Istoria

Alfabetului

Autor: Vladimir RotariDesene: Adela Potrînica

A fost odată o familie fericită de oameni. Trăiau într-un loc frumos, primăvara și vara cu verdeață și roade,

toamna și iarna cu povești la focul cald. Nici o grijă nu îi frămînta, căci muncind obțineau totul. Cu tatăl și cu

mama și alături de bunei, mai trăiau o fetiță și un băiat.

Ocupațiile copiilor erau simple, dar foarte interesante. Pășteau bobocii, culegeau flori și ciuperci,

admirau fluturii, umblau la scălat, ajutau ce puteau prin gospodărie.

Locuind la marginea pădurilor, fratele cu sora deseori se mai îndepărtau de casă, dar mereu găseau drumul înapoi după auzul zgomotelor din sat. Dar într-o dată, alergînd după fluturi, s-au îndepărtat într-atît de mult,

încît sunetele din sat nu erau de auzit.

Căutînd satul, copiii, fără să știe, se îndepărtau tot mai mult. A venit noaptea, și de frig și frică, ei s-au

ascuns într-o scorbură. Au adormit, încălzîndu-se unul de celălalt. Cum s-a ivit de dimineața, iar au început să

caute satul lor, dar se îndepărtau tot mai mult pînă ajunseră într-o țară străină.

Vedeau mulți oameni, care vorbeau o limbă neclară pentru dînșii. Era o zi însorită și în acel sat, din altă țară,

era iarmaroc. Copiii, priveau cu ochii larg deschiși în toate părțile și se țineau strîns de mînă ca să nu se

piardă. Văzîndu-I așa speriați, un bătrîn, s-a apropiat de dînșii și i-a întrebat cine sunt și ce caută. Ei, să fi înțeles

măcar ceva, ar fi răspuns, dar nu au înțeles nici un cuvînt din vorbele moșneguțului, așa că au dat din

umeri.

Noroc că bătrînul era din țara lor și venise aici să vîndă și el ce avea. A început atunci a le vorbi

românește și copiii s-au bucurat și luminat la față de parcă ar fi déjà acasă.

De asta e de preț limba noastră, căci o vorbesc oamenii care ne sunt nouă de preț.

Moșneagul, a înțeles din ce sat sunt copiii, dar le-a zis că el are alte drumuri urgente și nu poate să-I ducă acasă. Dar le-a zis că dacă o să urmeze o hartă făcută de el, atunci, ei précis vor ajunge și de unii singuri la

casa lor. Pe hartă erau doar litere. Bătrînul, le-a spus să nu mai meargă prin pădure, ci pe drum, iar de fiecare

dată cînd vor vedea ceva care seamănă cu literele alfabetului, să știe că sunt pe drumul drept.

Eroii noștri au luat harta și au pornit pe drumul arătat de bătrîn, iar acesta le-a dat apă și merinde

pentru 2 zile, căci drumul spre casă ocolea pădurea și era mai lung.

Au mers cît au mers și iată că văd prima răscruce. Pe un drum, care ducea la stînga, nu era nimic și nimeni, iar pe cel din dreapta erau 3 copii care se jucau de-a ascunselea.

Doi aveau căciuli din piele de miel. Unul o ținea cu vîrful în sus, iar altul, i-a tras o palmă căciulii, că poate să țină mai răcoare, dar astfel a boțit-o și stătea pe cap ca un cuib de pasăre. Sau uitat copiii pe hartă și au recunoscut literele A, Ă și Â.

Fratele cu sora, au înțeles că acela le era drumul, așa că au băut cîte un gît de apă pentru putere și au mers mai departe. Au mers cît au mers, dar deja nu mai văzuseră de multe minute, vreun ceva, care să semene cu literele de pe hartă.

În schimb, se auzea un zgomot foarte cunoscut. Era un cîntec de fluier. Un băiețandru, cînta cîtorva mioare care pășteau alintate de muzica fluierului.

Ciobănașul, stătea ghemuit la tulpina unui copac. Ei, dar vorba e de copii noștri, așa că ei, văzînd mioarele

dolofane ca niște litere B, curcubeul ca C și o scorbură-n copac asemeni literei D, au știut pe unde s-o ieie mai departe.

Drumul lor continua. Din nou, nimic și nimeni. Poate erau oamenii la lucru pe undeva, în cîmp sau pădure. Au stat o vreme, că poate or vedea ceva, dar nici un semn. Căutau ceva care să semene cu alte litere din harta lor, ca să se convingă că merg pe drumul drept, dar nimic. S-au așezat la umbra unui pom, că doar nu era să stee în soare cît se mai odihneau. Era un pom de mere sălbatice. Băiețandrul, s-a urcat să ieie cîteva și ce să vadă. A văzut un om și s-a coborît să se grăbească spre el.

Dar omul nu era un om, ci o sperietoare cu pălărie, ca să alunge păsările. De ea era sprijinită o coasă, de

forma împreună un E mare. Se vede că cosașii se odihneau pe undeva și într-adevăr, erau la o fîntînă.

Copiii s-au apropiat de ei și după cîteva vorbe, au înțeles că merg pe drumul drept, unde s-o ieie mai departe și au mai băut din apa răcoroasă și bună. Aruncînd o privire înapoi ca să le mulțumească cosașilor, au văzut că fîntîna avea forma literei F.

Bucuroși că au găsit drumul și încă răcoriți cu apă, au mers mai departe. Cosașii le-au spus că mai scurt și defel periculos, va fi să meargă pe o coastă de munte. Într-acolo se și îndreptau copiii.

Poate multe drumuri sunt în povestea noastră, dar și în viață sunt nu mai puține și mereu trebuie să alegem, iar alegerea noastră ne duce spre casa noastră sau ne duce departe de ea. Pe copii îi apropia din ce în ce mai mult.

În îndepărtare se vedea vîrful unui munte. Era vîrful care-l vedeau și ei de la casa lor, doar că din altă parte. Bucuria că erau pe calea corectă, le-a dat putere și ei au mers mai departe.

La o răscruce, erau 2 roți de căruță. Una era pe jumătate ruptă, iar alta întreagă. Cea ruptă era în dreptul unui drum pietros și cu văgăuni și pe semne arăta că dacă vei merge pe acolo cu căruța, ea se va strica. Dar, copiii erau fără căruță, iar roata stricată arăta ca litera G și ei au luat-o pe drumul anevoios.

Unele văgăuni erau mai adînci, altele nu prea, iar frații se ajutau unul pe altul și astfel treceau de fiecare. Se pare că acele găuri în drum erau create de la ploile care se scurgeau de pe munte.

Au mai mers copiii noștri, iar frica care o simțeau de cînd au rătăcit casa, parcă se topea. Erau acum captivați de minunăția locurilor și chiar își închipuiau că literele alfabetului sunt fermecate și cine le-a făcut, le-a făcut chiar pe aceste pămînturi.

Cu cît urcau mai sus cu atît mai puțini erau fluturii ce-i vedeau, dar totuși peisajele fascinau. Florile împrăștiau mirosuri și culoare, soarele părea foarte aproape și îi încălzea.

Nu prea departe se vedeau vîrfurile munților și pe de o parte fluturii de alături semănau cu niște K zburători, iar munții din depărtare cu litera M nemișcătoare.

Au mers mult timp fără să mai întîlnească drumuri călcate de om. Se vede că prin munte, oamenii nu prea merg, ca să facă multe drumuri. Așadar, copiii se țineau de calea lor și se tot uitau de jur împrejur, căci nu mai văzuse muntele atît de aproape.

Mai vedeau copaci cu crengile rupte, atîrnate de alți copaci și împreună semănau cu H, vedeau brazi înalți și mai mici asemeni literei Î, vedeau brazi bătrîni, cu ramurele zmulse de timp, rămase ca stîlpii ori ca litera I.

Cu cît urcau mai sus vedeau pante de zăpadă uluitor de asemănătoare cu tălpile săniilor sau cu literele J.

Ajunși aproape de vîrf, spre mirarea lor, au văzut un lac, asemeni literei O. Pe semne că apa lacului era

încălzită de căldura interioară a muntelui, căci deasupra lui, în unele locuri se ridicau aburi. Copiii s-au încălzit un pic lîngă apă, dar se făcea déjà seară și ei aveau nevoie de un adăpost.

Au adunat lemne, căci voiau să aprindă un foc pe timpul nopții. Lemnele aveau formele cele mai diferite: L, T. În timp ce căutau lemne surioara a văzut un șarpe și s-a speriat. Fratele a alergat spre ea și a spus să nu facă nimic șarpelui și el nu le va face nimic rău lor.

Așa și a fost. Șarpele semăna mult cu literele S și Ș. Au căutat în continuare lemne, stînd mai aproape unul de altul. Așa căutînd au văzut parcă o gaură în munte. Era o peșteră.

De deasupra peșterii un vulture și-a întins aripile să zboare, iar din cuibul care era tot acolo, mai multe aripi se verdeau asemeni literelor V și W.

Frații s-au apropiat ca să cerceteze peștera. În ea, la intrare, era zăpadă și frig. Chiar la intrare, era și gheață cu țurțuri. De la pașii copiilor, unui țurțure i-a căzut vîrful de arăta exact ca litera Ț.

În adîncul peșterei era mai cald. Copiii se temeau să nu fie vre-un animal acolo și au aprins chibrite(i), care le dăduse bătrînul din iarmaroc. Peștere era pustie. Ei au adus lemnele, le-au aranjat într-un cerc și au aprins focul. Toată noaptea le-a fost cald.

Spre dimineață toate lemnele arseră, înafară de unul, cu care copiii mai agitau focul. Cenușa forma un O, iar cu vreascul care nu arsese s-a primit litera Q.

Au ieșit din peșteră, au mîncat pe săturate și au aruncat cîte o bucată de pîine puilor de vulture din cuib. Nu le mai trebuia mîncare, căci casa trebuia să fie déjà aproape.

Departe în vale, se vedea moara de la marginea satului și drumul atît de bine știut. De astă dată, moara a căpătat un nou sens pentru ei, căci aripile morii erau nu altceva decît un X, iar alături, drumul, privit de sus semăna cu un Y.

Fiind mai ușor a coborî, copiii mergeau în ritm rapid. Destul de departe se vedea un steag. Era steagul satului lor!

Apropiindu-se, au întîlnit scrânciobul făcut de ei în pădure(U), buștenii pe care ei se întreceau în arta

echilibrului (Z), copacul de lîngă un zid părăsit, de care era sprijinită o scară pe care se urcau cînd voiau să vadă totul mai îndeaproape(R). Déjà se vedea portița ogrăzii(N).

Nici nu și-au imaginat că părinții lor erau atît de îngrijorați. Mama era acasă, dar tatăl, cu alți săteni, îi căutau prin pădure. Cînd mama i-a văzut, ia cuprins strîns în brațe și a plîns de bucurie.

Apoi au dat clopotele la biserică ca să știe și ceilalți că copiii au fost găsiți. Peste scurt timp și tatăl a venit în grabă acasă. I-a cuprins și el strîns, uitîndu-se dacă nu sunt răniți. Le-au dat de mîncare și au vorbit despre cele întîmplate. Copiii, au zis că le pare rău că i-a speriat atît de tare, dar le-au povestit tot drumul și au spus că altă

dată, vor încerca să nu se mai rătăcească, iar dacă se va întîmpla asta, atunci, cu ajutorul alfabetului, vor ști să ajungă acasă.

Sfîrșit