcoroase

pe tălpi, lăsând în urmă, marea strălucitoare de perle ce se topeau la razele soarelui, dâra

pantofilor.



În mijlocul pădurii, un tăietor împingea buștenii spre dinții lacomi ai gaterului. De

60 de ani bătrânul acela făcea același lucru, fără ca pădurea să se fi resimțit de truda lui.

Șindrila de pe acoperișul gaterului se înnegrise de vreme, iar pălăria moșneagului, înverzită

și tocită-n vârf, părea de o vârstă cu el.

Atmosferea Câmpulungului, aerul, frumoasele priveliști, ne cuceriseră. Am fi

rămas poate acolo, pentru totdeauna. N-avusesem la început de niciunele, dar asta nu ne

stingherea. Am găsit un bătrân tâmplar, ce locuia într-o pădure ca-n poveste, pe moș Stea

și-n puțină vreme ne-a meșterit tot ce ținea de meseria lui.

(va urma)

PREOT PROFESOR Dr. ION POPESCU-CILIENI (1906-1956), LA 110 ANI DE

LA NAŞTERE ŞI 60 ANI DE LA TRECEREA LA CELE VEŞNICE- (I)

Prof. Toma Rădulescu

Teologul, profesorul, istoricul, misionarul, paleograful şi muzeograful Ion

Popescu-Cilieni se înscrie în şirul acelor valori care au răsărit din pământul fertil al unor

generaţii ce şi-au adus generosul aport la păstrarea credinţei strămoşeşti şi îmbogăţirea

culturii româneşti.

Ion Popescu-Cilieni provine dintr-o suită de

generaţii de preoţi, care, după propriile mărturii,

poate fi urmărită sute de ani. Tatăl său, Marin, era

cantor bisericesc la Cilieni-Romanaţi, fiu al preotului

Nicolae (1855-1943) din Cilieni-Romanaţi67

, iar

mama sa, Andreana, era fiica preotului Spiridon

Ionescu (n. 6 aug. 1856) din Brastavăţ-Romanaţi68

.

Duhul creştin al unei vieţi curate i-a fost imprimat de

părinţii şi bunicii săi, mai ales bunicii dinspre mamă

în casa cărora a locuit şi a absolvit primele două

clase primare. Următoarele clase primare le absolvă

la Cilieni, fiind sub mângâierea duhovnicească a

bunicului preot Nicolae Popescu care i-a călăuzit

drumul în viaţă. În anul şcolar 1919-1920 a urmat

cursul gimnazial al clasei I de la Liceul din Corabia,

iar în toamna anului 1920, în urma susţinerii unor

examene de diferenţă, îşi urmează adevărata vocaţie

reuşind la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea

67 ***, Administraţia Casei Bisericii. Anuar 1909, Buc., Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1909, p. 209, nr.

1444-533-25, parohia Cilieni, com. Cilieni, Romanaţi – n. 17 iul. 1855, seminarul inferior, numit aici la 8 apr. 1882. În 1897 părintele Nicolae Popescu repară biserica parohială cu ajutorul enoriaşilor; ***, Eparhia Râmnicului Noul Severin. Anuar pe anii 1921-1925, Tipografiile Române Unite, Buc. 1924, p. 542, nr. 24, parohia bisericii Sf. Nicolae Cilieni. Tatăl său Marin Popescu a fost cantor la Cilieni din 1923.

68 ***, Administraţia Casei Bisericii. Anuar 1909, p. 207, nr. 1433-522-14, parohia Brastavăţu, com.

Brastavăţu, Romanaţi – pr. Spiridon Ionescu, n. 6 aug. 1856, absolvent seminar inferior, numit aici la 18 iun. 1881, venit de la Obârşia-Romanaţi; Arhiva familiei Ion Popescu-Cilieni, diploma de absolvire a Seminarului Teologic, nr. 1236 din 13 iul. 1927.

Pr. Ion Popescu-Cilieni



pe care-l absolvă în anul 1927 ca şef de promoţie. Din toamna aceluiaşi an Ion Popescu-

Cilieni reuşeşte ca bursier la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În timpul studiului a

muncit mult pentru a se întreţine meditând elevi şi chiar studenţi, editând cursuri în

colaborare, ce se dovedesc şi azi a fi printre cele mai bune realizări de acest gen. La

seminar şi facultate a deprins cunoaşterea perfectă a limbilor franceză şi germană, dar şi

limbile clasice latină, greacă (a cercetat revistele apărute la Craiova – „Favonius”, „Revista

clasică”, a cunoscut autorii unor studii de specialitate în frunte cu Nicolae I. Herescu,

preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români în perioada interbelică), slavă, precum şi

metoda de cercetare necesară viitorului om de ştiinţă. În facultate a fost preocupat de

problemele teologice ale societăţii, dovadă fiind teza de licenţă aleasă Sublimitatea

sacerdoţiului creştin în lumea actualităţii”69

. Viitorul preot a fost în anul 1927, aşa cum

mărturisea şi părintele Elefterie Marinescu, protoiereul Doljului în perioada interbelică,

şeful promoţiei unei generaţii care a dat teologiei româneşti valori de necontestat.

Vocaţia sa pentru modelarea tinerelor vlăstare îl determină ca după absolvirea

facultăţii de teologie, în anul 1931, să-şi continue studiile şi să urmeze Seminarul

Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” care pe atunci avea director pe vestitul pedagog

Ion Ionescu-Pogoneanu70

.

În anul 1933 Ion Popescu-Cilieni se căsătoreşte cu Angela Ionescu din Craiova al

cărei tată era proprietarul Cinematografului Rio (amplasat pe locul unde azi se află

magazinul Mercur, cunoscut după naţionalizare cu numele de Cinematograful „23

August”), unul din cele mai moderne edificii

culturale ale momentului, unde de multe ori s-

au jucat şi piese de teatru şi susţinut diverse

scenete comice (aici au dat spectacole actori

vestiţi ca Ovidiu Rocoş, Manu şi Madeleine

Nedeianu şi alţii), au fost susţinute conferinţe

de cei mai mari oameni ai culturii, precum şi

concerte. De altfel soţia i-a asigurat toată

viaţa acea înţelegere şi iubire, atât de

necesară pentru Ion Popescu-Cilieni, care

şi-a dedicat întregul timp şi suflet cercetării ce

presupune multă muncă şi mai ales sacrificii.

Din căsătorie au rezultat doi fii: Florica (n. 4

oct. 1934) şi Constantin (n. 6 iun. 1937),

ambii în prezent ingineri pensionari în

Bucureşti71

.

La 1 nov. 1933 Ion Popescu-Cilieni

este hirotonit ca diacon (era un redutabil

tenor, aşa cum mărturisea părintele Elefterie

Marinescu, protoiereu al Doljului şi preot la

biserica „Sf. Spiridon” din Craiova) pe seama

parohiei „Sf. Dumitru” din Craiova, fiind

69 Conform diplomei nr. 7697/06.06. 1932 (arhiva familiei).

70 Ibidem, adeverinţa nr. 1247/15 dec. 1933.

71 SJAN Dolj, fond Colegiul Naţional „Carol I”, dos. nr. 4/1946-1947, f. 685.

Certificat de absolvire a Conservatorului

de Muzică şi Artă Dramatică ,,Cornetti”

din Craiova (1939)



primul diacon al acestui sfânt lăcaş după redeschiderea sa de la 26 oct. 1933. Aici

împreună cu preotul Gheorghe Barbu şi apoi din 1934 cu preotul Aurel Bazilescu au

asigurat sfintei catedrale prestanţa necesară unui asemenea edificiu de credinţă otodoxă.

Deşi înzestrat cu o voce cultivată ce denotă o cunoaştere a tainelor muzicii, Ion Popescu-

Cilieni neostenit în râvna sa pentru slava lui Dumnezeu, a absolvit şi Conservatorul de

Muzică şi Artă Dramatică „Cornetti” din Craiova, unde a cunoscut o serie de compozitori

renumiţi ca: George Simonis şi Ion Vasilescu.

Ion Popescu-Cilieni a fost profesor de religie, muzică şi istorie la diverse şcoli din

Alba Iulia, Turnu Severin şi Craiova (Şcoala ortodoxă de fete - 1933-1948, Colegiul

Naţional „Carol I”, Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu” – 1940-1956, Liceul „Fraţii

Buzeşti” – 1945-1948, 1954-195672

etc), făcând parte din acele suflete închinate şcolii şi

bisericii ca un demn urmaş al celui care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur. A fost un

desăvârşit dascăl de şcoală, un adevărat „frământător de suflete”, ce a rămas în mintea şi

inima a numeroşi elevi.

Cel mai îndelungat timp l-a petrecut ca profesor de religie la Şcoala ortodoxă de

fete din Craiova, în perioada sept. 1933-sept. 1948 şi a devenit un adevărat maestru al

acestei discipline de suflet, aşa cum rezultă din documentele timpului şi mărturisirile unor

colegi şi elevi ai săi. Conform proceselor verbale de inspecţie întocmite în special de

renumitul şi venerabilul preot prof. dr. Gheorghe I. Ghia (1887-1945)73

, slujitor la biserica

„Sf. Treime” din Craiova, prof. titular de religie la Colegiul Naţional „Carol I”, inspector

de religie în anii 1940-1945, rezultă cu prisosinţă calităţile sale didactice deosebite,

asociate cu o înaltă pregătire profesională, mai ales în domeniul teologiei şi al istoriei

bisericii. De asemenea a fost apreciat şi de alţi mari profesori de religie ca preoţii Grigore

Popescu-Breasta, profesor la Colegiul Naţional „Carol I” şi preot paroh la biserica

„Madona Dudu”, Constantin Zamfirescu, preot la biserica „Sf. Nicolae Dorobănţia” şi

profesor la Colegiul Naţional „Carol I”, Liceul militar „D.A. Sturza” şi Şcoala ortodoxă de

fete, Gh. Ceauşanu, Ion D. Popescu şi alţii. Părintele Constantin Zamfirescu a fost prieten,

vecin (locuia la casa parohială de la biserica „Sf. Nicolae” Dorobănţia în vecinătatea casei

de pe str. Madona Dudu, nr. 64 unde domicilia Ion Popescu-Cilieni şi la ambele adrese a

fost o perioadă de timp sediul a două reviste ale bisericii noastre) şi colaborator cu Ion

Popescu-Cilieni la Şcoala ortodoxă de fete şi Colegiul Naţional „Carol I”. Părintele

72 Ibidem, fond Liceul „Fraţii Buzeşti”, dos. 1945-1948.

73 Născut la 15 martie 1887 în com. Cârjelari-Tulcea, urmează liceul la Iaşi, Facultatea de teologie din

Bucureşti (1911), primeşte o bursă de specializare la Leipzig (1912-1914) pentru teologie şi filologie clasică, doctor în teologie din 1923 la Universitatea din Bucureşti, diacon şi preot la Bârlad (6 aug. 1914 – 1 sept. 1919) la Biserica Catedrală “Domnească” (hirotonit la 15 aug. 1914), iar peste 25 de ani (1920-1945) profesor de religie la Craiova (titular Colegiul Naţional “Carol I” (în perioada 1 oct. 1919 – 30 nov. 1945), Liceul Militar “D.A. Sturza”, Liceul de fete “Elena Cuza”) şi preot la biserica “Sf. Treime” tot de aici. Din 1 ian. 1940 până la 12 apr. 1945 a fost inspector de religie pentru judeţul Dolj. La 2 dec. 1945 a decedat. Vezi SJAN Dolj, fond Colegiul Naţional “Carol I”, dos. nr. 4/1946-1947, Fişă de persoană, f. 74; Elefterie Marinescu, Preoţi craioveni de ieri, pp. 60-66; Acad. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura “Univers encyclopedic”. Buc., 1996, p. 186; Repere spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj, Editura „Aius”, Craiova, 2005, p. 151. Părintele Gheorghe I. Ghia a scris la revistele „Renaşterea”, „Biserica Ortodoxă Română”, „Ortodoxia” precum şi o serie de lucrări cum sunt: Creştinismul şi problemele sociale, Împărăţia lui Dumnezeu după Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul după Evangheliile canonice, Epistola Sf. Iuda. Introducere şi comentar, atitudinea Mântuitorului faţă de Legea Vechiului Testament, Problema unirii Bisericilor creştine din punct de vedre ortodox. Pentru elevi a scris manualele: Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament pentru clasa I secundară, Craiova, 1938, 138 p., ed. II 1943; Parabolele şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, pentru clasa II secundară, Craiova, 1942, 123 p.



Constantin N. Zamfirescu s-a născut la 6 ian. 1887 la Ciumagi-Vâlcea. După absolvirea

claselor primare a urmat Seminarul Central din Bucureşti (1907), licenţiat Facultatea de

teologie Bucureşti (1911), a absolvit Seminarul Pedagogic Iaşi în 1922, a fost preot la

biserica Momoteşti-Drăgăşani (15 sept. - 31 dec. 1912, bisericile craiovene „Sf. Ilie” (1

ian. 1913 – 31 mart. 1919), preot paroh biserica „Sf. Nicolae” Dorobănţia (1 apr. 1919 –

1941). În timpul războiului de făurire a României Mari a fost pe front cu gradul de căpitan

confesor în Regimentul de Infanterie 1 Dolj. Pentru faptele sale pe front a primit ordinele

„Coroana României” în grad de cavaler cu spade în 1920 şi „Coroana României” în grad

de cavaler în 1923. În învăţământ a fost profesor la Seminarul Teologic „Sf. Grigore

Decapolitul” (1 apr. 1924 – 31 aug. 1929), Liceul de fete „Regina Elisabeta” (1 sept. 1929

– 1 apr. 1938), Şcoala ortodoxă de fete, Colegiul Naţional „Carol I” (1 apr. 1938 – 31 aug.

1947 când s-a pensionat)74

. Concomitent au lucrat la redactarea revistelor „Renaşterea” şi

„Revista de istorie bisericească”. Şi părintele Constantin Brânzeiu, preot la biserica „Sf.

Mina” din Craiova, consilier al Arhiepiscopiei Craiovei, în lucrarea Arhipăstoreşti

strădanii înnoitoare în ogorul Bisericii Oltene, în capitolul intitulat În cetatea de scaun a

Craiovei apreciază printre profesorii de religie şi istorie ai Craiovei, alături de figuri vestite

ca preoţii Victor Marghescu, Grigore Popescu-Breasta şi alţii, şi pe diaconul Ion Popescu-

Cilieni pentru măiestria dovedită la predarea lecţiilor de religie75

. De multe ori lecţiile de

religie, au influenţat şi au marcat în bine elevii. Mai târziu, indiferent de funcţiile pe care

le-au ocupat în statul comunist, foştii elevi au memorat aceste aspecte din viaţa lor.

Remarcabilă este evocarea sa făcută de către elevul său de la Liceul Comercial „Gh.

Chiţu”, Petre Gigea-Gorun, fost primar al Craiovei, ministru al finanţelor şi ambasador al

României la UNESCO şi în Franţa până în 1989, autor a numeroase cărţi de memorii76

.

Ca teolog şi istoric al bisericii Ion Popescu-Cilieni a scris la revista „Renaşterea”,

revistă a Episcopiei Râmnicului Noului Severin, iar din 1939 a Mitropoliei Olteniei, până

la desfiinţarea sa de regimul comunist în anul 1946. Pentru valoarea sa intelectuală şi

probitatea morală o lungă perioadă de timp alături de preoţii Constantin Zamfirescu şi

Gheorghe I. Ghia a făcut parte din colegiul director de redacţie al revistei eparhiale în anii

1936-1946. Aproape în fiecare număr părintele Ion Popescu-Cilieni a scris cel puţin un

studiu, la care se asociază recenzii pertinente ale celor mai importante opere ale

momentului, uneori cronica evenimentelor interne şi externe în bisericile creştine77

. Cu

înclinaţii lirice la praznicul împărătesc al Învierii Domnului reproduce versuri populare:

„Voi toţi ce aţi stat în întunerec

Şi nimeni nu v-a mângâiat

74 SJAN Dolj, fond Colegiul Naţional „Carol I”, dos. nr. 4/1946-1947, f. 606 – Fişă de pensiune. În Foaia

de inspecţie întocmită de pr. prof. dr. Gheorghe I. Ghia, inspector de specialitate, la data de 22 nov. 1940 se arăta: „În general, Părintele Zamfirescu are mult tact pedagogic, este limpede şi plin de humor în explicaţii, ceea ce face ca întreaga clasă să fie numai ochi şi urechi. Stă în permanentă colaborare a clasei şi nu pierde dinspre latura educativă a învăţământului religios. Lecţia la care am asistat a fost foarte reuşită” (ibidem, f. 632).

75 Vezi pr. Constantin Brânzeiu, op. cit., Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1941, pp. 98 şi

113, apud Adrian Butoi, Nicuşor Stanciu, Contribuţii la cunoaşterea Colegiului Naţional „Fraţii Buzeşti”, vol. II, 1882-2001, Editura MJM, Craiova, 2001, p. 167, nr. 383.

76 Vezi Petre Gigea Gorun, Părintele Ion Popescu-Cilieni, profesorul meu de religie, în vol. Despre

Craiova cu dragoste. Oameni şi evenimente, vol. I, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”, 2001, pp. 75-91. 77

Vezi spre exemplu rev. „Renaşterea”, XVI, 1937, nr. 4-5, apr.-mai, studiile Învierea Domnului (pp. 125-127), Secta milenistă (pp. 162-167), precum şi recenzia făcută lucrării lui Ion Donat Fundaţiile religioase ale Olteniei.



Din lunga voastră - îngenunchere

Sculaţi: Cristos a înviat!”

În partea a doua aduce pertinente critici sectelor78

.

Părintele Ion Popescu-Cilieni reacţionează pozitiv atunci când se nasc conflicte

artificiale între greco-catolici şi ortodocşi, cum ar fi înfiinţarea în 1935 la Peri a Episcopiei

ortodoxe a Maramureşului, privită cu rea credinţă de cei amintiţi mai sus79

.

Aici ani în şir a susţinut cronica internă care sintetiza principalele evenimente din

viaţa Bisericii ortodoxe Române, cu aplecare asupra Olteniei. Cititorul are astfel

posibilitatea să cunoască principalele evenimente, cum au fost sfinţirile de biserici,

conferinţele cu teme religioase, trecerea la cele veşnice a unor slujitori ai altarului. Cităm

în acest sens pentru farmecul său un fragment din articolul La Prislăvirea Preotului Ilie de

la Mântuleasa – 55 de ani preot al acestei biserici, mort la 1 aug. 1936: „Parcă-l văd

plimbându-se cu paşi mărunţi şi măsuraţi, cu barba albă colilie. Copiii îi sărutau mâna, iar

vârstnicii îl înconjurau cu toată cinstea cuvenită. Şi acum când scriu îmi vine în minte o

întâmplare emoţionantă şi concludentă pentru a arăta ce impresie făcea figura biblică a

bătrânului slujitor de la Mântuleasa. Îl petreceam odată în drum spre casă. O fetiţă care se

plimba cu mama ei, când a văzut pe Părintele Ilie s-a oprit şi plină de respect l-a arătat

mamei sale spunând: „Mamă uite pe Dumnezeu”. Barbă albă, şi neatinsă de foarfecele

modernismului clerical, figura blândă şi respectabilă a bătrânului preot, au făcut pe fetiţă

să creadă c-a întâlnit pe Dumnezeu. Altădată, în preziua Crăciunului, întâlnisem pe

Părintele Ilie în strană şi îl întrebam de sănătate. Deodată nişte copii mici de tot s-au oprit

lângă noi şi îl rugau pe Părintele Ilie să le aducă şi lor daruri frumoase şi jucării. Îl

socoteau Moş Crăciun”80

.

O deosebită probitate ştiinţifică manifesta Ion Popescu-Cilieni în recenziile făcute

în cadrul aceleiaşi reviste unor lucrări de teologie apărute în ţară dar şi peste hotare.

Ulterior a preluat cronica externă în care redă cu minuţiozitatea ce-i este specifică

principalele evenimente din viaţa Bisericii catolice, Bisericii Anglicane, din mişcarea

protestantă, care se asociază cu pertinente ştiri din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Din

anul 1936 a fost membru al redacţiei alături de pr. Ion F. Popescu – director, preoţii

Anastasie Brădişteanu, Ion Iliescu, Vasile Gregorian. Cu preotul dr. Gheorghe I. Ghia şi

preotul Constantin Zamfirescu a fost în Comitetul de redacţie al acestei reviste81

.

Misionarismul său activ se remarcă şi prin frecventele conferinţe cu teme teologice

ţinute nu numai în şcoli, dar şi în penitenciare, spitale, unităţi militare, în diferite comune

oltene. Spre exemplu la 12 febr. 1939 Ion Popescu-Cilieni ţinea o şezătoare la Arestul

Central din Craiova în cadrul Căminului cultural orăşenesc „Mihai Eminescu”82

.

În cadrul Sfintei Catedrale a ţinut numeroase predici de mare valoare, dovadă fiind

în acest sens singurul manuscris care din păcate ni s-a păstrat până azi şi fiind intitulat Cum

78 Vezi „Renaşterea”, XVI, nr. 4-5, apr.-mai, 1937, p. 127.

79 Ibidem, nr. 10, oct., p. 374-381.

80 Vezi „Renaşterea”, XVII, iul.-aug., 1938, pp. 264-267; Toma Rădulescu, Biserica Mântuleasa, Editura

„Mitropoliei Olteniei”, 2013, pp. 82-83. 81

Vezi şi adeverinţa nr. 38/1946 din 30 ian. semnată de pr. C. Stănică precum şi adresa din 20 apr. 1939 prin care Comitetul central al Societăţii Preoţeşti „Renaşterea” din str. Matei Basarab, nr. 36 îl informa prin preşedintele său, pr. Marin Gronea, că a fost ales în comitetul de direcţie al revistei.

82 Conform adresei nr. 52 din 26 iul. 1939 semnată de pr. Dumitru Cinciu, directorul Căminului cultural

„Mihai Eminescu” din Craiova.



trebuie alcătuită o predică pentru a obţine cel mai mare folos celor ce o ascultă. În ce

măsură îndeplinesc aceste condiţiuni cele 21 omilii despre statui ale Sfântului Ioan Gură

de Aur, cu un bogat subsol care cuprinde referiri la mari teologi ai lumii şi ai şcolii

ortodoxe româneşti.

Părintele Ion Popescu-Cilieni a avut un rol pozitiv în evoluţia unor intelectuali

cunoscuţi. Astfel criticul şi istoricul de teatru, Ion Zamfirescu (doctor în filozofie, profesor

la Liceul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti, unul dintre profesorii regelui Mihai I), fratele

Mariei Zamfirescu, directoarea Şcolii Ortodoxe de Fete din Craiova, a scris lucrarea

Ortodoxia românească la sugestia acestuia83

. Nu a uitat niciodată să amintească pe acei

venerabili preoţi care au fost adevăraţi pionieri ai predării religiei în şcoli. Părintele Cilieni

face un frumos elogiu, aşa cum am amintit şi mai sus, venerabilului preot Ilie Dumitrescu

(1854-1938), paroh al bisericii craiovene Mântuleasa, la trecerea sa la cele veşnice,

„primul profesor de religie al Gimnaziului Real „Fraţii Buzeşti”, preşedinte al Comitetului

şcolar pentru ridicarea clădirii Liceului Comercial „Gheorghe Chiţu” (azi clădirea veche a

Facultăţii de medicină, fost spital regional) şi preşedinte al Comitetului şcolar pentru

ridicarea Şcolii primare „Mihai Bravul”84

.

Ion Popescu-Cilieni a fost constant preocupat de viaţa spirituală a tineretului, de

problemele sale. Astfel în cadrul editurii Liceului ortodox de fete din Craiova a tipărit

broşura Rugăciunile şcolarului, care cuprinde rugăciunile de dimineaţă, rugăciunile de

seară, rugăciunile către Maica Domnului, rugăciunile către Îngerul Păzitor, Rugăciunea

către Sfânta Treime, rugăciunile la vremea mesei, înainte şi după masă etc, cele nouă

fericiri, cele 10 porunci ce ni s-au dat nouă prin Moise, cele nouă ale bisericii etc.

Ancorat în problemele contemporaneităţii, Ion Popescu-Cilieni este preocupat de

agresivitatea sectelor ce începuseră să se manifeste la noi. „Azi, când cărările creştinilor

noştri sunt aţinute de diverşi rătăciţi, care îi îmbie la creştinismul lor fără biserică, şi lipsiţi

de harul ce ea îl împărtăşeşte am socotit că e o cerinţă a momentului să insistăm asupra

învăţăturii că în afară de Biserică nu e Mântuire”, arăta Ion Popescu-Cilieni”85

. „Toate

sectele, care mişună azi pe pământul românesc, au pornit o campanie de denigrare contra

Sfintei noastre Biserici, instituţie întemeiată de Mântuitorul şi condusă până azi prin

succesiune neîntreruptă de membrii ierarhiei bisericeşti. Deluviul acesta de calomnii –

proferat cu scopul de a micşora autoritatea Bisericii – a început în ţara noastră mai ales

după războiul cel mare şi năzuieşte să rupă toate plantaţiile credinţei curate, provocând o

prăpastie între Biserică şi credincioşi”86

. După o bogată bibliografie, 35 lucrări româneşti

şi străine, lucrarea este împărţită în 10 capitole care reuşesc să convingă cititorul de

justeţea învăţăturii ortodoxe. „Fără harul divin, fără Biserică, nimeni nu se mântuieşte”

arăta pr. Cilieni. Lucrarea se încheie cu un patetic îndemn la iubire: „Filoanele de aur ale

învăţăturii creştine fără greş, să pătrundă în sufletele celor ce sunt dincolo de graniţele

Bisericii adevărate ortodoxe. Să le întindem mâinile şi să-i chemăm! Aici e Adevărul, aici

e Mântuirea!”.

83 Vezi Ion Zamfirescu, Ortodoxia românească, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1941,

apud Adrian Butoi, Nicuşor Stanciu, op. cit., vol. II, 1882-2001, p. 166, nr. 379. 84

Vezi „Renaşterea”, XVII, nr. 7-8, iul.-aug, 1938, p. 265. 85

Este mântuire în afară de Biserică!, Editura „Ramuri”, Craiova, 1935, p. 3. 86

Ibidem, p. 2.



Acestei lucrări i se vor adăuga altele ca Secta milenistă87

elogios recenzată de C.D.

Fortunescu, Educaţia tineretului în vremea noastră88

: „Dar trebuie să ştim că o lucrare

aşa de grea, gingaşă şi complexă, ca îndrumarea tineretului, nu poate fi lăsată numai în

grija şcoalei, Bisericii, nu numai în grija familiei, ci toţi aceşti factori trebuie să intervină

cu partea lor de contribuţie pentru îndrumarea tinerilor. Însă nu prin vorbe. A trecut

vremea vorbelor răsunătoare. Acum se pune bază pe fapte. Educaţia morală-religioasă-

socială, care alături de educaţia naţională – şi de cultul Dinastiei – formează temelia pe

care se clădeşte sufletul României de mâine, se realizează prin practica religioasă, prin

controlul moralităţii copilului şi prin fapta bună. Acest lucru nu-l poate face numai

Biserica. Trebuie să dea în primul rând concurs neprecupeţit familia şi şcoala”89

.

Părintele profesor Ion Popescu-Cilieni a avut mereu în atenţie felul cum este

percepută predarea religiei în învăţământul secundar românesc, mai ales când în dezbatere

publică apăreau o serie de anteproiecte care afectau acest important domeniu. Astfel, la

începutul anului 1941, probabil şi ca urmare a rebeliunii legionare din ianuarie, a apărut un

anteproiect de reorganizare a învăţământului, prin care religia urma ca la învăţământul

secundar să fie predată numai o oră şi să nu mai fie notată ca şi celelalte discipline. În acest

mod interesul elevilor pentru această importantă disciplină educativă şi formativă s-ar fi

diminuat, cu urmări grave în viitor. Demersul din 14 mai 1941, este semnat de cei mai

cunoscuţi profesori de religie din învăţământul secundar din Craiova: pr. Gh. I. Ghia,

profesor la Colegiul „Carol I-iu”, pr. Victor Marghescu, profesor la Liceul „Fraţii Buzeşti”,

pr. C. Zamfirescu, profesor la Colegiul „Carol I-iu”, pr. Marin Pretorian – profesor la

Şcoala Normală de băieţi, pr. G. F. Ceauşanu, profesor la Liceul de fete „Doamna Elena

Cuza”, pr. I. Popescu Cilieni – profesor la Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”, pr. Nic.

Petrescu, profesor la Liceul „Fraţii Buzeşti”. În introducere, cu legitimă îngrijorare aceştia

arată primejdia, şi acum de strictă actualitate, ce paşte educaţia tineretului „prin locul ce se

fixează în învăţământul religios în şcoalele secundare de toate categoriile, prin anteproectul

pentru legea de organizare a învăţământului secundar şi prevăzând primejdia ce izvorăşte

pentru Biserica ortodoxă şi pentru românism, prin eliminarea religiei dintre obiectele de

studiu şi reducerea ei la o oră pe săptămână”. În continuare, în cinci puncte bine

structurate, cei mai cunoscuţi profesori craioveni de religie sintetizează întreaga

problematică ce s-ar putea ivi din ignorarea importanţei învăţământului religios pentru

tineret. În plin război părintele Cilieni este revoltat de faptul că au fost organizate

examene de admitere în clasa I la limba română la Şcoala Normală şi şcolile secundare în

zi de duminică în iunie 1943, că duminica se organizau şedinţe de educaţia tineretului:

,,Cum căutăm noi copiii să meargă Duminica la biserică, dacă noi îi chemăm la examene?

Mai suntem creştini?” se întreba acesta cu legitimă revoltă90

.

Ca părinte s-a îngrijit şi de aprovizionarea cu alimente a elevelor din internatul

Şcolii ortodoxe de fete în condiţiile grele de la sfârşitul războiului mondial, când întreaga

ţară era sub ocupaţia trupelor sovietice. Astfel la 14 iulie 1945 reuşeşte să aducă din

comuna natală Cilieni-Romanaţi pentru cantina şcolii 1000 kg. făină, 500 kg. mălai, 500

87 Editura „Ramuri”, Craiova, 1937.

88 Editura „Ramuri”, Craiova, 1937.

89 Educaţia tineretului în vremea noastră, rev. „Renaşterea”, XVII, nr. 7-8, iul.-aug., 1938, p. 242.

90 Vezi art. său Examene Duminica?, în rev. „Renaşterea”, XXII, nr. 7-8, iul.-aug., 1943, p. 380.



kg. porumb91

. În cadrul slujbelor oficiate la capela Şcolii ortodoxe de fete alături de preoţii

Grigore Popescu-Breasta, Elefterie Marinescu, Teodor Mirescu, Marin Popa Nemoiu,

Constantin Zamfirescu şi Gheorghe I. Ghia au făcut apel la eleve şi rudele lor în a doua

parte a anului 1944 să ajute elevele refugiate din Basarabia şi Bucovina de Nord92

.

Strădaniile sale în învăţământ, ca diacon la bisericile „Sf. Dumitru” şi „Madona

Dudu”, ca unul din principalii redactori şi diortositori ai revistei eparhiale, au atras stima şi

recunoaşterea sa de către mitropolitul Olteniei – Nifon Criveanu. Ca atare diaconul Ion

Popescu-Cilieni este hirotonit preot pe seama catedralei mitropolitane „Sf. Dumitru” la 21

ian. 1940, iar la 13 mart. acelaşi an este hirotesit duhovnic93

. Mai târziu părintele Ion

Ionescu-Cilieni va fi înălţat la rangul onorific de iconom stavrofor. După aplicarea legii

cumulului în 1941 părintele Ion Popescu Cilieni, ca şi colegii săi preoţii iconomi stavrofori

Matei Pâslaru şi Constantin Brânzeiu, devine slujitor onorific la Catedrala Mitropolitană

„Sf. Dumitru” prin optarea pentru catedra de religie de la Şcoala ortodoxă de fete şi Liceul

„Gh. Chiţu”94

.

În timpul celui de-al doilea război mondial din iniţiativa sa în numeroase locuri au

fost ridicate sfinte troiţe pentru pomenirea ostaşilor români căzuţi pentru ţară pe toate

câmpurile de luptă. Preotul Ion Popescu-Cilieni era o prezenţă cotidiană în spitalele de

răniţi. Iată ce spunea medicul lt. col. Petre Mihail, şeful spitalului Z.I. 229: „Pe lângă

liturghiile şi predicile religioase, dumineca şi sărbătorile ne-a ajutat şi la tratamentul psihic

al şocaţilor de război prin rugăciuni producând sugestionare şi credinţă. Întru stimularea

credinţei ne-a dat iconiţe, cărţi religioase. Elevii clasei domniei sale de la Liceul comercial

„Gheorghe Chiţu” au venit în repetate rânduri cu tot felul de: alimente, cărţi poştale,

prăjituri, cucernicia sa fiind nelipsit”95

. De altfel, monumentele eroilor îngropaţi la

cimitirul Ungureni şi Sineasca erau îngrijite şi de elevii săi. Ca o recunoaştere a acestor

merite la 23 martie 1944 preotul Ioan Popescu-Cilieni devine directorul căminului cultural

al judeţului Dolj „Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”96

.

Odată cu instalarea regimului comunist Ion Popescu-Cilieni a înţeles perfect

nenorocirile ce se abăteau asupra poporului nostru. De aceea în anul 1947 într-un limbaj

accesibil publică lucrările Bunul Dumnezeu şi viaţa Mântuitorului Hristos, Parabolele şi

învăţăturile Domnului Iisus Hristos şi mai ales traducerea cunoscutei lucrări a lui L.

Lenfant Dumnezeu există, Mărturiile oamenilor mari, realizată împreună cu pr. Marin I.

Neamţu de la Biserica Madona Dudu. „Acum câtăva vreme- arată traducătorii în prefaţă-

s-au dat la lumină în limba franceză o serie de marcante lucrări privitoare la temeiurile

credinţei în general şi îndeosebi la adevărurile credinţei creştine. Socotim că activitatea şi

91 SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete, dos. nr. 112/1945-1946, f. 273.

92 Ibidem, dos. nr. 122/1945-1948, f. 117.

93 Carte de hirotonie, semnată de Mitropolitul Nifon, nr. 66/21.01.1940, Carte de duhovnicie, nr.

48/13.03.1940. 94

***, Vieaţa Bisericeasă în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, 1941, p. 147; vezi şi rev. “Renaşterea”, Partea oficială, supliment la nr. 2-3 din luna febr.-mart., 1943, p. 5 unde personalul catedralei mitropolitane era alcătuit din preoţii Constantin Brânzeiu, Gheorghe Marica, Constantin Begu, Sebastian Chilea, Gheorghe Nicolăescu, Nicolae Nicolăescu, Ion Pălăngeanu, Ion Ivănescu, Nicolae Rădulescu, protosinghel Theofil Niculescu-ecleziarh, diaconii C. Sacerdoţeanu, D. Grecu, Ioan G. Banu, Ioan Iordache, Marin Popescu şi onorifici preoţii Ion Popescu-Cilieni şi Ion D. Popescu.

95 Adresa nr. 2239/26 nov. 1941.

96 Adresa nr. 5084 semnată de directorul căminelor culturale Grigorie Ionescu-Dârzeanu.



prestigiul cuvântului rostit de asemenea figuri ale omenirii constituie încă un prilej de

lămurire şi întărire în Dumnezeu. Fie ca această carte să dea acelor ce vor citi mulţumirea

sufletească, bucurie, tăria şi convingerea ce a prilejuit în chip atât de ales cititorilor în

limba ei de origine”97

.

Aceste lucrări este necesar a fi legate de acţiunea „Rugul aprins” (1943-1948), la

care participa activ şi mentorul preotului Ion Popescu-Cilieni – acad. Nicolae M. Popescu.

Ion Popescu-Cilieni este cunoscut în lumea ştiinţifică mai ales ca istoric al

Bisericii Ortodoxe Române şi ca editor de documente, majoritatea inedite şi însoţite de

regulă şi de comentarii pertinente. Numai în cazul „Arhivele Olteniei” singur sau în

colaborare cu istoricul cunoscut, Ion Donat a publicat în intervalul 1935-1943, 163

documente, toate inedite (acte domneşti, zapise, catagrafii din Ţara Românească şi în

special din Oltenia din anii 1579-1863), şi care provin din fonduri publice, dar şi de la

diferite persoane, fiind astfel salvate de la pierdere sigură pentru istoria noastră. O parte

din aceste documente au fost tipărite şi în broşuri98

. Documentul din 5 sept. 1696 publicat

de Ion Popescu-Cilieni în Arhivele Olteniei99

a atras atenţia savanţilor Valentin Georgescu

şi Petre Strihan prin valoarea sa probatorie excepţională căci se atestă existenţa unui divan

la Craiova, desigur la Casa Băniei, fiind prima menţiune de acest gen100

. Remarcabile în

edificarea celor interesaţi sunt identificarea unor documente din arhiva Episcopiei

Râmnicului Noul Severin referitoare la viaţa şi activitatea Sfântului Ierarh Calinic de la

Cernica, episcop pe plaiurile Olteniei în anii 1850-1868 şi care au fost publicate cu mult

înainte de momentul în care s-a stabilit de către Sf. Sinod al B.O.R. în anul 1950

generalizarea cultului acestuia, hotărâre pusă în practică în oct. 1955101

.

Cu prilejul reînfiinţării Mitropoliei Olteniei, preotul Ion Popescu-Cilieni a elaborat

lucrarea Biserica Sfântului Dumitru, Catedrala Mitropolitană din Craiova, a fost

principalul realizator al uneia din cele mai documentate lucrări cu conţinut istoric şi cu

numeroase date statistice referitoare la bisericile şi preoţii Eparhiei Olteniei – Anuarul

Mitropoliei Olteniei pe 1940, apărut în anul 1941. În acest perimetru se înscrie şi studiul

său Pe firul istoric al Mitropoliei Olteniei aflat în cuprinsul acestui anuar, sinteză

neegalată până azi. În privinţa Catedralei Mitropolitane preotul Ion Popescu-Cilieni

demonstrează rolul deosebit al acesteia în dezvoltarea oraşului Craiova. „Pe drept cuvânt s-

a spus că trecutul Craiovei se îmbina cu istoria acestei biserici, care într-o vreme avea în

proprietate o parte din moşia oraşului. Lângă ea era reşedinţa Băniei Olteniei,

Chesariceasca Administraţie din vremea stăpânirii austriece, Caimacania Craiovei, Casele

Băneşti, Divanul Craiovei etc. Iată o enumerare din care rezultă rostul deosebit pe care îl

avea locul de aşezare al Bisericii Sfântului Dumitru în trecutul Craiovei”102

. În continuare

autorul face o prezentare amănunţită şi susţinută de documente a preţiosului lăcaş de

97 Vezi prefaţa la L. Lenfant, Dumnezeu există. Mărturiile oamenilor mari, în româneşte de pr. prof. dr.

Ion Popescu-Cilieni şi preot Marin I. Neamţu, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1947, p. 3. 98

Vezi lista anexă cu lucrările lui Ion Popescu-Cilieni. 99

An XVII, 1938, pp. 311-316. 100

Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova, (1611-1831). Partea I, Organizarea judecătorească, vol. I, (1611-1710), Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 110.

101 Vezi rev. „Arhivele Olteniei”, XVII, 1938, nr. 97-100, mai-dec., pp. 340-342; XXII, 1943, nr. 125-130,

p. 244. 102

Biserica Sfântului Dumitru, Catedrala Mitropolitană din Craiova, Editura Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1941, p. 3.



închinare. „Şcoala istorică romantică a creat legende care corespund foarte bine cu orgoliul

local sau naţional. Acum însă s-a încheiat vremea când se făcea romantism în istorie.

Istoria de azi se face pe bază de documente”103

. În lucrare sunt redate planurile de

fortificaţie pe care se afla sfânta catedrală precum şi inscripţiile dintre care cea din 1774,

scrisă cu penelul nu mai există în momentul de faţă. În ultima Pisanie din 1933, ca un

omagiu adus naşului său, pr. Ion Popescu-Cilieni citează „primar fiind iubitorul de datină

şi faptă creştină Constantin M. Potârcă”, membru marcant al P.N.Ţ. Emoţionant este şi

finalul expunerii din care cităm pentru frumuseţea textului: „Craiova reînvie! Virtutea şi

gloria străbună a Craiovei renaşte. Trecutul glorios al Craiovei e un îndemn la noi

înfăptuiri, aşa cum spune atât de frumos poetul:

Ah! Craiovă, leagăn falnic de speranţe strălucite

Nu pentru că dormi sub cerul unei clime fericite...

Nu numai pentru aceasta port în mine dorul tău...

Dar pentru că se ridică din tăcuta ta ţărână

O suflare din virtutea şi din gloria străbună”104

.

Mergând pe linia valorificării catagrafiei Episcopiei Râmnicului din anul 1840,

descoperită de Ion Popescu-Cilieni în vara anului 1935 la Râmnicu Vâlcea, acesta în

completare cu alte catagrafii din 1824, 1831, 1834, şi documente, elaborează şi publică în

revista „Renaşterea” şi apoi lucrări separate broşurile Biserici, Târguri şi sate din judeţul

Vâlcea, Editura „Ramuri”, Craiova, 1941, Biserici, Târguri şi Sate din judeţul Gorj,

Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1944. Pentru stabilirea mai exactă a

ctitorilor sfintelor lăcaşuri autorul foloseşte mai ales pomelnicele, îndreptând greşelile

protopopilor de atunci, de obicei insuficient documentaţi. Şi în aceste lucrări constatăm o

adevărată înclinaţie a savantului spre geografia istorică, care dacă n-ar fi fost vitregia

vremurilor cu siguranţă s-ar fi finalizat cu descoperiri deosebite105

. În lucrarea referitoare

la judeţul Dolj, Ion Popescu-Cilieni face consideraţii pertinente asupra etnografiei şi

numelor unor localităţi106

, compară cu harta lui Schwanz şi alte izvoare catagrafice ale

secolului al XVIII-lea pentru o mai corectă informare.

Statistica istorică este o altă preocupare constantă a sa. Spre exemplu la 1840

oraşul Râmnicu Vâlcea avea 7 biserici107

, în plaiul Novaci erau 5 biserici de zid şi 36

biserici de lemn, în plasa Amărăzii erau 11 biserici de zid şi 36 de lemn108

. Pe linia acestor

preocupări se înscrie şi publicarea catagrafiei Râmnicului din 1824109

, care ne dă o imagine

exactă a averilor Episcopiei Râmnicului la acea dată şi mai ales a metoacelor sale – Sfântul

Nicolae Gănescu din Craiova, Flămânda de Argeş, Strâmba de Gorj, Crasna – Gorj,

Popânzăleşti-Romanaţi, Iezărul Vâlcea cu Schitişorul Bradu, Schitul Izvorul Frumos,

biserica din satul Viezuri – Vâlcea, Schitul Dobruşa – Vâlcea. Ne vom apleca puţin asupra

bisericii Episcopiei Sfântului Nicolae Gănescu care se afla pe locul actualei clădiri a

103 Ibidem, p. 6.

104 ***, Vieaţa Bisericeasă…., p. 146.

105 Biserici, târguri şi sate din judeţul Gorj, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1944, p. 89.

106 Ibidem, p. 71.

107 Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1944, p.

57. 108

Biserici, târguri şi sate din judeţul Gorj, p. 67. 109

O veche catagrafie a Episcopiei Râmnicului, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1943, este vorba de manuscrisul nr. 725 de la Academia Română, citată de la p. 5-32, f. 169-185.



Universităţii din Craiova, legată de numeroase personalităţi ale bisericilor ortodoxe, cum

au fost Dionisie Ecleziarhul, ultimul mare cronicar român, originar din Pietrari-Vâlcea şi a

Sfântului Cuvios Calinic de la Cernica: „Această biserică era încăpătoare, avea în lăuntru

28 jilţuri, 3 turle împodobeau acoperişul. Argintăria agonisită din dania medelnicerului

Poroineanu, a caimacanilor Dimitri Ralet şi Ioan Samurcaş, a clucerului Gănescu şi a

altora, e mărturia evlaviei vechilor noştri boieri. Sfinte veşminte, sfeşnice, policandre,

odăjdii, cărţi greceşti şi româneşti, alcătuiau zestrea bisericii. Lângă biserică erau casele

arhiereşti cu multe camere, grajduri”. „Dinspre pod” adică la stradă, erau iarăşi case cu

multe camere, grajduri, şopron, hambar şi grădini cu pomi. Acest metoh avea 40

tacâmuri110

. În lucrarea mai sus citată, Ion Popescu-Cilieni aduce contribuţii şi asupra

etniei ţiganilor, prezentând la fiecare din aceste sfinte lăcaşuri şi numărul sălaşurilor şi al

sufletelor componente şi locul unde acestea sunt plasate la 1824.

În condiţiile precare ale deplasărilor sale în Oltenia, mai ales în perioada

vacanţelor de vară, părintele Ion Popescu-Cilieni s-a deplasat şi a cercetat arhive publice

de la Râmnicu Vâlcea (arhiva Episcopiei Râmnicului), Tg. Jiu şi Turnu Severin, dar şi

arhive particulare aflate în proprietatea unor preoţi, învăţători şi oameni de rând. Astfel la

Muzeul „Porţilor de Fier” a descoperit un sinodic al bisericii Cănicea întocmit de pr.

Răducanu Popescu la 28 mart. 1874 din care rezultă străduinţa preoţilor de ţară în ridicarea

cu multe greutăţi materiale a unor sfinte biserici111

.

Desigur, înscrierea sa la doctorat sub conducerea academicianului preot Nicolae

N. Popescu, şeful catedrei de Istoria Bisericii a Facultăţii de Teologie din Bucureşti dă un

nou impuls cercetărilor sale. Sintetic ne vom referi asupra studiului Vechile proprietăţi ale

Episcopiei Râmnicului în Craiova şi Bucureşti112

, care pe baza unor documente descoperite

tot la arhivele Sfintei Episcopii din Vâlcea prezintă două proprietăţi ale acesteia, una aflată

la intersecţia străzii Sfântului Dumitru din Calea Unirii, (zona Minerva) – fostul hotel New

York – şi alta aflată în Bucureşti pe Calea Victoriei pe locul Ateneului113

. „Câte opere

ziditoare de suflet nu s-ar face în vremea noastră cu aceste bogăţii pierdute în scurgerea

vremii?” conchide patetic autorul.

În anul 1942, la Seminarul de Istoria Bisericii Universale de la Facultatea de

Teologie din Bucureşti, Ion Popescu-Cilieni susţine lucrarea preliminară pentru doctorat

Patriarhul Avramie al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Române114

. În dorinţa

combaterii propagandei iezuite care se face simţită în Ţara Românească, se înscrie şi

misiunea patriarhului Ierusalimului, Avramie II Abaza, care a ridicat în Bucureşti un han, a

dobândit pentru Sfântul Mormânt o nouă mânăstire la Slam-Râmnic şi a călătorit la

Craiova şi Iaşi. Vizita sa era necesară şi pentru administrarea veniturilor mănăstirilor

închinate, dar şi pentru a obţine noi ajutoare. Ion Popescu-Cilieni impresionează auditorul

prin amplitudinea aprofundării subiectului, prin colecţionarea tuturor informaţiilor

existente la cel moment, cu scopul declarat de a reliefa marea disponibilitate sufletească a

strămoşilor noştri, care, indiferent de categoria socială îşi dau obolul pentru îngrijirea

110 Ibidem, p. 4.

111 Din trecutul bisericilor oltene. Sinodicul bisericii Cănicea - Mehedinţi, în rev. „Renaşterea”, XVIII, nr.

2-3, febr.-mart., 1939, pp. 77-84. 112

Editura „Ramuri”, Craiova, 1942. 113

Ibidem, pp. 3-6. 114

Editura „Ramuri”, Craiova, 1942.



Locurilor Sfinte. Autorul face aprecieri pertinente asupra diferenţelor dintre cărţile de

iertare ale patriarhilor ortodocşi şi indulgenţele papale: „Patriarhul iartă păcatele pe care

le-a iertat Dumnezeu prin spovedanie şi pentru care penitentul a îndeplinit epitimii. El iartă

păcatele nespovedite prin uitare. Prin cărţile de iertare nu se iertau păcatele nemărturisite

duhovnicului. Patriarhul nu ierta, ci îi trimitea pe credincioşi în scaunul duhovnicesc”115

. În

urma misiunii sale din anii 1775-1787 patriarhul Avramie II Abaza se întoarce la Ierusalim

cu 1000 pungi de bani. „În grădina Ortodoxiei sălbatic devastată de păgâni, cresc din nou

florile credinţei răsărite din calda îmbrăţişare a evlaviei româneşti”116

splendidă încheiere

ce defineşte omul de mare credinţă.

În activitatea lui Ion Popescu-Cilieni, anul 1943 poate fi socotit ca un an de vârf,

căci acum străbate întreaga Olteniei pentru Misiunea încredinţată de Regionala Olteană a

Fundaţiei Culturale Regale „Regele Mihai I”117

pentru organizarea celei mai importante

secţii a „Săptămânii Olteniei în Bucureşti” – cea de arheologie şi istorie bisericească. Ion

Popescu-Cilieni se deplasează la Butoieşti unde colaborează cu filosoful Constantin

Rădulescu-Motru, dar şi în satele oltene şi la diverse mănăstiri. Descoperirile se amplifică,

la Târgu Jiu scoate la lumină documente referitoare la „Biserica Domnească118

de aici şi

implicit asupra vieţii economice a oraşului (meşteşugari şi neguţători), la Mănăstirea

Surpatele-Vâlcea, ctitoria Mariei Brâncoveanu din anul 1706, descoperă noi documente

care pun în lumină noi amănunte privind viaţa într-o mănăstire de maici de la începutul

secolului al XIX-lea119

.

Tot în acest an apare „Revista de istorie bisericească”, având ca director pe prof.

univ. dr. Toma Bulat (1887-1979)120

, originar din Tunari-Dolj, profesor la Facultatea de

teologie Bucureşti, iar sediul redacţiei se găsea chiar în locuinţa lui Ion Popescu-Cilieni din

Craiova, pe atunci pe str. Madona Dudu, nr. 64, şi care îşi propunea generos editarea

tuturor documentelor referitoare la trecutul bisericii noastre, cu comentariul critic aferent.

Pe frontispiciul acesteia întâlnim următoarea notare: „ Această publicaţie se tipăreşte cu

ajutorul moral şi material al Înalt Prea Sfinţitului Nifon Mitropolitul Olteniei. Publicaţie

trimestrială. DIRECTOR T.G. BULAT Profesor universitar cu concursul mai multor

specialişti.

Manuscrisele, cărţile şi revistele de schimb şi recenzat se vor trimite pe adresa T.G.

BULAT. Str. Zece Mese, Nr. 5 – Bucureşti. Redacţia şi Administraţia la Pr. I. POPESCU-

CILIENI. Str. Madona Dudu, nr. 64 – Craiova”.

De la început revista s-a bucurat de un succes în lumea istoricilor bisericii

ortodoxe. În paginile sale întâlnim studii importante semnate, pe lângă cei doi autori

115 Ibidem, p. 33.

116 Ibidem, p. 41.

117 Conform adresei nr. 494/7 iun., 1943.

118 Ştiri noi despre Biserica Domnească din Târgu-Jiu, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova,

1944. 119

Ştiri privitoare la Mănăstirea Surpatele din judeţul Vâlcea, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1944.

120 Emilian D. Petrescu, Gh. Cunescu, Profesorul Dr. Docent Toma Gh. Bulat, în rev. „Mitropolia

Olteniei”, XXXI, nr. 7-9, iul.-sept., 1979, pp. 624-628; ***, Enciclopedia istoriografiei româneşti, coord. şt. acad. Şt. Ştefănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 75; vezi studiile Eusebiu de Cessareea, istoric al Bisericii primare, în nr. 1 (iun.-iul. 1943), pp. 7-18; Bibliografia studiilor de istorie bisericească (Revista B.O.R. 1874-1914), în nr. 1, 2, 3, 1943. (iun.-iul. 1943), pp. 7-18; Istorici bisericeşti din veacul IV, urmaşi ai lui Eusebiu de Cesarea, în nr. 2 (iul.-sept. 1943), pp. 1-17; Dionisie Ecleziarhul artist plastic, în nr. 2 (iul-sept. 1943), pp. 120-121; Istoricii bisericeşti răsăriteni din veacul V , în nr. 3 (oct.-dec. 1943), pp. 29-49.



amintiţi, de Marcel Romanescu (1897-1955)121

– fiul cunoscutului primar Nicolae

Romanescu, consilier al Ambasadei, pr. C. Bobulescu (1882-?)122

, prof. Gheorghe

Cotoşman (1904-1977)123

, profesor la Academia Teologică Caransebeş, M. G. Regleanu

(1905-?)124

, Ion Vârtosu125

, Ion Lupaş (1880-1967)126

, Ion Radu Mircea (1907-?)127

, pr.

Marin Neamţu (1909-1992)128

, C.S. Nicolăescu-Plopşor (1900-1968)129

, pr. Dumitru

Bălaşa (1911-2002)130

, econ. D. Furtună131

, Ion Pelivan132

– unul din autorii unirii

Basarabiei cu România, prieten cu primul mitropolit român al Basarabiei Gurie Grosu.

Aici Ion Popescu-Cilieni publică şi o catagrafie din 1824 din colecţiile Academiei Române

despre „starea bisericilor, domeniile Episcopiei şi de asemenea proprietăţile şi starea

„Metohurilor episcopale”. Din catagrafie, printre altele, rezultă starea în care se afla

cunoscuta tipografie a Râmnicului: „Din vechea tipografie, atât de rodnică odinioară, se

mai păstrau câteva cule, două table de alamă pe care se tipărea, 4 hiare ale tablelor cu care

se strângea slova, 4 drugi dă her, care se uneau cu plumbul lui, 2 provazuri dă her, 300 ocă

slovă de plumb, o sculă dă her. Atât mai rămăsese din tipografia care sporea viaţa

cărturărească a trecutului bisericesc de la Râmnic. În clădirea tipografiei lipseau sobele şi

podina, iar teascurile erau stricate. Clădirea tipografiei era lângă clopotniţă”133

. De

remarcat că în condiţiile grafice ale timpului, cu mari eforturi, pe hârtie velină sunt

reproduse din manuscrise şi pomelnice diferite acuarele realizate de pe diverse manuscrise,

dintre care multe realizate de Dionisie Ecleziarhul în care sunt reprezentate mai ales

biserici şi mănăstiri oltene, dar şi stemele Ţării Româneşti şi Moldovei.

Greutăţile materiale din păcate au înfrânt entuziasmul fondatorilor la scurt timp, o

continuare a editării unei astfel de reviste fiind în prezent mai mult decât necesară pentru

istoria bisericii noastre.

La sfârşitul anului 1943 apare o capodoperă a tiparului oltean – volumul Oltenia,

Editura „Ramuri”, Craiova, în care sub semnăturile cele mai ilustre este prezentat în mai

multe articole ţinutul din dreapta Oltului. Între cei desemnaţi pentru realizarea acestui

121 ***, Enciclopedia .... pp. 283-284.

122 Ibidem, p. 61. Vezi studiile Pocrovul, în nr. 1 (iun.-iul. 1943), pp. 53-81; Pocrovul (Sihăstria din

Pocrov după moartea lui Pahomie), în nr. 2 (iul-sept. 1943), pp. 18-51; Pomelnicul bisericii din satul Grăbleşti – Argeş, în nr. 2 (iul-sept. 1943), pp. 124-134; Obârşia molitvei pentru morţi de la proscomidie, în nr. 3 (oct.-dec. 1943), pp. 121-140.

123 Ibidem, p. 111. Vezi studiul Vechimea organizaţiei naţional bisericeşti la Românii bănăţeni, în nr. 1

(iun.-iul. 1943), pp. 82-115. 124

Ibidem, p. 281. Vezi studiul Dionisie Lupu egumen la Dealul şi Tismana şi arhiereu titular de Sevastia, în nr. 2 (iul.-sept. 1943), pp. 52-64.

125 Vezi studiul Eufrosin Poteca, egumen la Mănăstirea Motru. Acte şi scrisori, în nr. 2 (iul-sept. 1943),

pp. 65-91. 126

Ibidem, p . 202. A semnat studiul Doi precursori ai lui Horia în audienţă la Curtea împărătească din Viena, în nr. 3 (oct.-dec. 1943), pp. 1-28. Autorul se referă la lupta şi jertfa pentru ortodoxie a Sfinţilor Oprea Miclăuş din Sălişte-Sibiu şi Ioaneş Popovici din Galeş, care au sfârşit în închisorile austriece.

127 ***, Enciclopedia .... p. 222; a semnat studiul Un neam de ctitori olteni: Boierii Drăgoeşti, în nr. 3

(oct.-dec. 1943), pp. 50-91. 128

A scris Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, nr. 3 (oct.-dec. 1943), pp. 92-119. 129

***, Enciclopedia .... p. 238-239; a semnat studiul Întemeietorul Mănăstirii Jitianu – Dolj. Un Document privitor la moşia Foleştii de Sus a Schitului Bodeşti, în nr. 3 (oct.-dec. 1943), pp. 151-152.

130 Ibidem, p. 48; Ion Marinescu, Sub flacăra nemuririi Preot Dumitru Bălaşa – cercetător istoric, în

„Mitropolia Olteniei, LV, nr. 1-4, ian.-apr., 2003, pp. 164-181. A semnat studiul Schitul Jitia din Râmnicu Sărat, în nr. 3 (oct.-dec. 1943), pp. 152-153.

131 Vezi studiul Peciurile de cununie, în nr. 2 (iul-sept. 1943), pp. 92-93.

132 Vezi studiul Mitropolitul Gurie, în nr. 2 (iul-sept. 1943), pp. 147-150.

133 Vezi art. cit. în “Revista de istorie bisericească”, I, nr. 1, apr.-iun., 1943, p. 116.



nobil demers este şi părintele Ion Popescu-Cilieni. Acesta întocmeşte studiul Cărturarii

trecutului oltean (p. 107-124) în care face o documentată sinteză asupra biografiilor celor

mai valoroşi cărturari olteni sau vieţuitori în aceste locuri începând cu Sfântul Nicodim de

la Tismana, Mihail Moxa şi continuând cu Naum Râmniceanu, Dionisie Eclesiarhul,

Stanciu Căpăţâneanu, Grigore Pleşoianu, Petrache Poenaru, Ion Maiorescu, Eufrosin

Poteca, G.M. Fontanin, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chiţu, Ghenadie Enăchescu, Atanasie

Mironescu, preot Brănescu, Mihail Strajan, Alexandru Ştefulescu.

Încununarea străduinţei sale se va realiza la 12 iulie 1945 prin susţinerea la

Facultatea de Teologie din Bucureşti a tezei de doctorat Învelişurile vechilor noastre

biserici134

apreciată cu „Magna cum laudae” de comisia ce avea în frunte pe academicienii

Theodor M. Popescu şi Nicolae M. Popescu. Lucrarea, datorită bogăţiei izvoarelor şi

referinţelor, rămâne neegalată până azi, mai ales că şi aici se remarcă stilul său perseverent

care aproape epuizează subiectul tratat, prezintă la început prin comparaţie cum se realizau

acoperişurile bisericilor din Europa în general (Occidentală şi Centrală îndeosebi) şi cum

se realizau acestea la noi din cele mai vechi timpuri până în sec. al XIX-lea, clasându-le

după materialul folosit (şindrilă, ţiglă, paie draniţă, fân, fier alb, plumb, aramă, zinc,

coceni, coji de brad, tinichea). Concluzia lui Ion Popescu-Cilieni este în ansamblu valabilă

şi azi: „Materialul, care era folosit pentru construirea caselor se folosea şi pentru înălţarea

Sfintelor Biserici. De aceea primele noastre biserici au fost tot de lemn, acoperite cu

şindrilă sau cu trestie, şi biserici bordeie”135

. Afirmaţiile autorului sunt ilustrate pentru

prima dată în istoriografia românească prin fotografiile monumentelor de seamă ale

neamului realizate după desene de epocă – Mănăstirea Radu Vodă în anul 1794,

Mănăstirea Bistriţa în anul 1796, desen de Dionisie Ecleziarhul, schitul Ţigăneşti – Ilfov,

la 1856, Mănăstirea Văleni-Prahova după un desen al lui Dionisie Ecleziarhul, Mănăstirea

Sfânta Troiţă din Blaj după un desen din 1756 ş.a. Revista „Renaşterea”, oficios al

Episcopiei Râmnicului Noul Severin consemna: „În ziua de 11 iulie a.c., S. Sa Preotul I.

Popescu-Cilieni şi-a trecut doctoratul în teologie secţia istorică, la Facultatea de Teologie

din Bucureşti, obţinând nota 10 (magna cum laudae). Lucrarea de doctorat a S. Sale este

tipărită în tipografia Sfintei Episcopii a Râmnicului Noului Severin şi are titlul Învelişurile

vechilor noastre biserici. În afară de text are şi 26 figuri. Este vorba în ea şi de unele

biserici din Oltenia, vechi şi noi. Lucrarea costă 2000 lei exemplarul”136

.

Fără exagerare putem afirma că preotul profesor doctor Ion Popescu-Cilieni pe tot

parcursul scurtei sale vieţi a fost permanent preocupat de păstrarea şi salvarea vechilor

noastre monumente istorice, de educarea tineretului pentru ocrotirea lor. Ion Popescu-

Cilieni arăta, ori de câte ori avea ocazia, marile pierderi ale culturii române şi căuta să

sensibilizeze opinia publică spre a stopa acest fenomen. Spre exemplu la Bengeşti-Gorj

vechea culă ridicată la 1730 de Staicu Bengescu era demolată de noii proprietari137

, la

Reşca Romanaţi unde se afla Romula Malva locuitorii distrugeau aşezarea prin construcţii

de locuinţe, multe din obiectele găsite prin săpături fiind vândute unor anticari, zarafi şi

giuvaergii care la rândul lor le expediau în Apus.

134 Conform adresei nr. 363/22 febr., 1946 şi a diplomei de doctorat nr. 64/15 apr. 1946.

135 Învelişurile…., p. 99.

136 ***, Un nou doctor în teologia olteană, în rev. „Renaşterea”, XXIV, nr. 5-6, mai-iun., 1945, p. 277.

137 Biserici, târguri şi sate din judeţul Gorj, p. 34; detalii vezi şi în Cunoaşterea şi preţuirea

monumentelor noastre istorice, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1943.



„Pentru ca să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat în trecut este bine ca şcolarii

noştri să contribuie la strângerea acestor obiecte şi monede şi să le încredinţeze şcolii

pentru a face să ajungă într-un muzeu regional unde nu se vor mai pierde. Eu aş propune

chiar ca obiectele arheologice şi istorice strânse cu şcolarii să alcătuiască un muzeu al

Ministerului Culturii Naţionale138

. Exemplele celor care au făcut acestea sunt Ştefan

Ciuceanu, întemeietorul Muzeului Olteniei, preotul Constantin Drăghici de la Biserica

Madona Dudu, profesorul Ilie Constantinescu de la Caracal. Ion Popescu-Cilieni îşi

propunea să facă un album cu biserici de lemn pentru a nu mai fi demolate şi înlocuite cu

altele fără valoare arhitectonică139

.

Lucrarea Cunoaşterea şi preţuirea monumentelor noastre istorice prezintă

monumentele structurate astfel: culele boiereşti, mănăstirile şi bisericile pe care le leagă de

ctitorii lor, mari eroi ai neamului – Fraţii Buzeşti, Mihai Viteazul, Matei Basarab,

Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu şi alţii, dar nu uită să sublinieze faptul că

acestea sunt deţinătoare de mari valori ale credinţei noastre ortodoxe. Referindu-se la

mănăstiri ca locuri de apărare nu uită nici rolul bisericii Sfântul Dumitru în apărarea

oraşului Craiova: „Sfântul Dumitru era nu numai un protector spiritual al Craiovei ci în

acest înţeles era şi apărătorul oraşului. Măreaţa ctitorie cu hramul Ostaşul Mucenic avea şi

un rol militar în apărarea acestei aşezări a Craiovei”140

. Patetic ni se pare apelul final:

„Tinere şcolar, lasă înfrângerea caracteristică tuturor tinerilor din vremea de acum, lasă

uşurătatea şi bolnăviciunea înclinate spre sport, lasă un moment stadionul şi mingea,

pătrunde sfios în bisericile în care s-au rugat cucernic strămoşii tăi, cerceteaz-o, citeşte

inscripţiile şi nu uita să-ţi faci o cruce şi să rosteşti acolo cel puţin creştinescul „Doamne

ajută”141

.

Inscripții

NOTE DESPRE JURNALUL LUI DAMIAN STĂNOIU

Nicolae Scurtu

Bibliografia poetului, publicistului și romancierului Damian Stănoiu (1893–1956) nu

poate fi completă fără cunoașterea, în amănunt, a manuscriselor și, mai ales, a literaturii

sale epistolare.

Cu câteva decenii în urmă, Ion Nistor, excelent cercetător și istoric literar, biograf,

exeget și editor calificat al operei lui Damian Stănoiu, a restituit1 unele însemnări din

Jurnalul celui mai important narator al vieții monahale din spațiul românesc.

Acum, grație unor oportunități, publicăm, integral, însemnările lui Damian Stănoiu din

răstimpul 1930–1932, perioadă extrem de neliniștită din itinerarul fizic și creator al celui

care a scris Alegere de stareță (1931).

Recitite, printr-o anumită grilă, aceste însemnări contribuie, fundamental, la înțelegerea

dramei psihologice pe care o trăia, cu intensitate, călugărul și prozatorul Damian Stănoiu,

care se afirmase și fusese impus, în viața culturală, de istorici și critici literari precum E.

138Cunoaşterea şi preţuirea, ..., p. 5.

139 Ibidem, p. 8.

140 Ibidem, p. 22.

141 Ibidem, p. 23.



Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu,

Octav Șuluțiu și alții.

Informațiile despre unii confrați, precum Mihail Sevastos, Alexandru Bădăuță, Niculae

Popescu, Gala Galaction, sunt corecte și demonstrează anumite sentimente de simpatie și

prețuire intelectuală.

Atmosfera, greu de suportat, din mănăstirile aflate în jurul Bucureștiului, unde domina

calomnia, intriga și bârfele de tot felul, precum și neînțelegerile pe care le-a avut cu

patriarhul Miron Cristea, l-au determinat să se retragă din viața monahală, nu fără oarecare

regrete.

Însemnările lui Damian Stănoiu se constituie, de fapt, în tulburătoare confesiuni despre

sine și despre alții și, astfel, cercetătorul și biograful acestui prozator, insuficient cunoscut,

are una dintre cheile, absolut necesare, spre a decripta semne, sensuri și existențe.

*

ÎNSEMNĂRI

27 ianuarie 1930. Însemnez această dată ca fiind una din cele mai grele zile din viața mea.

Am dat la C[artea] R[omânească] manuscrisul rom[anului] Fete și văduve spre a mi-l edita

în următoarele condiții: un împrumut plătibil din venitul cărții sau să mi se plătească

onorarul în 12 rate lunare.

Sunt tras la hotel. Am în buzunar 7 (șapte) lei. Impozitele pe anul trecut neplătite.

Osemintele mamei mele vor fi în curând aruncate în groapa comună, dacă nu voi putea

cumpăra un loc de „veci“. Fratele meu mă amenință că se împușcă dacă nu-l ajut.

Eu sunt grav bolnav și am nevoie de urgent tratament medical. „Prietenii“ și

„admiratorii“, din pricina eșecului suferit cu ultimul roman nu mă mai cunosc. Au dreptate.

Sunt oameni cărora nu le este permis să trăiască, dacă n-au mereu succese. În acest timp,

cronicarii revistelor mă acuză de... concupiscență.

28 ianuarie [1930]. C[artea] R[omânească] îmi tipărește romanul, dar cu avansul „e greu“.

Vor fi având dreptate cei de aci. Timpurile sunt extrem de grele pentru editurile de cărți

literare. Mi s-a dat totuși 5000 de lei în contul celor vechi, fără să cer.

Sunt mulțumit că am cu ce-mi achita hotelul și cu ce s-o mai duc vreo două-trei

săptămâni. În acest timp mă voi apuca și-mi voi scrie romanul a treia oară. Dacă făceam și

cu Codin2 așa, era bine. Cred că, odată cu terminarea banilor, voi termina și eu romanul. Și

atunci sper că nu-mi va fi greu să mai găsesc alte vreo cinci mii. Dar după aceștia??

29 ianuarie [1930] Azi am căutat cameră mobilată toată ziua. Seara, nenorocire, cad

bolnav de gripă. Asta îmi trebuia?

30 ianuarie [1930] Chem un doctor. Rețetă. Hotel

31 ianuarie [1930] Nu pot [i]eși să depun declarație pentru impozite. Dacă ar da

D[umne]zeu să se prelungească termenul.

3 febr[uarie] [1930] Părăsesc hotelul și iau o cameră particulară pentru 15 zile. Sper că în

acest timp să transcriu m[anu]s[cri]s[ul].

16 februarie [1930] Câtă perversitate găsești tocmai acolo unde te-ai fi așteptat mai puțin.

Hotărât lucru, nu cunosc oamenii.

3 martie [1930] Sunt definitiv convins că voi plăti scump puținul talent cu care m-a

înzestrat D[umne]zeu. Și se pare că nu numai eu.



8 martie [1930] Pentru două personalități proeminente din viața bisericească, am avut mai

mult decât stimă, afecțiune. Acest sentiment nu m-a părăsit nici când am observat, și chiar

multă, răceală în atitudinea lor față de mine.

Fiindcă sunt sigur că acești oameni au avut cândva păreri bune despre mine și mi-au

arătat intim interes. Totuș[i] mă întreb de la o vreme: pentru ce sunt mai bârfit și mai ocolit

tocmai de către scriitorii cu care ei sunt în contact? Ei mă cunosc, în tot cazul, mai mult

decât alții, de ce dar cei din jurul lor mă ponegresc? Penibile constatări.

Părintele Niculae Popescu3 a avut bunăvoința să-mi citească o parte din manuscrisul

romanului țărănesc – și nu e deloc încântat. Mă sfătuiește să-l mai țin. E drept că Sf[iinția]

Sa e foarte pretențios, dar sunt sigur că și lucrarea e slabă. La tipar, însă, o voi da. E

contract și trebuie bani.

10 martie [1930] Am scris o carte proastă. Așa spune critica, așa spun cititorii și nici eu

nu sunt de altă părere. Ei, și? Cine e păgubit? Editura. Nu. Prima ediție se va vinde și

editura va scăpa de obligația de a imprima și ediția a II-a. Asta? Desigur.

Dar cât îi interesează asta pe acești oameni care-mi arată dispreț pe față? Doamne, la fel

vor fi fost tratați și alți scriitori, care au avut ghinionul să scrie și cărți proaste?

22 martie [1930] Zi rea. La Cartea R[omânească], unde am citit în ochii tuturor, de la

administrator până la practicantul din librărie, reproșul că le-am dat o carte proastă, de data

asta mi se aruncă în față vina că m-am dus la altă editură. „Ai făcut o faptă inelegantă“, îmi

spune d[omnu]l Ioanițiu. Se pare că a fost la mijloc o neînțelegere, ori dreptatea e numai

de partea mea? Oricum, sunt din cale afară de amărât. Oamenii aceștia s-au purtat

admirabil cu mine. Ar trebui, totuși, să admită că au fost prea impresionați de primirea ce

s-a făcut Demonului lui Codin. Anumite gesturi, răspunsuri evazive, ridicări din umeri

m-au făcut să cred că mi s-a dat un concediu.

22 aprilie [1930] Nu mai pot ține slujba de la Sinod. Dar greu îmi vine și s-o las. 5000 lei

pe lună! Nu e puțin p[entru] un om sărac. Îmi trebuie însă libertate. Simt că mă sufoc.

Am cerut Patriarhului4 un concediu de 3 luni, pe motiv că am nevoie să mă documentez

în vederea romanului la care lucrez. Cu chipul acesta, având o obligație, sper să mă așez

mai cu temei la lucru. De 4 săptămâni n-am scris un rând. Afară e tare rece.

25 aprilie [1930] Patriarhul mi-a refuzat cererea de concediu. Lucrul acesta m-a mâhnit

peste măsură, dar totodată m-a făcut să înțeleg, în sfârșit, că n-am prieteni în biserică și

nici protectori. „Dragostea“ ce mi s-a arătat de către unii a fost, sau o indulgență

umilitoare, sau impusă de împrejurări străine de sufletul lor. Îndată ce aceste împrejurări au

luat o întorsătură defavorabilă mie, «binefăcătorii», «înțelegătorii» și «protectorii» mei

mi-au arătat adevăratele sentimente. E bine și așa. Am credința că cercul de ură și de

bârfeli de care sunt înconjurat îmi va da imbold la lucru. Dar sănătatea? Dar existența?

Prevăd că voi avea de suferit mizerii. Pe cele materiale, probabil, că le voi suporta mai

ușor. Pe cele sufletești, însă, mai greu. Sunt sătul și bolnav de nervi. Ce bine mi-ar prinde

un prieten devotat, o femeie.

Trebuie să plec undeva: la Herculane, la Constanța sau la Brașov. Rea servitorie!

26 aprilie [1930] Toată ziua m-am plimbat pe Calea Victoriei și pe str[ada] Carol,

neputându-mă hotărî dacă să-mi iau pălărie nouă sau nu. La 6 am fost la dr. Pitulescu. M-a

încurajat și mi-a dat un cert[ificat] medical pentru a obține un concediu. Cred că nu-l voi

folosi. Când vor auzi că sunt bolnav de nervi, binevoitorii mei „prieteni“ vor trage cine știe

ce concluzii.



Mă pregătisem în grabă să plec la Herculane, dar, obosit, am amânat p[entru] duminică

seara. N-ar fi mai bine la Constanța câteva zile? Dacă ar fi...

27 aprilie [1930] În sfârșit, mi-am luat pălăria. Puteam să mai amân. Am vorbit cu

Bădăuță5. Mi-a spus: Vezi că eu sunt un admirator constant? (Aluzie la recenzia din

ult[imul] n[umăr] al Ramurilor). Se vede treaba că el știe că alți „admiratori“ ai mei m-au

părăsit. De ce? La 6 am asistat la o interesantă conferință a prof[esorului] Marinescu:

Teoriile lui Lambroso despre – Crimă, geniu și nebunie. De ce-o fi tot trosnind șifonierul?

Mâine seară plec la Herculane.

29 aprilie [1930] Iată-mă la Herculane. Parcă am scăpat din pușcărie. Lume puțină.

Vreme ploioasă. Mediu de filosoforie și de muncă. Cât am stat în noua locuință de la

Buc[urești], o săptămână, m-a torturat un dulap cu trosniturile lui. Aici se întâmplă la fel.

Ba toată mobila găsește cu cale să-și bată joc de firea mea superstițioasă. Nu s-o întâmpla

ceva? – De ce trosnește dulapul una-două? E bătrân și el, d[omnu]le! Lumina nu

funcționează! Tocul nu încape în sticla cu cerneală! Păcat de dispoziția de scris pe care o

am.

30 aprilie [1930] Zi cu soare. Am consultat d[octo]rul băilor, adică i-am dat 300 lei ca

să-mi dea un bilet pentru zece băi. În loc de 15 pag[ini] de caiet cât proiectasem, am scris

abia opt! Sunt mulțumit și de-atâta. Numai de n-aș scri[e] degeaba. Prea e lipsit de dialog.

Prea multă analiză, ca să nu mă plictisească și pe mine și pe cititor. Pălăria e cam mare.

Mi-am întocmit și programul p[entru] întrebuințarea timpului cât voi sta pe aci: 6 ore

lucru, minimum; 1 oră baie; 8 ore somn, maximum; ½ masa; ½ îmbrăcat și spălat; 6 ore

plimbare și muzică; 2 lectură.

1 mai [1930] Vreme frumoasă. Am scris numai zece pagini de caiet. M-am certat cu

„madame“.

3 mai [1930] Soare, cald. Am terminat al III-lea capitol din prima parte a romanului. Sunt

și nu sunt mulțumit.

4 mai [1930] Plouă. Lume puțină. Am început partea a doua a romanului. Merge greu. Am

nevoie de documentare.

5 mai [1930] E cald.

10 mai [1930] Am asistat la Tedeumul din Biserica ort[odoxă] a B[ăilor] Herc[ulane].

Preotul a vorbit cu însuflețire, dar într-o limbă plină de străinisme într-adins căutate. De ce

n-ar fi grăind măcar preoții românește?

12 mai [1930] Sunt din cale afară de plictisit. Nu-mi mai place nimic aici în Herculane,

deși vremea contrar prezicerilor celebrului astronom X se menține frumoasă. La baie mă

duc în silă, la masă, ca să-mi fac un obicei, am avut astă noapte insomnie. Barem lucru nu

mai merge defel. Regret că mi-am ales un subiect care nu mă antrenează deloc la scris, și,

desigur, că nici pe cititor nu-l va atrage. Cred că am să renunț la el. Cel puțin deocamdată.

Aș vrea să plec și mă găsesc în grea dilemă. Astăzi, mi-e bine, mâine e 13 mai și împlinesc

13 băi, poimâine e marți. Nu se poate închipui o mizerie mai mare ca superstiția. Și niște

sărăcii de dulapuri trosnesc parcă numai ca să-mi facă sânge rău. Am avut și vise ciudate.

Ce-o vrea Domnul.

15 martie [1931] Am venit la Căld[ărușani] să mă odihnesc. Starețul îmi spune că are

ordin de la Patriar[hie] să evacuez casa „pentru că are să vie un arhimandrit“. Are dreptate,

unul cu un grad pe care l-aș fi putut și eu obține prin cine știe ce colț de țară în baza... unui

curcan. Dar starețul minte. Omul acesta mă dușmănește din ziua în care am avut nefericita



inspirație de-a mă reîntoarce la m[ănăsti]re după o lipsă de câțiva ani. Adevărul este că

Exarhul i-a comunicat că are să vie acel păr[inte] arhim[andrit] și i-a poruncit să-i facă rost

de-o locuință. Nu-i cer ordinul, pentru a-l scuti de altă minciună și pe mine de-un refuz.

Ar fi putut să-mi spună că ordinul e al P[rea] C[uvioșiei] S[ale] și n-aș fi avut nimic de

obiectat. E un dobitoc imoral și pervers, dar e stareț. Afară de asta, eu locuiesc mai mult în

Buc[urești]. O chilie mai mică mi-ar fi mai convenabilă.

16 martie [1931] Ceartă oribilă pentru locul de eclesiarh, deținut până aci de fostul stareț.

Partide, acuzări, măgării. Nu ne-am dus. Un duhovnic basarabean, consilier al starețului

strigă în gura mare: Ori plecați voi (adică regățenii călugări, unii cu vechime de 50 de ani

aci) ori noi (adică basarabenii veniți de vreo 3–4 ani). E vifor mare. Fereastra proastă.

Nevralgie. Citesc Roxana6. Lectură pasionantă până în locul unde preotul taie câteva zeci

de pagini pe care cu siguranță că le scrisese artistul. Cade prost, și Debora și Roxana și

popa.

17 martie [1931] Dar de ce nu mă supăr? N-am prevăzut din chiar clipa când m-am gândit

să mă reîntorc aci, că bieții călugări, care își închipuie că nu e nimic mai bun pe lume ca un

ciolan de la stăreție; și că bieții stareți, care văd adversari în orice purtător de rasă, care

iscălește cu literele toate, îmi vor face zilele amare? Desigur că adevărul se va afla, până

atunci, însă, trebuie să aștept. Doamne, când mă va cunoaște și pe mine lumea? Factorul

îmi aduce o lungă scrisoare de la sărmanul meu frate, Ion. Ce soartă nefericită a avut bietul

băiat! Ce om cinstit și harnic! Îmi scrie că nenorocitul de Victor s-a dus acasă și a vândut

casa părintească... după ce-și vânduse partea de pământ. Să-l condamn? Nu. Am încetat de

a-i mai judeca faptele din clipa când am cunoscut o mare taină. Pe seară o veste bună, sunt

informat că s-a dovedit, în cele din urmă, că eu n-am iscălit jalba. Ce mult aș vrea să-l ajut

pe sărmanul Ion! Victor e pierdut. Îi voi da lui Ion partea mea din averea părintească. Dacă

voi obține un avans de la vreo editură, îl voi ajuta și bănește.

Încă o noutate. Înainte de a pleca la Buc[urești], fostul stareț mă vizitează. Pretextul,

ținea să-mi aducă și mie plăcintă caldă. Motivul, l-am ghicit, dar nu mi l-a mărturisit. De

altfel, acest om nu mi s-a spovedit prea des. A stat cinci minute. Acum aud că un călugăr

ar fi spus. A fost păr[intele] M. la părintele D. unde am stat o zi întreagă și au pus la cale

înlocuirea starețului. Și că mi s-a propus mie locul ce va deveni vacant... iar eu am refuzat.

De ce oare voi fi refuzat așa cinste mare? Zi neagră.

Un foarte cumsecade ieromonah basarabean îmi spune că am fost și eu amestecat în

intrigile cele mai recente. Au făcut, adică, unii jalbă la Patriarhie în contra starețului... și că

inițiativa e a mea, și că nici semnătura-mi nu lipsește. Abia acum pricep de ce de-un timp,

de vreo două luni, toți simbriașii starețului căuta[u] să mă evite. Mă întrebam mereu ce au

acești oameni cu mine? Calomnie, ca atâtea altele. Drept e că mi s-a propus să intru în

combinație sau măcar să scriu jalba și am refuzat net. Că starețul e un individ care

murdărește chiar rasa unui biet pastor, nici nu mă îndoiesc. Dar care ar fi mai bun? Sau câți

au fost mai buni? Vestea mă amărăște, mai ales că toată lumea de aci crede că urmăresc...

locul p[rea] cuv[ioșiei] sale! Auzi-i Doamne! N-am urmărit în viața mea decât două

lucruri: un minim de existență și un maxim de liniște.

18 martie [1931] Aceeași depresie sufletească. Sunt hotărât să părăsesc m[ănăsti]rea

pentru totdeauna. Eu îi înțeleg pe acești năpăstuiți ai vieții, ei nu mă pot înțelege pe mine.

Păr[intele] Miron, un om bun, îmi oferă o parte din casa lui, desigur cu nădejdea că nu

voi veni pe-aici așa de des. Nu-mi spune, dar îi ghicesc gândul. Speră, și are dreptate, ca să

mai câștige ceva de la musafiri în cursul verii.



Baba Șița îmi aduce vestea că în sat se vorbește despre o apropiată înălțare a mea pe

tronul... stăreției! Ce-or fi având lipienii și țiganii din Bogdani de mă fac stareț ori de câte

ori descalec în Căldărușani? Bieții oameni.

19 martie [1931] Sunt hotărât să divulg în patru volume viața bisericească, așa cum e.

Sunt sigur că servesc și pe Dumne[zeu] și Biserica națională. Aceste cărți vor purta

titlurile: 1. Viața în mănăstire, 2. Robii pântecului sau Oamenii cerului (Din viața

episcopilor), 3. Cucoana preoteasă, 4. Athos sau Urmașii Sf[ântului] Atanasie.

1 martie [1932] Starețul îmi spune că Patriarhia m-a dat în judecata Consiliului Eparhial.

Adaugă că știe pricina. Patriarhul s-a simțit vizat în bucata Jalba cuviosului Pitirim.

2 martie 1932 Exarhul... îmi confirmă, față fiind pr[eotul] Ceaușanu, hotărârea

Patriarhului de a mă trimite în judecata soborului de la Căldărușani. Pricina, aceeași Jalbă

a lui Pitirim. Scriu d[omnu]lui Sevastos la Adevărul literar întrebându-l dacă vrea să-mi

publice crâmpeie de amintiri din m[ănăsti]re. Simt o necesitate sufletească de a-mi aminti

exact începuturile mele călugărești.

11 martie [1932] Din cale afară de amărât. Articolul7 pe care l-am scris după mari

frământări, a apărut oribil ilustrat. Desigur, vreau să plec din cler, dar nu cu așa scandal.

Violențele nu sunt în firea mea.

22 martie [1932] Aflu că patriarhul ar fi renunțat să mă mai judece. Cauza, intervenția

presei8. Îl știam că este laș.

23 martie [1932] Starețul îmi spune că a primit ordin verbal, de la chiar Sanctitatea Sa, să

mă izgonească din m[ănăsti]re. Aceasta chiar înainte de a apărea articolul meu în Adevărul

literar. Oribil de laș.

Note

Originalele acestor Însemnări, parțial cunoscute, se află la Biblioteca Academiei

Române, Arhiva Damian Stănoiu, 11, Varia 1 [Sunt, de fapt, două caiete ce cuprind

însemnări din perioada 1930-1932].

1. Ion Nistor – Damian Stănoiu – Jurnal inedit în Luceafărul, 11, nr. 18 (314), sâmbătă,

4 mai 1968, p. 7.

2. Damian Stănoiu – Drumul lui Codin. La poarta muzelor. București, Editura „Cartea

Românească“, 1930, 314 pagini.

3. Niculae Popescu (1881–1963), profesor, teolog, istoric, membru al Academiei

Române. Autor al unor studii de istorie bisericească și istoria culturii române.

4. Miron Cristea (1868–1939), patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în perioada

1925–1939. Este primul patriarh al bisericii noastre.

5. Alexandru Bădăuță – Damian Stănoiu ~ Necazurile părintelui Ghedeon în Ramuri,

an 23, nr. 2-3, februarie-martie 1929, p. 92-93 (Recenzii).

6. Gala Galaction – Roxana. București, Editura Naționala S. Ciornei, 1930, 236 pagini.

(Colecția autorilor români).

7. Damian Stănoiu – Soborul de la Căldărușani sau judecata mea, în Adevărul literar

și artistic, 10, nr. 588, 13 martie 1932, p. 1, col. 1-4 şi p. 2 col. 1-4.

8. Al. A. Philippide – Damian Stănoiu în Adevărul literar şi artistic, 10, nr. 587, 6

martie 1932, p. 3, col. 3-4.



O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI MARIUS BUNESCU

Biografia pictorului, memorialistului și umanistului Marius Bunescu (1881–1971),

la nouă luștri de la eternizarea operei sale, continuă să suscite interesul cercetărilor și

istoricilor de artă, precum și al celor ce posedă, în colecțiile lor, portrete, naturi moarte,

peisaje urbane și compoziții aparținând unuia din cei mai înzestrați creatori din spațiul

Romanațiului.

Biografia lui Marius Bunescu necesită o profundă și atentă investigare a fondurilor

arhivistice locale și centrale, a presei de specialitate și nu numai, a bibliografiei operei,

a iconografiei, precum și a epistolelor, nu puține, pe care le-a scris și le-a trimis unora

dintre contemporanii săi. Revelatoare, sub multiple aspecte, este și epistola pe care o

trimite, în calitate de președinte al Sindicatului Artelor Frumoase, lui Nicolae Iorga, cel

mai învățat cărturar din toate timpurile, în care îi solicita o conferință pe tema „artelor

plastice“.

Lectura acestei epistole, azi, stimulează în noi și în unii dintre contemporanii

noștri sentimente de prețuire și admirație integrală față de un artist din Caracal care nu a

elaborat o misivă, doar, ci un autentic poem în care, în sintagme din cele mai fericite, i

se aduce lui Nicolae Iorga un omagiu absolut.

Mărturisesc că am citit și recitit un număr impresionant de epistole, dar una ca

aceasta nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc.

*

SINDICATUL

ARTELOR FRUMOASE

Str[ada] Corăbiei, nr. 6

București, 23 februarie 1925

Bulev[ardul] Brătianu, nr. 37

Ilustre domnule profesor,

Când ați avut bunătate să ne

dăruiți o conferință pentru „artele

plastice“, în graba pregătirilor

domniei voastre de plecare, nu am

putut să vă cer și titlul acestei

conferințe. Acum însă fiind

vremea să facem pregătirile

necesare, conferința domniei

voastre urmând să aibă loc, precum

de bună seamă vă amintiți la 2

aprilie, ora 6½ seara, la Fundația

Carol I, vă rugăm să binevoiți a ne

comunica titlul conferinței, mai ales

că înapoierea1 domniei voastre în

țară va fi târzie, și ar fi prea scurt Marius Bunescu: ,,Autoportret”.



timpul atunci pentru pregătiri2.

Prilejul acesta îmi înlesnește exprimarea sentimentelor de

admirație pentru tot ce faceți și tot folosul ce aduceți țării noastre, în inima pământului

unde vă aflați și unde toată lumea vă știe azi, în timp ce noi aici, prin domnia voastră,

ne simțim mai largă inima, și mai dornic de realizări mărețe sufletul.

Binevoiți vă rugăm domnule profesor a primi întregul nostru devotament.

Marius Bunescu

Pictor

Președintele S[indicatului] A[rtelor] F[rumoase]

Note

Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române.

Corespondență primită de N. Iorga, Volumul nr. 324, f. 241r.

1. Nicolae Iorga a întreprins în luna februarie 1925 o lungă şi fructuoasă călătorie în

Bruxelles şi alte oraşe ale Belgiei.

2. Precizez că Nicolae Iorga, în memoriile sale, nu face nici menţiune despre această

conferinţă. Nici Barbu Teodorescu, biograful şi bibliograful său, nu aminteşte nimic despre

o posibilă conferinţă a lui Nicolae Iorga la Sindicatul Artelor Frumoase.

Festivalul Naţional ,,NIŞTE ŢĂRANI” 2016

Prof. Georgiana Ciobanu

Vineri, 21 mai, s-a desfăşurat în comuna Văleni cea de-a XI-a Ediţie a Festivalului

Naţional de Teatru Şcolar „Nişte Ţărani”, având ca temă „Ţăranul Român – stâlpul de

boltă al neamului nostru”. Organizat de către dascălii Liceului Tehnologic Văleni, în

colaborare cu autorităţile locale (Consiliul Local şi Primăria comunei Văleni) şi dl. Marian

Raicu – realizatorul Marelui Trofeu şi administratorul site-ului web al Festivalului, cărora

le mulţumim cordial, acest eveniment a reunit peste 100 de elevi din 8 judeţe, punând în

evidenţă talentul micilor actori din clasele primare, gimnaziale şi liceale.

Juriul acestei ediţii a fost prezidat de maestrul Grigore Gonţa. Actor, regizor,

profesor universitar, director al mai multor teatre, numele său este cunoscut nu numai pe

scena Teatrului, ci şi în domeniul livresc: „Asta-i viaţa!” – aşa se numeşte cartea care

poartă semnătura maestrului. Publicată în urmă cu doi ani în ţara noastră, a fost lansată - în

luna aprilie a acestui an - şi în Israel, la Tel Aviv.

În pauza dintre cele două serii de momente artistice, iubitorii de cultură prezenţi la

Festival au avut ocazia de a-l asculta pe maestrul Grigore Gonţa prezentând romanul său.

Maestrul a fost însoţit la Văleni de soţia sa, distinsa actriţă Eugenia Maci. Cel de-al treilea

membru al juriului – un nume mai tânăr pe scena Teatrului: Ana Maria Lazăr, asistent

universitar la Catedra de Actorie a Universităţii „Hyperion” din Bucureşti.

Şi în acest an a continuat proiectul „O carte pentru fiecare”, astfel încât fiecare

elev-actor participant la Festival a primit, în afara diplomei de participare, câte o carte.

Marele Trofeu al acestei ediţii a fost acordat trupei „ŞTRUMFII” de la Şcoala Gimnazială



din Odobeşti (jud.Dâmboviţa) care, cu această ocazie, a completat perechea de Opinci de

Aur cu care îşi onorează un palmares redutabil.

Pe secţiuni, clasificarea se prezintă astfel:

La Trupe, Învăţământ primar, Premiul I – trupa „BOOM TEAM” de la Clubul

Copiilor Sector 6 din Bucureşti. Premiul II – trupa „CLUBUL VESELIEI” de la Centrul

Cultural din Mioveni (jud.Argeş).

Învăţământ gimnazial, Premiul I – trupa „GIM-ART” de la Liceul Teoretic „Constantin

Brătescu” din Isaccea (jud.Tulcea); Premiul II – trupa „KEYKO” de la Centrul Cultural

„Keyko” din Câmpulung-Muscel (jud.Argeş); Premiul III – trupa „ŢĂRANUL ROMÂN”

de la Şcoala Gimnazială din Stoborăşti (jud.Olt).

Învăţământ liceal, Premiul I – trupa „CLUBUL VESELIEI” de la Centrul Cultural din

Mioveni (jud.Argeş); Premiul II – trupa „EPIC” de la Liceul Teoretic „Constantin

Brătescu” din Isaccea (jud.Tulcea).

La Monolog, Învăţământ primar, Premiul I – DAVID SIMA, de la Şcoala Gimnazială

„Nicolae Bălcescu” din Piteşti (jud.Argeş); Premiul II – NICOLAE TUDOR, de la Şcoala

Gimnazială din Odobeşti (jud.Dâmboviţa); Premiul III – SOFIA MANU, de la Centrul

Cultural „Keyko” din Câmpulung-Muscel (jud.Argeş).

Învăţământ gimnazial, Premiul I – NICOLAE SIMESCU, de la Centrul Cultural din

Mioveni (jud. Argeş); Premiul II – SÂNZIANA ŞENDROIU de la Centrul Cultural

„Keyko” din

Câmpulung-Muscel

(jud. Argeş); Premiul

III – ROXANA

POPESCU de la

Şcoala Gimnazială

Nr.1 din Bughea de

Jos (jud.Argeş).

Învăţământ liceal,

Premiul I – ANDREI

FLORESCU de la

Colegiul Naţional

„Ion

Minulescu” din

Slatina (jud.Olt);

Premiul II – DANIEL

GRECUŢU de la Liceul Teoretic „Tudor Vladimirescu” din Drăgăneşti (jud.Olt).

Premiul pentru Cea mai bună interpretă a fost obţinut de TELICEANU ANA-

MARIA, membră a trupei „EPIC” de la Liceul Teoretic „Constantin Brătescu” din Isaccea

(jud.Tulcea). Premiul pentru Cel mai bun interpret – CRISTIAN LAURENŢIU

NICOLAE de la Şcoala Gimnazială din Bîrza (jud. Olt). Premiul pentru Cel mai bun

scenariu – IONUŢ VLAD de la Centrul Cultural din Mioveni (jud.Argeş). Premiul pentru

Cea mai buna regie – AURELIA IONIŢĂ de la Şcoala Gimnazială din Odobeşti

(jud.Dâmboviţa).

Un gând bun, însoţit de mulţumirile noastre, către patronul spiritual al Festivalului,

maestrul Dinu Săraru.

Sânzienele de la clubul copiilor din Breaza



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Iunie

.10 iunie 1475, prima atestare documentară a satului Făgeţel-Olt.

.30 iunie 1477, prima atestare documentară a satului Mierleşti.

. 1 iunie 1526, prima atestare documentară a satului Bărcăneşti.

.11 iunie 1535, este asasinat Vlad Vintilă de la Slatina, domnul Ţării Românesti.

.8 iunie 1588, conform pisaniei este gata zidirea mănăstirii Călui, ctitoria Buzeştilor.

.14 iunie 1625, m-rea Clocociov de lângă Slatina este închinată la Muntele Athos.

.ante 23 iunie 1653, m. vistierul Ghinea Ţucala Brătăşanu. Este ctitorul vechii biserici din

Şopârliţa- Romanaţi şi al bisericii Sf. Treime din Slatina unde este şi înmormântat.

.8 iunie 1668, jupâneasa Stanca Cantacuzino pune pietrele mormântale de la Brâncoveni

pe mormintele lui Preda şi Papa Brâncoveanu.

.9 iunie 1709, C-tin Brâncoveanu începe zidirea m-rii Brâncoveni- Romanaţi.

.13 iunie 1746, Matei Morunglav termină zidirea bisericii din Şerbăneşti-Vâlcea.

.24 iunie 1793, C. Filipescu vistier donează Caracalului 14000 ha teren.

.20 iunie 1801,vel vornicul Radu Slătineanu şi Safta termină zidirea bisericii Săftica.

. 14 iunie 1816, averea lui Iancu Jianu este vândută la mezat.

.22 iunie 1818, conform pisaniei începe zidirea bisericii ,,Toţi Sfinţii” din Caracal.

.28 iunie 1842, n.Grigore Slătineanu, fiul lui Barbu.

.9 iunie 1848, izbucneşte revoluţia la Izlaz- Romanaţi.

.9 iunie 1865, n. Marin Dimitrescu, istoric, la Zănoaga-Romanaţi.

.iunie 1866, P.S.Aurelian scoate revista ,,Ateneul Român”.

.3 iunie 1876, m. preotul Radu Şapcă. Înmormântat la Brâncoveni.

. 22 iunie 1879, se căsătoresc la Slatina Teodor Minulescu şi Alexandrina Ciucă, părinţii

poetului Ion Minulescu.

.15 iunie 1881, n. la Slatina scriitorul Anton Ionescu –Andreas (m. 1938).

.vara 1882, Gh. Chiţu e prim ministru ad- interim în absenţa lui I. C. Brătianu.

.29 iunie 1885, la finele primului an şcolar la Gimnaziul din Slatina, August Crainic scoate

un ,,Indice de elevii premianţi”. Între premianţi este şi G. Poboran.

.23 iunie 1887, n. la Gropşani-Romanaţi avocatul, literatul şi omul politic Şt. Mardaloescu.

.27 iunie 1888, n.la Slatina Th. Dobrescu, pionier al aviaţiei.

.14 iunie 1892, într-o mare întrunire la Slatina, reprezentanţii Ligii pentru Unitatea

Românilor adresează o moţine în sprijinul memorandiştilor arestaţi în Ardeal. Scrisoarea

de 5 m lungime este opera profesorului slătinean Witold Rola Pieckarski.

.10 iunie 1896 n. Al. Busuioceanu la Slatina.

.7 iunie 1899, ,,Atentatele de la Slatina”, prilejuite de candidatura lui Al. Bogdan Piteşti.

.Iunie 1900, Al.Bogdan Piteşti scoate revista ,,Ileana”.

.16 iunie 1900, n. Ştefan Voitec (lider P.S.D. , apoi P.C.R.) la Corabia (m.5 dec. 1984).

.26 iunie 1900, n .Marin Popescu Spineni, istoric.

.9 iunie 1901, n. preotul şi scriitorul Emil Păsculescu-Orlea.

.22 iunie 1902, n. aviatorul Octav Oculeanu (m. 25 oct. 1931).

.26 iunie 1904, n. Petre Pandrea , filozof.

.1 iunie 1909, n. la Slatina Ionel Marinescu, scriitor şi traducător.

.iunie 1910, Dr. Badea Cireşeanu publică ,,Tezaurul Liturgic”.

.17 iunie 1913, începe Conferinţa de Pace de la Bucureşti. C-tin Dissescu era ministru.

.21 iunie 1913 M.S.Andreian lasă prin testament oraşului Slatina casa şi biblioteca

personală pentru înfiinţarea unei biblioteci publice.



.24 iunie 1913 se naşte tenorul Ionel Tudoran.

.20 iunie 1914, n. geograful Petre Coteţ în com. Fărcaşele- Romanaţi.

.22 iunie 1919, se naşte la Lipcani-Basarabia poetul-erou Florin Dumitrana .

.1 iunie 1922, apare la Caracal ,,Făclia”, revista corpului didactic.

.5 iunie 1924, este inaugurat monumentul eroilor din comuna Nicolae Titulescu.

.23-24 iunie 1925, este asasinată la Mărgăriteşti-R-ţi învăţătoarea Ştefania Georgescu.

.4 iunie 1927, Barbu Ştirbei devine prim- ministru (până la 21 iunie 1927).

.25 iunie 1930, n. la Caracal C-tin D-tru Alexandrescu, antrenor emerit, vice-preşedinte al

Federaţiei Române de Atletism.

.26 iunie 1931,Octav Oculeanu (n. Brastavăţu-Romanaţi) zboară Bucureşti-Varşovia-

Bucureşti.

. 5 iunie 1932 apare ,,Steaua”, organ al Partidului Poporului din Romanaţi.

.17 iunie 1932 , n. pictorul Sabin Bălaşa la Dobriceni-Romanaţi.

.3 iunie 1934 este inaugurat monumentul eroilor din Cireaşov-Olt.

. 11 iunie 1939, n. la Perieţi poetul şi gazetarul Ion Andreiţă.

.15 iunie 1939, este înmormântat la moşia Grozăveşti-Romanaţi g-ralul N. M. Condiescu .

. 15 iunie 1939, la initiaţiva g-ralului Georgescu Pion, ostaşii diviziei 20 în semn de

omagiu la 50 de ani de la moartea lui Eminescu ,,scriu” cu brazi numele poetului pe un

deal.

.4 iunie 1941, n. Virgil Dumitrescu (poet şi gazetar) la Stoeneşti-Romanaţi.

.6 iunie 1943 , primesc numele învăţătorilor eroi din Romanaţi 28 de cămine şi străzi .

.16 iunie 1944, n. scriitorul Viorel Dianu (a desfăşurat o rodnică activitate la Slatina).

.21 iunie 1947, n. la Caracal pictorul Sorin Chirimbu.

. 6 iunie 1948, m. Mircea Damian, scriitor şi ziarist (n. Izvoru- Romanaţi).

.m. D.G.Căpăţineanu, fost lider al P.N.Ţ.Olt, fost deputat.

. 25 iunie 1957, n. la Caracal scriitorul Paul Sârbu.

.5 iunie 1959, m. Neda Marinescu, fizician (n. Grădinile- Romanaţi la 21 oct. 1900).

.2 iunie 1964, m. prof. univ. D. Caracostea (n.10 martie 1879 la Slatina).

.30 iunie 1965, la Uzina de Aluminiu din Slatina se produce prima şarjă.

.14 iunie 1970, m. Nifon Criveanu, primul mitropolit al Olteniei (n.la Slătioara-Romanaţi

la 20 februarie 1889). Înmormântat la Cernica.

.5 iunie 1972, m. actriţa Victoria Dinu (n. 1930 la Hotărani-Romanaţi).

.22 iunie 1974 m. Ion Conea geograf, fondatorul toponimiei româneşti. Înmormântat la

Coteana-Olt.

.iun. 1992, apare la Slatina revista ,,Meteor”.

.22 iunie 1995, m. Gabriel Eliescu, publicist (n. la Zănoaga-Romanaţi).

.23 iunie 2000, m. Ion Nijloveanu, folclorist (n.Rădesti-Olt).

.9 iunie 2002, se inaugurează la Slatina Monumentul Eroilor Revoluţiei.

.14 iunie 2005, este inaugurat monumentul eroilor din Doanca.

. iunie 2008, m. poetul Ilie Bobescu (n. Grădiştea –Găneasa , jud. Olt).

.20 iunie 2013, m.generalul Mihai Popescu, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei (n. la

Cârlogani-Romanaţi).



Monumentul eroilor din comuna Urzica

Vasile Radian, Ion D. Tîlvanoiu, Floriana Tîlvanoiu

În localitatea Urzica sunt două monumente ridicate în memoria eroilor din

comună căzuți în cele două războaie mondiale. Cele două edificii se găsesc în centrul

comunei, între Biserica și Primăria comunei, cu fațada spre drumul județean 544, Stăvaru-

Urzica-Vădastra-Vădăstrița, fiind amplasate într-un parc cu gust și responsabilitate

amenajat: alei, bănci, copaci plantați (sălcii și tei), bazinul unei fântini arteziene aflat în

centru, lampadare în cele patru colțuri ale parcului etc. Monumentul pe fețele căruia sunt

trecuți eroii din primul război

mondial este mai vechi. Pe

frontispiciu se află o fotografie a

eroului învățător Nicolăină Ioan-

locotenent, al cărui nume îl regăsim şi

pe măreţul monument al eroilor din

Caracal. În ziarul Lumina satelor,

organ al Uniunii Generale a

Membrilor Corpului Didactic, nr. 11

din 1 iunie 1919, pag. 2, găsim un

emoţionant tablou cu învățători,

institutori și profesori morți în

războiul pentru întregirea neamului și

înfăptuirea României Mari, printre

care și învățătorul erou din comuna

Urzica. Pezentăm numele acestor

eroi-dascăli din jud. Romanați, care s-

au jertfit în marele război: Gheorghe

Nicolaescu-Caracal, M. Gherghina-

Corabia, C-tin Dinculescu-Balș, I.

Stoenescu-Băleasa, C. V. Moștenescu-Bechet, N. Rădulescu-Bobicești, Crist. Enculescu-

Brâncoveni, Ilie Bărlănescu-Buciniș, Ilie D. Predescu-Cezieni, Toma Rădulescu-Crușov,

Mihai Nestorescu-Dranovățu, Florea Voiculescu-Drăghiceni, Marin Mihăescu-Enoșești,

Florea Didu-Gura Padinii, Gh. Harnagea-Izlaz, C-tin Popescu-Obârșia, D. D. Pârâianu-

Racovița, Pantelie Andreescu-Roșieni, Th. Iordăchescu-Rotunda, I. Sima-Slăveni, Vasile

Florescu-Tia Mare, I. NICOLĂINĂ-URZICA, Vasile Radu-Vădastra și Pantelie T. Popescu-

Liceul din Turnu Măgurele142

.

Fațada principală a monumentului are două tablouri din metal, unul mai

142 Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Publicații periodice din Olt și Romanați, Ed. Hoffman, 2013, pag. 148



mic prezentând o scenă de luptă și unul ceva mai mare având ca personaj principal femeia,

simbolul victoriei. Monumentul este un obelisc construit din piatră de munte, având în vârf

un vultur cu aripile deschise. Suportul placat cu gresie este format din trei trepte. De-o

parte și de alta a trunchiului de piramidă se află două blocuri de piatră pe care au fost fixate

două urne deasupra cărora arde flacăra recunoștinței veșnice. Pe fețele celor două blocuri

de piatră mai mici sunt fixate două coroane din frunze de stejar. Între monumente sunt

amplasate două tunuri.

Eroii din primul război mondial:

1. Nicolăină Ioan Locot.

2. Lăceanu Mihai Plut.

3. Modrângă C-tin Serg.

4. Caracudă C-tin Serg.

5. Preda Oprea Cap.

6. Dobre Ion Cap.

7. Pena Petre Sold.

8. Popescu Ion

9. Stroe Vasile

10. Neagu D-tru

11. Purcaru Ghe.

12. Negreci Rafailă

13. Dobrița Ștefan

14. Otea Roman

15. Matei Marin

16. Ghe-Ceanu C-tin

17. Mitru Marin

18. Pâlsa Iacob

19. Delu Florea

20. Purcaru Ignat

21. Băzăvan Tănase

22. Vișan Ion

23. Secu Marin

24. Stănuț Păun

25. Predica M. Ghe.

26. Mihai Florea

27. Cismaru Gh-ghe

28. Butușină Ion

29. Cenac Cristofor

30. Crușoveanu Florea

31. Stroie C-tin

32. Popescu D-tru

33. Matușa C-tin

34. Petricică Smar-dache

35. Chițu Gh-ghe

36. Baciu C-tin

37. Petcu D-tru

38. Dobrișor Marin

39. Secu Paraschiv

40. Coveanu Simion

41. Boruz Marin

42. Jieanu D-tru

Eroul lt. Ioan Nicolăină, învăţătorul şcolii

din Urzica



43. Fârdă Gh-ghe

44. Ștefan Paraschiv

1. Sasoie Antone

2. Bâldea Dumitru

3. Slavoiu Crăciun

4. Marinescu N-lae

5. C-tin Ștefan

6. Ene N-lae

7. Marcă Ion

8. Bacoiu Marin

9. Petcu C-tin

10. Belea Petre

11. Morat Marin

12. Rățoi Marin

13. Crușoveanu Ion

14. Pâslă Anghel

15. Pâslă Florea

16. Predica Ilarian

17. Ion Gherghina

18. Stoină Ion

19. Modan Radu

20. Ivan Ale-dru

21. Ene Mih-che

22. Stoean P. Gh-ghe

23. Ivan Ignat

24. Boconete Petre

25. Ghiță Marin

26. Cismaru N-lae

27. Caplea Gh-ghe

28. Boconete Ion

29. Caplea Ion

30. Bazganu Petre

31. Velica Ion

32. Mirea Ilie

33. Guicin Toma

34. Stroie Petre

35. Solomon Ion

36. Pătru Roman

37. Mărcuci Matei

38. Chițus Ștefan

39. Bădan Ștefan

40. Negreci Marin

41. Pena Vasile

42. Angeru Marin

43. Mechenici Ion

44. Băzganu Andrei

45. Pârlea Nicolae

46. Pârlea C-tin

47. Răduț D-tru

1. Radu Toma

2. Măgureanu Ilie

3. Predica D. Gh-ghe

4. Vișan Stan

5. Pârvan Ion

6. Frone Nistor

7. Paniță C-tin

8. Dobrotescu Gh-ghe

9. Frone Ilie

10. Rusescu Gh-ghe

11. Băcanu Costache

12. Văduva Gh-ghe

13. Bobică Marin

14. Ilicaș N-ae Mic

15. Ciocea Ion

16. Mecenici Marin

17. Cojocaru Nicolae

18. Cebuc Petre

19. Gh-ghe Marin

20. Ene Tudor

21. Drăghici N-lae

22. Mich-ache Marin

23. Simioană D-tru

24. Bejan C-tin

25. Crușoveanu Marin

26. Budulan Grigore

27. Osnan Marin

28. Dincă Marin

29. Văduva Ale-dru

30. Narga Grigore

31. Angeru Vasile



32. Pârvan Stan

33. Vișan Nicolae

34. Mitran Ștefan

35. Ghiță D-tru

36. Delu Andrei

37. Filiș N-lae

38. Lungu Ștefan

39. Marcu Dumitru

40. Ciorâica Petre

41. Dimulescu D-tru

42. Jieanu Păun

43. Popa Cornel

Dialog cu cititorii

Gh. Stanciu, Breaza: Stimate Domnule Tîlvănoiu, Referitor la întrebarea Dvs. despre

origini oltene, răspunsul este negativ : noi, cei de pe aici, din nordul județului Prahova,

suntem mai curând din sudul Transilvaniei. Am găsit strămoși prin Țara Bârsei, dar care

erau maghiarizați, se semnau nu Stanciu, ci Sztancz, cu accent ascuțit pe litera a. Interesul

meu pentru istorie se datorează profesiei, am fost 44 de ani profesor de istorie, de trei ani

fiind pensionar. Revista pe care o editați, și care a ajuns la 50 de numere, m-a impresionat

prin bogăția informațiilor cuprinse, găsind aici și informații cu caracter mai larg, depășind

zona Olt-Romanați. Practic, am citit toate numerele pe Internet, dar unele am dorit să le am

și în forma scrisă, pe hârtie. Astfel, nr.6 (28) cerut mai demult, era despre geograful Petre

Coteț, care mi-a fost profesor de geomorfologie, în anii ‟60. În cele două numere, pe care

le-am solicitat acum, există o fotografie de la nunta prof. Petre Stroe din 1941 (anul corect

este 1942), cununat de prof. D. Caracostea, la Dioști. După 1964, Prof. Petre Stroe s-a

stabilit la Breaza, fiind profesor la Comarnic, iar între 1969 - 1979 la Liceul din Breaza. În

nr. 50, din aprilie 2016, este un articol despre Mihai-Constantin Basarab Brâncoveanu,

care a fost și proprietarul moșiei Breaza, având aici și un „palat”, revendicat și revândut de

urmașii moștenitori.Iată, deci, ceea ce spuneam mai sus, că revista Dvs. trece de hotarele

județului Olt, prin subiectele abordate. Vă doresc mult succes în continuare și multă

sănătate.

Colaboratorul nostru, dl. Col. D. Matei ne atrage atenţia că la pag. 54 din nr. 4 (50) al

revistei din aprilie 2016 (articolul

Centenarul şarjei de la Robăneşti) în

loc de ,,Regimentul 53 Infanterie" se va

citi ,,Regimentul 43 Infanterie"

Col. (r) Marin Ghinoiu, Bucureşti:

,,Am citit cu atenţie şi mare plăcere şi

ultimul număr al revistei pe care o

conduceţi. Trebuie să recunosc, din

nou, că îmi place această revistă. Am

înţeles din articolul ,,Olteni de seamă la

cimitirul Bellu" părerea de rău că nu aţi

identificat şi mormântul generalului

Sică POPESCU. Atunci mi-am adus



aminte că eu am publicat în revista Artileria

modernă română un articol despre acest brav

general, pentru care am fost recompensat cu

premiul revistei. Vă trimit şi Dvs. acest articol.

Generalul Sică Popescu, ca de altfel şi generalul

Pion Georgescu, este înmormântat în cimitirul

Bellu militar, la intrare, pe dreapta, primul rând,

chiar lângă gardul cimitirului. Vă trimit aceste

două imagini cu locul lor de veci. Sper ca

articolul meu să vă ajute în informarea cititorilor

revistei Dvs. Cu aleasă consideraţie, Colonel (r.)

Marin Ghinoiu”.

Dl. Manole Mihai-Valentin, Craiova ne trimite

o frumoasă fotografie (pe care o reproducem pe

coperta 3 cu Maria C. Mitescu şi soţul său,

Constantin Mitescu şi mai multe informaţii

despre această familie (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 41/2015). Stră-străbunicul d-sale

a fost Ion Atanasie Mitescu, prefect de Dolj în

1907, executor testamentar al familiei Aman din

Craiova, frate cu C. Mitescu. Casa Mitescu din

Craiova, fostă a lui Gh. Chiţu, a fost vândută de d-na Florica Gabroveanu, nepoata lui I.

Atanasie Mitescu, cea care păstrează şi documentele de familie. Ion Atanasie Mitescu s-a

născut la 1853, era fiul lui Atanasie Mitescu din Târgu-Jiu căsătorit cu Eftihia Mitescu. S-a

căsătorit cu Jeaneta Gărdăreanu, fiica lui Nicu Gărdăreanu şi a Sevastiţei, nepoata

serdarului Ioan Gărdăreanu, apropiat al lui Tudor Vladimirescu. Au avut împreună două

fete, pe Dora şi Cornelia Mitescu, ambele menţionate în testamentul Aristiei Aman.

Cornelia Mitescu a fost căsătorită cu Jean Brătescu (având o fiică, Florica, ce s-a căsătorit

cu Gogu Gabroveanu) şi a doua oară cu academicianul Negoiţă Dănăilă (având o fată,

Gaby, căsătorită cu O. Bujorel). Dora Mitescu a avut 5 copii din căsătoria cu Dumitru

Popescu: Evelina, Alfred, Marioara (bunica mea), Mitulaş şi Suzy.

Totodată, cititorul nostru ne atrage atenţia asupra datei naşterii Mariei Caletzeanu

care nu poate fi 1897 aşa cum din eroare a apărut în articolul nostru. Într-adevăr, corect

era 1867 şi aceasta rezulta şi din faptul că mama, Ana Cacaleţeanu (n. 1839) avea la

naşterea Mariei 28 de ani după cum în acelaşi articol precizam.

Mulţumim cititorului nostru pentru aceste precizări şi pentru atenţia cu care citeşte

revista noastră.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii

pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii,

nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected].

An. V, nr. 6 (52) IUNIE 2016 MEMORIA OLTULUI I ROMANA · meu! – descriind cât de aprige erau...

Documents

Transcript of An. V, nr. 6 (52) IUNIE 2016 MEMORIA OLTULUI I ROMANA · meu! – descriind cât de aprige erau...