Al doilea război mondial (1939-1945)

Cauze. Încă fac obiectul polemicilor între istorici. Până în anii ’50 teza cea mai des vehiculată era cea potrivit căreia imperialismul Germaniei (dorinţa de dominaţei a acesteia) a fost principalul factor declanşator al conflagraţiei. Ulterior, istoricii britanici au început să-ţi nuanţeze opiniile în această problemă, evidenţiind şi erorile săvârşite de către democraţiile occidentale. Istoricul britanic A.J.P Taylor, publică, în 1961, lucrarea The Origins of the Second World War, în care afirmă că principala cauză a conflagraţiei mondiale a reprezentat-o sistemul instituit prin tratatele de pace de la Versailles, de la sfârşitul primului război mondial (1919-1920).Al doilea război mondial a fost precedat de o serie de acţiuni politico-militare ale statelor Axei, în urma cărora au fost cucerite teritorii din Asia, Europa, Africa. Acest lucru a fost posibil ca urmare a promovării, de către democraţiile occidentale, a unei politici de conciliere (policy of appeasement) faţă de pretenţiile teritoriale ale Germaniei, Italiei şi Japoniei, precum şi de ineficienţa politicii de securitate colectivă promovată de Societatea Naţiunilor (Societatea Naţiunilor pusese la punct un sistem de sancţiuni, însă nu şi mijloacele de punere în practică a acestora).Al doilea război mondial a fost un război total. El a cuprins 72 de state (populaţia lor însuma circa 1.700.000.000 de oameni, adică 80% din cea a lumii). Al doilea război mondial a fost o adevărată revoluţie în domeniul tehnicii militare, la originea arsenalului din perioada războiului rece aflându-se descoperirile făcute în domeniul tehnicii militare în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Forţele participanteDin punct de vedere demografic, cele două tabere au fost aproximativ egale, cu menţiunea că marile democraţii europene, spre deosebire de Germania, dispuneau de rezerve umane din colonii. Din punct de vedere economic, statele democratice au fost în avantaj, ele dispunând de cantităţi însemnate de materii prime, necesare ducerii războiului. Din punct de vedere militar (trupele terestre) a existat un echilibru, cu deosebirea că tactica utilizată de Germania în faza de început a conflictului s-a dovedit net superioară (existenţa trupelor blindate şi organizarea lor în diviziii autonome; dezvoltarea aviaţiei; instituirea şi folosirea în luptă a binomului tanc-avion, aspect care, în prima fază a războiului, a facilitat succesul Germaniei). Aliaţii erau net superiori în ceea ce priveşte marină militară. Deşi flota militară germană de suprafaţă era foarte modernă, numărul mic submarinelor nu îi va permite lui Hitler să paralizeze Marea Britanie. În ceea ce priveşte frontul intern, Germania a fost net avantajată. Spre deosebire de Franţa, unde starea de spirit a populaţiei era în mare majoritate defavorabilă războiului, în Germania, după cum afirma de Gaulle despre Hitler, populaţia l-a urmat pe acesta până la ultima suflare, într-o manieră cum nu a mai fost niciodată întâlnită în istorie.

Acţiuni militare I) Campania din Polonia Invadarea Poloniei a avut loc la 1 septembrie 1939. La 7 septembrie, trupele germane se aflau deja în faţa Varşoviei. La 17 septembrie, Polonia a fost invadată din Est de către Uniunea Sovietică. În aceste condiţii, la 27 septembrie, Varşovia a capitulat, Polonia încetându-şi existenţa ca stat pentru a patra oară în istoria sa.Franţa şi Marea Britanie, deşi declaraseră război Germaniei la 3 septembrie, nu au întreprins nici o acţiune miliară concretă împotriva ei (aşa-numitul „război ciudat“/funny war/la drolê de guerre).II) Ocuparea statelor baltice

1

În septembrie-noiembrie 1939, Uniunea Sovietică a semnat tratate de asistenţă mutuală cu Estonia, Letonia şi Lituania prin care dobândea posibilitatea de a-şi instala baze militare pe teritoriul lor. În august 1940, Uniunea Sovietică a decis includerea celor trei state baltice în graniţele Uniunii Sovietice.III) Războiul de iarnă (ruso-finlandez, 30 noiembrie 1939-12 martie 1940) Uniunea Sovietică a încercat să pună în aplicare faţă de Finlanda un scenariu asemănător cu cel folosit în cazul statelor baltice. Finlandezii însă au decis să opună rezistenţă, fapt care a provocat declanşarea ostilităţilor. Pe parcursul confruntării militare, Armata Roşie a întâlnit o rezistenţă înverşunată din partea finlandezilor, victoria fiind obţinută într-un final, cu preţul unor pierderi foarte mari.IV) Conflictul în Peninsula Scandinavă Operaţiunile militare germane din această zonă au fost iniţiate cu scopul ca Germania să obţină controlul asupra M. Nordului, de a cărei securitate depindeau livrările de minereu de fier din Suedia, necesar industriei de război germane. Danemarca şi Norvegia au fost cucerite foarte rapid (aprilie 1940).

V) Ţările de JosÎn pofida eforturilor franco-polono-britanice de a apăra aceste ţări, trupele germane, folosind ca bazele aeriene din Norvegia le-au atacat, cucerindu-le într-un timp foarte scurt (5 zile). Olanda, Belgia şi Luxemburg au capitulat în mai 1940.

V) Cucerirea FranţeiLa 20 mai trupele germane motorizate au forţat liniile de apărare franceze. La 5 iunie, armata germană şi-a îndreaptat principala lovitură spre armata franceză, înaintând spre Paris. La 22 iunie, Franţa, prin mareşalul Petain, semnează armistiţiul, capitulând. Franţa a fost divizată în două zone, Germania ocupând-o pe cea de Nord. În zona de Sud, aşa-numita Franţă liberă, cu sediul în hotelul Vichy, guvernul era liber (teoretic). Armata franceză a fost redusă la 100.000 de oameni, iar flota, dezarmată, a fost retrasă în portul Toulon. Franţa îşi putea menţine imperiul său colonial. Generalul de Gaulle, refugiat la Londra, a decis să continue lupta, lansându-şi apelul către ţară (Apelul de la 18 iulie).

VI) Bătălia AnglieiVenirea lui Churchill la putere, în 1940, a reprezentat sfârşitul perioadei de compromis cu Germania. De cealaltă parte, Hitler însuşi abandonase ideea unei înţelegeri cu Marea Britanie. La 16 iulie, armata germană a declanşat Operaţiunea Leul de Mare, care viza debarcarea în zona orăşelului Manche pentru a putea dobândi un cap de pod necesar viitoarei debarcări în Anglia. La 13 august începe bătălia Angliei. În cursul acestor luptea aeriene, Germania şi-a dispersat forţele, fapt care a diminuat din forţa loviturii. Pe de altă parte, avioanele germane erau mult mai lente decât cele engleze, fapt care a făcut ca în bătăliile aeriene piloţii englezi să aibă, aproape întotdeauna, câştig de cauză. În urma unui bombardament asupra Berlinului, Hitler decide să mute centrul de greutate al loviturilor aeriene de pe litoralul englez asupra Londrei şi a marilor oraşe, cu scopul de a slăbi frontul intern. Planul nu a reuşit, iar Hitler a abandonat ideea de a invada Anglia.Balcanii. În primăvara anului 1941, Germania şi Italia ocupă Iugoslavia şi Grecia, instaurându-şi controlul asupra Peninsulei Balcanice. Frontul de Est. Conflictul cu URSS. În pofida existenţei Pactului Molotov-Ribbentrop, la 18 decembrie 1940, Hitler semmnează Directiva 21, care prevedea atacarea Uniunii Sovietice. La atacul împotriva URSS au mai participat Ungaria, România, Finlanda, Italia şi Slovacia. Prin efectivele angajate,

2

România a fost aliatul cel mai important al Germaniei pe frontul de est. Înaintarea germană pe teritoriul URSS s-a desfăşurat rapid, la începutul lui decembrie trupele Germaniei atingând împrejurimile Moscovei. Principalele momente ale frontului de est: a) bătălia Moscovei (declanşată la 30 septembrie 1941-20 aprilie 1942); bătălia de ls Stalingrad (noiemrbie 1942-februarie 1943); contraofensiva germană soldată cu recucerirea Harkovului şi Belgorodului (14-21 martie 1943); bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august 1943). După această dată, înaintarea Armatei Roşii va continua neîncetat, până la capitularea Germaniei, la 9 mai 1945. În paralel, o serie de ţări din Europa de Sud-Est se alătură coaliţiei Naţiunilor Unite (România, august 1944; Slovacia, august 1944; Bulgaria, septembrie 1944), contribuind, prin efortul lor la scurtarea războiului.Războiul în Extremul Orient. La 7 decembrie 1941, Japonia atacă baza navală americană de la Pearl Harbour, acţiune în urma căreia SUA şi Marea Britanie vor declara război Japoniei la 8 decembrie. Până în 1942, Japonia va ocupa importante teritorii în Pacific, dar, începând cu a doua jumătate a lui 1942, forţele anglo-americane vor trece la ofensivă. Momentul de cotitură pe acest teatru de operaţii îl reprezintă bătălia de la Midway (4-6 iunie 1942), după această dată, trupele aliate preluând inţiativa. În iunie 1945, forţele americane debarcă în Japonia, iar în august 1945, URSS declară război Japoniei. La 6 şi 9 august au loc bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, în urma cărora Japonia capitulează fără condiţii la 2 septembrie 1945.Frontul din Africa. După o serie de succese germane, aliaţii obţin prima mare victorie la El Alamein (octombrie 1942). În noiembrie 1942, trupele anglo-americane debarcă în Maroc şi Algeria. Practic, după această dată, operaţiunile militare din zonă, mai akles după ce aliaţii debarcă în Italia (mai 1943).Frontul din Europa Occidentală. În septembrie 1943, Italia capitulează şi declară război Germaniei. La 6 iunie 1944, are loc debarcarea din Normandia, iar în octombrie 1944, trupele engleze debarcă în Grecia.

Periodizarea celui de-al doilea război mondialI) Perioada septembrie 1939–aprilie-mai 1942 — iniţiativa strategică aparţine forţelor Axei. Este faza de triumf şi eşec, totodată, a războiului fulger (Blitzkrieg). Este perioada cuprinsă între invadarea Poloniei (1 septembrie 1939) şi sfârşitul bătăliei Moscovei (20 aprilie 1942) pentru teatrul de război european, bătălia din Marea Coralilor (4-8 mai 1942), aceasta din urmă reprezentând apogeul ofensivei Japoneze în Extremul Orient. Această primă fază a conflictului, caracterizată ca fiind cea a războiului fulger (în variantă germană şi japoneză), esta marcată de succesele militare rapide ale Axei. Războiul fulger a reprezentat singura formulă prin care Germania şi Japonia puteau obţine victoria deoarece ambele ţări nu dispuneau de cantităţi suficiente de materii prime care să le permită ducerea unui război de durată (este vorba despre nu mai puţin de 20 de materii prime necesare pentru a putea face faţă unui effort de război prelungit).Pe plan militar este perioada în care operaţiunile militare sunt purtate prin intermediul cuplului tanc-avion, ceea ce a facilitat cucerirea rapidă de către Germania a Poloniei, Danemarcei, Norvegiei, Belgiei, Olandei, Luxembrugului, Franţei, Iugoslaviei, Greciei şi o parte a teritoriilor europene ale URSS. Succesul german nu este asigurat nu atât de superioritatea numerică a tancurilor şi avioanelor, cât de concepţia lor de folosire, rapiditatea lor de mişcare şi legăturii radio.În cursul acestei perioade, au loc două evenimente a căror consecinţe vor fi capitale pentru desfăşurarea ulterioară a războiului: a) Aşa-numitul ordin de oprire (Halt-Befel) al lui Hitler, de la 24 mai 1940, în urma căruia

corpul expediţionar britanic, care risca să fie nimicit de către blindatele germane, se salvează. Decizia lui Hitler avea să reprezinte prima marea greşeală strategică a sa, care va permite M. Britanii să-şi menţină nucleul armatei terestre, fapt care va permite Angliei să reziste în faţa planurilor de cucerire ale Germaniei.

3

b) Decizia lui Hitler de a ataca URSS. Prin atacarea URSS Hitler urmărea, pe de o parte, să ia Angliei „spada sa continentală“ (sovieticii reprezentau singurul posibil aliat viabil al M. Britanii), diminuând astfel capacitatea de rezistenţă a M. Britanii, iar pe de alta să-şi dezvolte rapid aviaţia şi flota (după ce URSS va fi fost cucerită), cu care să invadeze Anglia.

Bătălia Moscovei (30 septemrbie 1941-20 aprilie 1942) a marcat sfârşitul războiului fulger. Cu acel prilej, Germania nu a pierdut doar o bătălie, ci un tip de război. Dovada în acest sens o reprezintă faptul că, după acest moment — ,ai exact, de la 10 ianuarie 1942 —, economia de război germană a fost supusă unui plan de reorganizare, potrivit căruia ea urma să facă faţă unui război de uzură. A.S. Milward, cel mai bun specialist în economia de război germană, constată că „studiul maşinii administrative a economiei de război germane confirmă părerea că eşecul primei campanii din Rusia mai degrabă decât catastrofa de la Stalingrad, este aceea care a făcut ca Hitler să abandoneze Blitzgrieg-ul“ (A.S. Milward, The End of Blitzkrieg, în „ The Economic History Review“, XVI/1964, nr. 3, p. 509).

II) Perioada aprilie 1942–iulie 1943. Este consecinţa directă a falimentului Blitzkrieg-ului, care a dus la instaurarea unui echilibru strategic pe frontul de Est, care va dura până în anul 1943 (bătălia de la Kursk).În cadul acestei perioade, bătălia de la Stalingrad (octombrie 1942-februarie 1943) desparte faza preponderenţei germane de cea a preponderenţei sovietice. Forţa de atac germană s-a diminuat (atacul nu s-a mai desfăşurat pe trei direcţii strategice, ci doar pe una singură, Stalingrad-Caucaz). Înfrângerea de la Stalingrad a avut mai mult o însemnătate politică şi psihologică (era pentru prima dată când un feldmareşal al armatei germane fusese luat prizonier), şi mai puţin una militară. În pofida pierderilor suferite, armata germană a reuşit totuşi să redreseze situaţia şi să declanşeze o contraofensivă, în urma căreia au fost recucerite oraşele Harkov şi Belgorod (14-21 martie 1943), fără însă ca ea să mai conteze în desfăşurarea ulterioară a războiului. De asemenea, anul 1943, reprezintă un an de cotitură în desfăşurarea războiului în întreg ansamblul său, din toate punctele de vedere (politic şi militar)

III) Perioada iulie 1943-septembrie 1945. Bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august 1943) le-a depăşit prin efective pe cele de la Moscova şi Stalingrad. Ea a marcat, totodată, trecerea definitivă a iniţiativei strategice de partea Armatei Roşii, care nu o va mai ceda până la la capitularea Germaniei.Este important de menţionat că în cursul acestei perioade au loc trei evenimente foarte importante: a) debarcarea anglo-americană din Normandia (6 iunie 1944); b) prăbuşirea grupului de armate Centru (23 iunie-3 iulie 1944) în Bielorusia, eveniment considerat un dublu Stalingrad; c) 23 august 1944 (ieşirea României din alianţa cu Germania).Importanţa acestui ultim eveniment abia acum începe să fie recunoscută, el fiind comparat cu un nou Stalingrad. Actul de la 23 august, conjugat cu ofensiva Armatei Roşii a determinat dezintegrarea întregului sistem militar din Sud-Estul Europei şi a deschis cel mai larg flanc din istoria războiului modern. Din această zonă a Europei, Germania primea 50% din producţia europeană de petrol, 60% din cea de bauxită, 29% din cea de antimoniu şi întreaga producţie de crom.

Războiul naval. În Europa. Anul de cotitură în desfăşurarea războiului naval din Europa a fost 1943, când marina britanică avea să câştige bătălia din Atlantic, după ce, într-o primă fază, marina germană a fost la un pas de a întrerupe legătura între Lumea Veche şi cea Nouă.În Extremul Orient. Pot fi distinse tot trei faze: a) 7 decembrie 1941–mai-iunie 1942 — perioada războiului fulger, care asigură succesele

Japoniei;

4

b) b) bătălia de la Midway (4-6 iunie 1942)–bătălia de la Leyte (23-25 octombrie 1944 — în urma acestei lupte navale, flota japoneză a fost eliminată ca forţă strategică şi operativă) — dobândirea iniţiativei strategice de către anglo-americani;

c) c) bătălia de la Leyte–capitularea Japoniei 2 septembrie 1945 — faza finală.

Relaţiile internaţionale. Bazele coaliţiei antigermane sunt puse de către preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, şi premierul M. Britanii, W. Churchill, prin semnarea Cartei Atlanticului (10-14 august 1941).Coaliţia se consolidează după desfăşurarea Conferinţei de la Casablanca (14-25 ianuarie 1943), în cursul căreia a fost formulat principiul capitulării necondiţionate, a Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de Externe ai URSS, SUA, şi Marii Britanii (19-30 octombrie 1943) şi prin Conferinţa de la Teheran celor trei mari (28 noiembrie-1 decembrie 1943) — s-a decis deschiderea celui de-al doilea front în Vest şi a fost abandonată ideea lui Churchill privind debarcarea în Balcani). La 9 octombrie 1944, Churchill întreprinde o vizită la Moscova, în cursul căreia este discutat acordul de procentaj, care prevedea delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est între M. Britanie şi Uniunea Sovietică. Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945) — cele mai importante dintre problemele discutate au fost intrarea URSS în război împotriva Japoniei, regimul de ocupaţie din Germania şi problema poloneză (autoritatea politică/guvernul în exil de la Londra vs. guvernul instalat de sovietici/s-a decis intrarea în guvernul instalat de sovietici a unor elemente din guvernul în exil de la Londra; şi problema graniţelor Poloniei). A mai fost adoptată Declaraţia cu privire la Europa eliberată. Conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945) — a fost instituit Consiliul Miniştrilor de Externe ai celor cinci mari puteri (SUA, URSS, M. Britanie, Franţa, China), însărcinat cu pregătirea acordurilor de pace; reconfirmate deciziile adoptate la Ialta, cu privire la Germania; problema reparaţiilor de război pe care Germania trebuia să le achite; problema oraşului Königsberg; problema criminalilor de război.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale şi speciale Jaques de Launay, Marile decizii ale celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Ed.

Ştiinţică şi Enciclopedică. B.H. Liddell-Hart, Istoria militară a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Elit. Henri Michel, Al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Corint. Andre Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Militară. P. Calvocoressi, AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, DE CĂUTAT

Memorialistică Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Saeculum. Albert Speer, În umbra lui Hitler, Bucureşti, Ed. Nemira. Dwight Eisenhower, Cruciadă în Europa, Bucureşti, Ed. Politică. Erich von Manstein, Victorii pierdute, Bucureşti, Ed. Nemira. Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous“, Bucureşti, Ed. Humanitas.

Despre România şi Conferinţa de pace de la Paris (1856): Istoria poporului român, sub redacţia Andrei Oţetea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970, pp.

260-275 (pentru cadru general intern şi extern) Relaţiile internaţionale ale României în documente, 1368-1900, Bucureşti, Ed. Politică,

1971, pp. 329-346 (pentru textul tratatului şi al statutului dezvoltător al convenţiei de la Paris)

5