Alexandru cel Mare

Alexandru (356-323 î.Hr.), născut în Pella, capitala Macedoniei din

antichitate, a fost fiul lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, şi al Olimpiei, o

prinţesă din Epir. Aristotel a fost îndrumătorul lui Alexandru. El l-a instruit cu

de-amănuntul pe Alexandru în ale retoricii şi literaturii şi i-a stimulat acestuia

interesul către ştiinţă, medicină şi filosofie. În vara anului 336 î.Hr., Filip a fost

asasinat, iar Alexandru a acces la tronul Macedoniei. S-a trezit înconjurat de

duşmanii din interior şi ameninţat de revolte în exterior. Alexandru a scăpat cu

repeziciune de toţi conspiratorii şi de duşmanii din interior executându-i. Apoi a

pornit către Tesalia, unde susţinătorii independenţei preluaseră conducerea, şi a

reinstaurat conducerea macedoneană. Înainte de sfârşitul verii anului 336 î.Hr.,

el îşi restabilise poziţia în Grecia, fiind ales de un congres al statelor în Corint.

În 335 î.Hr., ca general al grecilor într-o campanie împotriva perşilor, care

fusese anterior pusă la cale de tatăl său, a realizat o campanie de succes

împotriva tracilor, ajungând până la Dunăre. La întoarcere, într-o singură

săptămână, i-a nimicit pe ameninţătorii iliri şi apoi s-a îndreptat în grabă spre

Teba, unde se iscaseră revolte. Atacul asupra oraşului a fost furtunos,

distrugându-l, fiind cruţate doar templele zeilor şi casa poetului liric grec Pindar,

iar locuitorii care au supravieţuit (în jur de 8.000) au fost vânduţi ca sclavi.

Promptitudinea cu care Alexandru a înecat revoltele din Teba a avut ca urmare

supunerea instantanee şi umilă a celorlalte state greceşti.

Alexandru a început războiul împotriva Persiei în primăvara anului 334

î.Hr., traversând Hellespontul (în prezent Dardanele) cu o armată de 35.000 de

macedoneni şi trupe greceşti. Printre ofiţerii săi, toţi macedoneni, se numărau

Antigonus, Ptolemeu şi Seleucus. Pe râul Granicus, lângă oraşul antic al Troiei,

a atacat o armată de 40.000 de soldaţi, formată din perşi şi mercenari greci.

Armata sa a învins inamicul şi, după tradiţie, a pierdut numai 110 soldaţi. După

această bătălie, toate statele Asiei Mici i s-au supus. Se spune că, în timpul

traversării Frigiei, a tăiat nodul gordian cu sabia sa. Continuând să avanseze spre

sud, Alexandru a întâlnit principala armată persană, condusă de regele Darius al

III-lea, la Issus, în nord-estul Siriei. Nu se ştie cât era de mare armata lui Darius,

iar faptul că, după tradiţia antichităţii, ar fi fost formată din 500.000 de soldaţi

este considerat o exagerare. Bătălia de la Issus, din 333, s-a încheiat cu victoria

lui Alexandru. Separat fiind de baza sa, Darius a fugit în nord, abandonându-şi

mama, soţia şi copiii, dar pe care Alexandru i-a tratat cu respectul cuvenit unei

familii regale. Tirul, un port maritim fortificat, nu a cedat uşor, dar Alexandru l-

a cucerit în 332 printr-un atac furtunos, după un asediu timp de 7 luni. Apoi

Alexandru a cucerit Gaza şi a pătruns în Egipt, unde a fost întâmpinat ca

salvator. Prin aceste succese, el şi-a asigurat controlul întregii coaste estice a

Mediteranei. Mai târziu, în 332, el a înfiinţat, la gura Nilului, oraşul Alexandria,

care mai târziu a devenit centrul literar, ştiinţific şi comercial al lumii greceşti.

Cirene, capitala regatului antic nord-african Cirenaica, i s-a supus lui Alexandru

la scurt timp, iar stăpânirea sa s-a întins până în teritoriile Cartaginei.

În primăvara anului 331, Alexandru a pornit într-un pelerinaj către

marele templu şi oracolul lui Amon-Ra, zeul egiptean al soarelui, pe care grecii

îl identificau cu Zeus. Faraonii egipteni din trecut erau consideraţi fii ai lui

Amon-Ra, iar Alexandru, noul conducător al Egiptului, dorea ca zeul să îl

recunoască drept fiul său. Se pare că pelerinajul a avut succes şi că este posibil

ca să i se fi confirmat crezul că ar avea origini divine. Întorcându-se din nou în

nord, şi-a reorganizat forţele armate în Tir şi s-a îndreptat către Babilon cu o

armată de 40.000 de infanterişti şi o cavalerie de 7.000 de soldaţi. Traversând

Eufratul şi Tigrul, l-a întâlnit pe Darius, în fruntea unei armate a cărei mărime

nu este ştiută cu certitudine, dar care, după aprecierile exagerate din antichitate,

se spune că ar fi fost formată dintr-un milion de soldaţi. Această armată a fost

învinsă în bătălia de la Gaugamela, la 1 octombrie 331 î.Hr. Darius a fugit, aşa

cum a făcut şi la Issus, şi a fost mai târziu ucis de unul din satrapii săi. Babilonul

a capitulat după această bătălie, iar oraşul Susa, cu enormele sale comori, a fost

cucerit la scurt timp. Apoi, în mijlocul iernii, Alexandru a pătruns în Persepolis,

capitala Persiei. După ce a prădat comorile regale şi după ce a luat şi alte prăzi

bogate, a ars oraşul în timpul unei orgii, completând astfel distrugerea

Imperiului Persan. Stăpânirea sa se întindea acum de-a lungul şi dincolo de

ţărmurile sudice ale Mării Caspice, inclusiv Afganistanul din prezent şi

Baluhistanul, către nord, în Bactria şi Sogdiana, partea de vest a Turkistanului

din prezent, numit şi Asia Centrală. Lui Alexandru i-a luat doar trei ani, din

primăvara anului 330 î.Hr. până în primăvara anului 327 î.Hr., până să ajungă să

stăpânească o suprafaţă aşa întinsă.

Pentru a continua cuceririle sale asupra rămăşiţelor Imperiului Persan,

care includea şi o parte din vestul Indiei, Alexandru a traversat râul Indus în 326

î.Hr. şi a invadat Punjabul până la râul Hyphasis (în prezent Beas). Aici

macedonenii s-au revoltat şi au refuzat să meargă mai departe. Atunci,

Alexandru a construit o flotă şi a mers în jos pe Indus, ajungând la gura râului în

septembrie 325 î.Hr. Flota a navigat apoi spre Golful Persic. Cu armata sa, s-a

întors pe uscat în Media, traversând deşertul. Insuficienţa hranei şi a apei a

cauzat pierderi severe şi greutăţi armatei sale. Alexandru a petrecut aproape un

an organizându-şi domeniile şi completând o inspectare a Golfului Persic în

pregătirea unor cuceriri următoare. A ajuns în Babilon în primăvara anului 323

î.Hr. În iunie, febra l-a răpus. Şi-a lăsat imperiul, în cuvintele lui, "celui mai

puternic". Acest testament ambiguu a avut ca urmare conflicte groaznice, care

au durat timp de jumătate de secol.

Alexandru a fost unul dintre cei mai mari generali ai tuturor timpurilor,

vestit pentru genialitatea sa tactică de conducător de trupe şi pentru rapiditatea

cu care traversa suprafeţe vaste. A fost nespus de curajos şi de generos, putând fi

în acelaşi timp şi crud şi nemilos, când contextul politic o cerea. A fost emisă

teoria că Alexandru era, de fapt, un alcoolic care şi-a ucis prietenul, Clitus, într-

o furie cauzată de beţie. Mai târziu, el a regretat amarnic acest fapt. Ca om de

stat şi ca stăpânitor, avea planuri grandioase. După cum susţin mulţi istorici ai

epocii moderne, el nutrea speranţa unei uniri a estului cu vestul sub un singur

imperiu mondial, o nouă şi luminată "frăţie universală a tuturor oamenilor". El a

antrenat mii de tineri persani în tacticele de luptă macedonene şi i-a înrolat în

armata sa. El însuşi a adoptat practici persane şi s-a căsătorit cu soţii din est,

precum Roxana (care a murit în jurul anului 311 î.Hr.), fiica lui Oxyartes din

Sogdiana, şi Barsine (sau Stateira, care a murit în jurul anului 323 î.Hr.), fiica

mai mare a lui Darius, şi şi-a încurajat şi mituit ofiţerii să se căsătorească cu

femei persane. Cu puţin înainte să moară, Alexandru a ordonat tuturor oraşelor

greceşti să îl venereze ca pe un zeu. Deşi probabil a dat acest ordin din motive

politice, a avut, după propriul său punct de vedere şi cele ale contemporanilor

săi, origine divină. Ordinul a fost anulat de moartea sa la scurt timp după ce a

fost emis.

Pentru a-şi uni cuceririle, Alexandru a înfiinţat un număr de oraşe,

majoritatea fiind numite Alexandria, de-a lungul liniei sale de marş. Aceste

oraşe au avut locaţii bune, au fost pietruite şi li s-au construit reţele de

alimentare cu apă. Veteranii greci din armata sa s-au stabilit în aceste oraşe, care

au atras tineri, comercianţi, negustori şi cărturari. În aceste oraşe a fost introdusă

cultura greacă, iar limba greacă a devenit cunoscută pe scară largă. Astfel,

Alexandru a extins influenţa civilizaţiei greceşti pe un teritoriu vast şi a pregătit

terenul pentru perioada elenistică şi pentru epoca marilor cuceriri ale Imperiului

Roman.