Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză, OTAN în

franceză; în română cel mai des se foloseşte abrevierea NATO, dar şi abrevierea OTAN este

folosită câteodată) este o alianta politico-militara stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului

de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie, 1949 semnat de catre reprezentantii a 12 tari.

Tratatul a fost ratificat in Senat cu 82 contra 13 si, dupa citeva zile, presedintele Truman

supuse Congresului un supliment de cheltuieli militare pentru anul fiscal curent in valoare de

1450 milioane de dolari, destinate inarmarii partenerilor.

NATO – este un bloc politico-militar avand ca membri fondatori: Anglia, Belgia,

Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Portugalia si

SUA. La tratat au mai aderat ulterior Turcia si Grecia (25 februarie 1952), iar la 6 mai 1955-

R.F.Germania. Creatie si, in acelasi timp, instrument al «razboiului rece» , NATO a avut si

continua sa aiba un rol nefast in perpetuarea impartirii Europei, in stimularea cursei

inarmarilor, a tendintelor opuse destinderii si cooperarii internationale. Structura

organizatorica a NATO tinde sa-i confere in multe privinte un caracter suprastatal, ceea ce are

drept urmare incalcarea suveranitatii si independentei nationale a insesi statelor membre. In

iunie 1966 Franta si, in august Grecia hotarasc retragerea din organele militare integrate ale

NATO.

In conditiile de deteriorare a situatiei internationale in primii ani postbelici in pofida

argumentelor care cereau SUA sa abordeze problema “stavilirii” comunismului pe plan

economic si politic, accentual in politica europeana a SUA cadea din ce in ce mai mult pe

factorul militar. Numeroase documente publicate ulterior atesta ca in tratativele secrete

purtate de SUA, incepind din 1948, scopul diplomatiei americane era de a injgheba un bloc

militar si de atrage in el un numar cit mai mare de state care sa permita construirea de baze

militare, aeriene si maritime cu ajutorul carora SUA sa-si creeze o pozitie strategica

avantajoasa impotriva Uniunii Sovietice si a celorlalte tari in care triumfase democratia

populara. In acest scop s-au exercitat presiuni speciale si s-au intins tot felul de momeli de

"ajutor american" tarilor scandinave, care trebuie sa constituie o “baza nordica”, Irlandei,

Islandei si Portugaliei precum si Spaniei, Greciei, Turciei si chiar Iranului, destinate a fi

capete de pod pentru fortele aeriene si maritime ale SUA.

Doua preocupari majore ale diplomatiei americane insoteau semnarea tratatului: una sa

prezinte NATO ca o organizatie defensiva si a doua sa demonstreze ca semnarea lui nu

slabeste, ci intareste ONU ; ambele erau greu de demonstra si faceau parte din categoria

tezelor care cu cit mai aprig sustinute, cu atit devin mai suspecte.

Nascuta in 1949 ca o alianta defensiva, menita sa apere statele Europei occidentale impotriva

unei agresiuni sovietice, NATO a devenit o organizatie anacronica dupa caderea Uniunii

Sovietice, un colos militar al carui singur inamic incetase sa mai existe. In aceste conditii,

NATO a cautat un pretext care sa-i legitimeze existenta si l-a gasit in cel mai nefericit mod cu

putinta, in sintagma-fetis "apararea drepturilor omului".

Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinta o alianta de tari independente avand

drept obiectiv comun mentinerea pacii si protejarea propriei libertati prin intermediul

solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si a

respinge orice forma de agresiune impotriva lor. NATO este o organizatie

interguvernamentala ale carei tari membre isi pastreaza integral suveranitatea si independenta,

un forum in cadrul caruia statele se consulta reciproc in toate privintele, se iau hotarari asupra

problemelor politice si militare ce le afecteaza securitatea.

Obiectivele NATO

Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea libertatii si securitatii statelor

membre; atingerea acestui obiectiv se realizeaza prin mijloace atat politice, cat si militare,

asigurandu-se atat respectul Actului constitutiv al Organizatiei, cat si al Cartei Natiunilor

Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic insusi isi gaseste sursa constituirii sale legale in

articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la

aparare individuala sau colectiva.

Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declară: ”Părţile convin că un

atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va

fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc

asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală

sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţunilor Unite, va sprijini Partea sau

Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a

oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru

restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva

aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunuea

Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a

mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului pe 12

septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

In esenta, potrivit articolului 5 din Tratatul NATO, un atac impotriva unuia dintre

statele membre este considerat un atac impotriva tuturor. Aceasta conceptie este reafirmata si

prin alte de prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de “a trai in pace cu

toate popoarele”, de a le “salvgarda libertatea, mostenirea comuna si civilizatia, pe baza

principiilor democratiei, a libertatilor individuale si a suprematiei dreptului”, de a “contribui

la dezvoltarea relatiilor internationale pasnice si prietenesti, intarind propriile lor institutii

libere, asigurand o mai buna intelegere a principiilor pe care sunt cladite aceste institutii si

dezvoltand conditiile propice asigurarii stabilitatii si bunastarii, facand eforturi pentru a

elimina orice opozitie in relatiile lor economice internationale si incurajand colaborarea

economica intre fiecare parte si intre toate deopotriva.”

State Membre

Statele membre NATO împreună cu anul de aderare, sunt:

Belgia Bulgaria (2004)

Canada

Cehia (1999)

Danemarca

Estonia (2004)

Franţa

Germania (1955)

Grecia (1952)

Ungaria (1999)

Islanda

Italia

Letonia (2004)

Lituania (2004)

Luxemburg

Olanda

Norvegia

Polonia (1999)

România (2004)

Portugalia

Slovacia (2004)

Slovenia (2004)

Spania (1982)

Turcia (1952)

Regatul Unit

Statele Unite ale Americii

Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă pe 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie pe 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria).

Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 1992. Islanda, singura ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.

ORGANIZAREA:Organizatia nord Atlantica este compusa din urmatoarele organisme :1. Organizatii si structuri civile2. Organizatii si structuri militare3. Structuri de comanda militara4. Alte organizatii si structuri

ORGANIZARE SI STRUCTURI CIVILECartierul General Membrii internationali Biroul Executiv GeneralBiroul Secretarului GeneralBiroul Secretarial ExecutivBiroul Informational si de presa

Biroul NATO pentru securitate Biroul de afaceri politice

Biroul de planificare a apararii si organizare operationala

Biroul Menegerial Biroul de control financiar Biroul directorial al resurselor Biroul directorial al comitetelor bugetoriale Biroul de audit international Biroul organizatiilor de logistica si productie

STRUCTURILE SI ORGANIZATIILE CIVILE NATO

Sediul Central NATO se afla in Brussels si este Cartierul general politic al Consiliului Nord Atlantic .Aici lucreaza aproximativ 3150 de angajati , din care 1400 sunt membrii ai delegatiilor nationale reprezentative pentru NATO .Sunt de asemenea aproximativ 1300 de membrii civili ai grupului international NATO , si peste 350 de membrii ai grupului international militar .

Oficialii diplomatici ai tarilor partenere lucreaza tot la Brussels. Fiecare tara membra a NATO este reprezentata printr-un Ambasador sau un Reprezentant Permanent , sustinut de o Delegatie Nationala compusa din oficiali care reprezinta tara in diferite comitete NATO. Avand acelasi loc de activitate , delegatii tarilor partenere la alianta pot mentine intre ei un contact informational optim si fata intarzieri .

Consiliul Nord Atlantic ( N.A.C. ) are autoritate politica efectiva si putere de decizie , fiind alcatuit din Reprezententii Permanenti ai tarilor partenere la alianta. El se intruneste o data pe saptamana si are ca si activitate si intalniri de rang inalt , de asemenea intalniri cu Ministri de Externe, ai Apararii si cu Primministrii statutul autoritatii si al puterii de decizie, ramanand acelasi indiferent de nivelul intalnirilor .Consiliul are un profil public important si poate emite declaratii sau comunicate catre Guvernele tarilor nemembre , in care explica politica si deciziile Aliantei .

Consiliul a primit autoritate explicite si putere de decizie dar in limitele tratatului act ce sta la baza Aliantei Nord Atlantice , lucrind cu Comisii si Comitete, pentru a putea pune in practica hotaririle si deciziile Aliantei . Multe din aceste Comitete si Grupuri de planificare au fost create pentru a usura munca Consiliului, prin asumarea de responsabilitati in domeniile aferente zonei lor de activitate (ex.planificare apararii, probleme nucleare).

Astfel, Consiliul se identifica cu un Forum de deschidere larga , realizand consultanta pentru toate tarile partenere la Alianta in toate problemele si conflictele ce le afecteaza securitatea . Consiliul este cel mai important organism decizional al Aliantei Nord Atlantice . Toti membrii aliantei au dreptul de a-si exprima liber punctul de vedere la masa discutiilor . Deciziile sunt expresia dorintei colective ale guvernelor membre ale Aliantei , exprimate in directia consensului , element primordial pe care se bazeaza luarea deciziilor .

Fiecare Guvern are in Conciliu un Reprezentant Permanent cu rang de Ambasador . Reprezentantii sunt sustinuti de un grup de delegati politici si militari care difera ca numar de

la o tara la alta . Cand Consiliul se intalneste in aceasta componenta , se face referire la el cu cuvintele de Consiliul Permanent . Cel putin de doua ori pe an , Consiliul are intalniri la nivel inalt ( ministerial ) cand fiecare tara este reprezentata de Ministrul de Afaceri Externe . Mai exista si sesiuni de intalniri cu Ministrii ai Apararii .Intalnirile Consiliului sunt patronate de catre Secretarul General sau in lipsa acestuia de Deputatul sau .

Ambasadorul sau Reprezentatul Permanent cu activitatea cea mai lunga primeste titlul de Paroh al Consiliului , el fiind invitat la intalnirile ceremoniale ale Consiliului , sau cele ce au rolul de a alege Secretarul General , pentru a le prezida . La intalnirile ministeriale , unul din Ministri i-si asuma rolul de Presedinte de Onoare . Pozitiile importante din Alianta , sunt ocupate de unul din Reprezentantii Permanenti ai tarilor membre , in ordinea alfabetului Englez prin rotatie anuala . La intalnirile Consiliului , participantii sunt asezati la masa rotunda in ordine alfabetica , pe natiuni , urmand ordinea alfabetului Englez . Aceleasi reguli se aplica si in structurile comitetoriale .

Temele discutate si deciziile luate la intalnirile Consiliului, acopera toate aspectele activitatilor organizatiei, si se bazeaza de obicei pe rapoarte pregatite, la cererea Consiliului, de Comitetele subordonate. Subiectele abordate pot fi indicate in mod egal de oricare dintre natiunile reprezentative, sau de Secretarul General .

La discutii, Reprezentantii Permanenti expun punctul de vedere al guvernului pe care i-l reprezinta, explicand astfel colegilor lor de la masa rotunda liniile politice adoptate. Dupa incheierea lucrarilor, acestia alcatuiesc un raport, adresat autoritatilor nationale, in care fac o informare asupra cursului pe care l-a luat problema sau problemele discutate si pozitiile divergente ( dupa caz ), pastrind astfel o legatura reala cu natiunea pe care o reprezinta .

Cand decizia a fost luata , actiunea se bazeaza pe unanimitate si acord comun. Nu se iau decizii prin vot sau pe baza majoritarii. Fiecare Reprezentant Permanent al unei tari membre a Consiliulu , are responsabilitate complete asupra deciziilor pe care le ia. Lucrarile Consiliului sunt pregatite de comitetele subordonate, cu responsabilitate, pe arii specifice din punct de vedere politic. Multe din aceste lucrari implica si Comitetele Politice Senatoriale, constituite din Deputati Permanenti care sunt cate o data sustinuti ( dupa caz ) de experti nationali .

Comitetele Politice Senatoriale au in responsabilitatea lor redactarea declaratiilor si comunicatelor ce urmeaza a fi emise de catre Conciliu si se intilnesc in avans cu Ministri pentru a creiona textele ce vor fi aprobate de catre Conciliu. Alte aspecte ale activitatilor politice sunt rezolvate de catre Comitetele Politice, care sunt alcatuite din consilieri politici ai delegatiilor nationale .

Cand Consiliul are intalniri la nivelul Ministerial ( Ministerul Apararii ) sau se confrunta cu probleme legate de strategii de aparare, alte Comitete Senatoriale ( ex. Grupul de lucru Executorial ) pot fi implicate in discutii, avind rolul de organisme de consiliere. Daca pe agenda de lucru a Consiliului se afla probleme financiare Comitetul Senatorial al Resurselor sau cel Bugetorial Civil, Militar sau alt organism care este cu o activitate apropiata de cea dezbatuta, face pregatirea datelor pentru teme de discutii .

Secretariatul Consiliului este alcatuit din membrii ai Grupului International de delegati sau din Secretariatul Executiv care are rolul de a coordona si a asigura rolul de mandatar executiv al Consiliului. Biroul Executiv General este alcatuit din Secretarul General, Deputatii Secretarului General, un Consilier legal si un Cosilier Special pentru problemele din Europa Centrala si Estica .

Biroul NATO pentru Securitate, coordoneaza, monitorizeaza si implementeaza politica privitoare la securitate a NATO. Conducatorul biroului este Secretarul General, Consilierul Principal pentru securitate si Presedintele Comitetului pentu Securitate al NATO. Comitetele Speciale sunt alcatuite din membrii Delegatiilor tarilor participante la Alianta. Presedintele este ales prin rotatie dintre membrii comitetelor. Ele au rolul de organisme de consiliere pentru Consiliu in probleme de spionaj, terorism sau alte probleme inrudite cu cele mentionate, ce pot afecta stabilitatea Aliantei .

Studiu de caz: Orientul Mijlociu

Rolul NATO in asigurarea stabilitatii si securitatii in Orientul Mijlociu este una din

temele dezbatute de Alianta la toate intalnirile din ultimii doi ani. O data cu apropierea

summitului de la Istanbul si a reuniunii grupului G8, din iunie 2004, liderii de la Bruxelles

pun accentul, tot mai mult, si pe implicarea Aliantei in Africa de Nord, cu scopul de a incuraja

reformele in domeniile apararii si cel economic, de a imbunatati securitatea in regiune si de a

apara drepturile femeilor.

Initiativa Aliantei de a intensifica cooperarea in regiunea Africii de Nord si a

Orientului Mijlociu vine in sprijinul procesului initiat de Uniunea Europeana pentru

imbunatatirea situatiei economice si sociale a tarilor din regiune, si a propunerilor americane

de promovare a democratiei in aceste zone.

Potrivit unui articol aparut in publicatia italiana Panorama, administratia de la

Washington a inaintat partenerilor NATO, reprezentantilor Uniunii Europene si membrilor G8

doua documente clasificate: G-8, marele partener al Orientului Mijlociu si Initiativa de

cooperare de la Istanbul. Aceste documente, ce fac parte dintr-un plan aflat inca in stadiu

incipient, au fost discutate pe larg de reprezentantii Aliantei si de ministrul italian de externe,

cu ocazia vizitei pe care acesta a efectuat-o la Cartierul General al NATO, incepand cu 3

martie 2004.

Desi unii diplomati europeni par precauti in privinta implicarii Aliantei in asigurarea

stabilitatii si securitatii in Orientul Mijlociu, oficialii NATO au deja in vedere cateva cai

pentru abordarea acestei probleme: * sprijinirea Turciei in procesul de aderare la Uniunea

Europeana si incurajarea realizarii reformelor economice in aceasta tara; *preluarea

conducerii tuturor misiunilor militare (inclusiv a operatiei Enduring Freedom) si de

reconstructie in Afganistan; *preluarea conducerii fortei internationale aflate in prezent sub

comanda Poloniei si desfasurate in centrul Irakului, precum si a unei posibile divizii din nord;

*extinderea relatiilor de cooperare cu tarile mediteraneene; * participarea cu trupe la

monitorizarea procesului de pace dintre israelieni si palestinieni.

Implicarea NATO in Afganistan a fost stabilita la intalnirea ministrilor de externe, care

a avut loc in iunie 2003 la Madrid. Cu exceptia ambasadorului Frantei la NATO, Benoit

d’Abboville, care considera ca Alianta nu are mijloacele necesare si nici capacitatea de a

participa la misiuni de reconstructie, ceilalti participanti au recunoscut ca NATO este singura

institutie cu credibilitatea si capacitatea necesare pentru a face fata acestei provocari. La

intalnirea ministrilor apararii, din 1-2 decembrie 2003, oficialii au discutat plasarea sub

aceeasi comanda a Fortei Internationale pentru Asistenta Securitatii si a trupelor americane

participante la operatia Enduring Freedom.

La inceputul acestui an, o data cu extinderea misiunii dincolo de Kabul, NATO a

preluat comanda uneia din cele noua echipe de reconstructie zonala, urmand ca, treptat, sa

faca acelasi lucru si cu celelalte.

In privinta Irakului, la reuniunea ministrilor apararii de la Bruxelles, din decembrie

2003, doi dintre participanti au propus ca Alianta sa preia comanda diviziei multinationale,

aflate sub conducerea Poloniei, in zona centrala a tarii, in timp ce o alta propunere a vizat

zona de nord, ca fiind mult mai linistita sub aspectul securitatii.

Fara insa a exclude rolul NATO in Irak, unii considera ca, inainte de orice, se impune

o decizie unitara privind implicarea Aliantei in reconstructia tarii, intrucat Franta, Germania si

Belgia refuza aceasta idee.

Referitor la implicarea NATO in Africa de Nord, conform afirmatiilor ambasadorului

SUA la NATO, Nicholas Burns, “Alianta intentioneaza sa isi intensifice relatiile, mai ales

cele militare, cu tarile din zona mediteraneana”. Aceasta ar putea viza atat tarile prezente la

Dialogul Mediteranean (Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Mauritania, Maroc si Tunisia) initiat

de Alianta in anul 1994, cat si alte tari din regiune. Se are in vedere participarea fortelor

armate din tarile respective la programe de instruire si la exercitii militare comune, precum si

frecventarea, de catre ofiteri, a cursurilor din cadrul scolilor NATO.

Asa cum a accentuat un inalt oficial din cadrul Aliantei, initiativa NATO privind Africa

de Nord urmareste, in principal, “identificarea unor activitati practice, specifice, in care

cooperarea sa se desfasoare la nivel bilateral sau sub directa indrumare a NATO”, in cadrul

unei noi strategii de incurajare si nu de impunere a reformei in domeniul militar.

BIBLIOGRAFIE

http://www.presamil.ro/OM/2004/10/pag%204.htm

http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord