l

Prelegera la tema:

"AMIGDALITA CRONICĂ"

Planul prelegerii:

l. Consecinţele amigdalitei cronice pentru tot organismul.

2. Etiopatogenie.

3. Simptomatologie.

4. Clasificarea amigdalitelor.

5. Principiile şi metodele de tratament.

6. Profilaxia.

7. Hipertrofia amigdalelor.

8. Adenoidita, vegetaţiile adenoide.

9. Adenoidotomia.

Domniile voastre! La prelegerea precedentă aţi avut posibilitatea să

faceţi cunoştinţă cu tonzilita acută (angina) şi clasificarea amigdalitelor.

în această comunicare va merge vorba despre amigdalita cronică şi

vegetaţiile adenoide.

însemnătatea studierii acestei afecţiuni. Problema amigdalitei

cronice îi frământă atât pe medicii practicieni: ORL, terapeuţi, pediatri,

etc., cât şi pe specialiştii ce se ocupă cu studierea aspectelor teoretice ale

acestei patologii, deoarece încă până astăzi multe laturi ale acestei vaste şi

foarte importante probleme nu sunt bine determinate, nu sunt acceptate de

specialiştii din toate ţările. De exemplu să luăm clasificarea amigdalitelor

în general şi a amigdalitelor cronice în special.

Numai în fosta URSS, în 1975 a fost primită clasificarea

amigdalitelor cronice propusă de I.B.Soldatov de care ne folosim noi şi

astăzi.

Alt exemplu - este morbiditatea mărită prin amigdalita cronică în

sânul populaţiei. Morbiditatea prin amigdalita cronică după diverşi

medici şi savanţi este diferită şi constituie de la 4% până la 50%.

Amigdalita cronică prezintă un focar cronic infecţios al organismului

atacându-1 permanent cu diverşi agenţi patogeni: microbi, toxine,

alergeni, metaboliţi etc. Reumatismul, glomerulonefrita, tireotoxicoza,

poliartrita reumatoidă şi altele sunt provocate de amigdalita cronică.

Numărul sporit de bolnavi necesită un tratament adecvat şi la timp, face

această problemă să poarte un caracter nu numai medical ci şi social. Pe

de altă parte amigdalele palatine, ca de altfel întreg ţesutul limfoid al

organismului, au funcţii imunobiologice şi cum ne-ar părea paradoxal

anume amigdalele palatine sunt supuse inflamaţiilor cronice, în unele ţări -

URSS şi ulterior în Rusia funcţionează un laborator ştiinţific unde se

studiază multilateral această problemă deoarece până în prezent nu se

cunoaşte cu precizie care-i factorul principal în dezvoltarea anginelor

şi amigdalitelor, care-i rolul streptococului Β- hemolitic din grupa A în

aşa caz şi altele.

De asemenea sunt diverse tacticele de tratament, indicaţiile şi

contraindicaţiile operatorii. Mai sunt şi multe alte considerente care ne

obligă să dăm o lămurire mai amplă şi mai actuală a acestei probleme.

Deci pe parcursul prelegerii vom răspunde la toate întrebările

abordate. Aşa dar să le luăm pe rând.;

DEFINIŢIE - amigdalita cronică este o boală infecţioasă

alergică nespecifică a întregului organism condiţionată de un proces inflamator cronic al amigdalelor palatine exprimat prin modificări patomorfologice: alterare, exudaţie sau proliferare a acestui ţesut limfoid.

ETIOPATOGNIE. Constituirea procesului inflamator cronic la

nivelul amigdalelor palatine şi concomitent dezvoltarea diverselor

complicaţii ale inimii, rinichilor, glandei tiroide etc. prezintă un

mecanism foarte complicat şi divers de acţiuni reciproce la nivelul micro-

şi macroorganismului.

Un rol deosebit îl are peisajul de microbi care persistă în cripteleamigdaliene.

Streptococului B- hemolitic din grupa A i se incriminează rolul

principal în etiologia bolii: totodată nu pot fi ignoraţi şi alţi germeni:

stafilococii, viruşii, ciupercile şi diversele asociaţii dintre ei. Astăzi un rol

deosebit în apariţia amigdalitei îi revine bacilului Coh, hlamidelor,A <

infecţiilor specifice şi altor factori microbieni, aerobi şi anaerobi. Insă

pentru a înţelege patogenia amigdalitei cronice este nevoie să ne elucidăm

în următoarele momente.

în cavitatea bucală si în deosebi în FARINGE persistă un număr

mare de diferiţi agenţi patogeni, care în majoritatea cazurilor asigură un

simbioz biologic indispensabil pentru a menţine echilibrul necesar dintre

organism şi mediul înconjurător. Acţiunea factorilor nocivi ai mediului

înconjurător: răceala, praful, noxe profesionale şi altele precum

avitaminozele, dereglări de metabolism, supraoboseala fizică şi psihică,

traumatismele, bolile infecto-contagioase, procese cronice persistente în

organism (sinuzite, faringite etc.), angine repetate şi altele favorizează

apariţia amigdalitei cronice. Aceste procese şi factori pot fi consecinţa

creării stării de imunodeficit secundar ce negativ influenţează asupra

organismului în întregime şi a amigdalelor palatine în particular. Apoi

însăşi amigdalita cronică duce la imunodefîcienţa secundară cu toate

consecinţele sale.

Formaţiunile limfoide din inelul lui Waldeyer sunt menite să

informeze organismul uman despre compoziţia şi cantitatea agenţilor ce

intră în organism.

Aşa dar patogeneza amigdalitei cronice poate fi desemnată în felul

următor. Amigdalele palatine (ca şi celelalte formaţiuni limfatice) în mod

normal atunci când în organism nu sunt prezente diferite dereglări ale

diverselor sisteme şi funcţii, şi deci în asemenea condiţii reactivitatea

organismului se menţine la nivelul necesar pentru a asigura funcţionarea

organelor şi ale sistemului în mod normal.

In caz contrar şi concomitent pătrunderii în organism a infecţiilor

suplimentare (ce nu le permite amigdalelor să le prelucreze şi să le

elimene - puterile nu sunt egale), duce la dereglarea echilibrului existent

dintre mediul înconjurător şi organism şi ca rezultat se dezvoltă

amigdalita cronică.

Deci se poate vorbi despre amigdalita cronică atunci când l)există

o suprainfecţie mărită şi 2)exista o concurenţă microbiană sporită în

condiţii de diminuare a imunităţii locale şi generale. Se crează un cerc

vicios unde cauza bolii poate deveni consecinţa ei, ultima poate deveni

cauză.

ANATOMIE PATOLOGICĂ La examenul histologic se

constată că sistemul vascular din stratul subepitelial este puternic

DILATAT, cu îngroşarea intimei şi tromboza vasculară.

Găsim leziuni la nivelul epiteliului criptelor cu un aflux de

leucocite. Conţinutul criptelor este format din: celule epiteliale

descuamate, limfocite dezintegrate, praf de calcar şi microbi saprofiţi. De

asemenea găsim şi leziuni ale ţesutului limfatic, cu hiperplazie masivă

sau din contra cu atrofia a acestuia, ca şi leziuni ale capsulei şi ale

ţesutului celulelor pericapsulare, o îngroşare scleroasă neregulată, a

septurilor interlobare şi o bandă de ţesut scleros subepitelial.

Tabloul clinic si evoluţia bolii, începutul bolii este imposibil de

stabilit, în majoritatea cazurilor boala are debut lent, uneori insidios, fără

ca bolnavul să-şi dea seama că aceste simptoame, despre care va fi vorba

mai departe, aparţin amigdalitei cronice.Dintre simptoamele subiective, pe care le prezintă bolnavul cu

amigdalită cronică, amintim în primul rând senzaţiile dureroase, discrete, în faringe, cu înţepături, mai ales în timpul înghiţirii. Aceste senzaţii sunt localizate la nivelul amigdalelor şi în special în regiunea corespunzătoare lor.

Aceste simptoame nu sunt însoţite de temperatură, sau pot prezenta o febră neînsemnată, până la 37,1 - 37,2 °C. In acest caz apare şi o stare de moleşalâ, cu dureri în articulaţii.

Senzaţiile menţionate se declară după o îngheţată sau un pahar cu

apă rece, sau după eforturi vocale. Alteori, bolnavul prezintă o senzaţie de

iritare a faringelui, cu accese de tuse şi eliminări de grunji alb-gălbui

(dopuri de cazeum). Gura lor exală cu miros neplăcut din cauza

fermentaţiilor de la nivelul criptelor.

Acest simptom de valoare în amigdalită cronică poate fi luat în

consideraţie numai atunci când bolnavul nu are leziuni dentare sau

tulburări digestive.

Simptoamele. senzaţie de uscăciune, de zgârieturi, de asemenea de

multe ori impun pe bolnav să se adreseze la medic.

Simptoamele obiective au o mare valoare pentru stabilirea

corectă a diagnosticului.

Astfel aceste simptoame sunt diferite şi multiple. Le vom examena

pe cele mai importante şi totodată şi cele mai sigure. Le vom descrie în

modul însemnătăţii fer.

1. Aderenţele (cicatricele) dintre stâlpii amigdalieni şi amigdale, fapt ce

este legat de procesul imflamator acut şi cronic ce are loc în amigdale

(angina, amigdalita cronică).

2. Hiperemia (roşeaţa) marginelor libere ale stâlpilor amigdalieni, mai

ales a celor anteriori - simptomul Gize.

3. Edemul stâlpilor anteriori, cu o predilecţie în partea lor superioară -

simptomul Zac.

4. Hiperemia, infiltraţia şi edemul stâlpilor amigdalelor palatine

simptomul B.S. Preobrajenski. Patogenia simptoamelor 2,3 şi 4 este în

legătură cu tulburările de eliminare din cripte, cu stază în vasele

sanguine şi limfatice şi cu microtraumatismul ce are loc în momentul

deglutiţiei.

5. Dopuri de cazeum alb-gălbui închistate în cripte, mai ales la nivelul

polului superior.

6. Persistenţa lichidului purulent în cripte şi pe suprafaţa amigdalelor.

7. Cicatrice şi aderenţe pe suprafaţa amigdalelor.

8. Prezenţa unor microabcese, a unui chist încapsulat pe suprafaţa

mediană a amigdalei.

9. Suprafaţa amigdalei este de o înfăţişare brăzdată.

10.Adenopatia regională. Ganglionii limfatici submaxilari şi

sternocleidomastoidieni sunt măriţi, uneori dureroşi.

Din cele expuse rezultă că simptomatologia tonzilitei (amigdalitei)

cronice este bogată şi variată.

Totodată, toate simptoamele subiective şi obiective nu sunt

patognomonice amigdalitei cronice. Astfel de simptoame se întâlnesc în

cazul când bolnavii suferă de o faringită sau o laringită, sau o sinuzită etc.

Academicianul Academiei de Ştiinţe Medicale din fosta URSS Igor

Boris Soldatov consideră că diagnosticul de amigdalită cronică poate fi

stabilit atunci, când sunt prezente două sau mai multe semne a bolii.

Investigaţiile de laborator la fel nu au o însemnătate

patognomonică, necătând la acea că se întâlneşte o leucocitoză, VSH-ul

mărit, procesul imunologic atât de la nivelul amigdalelor, cât şi

din

întregul organism este dereglat. Nivelul de limfocite-T scade. Se

stabileşte o hopoimunoglobulinemie, disimunoglobulinemie - A, M şi G.

Se disting două forme clinice de amigdalită cronică: amigdalita

cronică compensată si amigdalita cronică decompensată.

Funcţiile de apărare (locaşe şi generale ale organismului) în caz de

amigdalită cronică compensată nu sunt dereglate. Procesul inflamator se

mărgineşte numai la nivelul amigdalei afectate şi nu sunt prezente careva

complicaţii: angine repetate, abcese periamigdaliene, reumatismul.

Amigdalita cronică compensată este caracterizată prin senine

subiective şi obiective, însă lipsesc anginele repetate în antecedentele

personale şi ale altor organe şi sisteme, etiopatogenetic condiţionate de

angine sau amigdalitele cronice.

Amigdalita cronică decompensată are la baza sa dereglările de

reactivitate a organismului: ce duce la provocarea anginelor repetate şi la

apariţia altor boli ale organismului legate de amigdalita cronică.

Aşa dar, amigdalita cronică compensată se caracterizează printr-o

imunitate normală, procesul patologic atinge numai amigdala palatină, iar

în amigdalita cronică decompensată forţele de apărare ale organismului

sunt diminuate, în aşa măsură încât procesul patologic are tendinţa de a se

repeta (angina) şi de a se răspândi în diverse organe şi sisteme, dând

naştere la boli noi legate etiologic cu amigdalita acută, sau cronică -

acutizare.

Fiecare formă de amigdalită cronică nu este ceva stabil în decursul

întregii vieţi. Forma compensată poate să treacă în cea decompensată

dacă n-a fost aplicat un tratament adecvat.Diagnosticul pozitiv şi diferenţial. Diagnosticul se stabileşte

studiind corect anamneză, tabloul clinic al bolii. In linii generale se poate

spune că pentru amigdalita cronică sunt caracteristice numai simptoamele

subiective şi obiective.

Amigdalita cronică compensată se caracterizează prin faptul

prezenţei a semnelor subiective şi obiective a bolii, iar în amigdalita

cronică decompensată, mai există şi anginele repetate sau o boală a

organismului etiopatogenetic legată de amigdalita cronică. Amigdalita

cronică se diferenţiază de hipertrofia amigdalelor palatine, cu faringitele

cronice, cu tumorile amigdalelor palatine. O simplă hipertrofie a

amigdalelor palatine se deosebeşte de amigdalita cronică prin lipsa

semnelor obiective caracteristice amigdalitelor cronice. Faringita cronică

se evidenţiază prin schimbările care au loc în mucoasa peretelui posterior

şi lateral al mezofaringelui.

Tumorile faringelui şi mai ales cu localizarea lor în amigdalele

palatine se stabilesc folosind minuţios datele anamnezei, tabloul clinic şi

evoluţia bolii precum şi investigaţiile histologice.

TRATAMENTUL depinde de forma clinică a amigdalitei cronice.

De exemplu, amigdalitele cronice compensate se supun unui tratament

medical, iar cele decompensate se tratează prin metoda chirurgicală.

Fiecare medic trebuie să ştie bine care sunt indicaţiile tratamentuluimedical şi chirurgical.

INDICAŢIILE TRATAMENTULUI MEDICAL.

1. Amigdalita cronică compensată.

2. Amigdalita cronică decompensată cu l - 2 epizoade de angine pe

parcursul unui an.

3. Amigdalitele cronice decompensate, care nu pot fi tratate prin metode

chirurgicale, din cauză că bolnavii au diverse contraindicaţii (absolute

sau relative); sau bolnavii nu doresc să se trateze cu ajutorul

amigdalectomiei.

După spusele marelui specialist, academicianului I.B. Soldatov în

tratamentul amigdalitelor cronice au fost utilizate majoritatea covârşitoare

a medicamentelor, fapt ce lămureşte ineficacitatea multora dintre ele,

precum şi necesitatea de a cerceta mai departe acest aspect al acestei

probleme. Reeşind din cele expuse noi în anii 1984-1987 am efectuat un

studiu clinic aplicând următoarea metodă medicamentoasă de tratament.

1. Lavajul lacunelor amigdaliene cu un antiseptic - dioxidină, furacilină,

rivanol, clorhexidină etc,, timp de 20-30 de zile. Se efectuează aceste/v

spălaturi peste una sau două zile. In total se utilizează 10-15 proceduri.

2. După eliminarea conţinutului criptal supurat a amigdalelor palatine se

badijonează cu soluţie Lugol.

3. Se administrează acid ascorbic câte 0,3 x 3 ori pe zi timp de 30 de zile,

având ca scop fortificarea organismului şi restabilirea până la limitele

normale a metabolismului celular.

4. Se utilizează procedee fizioterapeutice. Unde ultrascurte la proiecţia

amigdalelor palatine sau raze ultraviolete mai ales la copii.

5. Antihistaminice, analgezice şi calmante.

Acest tratament se efectuiază 2-3 ori pe an cu preponderenţă -

toamna, iarna şi primăvara.

INDICAŢIILE OPERATORII - amigdalita cronică

decompensată (reumatismul, poliartrita, nefrita etc.).

Pregătirea bolnavilor către amigdalectomie.

Amigdalectomia necesită o pregătire corespunzătoare a bolnavilor

pentru prevenirea complicaţiilor postoperatorii şi pentru a efectua

operaţia în condiţii cât mai bune. Deacea bolnavii se examinează în

condiţii de policlinică sau spital de către terapeut sau pediatru, care

stabilesc starea generală a bolnavului, apreciază necesităţile în

consultarea altor specialişti./v

In mod obligatoriu se efectuează:

10

Analiza generală a sângelui şi a urinei;

Timpul de coagulare şi sângerare;

Numărul de trombocite; Indicele de

protrombină; ECG

La copii suplementar se examinează frotiul din nazofaringe şi

mezofaringe pentru a stabili dacă nu este purtător de bacili difterici,

meningococi sau boli infecţioase.

Se efectuează şi alte investigaţii şi examinări după necesitate.

COMPLICAŢIILE AMIGDALECTOMIEI: hemoragia,

paralezia vălului palatin, sepsisul, meningita, otita etc.

VEGETAŢIILE ADENOIDE

Cunoscută încă de pe vremea lui Hippocrate aceasta afecţiune

influenţează întreaga dezvoltare şi starea de sănătate a copilului, fiind

pe drept denumită " pivotul patologiei infantile" - C.Păunescu.

Descrise de Mayer în 1870 şi Luschka în 1868 ele iată că după

127 de ani, specialiştii de diverse specialităţi şi mai ales ORL, se

ocupă de această problemă şi mi se pare nu se văd orizonturile. Mai

mult de atât în ultimul timp au apărat publicaţiile autorilor români

cum ar fi a lui Vasile Muleav în cartea intitulattă: "Profilaxia şi

tratamentul ORL", care scot că cauza vegetaţiilor adenoide este

respiraţia orală care vicios s-a introdus în viaţa copilului, maturaluii şi

apoi aşa şi se menţine fără ca să fie vre-o cauză. Afirmaţiile acestor

savanţi sunt bazate pe date clinice cum că cea 40% din populaţie

respiră prin gură fără ca să fie afectaţi de vegetaţii adenoide. Pe de

altă parte, adenotomia nu întotdeauna rezolvă problema respiraţiei

orale. Aşa dar această problemă atât de dificilă cât şi veche

11

trebuie revăzută în contextul noilor realizări din domeniul dat. Şi totuşi şi

astăzi noi trebuie să constatăm că există două situaţii. Prima, atunci când

amigdala Luschka este mărită în volum şi poartă denumirea de vegetaţii

adenoide, cea mai des întâlnită. A doua situaţie este aceea, când ţesutul

limfoid este supus unei inflamaţii acute sau cronice numită adenoidită

acută sau cronică.

Tabloul clinic al vegetaţiilor adenoide este cunoscut de pe vremea

lui Hippocrate.

Luschka (1868) şi Mayer (1870) au demonstrat că acest tablou este

o consecinţă a hipertrofiei mai mult sau mai puţin accentuate a amigdalei

faringiene. Vilgelm Mauer în anul 1873 a fost acela care a dat

denumirea acestei hipertrofii de "vegetaţii adenoide".

ETIOLOGIA. Vegetaţiile adenoide se întâlnesc cu predelectie la

copiii între 3 şi 7 ani. însă această boală se poate întâlni la orice vârsta şi

chiar la bătrâni. Frecvenţa vegetaţiilor adenoide este destul de mare.

Procentajul statisticelor variază de la un autor la altul (14 - 15 şi chiar

70%) printre copiii de vârstă şcolară. Factorii care predomină în etiologia

vegetaţiilor adenoide sunt: limfatismul, infecţia (rinitele repetate,

adenoiditele, amigdalitele, bolile infecţioase ale copilăriei, lipsa igienii);

dificienţele alimentare; condiţiile nefavorabile de mediu înconjurător în

care este pus organismul copilului, rahitismul, alimentaţia artificială şi

altele.

ANATOMIE PATOLOGICĂ.

Histologic s-au constatat schimbări caracteristice unei inflamaţii

superficiale sau mai profunde (parenchimatoase) ce se apreciază drept

adenoidită cronică.

12

Microscopic, vegetaţiile adenoide se prezintă ca o masă tumorală

ce ocupă rinofaringele, de mărimi diferite:

- Vegetaţii mari care ocupă epifaringele în totalitate

- Vegetaţii mijlocii care obstruiază parţial coanele

- Vegetaţiile mici, ocupă numai bolta nazofaringelui. (Ştefan

Gârbea - România)

I.B. Soldatov descrie trei grade de hipertrofii ale vegetaţiilor

adenoide: graddul I -- vegetaţiile adenoide acoperă partea superioară a

vomeralui, gradul II - vegetaţiile adenoide acoperă 2/3 a vomerului şi

vegetaţii adenoide de gradul III acoperă tot vomerul. Această clasificare

are o mare importanţă în alegerea metodei de tratament.

SIMPTOMATOLOGIA. Simptomul principal care se observă la

aceşti copii este - INSUFICIENTA RESPIRATORIE NAZALĂ. Copiii

respiră pe gură mai ales în cursul nopţii având un somn neliniştit şi

zgomotos, însoţit uneori de crize de laringită striduloasă şi de accese de

sufocare.

Obstrucţia nazală este consecinţa nu numai a vegetaţiilor adenoide,

ci este într-o măsură oarecare lămurită prin tumefierea, congestia

permanentă a mucoasei nazale mai ales a părţilor posterioare a cornetelor

nazale cauzate de aceste procese.

Obstrucţia nazală duce la tulburări fonatorii, ca vocea nazonată

(rinolalia închisă).

Tulburările auditive sunt cele mai frecvente la adenoidieni din

cauza infecţiei şi obstrucţiei trompei Eustache.

Vegetaţiile adenoide produc tulburări reflexe, ca: cefalea, o tuşă

reflexă. Adenoidita cronică produce uneori subfebrilităţi:

Copiii suferă de dureri de cap, insomnie, sunt disperaţi, sunt într-o

stare de amnezie.

13

Din simptoamele obiective ne impresionează în primul rând

faciesul adenoidian, caracterizat prin faţa palidă, nasul îngust, gura

căscată, dinţii rău implantaţi, descoperiţi din cauza retracţiei buzei

superioare.

Faţa copilului este lipsită de expresie şi are o privire pierdută.

Diagnosticul de vegetaţii adenoide nu se poate face numai pe

aspectul faciesului adenoidian, care poate fi cauzat şi de o rinită

hipertrofică sau de deviaţia septului nazal etc.

Deaceea trebuie să facem un examen otorinolaringologic complet.

Rinoscopia posterioară sau tuşeul cavumului pune în evidenţă aceste

formaţiuni limfoide şi gradul lor de hipertrofie.

La rinoscopia anterioară, fosele nazale apar strâmtate, cu cornetele

inferioare congestionate şi mucozităţi abundente în ambele fose nazale,

otoscopia trebuie făcută sistematic, ştiind că timpanul este oglinda

cavumului. Timpanul apare înfundat (coada ciocanului mai oblică,

apofîza externă ieşită afară, triunghiul luminos neregulat sau dispărut).

Surditatea adenoidiană începe cu pierderea sunetelor înalte.

În afară de examenul otorinolaringologic trebuie să se facă şi

examenul clinic general.

COMPLICAŢIILE.

Un fapt ce ne face să ne oprim în mod special şi deosebit este acela

că nu există nici un raport direct dintre volumul vegetaţiilor adenoide şi

gravitatea complicaţiilor pe care le pot produce.

Adeseori, vegetaţii mici ca volum pot produce tulburări accentuate,

din cauza abceselor mici ascunse în masa ţesutului limfoid, unde

dezinfecţia este imposibilă.

14

Copiii cu vegetaţiile adenoide suferă de diverse afecţiuni

inflamatorii a căilor respiratorii superioare şi a celor inferioare.

Obstrucţia nazală obligă pe adenoidieni să respire pe gură, astfel că

aerul neîncălzit şi uscat irită mucoasa căilor aeriene şi îi scade rezistenţa

faţă de agenţii patogeni.

Copiii cu vegetaţii adenoide răcesc foarte des, mai ales când

climatul este rece şi umed, fac mereu tonzilite acute şi cronice.

Rinobronşitele descendente, numeroase bronhopneumonii, accesele

de fals crup apar foarte des la copii, din cauza supuraţiilor vegetaţiilor

adenoide.

Complicaţiile auditive din cauza vegetaţiilor adenoide sunt

frecvente.

Copiii adenoidieni pot prezenta şi complicaţii oculare: blefarite,

conjunctivite, ulcere corneene, eczeme, care se vindecă după

adenoidotomie.

Vegetaţiile adenoide determină şi infecţii la distanţă (reumatism,

nefrite).

Tulburările reflexe: laringospasmul, incontinenţa urinară,

enurezisul nocturn deseori se întâlnesc la aceşti copii. Tulburările de

dezvoltare intelectuală şi fizică, precum şi tulburările endocrine şi gastro-

intestinale deasemenea sunt prezente la aşa copilaşi.

TRATAMENTUL vegetaţiilor adenoide este profilactic şi se face

în primul rând prin îmbunătăţirea asistenţei medico-sanitare şi prin

ridicarea nivelului de trai al întregii populaţii. Considerând că procentul

cel mai mare de vegetaţii adenoide se întâlneşte la copiii la care igiena şi

asistenţa medico-sanitară sunt deficitare.

Tratamentul curativ este chirurgical (adenoidotomie), asociat cu

tratamentul general.

15

Este necesar să facem o deosebire între adenoidotomie şi

adenoidectomie.

Adenoidotomia se adresează numai amigdalei faringiene - Luschka

şi se execută fără controlul vederii.

Adenoidectomia se face sub controlul vederii, când se extirpă în

mod radical atât amigdala Luschka cât şi insulele limfoide laterale.

INDICAŢII OPERATORII. - tulburările mecanice respiratorii,

se are în vedere toate consecinţele insuficienţei respiratorii nazale.

CQNTRAINDICAŢIILE OPERATORII: - inflamaţiile şi bolile

acute şi cronice, precum şi diverse procese patologice ce nu permit

efectuarea operaţiei.

PREGĂTIREA PREOPERATORIE.

Se efectuază un control minuţios şi complet al tuturor sistemelor:

pulmonar, cardiovascular, renal, nervos, endocrin. Se consultă copilaşii la

specialiştii corespunzători, sunt necesare examenele de laborator mai ales

timpul de sângerare şi coagulare, numărul de trombocite, protrombina./v

ANESTEZIA. In majoritatea cazurilor se întrebuinţează anestezia

locală (picături în nas sau badijonare cu soluţie de cocaină, dicaină).

Operaţia se efectuază cu chiureta Bekmann (adenotom).

Prin intermediul gurii şi a mezofaringelui se introduce chiureta

Bekmann în rinofaringe. înainte ajunjem cu ea până la vomer, iar în sus

până la bolta rinofaringelui. După aceasta cu o mişcare scurtă şi

alunecătoare cu instrumentul sus numit, chiuretăm de sus în jos şi

dinainte înapoi (capul copilului fiind puţin înclinat înainte) efectuând

adenoidotomia. După aceea, dacă copilul respiră liber pe nas si hemoragia

este absentă, el este condus în salon. Peste câteva ore, dacă starea

bolnavului (copilului) este bună şi lipseşte hemoragia, copilul v-a pleca

acasă. Atunci când printr-o tracţiune mediană n-au fost extrase toate

formaţiunele (ce se observă prin o respiraţie nazala, insuficientă) se face

16

una sau doua tracţiuni pe părţile laterale ale rinofaringelui. Uneori,

vegetaţiile adenoide se asociază cu hiprtrofia amigdalelor palatine, ce

îngreunează şi mai mult respiraţia nazală.

Noi recomandăm în aşa cazuri să se efectuieze numai

adenoidotomia, după care în majoritatea cazurilor amigdalele palatine se

micşorează şi decade necesitatea de a efectua amigdalectomia ori

amigdalotomia.

ACCIDENTE SI GREŞELI ÎN TIMPUL ADENOIDOTOMIEI

- Eliminarea unui dinte de lapte, prin mânuirea deschizătorului de

gură, pentru a învinge un eventual trismus.

- Căderea vegetaţiilor în laringe.

- Operaţia incompletă etc.

COMPLICAŢIILE POSTOPERATORII

- Hemoragia

- Complicaţiile infecţioase

- Complicaţiile traumatice (paralizia velo-palatină).

Recapitulare. Astăzi ca şi la prelegerea precedentă au fost

lămurite anginele, amigdalita cronică şi vegetaţiile adenoide. Aceste

afecţiuni trebuie să le însuşească fiecare specialist, deoarece toţi medicii

în practica sa cotidiană consultă şi tratează bolnavii ce suferă de angină,

amigdalita cronică şi vegetaţii adenoide. Totodată aceste boli pot fi

confundate cu alte afecţiuni, fapt condiţionat de diversitatea

simptoamelor subiective şi obiective, precum şi de legăturile anatomo-

funcţionale a faringelui cu întreg organismul.