Albert Camus – o conștiințã dialogicã - Foaie Națională.pdf

8/18/2019 Albert Camus – o conștiințã dialogicã - Foaie Națională.pdf

1/8

1. Camus în epoca sa

Martor al timpului său, Camus se bazează pe reexia şi peexperienţa sa, f ără a înceta să-şi pună întrebări asuprasensului şi valorii armaţiilor şi acţiunilor sale.

În acest sens, armaţia lui Majault ni se pare pertinentă: „Niciteoretician, nici losof, el doreşte să e descoperitorul şi

interpretul liniilor de forţă de care ascultă cei care trăiesc înacelaşi moment cu el, aceeaşi viaţă”.

Camus o armă el însuşi de altfel: „Ce am f ăcut eu totuşi decît să meditez asupra uneiidei pe care am găsit-o pe străzile epocii mele? Se înţelege de la sine că am hrănitaceastă idee (şi pe care o parte din mine o hrăneşte întotdeauna) împreună cu întreagamea generaţie. Pur şi simplu m-am situat la distanţa necesară pentru a o analiza şi a

decide care este logica ei”.

Într-adevăr, el a fost în mijlocul mulţimii, răspunzînd tuturor întrebărilor ei, înmijlocul tinerilor care îşi căutau mentori spirituali. Refuzînd orice adevăr absolut şidenitiv, Camus a avut întotdeauna o poziţie de arbitru. Aceasta explică de altfel mareasa actualitate.

În timp ce scriitorii celei de-a două jumătăţi a sec. XX se simt aruncaţi într-un universîntunecat, lipsit de coerenţă şi ordine, în care destinele sînt sfîşiate de valorile istoriei,Camus continuă să creadă într-un om ideal în care să domnească spiritul ca şipromisiunea dreptăţii şi a fericirii.

Albert Camus – o conș tiințã dialogicã

by Andrei Vasile - 30 Dec 2014

Cultură

http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/http://foaienationala.ro/culturahttp://foaienationala.ro/author/andrei-vasilehttp://foaienationala.ro/


2/8

Camus încearcă să regenereze tocmai noţiunile de onoare şi umanism în numelecărora s-au comis crime, urmărind să restructureze lumea.

Literatura sa exprimă în acelaşi timp criza unei civilizaţii care nu mai este sigură depermanenţa ei şi care se îndoieşte de valorile sale. Dacă Camus considera că absurduleste specic pentru destinul omului contemporan, nu-l împiedică să lupte cu

înverşunare împotriva lui cu toate forţele sale.

Această poziţie ajunge uneori la o atitudine conictuală, aşa cum este armată în Omulrevoltat: „În stadiul istoric în care ne aăm, în imposibilitatea de a arma o raţiunesuperioară care nu se limitează la rău, dilema sa aparentă este tăcerea sau crimă. Înambele cazuri, o retragere”.

Ar nedrept să-l judecăm pe Camus după contradicţiile sale, căci el a încercat să e laînălţimea unei epoci groaznice, cu un climat politic întunecat.

Înseşi contradicţiile gîndirii sale îi asigură actualitatea, căci el nu a rămas închis într-unsistem valabil pentru o singură perioadă. Aceasta explică de altfel contradicţia dintrescriitorul militant şi moralistul retras în turnul său de ldeş.

Visînd o civilizaţie armonioasă care să aducă mărturia măreţiei umane de-a lungul

secolelor, Camus întruneşte în acelaşi timp moralistul, omul politic şi artistul.

2. Camus moralistul, omul politic şi artistul

2.1. Sfîntul f ără Dumnezeu

„Ceea ce mă interesează este să ştiu cum trebuie să ne comportăm. Şi, mai exact, cum

putem să ne comportăm cînd nu credem nici în Dumnezeu, nici în raţiune”.

Îl vom privi pe Camus în primul rînd ca pe un moralist. L-am caracterizat ca pe un sfîntlaic sau un sfînt f ără Dumnezeu.

Deşi umanismul sec. XX respinge credinţa şi graţia divină, Camus rămîne totuşi ataşatde valorile morale tradiţionale. Acesta este de altfel paradoxul epocii sale, căci exigenţamorală cîştigase totuşi teren pentru generaţia sa. Ajungem astfel să credem că valorile

creaţiei se bazează pe valorile umanităţii şi vice-versa.


3/8

Chiar dacă a venit de pe ţărmul algerian, Camus moşteneşte cultura eleno-latină şicreştină, armînd că spiritul este legat de libertate şi de raţiune. El este de fapt marcatde cele trei mari cuceriri ale umanităţii: spiritualitatea greacă, dreptul roman şicreştinism. El îi recunoaşte omului un loc bine denit în univers şi spiritului o funcţieprivilegiată în om.

În condiţiile ateismului şi desacralizării istoriei, nu este exagerat dacă armăm căAlbert Camus se comportă ca un sfînt laic, asemenea personajului Tarrou din romanulCiuma.

Prin Camus, condiţia umană şi valorile care-i dau un sens sînt din nou puse în lumină.

J.P. Simon l-a plasat pe Camus printre martorii omului care se aă într-un perpetuuproces.

Într-adevăr, nu există o operă mai mare care să nu-i aibă în centrul atenţiei destinulomului şi care să nu-l privească în raport cu eternitatea.

Care ar deci originalitatea lui Camus, în comparaţie cu Malraux şi Sartre care auf ăcut şi ei o gravă meditaţie asupra omului?

Considerăm că această originalitate rezidă în faptul că el a găsit urmele unui drum desalvare în comuniunea umană şi în artă. Acestea nu sînt desigur căile mîntuiriicreştine, ca la Dostoievski de exemplu, dar sînt totuşi jaloanele unui umanism pozitiv.

Întrebat ce crede despre criticii săi, Camus a spus că le reproşează faptul că au omisceea ce este instinctiv şi orb în el, acea parte obscură a operei sale.

Într-adevăr, aproape toţi l-au considerat pe Camus un ateu, f ără să ţină seama de aceanostalgie de absolut şi perfecţiune, care este semnul sigur al aspiraţiei spre divinitate.

După părerea noastră el nu este nici acel pesimist despre care se vorbeşte adesea, iarsperanţa şi iubirea – ca virtuţi creştine – nu sînt total absente din opera sa. În Nunţi deexemplu, el nu refuză existenţa ca atare, precum Sartre.

„Nu am putut niciodată să renunţ la lumină, la fericirea de a , la viaţa liberă în care

am crescut, declara el în „Discursul din Suedia” (1957).

Este adevărat că nu se poate construi o adevărată morală pe armaţia priorităţii vieţiizice, căci baza sa este fragilă.


4/8

În Străinul Camus ne spune că viaţa poate deveni fericită dacă omul este încomuniune cu universul şi dacă îşi acceptă destinul. Mitul lui Sisif este de asemeneaun efort pentru a construi o etică, chiar dacă concluziile se îndepărtează de doctrinacreştină. În Scrisori către un prieten german, Camus respinge metazica lipsei de sens.

Moralitatea lui Camus este evidentă în special în romanul Ciuma, prin armarea

carităţii.

În întreaga sa operă, el armă cu convingere că această lume are adevărul omului caretrebuie salvat acordînd şanse dreptăţii.

Trezirea conştiinţei este mereu prezentă: condamnarea la moartea pentru Meursault,nedreptatea pentru Daru, strigătul pentru Clamence.

Deşi pleacă de la disperare, Camus refuză să bazeze pe ea o morală destructivă. Naturaf ără om nu-l satisface, astfel el va ajunge să-l promoveze pe om ca justicarea supremăa universului. Greşeala să este de a-l concepe că pe un stăpîn absolut, înafaradivinităţii, a cărei imagine a primit-o însă.

Absurditatea este denită în gîndirea sa în raport cu divinitatea, ca păcatul f ărăDumnezeu sau situaţia omului care nu face nimic pentru veşnicie.

Angoasa provenită din şocul civilizaţiilor este o nelinişte care o înlocuieşte pe cea acreştinilor în faţa păcatelor lor sau responsabilitatea în faţa innitului. Individul alege,printr-o decizie arbitrară, să e complice cu timpul său şi să-şi joace rolul în istorie.

Între istorie şi eternitate, sabie şi Cruce, Camus alege istoria şi sabia. Este o atitudine deluptător care în aparenţă ar incompatibilă cu aceea a sfîntului în meditaţie. Camus

alege însă acţiunea pentru că ea i se pare mai delă, faţă de viaţă, chiar dacă în ea însăşirămîne inutilă. Doar în raport cu visul său de nemurire viaţa suferă de condiţia samuritoare, constatare care a fost puţin remarcată în gîndirea lui Camus. În realitate, elţine întotdeauna seama de prezenţa necunoscutului şi a misterului pe care-l purtăm înnoi.

Dialogul cu Dumnezeu nu se sfîrşeşte niciodată în opera lui Camus. Dacă Dumnezeunu există, ce este atunci omul? Întrebarea pascaliană răsună mereu în partea cea maiprofundă a suetului lui. Îndoiala este însă abordată dintr-un punct de vedereiluminist: dacă Dumnezeu nu există, trebuie să facem eforturi pentru a-i semănaacestei Fiinţe despre care ne facem ideea de perfecţiune.


5/8

Ca şi Sartre şi Simone de Beauvoir, Camus susţine că absenţa lui Dumnezeu nujustică derogări de la morală, singura care-i dă angajamentului uman un caracterabsolut şi denitiv.

Paradoxal, tocmai pentru că Dumnezeu nu există, trebuie să m morali, căcineumanismul lumii nu ne dispensează de a umani. Spre deosebire de nihilism, care

respinge toate valorile, Camus se sprijină pe valori foarte apropiate de acelea alecreştinilor. Ele sînt cele care restabilesc valoarea individului, repunîndu-l în drepturilesale şi f ăcîndu-l să-şi regăsească demnitatea.

Neputînd să accepte nihilismul şi disperarea epocii sale, Camus se referă în modconstant la valori de ordin spiritual care nu-l separă total de creştini şi pentru care areo admiraţie secretă. De aceea putem găsi la Camus şansele unui dialog autentic cu

creştinii, la care găseşte aceleaşi valori practice: dreptate, caritate, curaj, cinste.

Neînţelegerea creştinismului în anumite laturi ale sale îl limitează totuşi să ajungă lasoluţia creştină a mîntuirii, ca Dostoievski, cu care are de altfel multe lucruri încomun.

Camus nu depăşeşte un umanism laic, chiar dacă acesta e mult superior celui al luiSartre sau Malraux. El înţelege că lumea este lipsită de un sens superior şi că doar

omul i-l poate oferi. Ca şi personajul său Rieux, el nu doreşte eroismul şi snţenia, căciceea ce-l interesează este cum să i un om adevărat. A sluji umanitatea nu înseamnă săo salvezi, ceea ce pentru Camus – Rieux ar himeric şi chiar periculos. „Mîntuireaomului este un cuvînt prea mare pentru mine” (Ciuma).

După părerea noastră, Camus a eşuat în încercarea sa de a construi o morală, chiardacă aceasta a fost preocuparea sa majoră. Nu putem crede că o asemenea lozoe ar

putea ajuta un disperat să moară, căci nu se poate construi o morală plecînd doar de laea însăşi şi f ără a avea o deschidere spre eternitate.

Observăm în acelaşi timp că gîndirea sa are implicaţii semnicative pentru civilizaţianoastră agnostică în care dialogul om – Dumnezeu este întrerupt. Elogiul f ăcut chiar deSartre este deosebit de relevant în acest sens: „el (Camus) rearmă, în centrul epociinoastre, împotriva machiavelicilor, împotriva viţelului de aur al realismului, existenţa

faptului moral”.


6/8

Omul de astăzi este cel care l-a pierdut pe Dumnezeu şi absolutul prin cunoaşterearaţională, un rău care îşi are originile la Descartes. Contemporanul său Malrauxconstata el însuşi incapacitatea civilizaţiei moderne de a da formă valorilor spirituale,precizînd că secolul următor va trebui în mod absolut să e religios pentru a puteadăinui.

Camus, un necredincios prin originea şi formarea sa, un păgîn chiar, născut în nordulAfricii, care nu uită însă moştenirea creştină, este totuşi conştient că trebuie să salvezicalitatea omului încercînd o depăşire prin transcendenţă. Filozoa sa se construieşteîn permanentă rezonanţă cu un absolut, ceea ce este semnul sigur al unei gîndiriprofunde.

Idealul său moral este sfîntul laic, asociaţie contradictorie, căci sfîntul se aă

întotdeauna în relaţie cu Dumnezeu, trăind percepte morale conform cu voinţaAcestuia.

2.2. Profetul

„Eu nu sînt profetul acestei împărăţii ruinate” Camus

În afara generaţiei celor angajaţi, epoca dintre 1930 şi 1960 o include de asemenea şi pe

cea a marilor martori.

Cei trei maeştri ai spiritului existenţialismului contemporan: Camus, Malraux, Sartreoferă o lecţie de măreţie, învăţ îndu-ne să nu ne complacem în iluzii asupra precarităţiicondiţiei noastre şi a pericolelor civilizaţiilor noastre, şi să descoperim căile uneiacţiuni pozitive, bazate pe speranţă şi curaj.

Se poate spune că opera lui Camus dă socoteală de conştiinţa morală occidentală cuslăbiciunile şi limitele sale. Mesajul său este universal, căci tradiţia mediteraneanăcăreia îi aparţine acea „gîndire a sudului este plasată într-o perspectivă non-geogracă,universală, care include, în Omul revoltat, chiar şi socialismul scandinav.

Camus se fereşte de mesianism, deşi el este adesea considerat apostol al secoluluinostru. Parafrazîndu-l pe Malraux, se poate spune că Istoria a început să semene cuviziunea sa.

Chiar dacă declara că nu stăpîneşte nici un adevăr absolut şi nici un mesaj, el va totuşi un profet şi va avea un mesaj. Să nu uităm că A. Camus s-a aat în cercul magical operei lui Dostoievski, adevăratul profet al secolului XX. El este cel care a prevăzut


7/8

falimentul valorilor tradiţionale, ca şi revolta şi nihilismul.

Nihilismul este astfel consecinţa fatală a spiritului de raţiune, spiritul logic negîndnatura umană, căci socialismul şi capitalismul provin de fapt din aceeaşi dorinţă deraţionalitate.

Dostoievski este modelul preocupat să salveze omul de rău, lectura sa antrenînd oexigenţă spirituală. Camus a trăit dilema lui Ivan Karamazov, sfîşiat între a virtuos şiilogic sau logic şi criminal. Răul este astfel excesul de spirit şi lipsa de măsură aorgoliului.

La Dostoievski, diavolul însuşi este cel care aduce civilizaţia industrială. Mecanizareaeste cea care închide uşile suetului mergînd pînă la negarea sa. Ca şi Dostoievski,Camus a prevenit întotdeauna asupra pericolelor civilizaţiei mecanice.

Atunci cînd Dumnezeu este negat, rămîne diavolul care nu este decît discordie şineînţelegere. Reaua credinţă diabolică este cea a nihiliştilor şi a „posedaţilor. Reexiacarteziană a spiritului dezîncarnat este astfel împinsă pînă la absurd şi nebunie.

Formula dostoievskiană: „Dacă oamenii nu L-ar inventat pe Dumnezeu, civilizaţia n-ar existat” se dovedeşte la fel de adevărată în timpul lui Camus. Pericolul rezidă într-o

nouă divinizare, cea a relativului.

Ca şi marele romancier rus, Camus anunţă terorismul care devastează lumeaoccidentală şi nord-africană. El prevede de asemenea tulburările din vechile colonii şise nelinişteşte în faţa naşterii supraomului lipsit de măsură, anticipînd dictaturaproletariatului.

Soluţiile celor doi mari profeţi ai timpurilor moderne sînt totuşi foarte diferite: în timpce Dostoievski vede salvarea în credinţa creştină, pentru Camus ea este încomuniunea dintre oameni şi în artă.

„Sensul istoriei de mîine nu este cel pe care l-am crede. El este în lupta împotrivacredinţei şi a inchiziţiei”.

Camus crede într-o lume în care crima să nu e legitimă conform unui cod de justiţie

internaţional în care, chiar atunci cînd nu există vină, pedeapsa cu moartea să eabolită. Acestea nu sînt exigenţe civice, ci exigenţe umane.


8/8

Morala camusiană se înscrie în jurul profeţiilor sale: „Să nu crezi în adevărurileabsolute, să respingi supraomul”. (autor: Maria Ambăruş , sursa: ConvorbiriLiterare)

(Visited 126 times, 1 visits today)

© Foaie Națională - Toate drepturile rezervate. Materialele de pe acest site pot preluate cu menținarea sursei și link către articolul original.
http://convorbiri-literare.ro/

Albert Camus – o conștiințã dialogicã - Foaie Națională.pdf

Documents

Transcript of Albert Camus – o conștiințã dialogicã - Foaie Națională.pdf