Alchimia arhetipurilor feminin-masculin Studiu de caz: Eliade, Cioran si Sorana

Feminitatea tine de un indicibil arhetipal, si totusi sesizabil, developabil. E necesar pentru a realiza electroliza divina, fierberea alchimica prin care se unesc principiile masculin-feminin, bucla yin-yang, efervescenta care face din cei doi spirite superioare, apoteotice.

Dau ca exemplu o femeie ce reprezinta pentru mine intruchiparea arhetipului feminin goddess de care vorbeste Jung (desi mai exista si alte ipostazieri):

Sorana Topa a fost o actrita din perioada interbelica in Bucuresti. A inspirat iubiri pasionale lui Eliade, Cioran, Mihai Codreanu, Lovinescu, Vinea, Adrian Maniu, Ion Barbu si Marin Preda.

A scris ea insasi teatru, piesele ei avand succes la public si la critici.

A fost numita Lou Salome a Romaniei. Descrierile epocii o aratau ca pe un "vulcan gata sa erupa", cu un "temperament clocotitor", o "exaltata lucida" de o "genialitate senzuala".

Lovinescu o descrie ca "iesita din pana unui scriitor rus. Fuior de aur in fuziune, ea e numai lumina, par blond, ochi albastri... originea sa merge in stepele Katiuselor cu priviri de peruzele, inauntrul carora vegheaza un suflet si numeroase cazuri de constiinta".

Cioran spune ca Sorana tine "de rusi ca tipuri psihologice, de romane rusesti si Rusia eterna".

Modelele ei erau femeile din teatrul lui Ibsen, femeile ce practica liebender Kampf (lupta iubitoare), nu o lupta intre sexe, ci o analiza reciproca, in care femeia diseca psihicul barbatului fara mila, nu pentru a-l cobori, ci pentru a-l insoti pe culmi, spre dezvoltarea personala, iar barbatul face la fel cu psihicul ei. O transparenta totala mutuala, pentru extragerea adevarului.

Sorana afirma ca dorea "miracolul comunicarii nemijlocite", "comuniunea cea mai spontana si fireasca intre care nu exista competitie".

Din pacate, pana si un titan ca Eliade o gasea atat fascinanta cat si "exasperanta": "ii placea sa discute tot lucruri adanci, sa se analizeze si sa analizeze interlocutorii - ceasuri si ceasuri la rand. Nu obosea niciodata."

A fost o actrita de geniu a Romaniei, dar autoanaliza o facea sa ezite cateodata in mijlocul rolului, caci excesul de luciditate ii arata zadarnicia actului sau.

Nae Ionescu a spus ca dupa "Eminescu, Sorana este cel mai dar pe care Iasiul l-a facut culturii romane".Cioran, la fel, o compara cu Eminescu: "La noi, Eminescu a fost declarat unanim o aparitie inexplicabila. Cunosc o femeie de o adancime sufleteasca remarcabila, care, pentru acest pacat, e declarata de intreaga lume o simpla aiurita". Multi ii spuneau "zaluda".

Eliade a fost iubitul ei, si a transformat-o in personajul Catalina din romanul "Noaptea de Sanziene": "este o femeie care si-ar jertfi nu numai cariera, ci si sanatatea, tineretea, linistea, ca sa poata iubi asa cum viseaza ea, "arzand la alb"".

A face dragoste cu Sorana este pentru Eliade o "experienta paradoxala" ce ii deschide drumul spre "misterul totalitatii" si al coincidentia oppositorum. Asadar, o experienta mistica. Intelegem acum ce spunea Jung despre developarea reciproca a arhetipurilor feminin si masculin in relatia de dragoste.

Eliade insa nu suporta tensiunea enorma la care il supune Sorana. Dupa ce discuta cu ea ore intregi "pe culmile Spiritului", el o abandoneaza, epuizat, pentru ca era "acaparatoare, insistenta, istovitoare", si merge sa se imbete in prima crasma.Se simte atat de stimulat/provocat de ea, incat spune ca "intr-o zi am sa imi pierd mintile si am sa o sugrum, daca nu va reusi ea sa ma ucida cu cateva minute inainte".

Sorana ii explica unui Eliade terifiat ca "dragostea lor, fiind o "ardere in alb" implica tortura si nu exclude moartea, de orice natura ar fi ea: fizica, spirituala sau sociala" (desigur ea se referea la chinurile sufletesti ale nasterii din nou, nu la tortura fizica, precizez asta pentru cei mai slabi de inger care iau totul ad litteram).

Inteleg aici ca Sorana dorea sa duca spiritul pana la ultimele consecinte, in dorinta de a atinge absolutul, si ca nu ii era teama de nimic, ca prinsa in jocul developarii arhetipale simtea apoteoza cum se desavarseste, asta implicand si pasirea peste abis, la marginea nebuniei, riscand totul, ca sa castige totul.

Insa Eliade a dat inapoi, rupand relatia. El ezita: "cum as putea parasi si uita o asemenea fiinta? Am avut norocul sa fiu iubit de o femeie extraordinara, asa cum nu se nasc multe intr-un secol. Ce importanta are ca, datorita modului ei de a fi, ma secatuieste, tortureaza si distruge? Important e numai ca am avut norocul sa fiu ales pentru aceasta experienta exceptionala."

Nu asta a cautat Eliade si prin relatia cu Maitrey? Nu pentru asta a mers in India, la capatul lumii, si in Tibet, pentru a atinge absolutul intr-o experienta mistico-erotica holistica? Si cand are cu cine, chiar acasa la el, da inapoi, inspaimantat.

Sorana dorea ca Eliade sa se depaseasca, sa treaca chiar dincolo de rolurile de savant, scriitor, profesor, sa ajunga un profet al lumii moderne, un guru, un alt Krishnamurti (al carui spirit il adora!).

Capodopera visata de Sorana e chiar viata lor, iubirea lor, fuziunea sufletelor, perfectionarea lor continua, autodepasirea in doi: "sa urcam pe cele mai inalte trepte ale spiritului analizandu-ne, explicandu-ne, desavarsindu-ne unul pe altul".

Ea afirma ca ar vrea ca Mircea sa fie ca "Brand in furtuna" (eroul pasional din piesa lui Ibsen).

Cand Eliade va muri, peste ani, Sorana va exclama: "pacat de Mircea, ca nu s-a realizat!"

Dupa ce Eliade o paraseste pe Sorana fara ca macar sa aiba bunul simt sa ii comunice asta direct (ii transmite vestea lui Cioran, ca acesta sa i-o spuna ei!), Sorana il ia de confident si iubit pe Cioran.

Cioran considera, indignat, ca singura explicatie pentru abandonul lui Mircea este "inertia spirituala, incapacitatea de a accepta riscul unei pasiuni, la capatul careia ar fi venit poate nebunia sau moartea, pe scurt: mediocritatea si fatarnicia".

Eliade va ramane toata viata obsedat de ruptura, de aceea pomeneste in alte carti de o revelatie ratata alaturi de o actrita, langa Sibiu.

Cioran ia partea Soranei si incepe sa il demoleze pe Eliade in articole. Scrie articolul "Omul fara destin", articol recitat teatral de Sorana, care il apreciaza, analizandu-i paragraf cu paragraf (poate exista o partenera mai buna pentru un scriitor?).

Eliade riposteaza si el in articole, exemplu fiind "Invitatie la barbatie". Apoi ii face o descriere dura lui Cioran in "Noaptea de Sanziene".

Cei doi titani ai culturii romane s-au impacat peste ani, in Occident, corespondand si reluand relatia amicala. E interesant insa felul in care s-au invrajbit cei doi prieteni si oameni de cultura, cand s-au apropiat periculos de misterul incandescent al unei femei totale.

E probabil si reactia barbatului la senzualitatea debordanta a femeii, incercand sa se dea inapoi pentru a nu fi subjugat, asimilat, incorporat. Eliade fuge, dar si Cioran rupe relatia cu Sorana, prin plecarea ca bursier la Berlin.

Sa notam ca Sorana era mai mare decat Cioran cu 13 ani, si mai mare decat Eliade cu 9 ani. O femeie matura, coapta, in deplinatatea fortei ei sexuale.

Mai tarziu, in Caietele sale Cioran vorbeste despre Sorana aspru: "O taranca autodidacta, care iti vorbea despre Neant cu o insufletire si o ardoare nemaipomenita!"

Si totusi, Cioran marturiseste imediat ca Sorana ii intelegea opera in profunzime si in subtilitate. "Observatiile si criticile ei sunt extrem de pertinente, sunt de departe ceea ce mi s-a spus mai patrunzator despre cartea mea "Demiurgul cel rau".

Atunci de ce Cioran o prefera pe Simone cea calma ardentei Sorana, desi el insusi era un ardent? Simone nu stia ca Cioran era vestit in tara sa, nu ii intelegea opera cu adevarat, chiar se mira cand vedea ca e cautat mereu.

La fel, Eliade o prefera pe linistita Christinel, desi paradoxala Sorana avea tot ceea ce cautase la Maitrey, sau o prefera chiar pe vulgara Nina Mares, despre care spune dispretuitor ca s-a ivit din "mlastina de toate zilele a feminitatii"!

E aici paradoxul sexualitatii/iubirii, care dezvaluie tot ce e mai bun si mai rau in cei doi, alchimia care scoate la suprafata constientului nu numai calitati, miracole, ci si engrame, idei fixe, chisturi de suferinta, meme rigide, scaderi, defecte, pentru a le arde si a le transfigura intr-un melanj superior.

Uneori acest proces este dus pana la capat, arderea engramelor e benefica, alteori procesul este blocat si abandonat, pentru ca unul sau amandoi partenerii nu mai rezista intensitatii si se marturisesc a fi prea slabi pentru a indura tensiunea "nebuniei si febrei", dupa cum spune Cioran.

Am dat aici un model inalt al alchimiei intre arhetipurile masculin si feminin, gradul cel mai elevat al procesului de efervescenta intre barbat si femeie.

Acelasi proces s-a intamplat si intre Lou Salome, Nietzsche, Paul Ree, Rilke, si ceilalti fascinati de ea, ca Freud sau Andreas.

Nu e intamplator ca Dali a avut nevoie de Gala si numai de ea pentru a isi developa intreg potentialul creativ si uman. Gala era si ea rusoaica.

Desigur, exista grade in perceperea acestor lucruri. Fiecare dintre noi le experimentam pe masura intelegerii si a capacitatii noastre de resimtire.

Insa in apropierea scaparatoare dintre polurile feminin si masculin cu siguranta cei doi simt ceva ce ii depaseste, chiar daca nu reusesc sa puna in cuvinte starile ce ii traverseaza.

Intrebarea mea este: cum credeti ca arata procesul dus la capat, fie el foarte intens, ca in cazul Sorana, fie la gradatii obisnuite, in cazul nostru?

Sursa: Ion Vartic, Cioran naiv si sentimentalCioran, Caiete

2