(cap. 1/B +C din bibliografie)STRUCTURA INFRACŢIUNII

B. Latura obiectivăa) elementul materialb) urmarea imediat ă c) leg ă tura de cauzalitate

C. Latura subiectivăa) elementul subiectiv (vinovătia) în continutul infractiuniib) mobilul si scopul ca elemente ale infractiunii

Conţinutul constitutiv al infracţiuniiConţinutul constitutiv, la orice infracţiune, este alcătuit

-dintr-o latură obiectivă şi -o latură subiectivă.

Latura obiectivă cuprinde:- un element material singur sau însoţit de anumite cerinţe esenţiale,

unele intrinseci, altele extrinseci; -o urmare imediată (un rezultat, constând dintr-o vătămare, un

prejudiciu material sau moral sau dintr-o stare de pericol) şi -o legătură de cauzalitate între urmarea imediată şi elementul

material.A. Elementul material constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-oinacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni alternative, cumulative, ori dintr-o acţiune sau inacţiune alternative.În concreto, elementul material constă într-o activitate fizică (actus reus),adică o consumare sau o înfrânare de energie fizică ce a produs o modificare în lumea externă. De exemplu, în cazul furtului, elementul material prevăzut de art. 208 C. pen. constă într-o acţiune de luare a unui bun din posesia saudetenţia altuia, ceea ce presupune două subacţiuni: acţiunea de deposedare avictimei de acel bun şi acţiunea de împosedare cu acel bun a infractorului.În abstracto, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecăreiinfracţiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, în descrierea infracţiunii.Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvânt (deexemplu, însuşeşte, distruge, falsifică, loveşte, ucide), fie printr-o expresie (de exemplu, face afirmaţii mincinoase). Cuvântul sau expresia care ne

1

indică activitatea fizică ce constituie elementul material al laturii obiective a oricărei infracţiuni poartă denumirea, în doctrină, de verbum regens.Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conţineîn ea o notă caracteristică, ce o deosebeşte de alte activităţi, adică o anumităatitudine fizică specifică acelei activităţi şi denumită acţiune tipică.Elementului material i se mai spune şi element extern sau fizic; în limbajul practic i se mai spune şi act material. a) Substanţă. Activitatea fizică, ce constituie elementul material allaturii obiective, poate consta fie dintr-un singur act, fie din mai multe acţiuni şi fiecare acţiune din mai multe acte. Aceste activităţi, denumite complexe, necesită de cele mai multe ori o desfăşurare în timp, care parcurge o serie de momente. Drumul pe care îl parcurge această desfăşurare poartă denumirea de iter criminis.b) Realizare. Activitatea care constituie elementul material se poaterealiza în mai multe moduri, şi anume: prin cuvinte, de exemplu, injurii,calomnii, mărturie mincinoasă etc.; prin scris, de exemplu, denunţareacalomnioasă prin scris, falsul în înscrisuri etc.; prin acte materiale, de exemplu, însuşire, lovire, distrugere etc.c) Modalităţi. Din punct de vedere dinamic, activitatea care constituieelementul material se poate realiza printr-o atitudine pozitivă – acţiune(comisiune) sau printr-o atitudine negativă – inacţiune (omisiune).În atitudinea pozitivă, individul foloseşte energia lui fizică pentru a realizarezultatul dăunător; în atitudinea negativă, dimpotrivă, individul ţine inertăenergia sa fizică şi lasă ca alte energii să creeze acelaşi rezultat păgubitor.În genere, infracţiunile comisive se săvârşesc printr-o atitudine pozitivă,adică prin comisiune, iar cele omisive printr-o atitudine negativă, deci prinomisiune.Sunt însă infracţiuni comisive care se pot săvârşi prin omisiune şi invers,infracţiuni omisive care se pot săvârşi prin comisiune.Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure pe acelea carenu se pot comite decât, respectiv, prin comisiune sau omisiune; se numesc, din contră, infracţiuni comisive sau omisive mixte acelea care se pot realiza şi prin comisiune şi prin omisiune.Alţi autori folosesc, pentru situaţiile mixte, expresia de: infracţiunecomisivă prin omisiune, de omisiune prin omisiune şi infracţiune comisivă prin comisiune.Activitatea care constituie elementul material poate fi realizată exclusiv şinemijlocit prin energia omului. Este posibil, însă, ca activitatea să fie realizată cu ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, dar

2

activată de infractor sau lăsată de acesta să-şi urmeze cursul, deşi el avea îndatorirea să-i opună rezistenţă.În toate aceste cazuri, activitatea care constituie elementul obiectiv înacţiunea ei tipică aparţine infractorului, fiindcă energiile străine nu au fost decât simple mijloace de care infractorul s-a servit sau a profitat.Elementul material este însoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multecerinţe esenţiale care se pot referi: la mijloacele de realizare a acţiunii careconstituie acest element, la locul sau timpul realizării, la natura sau la anumite particularităţi ale obiectului material etc., toate încercând să acopere multitudinea şi complexitatea situaţiilor care pot apărea în realitatea faptică şi care imprimă o notă specifică acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material.La infracţiunile care au variante agravante sau calificate, cerinţele devin,de cele mai multe ori, cauze de agravare sau calificare.

Top of the DocumentB. Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea sau inacţiunea prin care s-a realizat elementul material.Urmarea, din punct de vedere fizic, este o modificare pe care activitateamaterială a produs-o în lumea externă.Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie într-o vătămare materială(un rău fizic cauzat prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii), fie într-un prejudiciu material sau moral, fie într-o stare de pericol, acestea constituind atingeri aduse valorii sociale apărate de legea penală.Infracţiunile la care urmarea constă dintr-o vătămare se numescinfracţiuni materiale sau de rezultat (furtul, înşelăciunea, delapidarea, lovirea, omorul, distrugerea etc.). La aceste infracţiuni, vătămarea ce constituie urmarea imediată este întotdeauna indicată, într-o formă explicită sau implicită, în norma incriminatoare.Infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol senumesc infracţiuni formale sau de pericol. În astfel de cazuri nu este nevoie să se prevadă în conţinutul incriminării această stare, fiindcă aceasta sesubînţelege.Urmarea imediată (rezultatul) are existenţă juridică independentă deconsecinţele subsecvente ale infracţiunii; de existenţa urmării imediate depinde existenţa laturii obiective a infracţiunii, întrucât, dacă lipseşte urmarea imediată, lipseşte un element al laturii obiective, în timp ce consecinţele subsecvente (grave sau deosebit de grave) pot fi doar cauze de agravare a aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, furt, înşelăciune sau delapidare cu consecinţe deosebit de grave).

3

Urmarea imediată care constă într-o vătămare nu trebuie confundată cupaguba (dauna civilă) care ar putea deriva din comiterea infracţiunii.

Top of the DocumentC. Legătura de cauzalitate. Pentru a se realiza latura obiectivă ainfracţiunii este necesar ca între activitatea materială (acţiune, inacţiune) ceconstituie elementul obiectiv şi urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol) să existe o legătură de la cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum causal).Deşi acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut înmod expres în legea penală, el este un element constitutiv în conţinutul oricărei infracţiuni.Într-adevăr, o acţiune sau inacţiune ilicită şi o urmare socialmentepericuloasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu pot constitui elemente ale infracţiunii decât în măsura în care acţiunea sauinacţiunea săvârşită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol produse, cu alte cuvinte, dacă această urmare reprezintă efectul celei dintâi.Prin cauză se înţelege energia sau energiile care au condus la realizareaunei modificări oarecare în lumea exterioară, iar prin efect, urmările care audecurs din modificarea produsă.Fapta conştientă a omului are valoare cauzală nu numai când ia formaacţiunii, dar şi când îmbracă forma inacţiunii, când prin conduita sa conştientă omul se abţine de la o acţiune la care este obligat, lăsând libere alte energii care provoacă rezultatul.Prin antecedenţă cauzală (genetică) se înţelege orice manifestare, oriceactivitate care a intervenit în procesul dinamic datorită căruia s-a produs ourmare.Uneori, această antecedenţă poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singurămanifestare; în acest caz, legătura de cauzalitate este uşor de stabilit. Deexemplu: A descarcă un foc de armă şi îl ucide pe B; antecedenţa cauzală este descărcarea armei, iar urmarea este moartea victimei; aşadar, acţiunea prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective este cea de descărcare a armei şi ea reprezintă, în mod evident, cauza, iar moartea victimei reprezintă rezultatul acestei acţiuni, între cele două existând un raport direct, de la cauză la efect.Există cazuri când antecedenţa cauzală este mult mai complexă, fiindalcătuită dintr-o serie de acţiuni ori inacţiuni, datorate unor energii fizicediferite. De exemplu: A conduce autoturismul pe străzile oraşului, cu vitezăexcesivă şi, drept urmare, intră în coliziune cu alt autoturism, care era condus de B cu viteză legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influenţa

4

băuturilor alcoolice. Urmare a coliziunii, suferă leziuni corporale două persoane, aflate în autoturismul condus de B, iar o altă persoană din autoturismul condus de A decedează. Chemată de urgenţă, maşina Salvării ajunge cu întârziere, iar în timp ce îi transporta pe cei doi răniţi, şoferul Salvării, grăbindu-se, intră pe o stradă cu sens interzis şi maşina este izbită de un alt autovehicul, care avea defecţiuni la sistemul de frânare. În urma puternicului impact, unuia dintre cei doi răniţi i se agravează starea iniţială, iar la Serviciul de Urgenţă al spitalului, medicul chirurg intervine cu întârziere şi rănitul moare.Într-o asemenea speţă, apar mai multe cauze, care ar fi putut producerezultatul şi, deci, avem o antecedenţă cauzală complexă. Problema de adetermina şi stabili, în mod cert, care au fost acţiunile sau inacţiunile cereprezintă cauzele sau care a fost acţiunea ori inacţiunea ce constituie cauzarezultatului este una deosebit de delicată şi uneori dificilă.Pentru soluţionarea acestei probleme, o primă operaţie este cea dediferenţiere a cauzelor care au produs rezultatul de condiţiile care au înlesnit ori favorizat producerea acestui rezultat, adică de acele împrejurări adjuvante.a) Clasificarea condiţiilor. În doctrină, întâlnim o multitudine declasificări ale acestora. Dintre acestea, amintim:– condiţii cauzale sau decisive ori principale; condiţii favorizatoare saucontributive ori secundare; primele sunt cele care produc rezultatul, iarcelelalte ajută doar la producerea acestuia;– condiţii calificate şi condiţii ocazionale: primele nu pot lipsi, fiindcă eleproduc rezultatul, celelalte, dimpotrivă, pot lipsi;– condiţii directe şi condiţii indirecte; primele acţionează cu tendinţa de aproduce prin ele însele rezultatul, celelalte pot înlesni producerea rezultatului;– condiţii imediate şi condiţii mediate: primele sunt în legăturănemijlocită cu rezultatul (de exemplu, înjunghierea unei persoane); celelalteînlesnesc sau favorizează producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea celui care nu dă ajutor unui rănit care, din această cauză, decedează);– condiţii simultane, care intervin deodată în procesul dinamic (deexemplu, A, B şi C lovesc în acelaşi moment pe D). În caz de condiţiisimultane, avem, deci, un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;– condiţii succesive, care intervin, rând pe rând, în procesul dinamic, cazîn care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;– condiţii preexistente, concomitente şi survenite, adică anterioare,simultane sau posterioare activităţii fizice care constituie elementul material(obiectiv) al infracţiunii.

5

Pentru ca o condiţie să fie însă echivalată drept cauză, trebuie ca ea săfi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua non a acestui rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu se fi putut produce aşa cum s-a produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i se mai spune şi teoria condiţiei sine qua non.c) Ruperea legăturii de cauzalitate. În cazul pluralităţii contribuţiilor,trebuie să se constate, aşa cum arătam, legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt.Legătura de cauzalitate poate fi însă ruptă prin intervenţia unui nou lanţcauzal, fără conexiune cu primul.Legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frântă când intervenţiaunei alte acţiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produsrezultatul. De exemplu, A îl agresează pe B, acesta speriat fuge şi traversează neatent strada, fără să observe că venea un vehicul cu mare viteză; este trântit la pământ şi rănit; transportat la domiciliu, se constată că rănile sunt grave, dar viaţa lui nu este în pericol; consumând alimente alterate, B se intoxică grav şi după 5 ore moare.Se observă că în antecedenţa cauzală de mai sus a rezultatului letal(moartea lui B) avem două lanţuri (serii) de condiţii, dar legătura de cauzalitate s-a rupt, încât numai ultima din aceste serii rămâne legată de rezultatul letal.Apare evident că primei serii de condiţii nu li se poate atribui decât rezultatul pe care l-au produs: loviri şi vătămări. Dacă s-ar stabili, însă, că intoxicarea nu ar fi fost mortală dacă B nu ar fi fost foarte slăbit din cauza pierderii de sânge suferite în urma accidentului de automobil, atunci legătura de cauzalitate nu mai este frântă, fiindcă noua serie de condiţii nu era aptă, prin ea însăşi, să producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai datorită primei serii de condiţii.d. Concluzie. Pentru existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni, este,prin urmare, necesar ca între elementul material (acţiune sau inacţiune) şiurmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.În raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirealegăturii de cauzalitate este necesară în toate cazurile în care legea cereproducerea unui anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii decauzalitate trebuie să se facă în cazul infracţiunilor materiale.În cazul infracţiunilor formale, în care urmarea constă dintr-o stare depericol ce rezultă din însăşi săvârşirea actului material, legătura de cauzalitaterezultă din însăşi materialitatea acţiunii desfăşurate de făptuitor (ex re).

6

Latura subiectivă cuprinde acele condiţii referitoare la atitudineapsihică a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de legătura de cauzalitate dintre acestea. Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv la care sunt ataşate, uneori, una sau mai multe condiţii sau cerinţe esenţiale.

Top of the Document

Elementul subiectiv. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsăturăesenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei anumite infracţiuni. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există ori de câte ori se constată una din formele şi modalităţile vinovăţiei, aşa cum legea o prevede (intenţie, culpă sau praeterintenţie).Pentru existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii este necesarsă se constate că elementul material al infracţiunii respective a fost săvârşit cu vinovăţie în forma cerută de lege pentru acea infracţiune.Aşadar, trebuie să înţelegem că poate exista vinovăţie în general, catrăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al unei infracţiuni anume. Astfel, dacă în cazul infracţiunilor pentru a cărorexistenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este săvârşită din culpă nu există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială.Ca element subiectiv, vinovăţia apare sub una din formele sale, deci caintenţie, culpă sau praeterintenţie, aşa cum acestea au fost descrise în Capitolul I.În conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni trebuie să se prevadă formade vinovăţie necesară pentru ca fapta să constituie infracţiune.B. Cerinţe esenţialeÎn conţinutul constitutiv al unor infracţiuni intră, alături de elementulsubiectiv, şi anumite condiţii şi cerinţe esenţiale. Acestea se referă la mobilul şi la scopul infracţiunii. În asemenea situaţii, pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii este necesar să se constate că făptuitorul a fost determinat de un anumit mobil ori că a urmărit un anumit scop prin săvârşirea faptei.

Top of the Document Mobilul. Prin mobil sau motiv se înţelege acel impuls intern, aceadorinţă care face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei

7

anumite activităţi conştient orientate într-o anumită direcţie şi în vedereasatisfacerii acelei dorinţe.Mobilul sau motivul infracţiunii este denumit şi cauza internă a actului deconduită. Mobilul contribuie la luarea deciziei.Ca mobiluri ale infracţiunii pot fi dorinţa de a obţine bunuri sau avantaje,impulsuri de ură, gelozie, răzbunare etc.În luarea rezoluţiei infracţionale, de regulă, identificăm un anumit mobil,care animă sau determină pe infractor să săvârşească fapta penală. Cu toateacestea, legiuitorul nu a prevăzut mobilul ca o cerinţă esenţială ataşatăelementului subiectiv în cazul oricărei infracţiuni. Numai în anumite cazuri,legea consideră necesară, pe lângă elementul subiectiv (intenţia), şi existenţaunui anumit mobil sau motiv. O astfel de cerinţă este prevăzută, de exemplu,pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, pe temei de rasă, naţionalitate, sex sau religie (art.247 C.pen.).Alteori, mobilul constituie un element circumstanţial de ordin subiectiv ceimpune o altă variantă normativă a infracţiunii tip care, de obicei, reprezintă o variantă agravantă. Astfel, omorul este calificat, printre altele, şi atunci când este săvârşit din interes material (art.175 lit.b C. pen.).Cercetarea mobilului este însă întotdeauna importantă sub aspectcriminologic, pentru a evidenţia trăsăturile de personalitate ale făptuitorului,aspectele patologice, gradul de periculozitate a acestuia. Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei, obiectivulpropus şi reprezentat de autor.La fel ca şi mobilul, scopul este caracteristic, în general, activităţiivoluntare şi nu face parte nici el din conţinutul laturii subiective decât înanumite situaţii pe care legea le prevede expres. Astfel, la unele infracţiuni,cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizareascopului urmărit de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prinsăvârşirea faptei. Astfel, de exemplu, la infracţiunea de furt, prevăzută deart. 208 C. pen., sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie este cea aunei intenţii directe calificate, expres arătată de legiuitor prin sintagma „înscopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.Există cazuri în care urmărirea unui scop anumit constituie un elementcircumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni; de exemplu: săvârşireaomorului pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire,arestarea sau executarea pedepsei sau pentru a înlesni sau ascunde săvârşireaaltei infracţiuni (art. 175 lit.g şi lit.h C. pen.).Drept pozitiv. Formele şi modalităţile vinovăţiei prevăzute în art. 19C. pen. devin în mod corespunzător, în raport de fiecare faptă incriminată,

8

formele şi modalităţile elementului subiectiv în conţinutul laturii subiective.La majoritatea infracţiunilor, acest element are forma intenţiei. Numai laun număr restrâns de infracţiuni, aşa cum prevăd alin. ultim şi penultim aleart. 19 C. pen., elementul subiectiv poate avea şi forma culpei.Referitor la modalităţile intenţiei şi culpei, trebuie reţinut că acesteainfluenţează numai gradul de pericol social al infracţiunii, şi nu existenţainfracţiunii (cu excepţia, bineînţeles, a cazului când pentru anumite infracţiuni legea ar dispune altfel).Regula generală în legislaţia penală este că faptele prevăzute de legeapenală, pentru a constitui infracţiuni, trebuie să fie săvârşite cu intenţie. În temeiul acestei reguli, în conţinutul diferitelor infracţiuni nu este prevăzută în mod explicit intenţia ca element constitutiv, aceasta fiind subînţeleasă în mod implicit.În ceea ce priveşte infracţiunile la care elementul subiectiv se manifestă subforma intenţiei, Codul penal dă intenţiei indirecte acelaşi efect ca şi intenţieidirecte, cu excepţia cazurilor în care legea condiţionează existenţa infracţiunii de un anumit scop, situaţie în care intenţia indirectă nu este suficientă.În consecinţă, ori de câte ori în conţinutul infracţiunii nu se prevedeelementul subiectiv, acesta îmbracă forma intenţiei.Incriminarea faptelor din culpă are caracter de excepţie. Atunci însă cândfapta constă dintr-o acţiune săvârşită din culpă, aceasta constituie infracţiunenumai dacă în lege se prevede în mod explicit aceasta (art. l 9 alin. 2 C.pen.).În cazul infracţiunilor la care elementul material constă dintr-o inacţiune,forma vinovăţiei pot fi atât intenţia, cât şi culpa, aceasta din urmă neputând fi exclusă decât atunci când în partea specială a Codului penal se prevede în mod expres ca fapta de inacţiune să fie săvârşită cu ştiinţă (de exemplu, în art. 246, 274 C.pen.) sau cu „rea-credinţă” (în art. 305 lit. b şi c C.pen.), deci, cu alte cuvinte, când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie (art. 19 alineat ultim C.pen.).

Top of the Document

9