ADVERBELEAdverbele sunt cuvinte invariabile care arată o caracteristică a unei acţiuni, stări sau însuşiri.Caracteristicile exprimate de adverbe sunt foarte diferite, ceea ce explică varietatea situaţiilor şi a modalităţilor de utilizare. Se pot distinge adverbe circumstanţiale (mod, loc, timp, cauză, adverbe de cantitate (mult, destul, atât, prea), de negaţie (nu, deloc, nicidecum), de afirmaţie (bineînţeles, desigur), de posibilitate şi probabilitate (parcă, poate, pesemne, probabil), de comparaţie (ca, decât) etc. -        Ca şi adjectivele, adverbele pot avea formă de comparativ (mai departe, mai bine) sau de superlativ (foarte departe, cel mai bine).Se pot compara mai ales adverbele de mod identice ca formă cu adjectivele sau simţite în legătură cu acestea (de ex., mai bine simţit în legătură cu bun).Există însă şi unele adverbe de loc sau timp care exprimă caracteristici relative şi suportă comparaţia (mai aproape, foarte târziu).Nu toate adverbele se pot compara. Dintre acestea fac parte mai ales cele care exprimă caracteristici absolute: Nu spunem niciodată *mai bineînţeles, *mai acolo, *foarte desigur, *cel mai aici.       Adverbele (mai ales cele comparabile) pot primi şi sufixe care le dau o nuanţă graduală (binişor, încetinel, depărtişor) (= destul de bine, încet, departe). [stil.] Folosirea acestora ţine de limbajul afectiv, familiar. 2. Adverbe primare.Sunt adverbele care nu s-au format în româneşte ci sunt moştenite din latină sau împrumutate din alte limbi: abia, afară, aidoma, aiurea, apoi, aproape, barem, bine, cam, doar, mereu, mâine, tocmai, aici, atunci, când, acolo, uneori, etc. 3. Adverbe derivate.Unele adverbe sunt obţinute prin derivare cu sufixele –iş, -îş, -eşte (cruciş, bărbăteşte, sufleteşte). Această categorie nu este foarte numeroasă. Adverbele derivate cu sufixul –mente sunt foarte puţine şi, de obicei, reprezintă împrumuturi din alte limbi: legalmente, totalmente, realmente. Adverbele derivate cu –eşte de la o rădăcină care desemnează numele unui popor : româneşte,  franţuzeşte,  ruseşte  au  sensul  “în  limba română, franceză, rusă” ( - româneşte, franţuzeşte). 4. Adjective folosite adverbial.Foarte  multe  adjective (primare sau participiale) sunt folosite ca adverbe, fără a-şi modifica forma. Diferenţa dintre adjectiv şi adverb se face, în acest caz, prin cuvântul determinat: adjectivul este atribut al unui substantiv, în timp ce adverbul determină un verb, adverb sau un adjectiv: Acesta este un tren rapid / Trenul înaintează rapid.Aici este un lac adânc / M-a privit adânc în ochi.Un articol recent / Apartament cumpărat recent. [stil./util.] În limbajul neîngrijit apare adesea tendinţa de a acorda adverbul: * Copii noi născuţi* Musafiri proaspeţi sosiţi. Utilizarea acestor forme acordate este o greşeală. 5. Substantive folosite adverbial.-        Substantive care denumesc anotimpurile, zilele şi unele părţi ale zilei sunt folosite regulat ca adverbe, păstrându-şi forma şi sensul. In acest caz, ele au o formă invariabilă, articulată de singular sau de plural: Lunea magazinul este închis (= în fiecare zi de luni).Vara mergeam la mare (= în fiecare vară).Dimineaţa e mai frig decât seara (= în timpul dimineţii). 

-        Când se combină cu alte cuvinte formând un grup cu valoare de adverb, numele de anotimpuri sau de părţi ale zilei apar uneori fără articol: mâine dimineaţă, mâine seară, astă-noapte.-          [stil.] În limbajul familiar există câteva substantive care au valoare adverbială numai în raport cu alte cuvinte, arătând modul acţiunii: Supărat foc (= foarte supărat)Singur cuc (= foarte singur, ca un cuc). 6. Şi alte părţi de vorbire sunt folosite adesea cu valoare adverbială şi, în acest caz, dezvoltă sensuri speciale:A stat ce a stat şi apoi a plecat (= a stat un anumit timp, apoi… - temporal).O, ce frumoasă este pădurea ! (= cât de frumoasă – intensitate). [util.] În frazele exclamative, ce adverbial are sensul  „cât de” şi poate fi substituit oricând cu acesta, pentru a exprima intensitatea. 7. Locul adverbului.-        Un adverb care determină un verb se plasează de obicei după acesta, chiar dacă verbul este la o formă simplă sau compusă: Mă întorc imediat acasă.Am uitat complet acest detaliu şi era important.M-am culcat foarte târziu aseară şi sunt obosit. El se poate plasa însă şi înaintea verbului: Cândva ne vizita foarte des, acum însă nu mai vine.Acolo se construieşte un teatru de revistă. -        Adverbele relative şi interogative unde, când, cum, cât stau la începutul propoziţiei (subordonate): Când te întorci din concediu ?Nu mi-a spus unde se duce. -        Când adverbul determină un adjectiv sau un alt adverb, el se plasează mai frecvent înaintea acestora: Concluzia ta este complet falsă.El era total absorbit de lectură. -        În mod normal, adverbul nu se plasează între auxiliar şi verb la formele compuse. Nu vom spune deci nicioadată: Am deja aflat. Fac excepţie adverbele mai, cam, tot, şi (vezi aceste cuvinte), exprimând continuitatea, repetiţia, o acţiune care se produce mai devreme decât ne aşteptam: Am mai citit puţin, apoi am adormit (continuitatea).A tot sunat telefonul, dar n-am răspuns (repetiţia).Durerea s-a mai calmat (= e relativ mai calmă).Ai şi venit? (= ai venit deja, aşa repede). 8. Raportul adverb/prepoziţie.Există adverbe care se utilizează ca prepoziţii, diferenţa de formă constând în «articularea» adverbului folosit ca prepoziţie: El mergea înainte / El mergea înaintea coloanei.S-a aşezat în mijloc / S-a aşezat în mijlocul camerei.Locul lui era în faţă / Locul lui era în faţa clasei. 

În cazul adverbului deasupra această distincţie formală nu funcţionează: A pus ziarul deasupra / A pus ziarul deasupra valizei. 9. Raportul adverb/conjuncţie este asigurat de valoarea conjuncţională a adverbelor relativ-interogative unde, când, cum, cât, dar şi a altor adverbe şi locuţiuni adverbiale: aşadar, deci, prin urmare, în concluzie. Există cuvinte care au valoare de conjuncţie, dar şi de adverb. Într-o propoziţie ca: Îi plac şi piesele de bună calitate. şi are valoare de adverb de întărire, precizare.Adverbul cum are şi valoare adverbială, dar şi pe cea de element de relaţie în: A procedat cum l-am sfătuit. dar îşi pierde valoarea adverbială, funcţionând numai ca o conjuncţie în: Cum avea temperatură, nu s-a dus la şcoală (= deoarece avea temperatură…). 10. Locuţiuni adverbiale.Există grupuri de cuvinte alcătuite din părţi de vorbire foarte diferite, care au sens unitar şi care se comportă ca un adverb. Acestea sunt locuţiuni adverbiale: fără îndoială, de aceea, de asemenea, de-a binelea, de jur împrejur, de voie de nevoie, din când în când, pe nepregătite.(- relativ   II )