Alte curente moderne
4
Alte curente în literatura universală (de la parnasianism la postmodernism) Parnasianismul a promovat o artă anti-sentimentală, formalistă, estetizantă, impersonală şi elitistă. Théophile Gautier, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme sau José Maria de Hérédia au fost atraşi de descrierea operelor de artă, de cadre exotice, orientale sau antice, cu funcţie emblematică şi dec ora tiv -orname nta l ă. Aut ono mia est eti cul ui, con cen tra t ă în for mul a ar t ă pe nt ru ar t ă , caracterizează aceste experimente poetice. Discursul poetic trebuie să r enunţe acum la orice intenţie educativ-morală, la orice “eficacitate ideologică”(cf. Van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, p. 244). Simbolismul poate fi considerat “termenul cel mai potrivit pentru denumirea stilului dominant care a succedat realismului secolului al XIX-lea.”(R. Wellek, Conceptele criticii , p.413). Cel dintâi care a folosit conceptul a fost poetul Jean Moréas, în 1885, pentru a răspunde atacurilor la adresa aşa-numiţilor “poeţi decadenţi”, în numărul cărora era inclus şi Mallarmé. Aşa cum îl vede Philippe Van Tieghem, simbolismul se instituia înainte de toate ca un “idealism care folosea, pentru a se exprima în formă artistică, “corespondenţele”, cântate de Baudelaire, dintre lumea concretă şi cea abstractă, şi acelea care există între diferitele domenii senzoriale ale lumii concrete.”( Marile doctrine literare în Franţa , p.265) Sinesteziile dragi simboliştilor comunică unitatea profundă a lumii: “les parfums, les couleurs et les sons se répondent.” Funcţia poetului va fi de a descifra, de a “traduce” aceste corespondenţe oculte: “La Nature est un temple où de vivants piliers Laissent parfois sortir de confuses paroles; L’homme y passe à travers des forêts de symboles Qui l’observent avec des regards familiers.” (Baudelaire, Les correspondances) Modernismul stă sub semnul tensiunii şi al “categoriilor negative” (cf. Hugo Friedrich, Structura liri cii mode rne). Ort ega y Gas set vor bise des pre “dezumaniza rea artei”, sp eci fic ă modernismului. Hugo Friedrich decelează câteva coordonate fundamentale ale lirismului modern. Astfel sunt: “diso nanţ ă şi anor malitate”, “dep erson aliza re şi dezu mani zare”, “dez orien tare”, “idealitate goală”, “transcendenţă goală”, “timp crepuscular”, “creştinism în r uină”, “abstracţiune şi arab esc” , “fan tezie dictatorială”, “obs curitate, hermetism”, “asi ntax ismul”, “stil ul autot elic” , “funcţia de nedeterminare a determinanţilor”, “ocultism şi magie a limbajului”, “poezie alogică”. O adevărată aglomerare de categorii negative întâlnim la Lautréamont (pseudonimul lui Isidore Ducass e), un pre cur sor al mod ern ismulu i rad ical, au tor ul Cântecelor lui Mald oror . “Caracterizările sale sunt: spaime, tulburări, înjosiri, grimase, dominaţia excepţiei şi a straniului, obscuritate, fantezie scormonitoare, tenebre, sfâşiere în opuse extreme, atracţie spre neant.”(H. Friedrich, Structura liricii moderne , p.18). Les Fleurs du Mal/ Florile răului (1857) de Charles Baudelaire ilustrează depersonalizare a modernă, situându-se, prin “satanismul” asumat, între poza romantică a “poetului blestemat” şi disperarea lipsită de grandilocvenţă a experimentalismului modernist. H. Friedrich observa că Baudel ai re co nc ep e fant ezia ca pe “o op erare in te lect ua l di ri ja t ă”. În op inia lui, fa nt ez ia “descompune întreaga creaţiune şi, cu materialele îngrămădite şi dispuse după reguli a căror origine nu o putem afla decât în zona cea mai profundă a sufletului, creează o lume nouă." El doreşte o fantezie vizionară, care să medieze între extreme, de vreme ce poetul se concepe pe sine ca un “homo duplex” sau “Janus bifrons”. “Poetul e inteligenţa supremă, şi fantezia e cea mai ştiinţifică dintre toate facultăţile”, afirma Baudelaire. Suferinţa este uneori auto-indusă (u na din poezii se numeşte de altfel Heautontimoroumenos (Cel care se pedepseşt e singur , prin referinţă intertextuală la piesa omonimă a comediografului latin Publius Terentius Afer): “Je suis la plaie et le couteau”/ „Eu sunt rana şi cuţitul”). Efectul poetic la Baudelaire mizează pe deliberare, nu pe inocenţă sau spontaneitate, nici pe efuziunea sentimentală. Figura receptorului însoţeşte ca o umbră producerea poetică – semn de hiper-conştiinţă artistică (şi indiciu de modernitate). Poetul se adresează explicit unui “hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”/ „cititor ipocrit, seamănul meu, fratele meu”. Urmându-l pe Edgar Alan Poe, Baudelaire vede în poezie o activitate raţională, cerebrală: “Tot ce e frumos şi nobil e rezultatul raţiunii şi al calculului”. Proclamă de asemenea superioritatea
Transcript of Alte curente moderne
5/4/2018 Alte curente moderne - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/alte-curente-moderne 1/4
Alte curente în literatura universală (de la parnasianism lapostmodernism)
Parnasianismul a promovat o artă anti-sentimentală, formalistă, estetizantă, impersonalăşi elitistă. Théophile Gautier, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme sau José Maria de Hérédia au fostatraşi de descrierea operelor de artă, de cadre exotice, orientale sau antice, cu funcţie emblematică şidecorativ-ornamentală. Autonomia esteticului, concentrată în formula artă pentru artă ,
caracterizează aceste experimente poetice. Discursul poetic trebuie să renunţe acum la orice intenţieeducativ-morală, la orice “eficacitate ideologică”(cf. Van Tieghem, Marile doctrine literare în
Franţa, p. 244).Simbolismul poate fi considerat “termenul cel mai potrivit pentru denumirea stilului
dominant care a succedat realismului secolului al XIX-lea.”(R. Wellek, Conceptele criticii, p.413).Cel dintâi care a folosit conceptul a fost poetul Jean Moréas, în 1885, pentru a răspunde atacurilor laadresa aşa-numiţilor “poeţi decadenţi”, în numărul cărora era inclus şi Mallarmé. Aşa cum îl vedePhilippe Van Tieghem, simbolismul se instituia înainte de toate ca un “idealism care folosea, pentrua se exprima în formă artistică, “corespondenţele”, cântate de Baudelaire, dintre lumea concretă şicea abstractă, şi acelea care există între diferitele domenii senzoriale ale lumii concrete.”( Marile
doctrine literare în Franţa, p.265) Sinesteziile dragi simboliştilor comunică unitatea profundă a
lumii: “les parfums, les couleurs et les sons se répondent.” Funcţia poetului va fi de a descifra, de a“traduce” aceste corespondenţe oculte:
“La Nature est un temple où de vivants piliersLaissent parfois sortir de confuses paroles;L’homme y passe à travers des forêts de symbolesQui l’observent avec des regards familiers.”
(Baudelaire, Les correspondances)Modernismul stă sub semnul tensiunii şi al “categoriilor negative” (cf. Hugo Friedrich,
Structura liricii moderne). Ortega y Gasset vorbise despre “dezumanizarea artei”, specificămodernismului. Hugo Friedrich decelează câteva coordonate fundamentale ale lirismului modern.Astfel sunt: “disonanţă şi anormalitate”, “depersonalizare şi dezumanizare”, “dezorientare”,“idealitate goală”, “transcendenţă goală”, “timp crepuscular”, “creştinism în ruină”, “abstracţiune şiarabesc”, “fantezie dictatorială”, “obscuritate, hermetism”, “asintaxismul”, “stilul autotelic”,“funcţia de nedeterminare a determinanţilor”, “ocultism şi magie a limbajului”, “poezie alogică”.
O adevărată aglomerare de categorii negative întâlnim la Lautréamont (pseudonimul luiIsidore Ducasse), un precursor al modernismului radical, autorul Cântecelor lui Maldoror .“Caracterizările sale sunt: spaime, tulburări, înjosiri, grimase, dominaţia excepţiei şi a straniului,obscuritate, fantezie scormonitoare, tenebre, sfâşiere în opuse extreme, atracţie spre neant.”(H.Friedrich, Structura liricii moderne, p.18).
Les Fleurs du Mal/ Florile răului (1857) de Charles Baudelaire ilustrează depersonalizareamodernă, situându-se, prin “satanismul” asumat, între poza romantică a “poetului blestemat” şi
disperarea lipsită de grandilocvenţă a experimentalismului modernist. H. Friedrich observa căBaudelaire concepe fantezia ca pe “o operare intelectual dirijată”. În opinia lui, fantezia“descompune întreaga creaţiune şi, cu materialele îngrămădite şi dispuse după reguli a căror originenu o putem afla decât în zona cea mai profundă a sufletului, creează o lume nouă." El doreşte ofantezie vizionară, care să medieze între extreme, de vreme ce poetul se concepe pe sine ca un“homo duplex” sau “Janus bifrons”. “Poetul e inteligenţa supremă, şi fantezia e cea mai ştiinţificădintre toate facultăţile”, afirma Baudelaire.
Suferinţa este uneori auto-indusă (una din poezii se numeşte de altfel Heautontimoroumenos (Cel care se pedepseşte singur , prin referinţă intertextuală la piesa omonimăa comediografului latin Publius Terentius Afer): “Je suis la plaie et le couteau”/ „Eu sunt rana şicuţitul”). Efectul poetic la Baudelaire mizează pe deliberare, nu pe inocenţă sau spontaneitate, nici
pe efuziunea sentimentală. Figura receptorului însoţeşte ca o umbră producerea poetică – semn dehiper-conştiinţă artistică (şi indiciu de modernitate). Poetul se adresează explicit unui “hypocritelecteur, mon semblable, mon frère”/ „cititor ipocrit, seamănul meu, fratele meu”.
Urmându-l pe Edgar Alan Poe, Baudelaire vede în poezie o activitate raţională, cerebrală:“Tot ce e frumos şi nobil e rezultatul raţiunii şi al calculului”. Proclamă de asemenea superioritatea
5/4/2018 Alte curente moderne - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/alte-curente-moderne 2/4
artificiului asupra naturalului, privilegiind astfel artisticitatea în ipostaza convenţională, non-spontană.
Baudelaire deconstruieşte romantismul şi îi denunţă sensibleria, dar nu devine prin aceastaun formalist. Este un poet profund catolic, obsedat de păcat şi de degradarea umană, dar şi un poetal oraşului şi al modernităţii, care promovează un concept relativist al frumosului. Baudelairecredea că “frumuseţea eternă şi absolută” e o iluzie şi recunoştea fiecărei epoci meritul de a fidefinit într-un mod propriu esteticul. Cel mai teribil “viciu” este, în Florile răului, l’ennui,dezgustul sau plictiseala, comparabil cu acedia (demonul amiezii) descrisă de teologii medievali. De
asemenea spleenul , omniprezent în secţiunea Spleen şi Ideal a culegerii. Baudelaire a influenţatenorm evoluţia liricii europene postromantice, în cele două tendinţe fundamentale, cea estetizantă şicea anarhică , uneori de-a dreptul anti-literară. “ Florile răului sunt unanim considerate astăzi dreptunul din izvoarele vii ale mişcării poetice contemporane. O primă filieră, cea a artiştilor , ar duce dela Baudelaire la Mallarmé, apoi la Valéry; o altă filieră, cea a vizionarilor , de la Baudelaire laRimbaud, apoi la ultimii veniţi în rândul căutătorilor de aventuri.”(Marcel Raymond, De la
Baudelaire la suprarealism, p. 61).Paul Valéry va afirma că poezia trebuie să fie “o sărbătoare a Intelectului”. Pe de altă parte
însă, pentru un poet ca Arthur Rimbaud aceasta trebuia să fie “o prăbuşire a Intelectului”. El voiasă devină “vizionar” printr-o sistematică “dereglare a tuturor simţurilor”. Un volum celebru al luiRimbaud se numeşte Iluminări, şi un text capital al lui este Un anotimp în infern.
Din fragmentarea, dereglarea şi disiparea la care Rimbaud şi Lautréamont supun scriitura poetică se nutreşte, într-un fel, “dicteul automat” al suprarealiştilor, care abandonează zonaapollinică a conştiinţei pentru a plonja în abisurile psihice ale inconştientului. Baudelaire elogiase“bizarul”, promovând o estetică a urâtului pe care romanticii abia o intuiseră. El enunţă “plăcereaaristocratică de a displăcea”, numeşte Les fleurs du mal “voluptate pasionată a rezistenţei”, “un
produs al urii” şi afirmă apodictic: “Conştiinţa poetică, odinioară o infinită sursă de bucurii, adevenit acum un arsenal inepuizabil al instrumentelor de tortură”. Pentru Charles Baudelairefrumosul e întotdeauna bizar .
Suprarealiştii vor tinde, la rândul lor, spre o “frumuseţe convulsivă”, diferită de aceeaarmonioasă, solemnă şi decentă a clasicismului academizant. Criteriile literarităţii, ale funcţieiestetice s-au modificat ireversibil. Ruptura cu tradiţia e unul din simptomele modernismului. “Să-i
blestemăm pe strămoşi”, îndemnase Rimbaud într-una din “Scrisorile vizionarului”.Avangarda istorică (în special în versiunea ei radicală numită dadaism) caută parcă să facă
tabula rasa din toată tradiţia literară. “Literatura” a dobândit o accepţie negativă, depreciativă. Suprarealismul, în schimb, poate fi considerat, la rigoare, un neoromantism (deşi
diferenţele sunt majore), de vreme ce postulează un nivel mai profund al realităţii, tinzând sprereconcilierea contrariilor (subiect – obiect, eu – lume, realitate – imaginaţie, viaţă - vis): “Totul teface să crezi că există un anumit punct al spiritului, de unde viaţa şi moartea, realul şi imaginarul,trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, superiorul şi inferiorul încetează de a mai fi
percepute contradictoriu.”(André Breton, Al doilea manifest al suprarealismului).“Democratizarea” poeticului a fost dusă la limită: toate aspectele, dimensiunile,
componentele “realităţii” (un termen discutabil, obiect de problematizări complicate) sunt funciar poetice. Dicteul automat este o metodă care reabilitează într-un fel “inspiraţia”, chiar dacă o şidemitizează în acelaşi timp, dar anulează teoria elitistă a “geniului” creator: “Caracteristicasuprarealismului constă în faptul de a fi proclamat egalitatea totală a tuturor făpturilor omeneştinormale în faţa mesajului subliminal, de a fi susţinut în mod constant că acest mesaj constituie un
patrimoniu comun din care fiecare îşi poate revendica partea lui…Toţi bărbaţii, susţin eu, toatefemeile trebuie să se convingă de posibilitatea lor deplină de a recurge când vor la acest limbaj, carenu are nimic supranatural, şi care e însuşi vehiculul, pentru toţi şi pentru fiecare, alrevelaţiei.”(Breton, Le message automatique). Accesul total la inconştient se va dovedi outopie, ca şi credinţa mai generală a avangardei că este posibilă arta (chiar când ia formacontestatară a anti-artei), în absenţa convenţiei şi a artificiului. (Angajamentul utopist al multor
avangardişti va merge până la adeziunea – inevitabil falimentară – la ideologia marxistă).În Manifestul suprarealist din 1924, André Breton definea această mişcare ca “automatism psihic prin care ne propunem să exprimăm – fie verbal, fie prin scris, fie prin orice modalităţi – modul de funcţionare real al gândirii. Dicteu al gândirii, în absenţa oricărui control exercitat deraţiune, în afara oricărei preocupări estetice şi morale.” Metafora / imaginea suprarealistă va fi
5/4/2018 Alte curente moderne - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/alte-curente-moderne 3/4
şocantă, căutată, improbabilă, neplauzibilă, chiar “absurdă”. Echivalenţele sunt căutate “la capătullumii” (Marcel Raymond, Op.cit., p.347).
“Viciul numit suprarealism, afirma Louis Aragon, e folosirea dezordonată şi pasională astupefiantului numit imagine.” Pierre Reverdy: “Caracteristica imaginii puternice e că s-a ivit dinapropierea spontană a două realităţi foarte depărtate, a căror legătură doar spiritul a sesizat-o.”Pierre Guéguen definea imaginea ca “unitate a spiritului regăsit în multiplicitatea materiei.” Sau:“Imaginea nu e decât forma magică a principiului identităţii.” Pentru Breton, imaginea cea maireuşită e aceea în care “arbitrariul atinge gradul cel mai înalt.”
Avangarda are meritul de a fi descoperit valenţele estetice ale absurdului, căruia i se atribuiao funcţie eliberatoare (de vreme ce logica şi limbajul sunt restrictive şi imperfecte). Există, însecolul al XX-lea, o întreagă literatură a absurdului , ilustrată cu deosebire în teatru, dar şi în proză(e.g. prozele lui Samuel Beckett). Aici revelaţia absurdului existenţial are efecte depresive,reflectând o concepţie pesimistă a realităţii.
Absurdul şi incoerenţa “construite” în discurs, prin procedee parodice, ironice sau ilogicereflectă absurditatea substanţială a condiţiei moderne şi a condiţiei umane în general. Distincţiatradiţională între tragedie şi comedie a fost abolită; rezultă formula oximoronică a “farsei tragice”.Omul absurd din piesele lui Samuel Beckett (celebră este Aşteptându-l pe Godot ) sau EugèneIonesco (Cântăreaţa cheală, Scaunele, Rinocerii etc.) trăieşte sub semnul unei deriziuni cosmice.Destinul arbitrar din tragedia greacă şi-a pierdut aici orice grandoare, solemnitate sau sublimitate.
Căderea teribilă a personajelor tragice era în finalul sublimată prin acel catharsis teoretizat deAristotel. Absurdul farsei tragice e fără ieşire şi fără catharsis. Comunicarea inter-umană sedovedeşte imposibilă. Personajele lui Ionesco sunt monade izolate în propria lume, fiinţedezafectivizate, angajate într-un pseudo-dialog absurd. (cf. La cantatrice chauve/ Cântăreaţa
cheală de Ionesco).Absurdul şi deziluzia ca premise metafizice ale situării omului în lume generează o
conceptualizare diferită în literatura care se revendică de la o tradiţie umanistă. Romanele luiThomas Mann sau Hermann Hesse propun utopii (nuanţate de scepticism şi ironie), deghizate înformula “romanului de formare” şi iniţiere ( Bildungsroman) dar şi meditaţii implicite asupracivilizaţiei contemporane şi a posibilităţilor de reabilitare ale omului. Pandantul utopiei este, înliteratura contemporană, distopia sau anti-utopia, care comunică viziuni sumbre asupra viitoruluiomenirii. Astfel sunt Minunata lume nouă de Aldous Huxley, reprezentare negativă a progresuluitehnologic, şi 1984, de George Orwell, tulburătoare anticipare a societăţilor totalitare, permanentsupravegheate de ochiul unui “Big Brother”, dispus să anihileze orice impuls subversiv.
Postmodernismul este o poetică bazată pe o anumită reconsiderare a tradiţiei culturale:intertextualitate, reciclare, pastişă, parodie, citat, aluzie – sunt procedee insistent folosite în poeziaşi romanele postmoderne, indicând un grad foarte înalt al conştiinţei artistice. Polemica se îmbinăcu celebrarea trecutului literar, ironia complice şi ludicul fiind mărci definitorii ale acestui nou stil.Arta devine tot mai autoreferenţială, mai anti-esenţialistă şi mai lipsită de iluzii (de cele metafizicemai ales, pentru că altfel “iluziile” literare, jocurile ontologice, narative, proliferează). Ficţiunea setransformă în metaficţiune, literatura în metaliteratură .
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ (pentru referate)
Albérès, M. :Metamorfozele romanului în secolul XX , Editura Univers, Bucureşti.Avădanei, Ştefan: 66 de poeţi americani, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1997.Băleanu, Andrei: Teatrul furiei şi al violenţei, ELU, Bucureşti, 1967.Bloom, Harold: Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor , Editura Univers, Bucureşti, 1998.Booth, Wayne C.: Retorica romanului, Editura Univers, Bucureşti, 1976.De Boisdeffre, Pierre: O istorie vie a literaturii franceze de azi, Editura Univers, bucureşti, 1972.Caufman-Blumenfeld Odette: Teatrul european - teatrul american. Influenţe, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi,
1998.Călinescu, Matei: Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1995.Compagnon, Antoine: Cele cinci paradoxuri ale modernităţii, Editura Echinox, Cluj, 1998.Czock, Attila; Kalldewen, Jasper; Klee-Bender, Ursula: 100 de personalităţi ale secolului XX (Scriitori), Editura All,
Bucureşti, 2000.Eliot, T.S.: Selected Poems, Faber & Faber, London, 1964.Friedrich, Hugo: Structura liricii moderne, Editura Univers, Bucureşti, 1998 (ediţia a II-a).
5/4/2018 Alte curente moderne - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/alte-curente-moderne 4/4
Georgescu, Paul Alexandru: Literatura hispano-americană în lumină sistemică , Editura Scrisul Românesc, Craiova,1979.
Genette, Gérard: Palimpsestes. La littérature au second degré , Editions du Seuil, Paris, 1982.Grigorescu, Dan: 13 scriitori americani. De la romantism la “generaţia pierdută , ELU, Bucureşti, 1968.Grigorescu, Dan: Romanul american al secolului XX , Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999.Hăulică, Cristina: Textul ca intertextualitate. Pornind de la Borges, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981.Hutcheon, Linda: Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997.Hutcheon, Linda: Poetica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 2002.Ion, Angela (coord.): Création et devenir dans la littérature française du XX e siècle, EDP, Bucureşti, 1989. Jacquart, Emmanuel: Le théâtre de dérision. Beckett, Ionesco, Adamov, Gallimard, Paris, 1974.
Marino, Adrian: Antiliteratura, Avangarda în Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, bucureşti, 1973.Miroiu, Mihai: Virginia Woolf , Editura Univers, colecţia Monografii, Bucureşti, 1977.Munteanu, Romul: Farsa tragică , Editura Univers, Bucureşti, 1989 (ediţia a II-a).Munteanu, Romul: Prolegomene la o poetică a antiromanului. Noul Roman francez , Editura Eminescu, 1995 (ediţia a
II-a).Păcurariu, Francisc: Individualitatea literaturii latino-americane, Editura Univers, Bucureşti, 1975.Pound, Ezra: Cantos şi alte poeme, în româneşte de Ion Caraion, Editura Univers, Bucureşti, 1975.Raymond, Marcel: De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, Bucureşti, 1970.Ricardou, Jean: Noi probleme ale romanului, Editura Univers, Bucureşti, 1988.Schröter, Klaus: Thomas Mann (monografie), Editura Teora, Bucureşti, 1998.Solomon, Petre: Rimbaud. O călătorie spre centrul cuvântului, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.Surer, Paul: Teatrul francez contemporan, ELU, Bucureşti, 1969.***Teatru englez contemporan, ELU, Bucureşti, 1968, 2 vol.***Teatru american contemporan, ELU, Bucureşti, 1967, 2 vol.Van Tieghem, Philippe: Marile doctrine literare în Franţa, cap. Arta pentru artă şi parnasienii, Baudelaire, teoretician
al artei, Teoriile simboliste, Claudel şi Valéry doctrinari, Teoriile suprarealiştilor , pp. 242-295.Vianu, Lidia: British Desperadoes at the Turn of the Millenium, Editura All, Bucureşti, 1999.Wellek, R.: Conceptele criticii, ediţia cit., cap. Termenul şi conceptul de simbolism în istoria literară , pp.410-445.Y Gasset, Ortega: Dezumanizarea artei, în Eseişti spanioli, antologie de Ovidiu Drimba, Editura Univers, Bucureşti,
1982, pp.328-340.
ISTORII LITERARE, DICŢIONARE, LUCRĂRI COLECTIVE
BERCESCU, Sorina, Istoria literaturii franceze, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.CONN, Peter, O istorie a literaturii americane, Editura Univers, Bucureşti, 1996.
CUNLIFFE, Marcus, Literatura Statelor Unite, ELU, Bucureşti, 1969.DE SANCTIS, Francesco, Istoria literaturii italiene, ELU, Bucureşti, 1965.***Dicţionar al literaturii engleze, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.***Dicţionar al literaturii franceze, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.IOAN, Angela (coord.), Histoire de la littérature française, E.D.P., Bucureşti, 1982 (2 vol.)IZBĂŞESCU, Gheorghe, Istoria literaturii germane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.LEVIŢCHI, Leon & TRIFU, Sever & FOCŞENEANU, Veronica, Istoria literaturii engleze şi americane, vol. al II-lea,
Editura Dacia, Cluj, 1994.MARTINI, Fritz, Istoria literaturii germane, Editura Univers, Bucureşti, 1972.PANDOLFI, Vito, Istoria teatrului universal , Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.SANDERS, Andrew, Mică istorie Oxford a literaturii engleze, Editura Univers, Bucureşti, 1997.ZAMFIRESCU, Ion, Istoria universală a teatrului, Ed. De Stat pt. Lit. şi Artă, Bucureşti, 1968.ZAMFIRESCU, Ion, Panorama dramaturgiei universale, Ediţia a II-a, Editura Aius, Craiova, 1999.
