FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

AFECTIVITATEA

DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic

uman, la fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă (cognitivă,

motivaţională, volitivă etc.).

Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma

unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o

anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a

stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.

(Golu, M.)

Aşa cum arată M. Golu, acest raport dintre starea de necesitate şi evenimentele

externe poate fi nesemnificativ sau neutru şi semnificativ, generând activare şi trăire

emoţională: pozitivă (în cazul în care este consonant) şi negativă (când este disonant).

Chiar atunci când emoţia este autoprovocată de subiect prin amintire sau

reprezentare anticipată, trăirea rezultă tot din raportarea evenimentelor din câmpul

intern al personalităţii la evenimentele din câmpul extern.

Există o permanentă relaţie între emoţie şi cogniţie. De altfel în literatura de

specialitate se consideră că afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie şi

motivaţie.

Stările afective mai pot fi definite ca trăiri care exprimă gradul de

concordanţă sau neconcordanţă dintre un obiect sau o situaţie şi tendinţele

noastre. (Cosmovici, A.)

Stările afective se află într-o indisolubilă legătură cu trebuinţele, tendinţele,

interesele şi aspiraţiile noastre. Ele oglindesc, în fiecare moment, situaţiile prezente,

rezultatele conduitei noastre în raport cu impulsurile şi dorinţele noastre. Totodată,

într-o măsură mai mare sau mai mică, constituie imbolduri către anumite reacţii,

manifestări, acţiuni. Unele dintre ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele

motive de activitate susţinută. De aceea, până în anii 40, motivaţia era inclusă în

capitolul consacrat afectivităţii. După cel de-al doilea război mondial, afectele apar în

cadrul studiilor despre motivaţie. În ultimii ani, a apărut tendinţa de a le studia

separat. Cert este că, în realitate, stările afective şi motivaţia sunt inseparabile.

Relaţia cogniţie - afectivitate

Cogniţia mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a emoţiei, dar ea

nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie necesară. Semnul şi intensitatea trăirilor

se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei mentală anticipată.

De exemplu, dacă într-un anumit context obiectiv, un băţ va fi conştientizat în

percepţie ca şarpe, el va provoca o emoţie de frică sau de spaimă; dacă, însă, într-un

astfel de context, un şarpe va fi perceput ca un băţ, cogniţia în sine nu va produce nici

o emoţie. Prin interpretarea personalizată, din perspectiva Eului, a conţinutului

cogniţiei, ia naştere fenomenul de dislocare emoţională. (vezi Golu, M.)

Dar nu întotdeauna percepţia, reprezentarea sau judecata – procese cognitive –

preced şi condiţionează producerea emoţiei. Experimentele asupra percepţiei rapide

au stabilit că pragul activării şi răspunsului emoţional este mai scăzut decât cel al

răspunsului perceptiv (identificarea obiectului). În situaţii de deficit informaţional,

reflectarea afectivă devansează, precede cogniţia. Pe de altă parte, cogniţia se poate

desfăşura pe fondul unei stări emoţionale active (teamă, frică, depresie sau bucurie,

veselie, euforie), fiind influenţată de acestea, atât sub aspectul dinamicii, cât şi sub cel

al conţinutului.

Mai mult decât atât, emoţia exprimă tendinţa trăită a apropierii sau îndepărtării

de obiect, precedată de experimentarea unei situaţii de un anumit fel, care poate fi

favorabilă sau nefavorabilă (dăunătoare) pentru subiect. Astfel de exemplu, atunci

când o persoană experimentează o emoţie cum este frica, tendinţa ei este de a evita

situaţia considerată ca nefavorabilă în experienţă. Datorită faptului că experienţa are

un caracter strict individual, există semnificaţii nu doar deosebite, dar uneori chiar

opuse pe care două persoane diferite să le dea aceleiaşi situaţii. De exemplu, la

vederea unui şarpe unele persoane manifestă curiozitate şi chiar se pot apropia, în

timp ce altele trăiesc puternice sentimente de spaimă, aversiune, cu tendinţa de a fugi.

Relaţia dintre motivaţie şi afectivitate

Legătura dintre efectivitate şi motivaţie a fost explicit formulată pentru prima

dată de McDougall (1924). Acesta preciza că orice instinct este resimţit ca emoţie.

Afirmaţia este parţial adevărată pentru că există unele trebuinţe organice (foamea şi

setea) care nu se resimt ca emoţii ci ca stări de disconfort fiziologic general.

Legătura dintre emoţie şi motivaţie nu se reduce doar la semnalizare (o emoţie

semnalizează o stare de motivaţie) ci implică şi posibilitatea ca emoţia, având un

referent obiectual, să devină motiv declanşator al acţiunii. Astfel emoţiile de frică,

teamă, supărare, furie, gelozie, iubire, bucurie etc. pot deveni motive, împingând

subiectul să acţioneze în concordanţă cu semnul şi intensitatea trăirii.

Caracteristicile stărilor afective

1. Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă.

Dacă un obiect este în concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o stare pozitivă, pe

care o caracterizăm ca plăcută, fiind însoţită de tendinţa de apropiere. Atunci când o

situaţie este în contradicţie cu ceea ce dorim, apare o impresie neplăcută, tendinţa

fiind de îndepărtare.

2. Polaritatea defineşte semnul + pozitiv sau – negativ al legăturii emoţiei cu

obiectul şi, implicit al trăirii interne a semnificaţiei obiectului pentru subiect.

Indiferenţa apare în lipsa oricărei stări efective, fiind de fapt o stare cu totul

tranzitorie.

3. Afectele sunt subiective, fiind în strânsă dependenţă de trebuinţele noastre

actuale. De exemplu (vezi Cosmovici) un pahar cu apă rece, vara când este foarte cald

şi ne este sete, ne face plăcere. Aceeaşi apă, iarna, pe ger, când este foarte frig şi

tremurăm, ne displace, nu ştim cum să o evităm. Stările afective se pot schimba uşor

în funcţie de situaţie. Totuşi, când este vorba despre structuri afective complexe, cum

ar fi un sentiment, reacţiile noastre se direcţionează foarte stabil şi pentru multă

vreme. Chiar dacă afectele sunt subiective, ele se află în legătură cu realitatea

obiectivă. Ele depinde de caracteristicile obiectelor, ale situaţiilor. De asemenea,

stările afective redau şi raportul dintre realitate şi motivaţia noastră. Această

caracteristică mai este numită în literatura de specialitate referenţialitate.

4. O altă caracteristică este totalitatea. Afectele exprimă un raport cu toate

tendinţele prezente într-un anumit moment şi nu doar cu efectul unei stimulări

parţială. De exemplu, muştarul provoacă usturimi ale limbii, dar totuşi impresia este

agreabilă, pentru că predomină nevoia de excitare a stomacului care primeşte un

aliment bogat în grăsimi. Sau un copil face obrăznicii, enervând multe persoane, dar

mama sa, care îl iubeşte foarte mult, nu se supără, ci se amuză, ignorând vădit

aspectele negative ale comportării lui. Stările afective creează astfel o sinteză

specifică a tuturor impulsurilor activate.

5. Intensitatea exprimă încărcătura tensional-energetică a emoţiei, îndeosebi a

trăirii subiective interne. Ea este determinată de intensitatea stimulului, adică de

amplitudinea semnificaţiei care i se oferă de subiect în percepţie, reprezentare sau

judecată. Intensitatea trăirii este susţinută de amploarea şi natura modificărilor

fiziologice, a cantităţii şi tipului de neurotransmiţători care se eliberează la diferite

instanţe ale SNC în cursul acţiunii stimulului. De asemenea, valoarea intensităţii este

condiţionată şi de structura de personalitate, de experienţa de viaţă şi afectivă

anterioară.

6. Durata exprimă corespondenţa în timp între acţiunea stimulului şi prezenţa

trăirii emoţionale. Ca şi alte tipuri de reacţii, reacţiile emoţionale apar consecutiv unui

semnal declanşator, cu o anumită perioadă de latenţă: mai mică, la subiecţii puternic

emotivi, sau mai mare, la subiecţii slab emotivi; se menţin cât acţionează stimulul şi

încetează când acesta dispare. De multe ori însă, trăirea emoţională continuă şi după

încetarea stimulului: inerţie emoţională. Unele stări emoţionale în raport cu anumite

situaţii, evenimente interpersonale, experienţe proprii etc. se pot perpetua pe durate

destul de mari, datorită unui mecanism psihofiziologic special de autoîntreţinere:

reamintirea spontană şi periodică a situaţiei sau evenimentului cauzator duce la o

reactivare şi la întărirea trăirii emoţionale provocate anterior. Astfel, de exemplu,

supărarea pe care ne-a pricinuit-o cineva poate să se stingă în câteva minute sau poate

dura şi o viaţă întreagă, devenind sursă de ură, de resentimente, de tendinţe de

răzbunare. Durata depinde şi de forma trăirilor afective: reacţiile moţionale

situaţionale simple sunt, de regulă de scurtă durată, emoţiile secundare şi cele

complexe sunt de lungă durată.

7. Conversiunea reprezintă proprietatea unei emoţii de un anumit semn de a se

modifica şi de a trece în timp într-o emoţie de semn opus. În dinamica vieţii şi

activităţii cotidiene, fiecare dintre noi poate fi pus în situaţia de a-şi schimba reacţiile

şi atitudinile emoţionale faţă de unul şi acelaşi obiect, de una şi aceeaşi persoană,

trecând de la aversiune la atracţie, de la ură la iubire şi invers. Dacă această trecere nu

depăşeşte o anumită frecvenţă relativă şi este obiectiv motivată, ea are un caracter

adaptativ şi contribuie la păstrarea echilibrului intern al personalităţii (stabilitate

emoţională); dacă însă, frecvenţa ei devine prea mare, aceasta capătă deja un caracter

dezadaptativ (instabilitate emoţională).

8. Ambivalenţa este o caracteristică mai specială a organizării vieţii afective

(vezi Golu, M) şi constă în coexistenţa în aceeaşi structură a doi vectori emoţionali

opuşi (+ şi -) care se presupun şi se susţin reciproc. Ea devine posibilă datorită

caracterului contradictoriu al valenţelor obiectului în raportul cu subiectul: laturile

atractive (pozitive) trezesc emoţii de plăcere, de simpatie, de iubire, iar cele aversive

trezesc emoţii negative, de teamă, de frică, sau de furie. Ea apare frecvent la copii, iar

la adulţi apare în structura sentimentelor (iubire-gelozie sau iubire-ură în viaţa de

cuplu). Poate deveni şi un simptom patologic, determinat de un proces regresiv, de

dezintegrare şi decapsulare a schemelor integrării polare, când nu mai este posibilă

delimitarea clară şi menţinerea sub control a semnelor trăirilor emoţionale, acestea

activându-se simultan.

CLASIFICAREA PROCESELOR ŞI STĂRILOR AFECTIVE

Datorită complexităţii extrem de mari a mecanismelor afective, în literatura de

specialitate au fost realizate numeroase scheme de clasificare.

Astfel, A. Cosmovici împarte procesele şi stările afective în două mari grupe:

afectele statice (stări afective elementare care cuprind durerea şi plăcerea senzorială,

agreabilul şi dezagrabilul; dispoziţiile şi emoţiile) şi afectele dinamice (sentimentele şi

pasiunile).

Într-o altă clasificare, porinind de la criteriul complexităţii, M. Golu desprinde:

emoţiile primare – stările organice şi afectele; emoţiile propriu-zise; sentimentele;

pasiunile.

DISPOZIŢIILE ORGANICE însoţesc stările fiziologice specifice: de

sănătate, de boală, oboseală, activare sexuală etc. ele contribuie la conştientizarea

condiţiilor mediului intern şi la stimularea unor comportamente compensatorii. Unele

boli interne induc stări emoţionale specifice: cele cardiovasculare stări de anxietate şi

nelinişte; TBC-ul pulmonar euforie şi excitabilitate; afecţiunile gastro-intestinale

generează stări ipohondrice etc.

EMOŢIILE sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific

al relaţiilor persoanei cu un obiect sau o situaţie, deci au un caracter situaţional. Ele

pot fi declanşate de o situaţie reală sau de una imaginată. Intensitatea lor este foarte

variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. În

acest caz, se poate vorbi despre emoţie-şoc (sau afect).

AFECTELE sunt manifestări emoţionale cu caracter exploziv, cu apariţie

bruscă, de scurtă durată, cu desfăşurare unipolară, însoţite de expresii şi gesturi ample

şi haotice. Ele pot apărea atât pe segmentul pozitiv (euforie, râs, bucurie) sau pe

segmentul negativ (furie, groază, panică, plâns) al continuum-ului emoţional. Afectele

sunt susţinute de o descărcare energetică puternică de natură instinctuală, inconştientă,

împingând persoana la acte comportamentale cu consecinţe nedorite sau chiar

dramatice. Deşi într-o situaţie excepţională, oricine poate fi cuprins de starea de afect,

se poate totuşi spune că cele mai predispuse la acestea sunt persoanele cu echilibru

emoţional instabil, impulsive şi cu un slab autocontrol.

A. Cosmovici menţionează patru emoţii-şoc (afecte) tipice: frica (teroarea),

furia, tristeţea în forma sa acută (disperarea) şi bucuria explozivă. Ele pot apărea, în

condiţii obişnuite cu o intensitatea mijlocie sau moderată: cineva se teme să meargă

la dentist; altcineva se enervează că prietenul întârzie la întâlnire etc. dar sunt mult

mai multe emoţii decât acestea: dezgustul, ruşinea, nemulţumirea, regretul,

indignarea, simpatia, antipatia, speranţa, mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea etc.

Există şi emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea, nesiguranţa, certitudinea,

îndoiala etc.

În literatura de specialitate, se precizează faptul că emoţiile au un conţinut mult

mai bine nuanţat şi individualizat, neexistând fenomenul de iradiere nespecifică, care

este întâlnit în afecte (când furia se descarcă pe tot ce iese în calea furiosului).

Emoţiile propriu-zise se subordonează unei condiţionări şi modelări socio-

culturale specifice, care duce la un proces de diversificare şi cizelare a conţinuturilor

şi nuanţelor trăite. Aspectul cel mai important pe care-l determină factorii socio-

culturali în structurarea şi dinamica emoţiilor este legarea lor de sisteme specifice de

valori culturale, morale, estetice, religioase, sociale etc.

SENTIMENTELE se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin

amploarea, prin extensiunea lor.

Într-o definiţie simplă, sentimentele apar ca ample structuri de tendinţe şi

aspiraţii, relativ stabile, care orientează, organizează, declanşează şi reglează

conduita.

Ele sunt transsituaţionale, persistând în variate împrejurări şi chiar în absenţa

obiectului principal. Sentimentul iubirii nu se exprimă numai în prezenţa persoanei

îndrăgite, îndrăgostitul aflat departe se gândeşte mereu la ea, îşi deapănă amintiri,

visează la o nouă întâlnire etc. De asemenea, sentimentele apar ca expresii condensate

şi interiorizate ale dinamicii vieţii sociale, ale semnificaţiilor ce se acordă percepţiei,

acţiunilor şi comportamentelor celor din jur. În orice sentiment se include o anumită

reflexivitate, care se poate realiza doar prin implicarea funcţiilor cognitive superioare.

Varietatea sentimentelor este foarte mare, de aceea o clasificare a sentimentelor

este foarte dificilă. Se pot face doar câteva mari diviziuni. Se pot distinge

sentimentele inferioare de cele superioare, dar această clasificare nu se referă la vreun

criteriu moral ci la gradul de complexitate.

Sentimentele inferioare sunt considerate cele aflate în relaţie cu trebuinţele de

ordin biologic sau strict personal.

Sentimentele superioare sunt cele aflate în strânsă relaţie cu valori sociale, cu

aspiraţii colective, benefice din punct de vedere social. Ele pot fi împărţite în trei mari

grupe: morale, estetice şi intelectuale.

Sentimentele morale sunt în direct raport cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii,

umanismul, dragostea de muncă, patriotismul etc.

Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de

creaţia artistică.

Sentimentele intelectuale constau în aspiraţia de a cunoaşte. În cadrul lor se pot

distinge două categorii: aspiraţia către a şti cât mai mult, de a culege cât mai variate

informaţii şi aceea de a soluţiona o problemă ştiinţifică, de a descoperi ceva nou.

PASIUNILE sunt forme complexe de manifestare a afectivităţii care

îmbină intensitatea emoţiei cu durabilitatea sentimentului. În cadrul lor, vectorul

emoţional este permanent prezent şi imprimă conduitei persoanei o tendinţă

irezistibilă către scop. De altfel, unii autori consideră că nu sunt deosebiri mari între

pasiuni şi sentimente, diferenţa fiind dată mai ales de intensitate, pasiunile fiind

înrobitoare, acoperind sau subordonându-şi toate preocupările, dominând întreaga

viaţă afectivă.

Pasiunile pozitive îmbogăţesc viaţa psihică, cel puţin într-un domeniu şi permit

realizări importante, mai ales dacă se împletesc cu un talent autentic. În domenii

specifice de activitate, când pasiunea se îmbină cu aptitudinea se naşte vocaţia –

identificarea cu scopurile şi obiectivele urmărite.

Pasiunile negative duc la o sărăcire accentuată a vieţii psihice, la degradarea

morală şi fizică (alcoolismul, dependenţa de drog, pasiunea pentru jocurile de noroc

etc.)

VOINŢA

CA MECANISM PSIHIC DE REGLARE SUPERIOARĂ

DEFINIŢIE

Una dintre definiţiile moderne ale voinţei consideră că voinţa este capacitatea

de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient, înfrângând anumite

bariere interioare sau exterioare. (vezi Cosmovici)

STRUCTURA ŞI ETAPELE ACTULUI VOLUNTAR

Actul voluntar are un caracter serial-discursiv şi multifazic.

Se pot distinge sau evidenţia cinci faze: actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor

a unui scop; analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor prezente la

momentul dat în câmpul conştiinţei; deliberarea sau luarea hotărârii; executarea hotărârii şi

evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).

1. Actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop

La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de necesitate, care

se individualizează în forma motivului. Motivul este supus analizei şi evaluării prin

raportare la context, la condiţiile obiective externe. În urma analizei, se stabileşte un scop

şi un proiect. Acestea generează starea subiectivă conştientă de dorinţă, în care se

realizează o legătură funcţională între motiv şi scop (doresc nu ceva nedefinit, ci ceva

anume). Dorinţa se transformă apoi la nivel superior în intenţie, prin care scopul este legat

de motiv şi de mijlocul de realizare, completându-se schema logică sau planul activităţii.

Netransformată în intenţie, dorinţa rămâne o simplă stare pasivă, fără a se împlini efectiv.

2. Analiza şi lupta motivelor

deseori se pot activa în acelaşi timp două sau mai multe motive, care să orienteze persoana

spre scopuri diferite. Cum, obiectiv, ele nu pot fi satisfăcute în acelaşi timp, între ele are

loc o confruntare sau un conflict. În această situaţie, sunt solicitate procesele de gândire şi

interpretare, care trebuie să găsească criterii de comparaţie şi ierarhizare a motivelor aflate

în conflict.

Uneori, lupta motivelor ia un caracter dinamic, subiectul aflându-se într-o dilemă, pentru a

cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie neuropsihică, efortul

voluntar putând atinge punctul său maxim tocmai în această etapă.

Se întâlnesc cazuri când persoana devine permanent cuprinsă şi răvăşită de o continuă

luptă a motivelor (frământări, dorinţe, griji), ceea ce-i reduce considerabil capacitatea de

relaţionare cu lumea (aşa cum se întâmplă în nevroză, în depresie). Se poate constata în

această etapă dificultatea alegerii unei soluţii şi consecinţele, mai mult sau mai puţin grave

ale unei nechibzuinţe.

3. Deliberarea sau luarea hotărârii

În mod normal, analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit, ci trebuie să fie

finalizată printr-un proces de deliberare, de formulare şi adoptare a unei hotărâri.

Deliberarea se referă la analiza fiecărei alternative, a consecinţelor neglijării ei.

Deliberarea presupune şi alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micşora riscurile

alegerii unei alternative. Ea poate dura multă vreme (ca în cazul alegerii unei cariere), însă

alteori este extrem de scurtă. Uneori deliberarea este formală, iluzorie, căci hotărârea este

deja luată, doar se caută argumente pentru a o justifica în faţa altora sau în faţa propriei

sale conştiinţe. Ca în cazul în care cineva refuză să acorde un ajutor cuiva din comoditate,

dar afirmă că nu are timp.

Decizia sau hotărârea este momentul caracteristic al voinţei. Mă hotărăsc pentru una

dintre alternative şi pentru tactica necesară. Sunt oameni capabili să se hotărască repede. Alţii

sunt foarte oscilanţi şi ezită multă vreme, uneori chiar trece timpul în care decizia ar fi fost

utilă. Este una dintre deosebirile dintre persoanele practice şi cele teoretice. Pare a fi şi o

caracteristică de nuanţă temperamentală. Sunt însă profesii unde e nevoie de decizii prompte:

pilotarea avioanelor, medicină etc.

4. Executarea hotărârii

O dată hotărârea luată, urmează execuţia, prin care se ajunge la atingerea propriu-zisă a

scopului. Aceasta constă în transformarea hotărârii în acţiune.

Acţiunea se poate desfăşura pe plan intern (acţiune mintală), atunci când scopul îl

constituie rezolvarea unei probleme sau efectuarea unui proces de învăţare, sau, în plan extern

(acţiune motorie), atunci când realizarea scopului reclamă operarea cu anumite obiecte sau

situaţii externe.

Execuţia nu este o simplă formalitate şi nu se realizează automat. Dimpotrivă, de multe

ori, ea implică un efort susţinut din parte subiectului, pentru a face faţă şi a depăşi diversele

dificultăţi care pot apărea pe parcurs.

Se întâlnesc situaţii când acţiunea declanşată rămâne nefinalizată, tocmai datorită

insuficientei mobilizări şi perseverenţe. Constatând că diferitele tentative se izbesc de

obstacole neaşteptate sau se dovedesc ineficiente, subiectul poate abandona şi poate renunţa

definitiv la acţiune.

5. Evaluarea rezultatelor (feed-back-ul)

Psihologia contemporană de inspiraţie cibernetică (vezi Golu, M.) introduce o a cincea

fază, evaluativ-corectoare/optimizatoare.

Ea se realizează în două forme: secvenţială şi globală. Cea secvenţială intervine în

fiecare fază de bază şi asigură prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi erori iar

forma globală se manifestă la finalul actului voluntar, asigurând informaţia inversă despre

caracterul de reuşită şi despre posibilele consecinţe ale sale.

Autoreglarea actelor voluntare are un caracter conştient-discursiv, spre deosebire de

autoreglarea actelor involuntare, care are un caracter automat, realizându-se pe baza influenţei

necondiţionate a efectului asupra stimulului.

Această capacitate se formează în ontogeneză, nivelul ei de elaborare şi eficienţă luând

valori semnificativ diferite de la un subiect la altul.

Identitatea şi relativa autonomie a fazelor actului voluntar sunt demonstrate şi de datele

clinicii psihiatrice. Acestea arată că tulburările voinţei pot lua un caracter secvenţial,

manifestându-se preponderent în interiorul unei faze sau a alteia: în faza deliberării (abulicul

cântăreşte la nesfârşit avantajele şi dezavantajele, îşi modifică mereu proiectele şi nu

întreprinde nimic); în faza deciziei (subiecţii anxioşi se plasează sub autoritatea altora –

părinţi, prieteni, preoţi etc. şi se cantonează în slujbe inferioare pentru a scăpa de

responsabilităţi).

CALITĂŢILE VOINŢEI

Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt: forţa, perseverenţa, consecvenţa, fermitatea, independenţa.

1. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi concentra

energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la

presiune pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate considera că o

persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică , cu cât poate să-şi stăpânească, temperând,

amânând sau frânând, trebuinţe sau stări interne bulversante, de intensitate mai ridicată; în

acelaşi timp, forţa voinţei este cu cât mai mare cu cât amplitudinea obstacolului surmontat

este mai mare.

2. Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât

este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi care se pot ivi

în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea. Pe lângă factorul emoţional şi exerciţiu, ea

depinde şi de rezerva energetică a persoanei, exprimată în forţa sistemului nervos şi în

echilibrul emoţional.

3. Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în

concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura

caracterului şi devine o trăsătură valorică a personalităţii. Opusul consecvenţei este

inconsecvenţa, care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor,

în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune.

4. Fermitatea reflectă stabilitatea deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii, în

pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor, spre a

le modifica sau anula. Opusul fermităţii este influenţabilitatea şi oscilaţia.

5. Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe

cont propriu pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa

care constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau

imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără un sprijin din partea altcuiva.

Calităţile voinţei se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi

condiţionare reciprocă. Statistic, între ele se poate observa existenţa unei corelaţii pozitive

semnificative, astfel că dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia valori

proporţional mai mari şi invers. Se pare că trăsătura bazală în jurul căreia gravitează toate

celelalte este forţa sau tăria voinţei. Când forţa este slab structurată, devine puţin probabil ca

perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o compenseze, astfel încât să menţină voinţa la

un nivel superior.