Eseu în baza cărții

Psihoterapeutul de Buzunar – Adrian Nuță

Alina Ciorîcă

Sibiu 1

“In timp ce Sinele rămâne pururi acelaşi (întrucât transcende timpul), Eul (determinările lui eu sunt) se modifică dramatic in timp. E suficient să priveşti poza ta de la un an. Dacă nu ţi-ar spune nimeni, ai fi capabil să recunoşti propria ta fotografie? Şi dacă ai putea fi fotografiat in clipa in care ai apărut in uterul mamei, ai fi in stare să te recunoşti in acea celulă minusculă?

Aceasta este forma in timp, forma se schimbă de nenumărate ori. Intr-un fel arătai la 5 ani şi cu totul altfel arăţi la 20, 40 sau 60. Cu toate acestea, simţi că eşti tu. Ţi s-a transformat corpul, ţi s-a transformat mintea, dar tu eşti acelaşi. Nu este acestea o minune fǎră seamăn? Nu rezultă de aici că tu eşti altceva decât corpul şi mintea ta, că eşti ceva mult mai profund care nu se schimbă?

Şi atunci, cine este acest miez lăuntric? Cine eşti tu cu adevărat? Sinele este centrul ființei tale. Corpul şi mintea gravitează in jurul acestui centru aşa cum planetele se învârt in jurul Soarelui. Corpul şi mintea sunt schimbătoare şi perisabile. Ele împrumută simţul Eului, pe eu sunt, de la Sine. Astfel, Eul vine in existenţă şi pune in mişcare spectacolul cosmic al persoanelor şi lucrurilor separate. Şi de ce toată această osteneală? Este o întrebare tipică pentru Eu. Să ne amintim însă că Sinele trăieşte in afara timpului. Pentru el, nu există un viitor in care să atingă sau să obţină ceva ce ii lipseşte acum. De asemenea, nu are trecut. Ce mai rămâne? Un prezent continuu, o împlinire perpetuă in aici şi acum.” (Acolo nu va mai fi timp, pp. 13).

Sinele reprezintă centrul ființei noastre, însă nu rămâne izolat de interacțiunile cu ceilalți. Din contră, simțul nostru de Sine este dezvoltat în relația cu familia, cu grupul de prieteni, colegii, figurile autoritare și se poate schimba în interacțiuni dinamice cu alte persoane pe parcursul vieții. Și aici intervine Eul!

Eul derivă din Sine și reprezintă "Sinele" în viața reală, conștientă, cu alte cuvinte, el modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate. Eul poate îmbrăca haina unui copil, a adultului din noi sau chiar a unei figuri parentale, adică poate juca roluri deja cunoscute și internalizate încă de mici (Eric Berne, stările Eu-lui).

1

În timpul conflictelor din cadrul Eului, acesta se retrage în familiaritatea vechilor credințe, convingeri și acțiuni rutiniere, în timp ce Sinele se mișcă instinctiv înainte, spre noi experiențe, noi înțelegeri și un nou mod de a fi în lume.

În teoria Jungiană, Sinele (The Self) este unul dintre multele Arhetipuri, care reprezintă de fapt o predispoziție a noastră de a răspunde/reacționa la anumite situații particulare din viață. Sinele reprezintă un Întreg Coerent, care unifică atât dimensiunea conștientă cât și cea inconștientă a unei persoane. Sinele își poate face apariția în viața noastră într-o manieră impersonală, prin intermediul anumitor vise sau imagini (cercuri, mandale, cristale sau pietre) sau personal (un cuplu regal, un copil divin sau alte simboluri cu semnificație divină). Sinele, pe lângă faptul că reprezintă centrul psihicului nostru, este de asemenea autonom, ceea ce înseamnă că există în afara timpului si spațiului. Jung a numit Sinele ca fiind Imago Dei, și care tradus din latina înseamnă Imaginea lui Dumnezeu.

Eul în schimb se găsește la limita între conștient și inconștient. Este instanța trecerii la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității. Eul reprezintă centrul identității conștiente, iar Sinele este centrul ființei noastre surprinse în întregime, incluzând dimensiunea conștientă, marele Inconștient, dar și Eul.

Conștiința de Sine și sentiment de Sine sunt atinse în timpul stării meditative. Învățăturile budiste de "no mind", se referă la starea de esență a închiderii emisferei stângi a creierului și în același timp blocării Eului, funcționând astfel doar cu conștiința dreaptă a creierului, adică Sinele. În această stare spirituală, adevăratul Sine este declarat a fi atins.

“A trăi în trecut, din motive de ataşament, este ca şi cum ai locui lângă un izvor, persistând în a bea apa depozitată în butoiul din pivniţă. Izvorul este prezentul, el îţi oferă energii în totalitate noi, proaspete. Apa din pivniţă, după un timp, devine stătută. Poate e chiar infestată. Cât de hrănitoare crezi că e pentru tine?” (Colivii, închisori, lanțuri, pp. 36)

Aici ar trebui să ne punem întrebarea: Cât de hrănitoarea sau sănătoasă crezi că este apa stătută din pivniță pentru tine, dar și pentru persoanele cu care ai intrat în relație sau urmează să intri? Pentru că le hrănim și pe ele cu resursele și conținuturile noastre.

Este destul de dificil să rămânem în întregime în prezentul “aici și acum” și să nu migrăm cu ușurință spre trecutul „acolo și atunci”, pentru că izvorul cu apă proaspătă de lângă noi este curgător, este dinamic si poate chiar instabil, astfel inconfortabil și nesigur, pe lângă apa din pivniță, care a fost și va rămâne tot timpul acolo, este deci stabilă, durabilă, indiferent cât de nocivă si toxică ar fi.

2

În realitate, doar prezentul exista. Trecutul deja nu mai există, iar viitorul încă nu a ajuns să existe! Trecutul poate fi reprezentat de o poveste pe care ne-o spunem noua, o amintire a unui prezent care acum a trecut. Cat de mult te ajută să retrăiești o amintire dureroasa, traumatizantă, fără ca în prezent să te folosești de resursele și energiile izvorului și să recadrezi întreaga experiență dureroasă sau să recadrezi conținutul și reprezentarea evenimentului traumatizant? Nu avem puterea să schimbăm evenimentele, însă ceea ce putem face este să le punem intr-un cadru convenabil nouă. Sunt LIBERĂ să îmi schimb orice gând vreau intr-unul mai pozitiv!

A rămâne în prezent poate constitui o mare resursă. Cum? În primul rând a trăi în Prezent, mai degrabă decât a fugi de el în Trecut sau în Viitor, înseamnă a fi conectată sau conectabilă în orice moment cu mine însămi. Asta implică o utilizare foarte eficientă a organelor de simț, a fi prezentă la ceea ce simt, la respirația mea (și deja știm cât este de importantă respirația noastră), la inima mea care bate și care vreau să bată in continuare regulat, la toate culorilor din jurul meu, și așa mai departe. Sunt conștientă ca nu pot fi conștientă de toate astea, însă îmi pot canaliza conștiința în direcția pe care eu i-o indic, pentru a căuta în trecutul meu informațiile care m-ar putea ajuta să-mi înțeleg mai bine prezentul, și astfel, să-mi îmbunătățesc viitorul.

„Într-o relaţie, cei mai înalt dar pe care i-1 poţi face celuilalt este să-i oferi libertate. Nu există nimic mai măreţ. În ce fel îl iubeşti dacă te chinui să construieşti o colivie în jurul lui? Şi dacă rămâne, prins în plasa manipulărilor tale, cât de fericit vei fi tu, trăind alături de un om nefericit?

Vei ajunge să-1 urăşti. Şi nu încerca să te păcăleşti, crezând că tu îl vei face să se bucure de viaţă. Dacă îl ţii închis, tu eşti condiţia fundamentală a nefericirii lui. Dacă ai fi o pasăre, tu ţi-ai dori să trăieşti toată viaţa într-o colivie, oricât de amenajată ar fi aceasta? N-ai avea chef să te avânţi puţin în înaltul cerului? Să planezi folosind forţa vântului şi să aterizezi unde doreşti tu? Adică să transformi colivia dintr-o închisoare într-o casă, ale cărei uşi sunt întotdeauna deschise? Ataşamentul construieşte închisori. Detaşarea eliberează.” (Colivii, închisori, lanțuri, pp. 35)

Având în vedere faptul că, relațiile în care ar fi de preferat să le oferim celorlalți libertatea ca și dar suprem, pot fi reprezentate și de relația dintre o mamă si fiul său, sau de relația dintre o Zeiță și pământenii muritori, când am terminat de citit aceste rânduri mi-a venit imediat în minte Mitul lui Eros și Psyche, care, povestit de mine sună cam așa:

Era odată un rege și o regină, iar ei au avut 3 fiice de o frumusețe rară și bineînțeles exagerată, dar cum erau fiicele regelui trebuie să acceptăm varianta oficială. Cea mai tânără, Psyche era și mai frumoasă decât surorile ei…și de aici încep problemele… Psyche era curtată

3

în dreapta și-n stânga de toți pețitorii. Aceștia erau fascinați de frumusețea ei răpitoare și erau plini de dorință pentru ea. După un timp, Psyche, ca toate femeile în devenire, s-a plictisit de atenția acordată frumuseții ei și și-a dorit o conexiune profundă cu un bărbat capabil să stimuleze și să aducă la suprafață femeia matură din ea. Între timp, refuzând și mai mulți bărbați, Psyche a devenit și mai dorită. Oamenii au început astfel să ignore responsabilitățile față de Zeița iubirii și a frumuseții Afrodita, devenind astfel indiferenți și imuni la puterea acesteia.

În limbaj psihologic – oamenii au început să confunde iubirea și tot ce se poate spune despre iubire cu dorință sexuală și atât. Și așa cum acest proces descrie un proces de maturizare, reflectat în special de perioada pubertății, așa întreg conceptul și gama de trăiri ale Iubirii se construiesc plecând de la simplu spre complex.

Afrodita s-a simțit astfel lezată de ignoranța oamenilor și drept răzbunare și-a trimis fiul – zeul Eros – zeul dorinței și iubirii, să tragă cu săgeată în Psyche, ca ea să se îndrăgostească de un….măgar. Iată un exemplu clar al modului în care miturile descriu experiențe umane trăite în toate timpurile, căci după cum bine știm noi femeile, deseori ne-am îndrăgostit de niște…măgari. Cum și când ne-am îndrăgostit, nu se știe? În limbaj popular se mai numește și Săptămâna Oarbă. Nici măcar ele nu știu să explice, însă parcă au fost lovite din senin – în sens metaforic bineînțeles, poate chiar și literar în multe cazuri, căci nimeni nu poate acuza bărbații de lipsă de pasiune exprimată negativ.

În mit, Eros se îndrăgostește de Psyche, care mai mult decât orice își dorește să cunoască/iubească un bărbat, capabil să vadă în ea mai mult decât o frumusețe fizică, de suprafață. Aici ne este descrisă o altă mare temă umană – bărbații și în general toată societatea ghidată de valori patriarhale, nu știu de fapt cu ce se mănâncă feminitatea, ce forță are ea și cum să o canalizeze în societate, ce funcții sau capacități are… Mulți dintre bărbați nu știu că o femeie presupune mai mult decât frumusețe fizică, pentru că nu știu cum să integreze în cuplu o paletă mai mare de resurse ale psihicului feminin. Acesta este criteriul de bază și de multe ori singurul criteriu pe care un bărbat îl poate spune despre o femeie: este frumoasă. În cel mai bun caz este extrem de puțin ce se spune despre feminitate… Nu se știe ce forțe zac ascunse în interiorul femeii și poate nici nu se vrea a ști că sexul frumos are în repertoriul său de adaptare, multe alte forțe extrem de puternice.

Nu-i de mirare că Biserica a promulgat Virginitatea ca fiind valoarea fundamentală a femeii (cu toate că în lumea romană Virgo însemna necăsătorită, dar nu și fără experiență sexuală) și mulți bărbați relatează că între o femeie virgină și o femeie cu experiență sexuală, implicit și de viață, aleg a doua varianta. Asta de obicei, în cazul în care nu au complexe materne (pentru că mama este o persoană sfântă – nu o văd ca pe o potențială ființă sexuală, drept urmare, toate femeile care-și exprimă sexualitatea sunt “curve” și prin sex – detașat emoțional - le pedepsesc).

4

„Nu-i poţi împiedica pe oameni să avanseze pe propriul lor drum. Îi poţi doar întârzia sau: deturna temporar. Îi poţi păcăli o vreme, convingându-i că ceea ce îţi doreşti pentru ei este totuna cu ceea ce au nevoie.” (Colivii, închisori, lanțuri, pp. 36)

Din relația lui Eros cu mama sa Afrodita, ne dăm seama de mai multe lucruri. Eros nu o ascultă și astfel nu respectă autoritatea mamei sale și se îndrăgostește de Psyche și de dorința ei de a se revela în Iubire. De fapt, exact asta vrea și el, să fie cunoscut, să iubească matur, iar acest proces să-l transforme în ceva mai mult. Iubirea are capacitatea asta, ea produce o fuziune, creează o echipă, care este mult mai puternică decât un bărbat sau o femeie separat. Iubirea îi dă lui Eros curajul de a ieși de sub tutela mamei sale Afrodita, și de a-și căuta propriul drum. Nici o altă cauză nu a mobilizat mai mulți oameni în toată experiența umană, de a face lucruri aproape imposibile sau chiar eroice, de autodepășire, așa cum o face Iubirea. Personal consider că nevoia de a primi si de a putea oferi iubire persoanei alese, te poate ELIBERA de colivia pe care “atașamentul” o creează!

O altă temă simbolică aici este legătura dintre mamă și fiu, deși poate fi și fiică, dinamica funcționând în ambele cazuri. Așa cum spunea și Adrian Nuță, în citatul de la care am plecat: „Atașamentul produce închisori. Detașarea eliberează!”

Iubirea inițială, pasională, cu tentă serioasă creează circumstanțele necesare pentru a părăsi mediul sigur, unitar, familial și de a pășii pe propriul drum. Dar după cum bine știm, în iubire, după un timp, pe lângă sexul, dorința și superlativele de genul: E cel mai!/E cea mai!; Cum am trăit până acum fără el/ea?, cu care creierul nostru ne hrănește să facem următorul pas în întuneric, este modelul de Atașament.

Iubirea reactivează și pune în scenă relațiile de atașament create cu prima ființă care ne-a oferit atenție, satisfacerea nevoilor, iubire, dependență, fuziune, iar pentru cele mai multe persoane acea ființă este Mama. Modelul relațional de atașament pe care l-am creat cu mama poate impacta sau chiar determina multe dintre viitoarele noastre relații, pe care le vom dezvolta cu persoanele din viața noastră. Voi vorbi despre cum propriul meu model de atașament mi-a influențat relațiile cu persoanele din jur, într-un alt eseu.

Emoțiile care nu au fost manifestate/trăite sau care au fost trăite prea mult/prea puțin, neexprimate după necesități, vin acum să tulbure raiul pământesc cu furia iadului. Psihicul caută să corecteze sau să exprime noi posibilități de creștere a integrității sale și cum este de o gentilețe nobilă, decide că frumoasa noastră relație, paradisiacă și pasională este cel mai bun teren pentru a se vindeca și a evolua… și de ce nu…pentru a-și “regurgita” toate evenimentele ”bune și frumoase” din copilărie! O da, este o plăcere să fii folosit de o agendă secretă a psihicului tău, care dinamitează relațiile, situațiile și contextele! Și nu ai ce să-i reproșezi, el vrea doar să-ți arate ce este în interiorul tău – să-l cunoști și să-l accepți – Psihicul tău vrea doar să-i spui: Ești în regulă, te iubesc/te înțeleg/te accept exact așa cum ești, cu toate plusurile si

5

minusurile tale. În caz contrar, el este capabil de auto-distrugere în sute de moduri ”fun”, agonizante. Spre ex. ca într-un week-end sălbatic, în care nu-ți mai aduci aminte nimic din ce ai făcut… Nu, desigur că este mult mai crud și organizat decât Hannibal Lector. Se joacă cu prada sa până aceasta ajunge dependentă de alcool, droguri, să zicem uitată, în cazul bun – sau urâtă de toate persoanele care au avut ”norocul” de a o cunoaște – mai ales copii săi, nepoții săi, părinții etc.

Problemele neîncheiate din relația cu părinții se strecoară încet și sigur în relațiile prezente, iar curajul și determinarea de a urma propriul drum în viață (și a iubi o altă persoană în afară de părinți) trebuie reafirmat la fiecare pas. Când începe de fapt implicarea sinceră și autentică? Când ești atașat și conectat emoțional, iar conținuturile inconștiente încep să se manifeste în relație și încep să agite apele.

După ce Eros se sperie că Psyche l-ar putea cunoaște pentru ceea ce este cu adevărat și nu-i v-a împărtăși iubirea sinceră, acesta fuge (a se citi se autosabotează) înapoi la mami sa. În limbaj psihologic este regresia periculoasă a psihicului, prin care își face vânt să sară peste un hop și chiar în ultima clipă se răzgândește, gândind că în copilărie iubirea era mai simplă, mai pură și mai curată; băiețelul doar pupa fetița, iar ea năștea brusc prin intermediul berzei albe si la fel de pure, un copil, la fel de pur, curat și capabil ca și dragostea dintre ei.

După îndelungate căutări, Psyche simte că trebuie să rezolve relația de atașament defectuoasă dintre Eros și Afrodita (pentru că iubirea poartă pecetea primei relații de iubire dintre copil și mamă). Afrodita sau soacra cu un singur băiat, decide în acest punct să verifice capacitățile lui Psyche.

Aceasta pune cameristele ei, Grija și Tristețea să o bată pe Psyche cu biciul. Mai apoi îi aruncă semințe de diferite soiuri (grâu, mazăre, fasole) și o pune să le adune pe fiecare în bolul specific fiecărui soi. Mulți specialiști au asemănat acest proces simbolic cu adunatul șosetelor de pe jos, făcutul mâncării, spălatul, etc.

În cadrul mitului, Psyche a fost ajutată de furnici. În viața reală asta poate însemna că ea a devenit o furnică. După aceea, a trebuit să meargă la izvorul râului Styx, care curge în Lumea Morților și să colecteze un pic de apă neagră. Ultima încercare a lui Psyche este o călătorie în Lumea Morților pentru a lua o poțiune vindecătoare de la Persefona (o zeitate asociată cu fertilitate/moarte-renaștere) pentru Afrodita. Psyche ia crema și se întoarce la suprafață, însă conștientă că acum, după atâtea lupte și-a pierdut din frumusețe (dar a câștigat în profunzime, în personalitate), deschide cutia și se dă cu crema vindecătoare, în speranța că va deveni la fel de frumoasă ca în tinerețe.

Crema nu a avut rezultatul scontat și a băgat-o într-un somn adânc, asemănat cu un ”somn stygian infernal”, adică o depresie mascată, profundă, la fel cum majoritatea femeilor au în jurul vârstei de 40-50 de ani, când nimic nu mai produce plăcere, cu atât mai puțin relația cu un bărbatul care este sufocat de responsabilități și sarcini.

6

Eros scapă din casa lui mami și se întoarce curajos/disperat înapoi după Psyche. El o trezește din acea transă. O salvează prin faptul că-și dă seama că o iubește și ar fi capabil să facă orice pentru a o avea, inclusiv să se schimbe radical. El o ia și o duce la Afrodita, care îi dă efectul cremei înapoi. Acum el merge la tati suprem, Zeus și pledează pentru cauza sa. În limbaj psihologic nevoia de siguranță, conservare, necondiționare a iubirii materne este înlocuită de valori clare, personale, puternice, alese și asumate indiferent de consecințe – o caracteristică masculină – discutabilă. Acum Eros știe ce vrea cu adevărat și mai ales știe ce fel de femeie vrea. El o vrea pe Psyche, care dorește să-l cunoască așa cum e el acum, un bărbat care riscă și care luptă pentru ceea ce vrea.

Zeus îi căsătorește, simbolic (Zeus are ca armă fulgerul - insight) - adică lumina conștiinței, cunoașterea de sine, gânditul un pic mai la rece, însă neuitând emoțiile puternice asociate persoanei. Este o alegere în cunoștință de cauză, nimeni nu mai este lovit din senin, nimeni nu mai poate spune că nu știa, că nu putea, acum nimeni nu o mai poate „da în colțuri”. Ei se cunosc cu imperfecțiuni umane și calități umane și se iubesc în acele imperfecțiuni și perfecțiuni. Psyche bea ambrozie și devine nemuritoare, astfel se căsătoresc ca și EGALI (un lucru revoluționar pe acea vreme, dovedind importanța visului unei culturi – egalitatea dintre sexe în alegerea partenerului și mai ales în căsătorie).

În urma căsătoriei au avut o fată numită Hedone (cuvânt grecesc însemnând PLĂCERE). Și de ce nu plăcere? Ei se cunosc în adâncime, se iubesc pentru ceea ce sunt, își valorifică punctele tari și se luptă împreună cu cele slabe. Această relație are toate șansele să funcționeze, este o relație CONȘTIENTĂ! Psyche este acum o femeie conștientă de forța sexualității sale, de curajul ei, de capacitatea ei de a se sacrifica pentru valorile pe care EA le alege, și nu societatea, nu regele și nici regina, dar mai ales este conștientă de energia masculină care zace înăuntrul ei, la fel cum bărbatul conține energia feminină în el, capabilă să-l transforme (anima, animus).

Așa cum afirmă și Adrian Nuță:

“În ce mă priveşte, singura modalitate la care sunt capabil să mă gândesc pentru a atinge un asemenea nivel este realizarea unificării interioare. Tu eşti un bărbat care conţine în interior principiu feminin. Tu eşti o femeie care conţine înlăuntrul ei principiul masculin. Mai plastic spus, înlăuntrul tău trăieşte o femeie, respectiv un bărbat. Aceste potenţial-uri lăuntrice vor să se împlinească, să se manifeste în lume.” (Principiul unificării interne, pp. 38)

Și aș mai adăuga ceva, din fetița frumoasă a regelui ea devine umană, vulnerabilă dar în același timp puternică și interesantă, iar Eros dominat de aspectul lui de dorință își găsește împlinirea într-o femeie, nu în toate. El învață că nu are nevoie de toate femeile din lume pentru a se împlini, una și bună poate face mai mult decât toate.

7

În concluzie, Dragostea dă drumul! și Dă voie aș mai adăuga eu, iar Detașarea față de modelele atașamentului bazal te Eliberează, iar asta conduce la capacitatea de a-l Elibera la rândul tău pe cel cu care ești în relație!

Iubirea detașată dă drumul trecutului, face loc prezentului și nu trebuie să corespundă!

8